Solurile Carpatilor Romaniei

Rolul si functi ile solurilor specifi ce

Muntii Carpati reprezinta partea cea mai inalta din relieful Romaniei. Pozitia lor in mijlocul tarii arata rolul
pe care il indeplinesc in formarea unitatii pamantului romanesc. Muntii Carpati sunt munti tineri, de
inaltime mijlocie.

Carpatii sunt o veriga a lantului carpato-himalayan. Depozite sedimentare formate au fost scoase de sub
ape in timpul miscarilor alpine. Pe langa miscarile de inaltare s-au produs si importante prabusiri tectonice.
Astfel s-a format depresiunea Hateg si tot atunci si depresiunea Transilvaniei. Tot miscarile tectonice au
inaltat anumite sectoare ale Carpatilor cu circa 1000 de metri. Crestele cele mai inalte ale Carpatilor au fost
acoperite cu ghetari care au sculptat circuri, vai glaciare si creste. Odata cu incalzirea climei, ghetarii s-au
topit, apele curgatoare au modelat vaile, terasele si luncile definitivand actuala infatisare a Carpatilor.

Specifi citati le munti lor vulcanici din partea nordica a Carpati lor Orientali

Această regiune constituie o unitate distinctă în cadrul grupei nordice a Carpaţilor Orientali, având forma
unei fâşii longitudinale orientate NV-SE. Aceşti munţi aparţin ariei morfostructurale a vulcanitelor neogene,
cu excepţia ansamblului Hudin-Ţibleş, care formează, împreună cu Munţii Bârgăului, aria vulcanogen-
sedimentară.

Domeniul montan propriu-zis intră în contact cu unităţi joase, de câmpie (Câmpia Someşului) sau
depresiuni submontane (Depresiunea Oaşului, Depresiunea Baia Mare), atât direct, cât şi prin intermediul
unei borduri deluroase sau al unor glacisuri deluvio-coluviale, la altitudini foarte joase.

Particularităţile învelişului de sol

Munţii vulcanici din nordul Carpaţilor Orientali se individualizează evident faţă de alte arii morfostructurale
din această regiune. Principala caracteristică pedogeografică este dată de diversitatea învelişului de sol,
fiind reprezentate numeroase tipuri şi subtipuri care aparţin unui număr de 10 clase de sol (din cele 12 ale
SRTS). Solurile de expresie zonală aparţin următoarelor clase: cernisoluri, luvisoluri, cambisoluri,
spodisoluri şi umbrisoluri, în timp ce solurile cu caracter zonal sau intrazonal aparţin claselor andisoluri,
hidrisoluri, histisoluri, protisoluri şi antrisoluri.

Cernisolurile se întâlnesc pe suprafeţe extrem de restrânse, domeniul lor de răspândire fiind legat de
existenţa unor roci bazice (calcaro-dolomitice). Singurul tip de sol care poate fi specific acestei regiuni este
reprezentat de rendzine, favorizate de anumite roci sedimentare (calcare marnoase), cu apariţii izolate în
bazinul Ilbei din Munţii Ignişului.

Luvisolurile întrunesc condiţii de formare doar la periferia regiunii, la altitudini joase (sub 700-800 m), pe
unii versanţi terminali, glacisuri piemontane, terase etc. Din această clasă s-au cartat atât preluvosoluri
(tipice, molice, stagnice), cât şi luvosoluri (tipice, albice, stagnice etc.). Ponderea celor două tipuri de sol
creşte de la est la vest, concomitent cu diminuarea altitudinilor, având cea mai mare reprezentativitate în
Munţii Oaşului (22,87%).

Cambisolurile reprezintă clasa dominantă de sol, având o pondere totală cuprinsă între 65-80% în fiecare
unitate montană (78,56% în Munţii Ignişului). Explicaţia constă în nivelele altitudinale coborâte (Oaş-Igniş-
Gutâi-Văratec), cât şi prezenţa faciesurilor de roci sedimentare.

Eutricambosolurile caracterizează treapta coborâtă de relief şi se leagă, îndeosebi, de roci şi depozite

sedimentare, având o mai slabă reprezentativitate în domeniul de răspândire a rocilor eruptive (subtipurile
andic, andic-scheletic şi andic-litic). Diversitatea condiţiilor morfologice şi de drenaj impune o paletă largă
a subtipurilor: tipic, molic (în intravilan), stagnic (suprafeţe cu drenaj deficitar), scheletic şi litic (legate de
declivităţile ridicate), la care se adaugă şi alte subtipuri combinate (molic-stagnic, pelic-stagnic).

Districambosolurile constituie tipul de sol dominant (peste 50% din suprafaţă) pentru masivele montane
din aria studiată, cu excepţia ariei montane joase a Oaşului, fiind exprimate printr-o gamă foarte variată a
subtipurilor: tipic, stagnic, gleic, litic, scheletic, prespodic. Prezenţa rocilor eruptive şi a depozitelor
derivate din acestea justifică formarea subtipurilor andice (andic, andic-umbric, andic-litic, andic-scheletic),
cu cea mai largă reprezentare în masivele din centrul regiunii (Igniş, Gutâi). Districambisolurile îmbracă o
gamă foarte diversă a formelor de relief (cu aspecte morfometrice extrem de eterogene), fapt ce
condiţionează şi utilizarea diferită. Dacă în cazul Munţilor Oaşului, eutricambsolurile deţin 55,09%, în
unitatea vecină (Munţii Ignişului) districambisolurile deţin ponderea cea mai ridicată, însumând 66,72% din
total, ceea ce reflectă trecerea de la munţii joşi la cei mijlocii.

Spodisolurile îşi rezumă aria de răspândire doar la sectorul înalt al munţilor Ţibleş (Vf. Arcerul-Vf. Ţibleş),
datorită nivelelor altitudinale ridicate (peste 1650-1700 m). Prepodzolurile au doar apariţii izolate, în jurul
vârfurilor înalte (Hudin, Arcerul, Ţibleş), fără să formeze un etaj pedogeografic distinct, perimetrele fiind
diseminate între limita superioară a andisolurilor şi cea inferioară a podzolurilor. Podzolurile sunt ceva mai
bine reprezentate, în aceeaşi arie montană înaltă, fără însă a avea continuitate într-un anumit palier
altitudinal (peste 1700 m). Local, podzolurile se asociază cu criptopodzolurile, ale căror orizonturi spodice
sunt frecvent mascate sau însoţite de proprietăţi andice. Prezenţa spodisolurilor rămâne o certitudine doar
pentru extremitatea estică a teritoriului (M. Ţibleşului) unde se constată şi o uşoară tendinţă de instalare a
acestor soluri şi în cazul faciesurilor grezoase (pe flancul nordic şi nord-estic al Ţibleşului).

Umbrisolurile întrunesc condiţii de formare doar pe suprafeţe foarte restrânse, numai spre periferia estică
a regiunii (Ţibleş). Dacă nigrosolurile se rezumă doar la mici enclave izolate din aria montană înaltă,
humosiosolurile însoţesc unii versanţi abrupţi din jurul celor două vârfuri înalte (Arcerul şi Ţibleşul), unde
procesele periglaciare acţionează din plin (solifluxiune).

Prezenţa andisolurilor justifică apartenenţa regiunii la domeniul munţilor vulcanici şi conturarea unei
unităţi morfostructurale a vulcanitelor neogene în nord-vestul Carpaţilor Orientali. Procesele de
andosolizare sunt evidenţiate prin proprietăţi şi orizonturi andice specifice andosolurilor. Ponderea
deţinută de acest tip de sol nu depăşeşte 15% în nici un masiv (11,87% în Munţii Ignişului), dar prezenţa sa
constituie o notă caracteristică a regiunii, la aceasta contribuind şi larga răspândire a subtipurilor andice
ale cambisolurilor, care se apropie sau depăşesc 50% din teritoriul fiecărui masiv în parte. Solurile azonale
şi intrazonale diversifică învelişul de sol al regiunii, deşi ponderea lor este foarte redusă.

Hidrisolurile caracterizează suprafeţele slab drenate, cu materiale parentale fine (inclusiv de origine
lacustră), din caldeire, de la nivelul platourilor vulcanice sau din mici cuvete lacustre. Aceste soluri sunt
reprezentate doar în Munţii Ignişului şi Gutâiului prin stagnosoluri (gleic, luvic-gleic, gleic-histic) şi
limnosoluri (distric, histic etc.)

Histisolurile ocupă suprafeţe extrem de modeste, fiind reprezentate prin histosoluri, formate în depresiuni
foarte slab drenate, în forme microdepresionare de la nivelul platourilor piroclastice sau în cratere de tip
maar. Reprezentative sunt turbăriile de mici dimensiuni de pe platoul Izvoare (Munţii Ignişului) sau cele din
jurul Gutâiului.

Protisolurile îmbracă diferite aspecte pedogenetice. Litosolurile caracterizează anumite forme de relief
vulcanic (neck-uri, dyke-uri, abrupturi litologice etc.), în timp ce entiantrosolurile se leagă de prezenţa
activităţilor miniere la zi (halde) şi a amenajărilor hidrotehnice (Firiza). Şesurile aluviale şi terasele
principalelor cursuri de apă sunt marcate de prezenţa aluviosolurilor (eutrice, molice, gleice, entice,
scheletice).
Antrisolurile sunt slab reprezentate, impunându-se prin doar două tipuri de sol. Erodosolurile
caracterizează versanţii intens degradaţi şi organismele torenţiale (active sau stabilizate) de la periferia
regiunii, factorul antropic potenţând degradarea naturală a unor suprafeţe cu potenţial denudaţional
intens (ca efect al energiei de relief ridicate şi al nivelului de bază foarte coborât). Antrosolurile se leagă de
utilizarea unor terenuri ca plantaţii pomi-viticole, necesitând astfel lucrări de afânare adâncă şi de
desfundare.

Solurile Munti lor Carpati

Domeniul montan inferior, caracterizat prin climat temperat montan şi o vegetaţie forestieră în diferite
compoziţii şi amestecuri, formează etajul cambisolurilor, a cărui limită superioară urcă până la 1300 m.
Tipurile de sol caracteristice sunt: eutricambosolurile şi districambosolurile.

Eutricambosolurile domină în partea inferioară a etajului pedocambic, la sub 1000 m, în condiţiile

climatului temperat montan tipic, mai puţin umed şi rece, sub gorunete şi goruneto-fagete (mai rar,
făgete pure, inclusiv amestecuri fag-conifere), dar şi sub pajişti secundare în care sunt caracteristice
asociaţiile de Agrostis tenuis şi Festuca rubra. Aceste soluri se dispun în benzi aproape continui la periferia
spaţiului montan şi a unor depresiuni intracarpatice, îndeosebi pe roci sedimentare flişoide cu carbonaţi
sau pe alte categorii de roci bazice. Pe materiale parentale acide, se asociază frecvent cu
districambosolurile, în timp ce, acolo unde climatul şi roca permit argiloiluvierea, se asigură trecerea
spre luvisoluri (în depresiuni largi şi în baza treptei montane).

Cele mai întinse areale cu eutricambosoluri se găsesc în Carpaţii Orientali şi Occidentali, în timp ce în
Carpaţii Meridionali apare doar în areale dispersate, încât nu se impune ca etaj bazal distinct; în Munţii
Banatului, Cernei şi Mehedinţiului ş.a. apar areale de eutricambosoluri rodice (terra rosa, cf. SRCS, 1980),
cu precădere pe aflorimentele calcaroase şi pe depozitele superficiale derivate din materiale carbonatice.

Districambosolurile sunt reprezentative pentru partea superioară a etajului pedocambic, aproximativ între
1000 şi 1300 m, unde formează un etaj bine conturat, corespunzător tranziţiei de la climatul temperat
montan la cel boreal montan şi pădurilor de amestec fag-brad-molid, dar şi pajiştilor secundare în care
dominante sunt asociaţiile de Festuca rubra şi Agrostis tenuis (inclusiv Nardus stricta). Aceste soluri au cea
mai largă răspândire în Carpaţii româneşti. Limita lor inferioară coboară adesea până la periferia spaţiului
muntos (mai ales în Carpaţii Meridionali), în timp ce limita superioară poate depăşi frecvent media de
1300 m, urcând până la cca. 1500 m (îndeosebi pe rocile cu chimism global bazic şi pe versanţii mai puţin
umezi).

Domeniul montan mijlociu reprezintă etajul spodisolurilor, corespunzător climatului boreal montan al
molidişurilor şi celui subalpin, cu o vegetaţie de tufărişuri subalpine. Acest etaj cuprinde palierul
altitudinal dintre 1300 şi 2000 m. Spodisolurile ocupă suprafeţe mai restrânse în comparaţie cu
cambisolurile. Areale mai extinse se întâlnesc în Carpaţii Meridionali şi în partea central-nordică a
Carpaţilor Orientali. Spodisolurile cuprind trei tipuri de soluri: podzol, prepodzol şi criptopodzol.

Prepodzolurile formează un subetaj inferior, relativ îngust, corespunzător amestecurilor de molid, brad şi
fag, dar şi pajiştilor secundare cu Festuca rubra şi Nardus stricta, aproximativ între 1300 şi 1500 m
(existând frecvente variaţii ale limitelor altitudinale, în funcţie de substrat şi relief). Aceste soluri se
întâlnesc în toate masivele cristaline din Carpaţii Meridionali, în cele cristaline şi cristalino-mezozoice din
Carpaţii Orientali, cât şi în partea centrală a Apusenilor (Bihor, Muntele Mare, Gilău, Vlădeasa) şi în
Munţii. Semenic. Podzolurile formează un subetaj superior mult mai extins altitudinal, în medie între 1500
şi 2000 m, corespunzător molidişurilor pure şi tufărişurilor subalpine. Insular coboară şi în etajul
pedocambic (pe suprafeţe cvasiorizontale sau pe roci hiperacide, îndeosebi pe gresii silicioase, de tip
Kliwa) sau urcă până în etajul alpin (la 2000 - 2200 m în Munţii Cândrel-Şureanu). Arealele cele mai
importante se regăsesc pe suprafeţele de eroziune
înalte din Carpaţii Meridionali şi în nordul Carpaţilor Orientali, prezenţa lor fiind cu totul sporadică în
restul Carpaţilor.

Domeniul montan superior, corespunzător, din punct de vedere pedogeografic, etajului alpin propriu-
zis, se remarcă prin existenţa etajului umbrisolurilor. Aceste are o prezenţă insulară în aria carpatică,
incluzând culmile şi vârfurile ce depăşesc 1800-2000 m. În condiţiile unui climat rece şi umed, cu vânturi
puternice, sub o vegetaţie de pajiişti alpine şi tufărişuri scunde, se formează humosiosoluri şi, mult ma.
rar, nigrosoluri. La partea superioară a reliefului se impune prezenţa litosolurilor, pe grohotişuri,
stâncării şi versanţi abrupţi.

Etajarea pedogeografică reprezintă, în mod cert, expresia unei maxime generalizări, pentru că, în
realitate, deşi zonalitatea verticală rămâne o realitate de necontestat, limitele altitudinale ale etajelor şi
tipurilor de sol suferă variaţii importante, determinate de poziţia latitudinală, pantă, expoziţie,
substratul geologic şi alţi factori regionali sau locali.

Carpaţii Orientali se caracterizează printr-o dispoziţie zonal-longitudinală a tipurilor de sol,

corespunzătoare unităţilor morfostructurale majore. În vest se poate vorbi de o fâşie a andosolurilor,
cărora li se asociază frecvent eutricambosoluri şi districambosoluri andice în etajul montan inferior şi
spodisoluri. Partea centrală, corespunzătoare ariei morfostructurale a masivelor cristaline şi cristalino-
mezozoice, se remarcă prin dezvoltarea spodisolurilor, care deţin ponderea cea mai importantă, cărora
li se adaugă districambosoluri la partea inferioară şi areale reduse de umbrisoluri la partea superioară,
reprezentate, în primul rând, prin nigrosoluri (îndeosebi, pe şisturi melanocrate) şi insule de
humosiosoluri, pe vârfurile mai înalte din Munţii Bistriţei (Budacu), Suhardului, Rodnei şi
Maramureşului. Trebuie remarcată şi prezenţa cambisolurilor pe rocile detritice ale wildflişului din
umplutura sinclinalului 1a altitudini mai mari de 1300 - 1400 m.

Rendzinele pe calcarele şi dolomitele sedimentarului mezozoic au o mai largă răspândire în cuprinsul

Munţilor Hăghimaş (până în Pietrele Roşii, la nord de Valea Bisiricioarei) şi în zona Rarău-Breaza-Lucina.

În zona estică a flişului, se dezvoltă mai larg şi mai uniform cambisolurile. Eutricarnbosolurile se dispun,
de regulă, într-un subetaj inferior (până la 900 - 1000 m), fiind urmate în altitudine de
districambosoluri, cele mai extinse şi mai reprezentative pentru această regiune. Spodisolurile apar
doar insular în sistemul zonalităţii altitudinale, la peste 1400 - 1500 m (Ceahlău, Grinduş-Tarcău, cât şi
în masivele mai înalte din Carpaţii de Curbură), dar prezenţa lor poate fi consemnată şi extrazonal, la
altitudini mult mai joase (până la 700 - 800 m), strict legată de aflorimente.

Depresiunile intramontane mari (Maramureş, Doma, Giurgeu, Ciuc, Braşov) deţin soluri mai mult sau
mai puţin diferite de ale munţilor înconjurători, în funcţie de alcătuirea geologică, de caracteristicile
drenajului şi specificul bioclimatic. Se remarcă prezenţa luvisolurilor şi a cambisolurilor, a hidrisolurilor
şi a histisolurilor şi chiar a cernisolurilor (Depresiunea Braşovului). De asemenea, cambisolurile se
regăsesc şi în zona flişului transcarpatic din nord- vestul Carpaţilor Orientali, unde fondul pedocambic
este oarecum complicat de prezenţa frecventă a spodisolurilor (pe relieful mai înalt al Munţilor
Maramureşului) şi a andisolurilor (pe roci şi materiale vulcanice), din Munţii Oaş-Gutâi-Văratic, dar şi în
ansamblul Ţibleş-Hudin sau Munţii Bârgăului.

Carpaţii Meridionali se remarcă printr-o predominare netă a şisturilor cristaline, a masivităţii şi

altitudinii reliefului. De aceea, rolul esenţial în distribuţia solurilor revine etajării bioclimatice, care
determină asemănarea pedogeografică a principalelor grupe montane. Etajarea începe, cu mici
excepţii, prin districambosoluri (caracteristică specifică Meridionalilor), urmate de spodisoluri şi
umbrisoluri. Rigurozitatea altitudinală nu exclude asimetria transversală, astfel că pe versanţii nordici,
mai umbriţi şi mai bine udaţi, limitele solurilor zonale sunt cu circa 200 m mai coborâte decât pe cei
sudici. La extremităţile estică şi vestică ale Carpaţilor Meridionali se constată o serie de abateri de la
regulile menţionate anterior, datorate fondului litologic, care, pe modelul aceleiaşi etajări, permit
apariţia eutricambobolurilor la partea inferioară a munţilor şi determină deplasarea spre altitudine a
celorlalte etaje de sol, precum şi o anumită mozaicare prin apariţia, rendzinelor. Notă discordantă fac,
bineînţeles, arealele depresionare ale Loviştei (eutricambosoluri şi districambosoluri), Petroşanilor
(luvisoluri, cambisoluri eutrice şi districe, dar şi aluviosoluri, antrosoluri şi entiantrosoluri) şi Haţegului
(dominată de luvisoluri).

În Carpaţii Occidentali, întâlnim cea mai mare varietate a învelişului de sol, consecinţă a
diversităţii litologice şi bioclimatice. Dispoziţia altitudinală a etajelor de sol se menţine, dominante fiind
cambisolurile, în timp ce spodisolurile ocupă areale extrem de restrânse, iar etajul umbrisolurilor
lipseşte, deşi se întâlnesc, izolat, atât nigrosoluri, cât şi humosiosoluri, De asemenea, se remarcă
asimetria etajelor de sol, pe versanţii vest-nord-vestici, expuşi advecţiei maselor de aer atlantic, limitele
etajelor de sol sunt cu 200 - 300 m mai jos faţă de versanţii opuşi, situaţi în „umbră" şi afectaţi de
procese de föehnizare. Solurile intrazonale ocupă şi ele areale importante, mai ales cele care au
pregnant caracter litomorf (litosoluri, rendzine, andosoluri). Pe depozitele argilo-nisipoase ale
depresiunilor, domină luvisolurile, adesea stagnogleizate.

Solul intră în structura sistemului fizico-geografic sub forma unui înveliş calitativ deosebit, dar pe de
altă parte şi ca produs derivat al interacţiunii dintre celelalte componente. Învelişul de sol conţine o
consistentă parte minerală, rezultată din contribuţia alcătuirii litologice, o parte lichidă (faza lichidă)
provenită prin contribuţia apelor de suprafaţă şi subterane, o parte gazoasă, datorită pătrunderii
aerului atmosferic în porii solului, dar şi o semnificativă parte biotică rezultată prin contribuţia
componentelor biologice (plante şi animale). Modul de îmbinare a constituenţilor minerali şi organici
până la conturarea învelişului de sol depinde într-o măsură considerabilă de suportul filologic, de
particularităţile reliefului, dar şi de factorul timp, privit ca element pedogenetic efectiv.

CONCLUZII

Învelişul pedologic al Carpatilor Romaniei se impune prin diversitate, îndeosebi la nivel de tip şi subtip.
Sub aspect teritorial, domină accentuat cambisolurile, distribuite pe paliere altitudinale. În masivele
înalte, zonalitatea altitudinală a solurilor este completată prin prezenţa spodisolurilor şi a
umbrisolurilor. Elementul reper al distribuţiei teritoriale îl constituie prezenţa andosolurilor şi a
subtipurilor andice. Andosolurile se caracterizează printr-o prezenţă relativ modestă, fiind legate de
natura materialului parental, dar cu o distribuţie zonal-altitudinală, de la altitudini de peste 1000 m până
la partea superioară a reliefului, fără a depăşi însă 1600-1700 m. Asamblajul pedologic este completat
prin alte numeroase entităţi tipologice, care au însă o distribuţie azonală sau intrazonală, dar care
diversifică evident acest înveliş geosistemic derivat. Sunt întâlnite în procente foarte reduse hidrisoluri
(stagnosoluri şi limnosoluri), histisoluri (histosoluri), protisoluri (litosoluri, regosoluri, aluviosoluri şi
entiantrosoluri) şi antrisoluri (erodosoluri şi antrosoluri).

BIBLIOGRAFIE
1. Asvadurov H., Opriş M., Neacşu Marcela, Vasilescu P., Chiţu C. (1964) – Consideraţii generale
privitoare la învelişul de sol al raionului Oaş, St. Tehn. Econ. Inst. Geol. Rom., s. C., Pedologie, nr. 12, p.
235 – 265, Bucureşti

2. Asvadurov H., Niculescu Ana, Iacob Eugenia (1971) – Observaţii pedologice asupra unor soluri acide
din Muncelele Oaşului, St. Tehn. Econ., s. C., Pedologie, nr. 19, p. 135 – 147, Bucureşti

3. Asvadurov H. (1982) – Harta solurilor judeţului Satu Mare, scara 1: 100000, IGFCOT (în 2 foi),
Bucureşti

4. Barbu N. (1984) – Considérations pédogéographiques générales sur les Carpates Roumaines, Rév.
Roum. Géol.géoph., géogr., t. 28, Géographie, p. 11 – 15, Acad. Roumaine, Bucureşti

5. Barbu N., Lupaşcu Gh., Rusu C. (1995) – Sinteză pedogeografică preliminară asupra Carpaţilor
Orientali, Factori şi procese pedogenetice din zona temperată, vol. II, Ed. Univ. „Al.I.Cuza” Iaşi, p. 123 –
128, Iaşi

6. Rusu C., Stângă I.C., Fiscutean D. (2005) – The Soils in the Oaş Mountains (Eastern Carpathians),
Analele ştiinţifice ale Universităţii „Al.I.Cuza” Iaşi, tom LI, s. IIc, Geografie, p. 49-59

7. Rusu C., Stângă I.C., Fiscutean D.(2005) – Învelişul pedologic şi utilizarea terenurilor în Munţii Oaşului,
Lucrări ştiinţifice – vol. 48, seria Agronomie, Ed. „Ion Ionescu de la Brad” Iaşi, p. 236-243

8. (1969) Harta solurilor României, 1:200000, foaia Baia Mare, Institutul Geologic al României, Bucureşti

9. Harta geologică a României, scara 1: 50 000, foile Firiza (1981), Săpânţa (1984), Negreşti-Oaş, Gutâi
(1986), Institutul de Geologie şi Geofizică, Bucureşti

10. http://www.geomorphologyonline.com/students_materials/GFR/GFR_SOLURILE.pdf

11. https://www.slideshare.net/ichimvirginia/55898326-cursgeografiaromaniei3