CAPITOLUL I

INFILTRAŢIA APEI ÎN ZONA

CONSTRUCŢIILOR HIDROTEHNICE

1.1. Aspecte generale

1.1.1. Particularităţile construcţiilor hidrotehnice
Construcţiile hidrotehnice în cadrul lucrărilor de îmbunătăţiri funciare, sunt
lucrări inginereşti proiectate şi executate după anumite principii tehnice, care vin în
contact direct sau indirect cu apa, având în vedere folosirea apei pentru agricultura
irigată, alimentarea cu apă a centrelor agro-zootehnice, sau evacuarea apei în exces de
pe terenurile desecate-drenate ş.a.
Apa deţine un rol deosebit în economia naţională, fiind necesară vieţii omului,
animalelor şi plantelor. Folosirea surselor de apă corespunzător cerinţelor societăţii
trebuie să satisfacă scopuri multiple: lucrări de îmbunătăţiri funciare, hidroenergetică,
alimentarea cu apă a centrelor populate şi agriculturii, navigaţia, amenajările piscicole.
Construcţiile hidrotehnice în lucrările de îmbunătăţiri funciare au următoarele
scopuri principale: preluarea şi dirijarea unei părţi a debitului sursei de apă către
folosinţe prin intermediul reţelelor de canale şi conducte, stocarea apei, modificarea
(reglarea) debitului, nivelului şi vitezei apei conform necesităţii şi măsurarea acestora,
adaptarea la condiţiile specifice ale terenului de construcţie, asigurarea protecţiei /
siguranţei lucrărilor, a cerinţelor de calitate a apei, evacuarea apei etc.
În cadrul gospodăririi apelor, construcţiile hidrotehnice trebuie astfel proiectate
şi executate, încât să satisfacă folosirea multilaterală a apei.
Construcţiile hidrotehnice prezintă anumite particularităţi care le deosebesc de
alte construcţii inginereşti, ca de exemplu:
 Se execută în condiţii mult mai dificile decât construcţiile obişnuite, de
cele mai multe ori sub nivelul apelor de suprafaţă sau subterane.
 Unele construcţii au o pondere foarte mare în cadrul unei amenajări
hidrotehnice, sunt răspândite pe un teritoriu vast, la distanţe relativ mari
unele de altele, greu de monitorizat, lipsite de protecţie la distrugeri
intenţionate şi cu acces dificil în cazul intervenţiilor.
 Avarierea sau distrugerea construcţiilor hidrotehnice, din diferite cauze,
poate să producă efecte dezastruoase.
 Construcţiile hidrotehnice sunt supuse continuu unor acţiuni exterioare
şi interioare distructive în timp:
- acţiunea mecanică a apei ce se manifestă sub forma
presiunii hidrostatice şi hidrodinamice;
- stabilitatea precară specifică terenurilor pe care aceste
construcţii sunt executate (alunecare, erodare);
- acţiunea fizico-chimică ce se manifestă prin erodarea
suprafeţelor construcţiei şi coroziunii părţilor metalice;
 - acţiunea biologică ce se manifestă prin activitatea unor
organisme din apă, cu un puternic efect distructiv.

Particularităţile construcţiilor hidrotehnice conduc la necesitatea unor măsuri

deseori complicate, pentru a elimina sau a ameliora efectele distructive.

1.1.2. Forţele care acţionează asupra construcţiilor hidrotehnice

Construcţiile hidrotehnice se dimensionează din punct de vedere hidraulic şi din
punct de vedere static (rezistenţa materialelor).
Forţele care acţionează asupra construcţiilor hidrotehnice diferă după
provenienţă şi mod de acţionare. Astfel, se disting forţe exterioare (sarcini şi
reacţiuni) şi forţe interioare materialului din care este realizată construcţia (eforturi).
Sarcinile în construcţii sunt: fundamentale, accidentale, extraordinare.
Sarcinile principale în construcţii hidrotehnice sunt următoarele:
 Sarcini fundamentale:
 presiunea apei (hidrodinamică şi hidrostatică);
 împingerea pământului şi greutatea pământului;
 greutatea proprie a construcţiei hidrotehnice (inclusiv sarcinile utile).
 Sarcini accidentale:
 presiunea vântului;
 presiunea gheţii;
 greutatea zăpezii.
 Sarcini extraordinare:
 forţele seismice;
 sarcini datorate nivelului excepţional al apei.

1.1.2.1. Presiunea hidrodinamică de infiltraţie a apei.

Această presiune este datorată diferenţei de nivel creată, care generează un

curent de infiltraţie subteran cât şi pe lângă construcţie, aplicându-se la lucrările care
realizează o reţinere de apă (stăvilare, praguri, baraje, diguri ş.a.).
Se pune în evidenţă o forţă de subpresiune pe talpa barajului sau a radierului
construcţiei, care reprezintă presiunea totală subterană (presiunea hidrodinamică şi
presiunea hidrostatică de plutire), care în anumite condiţii produce efecte distructive.
Cauzele principale de distrugere a construcţiilor hidrotehnice s-au datorat de-a
lungul timpului în principal acţiunii hidraulice, respectiv fenomenului de infiltraţie a
apei pe sub construcţie, pe lângă construcţie, prin construcţie sau curgerii apei pe
deasupra construcţiei şi mult mai puţin (mai rar) încărcărilor cu diferite sarcini.
Acest lucru se explică prin precizia mai redusă a calculului hidraulic al
construcţiilor faţă de calculul static şi de rezistenţă, prin lipsa studiilor de teren (care
sunt deseori incomplete), cât şi prin necunoaşterea sau ignorarea fenomenelor hidraulice
(îndeosebi cu privire la infiltraţia apei).
De aceea este necesar ca în calculul hidraulic al construcţiilor să se dea o atenţie
deosebită fenomenului de infiltraţie, determinându-se conturul subteran al construcţiei
cu foarte mare atenţie.
Aceste aspecte de o deosebită importanţă pentru construcţiile hidrotehnice, sunt
abordate şi dezvoltate în continuare în prezentul capitol.
 1.1.2.2. Presiunea hidrostatică a apei.

Presiunea hidrostatică a apei acţionează pe pereţi plani verticali sau înclinaţi (pe
o parte sau din ambele părţi) şi pe pereţi cilindrici (suprafeţe curbe).

10. Presiunea apei pe pereţi plani verticali.

Sarcina fundamentală dată de apă se determină prin metodele cunoscute din

hidraulică. Presiunea totală pe un perete plan vertical (Fig. 1.1) este:

1
(1.1) P H2 (kg / m)
2
în care:
 = greutatea volumetrică a apei în kg / m3 ( = 1000 kg/m3, iar când apa conţine
o cantitate mare de material în suspensie  = 1000…1100 kg/m3);
H = înălţimea apei pe perete (m).

Presiunea totală reprezintă rezultanta tuturor presiunilor elementare dispuse

triunghiular, a căror valoare la nivelul apei este zero, iar la baza peretelui este:

(1.2) p H (kg / m2)

Poziţia forţei rezultante se află la 1/3 H de la bază, are direcţie normală la
perete şi sensul către acesta.

Fig.1.1. Diagrama presiunii hidrostatice a apei pe un perete plan vertical

Dacă nivelul apei depăşeşte înălţimea peretelui (de exemplu, în cazul unui baraj
deversor), diagrama presiunilor elementare este dispusă trapezoidal (Fig. 1.2).
 Fig.1.2. Diagrama presiunii hidrostatice a apei
când este depăşit peretele plan vertical
Presiunea totală reprezentată prin vectorul P are punctul de aplicaţie în centrul
de greutate al trapezului (se determină grafic sau analitic):

(1.3) P
1
2

 H 22  H 12  (kg/m)

Dacă peretele plan vertical este solicitat de către presiunea apei din ambele părţi
(Fig.1.3), valoarea rezultantă se determină cu relaţia:

(1.4) P
1
2

 H 2  H 12  (kg/m)

Fig.1.3. Diagrama presiunii apei pe un perete plan solicitat din ambele părţi

20. Presiunea apei pe pereţi plani înclinaţi.

Se consideră peretele plan înclinat acţionat de o coloană de apă cu înălţimea H

până la marginea superioară a peretelui de lungime l (Fig.1.4):

Fig.1.4. Diagrama presiunii apei pe un perete plan înclinat

 În acest caz, valoarea presiunii hidrostatice se determină cu relaţia:

1  H2
(1.5) P (kg/m)
2 sin 

Dacă peretele plan înclinat este parţial scufundat în apă, H şi H1 fiind înălţimea
apei de o parte şi de alta a peretelui, presiunea este următoarea:

(1.6) P

1  H 2  H 12  (kg/m)
2 sin 

30. Presiunea apei pe pereţi cilindrici.

În cazul unui cilindru orizontal plin cu apă până la înălţimea H presiunea care se
exercită pe peretele interior se poate observa pe diagrama din fig. 1.5 a, iar cazul unui
cilindru orizontal supus acţiunii apei din exterior este redat în fig.1.5 b.
Pentru un cilindru vertical cu apă în interior se consideră suprafaţa laterală
formată dintr-o infinitate de pereţi plani cu lăţime infinit mică, sensul forţelor
schimbându-se în cazul în care presiunea apei se exercită din exterior.

Fig.1.5. Diagramele presiunii apei pe pereţi cilindrici orizontali

a – în cazul acţiunii din interior; b – în cazul acţiunii din exterior.

1.1.2.3. Presiunea hidrostatică de plutire.

Subpresiunea hidrostatică de plutire se manifestă atunci când construcţia este

cufundată integral sau parţial în apă. Forţa de plutire acţionează de jos în sus asupra
construcţiei conform principiului lui Arhimede.
Această presiune de plutire trebuie considerată la calculul stabilităţii
construcţiilor (de exemplu baraje, diguri, stăvilare), deoarece poate fi periculoasă.
 1.1.2.4. Împingerea pământului.

Diagrama împingerii pământului are acelaşi aspect ca şi a presiunii apei, variind

triunghiular. La partea superioară presiunea unitară este nulă, iar la bază are o valoare
maximă. Se pot considera pereţi plani verticali sau înclinaţi. Înclinarea peretelui poate fi
pozitivă sau negativă.
Pământul poate fi coeziv sau necoeziv. Un pământ necoesiv nu poate sta în
echilibru la pantă mai înclinată decât unghiul taluzului natural. Pentru a nu se produce
alunecări, acţiunea de împingere a pământului se contracarează cu ziduri de sprijin. În
acest caz împingerea pământului poate fi activă dacă răstoarnă zidul spre exterior, sau
poate fi pasivă dacă zidul se roteşte spre pământ sub acţiunea unei forţe exterioare. În
calcule se consideră greutatea volumetrică (greutatea specifică aparentă) a pământului 
care depinde de greutatea specifică a materialului solid, de porozitate şi de umiditate.
Pentru terenurile întâlnite în mod obişnuit, greutatea specifică se consideră între 2,65
t/m3 la nisipuri şi 2,73 t/m3 la argile, valoarea medie în calcule fiind 2,70 t/m3. Greutatea
volumetrică se determină pentru următoarele stări: pământ uscat, pământ saturat cu apă
şi pământ scufundat în apă (când intervine subpresiunea apei).

1.1.2.5. Greutatea pământului pe construcţii.

Greutatea proprie a pământului, care apasă asupra construcţiilor în funcţie de

forma lor, variază în funcţie de natura terenului, gradul de îndesare şi procentul de
umiditate. Se poate determina prin produsul dintre volumul prismei de pământ cu
greutatea volumetrică a pământului  (kg/m3) şi variază între 1,4 ÷ 2,0 t/m3.

1.1.2.6. Greutatea proprie a construţiei.

Se determină pentru fiecare element, descompus în forme geometrice simple

care permit calculul volumului construcţiei, cunoscând şi greutatea volumetrică a
materialului din care este realizată construcţia. Greutatea tehnică se ia pentru beton
armat 2,35 – 2,4 t/m3, pentru zidărie de piatră 2,0 – 2,5 t/m3 şi pentru lemn ud 0,9 t/m3.

1.1.2.7. Alte sarcini.

Asupra construcţiilor acţionează şi sarcinile utile, care pot să fie fixe sau mobile.
Acestea se evaluează dela caz la caz, conform normativelor în vigoare. De exemplu, la
planşee carosabile pentru vehicule se consideră 800 kg/m2, la balustrade sau la sarcini
orizontale se iau 100 kg/m etc.
Tot conform normativelor se apreciază şi sarcinile accidentale (vânt, zăpadă,
variaţii de temperatură etc) sau cele extraordinare (seisme, niveluri extreme etc.).
În cazul construcţiilor hidrotehnice, în funcţie de importanţa lucrării şi influenţa
acţiunii (ca mărime, direcţie), se mai pot determina presiunea valurilor, presiunea gheţii,
presiunea aluviunilor ş.a.
1.2. Infiltraţia apei pe sub construcţii
Stabilirea conturului subteran al construcţiei şi evidenţierea acţiunii fenomenului
de infiltraţie, implică următoarele: alegerea judicioasă a metodei de determinare a
elementelor hidraulice caracteristice ale curentului de infiltraţie, stabilirea criteriilor de
rezistenţă a conturului subteran şi îndeosebi considerarea condiţiilor de exploatare a
construcţiei hidrotehnice.
A l e g e r e a c e l e i m a i p o t r i v i t e m e t o d e d e c a l c u l a elementelor
hidraulice ale curentului de infiltraţie se face în raport cu importanţa construcţiei şi cu
gradul de precizie dorit, cunoscându-se metode mai simple şi metode mai complicate:

 metoda electrometrică (A.E.H.D. sau E.G.D.A. = analogie electro-

hidrodinamică), este indicată pentru construcţii mari şi complexe, fiind cea
mai exactă şi uşor de aplicat, dar necesită realizarea modelului hidraulic al
construcţiei la scară redusă;
 metoda grafică a reţelelor de mişcare, acceptabilă în multe situaţii;
 metoda infiltraţiei liniare pe contur (Bligh), potrivită pentru cazurile cele
mai simple şi construcţii de importanţă redusă.

Aceste metode permit să se determine suficient de exact elementele conturului

subteran, mărimea gradientului de presiune în lungul conturului construcţiei şi mărimea
gradientului hidraulic la ieşire (în bieful aval).
C r i t e r i u l d e r e z i s t e n ţ ă a c o n t u r u l u i s u b t e r a n îl constituie
valoarea I a gradientului hidraulic (valoarea calculată este gradientul efectiv).
Gradientul mediu pe întreaga lungime a conturului subteran determină rezistenţa
conturului; de exemplu, în cazul metodei Bligh, cea mai simplă, gradientul mediu este:

(1.7) I med = H / L = 1 / C

Pentru un plus de siguranţă se respectă condiţia: I ef  I adm

Gradientul hidraulic admisibil (Iadm) se stabileşte în funcţie de următoarele
criterii:
 clasa de încadrare a construcţiilor: determină importanţa construcţiei în
raport cu specificul de folosinţă în funcţie de importanţa economică şi
socială, cu durata de funcţionare şi cu încadrarea construcţiei în
amenajarea hidrotehnică complexă;

 durata şi regimul de funcţionare: prezintă diferite particularităţi pentru

fiecare caz în parte, de care trebuie să se ţină seama pentru a se asigura o
rezistenţă egală (acoperitoare) a conturului subteran pentru toate
construcţiile; calculul hidrotehnic al radierului trebuie să se facă în două
variante: cazul no r m a l (de lungă durată) şi cazul e x c e p ţ io n a l (de
scurtă durată);
  gradul de rezistenţă a conturului subteran: este puternic influenţat de
existenţa unor elemente de construcţie în anumite secţiuni. Astfel,
prezenţa rosturilor determină scăderea puternică a gradului de rezistenţă
a conturului subteran (cunoscându-se sarcinile la care se va supune
construcţia, se pot determina tasările viitoare şi se poate stabili gradul de
siguranţă pe care îl vor avea rosturile), iar prezenţa filtrelor inverse la
ieşirea curentului subteran permite o mărire de 1,5 … 2,0 ori a
gradientului hidraulic admisibil; alcătuirea conturului subteran este de o
deosebită importanţă, anumite elemente având o acţiune puternică de
reducere a presiunii curentului de infiltraţie: se recomandă cel puţin 40 %
trasee de infiltraţie verticală, ce se realizează prin palplanşe, pinteni sau
diafragme laterale, care oferă un contur de o rezistenţă mai puternică la
acţiunea hidrodinamică a curentului subteran;
 evidenţa condiţiilor de execuţie a construcţiei: nerespectarea unor
prescripţii de execuţie influenţează asupra slăbirii conturului subteran de
infiltraţie, fiind necesar a se considera aceste lucruri întotdeauna în
calculele efectuate.

1.2.1. Elementele curentului de infiltraţie

Este necesar să se cunoască elementele curentului de infiltraţie, care permit
evidenţierea fenomenelor hidromecanice ce au loc sub radierul construcţiilor şi în zona
de ieşire a curentului de infiltraţie, în bieful aval:
 traiectoria curenţilor de infiltraţie (reţeaua hidrodinamică);
 presiunea pe elementele de construcţie subterane;
 gradientul hidraulic I;
 viteza de infiltraţie v;
 debitul de infiltraţie q.

Pentru determinarea facilă a acestor elemente este necesar să se cunoască reţeaua

hidrodinamică a scurgerii curentului subteran, avându-se în vedere o serie de
consideraţii cu privire la amplasamentul construcţiei: terenul este omogen, lichidul este
incompresibil, mişcarea apei este plană, permanentă şi continuă, având loc după legea
lui Darcy ( v = k * I ), unde k este coeficientul de permeabilitate a terenului.

Legea lui Darcy se mai poate scrie (în planul xOy) şi sub formă diferenţială:

h h
(1.8) vx = - k ; vy = - k
x y

Continuitatea mişcării curentului de infiltraţie se exprimă prin ecuaţia Laplace,

a cărei rezolvare reprezintă o problemă matematică dificilă:
 h 2 h 2
(1.9) + = 0
 x2 y2

1.2.1.1. Construirea reţelei hidrodinamice.

- Traiectoria curenţilor de infiltraţie.

Se pot utiliza mai multe metode: metoda teoretică (analitică), metoda
experimentală (AEHD – EGDA), metoda grafică.
Metoda teoretică – stabileşte pe cale analitică cu ajutorul ecuaţiilor curbelor
echipotenţiale şi ale liniilor de curent, configuraţia spectrului hidrodinamic alcătuit din
linii echipotenţiale şi linii de curent.
Din analiza acestor curbe se constată că liniile echipotenţiale şi liniile de curent
sunt ortogonale, iar poziţia liniilor reţelei hidrodinamice nu depinde de coeficientul de
permeabilitate k al terenului, reţeaua fiind aceeaşi pentru un teren nisipos, argilos etc.
Metoda experimentală sau a analogiei electro-hidrodinamice (AEHD) propusă
de acad. N.N. Pavlovski – se bazează pe analogia dintre scurgerea potenţială a
curentului subteran de infiltraţie şi scurgerea potenţială a curentului electric.
Metoda constă în realizarea profilului subteran al construcţiei hidrotehnice la
scară redusă (Fig.1.6), pe o placă izolatoare (plastic, plexiglas), o foiţă conductoare
(staniol, aluminiu) tăiată după acelaşi contur sau cel mai adesea un electrolit cu
caracteristici bine determinate, reprezentând terenul de fundaţie permeabil.
Presiunea apei este reprezentată prin forţa electromotoare a curentului electric
(diferenţa de potenţial), curentul de apă fiind simulat prin curentul electric. Linia
fundului biefului amonte şi a biefului aval este reprezentată prin nişte bare (tăbliţe) de
cupru, iar linia suprafeţei stratului impermeabil care se află sub terenul de fundaţie
permeabil, este formată de peretele din plastic al vasului (0 – 0’). De-a lungul liniilor
amonte şi aval prin care intră şi respectiv iese apa de infiltraţie, se fixează electrozii E 1
şi E2 conectaţi la sursa de energie electrică.
Circuitul electric este astfel alcătuit din sursa - bateria (2), instrumentul de
măsură – ampermetrul sau galvanometrul (3), reostatul (4), conductorii electrici şi foaia
de staniol sau electrolitul (1). La electrozi se menţin potenţialele E 1 şi E2 cu diferenţa E
corespunzătoare presiunii dintre biefuri H la care este supusă construcţia. Cursorul unui
potenţiometru gradat (5) intercalat în circuitul electric, este conectat printr-un conductor
la un ac – creion – styl (8).
 Fig.1.6. Metoda experimentală AEHD: instalaţia şi modelul analogic

Măsurarea potenţialelor se bazează pe principiul punţii Wheaststone cunoscut

din fizică (elementele prezentate sunt astfel conectate, încât să formeze ramurile unei
punţi, anumite repere ajustabile permiţând stabilirea exactă a mărimilor de referinţă).
Dacă există următoarea relaţie între rezistenţele ce formează cele 4 braţe ale
punţii R1 / R2 = R3 / R4 , sau între diferenţele de potenţial pe aceste porţiuni care sunt
proporţionale cu aceste rezistenţe, nu va trece curent prin circuit şi galvanometrul va
indica zero.
Considerând forţa electromotoare totală E ca unitate (respectiv H = 1) şi
împărţind reostatul (5) în n părţi egale (de exemplu 10, 20), se pot depista în electrolit
(sau pe foiţa de staniol 1) puncte cu diferite potenţiale intermediare. Unind punctele cu
potenţiale egale prin linii continue, se obţin linii echipotenţiale trasate la intervalele E/n
sau H/n .

În continuare se construieşte reţeaua de linii de curent, sub formă de curbe

normale pe liniile echipotenţiale în punctele de intersecţie cu acestea, astfel încât să se
formeze dreptunghiuri curbilinii asemenea.
Metoda AEHD foloseşte o instalaţie foarte simplă, rezultatele se obţin imediat,
iar precizia este foarte mare (erorile sunt sub 0,1 … 0,2 %).
Metoda grafică – se bazează pe caracteristicile principiale ale reţelei
hidrodinamice, de a avea o continuitate a liniilor, liniile echipotenţiale fiind ortogonale
cu liniile de curent, iar forma ochiurilor reţelei conservându-se ca dreptunghiuri
curbilinii cu un raport constant între laturi (numit modulul reţelei).
Pe un desen care reprezintă secţiunea longitudinală a construcţiei, se consideră
că prima linie de curent este însuşi conturul subteran al construcţiei (Fig.1.7). Dacă
terenul impermeabil se află la o adâncime mare, atunci ultima linie de curent se
construieşte trasând un semicerc cu centrul la jumătatea conturului subteran şi cu o rază
egală cu 2,0 … 2,5 ori lungimea proiecţiei orizontale a conturului. A doua linie de
curent se trasează astfel încât să urmărească inflexiunile conturului subteran la o
oarecare distanţă. Fâşia obţinută se împarte apoi în pătrate curbilinii, obţinându-se astfel
liniile echipotenţiale în această fâşie. În continuare se trasează o altă linie de curent,
orientându-se după forma pătratelor curbilinii şi se continuă mai departe în jos liniile
echipotenţiale, respectându-se regulile enunţate. Se corectează în măsura în care este
vizibilitate, linia de curent anterioară şi liniile echipotenţiale, până la ultima linie de
curent care este un semicerc.

Fig.1.7. Metoda grafică de construire a reţelei hidrodinamice

1.2.1.2. Determinarea elementelor hidraulice

ale curentului de infiltraţie.

- Presiunea apei.
Cunoscând reţeaua hidrodinamică a curentului de infiltraţie, se poate determina
presiunea apei într-un punct de pe talpa radierului, făcând interpolarea între cele două
echipotenţiale ce delimitează punctul respectiv. Prin determinarea presiunilor în mai
multe puncte de pe talpa radierului, se poate obţine diagrama de presiune a curentului de
înfiltraţie corespunzătoare radierului. Deoarece reţeaua hidrodinamică se trasează pentru
presiunea H = 1,0 m (deci toate elementele derivate sunt reduse în raportul 1 / H ), este
necesar ca rezultatele obţinute să fie multiplicate cu valoarea H.

- Gradientul hidraulic.
Făcând diferenţa presiunilor din două puncte situate pe două linii echipotenţiale
vecine şi raportând-o la distanţa l dintre cele două linii echipotenţiale, se obţine
pentru presiunea H = 1,0 m, valoarea gradientului hidraulic mediu:
 1
1
(1.10) I med = n =
l n  l

în care:
l - este lungimea liniei de curent cuprinsă între două linii
echipotenţiale vecine;
n - reprezintă numărul de linii echipotenţiale din reţeaua hidrodinamică.

- Viteza de infiltraţie.

În formula v = k * Imed se introduce valoarea lui Imed de mai sus:

k
(1.11) v =
n  l

- Debitul de infiltraţie.
Se determină pentru o secţiune, printr-o linie echipotenţială oarecare. În punctele
de intersecţie ale liniilor de curent cu echipotenţiala respectivă, se desenează vectorii
vitezei v pe tangentele la liniile de curent.

Curba care uneşte extremităţile vectorilor, delimitează o suprafaţă (haşurată pe

desen), a cărei arie determină debitul specific redus, adică debitul pe o unitate de
lungime a construcţiei:
S
(1.12) q =  v  ds
0

Dacă reţeaua se construieşte prin metoda grafică, debitul q (pentru valoarea

H = 1) se poate determina cu ajutorul formulei:

m
k m
(1.13) q =  0 n l
 s 
n
k (pentru reţeaua pătrată,  s   l ),

în care m este numărul fâşiilor de debit dintre liniile de curent.

1.2.2. Determinarea presiunii de infiltraţie

pe radierul construcţiei hidrotehnice
Talpa radierului unei construcţii hidrotehnice este supusă unei presiuni dirijate
de jos în sus (subpresiune), compusă din:
  presiunea hidrostatică de plutire, uniformă pe toată suprafaţa radierului, a
cărui mărime este dată de presiunea coloanei de apă având înălţimea egală cu
adâncimea punctului respectiv faţă de nivelul apei din bieful aval (Fig.1.8 a);
 presiunea hidrodinamică de infiltraţie, variabilă de-a lungul radierului de la
presiunea H – h până la zero la ieşirea curentului de infiltraţie (Fig.1.8 b, c).

Pentru determinarea presiunii hidrodinamice de infiltraţie se pot utiliza

următoarele soluţii:
- soluţii analitice exacte;
- soluţii hidromecanice aproximative;
- soluţia reţelelor hidrodinamice:
- metoda infiltraţiei pe contur;
- metoda dreptei echivalente.

a) Soluţii analitice exacte.

Acestea au la bază rezolvarea matematică a ecuaţiei lui Laplace prin metoda
reprezentărilor conforme, o metodă deosebit de dificilă chiar pentru schemele cele mai
simple (de exemplu, radier plan fără palplanşe, radier plan cu un rând sau cu două
rânduri de palplanşe). Scheme mai complicate nu se pot rezolva pe această cale.

b) Soluţii hidromecanice aproximative.

Se pot aplica în cazul unor scheme mai complicate ale conturului subteran al
radierului, unde soluţiile exacte sunt dificil de utilizat.
O soluţie cu mare aplicabilitate este metoda fragmentării conturului subteran
(N.N. Pavlovski), în câteva fragmente cu scheme mai simple care se pot rezolva prin
soluţiile exacte cunoscute.
Au fost elaborate de asemenea tabele de calcul (P.F. Filceacov) care permit
determinarea rapidă şi exactă a presiunii de infiltraţie în punctele caracteristice ale
radierului cu unul sau doi pereţi de palplanşe, metodă bazată pe ipoteza desfăşurării
succesive a palplanşelor prin reprezentări conforme simple, prin scheme de calcul
reduse la forma unui radier plan.
c) Soluţia reţelelor hidrodinamice.
Soluţia reţelelor hidrodinamice se referă la două metode simple: metoda
infiltraţiei pe contur (Bligh) şi metoda dreptei echivalente (Lane).
1.2.2.1. Metoda infiltraţiei pe contur (Bligh).
Se transpune la scară redusă conturul subteran al construcţiei în lungul unei
semidrepte, în capătul amonte raportându-se presiunea H din bieful amonte, iar în
capătul aval valoarea zero (lipsă apă) sau presiunea h din bieful aval. Se unesc cele două
puncte extreme considerându-se că presiunea se amortizează pe traseul conturului
subteran al radierului, iar linia dreaptă obţinută reprezintă variaţia presiunilor pe radier
(Fig.1.8 b).
Această variaţie este liniară şi exprimă faptul că pierderea de presiune pe
conturul subteran este proporţională cu drumul parcurs.
 Se consideră ipoteza că porţiunile verticale ale conturului subteran de infiltraţie
(de exemplu o palplanşă) au aceeaşi eficacitate în reducerea presiunii de infiltraţie ca şi
porţiunile orizontale, ipoteză care nu este corectă (realistă).
Presiunea curentului subteran într-un punct oarecare x este dată în situaţia
prezentată de relaţia:

H
(1.14) h x =  Lx
L
Deşi este deosebit de simplu de aplicat, această metodă dă rezultate bune numai
în cazul radierelor fără palplanşe (elemente verticale) şi numai atunci când stratul
impermeabil se află la o adâncime mică. În cazul unor elemente verticale, valorile
presiunilor determinate prin această metodă diferă cu 20 – 40 % (şi uneori chiar cu
70 – 80 %) faţă de presiunile reale.

1.2.2.2. Metoda dreptei echivalente (Lane).

Această metodă a luat în considerare faptul că terenurile sunt în realitate

anizotrope (în special terenurile aluvionare), arătând că infiltraţia are loc mai greu pe
porţiunile verticale decât pe cele orizontale. Această ipoteză se traduce în construirea
diagramei presiunilor de infiltraţie pe radier, prin împărţirea lungimii porţiunilor
orizontale cu un coeficient m şi menţinerea porţiunilor verticale în mărime reală.
Valoarea coeficientului m variază după schema conturului subteran de
infiltraţie, respectiv:
m = 1,3 … 1,7 pentru radiere adâncite fără pereţi de palplanşe sau pentru
radiere cu un singur perete de palplanşe;
m = 2,0 … 3,0 pentru radiere cu doi sau trei pereţi de palplanşe.

În mod practic, se raportează succesiv pe o semidreaptă lungimile echivalente

ale porţiunilor orizontale şi verticale, apoi în capătul amonte al dreptei se raportează la
scară presiunea H din bieful amonte şi se unesc punctele extreme ale presiunii
curentului de infiltraţie ca şi la metoda precedentă. Se obţine dreapta echivalentă, care
reprezintă variaţia presiunilor curentului de infiltraţie asupra radierului construcţiei
(Fig.1.8 c).
Presiunile obţinute prin această metodă, de asemenea deosebit de simplă, sunt
mult mai apropiate de realitate decât în cazul metodei prezentate anterior.

1.3. Efectele mecanice ale infiltraţiei

Consecinţele infiltraţiei apei pe sub radierul construcţiilor hidrotehnice sunt în
principal următoarele:
- are loc o pierdere de apă din bieful amonte în cel aval;
- apa de infiltraţie exercită o presiune asupra tălpii construcţiei, dirijată de
jos în sus (subpresiune) şi descrescând treptat spre aval.
 Pierderea de apă pe sub construcţie din amonte în aval, produce în anumite
condiţii dislocarea materialului din fundaţie şi antrenarea particulelor cu o anumită
mărime (fenomenul de sufozie), cât şi ridicarea masei de pământ afânat în zona din aval
(fenomenul de refulare, afuiere).
Presiunea de infiltraţie (subpresiunea) se opune forţelor de gravitaţie, reducând
aparent greutatea construcţiei şi rezistenţa sa la forţele orizontale de alunecare,
favorizând aşa numitul fenomen de plutire a construcţiei.
Efectul acestor fenomene în timp este de producere a deformaţiilor inadmisibile
ale terenului de fundaţie şi construcţiei, respectiv avarierea sa.

Fig.1.8. Soluţia reţelelor hidrodinamice

(a – Presiunea de plutire; b – m. Bligh; c – m. Lane)

1.3.2. Fenomenul de sufozie

Fenomenul de dislocare şi antrenare a pământului din terenul de fundaţie se
numeşte sufozie. Sufozia poate fi chimică şi mecanică.
 - Sufozia chimică: se manifestă când apa de infiltraţie provoacă dislocarea şi
antrenarea substanţelor solubile din teren (acest fenomen are loc în terenurile care
conţin sare, ghips, carbonat de calciu etc.). Sunt dizolvate sărurile conţinute în roci şi
sunt transportate în bieful aval, fiind create astfel căi noi de infiltraţie, ceea ce conduce
la creşterea debitului de infiltraţie. Găurile care se formează astfel în rocă o slăbesc
treptat şi micşorează capacitatea portantă a terenului de fundaţie.

Sufozia mecanică: se manifestă când apa de infiltraţie la anumite viteze,

provoacă antrenarea particulelor fine din terenurile necoesive în direcţia liniilor de
curent către bieful aval, contribuind astfel la slăbirea terenului de fundaţie şi la tasarea
acestuia şi a construcţiei. Eliminarea particulelor mici din terenul de fundaţie face ca
acesta să devină mai permeabil, vitezele de infiltraţie să crească, curentul de infiltraţie
să devină capabil să antreneze particule din ce în ce mai mari. Deci odată cu antrenarea
particulelor fine, volumul porilor creşte şi creşte şi viteza de infiltraţie care începe să
antreneze şi particule mai grosiere şi astfel fenomenul de sufozie se amplifică prin
formarea de caverne tot mai mari, până are loc distrugerea construcţiei prin prăbuşire.
Atunci când acest fenomen continuă să se dezvolte, se poate termina în majoritatea
situaţiilor cu degradarea terenului de fundaţie şi avarierea construcţiei.
În evoluţia procesului de sufozie, îndeosebi a sufoziei chimice, un rol important
îl joacă şi aerul sau gazele ce se găsesc în apă sau în pământ.
Din cercetările experimentale s-a constatat că vitezele şi gradienţii hidraulici la
care începe să se dezvolte procesul de sufozie mecanică (Fig.1.9) sunt în funcţie de
coeficientul de neuniformitate a pământului u :

d 60
(1.15) u =
d10
unde:
d60 = diametrul corespunzător procentului de 60 % din curba granulometrică;

d10 = diametrul corespunzător procentului de 10 % din curba granulometrică,

cunoscut şi sub numele de diametru efectiv.

Fig.1.9. Gradienţii minimali în funcţie de neomogenitatea terenului

 Gradienţii minimali sunt gradienţi nepericuloşi, la care nu are loc fenomenul de
sufozie în terenuri necoesive. Din diagramă se observă că, atunci când terenul de
fundaţie are un coeficient de neuniformitate mai mic, fenomenul de sufozie începe la
gradienţi hidraulici mai mari şi invers.
Pentru utilizări practice, valorile I obţinute din diagramă se vor micşora de
1,5 … 2,0 ori, în funcţie de clasa de importanţă în care se încadrează construcţia
respectivă.
Având în vedere metoda infiltraţiei pe contur, pentru a asigura terenul de
fundaţie împotriva fenomenului de sufozie mecanică, trebuie îndeplinită condiţia:

(1.16) L  C * H

în care:
L = lungimea conturului subteran de infiltraţie;
H = presiunea apei în bieful amonte;
C = coeficient de proporţionalitate ce variază în raport cu natura terenului,
având valorile înscrise în tabelul 1.1.
Tabelul 1.1.
Valorile coeficientului C.
Natura materialului Clasa construcţiei
Nr.
din fundaţia
crt. II III IV
construcţiei
1. Teren mâlos 12,0 9,0 6,0
2. Nisip fin 10,0 7,5 5,0
Nisip mijlociu şi
3. 9,0 7,0 4,5
grosier
4. Loess uşor 8,0 6,0 4,0
5. Loess greu 7,0 5,0 3,5
Turbă (după gradul
6. 7,0 - 12,0 5,0 – 9,0 3,5 – 6,0
de descompunere)
7. Teren argilos 6,0 4,5 3,0
8. Balast (prundiş) 7,0 5,0 4,0

Având în vedere metoda dreptei echivalente, pentru a se asigura terenul de

fundaţie împotriva fenomenului de sufozie mecanică, trebuie îndeplinită condiţia:

1
(1.17) L0  C0 * H în care: L0 = Lv +  Lh
n

C0 = coeficient de proporţionalitate ce variază cu natura terenului;

Lv = lungimea porţiunilor verticale;
 Lh = lungimea porţiunilor orizontale.

În tabelul 1.2 sunt date valorile coeficientului C0 după Lane:

Tabelul 1.2.
Valorile coeficientului C0.
Nr. Natura materialului
C0 In = 1/C0 C red
crt. din fundaţia construcţiei
1. Nisip foarte fin, nămol 8,5 0,12 6,0
2. Nisip fin 7,0 0,14 4,9
3. Nisip de mărime mijlocie 6,0 0,17 4,2
4. Nisip grosier 5,0 0,20 3,5
5. Pietriş mic 4,0 0,25 2,8
Pietriş de dimensiune
6. 3,5 0,29 2,5
mijlocie
7. Pietriş mare cu bolovăniş 3,0 0,33 2,1
8. Argilă moale 3,0 0,33 2,1
9. Bolovani cu pietriş 2,5 0,40 1,8
Argilă cu compactitate
10. 2,0 0,50 1,5
mijlocie
11. Argilă compactă 1,8 0,55 1,5
12. Argilă foarte compactă 1,6 0,67 1,5

Coeficientul C0 se poate reduce cu 30 % când radierul este prevăzut cu

palplanşe şi/sau cu filtru invers la ieşirea curentului de infiltraţie (C red).

1.3.3. Fenomenele de refulare, afuiere, plutire

Dislocarea terenului de fundaţie se produce cu intensitate mai mare sau mai
mică, în anumite secţiuni caracteristice în lungul radierului pe conturul subteran, ca
urmare a efectelor acţiunii hidrodinamice a curentului de infiltraţie: subpresiunea
hidrodinamică şi antrenarea hidrodinamică.
Intensitatea acţiunii de antrenare hidrodinamică exercitată de un volum unitar de
apă este j = a . I în care a este greutatea specifică a apei (t/m3) iar I este gradientul
de infiltraţie. Această presiune este dirijată după tangenta la linia de curent care trece
prin punctul respectiv.
În consecinţă, în zona biefului amonte, presiunea de infiltraţie este dirijată de sus
în jos ca şi cum terenul de fundaţie ar fi supus la o sarcină suplimentară, ceea ce are ca
efect îndesarea acestuia. Sub radier, liniile de curent sunt dirijate în general aproape de
orizontală. În zona biefului aval sau a drenajului, liniile de curent sunt dirijate de regulă
de jos în sus, la ieşirea curentului de infiltraţie vinele de apă mişcându-se aproape
vertical în sus, exercitând o presiune asupra particulelor de pământ, ceea ce poate să
aducă pământul oarecum într-o stare de suspensie şi chiar să ridice masa de pământ
afânat (refulare, afuiere, plutire).
În acest ultim caz, forţei presiunii hidrodinamice ( j ) i se opune greutatea acestui
volum Gs = (1 – n) (s - a) în care s este greutatea specifică a pământului şi n este
porozitatea relativă a pământului.
 Neglijând în mod acoperitor forţele de frecare dintre acest volum de pământ şi
radier, iar în cazul unui teren argilos coeziunea, se obţine condiţia de echilibru a
volumului separat din masivul de pământ:

(1.18) a . I = (1 – n) (s - a) de unde rezultă:

(1  n) ( s   a )  u'
(1.19) Icr = 
a a

în care:
 u' - este greutatea volumetrică a pământului saturat cu apă.

Dacă gradientul critic (Icr) este depăşit, are loc ridicarea (refularea) pământului,
ceea ce duce inevitabil la pierderea stabilităţii acestuia.
A fost propusă următoarea formulă (E.A. Zamarin) pentru calculul gradientului
critic, valabilă în cazul terenurilor care au coeficientul de neuniformitate u  10 :

u
(1.20) Icr = - (1 – n) + 0,5 . n
a

în care:
u - greutatea volumetrică a pământului uscat.

Considerând un coeficient de siguranţă m = 1,5 … 2,0 se obţine valoarea

gradientului admisibil:

1  u 
(1.21) Iadm =   (1  n)  0,5  n
m  a 

În raport cu variaţia coeficientului de neuniformitate (u) a terenului de fundaţie,

se pot delimita următoarele cazuri cu privire la efectele mecanice ale curentului de
infiltraţie:

u  10 - Distrugerea stabilităţii terenului de fundaţie are loc prin umflarea

sau refularea acestuia. Gradientul admisibil are valoarea
Iadm = 0,3 – 0,4 .
 10 < u < 20 - Distrugerea stabilităţii terenului de fundaţie are loc prin refularea
şi prin antrenarea (spălarea) particulelor fine (sufozie). Gradientul
admisibil are valoarea Iadm = 0,2 .

u  20 - Distrugerea stabilităţii terenului de fundaţie are loc printr-o

sufozie accentuată. Gradientul hidraulic admisibil are valoarea
Iadm = 0,1 .

1.4. Măsuri pentru reducerea efectelor

infiltraţiei subterane asupra construcţiei
Cele mai utilizate măsuri constructive cu rol de reducere a presiunii de infiltraţie
şi de micşorare a efectelor mecanice asupra construcţiilor, sunt drenajul terenului de
fundaţie, filtrele inverse, pintenii şi palplanşele.

1.4.1. Drenajul terenului de fundaţie

Constă din executarea unor orificii (galerii) în fundaţia construcţiei sau a unor
puţuri şi goluri în terenul de fundaţie, legate de bieful aval şi având în comparaţie cu
masivul de pământ rezistenţe foarte mici la înaintarea apei de infiltraţie, ceea ce face ca
în drenaj să se stabilească o presiune apropiată sau egală cu presiunea apei în bieful
aval.
Principalul rol al drenajului constă în aceea că micşorează sensibil presiunea de
infiltraţie pe talpa construcţiei. Debitul de infiltraţie este de regulă absorbit în întregime
sau aproape în întregime de drenaj.

Datorită drenajului se scurtează căile de infiltraţie sub construcţie, cresc

gradienţii medii şi vitezele şi în consecinţă creşte debitul de infiltraţie sub construcţie şi
creşte semnificativ pericolul de apariţie a sufoziei mecanice. Pentru a înlătura acest
pericol, este obligatorie prevederea unui filtru invers bine studiat.
Cele mai folosite tipuri de drenaj sunt prezentate în fig.1.10.

Fig.1.10. Soluţii de drenare a terenului de fundaţie

 a) galerie de drenaj în fundaţie, sau un şanţ în terenul de fundaţie sub radier, din
care apa de infiltraţie este evacuată în bieful aval prin galerii de secţiune mică sau prin
conducte;
b) drenaj orizontal plan (saltea de drenaj) sub forma unui strat de piatră spartă
aşezat pe straturi de pietriş şi nisip, dispuse în ordine descrescândă a mărimii granulelor,
de sus în jos; apa de infiltraţie este evacuată în bieful aval de către stratul drenant de
piatră spartă fie direct, fie prin orificii prevăzute în pintenul sau peretele de palplanşe
din aval;
c) drenaj vertical, format din puţurile de drenaj forate în terenul de fundaţie, care
colectează apa de infiltraţie şi o evacuează în aval prin galerii sau conducte.

În fig.1.11 se prezintă reţeaua de infiltraţie şi diagrama presiunilor pe talpa

fundaţiei în cazul drenării terenului de fundaţie cu o galerie (D) la o construcţie
hidrotehnică de tip baraj.

Fig.1.11. Galerie de drenare a terenului de fundaţie la un baraj deversor

 Diagrama presiunilor este prezentată comparativ pentru cazul cu drenaj prin
galerie (a, b, d, f, a + b’, c) şi pentru cazul când drenajul lipseşte (a, b, b’, c, e, f, a). Ca
efect al drenajului, presiunea totală s-a redus aproape la jumătate, iar în partea din aval a
barajului de circa 3 – 4 ori.
Prin drenaj se poate mări stabilitatea terenului la alunecare, deoarece se măreşte
presiunea barajului pe terenul de fundaţie şi forţa de frecare dintre acestea. Păstrând
aceeaşi rezistenţă la alunecare, se poate iefteni construcţia micşorând greutatea ei
corespunzător cu reducerea presiunii de infiltraţie pe talpă. Efectul negativ îl constituie
accentuarea sufoziei.

1.4.2. Filtrele inverse

Ca o măsură de protecţie împotriva sufoziei servesc filtrele inverse, care joacă în
general un rol foarte important la construcţiile hidrotehnice.
Filtrul invers se execută din mai multe straturi de material necoesiv cu granulaţie
diferită, aşezate de regulă perpendicular pe direcţia curenţilor de infiltraţie şi în aşa fel,
încât mărimea particulelor să crească în sensul curentului de infiltraţie (Fig.1.12).

Fig.1.12. Scheme de filtre inverse

Această distribuţie a straturilor, atunci când compoziţia este bine aleasă,

împiedică sufozia pământului chiar şi în cazul unor gradienţi de infiltraţie I apreciabili.
Filtrul invers trebuie să satisfacă următoarele condiţii:
o particulele unui strat nu trebuie să treacă prin golurile stratului următor
format din particule mai mari;
o nu trebuie să se producă mişcarea particulelor din acelaşi strat;
o particulele pământului protejat nu trebuie să fie antrenate prin filtru;
o filtrul nu trebuie să se colmateze.

În funcţie de coeficientul de neuniformitate a terenului de fundaţie

(u = d60 / d10 ) se alege granulometria primului strat din filtrul invers astfel:
  în cazul coeficientului de neuniformitate a terenului de fundaţie u  10
şi în cazul gradienţilor de ieşire I  4 … 5, raportul între diametrele
particulelor ce compun straturile filtrului variază astfel: D60 /d40  8…10;
 viteza v la care nu are loc antrenarea particulelor din terenul de fundaţie
(caracterizat prin diametrul particulelor d60 ) în primul strat al filtrului (în
care diametrul mediu al particulelor este D60 ), se determină cu formula
următoare (L.I. Kozlova):

2 d602
(1.22) v = 0,26. (d60) . (1 + 1000 ) cm/s ,
D60
în care: d60 şi D60 se iau în mm;

 grosimea straturilor se ia în mod obişnuit de (0,15 + 0,50)m în raport cu

mărimea vitezelor de infiltraţie şi a gradienţilor de ieşire;
 sub aspectul numărului de straturi se consideră de regulă trei şi mai rar
două straturi.

Alegerea numărului de straturi şi a materialului din componenţa filtrului invers

se face pe baza comparaţiei costului a 2 … 3 variante.

1.4.3. Anteradiere, palplanşe, pinteni, diafragme laterale

În general, radierul executat fără anteradier, palplanşe, pinteni, diafragme etc.,
oferă un contur insuficient de rezistent, cu atât mai mult cu cât gradienţii hidraulici
admisibili sunt determinaţi pentru condiţiile naturale de structură nederanjată din
adâncime, nu pe conturul construcţiei unde terenul a suferit o slăbire prin umezire, prin
afânare şi unde contactul dintre radier şi fundaţie nu poate fi perfect.
Prof. R.R. Ciugaev a arătat că la variaţii mici ale dimensiunilor pintenului aval
(sau al palplanşei aval), gradientul hidraulic la ieşire suferă variaţii foarte mari, ceea ce
demonstrează marea eficacitate a pintenului aval. Se recomandă deci executarea
pintenilor la capătul aval al radierului, ceea ce conduce la soluţii sigure în ceea ce
priveşte stabilitatea terenului de fundaţie de sub construcţie.
În lipsa pintenului aval, chiar dacă conturul subteran se lungeşte în mod
corespunzător la capătul aval, gradientul hidraulic va avea totuşi o valoare destul de
mare. Conturul subteran al construcţiei se recomandă să cuprindă cel puţin 40 % trasee
de infiltraţie verticale, ce se realizează prin palplanşe, pinteni sau diafragme laterale.
Anteradierul are de asemenea un efect puternic asupra gradientului hidraulic.

Anteradiere. Principalul rol al anteradierelor este de a lungi căile de infiltraţie,

pe direcţie orizontală, de a micşora gradienţii hidraulici şi de a reduce presiunea de
infiltraţie pe fundaţia construcţiei. În plus, realizează şi o reducere a debitului de
infiltraţie şi protejează zona mai expusă din faţa construcţiei hidrotehnice.
 Proprietăţile principale ale anteradierului sunt: impermeabilitatea pe toată durata
de exploatare a construcţiei şi elasticitatea, pentru a se acomoda perfect deformării
terenului de fundaţie şi a elimina astfel efectele negative asupra construcţiei (fisuri etc.).
Anteradierele se pot executa din următoarele materiale: argilă, argilă nisipoasă,
beton de argilă şi uneori din beton armat.
Anteradierele din argilă şi argilă nisipoasă se realizează din argilă grasă şi
plastică sau din argilă nisipoasă cu un coeficient de permeabilitate maxim
k  0,1.10-6 cm/s, aşezate în straturi de maxim 0,15 m grosime care se frământă şi se
compactează cu cilindri compresori, sau se bătătoreşte manual cu maiul.
Grosimea anteradierului de argilă  este inegală (Fig.1.13), minimă în amonte
(circa 0,75 m) şi maximă la piciorul amonte al construcţiei (circa 1 – 2 m, în funcţie de
căderea totală). Grosimea anteradierului din argilă nisipoasă se ia cu 20 – 30 % mai
mare decât a anteradierului din argilă, deoarece plasticitatea este mai mică.

Fig.1.13. Anteradier de argilă sau argilă nisipoasă

Anteradierul se acoperă de obicei cu un strat de protecţie (la apariţia crăpăturilor

şi a eroziunii) dintr-un pământ oarecare din zonă. La o construcţie cu prag jos, se face
consolidarea cu un pereu de piatră sau cu plăci din beton. La contactul dintre anteradier
şi o construcţie de beton există un punt (plan) slab al ansamblului care poate favoriza
apariţia căilor de infiltraţie scurte. De aceea radierul amonte se îngroapă în acest loc şi
lucrarea se prevede cu un pinten îngropat adânc, iar rostul dintre argilă şi beton se face
înclinat spre aval, pentru a se asigura presarea argilei pe beton şi o etanşare mai bună.
Anteradierul din beton de argilă, se execută când în apropierea lucrării nu
există un material natural potrivit. Betonul argilos se prepară dintr-un amestec de argilă
(20 – 25 %), nisip (35 – 40 %) şi pietriş (35 – 40 %).
Anteradierul din beton armat (sau beton asfaltic armat), se realizează când se
urmăreşte contribuţia anteradierului şi la îmbunătăţirea stabilităţii construcţiei la
alunecare, fiind legat cu masivul de beton printr-un rost flexibil şi impermeabil.
Pereţi de palplanşe. Se execută atât în partea din amonte cât şi în parte aval a
construcţiei, sub forma unui perete continuu vertical. Peretele din amonte are un rol
important, de a reduce presiunea apei de infiltraţie pe talpa construcţiei, în timp ce
peretele din aval are rolul de a preveni ridicarea terenului de fundaţie.
Baterea palplanşelor se realizează cu ajutorul sonetelor, adâncimea de batere
fiind stabilită prin calculul infiltraţiei şi în funcţie de condiţiile de execuţie. Palplanşa
din amonmte se bate la minim (1,0 – 1,2).H iar cea din aval la minim 2,5 – 3,0 m.
Palplanşele pot fi executate din: lemn, metal sau beton armat.
 Palplanşele din lemn se adoptă la construcţii hidrotehnice mici şi mai puţin
pretenţioase, cum sunt unele lucrări de îmbunătăţiri funciare.
Palplanşele metalice (Fig.1.14) sunt superioare celor din lemn şi beton armat
atât ca rezistenţă cât şi ca etanşeitate, adoptându-se la lucrări importante, cum sunt:
sprijinirea malurilor înalte, protejarea unor excavaţii adânci sub nivelul apei subterane,
izolarea unor incinte de lucru etc.

Fig.1.14. Pereţi de palplanşe metalice

Palplanşele metalice au şi alte avantaje: pot fi înfipte în pământuri compacte sau
cu roci mari şi mai dure, fără pericol de deformare, deviere sau rupere; având grosimea
redusă, pot fi uşor înfipte; au rezistenţă mare la încovoiere, ceea ce permite realizarea
retenţiilor înalte fără reazeme intermediare; au o durabilitate mare, iar după utilizare pot
fi recuperate.
Palplanşele din beton armat se folosesc în cele mai diferite terenuri, inclusiv în
pietrişuri, fiind îmbinate în lambă şi uluc trapezoidal ca la palplanşele metalice. Se
execută cu dimensiuni potrivite rolului îndeplinit şi adecvat forţelor preluate. Grosimea
lor variază între 10 – 50 cm iar lăţimea între 50 – 60 cm. Se realizează în poligoane de
prefabricate, de unde se transportă pe şantiere.
Sunt două procedee de legare a palplanşelor cu fundaţia construcţiei
hidrotehnice (Fig.1.15): fie se aplică pe fundaţie şi servesc drept cofraj pentru turnarea
fundaţiei (procedeu aplicat la pereţii din aval care nu se încastrează în beton, sau la
pereţii din amonte numai când există un anteradier gros cu rost etanş), fie intră în corpul
fundaţiei şi lucrează împreună la alunecare.
Încastrarea peretelui de palplanşe în betonul de fundaţie în cazul terenurilor
compresibile, trebuie să permită tasarea fundaţiei independent de peretele de palplanşe.
Se obţine încastrarea prin lăsarea la partea superioară de goluri în beton, care se umplu
cu un amestec bituminos.

Fig.1.15. Procedee de legare a palplanşelor cu fundaţia

 Pinteni de încastrare. Pintenii adânci (sau pereţi de vatră) din beton sau beton
armat, se folosesc dacă adâncimea de batere a palplanşelor este foarte mare, dacă natura
terenului nu permite baterea palplanşelor (bolovăniş, pietriş, straturi de stâncă slabă),
sau dacă este necesară o încastrare etanşă la adâncime în stratul impermeabil al
terenului de fundaţie (în argilă sau teren stâncos). Sunt diferite soluţii (Fig.1.16):

Fig.1.16. Soluţii de pinteni din beton

(a – pintenul amonte încastrat în stratul impermeabil;
b – ambii pinteni încastraţi; c – ambii pinteni neîncastraţi)
Soluţia din fig 1.16 a este foarte folosită, pintenul amonte fiind încastrat în
stratul impermeabil, iar la capătul aval al radierului se prevede un mic pinten sau un
perete de palplanşe pentru racordarea cu risberma. Imediat în spatele pintenului amonte,
presiunea de infiltraţie este de (0,05 – 0,1).H.
Soluţia din fig.1.16 b, cu ambii pinteni încastraţi în stratul impermeabil, nu este
raţională, este costisitoare şi se aplică doar cânt trebuie să se realizeze o protecţie
deosebit de sigură a construcţiei, în eventualitatea spălării albiei în bieful aval.
Soluţia din fig.1.16 c este aplicabilă în cazul stratului impermeabil la adâncime
mai mare, când pintenii nu ajung să se încastreze şi au numai rolul de a lungi căile de
infiltraţie. Pintenul aval se face mai adânc, din considerentul unei eventuale spălări a
albiei în aval de construcţia hidrotehnică.
Pintenii pot fi e xecut aţ i în mai multe moduri:
- la zi, în săpătură cu epuismente, soluţie posibilă numai în cazul unei
afluenţe mici a apelor subterane şi la adăpostul batardourilor;
- prin betonare sub apă, în tranşee executate prin săpare sub apă cu utilaje
mecanice (draglină, graifăr);
- cu ajutorul unor chesoane deschise sau închise, soluţii moderne.

Cu chesoanele deschise se pot străbate terenuri nisipoase, din pietriş şi bolovăniş

fără blocuri şi bolovani mari, pe o adîncime practic nelimitată. Chesoanele închise sunt
mai costisitoare, dar se pot folosi în orice teren, numai până la adâncimea de 35 m în
condiţii normale şi mult mai adânc dacă se iau măsuri speciale de coborâre a freaticului.
Pintenii se alipesc de construcţie creându-se un rost etanş şi flexibil, care să
permită impermeabilizarea dar şi tasarea corpului lucrării independent de pinten.
Rosturile au una sau două galerii umplute cu gudron pentru asigurarea etanşeităţii.
Dacă tasarea construcţiei hidrotehnice este relativ redusă, pintenul se poate lega
rigid de corpul lucrării, dar se execută obligatoriu din beton armat.