ția ambiguă a lui Theoderic în Italia și explorează modul în care Anastasius a căutat să stabilizeze

echilibrul puterii cu contralianțele cu francii. și burgundieni.

Capitolul patru tratează schisma doctrinară care împarte ortodoxul de monofizit. Acesta subliniază
contextul acestei crize și investighează vicisitudinile politicii lui Anastasius în timp ce el a încercat să
reconcilieze creșterea monofizitismului estic cu intransigenta ortodoxie a occidentului.

Capitolul cinci examinează reabilitarea financiară a statului de către Anastasius și concluzionează că

succesul său constă într-o reorganizare mult mai largă a resurselor imperiului: a restructurat fiscul și a
introdus modificări în administrația municipală, legislația agrară și organizarea armatei. Acest capitol ia
în considerare, de asemenea, măsuri pentru a opri escaladarea violenței revoltelor facțiunilor și se
încheie cu un studiu al politicii de construcție a împăratului.

Teza concluzionează că domnia lui Anastasius a rezolvat multe dintre problemele cu care se confrunta
imperiul în secolul al V-lea, deschizând calea lui Justinian în al șaselea.

Flavius Anastasius sau Anastasius I (Αναστάσιος Α΄) (c. 430–9 iulie 518) a fost împărat bizantin din 491
până la moartea sa. S-a născut la Dyrrhachium nu mai târziu de 430 d.Hr. La momentul morții lui Zenon
(491), Anastasius, un oficial al palatului (silentiarius), deținea un caracter foarte înalt și a fost ridicat la
tronul imperiului roman al Răsărit, prin alegerea Ariadnei, văduva lui Zenon, care s-a căsătorit cu el la
scurt timp după aderare. Domnia sa, deși a fost tulburată ulterior de războaie străine și interne și de
distrageri religioase, a început în mod favorabil. El a câștigat favoarea populară printr-o remisie
judicioasă a impozitelor și a manifestat o mare vigoare și energie în administrarea treburilor imperiului.

Principalele războaie în care a fost angajat Anastasius au fost cele cunoscute sub numele de Isaurian și
Persian. Primul (492-496) a fost agitat de susținătorii lui Longinus, fratele lui Zenon. Victoria lui
Cotyaeum în 493 „a spart spatele” revoltei, dar războiul de gherilă a continuat în munții Isaurian încă
câțiva ani. În războiul cu Persia (502-505), Theodosiopolis și Amida au fost capturate de inamic, dar și
provinciile persane au suferit grav, iar romanii au recuperat-o pe Amida. Ambii adversari au fost epuizați
când s-a făcut pacea (506) pe baza statu quo-ului. Anastasius a construit ulterior cetatea puternică a lui
Daras pentru a ține sub control Nisibis. Provinciile balcanice au fost devastate de invaziile slavilor și
bulgarilor; pentru a proteja Constantinopolul și vecinătatea acestuia împotriva lor, el a construit zidul
Anastasian, extinzându-se de la Propontis la Euxine.

Împăratul era un monofizit convins, dar politica sa ecleziastică era moderată; s-a străduit să mențină
principiul Henotikonului lui Zenon și pacea bisericii. Atitudinea fără compromisuri a extremiștilor
ortodocși și demonstrațiile rebele ale populației bizantine, l-au determinat în 512 să abandoneze
această politică și să adopte un program monofizitic. Impopularitatea sa consecventă în provinciile
europene a fost folosită de un om ambițios, numit Vitalian, pentru a organiza o rebeliune periculoasă, în
care a fost ajutat de o hoardă de „huni” (514-515); a fost în cele din urmă suprimată de o victorie navală
câștigată de generalul Marinus. Politica financiară a lui Anastasius a fost atât de prudentă și economică
încât i-a câștigat reputația de avaritate și a contribuit la impopularitatea sa.

Există o poveste despre alegerea unui succesor: Anastasius nu a putut decide care dintre cei trei nepoți
ar trebui să-l succede, așa că a pus un mesaj sub o canapea și i-a pus nepoților să ia loc în cameră, care
avea și alte două locuri; el credea că nepotul care va sta pe canapeaua specială va fi moștenitorul său
propriu-zis. Cu toate acestea, doi dintre nepoții săi stăteau pe aceeași canapea (o poveste spune că erau
iubiți incestuoși), iar cel cu mesajul ascuns a rămas gol. Apoi, după ce a pus problema lui Dumnezeu în
rugăciune, a hotărât ca prima persoană care intră în camera sa în dimineața următoare să fie următorul
împărat și acea persoană era Iustin, șeful gărzilor sale. De fapt, Anastasius probabil nu s-a gândit
niciodată la Justin ca un succesor, dar problema a fost decisă pentru el după moartea sa.

Anastasius was the last Roman or Byzantine emperor to be deified.

He had one eye black and one eye blue (heterochromia)[1].

Preceded by Zeno

Byzantine Emperor

Succeeded by Justin I

Preceded by Flavius Olybrius Iunior (alone)

Consul of the Roman Empire 492 with Flavius Rufus

Succeeded by Flavius Albinus Iunior, Flavius Eusebius II

Preceded by Flavius Paulus

Post consulatum Viatoris (West) Consul of the Roman Empire 497

Succeeded by Flavius Paulinus, Iohannes Scytha

Preceded by Flavius Ennodius Messala, Flavius Areobindus Dagalaifus Areobindus

Consul of the Roman Empire 507 with Venantius Iunior

Succeeded by Basilius Venantius Iunior, Flavius Celer

References

This article incorporates text from the 1911 Encyclopædia Britannica, which is in the public domain.