VICENTE BLASCO IBANEZ

GABRIEL LUNA

Începea să se lumineze de ziuă când Gabriel Luna ajunse în faţa

catedralei. Pe străzile strimte ale Toledoului încă mai era noapte.
Înfiorarea albastră a răsăritului, care abia reuşea să se strecoare printre
streşinile acoperişurilor, invada în deplină libertate piaţeta primăriei,
scoţând din umbră faţada grosolană a palatului arhiepiscopal şi cele
două turnuri acoperite cu ardezie neagră ale clădirii principale, o
construcţie întunecată din epoca lui Carlos al V-lea.
Gabriel şe plimbă timp îndelungat prin piaţeta pustie, îşi ridicase
până la ochi gulerul pelerinei, în care tuşea înăbuşit, cu tresăriri
dureroase. Fără să se oprească din mers, pentru a se mai apăra de frig,
privea marea poartă a catedralei, denumită poarta iertării, singura faţadă
a bisericii care păstrează un aer monumental. Îşi reaminti de alte
catedrale faimoase, izolate, în locuri anume alese, expunând privirilor
toate laturile, pline de orgoliul frumuseţii lor, şi le compară cu cea din
Toledo, biserica mamă spaniolă, înecată de valul de edificii mărunte
îngrămădite în jur, ce par să se prăbuşească peste flancurile sale,
lipindu-se-de ea, ascunzând privirii frumuseţile sale exterioare şi lăsând
să se vadă doar cele din spaţiul îngust al străduţelor care o asaltează.
Gabriel, care cunoştea măreţia ei interioară, se gândea la edificiile
înşelătoare ale Orientului, sordide şi sărăcăcioase pe dinafară, pline de
alabastru şi lucrări delicate pe dinăuntru. Nu degeaba trăiseră la Toledo,
timp de secole, evrei şi mauri. Aversiunea lor faţă de somptuozitatea
exterioară se pare că inspirase şi construcţia catedralei, înecată de
grupurile de locuinţe ce se îmbrâncesc şi se îngrămădesc în jurul ei ca şi
cum i-ar căuta umbra.
Piaţeta primăriei era singurul locşor care permitea monumentului
să-şi mai arate măreţia. În acest mic petec de cer liber, îşi dezvăluia în
lumina răsăritului.
Cele trei arcuri ogivale ale faţadei principale, şi turnul clopotelor,
de o extraordinară robusteţe, cu muchii proeminente, terminate cu
calotă alcuzon, un fel de tiară neagră, cu trei coroane, ce se pierdea în
înceţoşarea nebuloasă a iernii.
 Gabriel privea cu duioşie lăcaşul tăcut şi închis, unde trăieseră toţi
ai săi şi unde îşi petrecuse perioada cea mai bună din viaţă. Atâţia ani
scurşi fără a-1 vedea! Cu câtă nerăbdare aştepta să se deschidă porţile!
Sosise la Toledo în noaptea de dinainte, cu trenul de Madrid.
Înainte de a se închide într-o odăiţă din Posada de la Sangre – vechiul
han, locuit şi de Cervantes, simţise un imbold nestăvilit de a vedea
catedrala; şi se învârtise mai mult de o oră în jurul ei, câinele care păzea
înăuntru se porni să latre şi să urle alarmat, simţind paşi străini pe
străduţele din jur, moarte şi tăcute de obicei. Nu putuse dormi. Îi fugise
somnul revăzându-se la el în ţară, după atâţia ani de aventuri şi
suferinţe. Încă de cu noapte, ieşise din han pentru a pândi aproape de
catedrală momentul în care se vor deschide porţile edificiului.
Pentru' ca aşteptarea să-i fie mai scurtă, urmărea cu privirea
frumuseţile şi defectele frontispiciului,. Comentându-le cu glas tare, ca şi
cum ar fi luat de martori ai judecăţilor sale băncile de piatră ale piaţetei
şi triştii săi pomişori. Un grilaj cu urne, din secolul al XVIII-lea, se
întindea dinaintea frontispiciului, delimitând un spaţiu cu largi lespezi în
care se desfăşurau, pe vremuri, fastuoasele recepţii ale corpului de
canonici, iar gloata admira, în zilele de sărbătoare mai importante,
uriaşii confecţionaţi din carton.
Partea de jos a frontispiciului era despicată la mijloc de poarta
iertării, un arc ogival enorm şi adine care se strâmtează, urmând
gradaţia ogivelor sale interioare, împodobite cu chipuri de apostoli,
baldachine sculptate şi scuturi cu lei şi castele. Pe stâlpul care desparte
cele două părţi ale porţii, Isus, cu coroană şi mantie de rege, slab la trup,
prelung, cu aerul bolnăvicios şi mizer pe care sculptorii medievali îl
dădeau figurii sale pentru a exprima divina sublimitate. Pe timpan, un
relief o reprezenta pe Maica Domnului, înconjurată de îngeri,
înveşmântând într-o cazulă pe sfântul Ildefonso, după o legendă pioasă,
repetate în mai multe puncte ale catedralei, ca şi cum ar fi fost cel mai
important blazon al ei. Pe o latură, poarta denumită a turnului; pe
cealaltă, cea a portăreilor, prin care intrau, In alte timpuri, cu mare
ceremonial, depozitarii încrederii publice pentru a jura întru îndeplinirea
sarcinilor; ambele cu statui de piatră la pervazuri şi cu şiraguri de
figurine şi embleme ce urcau între muchii până la pai'tea superioară a
ogivei.
Deasupra acestor trei porţi, de un gotic exuberant, se înălţa al
doilea corp, cu arhitectură greco-romană şi construcţie aproape
modernă, provocându-i lui Gabriel Luna o crispare similară cu cea
produsă de un sunet puternic şi discoi-dant care ar întrerupe
desfăşurarea unei simfonii. Isus şi cei doisprezece apostoli, toţi în
mărime naturală, erau aşezaţi la masă, fiecare în nişa lui, deasupra
frontispiciului central, mărginit de două contraforturi, ca nişte turnuri,
ce separau faţada în trei părţi. Ceva mai sus, îşi desfăşurau arcadele cu
broderii de piatră cele două galerii de palat italian, pe unde, nu o dată,
Gabriel se căţărase, copil fiind, pe când se hârjonea în locuinţa
clopotarului.
„Bogăţia bisericii, gândi Luna, a constituit un rău pentru artă.
Într-un lăcaş de cult sărac s-ar fi păstrat uniformitatea vechii faţade.
Însă când arhiepiscopii de Toledo aveau unsprezece milioane drept rentă
şi tot atâtea şi corpul de canonici, de nu mai ştiau ce să mai facă cu
atâţia bani, atunci se porneau lucrări, se făceau diverse modificări şi arta
asta amestecată a dat naştere unor pocitanii precum cina cea de taină.”
Peste cele două corpuri iniţiale, se înălţa cel de-al treilea corp,
două arcuri mari care scoteau în evidenţă marea rozetă a naosului
central, totul fiind desăvârşit cu o balustradă de piatră cizelată ca o
broderie, care urma sinuozităţile faţadei între cele două mase
proeminente care o mărgineau: turnul şi capela mozarabă 1.
Gabriel îşi întrerupse şirul meditaţiilor, văzând că nu e singur în
faţa catedralei. Se făcuse aproape ziuă. Treceâu, atingând grilajul, nişte
femei cu capul aplecat şi cu broboada trasă pe ochi. Pe dalele trotuarului
răsunau cârjele unui şchiop şi, mai încolo, spre turn, sub marele arc ce
face legătura între palatul arhiepiscopului şi catedrală, se adunau
cerşetorii pentru a-şi lua în primire locul la poarta mănăstirii.
Credincioasele şi milogii se cunoşteau. In fiecare dimineaţă ei erau cei
dintâi care puneau stăpânire pe biserică. Această zilnică întâlnire
stabilise între ei o oarecare
1 Mo/arabii erau creştini spanioli supuşi dominaţiei arabe (N. Ti.
Frăţietate şi, între accese de tuse şi răguşeli, se plângeau de frigul
dimineţii şi de lenevia clopotarului care întârzia mereu când trebuia să
coboare în biserică.
Se deschise o poartă ceva mai încolo de arcul arhiepiscopului, cea
a scării care duce la turn şi la camerele galeriei superioare, ocupate de
slujbaşii catedralei. Un bărbat traversă strada agitând un mănunchi de
chei şi, înconjurat de clientela matinală, începu să deschidă poarta
galeriei de jos, o ogivă strimtă. Gabriel îl cunoştea: era Mariano,
clopotarul. Şi pentru că nu dorea să fie văzut, rămase nemişcat în piaţă,
lăsând să treacă în grabă prin poarta franzelei lumea aceea nerăbdătoare
să pătrundă în incinta catedralei, ca şi cum s-ar fi temut fiecare să nu i
se fure locul.
În sfârşit, se hotărî să-i urmeze pe ceilalţi şi coborî cele şapte
trepte, deoarece catedrala fusese construită într-o denivelare de teren şi
se afla şi acum pe un plan mai jos decât străzile înconjurătoare.
Totul rămăsese neschimbat. De-a lungul zidurilor puteau fi văzute
marile fresce ale lui Bayen 1 şi Maella reprezentând suferinţele şi
apoteoza sfântului Eulogiu, predicile sale prin ţările maure, precum şi
cruzimile mulţimilor de necredincioşi cu turban şi enorme mustăţi, care-
1 loveau fără milă pe sfânt. Pe partea interioară a porţii franzelei,
groaznicul martiriu al copilului din La Guardia, legendă născută în
acelaşi timp în mai multe aşezări catolice la căldura urii antisemite.
Umezeala desprinsese şi ştersese o mare parte din această frescă
fantezistă ce împodobea ogiva, simulând coperta unei cărţi; Gabriel
apucase însă să mai vadă figurile teatrale care nu o singură dată îi
tulburaseră visele de copil.
Grădina care se înti. Ndea între cele patru portice ale mânăstirii îşi
arăta, în plină iarnă, vegetaţia elenă, cu lauri înalţi şi chiparoşi oe-şi
treceau ramurile prin grilajurilc ce închid cele cinci arcuri din fiecare
latură până la înălţimea capitelurilor. Gabriel privi timp îndelungat
grădina situată pe un teren mai ridicat decât mânăstirea. Faţa lui se afla
acum la nivelul acelui petec de pământ pe care, în alte timpuri, îl lucrase
tatăl său. In sfârşit, revedea acej colţ de verdeaţă; curte interioară,
transformată în grădină de flori, de către canonicii din secolele trecute.
Pe când se plimba prin imensa Bois de Boulogne, sau prin Hyde Park, la
Londra, îl năpădeau amintirile acestei grădini de aici. Pentru el, grădina
catedralei din Toledo era cea mai frumoasă dintre toate, chiar şi numai
pentru faptul de a fi fost prima pe care o văzuse în viaţa lui.
Cerşetorii, aşezaţi pe treptele porţii,. Îl priveau curioşi, fără să sc
încumete a-i întinde mina dinainte: nu ştiau dacă acel necunoscut atât
de matinal, cu pelerina roasă, pălăria mototolită şi ghetele uzate, era un
vizitator sau un tovarăş de breaslă ce căuta şi el un loc în catedrală
pentru a cere de pomană.
Luna, stânjenit de această spionare, îşi continuă drumul, trecând
prin fata celor două porţi ale mânăstirii ce o pun în legătură cu biserica:
poarta prezentării, în întregime din piatră albă, un exemplu grăitor al
artei platereşti cizelată ca o bijuterie, cu motive capricioase şi ves'ele ca
nişte jocuri. În continuare, venea balustrada scării pe care coboară
arhiepiscopii din palatul lor în biserică, zid încărcat de ornamente gotice,
scuturi mari şi, aproape atingând pământul, faimoasa piatră de lumină,
o placă subţire de marmoră transparentă ca un cristal, care împrumută
scării lumina necesară şi constituie punctul principal de atracţie pentru
oamenii de la ţară ce vizitează mânăstirea. Apoi poarta sfintei Cătălină,
neagră şi aurită, cu mare bogăţie de zorzoane policrome, castele şi lei
încrustaţi în pervazuri şi două statui de profeţi.
Gabriel se îndepărtă câţiva paşi, văzând că pe dinăuntru se
deschidea chiar oblonul acestei porţi. Era clopotarul care terminase de
dat ocol bisericii şi de deschis toate porţile. Un câine mare ieşi lungindu-
şi gâtul, ca şi cum ar fi cerut şi el de mâncare; apoi doi bărbaţi cu
bonetele până la sprâncene, înfăşuraţi în pelerine de postav cenuşiu, îşi
făcură şi ei apariţia. Clopotarul le ţinu poarta, lăsându-i să iasă.
Hei, ziuă bună, Mariano! îi spuse unul din ei în semn de
despărţire.
Să dea Dumnezeu şi. Somn uşor.
 Gabriel îi recunoscu pe paznicii de noapte ai catedralei. Fuseseră
închişi în biserică încă din după-amiaza ele dinainte şi acum se
retrăgeau şi ei la casele lor să se odihnească. Câinele o porni spre
seminar pentru a înfuleca resturile rămase de la masa studenţilor, până
nu apucau slujitorii să-4 caute şi să-1 închidă din nou.
Luna coborî treptele şi pătrunse în catedrală. Abia păşi pe dalele
pardoselei că şi simţi pe obraz mângâierea rece şi pui în lipicioasă a
acelei atmosfere de pivniţă. Înăuntru dăinuia încă noaptea. Sus, vitraliile
sutelor de ferestre, ce lăspândeau lumina în cele cinci naose, sclipeau o
dată cu lumina zorilor. Erau ca nişte flori magice ce se deschi2deau la
primele străluciri ale zilei. Jos, printre enormii pilaştri, ce formau o
pădure de piatră, domnea întunericul, sfâşiat la intervale de petele roşii
şi şovăitoare ale candelelor ce ardeau în capele, făcând ca umbrele să
tremure. Lilieci fâlfiiau pe la îmbinările coloanelor, dorind parcă să mai
prelungească stăpânirea lor asupra lăcaşului cu măcar câteva minute,
până ce prin geamurile mari se vor filtra primele raze ale soarelui.
Treceau în zbor peste capetele credincioşilor care, îngenuncheaţi în faţa
altarelor, se rugau cu glas tare, satisfăcuţi de a se afla în catedrală încă
la acea oră, socotindu-se în acest chip a fi de-ai casei. Alţii stăteau de
vorbă cu ministranţii şi cu ceilalţi angajaţi ai bisericii ce pătrundeau
acum prin toate porţile, somnoroşi şi lenevoşi ca nişte muncitori ce se
îndreaptă spre atelierele lor. În întuneric, alunecau petele negre ale unor
mantii în drum spre sacristie, oprindu-se şi îngenunchind „adine în faţa
fiecărei icoane; iar ceva mai departe, ascunsă de întuneric, se ghicea
prezenţa clopotarului, ca un spiriduş neobosit, după zgomotul cheilor şi
scârţiitul porţilor pe care le deschidea.
Catedrala se trezea la viaţă. Sunau ca nişte bubuituri de tun
loviturile porţilor, ecoul repercutându-se din naos în naos. O mătură
începu să cureţe pe partea sacristiei, producând un zgomot ca de joagăr.
Biserica vibra de loviturile băieţilor de la cor care scuturau praful de pe
scaunele faimosului stal al capelei. Catedrala părea că se cutremură,
fiind cu nervii prea încordaţi: cea mai mică atingere îi smulgea gemete.
Paşii trezeau un ecou imens, de se cutremurau toate mormintele
regilor, arhiepiscopilor şi războinicilor găzduiţi eub dalele lor.
Era mai frig în biserică decât afară. Pe lângă temperatura scăzută
mai dăinuia şi o umiditate datorată terenului pe care fusese ridicată
biserica, traversat de canale de scurgere, care exalau miasmele unor
bălti subterane ascunse ce pătau de igrasie podeaua, de unde şi tuşea
permanentă a canonicilor din capelă, cea care le scurta viaţa, cum
obişnuiau ei să se plângă.
Lumina dimineţii începu să pătrundă prin naose. Din umbră,
apărea albul imaculat al catedralei din Toledo, limpezimea pietrei sale,
care făcea din ea cea mai frumoasă dintre toate bisericile. Se remarcau,
cu îrttreaga lor eleganţă şi cu îndrăzncaţa lor zvelteţe, cei optzeci şi opt
de pilaştri, snopuri puternice de coloane ce urcau pline de cutezanţă
tăind spaţiul, albe ca şi cum ar fi fost fie zăpadă întărită, şi aceştia îşi
împrăştiau şi încrucişau nervurile pentru a susţine bolţile. Sus de tot, se
deschideau marile ferestre, cu vitralii ce aduceau cu nişte grădini
acoperite cu flori de lumină.
Gabriel se aşeză pe soclul unui pilastru, între două coloane, însă
după câteva clipe fu nevoit să se scoale. Umezeala pietrei, frigul ţie
mormânt ce circulau prin întreaga catedrală îl pătrunseseră până la
oase. Se preumblă prin naose, atrăgând atenţia credincioaselor ce-şi
întrerupeau rugăciunile şi-1 urmăreau cu privirea. T.e trezea curiozitatea
străinul acela apărut la aceste ore rezervate obişnuiţilor bisericii.
Clopotarul făcu ce făcu şi-şi încrucişă de câteva ori drumul cu el,
urmărindu-1 cu o privire îngrijorată ca şi cum acel necunoscut, cu
aspectul lui mizer ce se învârtea fără rost prin biserică la o oră în care
bogăţiile capelelor nu pot fi supravegheate, îi inspira prea puţină
încredere.
Aproape de altarul mare, un alt bărbat mai, mai că se ciocni cu el.
Era Eusebio, paracliserul capelei tabernacolului, poreclit de către oameni
Albastrul, din cauza culorii veşmintelor lui care amintea pe cea a cerului,
şi cu care se împăuna în zilele de ceremonii. Trecuseră şase ani de când
Gabriel îl văzuse ultima dată şi nu-i uitase trupul dolofan, obrazul plin
de coşuri, fruntea strimtă şi zbârcită, tivită cu peri zbârliţi, gâtul
puternic şi strâns în guler încât abia de mai putea respira,
transformându-i suflarea într-un horcăit de foaie. Toţi slujbaşii care
trăiau în interiorul mânăstirii îi invidiau însărcinarea pe care o avea
pentru faptul că era cea mai bănoasă, înlesnindu-i deosebita şansă de a
se afla în intimitatea arhiepiscopului şi canonicilor.
Eusebio considera catedrala ca pe proprietatea lui aproape,
lipsindu-i foarte puţin pentru a-şi putea îngădui să-i alunge din ea pe cei
care îi inspirau antipatie. Văzând un vagabond ce se preumblă prin
biserică, îşi fixă asupra lui ochii severi, făcând un vizibil efort pentru a-şi
putea ridica sprincenele stufoase. Unde oare mai văzuse el acea pasăre
rară? Gabriel observă cum se chinuia să-şi aducă aminte şi evită acest
examen neplăcut, întorcându-i spatele, prefăcându-se a privi cu atenţie o
tăblie de altar prinsă pe un pilastru.
Dorind să evite curiozitatea pe care o trezea prezenţa sa, Gabriel
ieşi din biserică şi se îndreptă spre galeria ce înconjura edificiul. Acolo se
simţea mai bine, fiind complet izolat. Cerşetorii stăteau de vorbă, aşezaţi
pe treptele porţii franzelei.
Preoţi, acoperiţi cu pelerină, treceau printre ei, intrând în mare
grabă în catedrală prin poarta prezentării. Cerşetorii ii salutau,
pronunţându-le numele, fără să le întindă mâna după obol. Erau
cunoscuţi, de-ai casei, şi între prieteni nu se cerşeşte. Calicii se aflau
acolo pentru a tăbărî asupra străinilor, şi aşteptau cu răbdare ceasul
englezilor, căci numai din Anglia puteau fi toţi străinii aceia care soseau
de la Madrid cu trenul de dimineaţă.
Gabriel se oprise aproape de poartă, ştiind că pe acolo intrau cei ce
locuiau în galeria superioară. Aceştia traversau arcul arhiepiscopului şi,
urmând scara palatului, coborau în stradă, pătrunzând în catedrală prin
poarta franzelei. Luna, care ştia întreaga istorie a faimosului edificiu, îşi
aduse aminte de originea numelui acestei porţi. La început se numise
poarta justiţiei, pentru că acolo primea jalbele vicarul general al
arhiepiscopiei. Apoi au denumit-o a franzelei, pentru că în fiecare zi,
după liturghie, preotul împreună cu ministranţii şi paracliserii se
prezentau acolo să binecuvânteze pâinile de jumătate de livră şi
franzelele ce se împărţeau săracilot. Echivalentul a patru sute de hectare
cultivate cu grâu – după cum îşi reamintea el – se distribuise în fiecare
an sub formă de pomeni pe aici. Aceasta se întâmpla însă pe vremea
când catedrala avea o rentă anuală de peste unspx-ezece milioane în
moneda de atunci.
Pe Gabriel îl deranjau privirile curioase ale clericilor şi surorilor
laice care veneau acum în biserică. Aceştia obişnuiau să se vadă în
fiecare zi, întâlneau aceleaşi figuri la o anumită oră, şi curiozitatea lor se
trezea ori de câte ori o apariţie străină tulbura monotonia existenţei lor.
Se îndreptă spre fundul galeriei, când nişte cuvinte ale cerşetorilor
îl făcură să se tragă înapoi:
Vine Vergea de Lemn, bătrânul.
Bună ziua, domnule Esteban!
Un bărbat mic de statură, îmbrăcat cu totul în negru şi tuns ca un
cleric, cobora treptele.
Esteban, Esteban! îngăimă Gabriel ieşindu-i înainte în faţa porţii
prezentării.
Esteban îl săgetă cu ochii săi limpezi ce păreau de chihlimbar:
nişte ochi pasivi, de bărbat obişnuit să rămână ore în şir în catedrală
fără ca cea mai neînsemnată răzvrătire a gândirii să-i tulbure
imobilitatea dătătoare de fericire. Clipa de şovăială se prelungi mult, ca
şi cum nu putea crede în vaga asemănare a acelui obraz palid şi
descărnat cu un altul care se afla în memoria sa; însă, până la urmă, se
convinse cu dureroasă surprindere asupra identităţii intrusului.
Gabriel! Frate! Oare tu eşti?
Şi faţa sa imobilă, de vechi slujitor al bisericii, ce părea că
împrumutase ceva din neclintirea pilaştrilor şi statuilor, se însufleţi de
un zâmbet. Îşi strânseră mâinile şi unul lângă celălalt se îndepărtară
prin galerie.
Când ai sosit? Pe unde ai umblat atâta amar de vreme? Ce ai mai
făcut în tot timpul ăsta? Cu ce prilej pe aici? „
Esteban îşi arăta surprinderea prin avalanşa ele întrebări,
nedându-i fratelui său răgazul să răspundă la ele. Gabriel îl lămuri că
sosise în noaptea precedentă, că venise în faţa bisericii încă dinainte de a
se lumina bine de ziuă, şi aşteptase clipa în care avea să-şi revadă
fratele.
Acum vin de la Madrid. Mai înainte însă am umblat mult prin
nenumărate locuri: Anglia, Franţa, Belgia şi cine mai ştie pe unde! Am
hoinărit dintr-un oraş în altul, luptând mereu cu foamea şi cu răutatea
oamenilor. Mizeria şi poliţia au fost mereu pe urmele mele. Atunci când
mă opresc pe undeva, obosit de această existenţă de suflet rătăcitor,
justiţia, temătoare, îmi porunceşte, în numele legii, să merg mai departe,
iar eu reîncep marşul. Sunt un om temut, aşa cum mă vezi, Esteban.
Bolnav, cu trupul măcinat, la doi paşi de bătrâneţe şi cu certitudinea că
voi muri curând. Chiar ieri. La Madrid, mi s-a spus că voi înfunda din
nou puşcăria dacă îmi mai prelungesc şederea acolo şi atunci, spre
seară, am luat trenul. Încotro s-o pornesc? Lumea e mare, ea, însă
pentru mine şi alţi rebeli asemenea mie, se tot micşorează, se tot strânge
până nu rămâne decât doar o palmă de loc unde să pui picioarele, atât.
Pe pământ doar tu mi-ai mai rămas şi acest colţ potolit, tăcut, unde
trăieşti fericit. În căutarea ta am venit; dacă mă alungi şi tu nu-mi
rămâne de ales decât închisoarea ca să mor, sau vreun spital, dacă s-o
indura şi spitalul să mă primească auzindu-mi numele.
Şi Gabriel, obosit de câte cuvinte rostise, se lăsă pradă unui acces
de tuse dureroasă, pieptul începu să-i hârâie, ca şi cum aerul era nevoit
să se strecoare prin întortocheate caverne. Se exprima cu vehemenţă,
agitând instinctiv braţele, ca unul obişnuit de multă vreme să vorbească
în public, arzând de flacăra prozelitismului.
Ah, frate, frate, făcu Esteban cu un reproş plin de dragoste. La ce
ţi-a folosit că ai citit atâtea ziare şi cărţi? Pentru ce această dorinţă de a
îndrepta ceea ce este drept, iar dacă este strâmb nu are îndreptare? De
ţi-ai fi urmat liniştit drumul, ai fi fost beneficiarul unei rente din partea
catedralei şi cine ştie dacă nu te-ai fi aflat în cor, printre canonici, spre
onoaiea şi sprijinul familiei! întotdeauna ai fost nechibzuit, cu toate că
erai cel mai isteţ şi mai vioi dintre noi toţi. Blestemat harul care te duce
la asemenea suferinţe! Cât de mult m-am chinuit şi eu, frate, aflând
despre isprăvile tale! Cită amărăciune de la ultima ta trecere pe aici! Te
credeam mulţumit şi chiar fericit la tipografia aceea din Barcelona, unde
corectai cărţi şi aveai un salariu ce reprezenta o avere comparat cu ceea
ce câştigăm noi aici. Mă cuprindeau fiori când citeam atât de des numele
tău prin ziare şi aflam că iei cuvântul la tot felul de mitinguri, unde se
cerea împărţirea tuturor bunurilor, moartea religiei şi a familiei şi câte şi
mai câte alte nerozii. Luna a spus asta, Luna a făcut aia şi eu, aici,
ascundeam faţă de lume că acel Luna erai tu, presimţind că atâtea
nebunii se vor sfârşi rău, cu siguranţă. Apoi. A venit chestia aia cu
bombele.
 Nu am avut nici un amestec în asta, spuse Gabriel cu glas
întristat. Eu sunt doar un teoretician, detest acţiunea ca fiind prematură
şi ineficientă.
Ştiu, Gabriel, întotdeauna te-am socotit nevinovat. Tu, atât de
bun, atât de drăguţ, care de mic no uimeai pe toţi cu bunătatea ta, tu
care erai aproape un sfânt, aşa cum spunea biata noastră mamă, tu să
ucizi! Şi încă într-un mod atât de laş, prin intermediul unor maşini.
Infernale! Isuse! '
Şi Esteban tăcu, îngrozit de amintirea atentatelor în care îl
implicaseră şi pe fratele lui.
Adevărul a fost însă – continuă după o clipă – că ai căzut în plasa
pe care ţi-a azvârlit-o guvernul cu ocazia acelor evenimente. Cit de mult
am suferit o bună bucată de vreme! Din când în când auzeam de execuţii
în groapa de lângă fortul ce exista acolo, şi atunci căutam neliniştit prin
ziare numele celor condamnaţi la moarte, temându-mă mereu că voi da
şi peste numele tău. Circulau zvonuri despre schingiuiri îngrozitoare la
care erau supuşi cei închişi pentru a face mărturisiri, şi mă gândeam la
tine, atât de delicat, atât de slab, crezând că într-o dimineaţă oarecare te
vor găsi mort în celula temniţei. Pe deasupra, sufeream şi mai mult din
cauza încăpăţânării mele de a nu sufla un cuvânt, pentru ca cei de aici
să nu-ţi cunoască patimile. Un Luna, fiul domnului Esteban, vechiul
grădinar al catedralei primate, cel cu care stăteau de vorbă canonicii şi
chiar arhiepiscopii să fie amestecat cu o gloată infernală care doreşte să
distrugă lumea! De aceea, când Eusebio şi alţi intriganţi de aici mă
întrebau dacă acest Luna despre care tot vorbeau ziarele nu eşti cumva
chiar tu, eu le spuneam că fratele meu se află în America şi că îmi scrie
foarte rar, deoarece^este foarte ocupat cu afacerile. Iţi dai seama cât de
mult sufeream, aşteptând să te omoare dintr-o clipă în alta şi nici să nu
pot spune cuiva nimic despre suferinţa mea, să nu mă pot plânge nici
celor din familie dacă ar fi trebuit să le aduc la cunoştinţă condamnarea!
Cite rugăciuni n-am făcut eu! Noi, cei de aici, obişnuiţi a trăi întru
domnul şi în preajma sfinţilor, suntem cam duri şi chiar păcătoşi; însă
nenorocirea înmoaie sufletul şi eu m-am adresat celei care poate făptui
orice, hramului nostru, implorând-o să-şi amintească de tine, căci tu de
mic copil îngenunchiai în faţa capelei sale, când te pregăteai să intri în
seminar.
Gabriel zâmbi cu tristeţe, înduioşat de candoarea fratelui său.
Nu râde, te rog, râsul tău mă jigneşte. Cea de sus a făcut totul
pentru tine. Câteva luni mai târziu am aflat că pe tine, împreună cu alţii,
v-au îmbarcat pe un vas, sub pedeapsa de a nu mai reveni niciodată în
Spania şi. Până în clipa de faţă nici o scrisoare de la tine, nicio? +ire,
bună sau rea. Te credeam mort, Gabriel^prin acele 1 ăi imuri depărtate,
şi nu o singură dată m-am rugat pentru bietul tău suflet care, pe drept,
are nevoie de aşa ceva.
 În ochii fratelui se citea recunoştinţă pentru aceste cuvinte. _
— Mulţumesc, Esteban, îţi admir convingerea, însă, crede-mă, nu
am ieşit prea bine aşa cum îţi închipui tu, din acea aventură nenorocită.
Mai bine ar fi fost dacă muream. Aureola martiriului valorează mai mult
decât faptul de a intra într-o celulă om întreg şi a ieşi de acolo o
zdreanţă. Sunt foarte bolnav, Esteban, sentinţa mea de moarte este
irevocabilă. Nu mai am stomac, plămînii îmi sunt ciuruiţi, trupul pe care
îl vezi e o maşină hodorogită care abia mai funcţionează şi scârţâie din
toate încheieturile, ca şi cum piesele sunt gata să se desfacă şi ele din
toate balamalele. Cea care la rugăminţile tale m-a salvat putea face mai
mult pentru mine, îmblânzindu-i pe gardienii mei. Şi, o dată pus în
libertate, moartea pentru mine ar fi fost mai blândă decât viaţa.
Înapoindu-mă în” Spania, împins de mizerii şi persecuţii, existenţa mea a
devc nit un infern. Nu m-am putut opri nicăieri acolo unde se adună
oamenii, deoarece mă încolţeau ca pe un câine. Vor să trăiesc în afara
oraşelor, a lumii, mă izolează, împingându-mă spre munţi, spre pustiuri,
unde nu există fiinţe umane. Se pare că sunt un om periculos din cale
afară, mai periculos decât disperaţii aceia care aruncă bombe, pentru că
vorbesc, pentru că port în mine o forţă irezistibilă care mă face să
propovăduiesc adevărul în clipa când mă aflu în prezenţa a doi nefericiţi.
Dar acum s-a terminat. Poţi fi liniştit, frate. Sunt un om mort, misiunea
m< a a luat sfârşit, în urma mea vor veni alţii şi alţii. Brazda este trasă şi
sămânţa azvârlită în ea. Eu voi muri şi cred că am drept la odihnă cele
câteva luni care mi-au mai rămas. Pentru prima oară în viaţă, vreau să
gust şi eu plăcerea liniştii, a tihnei, plăcerea de a fi uitat de lume, de a
nu mai fi nimic, şi nimeni să nu mai ştie cine sunt, să nu mai trezesc
nimănui nici simpatie, nici teamă. Aş fi dorit să fiu o statuie a acestui
fronton, un pilastru al catedralei, nemişcat, şi pe faţa mea să se scurgă
timpul, bucuriile şi tristeţile fără să işte tresăriri şi emoţii. Să anticipez
moartea, să ajung un cadavru care respiră şi mănâncă, dar nu mai
gândeşte, nu mai suferă, nici nu se mai entuziasmează. Aceasta este
pentru mine acum fericirea, frate. Nu ştiu încotro să privesc: dincolo de
această poartă mă aşteaptă oamenii pentru a mă fugări din nou. Mă
îngădui alături de tine?
Esteban îl împinse uşor, cu dragoste pe Gabriel spre scară.
Să urcăm, nebunule! N-ai să mori, eu te voi îngriji de acum încolo.
Ai nevoie de linişte şi dragoste. Catedrala te va vindeca. Aici îţi vei
însănătoşi mintea bolnavă ca a lui Don Quijote. Ţi-aduci aminte, când
erai copil, ne citeai la şezători povestea lui? înfumuratule, ce îţi pasă ţie
că lumea asta este mai bine sau mai prost orânduită? Aşa am găsit-o şi
aşa va fi întotdeauna. Hai, urcă, să mergem sus.
Şi, împingându-1 pe vagabond cu un gest drăgăstos, ieşiră din
galerie printre cerşetorii care urmăriseră cu priviri curioase întrevederea,
fără a fi putut auzi nici un cuvânt. Traversară strada, pătrunzând pe
scara turnului. Treptele erau de cărămidă roşie, uzată, iar pereţii, vopsiţi
în alb, erau scrijelaţi în toate chipurile, cu desene groteşti şi complicate
inscripţii făcute de oamenii care urcau la turn, atraşi de faima clopotului
mare.
Gabriel sui cu greutate, gâfâind, oprindu-se la fiecare treaptă.
Mă simt foarte bolnav, Esteban, foarte bolnav. Plămânii nu mai
funcţionează cum trebuie.
Apoi, parcă vinovat că uitase, se grăbi să întrebe:
Şi Pepa, nevasta ta, ce mai face? presupun că se simte bine.
Fruntea slujbaşului catedralei se întunecă şi ochii i se înceţoşară,
gata să verse lacrimi.
A murit, spuse el cu unlaconism dureros.
Gabriel se opri, agăţându-se de balustradă, imobilizat de surpriză.
Apoi, după o scurtă tăcere, adăugă, din dorinţa de a-şi consola fratele:
„ însă nepoata mea, Sagrario, o fi devenit o frumuseţe. Ultima dată când
am văzut-o, părea o regină cu moţul ei blond şi obrajii trandafirii, cu
pufuşor auriy, ca o caisă. S-a măritat cu cadetul sau stă încă la tine?
Esteban făcu un gest şi mai îndurerat şi se uită la fratele lui cu o
privire şi mai mohorâtă.
A murit şi ea, spuse cu asprime în glas.
Cum! Şi Sagrario a murit? exclamă Gabriel cu uluire.
Pentru mine este ca şi moartă. Frate, întreabă-mă despre orice,
dar nu-mi mai pomeni de ea.
Gabriel înţelese că trezise o mare suferinţă cu întrebările lui şi nu
mai spuse nimic, reluându-şi mersul. In timpul absenţei sale, în viaţa
fratelui său se petrecuse ceva grav: o întâmplare din acelea care distrug
familia şi separă pentru totdeauna pe cei care supravieţuiesc.
Au traversat veranda acoperită a arcului arhiepiscopului şi au
pătruns în galeria superioară, denumită Las Claverias 3: patru portice
egale în lungime cu cele ale galeriei inferioare, însă lipsite de orice
decoraţiuni şi cu un aspect mizer. Podeaua era din cărămizi vechi şi
sparte, pe cele patru laturi care dădeau spre grădină exista o balustradă
între coloanele turtite ce susţineau tavanul din bârne vechi – o lucrare
provizorie, din urmă cu trei secole, care rămăsese pentru totdeauna în
această stare. De-a lungul pereţilor văruiţi se înşirau porţile lipsite de
simetrie şi ferestrele camerelor ce erau ocupate de slujitorii catedralei şi
transmise – funcţia şi locuinţa – din tată în fiu. Galeria, cu porticele sale
joase, dădea impresia unei răspântii a patru străzi cu numai un rând de
case fiecare. In faţă se află o colonadă turtită, peste a cărei balustradă îşi
arătau coroanele ascuţite chiparoşii din grădină. Deasupra acoperişului
galeriei se vedeau ferestrele celui de-al doilea rând de camere, căci
aproape toate claveriile aveau două etaje.
Locatarii formau o populaţie ce trăia deasupra catedralei, la nivelul
acoperişurilor şi, o dată cu sosirea nopţii şi închiderea scării turnului,
rămânea izolată de restul oraşului. Tribul semiecleziastic procrea şi
murea în inima Toledoului fără a coborî pe străzile sale, fidel, prin
tradiţional instinct, acelui munte de piatră albă, sculptată, ale cărui
arcade îi serveau drept refugiu. Trăia saturat de mirosul de tămâie şi
respira acel iz special de rugină şi fier vechi al catedralelor, fără alt
orizont decât ogivele din faţă şi clopotniţa, care strivea, cu masivitatea ei,
o bucată de cer ce se vedea din galeria superioară.
Gabriel Luna crezu, dintr-o dată că revine la copilărie. Nişte ţânci,
asemănători acelui Gabriel din alte timpuri, alergau jucându-se prin
aceleaşi patru coridoare, sau se aşezau pe partea galeriei scăldată în
primele raze de soare, femei, ce-i aminteau de maică-sa, scuturau peste
grădină cuverturile de pat, sau măturau cărămizile roşii ale pardoselilor.
Totul rămăsese neschimbat. Pe. Aici timpul nu trecuse, convins, fără
îndoială, că nu mai exista nimic care ar fi putut să îmbătrânească.
Gabriel văzu pe perete două figuri caraghioase, aproape şterse, pe care le
desenase cu cărbune pe când avea opt ani. Fără acei ţânci care strigau şi
râdeau fugărindu-se, ar fi crezut că scurgerea vieţii fusese anulată în
acest colţ al catedralei, ca şi cum în acea aşezare aproape aeriană nu s-
ar mai fi născut şi nu ar mai fi murit nimeni.
Esteban, cu sprâncenele încă încruntate şi mâhnit de ultimele
cuvinte, vru să dea câteva explicaţii fratelui său:
— Trăiesc în locuinţa noastră cea din totdeauna. Mi-a fost lăsată
pentru memoria tatei. Trebuie să le mulţumesc domnilor din corpul de
canonici, având în vedere că eu nu mai sunt altceva decât un trist
Vergea de Lemn. Din clipa în care s-a întâmplat nenorocirea, am adus în
casă o bătrână care are grijă de gospodărie şi, în plus, mai locuieşte cu
mine don Luis, dirijorul capelei. Il vei cunoaşte, un preot tânăr, om de
seamă, dar în acest mediu este ignorat, un suflet ales, pe care cei de aici,
din catedrală, îl socot'cam aiurit, deşi trăieşte ca un înger.
Au intrat în casa familiei Luna, una din cele mai frumoase locuinţe
din claverii. Lângă uşă, două rânduri de ghivece cu flori, prinse în zid,
lăsau să atârne rămurelele verzi ale plantelor. Înăuntru, în camera de
primire, Gabriel găsi totul neschimbat, ca pe vremea părinţilor lui. Pereţii
albi, care cu timpul luaseră o nuanţă mai întunecată, erau împodobiţi cu
gravuri vechi de sfinţi. Băncile din lemn de mahon, lucind din cauza
frecatului permanent, aveau un aer plin de prospeţime care contrasta cu
formele ce aminteau stilul începutului de secol, şi scaunele păreau gata
să se desfunde. Printr-o uşă întredeschisă, se vedea bucătăria, spre care
se îndreptă fratele său pentru a da dispoziţii unei bătrâne, cu aspect
timid. Într-un colţ al sălii, stătea învelită în husă o maşină de cusut.
Luna o văzuse lucrând la ea pe nepoată-sa când trecuse ultima oară pe
la catedrală. Doar atâta amintire lăsase micuţa după acea catastrofa ce
trezea în sufletul tatălui ei o durere sumbră. Pe o fereastră a sălii,
Gabriel văzu curtea interioară, care făcea acea locuinţă mai atrăgătoare
decât toate celelalte din claverii: un spaţiu prin care se vedea cerul liber,
odăile de la etaj, susţinute de patru rânduri de coloane subţiri de piatră,
ce ofereau, curţii aspectul unei mici mânăstiri.
Esteban se înapoie lângă fratele său.
Spune-mi ce îţi face plăcere să mănânci de prânz. La bucătărie e
totul pregătit. Îndrăzneşte, puiule, cere ceva dc-ale gurii. Cu toate că
sunt sărac, vreau să te salvez şi să nu-ţi mai văd chipul acesta de mort
înviat.
Gabriel zâmbi cu tristeţe.
Sunt în zadar sforţările tale. Cu stomacul meu s-a sfârşit. Îi este
deajuns puţin lapte şi pentru asta îţi foarte mulţumesc. „, Esteban dădu
dispoziţii bătrânei sa coboare în oraş în căutarea laptelui. In clipa când
să se aşeze alături de fratele său. Se deschise uşa care dădea spre galerie
şi apăru capul unul tânăr.
Bună ziua, unchiule!
Avea un profil turtit, amintind capul unui câine, ochii trădau
viclenie şi, mai sus de urechi, îi atârnau nişte zulufi lucioşi lipiţi de
ţeastă.
Treci, de'străbălatulc, treci, spuse Esteban.
Şi adăugă, adresându-se fratelui său:
Ştii cine-i puştiul? Nu? Păi este fiul bietului nostru frate,
Dumnezeu să-1 aibă în pază. Trăieşte în camerele de sus ale galeriei
împreună cu mama sa care spală rufele domnilor canonici de la cor, şi
plisează unele stihare pe care este o plăcere să le vezi. Tomas, tinere,
şah. Ită-1 pe acest domn. Este unchiul tău Gabriel, care abia a sosit din
America, de la Paris, şi nici eu nu mai ştiu de pe unde! De pe meleaguri
foarte îndepărtate în orice caz.
Tânărul îl salută pe Gabriel, puţin intimidat de faţa tristă şi
bolnavă a acelei rude despre care o auzise pe fnaică-sa vorbind de atâtea
ori ca despre o fiinţă misterioasă.
Uită-te la el – continuă Esteban adresându-se fratelui său şi
arătându-1 pe băiat – este capul răutăţilor din catedrală. Domnul
canonic epitrop nu o singură dată l-ar fi azvârlit în stradă, dacă nu ar fi
luat în consideraţie memoria tatălui său şi a bunicului său, a numelui pe
care îl poartă, căci toată lumea ştie că cei din familia Luna sunt cei mai
vechi din catedrală, la fel de vechi ca şi pietrele zidurilor sale. Nu-i trece
prin cap o nesăbuinţă pe care să nu o ducă la îndeplinire. In plină
sacristie huleşte ca un necredincios în spatele domnilor clerici. Să nu-mi
spui că nu-i aşa, ticălosule!
Şi îl ameninţă cu un gest care voia să fie şi sever şl îngăduitor, ca
şi cum. În atlâncul gândurilor lui ii făcea'o oarecare plăcere obrăznicia
nepotului. Acesta primi dojana cu strâmbături care îi schimonoseau
muşchii feţei de o mobilitate de maimuţă, fără măcar să coboare ochii ce
aveau o privire şi o imobilitate insolentă.
 Este o adevărată ruşine – continuă unchiul – să te piepteni ca
golanii Madridului care vin la Toledo în zilele marilor sărbători. In epoca
de glorie a catedralei te-ai fi tuns ca-n palmă. Insă cum în zilele noastre
de hulire a bunurilor moştenite, de libertinaj şi nenorociri, sfânta
noastră biserică este extrem de săracă, iar mizeria strică buna dispoziţie
a domnilor de la corpul de canonici de nu se mai pot ocupa de toate
mărunţişurile, totul decade mereu, încât inspiră milă. Cită delăsare,
Gabriel! Dacă ai vedea! Catedrala seamănă cu un birou dintre acelea de
la Madrid unde lumea se duce doar să-şi încaseze banii şi pleacă
imediat. Catedrala este frumoasă, ca întotdeauna, însă nu mai dăinuie
măreţia cultului. Acelaşi lucru susţine şi dirijorul capelei, indignându-se
când vede că la marile sărbători în cor nu iau loc decât vreo jumătate de
duzină de cântăreţi. Tinerii care trăiesc în clayerii nu mai nutresc
dragoste pentru prima noastră catedrală şi se plâng de micimea
salariilor, fără să ţină seama prin ce vremuri trecem. Dacă treaba
continuă aşa, nu m-aş mira să-1 văd pe acest şmecher, şi pe alţii tot atât
de potlogari ca el jucând pe bani în transept. Dumnezeu să mă ierte!
Şi naivul Esteban schiţă un gest enervat, indignându-se parcă de
propriile-i cuvinte. Apoi continuă:
Acest domnişor pe care îl vezi aici nu este mulţumit cu situaţia pe
care o aie, cu toate că, deşi lipsit cu totul de vrednicie, ocupă postul pe
care tatăl său nu 1-a putut obţine până la treizeci de ani. Vrea să fie
toreador şi, într-o duminică, chiar a cutezat să apară la o luptă cu
tăureni în piaţa din Toledo. Mama lui a venit la mine, despletită ca o
Magdalenă, să-mi povestească totul, şi eu, gândindu-mă că tatăl său
murise şi-mi revenea mie sarcina să-1 înlocuiesc, l-am aşteptat pe acest
domn atunci când se înapoia din piaţă, făcând-o pe grozavul şi l-am
mânat de la scara turnului până în propria lui cameră cu aceeaşi vergea
de lemn de care mă servesc în catedrală. El îţi poate spune ce mână grea
am atunci când mă supăr. Maica Domnului din tabernacol! Un Luna al
sfintei biserici primate s-o facă pe toreadorul! Canonicii au râs şi puţin
chiar şi domnul cardinal, după cum mi s-a spus, atunci când au aflat
întâmplarea. Un cleric mai hâtru 1-a poreclit Ţâcă şi aşa îi spun acum
toţi ai casei. Ai văzut, frate, ce onoare aduce familiei această haimana?
Şi Esteban, cel însărcinat cu păstrarea liniştii în catedrală, se
prefăcu că vrea să-1 strivească pe inculpat cu privirea, însă acesta
zâmbea, fără a se lăsa impresionat prea mult de cuvintele unchiului său.
— Şi să nu crezi, Gabriel, continuă el, că acestui individ îi lipseşte
bucata de pâine şi din cauza asta face asemenea nerozii. In ciuda
nechibzuinţei sale, el are, încă de la vârsta de douăzeci de ani, slujba de
îngrijitor de câini al sfintei catedrale; a ajuns unde, în timpurile bune, se
ajungea numai după mulţi ani şi mulţumită unor înalte protecţii. Capătă
zilnic câte şase reali şi, cum umblă slobod prin biserică, poate arăta
străinilor vizitatori tot ce are ea mai interesant. Cu bacşişurile grase pe
care le ptimeşte, o duce mai bine decât mine. Vizitatorii de peste graniţă
ai catedralei, oameni afurisiţi, care ne privesc ca pe nişte maimuţe rare,
şi găsesc în tot ce e al nostru câte ceva curios şi demn de râs, se opresc
întotdeauna la el. Englezoaicele îl ispitesc întrebindu-1 dacă a fost
toreador, şi el atâta aşteaptă! Văzând că le face plăcere, goleşte sacul
minciunilor, pentru că păcătosul are fantezie bogată şi povesteşte marile
coride pe care le-a susţinut la Toledo şi în afara lui, despre taurii pe care
i-a ucis! Iar aceşti nerozi din Anglia îşi notează în carneţelele lor, iar câte
o blondă, cu nişte picioare zdravene ca de bărbat, schiţează în câteva
linii capul acestui pişicher. Dar pe el îl interesează ca să-i creadă lumea
balivernele şi la urmă să-i arunce acolo nişte, pesete. Puţin îi pasă că
aceşti eretici se întorc la ei acasă şi, exagerând, povestesc că la catedrala
din Toledo, în biserica primată a Spaniei, salariaţii sunt toreadori şi
ajută la desfăşurarea ceremoniilor de cult între o coridă şi alta. Câştigă
în chipul acesta mai mulţi bani decât mine, dar în ciuda acestui fapt se
socoate nedreptăţit de postul pe care îl are. Un serviciu atât de frumos!
Să fii în fruntea tuturor la marile procesiuni, în mână cu o furcă mică,
căptuşită cu catifea roşie, alături de cârja primatului, pentru a o ridica în
cazul că aceasta ar cădea cumva şi, în plus, îmbrăcat cu o haină lungă
de brocart, stacojie, la fel ca un cardinal! Pină într-atât îi vine de bine
încât în acest veşmânt, după cum afirmă dirijorul de capelă, care ştie
multe lucruri, seamănă cu unul Dinte, sau nu ştiu cum îi zice, care
acum câteva secole trăia în Italia şi a coborât în Infern, descriind în
versuri călătoria toată.
Se auziră paşi pe o scăriţă îngustă care făcea legătura între camera
de primire şi etajul superior.
Este don Luis, spuse Esteban. Va cânta liturghia în capela
tabernacolului şi apoi la cor.
Gabriel se sculă de pe sofa pentru a-1 saluta pe preot. Acesta era
mic de statură, cu o constituţie cam debilă, sărind în ochi de la prima
vedere disproporţia dintre trupul firav şi capul enorm. Fruntea bombată
şi proeminentă părea că striveşte cu greutatea ei trăsăturile feţei
negricioase şi neregulate, alterate de urmele vărsatului. Era urât şi, cu
toate acestea, expresia ochilor săi albaştri, strălucirea danturii
sănătoase, albe şi regulate, ce părea că-i luminează chipul, şi zâmbetul
naiv, aproape copilăresc dădeau feţei sale acea expresie simpatică care
trădează pe fiinţele modeste, dăruite pasiunilor artistice.
Aşadar domnul acesta este fratele despre care mi-ai vorbit
dumneata atât de mult? spuse el auzind prezentarea pe care i-o făcea
Esteban.
Şi foarte prietenos, ii întinse mâna lui Gabriel. Ambii aveau o
înfăţişare bolnăvicioasă, dezechilibrul organic părea să-i apropie de
parcă ar fi fost fraţi.
 Deoarece domnul a studiat la seminar, spuse dirijorul de cor, cred
că ştie ceva muzică.
Este singurul lucru pe care mi-1 mai amintesc de la aceste
cursuri.
Şi dacă aţi călătorit atât prin lume, cu siguranţă că aţi auzit
muzică frumoasă.! _
Există mult adevăr în ce spuneţi. Muzica este pentru mine cea mai
plăcută dintre arte. Înţeleg puţin din ea, e adevărat, însă o simt!
Foarte bine, foarte bine. Să fim prieteni atunci. Şi o să-mi povestiţi
dumneavoastră o mulţime de lucruri. Cât de mult vă invidiez pentru
faptul că aţi străbătut lumea.
Vorbea ca un copil agitat, nedorind să ia loc, cu toate că persoana
de lângă ei, însărcinată cu păstrarea liniştii, îi oferea mereu cite un
scaun în vreme ce el se preumbla prin încăpere. Se mişca dintr-un loc
într-altul, cu rffantia hâită pe el şi în mână cu pălăria roasă, fără urmă
de păr pe ea, scofâlcită, cu un strat de grăsime pe boruri, mizeră şi
vcche, la fel ca şi sutana şi pantofii. În ciuda acestei evidente sărăcii,
dirijorul de capelă poseda o certă eleganţă. Părul, exagerat de mare faţă
de canoanele obişnuite din lumea ecleziaştilor, se cârlionţa spre creştetul
capului. Felul arogant în care îşi înfăşură mantia în jurul corpului
reamintea capa tenorilor de operă. Exista în felul lui de-a fi o oarecare
graţie lumească ce-1 trăda pe artistul deghizat în haine preoţeşti, dar
tare dornic să scape de ele, să le abandoneze la picioare ca pe un giulgiu.
Ca nişte trăsnete îndepărtate, au ^ajuns la ei câteva dangăte grave
de clopot care au zguduit din temelii galeria. „
Unchiule, ne cheamă pe toţi la cor, spuse Ţică. La ora asta trebuia
să fim de-acum în catedrală. Este aproape opt.
Este adevărat, omule. Nostim ca tocmai tu să fii acela care să-mi
reamintească ce am de făcut. Să mergem.
Apoi, adăugă adresându-se preotului muzician:
Don Luis, liturghia dumneavoastră începe la opt. Veţi sta mai
târziu de vorbă cu Gabriel despre lucrurile care vă interesează. Acum la.
Datorie. Trebuie să câştigăm ceva şi pentru desert, aşa cum spuneţi
dumneavoastră, căci în timpurile acestea afurisite abia de reuşim să
încropim ceva pentru primul fel de mâncare.
Dirijorul de capelă acceptă cu tristeţe, făcând o mişcare din cap,
această invitaţie şi ieşi după cei doi slujitori ai bisericii, contrariat, ca şi
cum l-ar fi târât la muncă grea şi nesuferită. Fredona distrat atunci când
dădu mâna cu Gabriel, iar acesta crezu că recunoaşte un fragment din A
şaptea de Beethoven, în melodia care, ritmat, ieşea în surdină printre
buzele tânărului preot.
Văzându-se singur, Luna se întinse pe sofa pentru a se odihni
după lunga aşteptare din faţa catedralei. Bătrâna, care avea grijă de
fratele său, p'ise lângă el o cănuţă de lapte, umplând după aceea cu ea
un pahar. Gabriel bău, făcând eforturi pentru a-şi stăpâni tremurul
stomacuku său bolnav care se lupta să elimine lichidul. Trupul, sfir- -şit
din cauza nopţii grele şi a oboselii aşteptării, primi, în cele din urmă,
alimentul, cufundându-se într-o dulce lincezeală pe care nu o mai
simţise de multă vreme. Gabriel reuşi să adoarmă, şi mai bine de o oră
rămase aşa nemişcat pe sofa, zguduit doar de câteva accese de tuse
cavernoasă care nu reuşiră să-i tulbure somnul.
Sc trezi brusc, prins de un tremur nervos care-1 tdruncină din
creştet până în călcâie, obligindu-1 să sară de pe sofa, ca împins de un
resort. Era instictul pericolului ce rămăsese întipărit adânc în el pentru
totdeauna, obişnuinţa neliniştii sufleteşti ce o căpătase în întunecoasele
celule, când aştepta, în fiecare moment, deschiderea uşilor pentru a fi
bătut ca un câine, sau poate dus la careul de execuţie, în faţa unui
dublu şir de puşti şi, în plus, obişnuinţa de a trăi mereu sub
supraveghere, urmărit de pretutindeni, simţind în jurul lui mereu treaz
ochiul poliţiei, aşa cum obişnuit era să fie surprins în puterea nopţii, în
camera sa de la han, pentru a i se pune în vedere ordinul de a o părăsi
imediat; zbuciumul bătrânului Ahasverus care, abia de gusta o clipă de
odihnă, că şi auzea veşnicul: ' şterge-o, şterge-o!
Nu a mai vrut să doarmă de teama că va cădea din nou în grelele
coşmaruri ale visului. Prefera acum realitatea: acea linişte a catedralei
care îl învăluia într-o dulce mângâiere; calmul maiestuos al bisericii,
imens munte de piatră cioplită ce părea să se lase şi asupra lui, zdrobinx
du-1, dar şi tăinuind pentru totdeauna slăbiciunea lui de om prigonit.
Ieşi din galerie şi, rezemat cu coatele de balustradă, contemplă
grădina.
Claveriile păreau pustii. Copiii care lc însufleţeau la înccputul zilei
se aflau acum la şcoală, femeile, în casele lor, pregăteau mâncarea. In
întreaga galerie nu mai exista nimeni în afară de el. Lumina soarelui
scălda o parte a ei. Umbra coloanelor tăia oblic marile pătrate aurite ce
acopereau dalele. O tăcere măreaţă, liniştea catedralei, pătrundea în
sufletul acestui agitator ca un dulce narcotic. Cele şapte secole trecute
peste aceste pietre păreau a-1 învălui în tot atâtea pături ce îl izolau de
restul lumii. Într-o cameră din claverii se auzea bătaia neîntreruptă a
unui ciocan: era al cizmarului pe care Gabriel îl zărise, prin geamul unei
ferestre, aplecat în faţa unei măsuţe de lemn. Pe petecul de cer încadrat
de acoperişuri zburau câfiva porumbei, agitându-şi aripile albe, de parcă
vâsleau într-un lac de un albastru intens. Obosiţi, coborau pe galerie şi,
stând pe balustrade, începeau să uguie, înfiorând liniştea ca un suspin
dc dragoste. Din când în când, se deschideau porţile catedralei,
împrăştiind prin grădină şi claverii o boare de aer încărcat cu miros de
tămâie, de vibraţii de orgă şi de voci graVe care cântau, rostind cuvinte
latineşti, prelungind silabele în mod solemn.
 Gabriel privea grădina înconjurată de arcade de piatră albă şi
contraforturi greoaie de granit cenuşiu, pe ale căror vârfuri ploile
alimentaseră o inflorescenţă de ciuperci, ca nişte muguri de catifea
negricioasă. Soarele coborâse într-un colţ al grădinii, iar restul spaţiului
rămăsese scăldat într-o lumină verzuie, de penumbră mânăstirească.
Turnul clopotelor ascundea un petec de cer, desfăşurând pe flancurile
sale roşietice, împodobite cu ornamente gotice în formă de stâlpi şi
contraforturi puternice, centurile de marmură neagră, cu capete ale unor
personaje misterioase şi scuturi, blazoane ale diverşilor arhiepiscopi care
au contribuit la construcţia sa. Sus de tot, aproape de vârfurile de piatră
foarte albă, apăreau clopotele în spatele unor enorme gratii, ca nişte
păsări de bronz captive în colivii de fier.
Trei dangăte puternice, anunţând că liturghia cea mare se afla în
momentul ei cel mai solemn, răsunară în întreaga catedrală. Muntele de
piatră se cutremură, vibraţiile transmiţându-se prin naose, galerii şi
arcade, până în profunzimea temeliilor.
Apoi se lăsă din nou o linişte ce părea mai impunătoare, mai
profundă, după geamătul de mai înainte al bronzului. Se auzi iarăşi
uguitul porumbeilor şi, jos, în grădină, piuitul câtorva păsări, parcă
însufleţite de raza de soare ce dădea acum viaţă penumbrei verzui.
Gabriel se simţi înduioşat. Punea stăpânire pe el dulcea beţie a
liniştii, a calmului absolut: fericirea de a nu mai exista. Dincolo de acele
ziduri se afla lumea, însă ea nu-1 mai vedea, nu-1 mai simţea; se oprea,
respectuoasă şi plictisită, în faţa acelui monument al trecutului, frumos
mormânt în interiorul căruia nimic nu mai stârnea curiozitate. Cine
putea bănui că cl se afla acolo? Acel masiv de şapte veacuri, ridicat de
nişte puteri politice dispărute acum şi de o credinţă ce intrase în agonie,
va fi ultimul său refugiu. In plină epocă de decădere a credinţei, biserica
îi va servi drept loc de azil, la fel ca şi marilor criminali din Evul Mediu,
care, de la înălţimea galeriilor, îşi bătuseră joc de justiţia oprită în faţa
porţilor catedralei, la fel ca şi cerşetorii. Acolo va lăsa să se consume în
linişte şi calm ruina lentă a trupului său bolnav. Acolo va muri cu
plăcuta senzaţie şi satisfacţie de a fi dispărut pentru lume-cu mult timp
înainte. În sfârşit îşi realiza dorinţa de a-şi termina zilele într-un colţ al
somnolentei catedrale spaniole, singura speranţă pe care o mai nutrea pe
vremea j când bătea pe jos drumurile Europei, ascunzându-se
permanent de agenţii poliţiei sau de jandarmi, şi-şi petrecea nopţile în
câte o groapă, făcut ghem, cu genunchii la bărbie, crezând că acolo va
muri de frig.
Să se agaţe de catedrală, aşa cum un naufragiat se agaţă de un
rest de corabie, gata-gata să se înece: aceasta îi fusese speranţa şi era
acum pe cale să şi-o realizeze. Biserica îl lua sub ocrotirea ei ca o maică
băU'ână şi severă, care nu zâmbeşte, dar îşi deschide braţele. – în sfârşit,
în sfârşit, murmură Gabriel. Şi zâmbi, gândindu-se la acea lume de
persecuţii şi suferinţe pe care o părăsise; acum se afla departe, într-o
altă planetă, din care nu avea să se mai înapoieze niciodată. Catedrala îl
păstra pentru totdeauna.
În liniştea adâncă a galeriei, unde nu ajungeau niciodată
zgomotele străzii, Gabriel crezu că aude, departe, foarte departe, sunetul
ascuţit al unor trompete şi apoi un răpăit surd de tobe. Atunci îşi aminti
de Alcazarul din Toledo, ce părea să domine de pe înălţimea lui
catedrala, copleşind-o cu masivitatea turnurilor sale. Erau trompetele
academiei militare.
Aceste sunete îi făcură rău lui Gabriel. Pierduse din vedere lumea
şi tocmai când se crezuse mai departe, foarte departe de ea, fu obligat
să-i simtă prezenţa, aproape, dincolo de zidurile catedralci.
Domnul Esteban Luna fusese grădinarul catedralei, îndeletnicire
încredinţată familiei încă de pe vremea celui de-al doilea cardinal de
Borbon, printr-un drept ce părea să fie viager. Cine a fost primul Luna
care a intrat în serviciul bisericii primate? Grădinarul, punând această
întrebare, zâmbi satisfăcut, şi ochii lui priveau departe, ca şi cum ar fi
dorit să îmbrăţişeze imensitatea timpului. Toţi aceşti Luna erau la fel de
vechi ca şi temelia bisericii. Generaţiile, una după alta, s-au născut în
galeria superioară, şi când celebrul Cisneros încă nu construise
claveriile, cei din familia Luna trăiau în casele din împrejurimi, ca şi cum
n-ar fi putut supravieţui fără umbra bisericii primate măcar. Lor le
aparţinea catedrala mai mult decât oricui. Se perindau canonici, clerici,
beneficiari ai unor rente şi arhiepiscopi; toţi aceştia ocupau postul o
vreme, apoi mureau şi veneau alţii şi le luau locul. Era o permanentă
defilare de feţe noi, de seniori veniţi din toate colţurile Spaniei pentru a
lua loc în strana corului şi a răposa după o vreme, lăsând postul vacant
altor venetici; dar cei din familia Luna rămâneau mereu la post, ca şi
cum vechea familie ar fi fost un pilastru în plus la cei mulţi care
susţineau edificiul. S-ar putea ca într-o bună zi arhiepiscopul să se
numească don Bernardo, în anul următor don Gaspar, iar în celălalt don
Fernando; părea însă imposibil şi de necrezut ca această catedrală să fi
putut dăinui fără ca în serviciul ei să nu existe vreun Luna în grădină, în
sacristie sau ca purtător de cruce la procesiuni, tradiţie menţinută timp
de secole.
Grădinarul vorbea cu mândrie despre neamul său; despre nobila şi
nefericita sa rudă, conetabilul don Alvaro, înmormântat ca un rege în
capela din spatele altarului mare; despre papa Benedict al XlII-lea,
mândru şi încăpăţânat ca toţi cei din familia sa; despre don Pcdro de
Luna, al cincilea cu acest nume la scaunul arhiepiscopal din Toledo, şi
despre alte rude nu mai puţin ilustre.
— Toţi făceau parte din acelaşi trunchi – spunea cu orgoliu. Cu
toţii am venit la cucerirea Toledoului, împreună cu bunul rege Alfonso al
Vl-lea. Numai că unii din familia Luna au căpătat gustul de a ucide
mauri, au fost seniori şi au cucerit castele, alţii, bunicii mei, au rămas în
serviciul catedralei.
Domnul Esteban, cu satisfacţia unui duce care îşi înşiră toţi marii
înaintaşi, mergea până la rădăcina arborelui Luna, până ce începea să
şovăie se pierdea în plin secol al XV-lea. Tatăl său îl cunoscuse pe don
Francisco al III-lea Lorenzana, principe fastuos şi risipitor al bisericii,
care cheltuia marile rente ale arhiepiscopiei construind palate şi editând
cărţi, ca un mare senior al Renaşterii. 11 cunoscuse de asemenea pe cel
dintâi cardinal de Borbon, don Luis al II-lea şi istorisea viaţa plină de
evenimente ale acestui infante. Fiind frate cu regele Carlos al III-lea,
biserica îl făcuse cardinal la vârsta de nouă ani, conform obiceiului ci de
a onora copiii oamenilor iluştri fără drept de primogenitură. Însă pe acest
cumsecade senior, ce era zugrăvit în sala de rugăciuni purtând perucă,
albă, buze vopsite şi ochi albaştri, îl atrăgeau mai mult plăcerile lumeşti
decât măreţia bisericii, astfel că părăsi arhiepiscopatul pentru a se
căsători cu o femeie de origine modestă, şi se certă ftentru totdeauna cu
monarhul care îl trimise în surghiun. Şi bătrânul Luna, trecând de la un
străbunic la altul, de-a lungul veacurilor, şi-1 amintea pe arhiducele
Alberto, care renunţase la mitra toledană pentru a primi postul de
guvernator al Ţărilor de Jos şi pe magnificul cardinal Tavcra, protectorul
artelor; toţi fuseseră nişte principi minunaţi, care priviseră cu afecţiune
familia Luna, recunoscând seculara ei adeziune la biserica primată.
Epoca de tinereţe a domnului Esteban fusese destul de
zbuciumată. Erau anii războiului pentru independenţă. Francezii
ocupaseră Toledo şi pătrundeau în catedrală ca nişte păgâni, târând
sabia cu ei în plină liturghie, pentru a iscodi prin toate colţurile.
Odoarele bisericii erau ascunse bine, canonicii şi clericii beneficiari, care
pe vremea aceea se numeau distribuitori de tainuri, trăiau împrăştiaţi
prin întreaga peninsulă. Unii dintre ei se refugiaseră în cetăţile rămase
încă în mâinile spaniolilor, alţii se aflau ascunşi prin târguşoare neştiute,
rugându-se ca regele dorit să revină cit mai curând. Corul inspira milă,
fiind susţinut de puţinele voci ale celor timizi şi comozi care, lipiţi de
scaunul lor şi neputând trăi departe de el, recunoscuseră pe regele
uzurpator. Al doilea cardinal de Borbon, blândul şi insignifiantul don
Luis Maria, se afla la Cadiz, în calitate de regent al regatului. Era
singurul din familie care rămăsese în Spania şi capitala recursese la el
pentru a da o oarecare spoială dinastică autorităţii ei revoluţionare.
Când la terminarea războiului bietul cardinal se înapoie la
reşedinţa sa, domnul Esteban se înduioşă văzându-i chipul de copil trist,
epuizat, cu capul lui rotund şi mic. Venea descurajat şi mâhnit, după ce
îl primise la Madrid pe nepotul său Fernando al VlI-lea. Tovarăşii săi de
regenţă se aflau fie la închisoare, fie în surghiun, şi dacă el nu
împărtăşise o soartă asemănătoare asta se datora numai mitrei şi
numelui său. Nefericitul prelat crezuse că făcuse o mare ispravă
susţinând interesele familiei sale în perioada războiului, şi când colo se
vedea acuzat de liberalism, socotit duşman al religiei şi al tronului, el
neputându-se dumiri cu ce a greşit şi cum a conspirat împotriva lor.
Bietul cardinal de Borbon lâncezi copleşit de tristeţe în palatul său,
oferindu-şi rentele pentru lucrări în catedrală, până ce muri exact în
zilele în care se iniţia reacţiunea din 1832, lăsând locul său lui Inguanzo,
tribunul absolutismului, un prelat cu favoriţi cărunţi, care îşi făcuse
cariera la corpurile legiuitoare de la Cadiz, atacând, ca deputat, întreaga
reformă şi pledând pentru revenirea la timpurile casei de Austria, mijloc
sigur de salvare a ţării.
Bunul grădinar salută cu egal entuziasm pe cardinalul din casa de
Borbon, cel urât de regi, ca şi pe prelatul cu favoriţi care făcea să se
cutremure întreaga dioceză cu temperamentul său arţăgos, caracterul de
prost gust şi aroganţa lui de stăpân absolutist. Pentru el, cine reuşea să
obţină scaunul de la Toledo era un om desăvârşit, ale cărui fapte nu se
discutau şi o făcea pe fudulul de ureche, nedând atenţie şoaptelor acelor
canonici şi clerici beneficiari care, fumând câte o ţigară în chioşcul
grădinii sale, făceau aluzii la caracterul acelui domn de Inguanzo, ce se
indigna împotriva guvernării lui Fernando al VlI-lea deoarece nu se arăta
destul de hotărât şi, de teama străinilor, nu se învrednicea să
restabilească salutarul tribunal al inchiziţiei.
Pe grădinar îl întrista doar faptul că asista neputincios la
decăderea iubitei sale catedrale. Veniturile arhiepiscopiei şi cele ale
corpului de canonici scăzuseră vertiginos din cauza războiului. Se
întâmplase ceea ce se poate observa la o inundaţie când, o dată cu
retragerea apelor, acestea târăsc cu ele şi case şi arbori, lăsând locul
pustiu şi fără oameni. Biserica primată pierduse multe din drepturile
sale; arendaşii deveneau stăpâni, profitând de lipsa de mijloace a
statului, comunele refuzau să plătească arenzile feudale, ca şi cum
nevoia de a se apăra şi a face războiul le scutea pentru totdeauna de
vasalitate. Afară de acestea, turbulentele corpuri legiuitoare, decretând
abolirea rangului de senior şi secularizarea terenurilor acestora, au
micşorat mult veniturile catedralei, dobândite în cursul secolelor în care
arhiepiscopii, de Toledo îşi înfundau casca pe cap şi porneau cu sabia în
mână la luptă împotriva maurilor.
Chiar şi aşa, bisericii primate îi rămânea o avere considerabilă şi
îşi menţinea rangul ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat; domnul
Esteban însă, din fundul grădinii sale, adulmecă pericolul, aflând de le
canonici despre conspiraţiile liberale şi plutoanele de execuţie, despre
spânzurători şi surghiunurile la care era nevoit să recurgă bunul rege
don Fernando pentru a opri îndrăzneala funeştilor duşmani ai monarhiei
şi bisericii.
— Au gustat dulceaţa puterii – spunea – şi vor reveni, fără îndoială
că vor reveni! Doar să li se îngăduie. In perioada războiului au muşcat
din noi pentru prima oară, răpind catedralei mai mult de jumătate din
ceea ce-i aparţinea, şi acum vor să ne fure şi restul, dacă cumva vor
reuşi să pună mâna pe frânele puterii.
Grădinarul se indigna numai gândindu-se că s-ar putea întâmpla
una ca asta. Vai! Şi doar atâţia domni arhiepiscopi din Toledo s-războit
cu maurii, cucerind aşezări, asaltând castele şi hotărnicind islazuri ce
treceau apoi în proprietatea catedralei! Şi pentru a nu cădea în mâinile
murdare ale duşmanilor, atâţia credincioşi, regine, seniori şi simpli
particulari lăsaseră moştenire, în clipa morţii, tot ce aveau mai de
valoare bisericii primate, din dorinţa de a-şi salva sufletul! Ce se va
întâmpla cu cele şase sute de persoane mari şi mici, clerici şi mireni,
demnitari şi simpli sujbalşi care trăiesc din veniturile catedralei? Şi asta
numesc ei libertate? Să fure ce nu le aparţiee, lăsând în mizerie
nenumărate familii ce se hrănesc din oala cea mare a corpului de
canonici?
Când presentimentele negre ale grădinarului începură să se
adeverească şi Mendizabal decretă punerea în vânzare a bunurilor
suplimentare, domnul Esteban crezu că piere de supărare. Cardinalul
Inguanzo procedă şi mai radical: fiind încolţit într-un ungher al palatului
său de către liberali, aşa cum păţise şi predecesorul său cu ab- 3olutiştii,
luă hotărârea să moară mai degrabă decât să fie martor la atâtea
atentate împotriva averii bisericii. Domnul Luna, care fiind doar un
simplu grădinar nu putea să-1 imite pe cardinal, a continuat să trăiască.
Însă zilnic avea câte un nou motiv de supărare aflând că, în schimbul
unor sume derizorii, câţiva oameni fără blazon, din aceia care nu lipsesc
de la liturghie, obţineau azi o casă, mâine un parc mai mic, iar în altă zi
un islaz, toate bunuri aparţinând primatei ce figurau acum ca aşa-zise
bunuri naţionale. Hoţi! Domnului Esteban îi stârnea indignare această
lentă licitaţie care sfâşia în bucăţi averea catedralei, ca şi spectacolul
poliţiştilor care intrau în locuinţa sa din claverii şi ridicau mobilele
familiei care, fiecare în parte, păstrau amintirea vreunui strămoş.
Au existat clipe cârTfi se gândea că ar fi mai bine să părăsească
grădina şi să se îndrepte către cel mai vrednic conducător militar, sau să
pornească spre provinciile din nord în căutarea lealilor ce apărau
drepturile lui Carlos al V-lea. Şi doreau revenirea la vechile timpuri. Pe
vremea aceea avea patruzeci de ani, se simţea sprinten şi puternic şi, cu
toate că era înzestrat cu o fire paşnică şi nu pusese niciodată mâna pe o
puşcă, îl încuraja exemplul câtorva studenţi timizi şi pioşi ce fugiseră din
seminar şi, după cum se spunea, luptau în Catalonia, în spatele pelerinei
roşii a lui don Ramon Cabrera. Însă grădinarul, cu trei ani raai înainte,
pentru a nu rămâne singur în locuinţa destul de mare din claverii, se
căsătorise cu fiica paracliserului şi acum avea deja un fiu. În afară de
asta, îi venea şi greu să se despartă de biserică. Era un fel de element de
susţinere în arhitectura muntelui de piatră; se mişca şr vorbea ca un
om, însă avea certitudinea că edificiul se va. Prăbuşi în clipa când avea
să părăsească el grădina. Catedrala ar fi pierdut ceva important dacă nu-
i rămânea niciunul din familia Luna în miezul ei, după atâtea secole de
serviciu credincios, iar pe de altă parte pe el îl speria gândul de a trăi în
afara ei. Cum să plece în munţi cu arma în mână şi să împuşte oameni.
Când pentru el anii se scurseseră unul după altul fără să apuce să
calce alt pământ profan decât bucata de străduţă cuprinsă între scara
claveriilor şi poarta franzelei?
Continuă aşadar să-şi îngrijească grădina, cu melancolica
satisfacţie de a se socoti ferit de tulburările revoluţionare, la adăpostul
acelui colos de piatră ce impunea respect chiar şi numai cu venerabila sa
vechime. Puteau ştirbi averea catedralei, însă erau neputincioşi
împotriva credinţei acelora care trăiau ocrotiţi de ea.
Grădina, insensibilă şi surdă la furtunile revoluţionare ce se
abăteau asupra bisericii, continua să-şi etaleze, printre arcade,
frumuseţea sa tristă. Laurii creşteau drepţi, ajungând până la
balustradele galeriei superioare, chiparoşii îşi agitau coroanele ca şi cum
ar fi dorit să escaladeze acoperişurile, plantele agăţătoare se încâlceau în
grilajul galeriei, formând perdele îmbelşugate de verdeaţă şi iedera tapisa
chioşcul central, ce avea deasupra o calotă de ardezie neagră, şi o cruce
de fier ruginită. În interiorul acestuia, la terminarea rugăciunii de după-
amiază, clericii citeau, la lumina verzuie ce se filtra prin frunziş, ziarele
taberei carliste, sau comentau entuziasmaţi isprăvile lui Cabrera, în timp
ce sus, indiferente la preocupările omeneşti, zburau capricios şi grăbit
rândunicile, scoţând ţipete ascuţite, ca şi cum ar fi zgâriat cu ciocul
cristalul cerului. Domnul Esteban asista tăcut, în picioare, la acest club
de seară, club ce trezea bănuielile celor de la miliţia naţională din Toledo.
Războiul luă sfârşit şi ultimele iluzii ale grădinarului se risipiră. El
se prăbuşi într-un mutism disperat; nu dorea să ştie nimic din tot ce se
întâmpla în afara catedralei. Dumnezeu îi părăsise pe cei buni; trădătorii
şi nemernicii formau majoritatea. Singurul lucru care îl mai consola era
trăinicia edificiului, care avea mai multe secole de viaţă în spinare şi mai
putea să-i sfideze pe duşmani încă multe altele.
Unica lui dorinţă era să rămână grădinar, să moară în galeria
superioară, la fel ca şi strămoşii lui, şi să lase în urma lui alţi Luna care
să perpetueze serviciile familiei în catedrală. Fiul său mai mare, Tomas,
avea doisprezece ani şi îl ajuta la îngrăjirea grădinii. La distanţă doar de
câţiva ani avu un altul, Esteban, care abia de ştia să umble, dar şi
începuse să îngenuncheze în faţa icoanelor din încăpere, plângând ca
maică-sa să-1 ducă jos în biserică să vadă şi el sfinţii.
Sărăcia îşi croia drum tot mai mult în catedrală, se reducea
numărul de canonici şi distribuitori de tainuri. Odată cu moartea
angajaţilor, posturile rămase vacante era desfiinţate, erau concediaţi
dulgherii, zidarii, geamgiii care înainte trăiau în catedrala primată ca
lucrători permanenţi, muncind pentru întreţinerea curentă. Acum, dacă
din când în când se simţea nevoia unei reparaţii mai serioase, erau aduşi
muncitori zilieri din afara bisericii. In claverii, multe încăperi rămăseseră
pustii, o linişte de cimitir domnea acolo unde mai înainte se înghesuia o
întreagă populaţie. Guvernul de la Madrid. – şi era demn de văzut cu ce
expresie de dispreţ sublinia grădinarul aceste cuvinte – ducea tratative
cu sfântul scaun pentru a pune la punct ceva ce se numea concordat. Se
limita numărul de canonici, ca şi cum catedrala primată ar fi fost o
biserică oarecare. Acum toţi erau plătiţi de guvern, ca nişte bieţi
funcţionăraşi, iar pentru cheltuielile de întreţinere şi cult ale celei mai
faimoase dintre catedralele spaniole, care pe vremuri când încasa dijma
nu mai ştia unde să depoziteze atâtea avuţii, se aloca acum o mie două
sute de pesete lunar.
— O mie două sute de pesete, Tomas! îi spunea el fiului său, un
băieţandru cuminte pe care nu-1 interesa nimic în afară de grădină. O
mie două sute de pesete, când eu am cunoscut vremea când catedrala
avea un venit de mai bine de şase milioane! De ce toate astea? Ne
aşteaptă timpuri grele, şi dacă eu eram altfel croit, v-aş fi hărăzit unei
meserii, oricare ar fi fost ea, în afara zidurilor primatei. Însă un Luna nu
poate dezerta, ca atâţia ticăloşi care au trădat. Aici ne-am născut, şi aici
trebuie să murim până la ultimul urmaş al acestei familii.
Şi, înfuriat împotriva clericilor catedralei, care păreau să
primească chiar cu plăcere concordatul şi salariile sale, satisfăcuţi că au
scăpat cu bine din furtuna revoluţionară, se izolă în grădină, închizând
poarta grilajului şi evitând discuţiile de altă dată.
Acea mică lume vegetală nu se schimba. Umbra ei verzuie amintea
crepusculul care învăluia sufletul grădinarului. Nu emana bucuria
zgomotoasă, exuberantă în culori şi şoapte a parcului în aer liber,
inundat de soare; avea frumuseţea melancolică a grădinii monahale,
închisă între ziduri, fără altă lumină decât cea care pogoară de-a lungul
streşinilor şi a arcadelor şi nu o vizitau alte păsări decât cele ce zboară la
înălţime, rotindu-se, şi privesc cu uimire un paradis în adâncul unui
puţ. Vegetaţia era asemănătoare celei din peisajele greceşti: lauri,
chiparoşi şi trandafiri, ca în idilele poeţilor elini. Insă ogivele din jur,
pavajul format din dale necioplite, prin ale căror interstiţii iarba creştea
în ghirlande, crucea chioşcului central, mirosul de rugină, de fier vechi al
grilajelor şi umezeala pietrei contraforturilor, acoperite de un strat verde
de muşchi întreţinut de ploi, dădeau grădinii un aer arhaic. Arborii se
agitau în vânt ca nişte cădelniţe; florile, palide la culoare, lâncede, de o
anemică frumuseţe, miroseau a tămâie, ca şi cum boarea de aer venită
din catedrală 1^-ar fi impregnat, le-ar fi alterat parfumurile lor naturale.
Apa ploilor, curgând prin jgheaburile şi ulucile streşinilor, se liniştea în
două rezervoare adânci de piatră. Găleata grădinarului spărgea pentru o
clipă pojghiţa verzuie de la suprafaţă, lăsând să se vadă albastrul
întunccat al adâncul ui; însă deîndată ce se linişteau cercurile provocate
de scufundarea găleţii, lintiţele verzi se şi apropiau din nou, se uneau şi
apa iarăşi dispărea sub acest giulgiu vegetal, fără nici o tresărire, fără
nici un freamăt, moartă şi nemişcată, la fel ca şi catedrala în tăcerea
inserării.
La sărbătorile de la mijlocul lui august, credincioşii veneau cu
ulcioare în grădină, şi domnul Esteban le îngăduia să şi le umple cu apa
din cele două cisterne. Era un obicei vechi la care ţineau bătrânii
toledani, lăudând prospeţimea apei din catedrală, condamnaţi cum erau
ei în tot restul anului să întrebuinţeze lichidul mâlos al fuviului Tajo.
Alteori, lumea intra în grădină pentru a-i oferi domnului Esteban prilejul
de a câştiga nişte bani. Credincioasele îi comandau diferite ramuri
pentru icoane sau cumpărau ghivece de flori, considerând că cele de aici
erau de preferat celor din grădinile din afara oraşului, chiar numai
pentru faptul că aparţineau bisericii primate. Bătrânele cereau foi de
dafin pentru pregătirea mâncărurilor şi prepararea unor doctorii casnice.
Aceste venituri, adăugate la cele două pesete pe care corpul de canonici i
le oferea grădinarului după fatala lichidare a bunurilor, îl ajutau pe
Domnul Esteban să-şi întreţină familia. Aproape de bătrâneţe avu un al
treilea fiu, pe Gabriel, un ţine care la patru ani atrăgea atenţia femeilor
din claverii. Mama sa susţinea, cu o oarbă credinţă, că era un înger, sora
sa Tomasa, căsătorită cu Eusebio şi mamă a unei numeroase progenituri
ce ocupa aproape jumătate din galeria superioară, lăuda talentul
nepoţelului când acesta abia ştia să vorbească şi bucuria cu care acesta
contempla icoanele.
— Pare un sfânt – spunea prietenilor ei. Merită observată
seriozitatea cu care repetă rugăciunile. Gabrielillo va ajunge cineva. Cine
ştie dacă nu-1 vom vedea episcop! 4
Corul de dezmierdări şi de laude îl copleşi pe copil încă din primii
ani ai vieţii, învăluindu-1 ca un nor de tumâie. Toată familia îl răsfăţa.
Domnul Esteban, care venera modelul roman de părinte, îşi iubea copiii
însă faţă de ei se arăta sever pentru a face din ei oameni cinstiţi; dar în
faţa micuţului vlăstar, renunţa la severitatea lui, simţea că reîntinereşte,
şi zburda. Împreună cu el, pretându-se, cu zâmbetul pe faţă, la toate
capriciile sale. Maică-sa lăsa treburile casei pentru a nu-1 stânjeni pe
Gabriel, iar fraţii, cu toţii, erau atenţi la tot ce spunea. Cel mare, Tomas,
băietan liniştit, care îl înlocuise pe tatăl său la îngrijitul grădinii, şi
umbla desculţ în plină iarnă prin răzoare şi pe dalele grosolane ale
pavajului, aducea deseori mănunchiuri de plante mirositoare pentru ca
frăţiorul său să se joace cu ele. Esteban, al doilea copil, care avea
treisprezece ani şi se bucura de un oarecare prestigiu printre ministranţii
catedralei pentru scrupulozitatea cu care ajuta la liturghie, îl distra pe
Gabriel cu sutana sa roşie şi stiharul plisat, şi îi oferea bucăţele de
pânză şi mici poze colorate sustrase din breviarul vreunui canonic.
 Uneori, ţinându-1 în braţe, intra cu el în încăperea în care se
păstrau uriaşii de carton ce erau purtaţi la procesiuni. O sală vastă între
coloanele şi contraforturile naoselor, străbătută de arcade de piatră.
Acolo se aflau eroii vechilor sărbători: un Cid uriaş cu o spadă mare, cele
patru perechi de manechine reprezentând tot atâtea părţi ale lumii,
enorme şi caraghioase, cu îmbrăcămintea mâncată de molii şi faţa plină
de crăpături, toate acestea înveseliseră străzile Toledoului, iar acum
putrezeau în podurile catedralei. Într-un colţ se afla Zgripţuroaica, un
monstru de carton înspăimântător, care îşi căsca gura diformă
speriindu-1 pe Gabriel, în timp ce pe spinarea lui zbârcita se rotea
nebuneşte o păpuşă despletită şi necuviincioasă, pe care imaginaţia altor
secole o botezase cu numele de Anne Boleyn 4.
Când Gabriel începu să meargă la şcoală, ii uimi pe toţi cu
progresele sale. Droaia de copii ai galeriei superioare, care îi producea
atât de multe supărări lui don Antolin, sacerdot însărcinat cu
supravegherea şi păstrarea ordinii în sânul acestui trib stabilit sub
acoperişurile catedralei, îl admira pe micuţul Gabriel ca pe o minune.
Încă nu ştia să umble, şi putea să citească curent. La vârsta de şapte ani
începu să înveţe latina, reuşind s-o stăpânească uimitor de repede, ca şi
cum în viaţa lui nu vorbise altă limbă; la zece ani purta dispute cu
clericii care frecventau grădina, şi cărora le făcea plăcere să-1 contrazică
şi să-1 pună în dificultate.
Domnul Esteban, din ce în ce mai încovoiat şi slăbit, zâmbea
satisfăcut în faţa ultimului său vlăstar. Va fi gloria' familiei. Se numea
Luna, şi putea aspira la orice, fără teamă, căci în rândurile ei, în trecut,
se numărau şi papi.
Canonicii l-au dus pe copil la sacristie, înainte de a-1 trece pe la
cor, pentru a-i pune întrebări asupra pregătirii sale. Un cleric din
birourile arhiepiscopiei il prezentă cardinalului care după ce îl ascultă, îi
oferi un pumn de migdale şi îşi exprimă speranţa că va obţine o bursă
pentru el, ca să poată urma în mod gratuit studiile la seminar.
Familia Luna, împreună cu rudele lor mai mult sau mai puţin
apropiate formau cea 'mai mare parte din populaţia galeriei superioare,
şi toţi se bucurară de această perspectivă. Ce altceva putea ajunge
Gabriel decât sacerdot? Pentru lumea aceea – lipită încă de la naştere de
catedrală, precum excrescenţele pietrei, şi care îi considera pe
arhiepiscopii de Toledo drept fiinţele cele mai puternice din lume după
papă – singurul loc demn pentru un băiat înzestrat era biserica.
Gabriel plecă la seminar, şi toţi simţiră că de-acum claveriile
rămăseseră pustii. Odată cu plecarea studentului, în casa familiei Luna
luară sfârşit şezătorile la care clopotarul, paracliserul, ţârcovnicii şi alţi
angajaţi ascultau vocea cristalină, pronunţia îngrijită a lui Gabriel care le
citea uneori vieţile sfinţilor, alteori ziarele ce soseau de la Madrid şi, în
unele nopţi, dintr-un volum, cu coperţi de pergament şi ortografie veche
povestea lui Don Quijote exemplar venerabil, ce rămăsese în familie
trecând din generaţie în generaţie.
În seminar Gabriel a dus existenţa obişnuită a studentului harnic:
triumfuri în controverse teologice, premii obţinute cu grămada, onoarea
de a fi prezentat tovarăşilor săi de studiu drept model. Din când în când,
vreun canonic din cei care predau la seminar îşi făcea drum până la
grădina unde lucra taică-su:
Tânărul merge foarte bine, Esteban. Este primul între toţi şi, în
plus, tăcut, conştiincios. Va fi mângâierea bătrâneţelor tale.
Grădinarul, din ce în ce mai obosit şi copleşit de vârstă, dădea din
cap. El va reuşi să-şi vadă fiul cu şcoala încheiată doar din înaltul
cerului, dacă bunul Dumnezeu îl va chema acolo. Va muri înaintea
afirmării lui depline, însă nu se întrista de acest fapt; rămânea familia
care să se bucure de reuşită.
Umanistică, teologie, drept canonic, pe toate le învingea cu o
uşurinţă extraordinară acel tinerel ce îşi uimea profesorii. În seminar îl
comparau cu acei părinţi ai bisericii care atrăseseră atenţia prin
precocitatea lor. Se afla la sfârşitul studiilor şi cu toţii îi urau ca
eminenţa sa să-i ofere o catedră la seminar mai înainte de a oficia
liturghia. Dorinţa sa de cunoaştere nu avea margini. Biblioteca de la
seminar părea a fi proprietatea lui personală. Unele după-amicze şi le
petrecea în catedrală pentru a-şi perfecta studiile de muzică religioasă,
stând de vorbă cu maestrul de la capelă şi organistul. În aulă îi lăsa
uluiţi pe profesori şi elevi prin ardoarea şi convingerea cu care îşi ţinea
prelegerile.
Îl cheamă amvonul – se auzea vorbindu-se în grădina catedralei.
Are pasiunea apostolilor. Poate va fi un sfânt Bernard sau un Bossuet.
Cine ştie unde va ajunge băiatul acesta!
Pe Gabriel îl pasiona mai mult studii istoriei catedralei şi al
principilor ecleziaşti care au condus-o. In el clocotea dragostea
vehementă a familiei Luna pentru imensitatea aceea de piatră, un fel de
maică eternă. Însă nu o admira orbeşte, aşa cum făceau toţi cei ai lui:
dorea să ştie de ce şi cum, să verifice în cărţi informaţiile vagi auzite de
la tatăl său, care aveau un aer mai mult de legendă decât de eveniment
istoric.
Primul lucru ce îi atrăsese atenţia era cronologia episcopilor de
Toledo, un şir de oameni faimoşi, sfinţi, războinici, scriitori, principi,
tuturor adăugându-li-se o cifră numelui lor, la fel ca regilor unei dinastii.
În anumite epoci ei fuseseră adevăraţii monarhi ai Spaniei. Regii goţi, în
curţile lor, nu erau altceva decât nişte figuri decorative, care erau
preamăriţi sau detronaţi după cerinţele clipei. Naţiunea era o republică
teocratică, iar adevăratul conducător arhiepiscopul din Toledo.
Gabriel grupa după însuşiri pe cei din marea listă a prelaţilor
faimoşi. În primul rând intrau sfinţii, propagatorii epocii eroice a
creştinismului, episcopii săraci, la fel ca diocezanii lor, desculţi, fugari,
victime ale persecuţiei romane care, până la urmă, îşi ofereau capul
călăului în dorinţa arzătoare de a da un nou prestigiu doctrinei prin
gestul acesta al sacrificiului: Eugenia, Melancio, Pelagio, Patruno, nume
care străluciseră în trecut şi care acum de-abia sparg ceţurile legendei.
Apoi veneau arhiepiscopii epocii gotice, prelaţii-monarhi, care îşi
exercitaseră autoritatea asupra regilor cuceritori cu acea putere
spirituală care sfârşeşte până la urmă prin a domina barbaria
învingătorului. Miracolul trebuia să-i întovărăşească pe aceşti prelaţi
pentru a-i putea intimida pe ereticii ariani duşmanii lor; minunea
cerească se afla la ordinele lor pentru a-i înspăimânta pe grosolanii
oameni ai războiului şi a-i supune. Arhiepiscopul Montano, acuzat că
trăieşte cu femeia care îl îngrijeşte, indignat de clevetiri, pune cărbuni
aprinşi între odăjdiile sale sfinte, în timp ce oficiază liturghia, şi nu ia
foc, demonstrând prin această minune puritatea vieţii sale. Sfântul
Ildefonso, nemulţumit doar cu scrierea unor cărţi împotriva ereticilor,
face să i se arate sfânta Leocadia, lăsând între degetele lui o bucată de
mantie, şi se bucură de onoarea ca însăşi Maica preacurată să coboare
din cer pentru a-i lăsa în mâini o cazulă. Sigiberto, câţiva ani mai târziu,
are îndrăzneala să îmbrace această cazulă, şi este destituit, excomunicat
şi surghiunit pentru temeritatea lui. Singurele cărţi ce apăreau în epoca
aceea erau scrise de prelaţii din Toledo. Ei compilează legile, ei miruiesc
cu uleiul sfânt capul monarhilor, ei improvizează rege pe Wamba2,
conspiră împotriva vieţii lui Egica3, iar sinodurile reunite în bazilica
sfintei Leocadia sunt Adunări politice, în care mitra se află deasupra
tronului şi coroana regelui la picioarele prelatului.
Urmează invazia sarazină,. Şi se reia seria întreruptă a
arhiepiscopilor persecutaţi. Aceştia nu se mai tem pentru viaţa lor, aşa
cum se întâmpla în timpul intransigenţei romane. Musulmanii nu mai
dau ocazie martirajului şi respectă credinţa celor învinşi. Toate bisericile
din Toledo continuă să rămână în posesia creştinilor mozarabi, cu
excepţia catedralei, care se transformă în moschee principală. Episcopii
catolici sunt respectaţi de mauri, la fel şi rabinii evrei, însă biserica este
săracă, iar nesfârşitele războaie dintre sarazini şi creştini, împreună cu
represaliile ce servesc drept răspuns cruzimilor comise de rcconchistă 5
creează greutăţi vieţii de cult. Gabriel, ajungând aci, visa citind nume
obscure ca Cixila, Elipando şi Wistremiro. Pe acesta, sfântul Eulogio îl
denumea „torţă a spiritului sfânt şi lumină a Spaniei”, însă istoria nu
spunea nimic despre faptele sale. Pe sfântul Eulogio maurii îl
martirizează şi îl omoară la Cordoba, din cauza excesivului său zel
religios. Benito, francez de origine, care îi succede la scaun, pentru a nu
fi mai prejos decât antecesorii săi, face ca maica domnului să-i coboare o
altă cazulă, într-o biserică din ţara sa, mai înainte de a veni la Toledo.
 În urma acestora apăreau, în interesanta cronologie, arhiepiscopii
războinici, prelaţii în zale şi cu halebarda în mină, conchistadorii care,
lăsând pentru cei blânzi corul, urcau pe calul de luptă, având credinţa
fermă că nu servesc pe Dumnezeu dacă în anul respectiv nu adăugau la
bunurile bisericii câteva sate şi munţi. În secolul al Xl-lea, aceştia au
ajuns, împreună cu Alfonso al Vl-lea, la cucerirea Toledoului. Primii
dintre ei erau francezi, călugări ai faimoasei mânăstiri din Cluny, trimişi
la mînăstirea din Sahagun, de către abatele Hugo; de atunci începu să se
întrebuinţeze termenul de don ca titlu de nobleţe, senior. Faţă de
toleranţa pioasă a episcopilor de dinainte, practicată în relaţiile lor cu
arabii şi evreii în cadrul largii libertăţi de cult mozarab, începea acum
intransigenţa feroce a creştinului cuceritor. Arhiepiscopul don Bernardo,
abia văzându-se pe scaunul din-Toledo, profită de lipsa lui Alfonso al Vl-
lea, pentru a-şi călca angajamentele. Moscheea cea mare continua să
rămână în putarea maurilor, printr-un pact solemn al regelui, tolerant în
materie religioasă, ca toţi monarhii reconchistei. Arhiepiscopul pune
stăpânire pe voinţa reginei, o face complice la planurile lui şi, într-o
noapte, urmaţi de clerici şi de muncitori, sparg uşile moscheii, ' o curăţă,
o purifică, şi dimineaţa, la răsătritul soarelui, când sarazinii vin să-şi
t'aoă rugăciunile, o găsesc transformată în catedrală catolică. Învinşii,
încrezători în cuvântul dat mai înainte de învingători, scandalizaţi,
protestează, şi dacă nu se răscoală este mulţumită intervenţiei lui ulema
Abu-Walid, care era convins că regele îşi va respecta angajamentele.
După trei zile, Alfonso al Vl-lea soseşte la Toledo de undeva din fundul
Castiliei, hotărât să-1 ucidă pe arhiepiscop şi chiar pe propria s?” soţie
pentru înfăptuirea acestor silnicii care au făcut să se pună! a îndoială
cuvântul lui de cavaler; furia sa este însă atft do mare, încât arabii înşişi
sunt speriaţi; Abu-Walid iese în întâmpinarea regelui pentru a-1 ruga să
accepte situaţia, deoarece cei prejudiciaţi socot faptul consumat; în
numele învinşilor, AbuWalid întăreşte credinţa sarazinilor că regele nu
şi-a încălcat cuvântul, şi adaugă apoi că dobândirea sau pierderea unui
edificu nu constituie un motiv atât de grav pentru a se tulbura pacea.
Gabriel, citind toate acestea, lăuda prudenţa şi toleranţa bunului
maur Abu-Walid; însă admira şi mai mult, cu entuziasm de seminarist,
pe acei prelaţi trufaşi, intransigenţi şi bătăioşi, care nesocoteau legi,
inculcau înţelegeri pentru o mai mare laudă lui Dumnezeu.
Arhiepiscopul don Martir, este general, luptă împotriva maurilor
din Andaluzia, cucereşte comune şi îl insoţete pe Alfonso al VlII-lea în
bătălia de la Alarcos. Faimosul prelat don Rodrigo scrie cronica Spaniei,
umplând-o cu minciuni pentru mai marea prosperitate a bisericii, şi
participă la istorie, petreeându-şi timpul mai mult pe calul de război
decât pe scaunul din cor. În bătălia din Las Navas dă exemplu
aruneându-se în punctul cel mai fierbinte al încleştării, pentru care
motiv regele, după victorie, îi dă în stăpânire douăzeci de sate, precum şi
comuna Talavera de la Reina. Apoi în lipsa monarhului, belicosul
arhiepiscop izgoneşte pe maurii din Quesada şi din Cazorla şi pune
stăpânire pe vaste teritorii, ce devin senioria sa. Don Sancho, fiul lui don
Jaime de Aragon şi frate cu regina Castiliei, consideră mai important
pentru el titlul militar decât mitra din Toledo şi, văzând că maurii
avansează, iese în întâmpinarea lor pe câmpia din Martos, se azvârle în
bătălie unde era lupta mai grea şi cade omorât de mauri, care îi taie
mâinile şi-i înfig capul într-o suliţă.
Don Gil de Albornez, faimosul cardinal, pleacă în Italia, fugind de
don Pedro cel Crud şi, ca priceput comandant ce este, recucereşte
întregul teritoriu al papei, refugiat la Avignon; don Gutierre al III-lea
porneşte împreună cu don Juan al II-lea să se războiască cu maurii; don
Alfonso de Acuna luptă în războaiele civile din timpul domniei lui
Enrique al IV-lea. Şi ca o încununare a acestei serii de prelaţi, oameni
politici şi cuceritori, bogaţi şi puternici, adevăraţi principi, apar
cardinalul Mendoza, care luptă în bătălia de la Toro şi în cea pentru
cucerirea Granadei, guvernând apoi regatul, şi Jimenez de Cisneros care,
neîntâlnind în peninsulă mauri cu care să se războiască, traversează
marea şi ajunge la Oran, agitând crucea, transformată în armă de război.
Seminaristul îi admira pe aceşti bărbaţi, hiperbolizaţi de
nebulozitatea. Istoriei vechi şi de laudele bisericii. Pentru el, ei erau cei
mai de vază oameni ai lumii, după papi, şi chiar, uneori, înaintea
acestora. Se mira de ce spaniolii erau acum atât de orbi şi nu ofereau
conducerea ţării arhiepiscopilor din Toledo, care, în secolele trecute,
realizaseră atâtea fapte eroice. Măreţia şi dezvoltarea patriei erau intim
legate de istoria lor. Dinastia lor valora aproape tot atât cât una regală, şi
nu o singură dată aceştia fuseseră salvaţi de sfaturile şi energia
prelaţilor.
În spatele acestor vulturi se aflau păsările de ogradă. După prelaţii
cu coif de fier şi zale, defilau prelaţii bogaţi şi fastuoşi, care nu mai
paxticipau la lupte, ci la dispute, judecându-se cu târgurile, breslele şi
diverşi particulari pentru a păstra averea imensă adunată de
predecesorii lor. Cei mai generoşi, aşa cum a fost Tavera, înălţau palate
şi ofereau protecţie lui El Greco, lui Berruguete şi altor artişti, creând la
Toledo o Renaştere, ecou al celei din Italia; cei mai zgârciţi, ca Quii-oga,
reduceau cheltuielile fastuoasei biserici pentru a se transforma în
bancheri, dând cu împrumut bani regilor, oferind milioane de ducaţi
monarhilor pe ale căror domenii imense nu apunea niciodată soarele, dar
care se vedeau obligaţi să cerşească dacă galeoanele întârziau să
sosească din America.
Catedrala era opera principilor ei eclesiastici. Fiecare a pus în ea
ceva ce dezvăluia o parte din caracterul lor%
Cei mai aspri şi războinici. – armătura, muntele de piatră şi
pădurea de lemn care formau scheletul ei; cei mai culţi, înălţaţi la scaun
într-o epocă de rafinament – grilajele forjate, lucrate meticulos,
frontiscipiile cu dantelării de piatră, picturile, odoarele care transformau
în tezaur sacristia. Gestaţia giganticei construcţii durase aproape trei
secole. Se asemuia cu cea a animalelor uriaşe din epoca preistorică,
dormind ani îndelungaţi în pântecele matern mai înainte de a ieşi la
lumină.
Când pilaştrii şi zidurile ieşiră din sol, arta gotică se mai afla încă
la prima ei epocă. In cele două secole şi jumătate cât a durat construcţia,
arhitectura făcuse mari progrese. Gabriel urmărea cu privirea această
transformare lentă, vizitând catedrala, confruntându-se cu
caracteristicile evoluţiei ei. Grandiosul edificiu era un uriaş încălţat cu
pantofi grosolani şi capul acoperit cu panaşe strălucitoare. Bazele
pilaştrilor erau necioplite, fără vreun ornament oarecare. Snopul de
coloane creştea cu o rigidă modestie, marcând începutul arcurilor cu
capiteluri simple, în care stilul gotic încă nu poseda exuberantul frunziş
din perioada de înflorire. Însă la bolţi, acolo unde catedrala se afla la
capătul gestaţiei sale, sau mai exact două secole după începerea lucrării,
la ferestrele mari, cu ogive, multicolore, se dezvăluia splendoarea unei
arte în perioada sa de culme.
În cele două extremităţi ale transeptului, Gabriel întâlnea dovada
marilor progrese realizate în decursul sutelor de ani, câţi avusese nevoie
catedrala pentru a se înălţa deasupra solului. Uşa orologiului, denumită
şi a zilei de lucru, cu sculpturile sale stupide de hieratică rigiditate şi cu
timpanul acoperit cu scene compacte din creaţie, contrasta cu uşa de la
cealaltă extremitate, cea a leilor sau, cu alt nume, cea a bucuriei,
construită cu două sute de ani mai târziu, îmbietoare şi maiestuoasă în
acelaşi timp, asemănătoare cu intrarea unui palat, scoţând în evidenţă
îndrăznelile plastice ale Renaşterii care se luptă să capete găzduire
printre severităţile arhitecturii gotice. O sirenă goală, fixată de uşă prin
coada ei încolăcită, serveşte de ciocănel.
Catedrala, lucrată în întregime din piatră albă, lăptoasă, adusă de
la cariera de lingă Toledo, se ridică dintr-un singur efort începând de la
bazele pilaştrilor şi până la bolţi, fără triforium-uri care să taie arcada,
să turtească şi să facă greoaie naosele cu ogive suprapuse. Gabriel vedea
în ea o rugă pietrificată, urcând drept la cer, fără suporturi, nici reazime.
Piatra moale-i servise pentru lucrările arhitectonice; altă piatră, încă şi
mai moale, forma bolţile. La exterior, contraforturile şi arcurile care se
extind ca nişte punţi între ele sunt din piatră necioplită, foarte dură,
formând o carapace aurită, întunecată de secolele trecute, care
protejează şi susţine aerienele gingăşii ale interiorului. Cele două
categorii de pietre marchează aspectul catedralei: întunecată, roşietică pe
dinafară, albă şi lăptoasă pe dinăuntru.
Seminaristul întâlnea dovezi ale tuturor arhitecturilor care au
înflorit în peninsulă. Gabriel observa goticul primitiv şi aspru la primele
frontispicii; cel înflorit, în miracolul iertării şi cel al leilor; arhitectura
arabă îşi etala graţioasele sale arcuri în formă de potcoavă în triforium,
care se întindea prin întreaga absidă din spatele altarului mare, fiind
operă a lui Cisneros, cel care dăduse foc cărţilor musulmanilor, dar
restabilise stilul lor arhitectonic în plin edificiu creştin. Stilul plateresc
îşi arăta graţia zburdalnică pe frontispiciul mânăstirii, şi până şi arta
barocă avea cea mai elocventă mărturie în faimosul transept a lui Tome,
care spărgea bolta din spatele altarului mare pentru a da lumină absidei.
În după-amiezile fără slujbe, Gabriel părăsea seminarul, hoinărea
prin catedrală până la ora închiderii porţilor, îi plăcea să se plimbe prin
naose, prin spatele altarului mare, locul cel mai întunecos şi liniştit al
edificiului. Acolo dormea o mare parte a istoriei Spaniei. În spatele uşii
închise a capelei Regilor, păzită de doi heralzi de piatră, cu mâinile la
şolduri, se aflau monarhii Castiliei, în mormintele lor străjuite de statui
în armură de aur, cu sabie la brâu. Se oprea în faţa capelei lui Santiago,
privind prin grilajele celor trei arcuri ogivale. În fund, sfântul legendar,
îmbrăcat ca un peregrin, cu paloşul ridicat, strivea cu calul mulţime de
mauri. Scoici mari şi scuturi roşii, cu o lună de argint, împodobeau
zidurile albe, urcând până la boltă. Această capelă era în grija tatălui
său, grădinarul, care o privea ca pe un fel de proprietate. Aparţinea
neamului Luna, şi chiar dacă cineva lua în bătaie de joc această
înrudire, acolo se aflau înmormântaţi don Alvaro şi soţia sa, iluştrii săi
strămoşi, în morminte impozante. Mormântul funerar al donei Juana
Pimentel avea la colţuri patru călugări de marmură gălbuie,
îngenunchiaţi, care o privegheau pe” nobila doamnă culcată pe lespedea
înaltă a monumentului.' Mormântul nefericitului conetabil de Castilia era
străjuit de patru cavaleri ai ordinului Santiago, înfăşuraţi în mantia
congregaţiei, ce păreau că veghează pe marele lor maestru, înmormântat
fără cap în sicriul de piatră, tivit cu ornamente gotice. Gabriel îşi amintea
cele auzite de la tatăl său despre statuia lui don Alvaro. În timpurile
îndepărtate, fusese din bronz, şi când se oficia liturghia în capelă,
statuia, mulţumită unor resorturi ascunse, se ridica, rămânând
îngenunchiată până se termina ceremonia. Unii spuneau că regina
catolică făcuse să dispară acest artificiu teatral care tulbura evlavia
credincioşilor; alţii ziceau că nişte duşmani ai conetabilului, într-o zi de
răsmeriţă, distruseseră în bucăţi articulata statuie. La exterior această
capelă a neamului Luna îşi înălţa turnurile mari, crenelate, formând o
fortăreaţă izolată înlăuntrul catedralei.
În ciuda faptului că familia sa considera capela ca aparţinându-i în
mod nemijlocit, seminaristul se simţea mai atras de sfântul Ildefonso,
care păzea mormântul cardinalului Albornoz. Din tot trecutul catedralei,
ceea ce îi stârnea mai mult admiraţia era figura acelui prelat războinic,
îndrăgostit de literatură, spaniol prin naştere şi italian prin cuceririle
sale. Îşi dormea somnul de veci într-un bogat mormânt de marmură,
strălucitor şi lustruit de ani, de o culoare suavă de zahăr ars. Mina
invizibilă a secolelor frecase obrazul statuii culcate, turtind nasul şi dând
belicosului cardinal o expresie de ferocitate mongoloidă. Patru lei
vegheau rămăşiţele pământeşti ale prelatului. La el totul era extraordinar
şi aventuros, chiar şi moartea. Cadavrul său fusese transportat din Italia
în Spania, cu rugăciuni şi cântece, purtat pe umeri de către populaţii
întregi care ieşeau în drum pentru a căpăta indulgenţele acordate de
papă. Această întoarcere în patrie după moarte durase mai multe luni,
bunul cardinal fusese plimbat, la răstimp de câteva zile, din biserică în
biserică. Pentru don Gil de Albornoz nu existase nimic imposibil. Fusese
sabia apostolului care revenea pe lume pentru a impune credinţa.
Fugind de don Pedro el Cruel, se refugiase la Avignon, unde trăiau alţi
surghiuniţi mai iluştri. Acolo se aflau papii goniţi din Roma de un popor
care, în, coşmarul său medieval, visa să restaureze, la chemarea lui
Rienzi, vechea republică a consulilor. Don Gil nu era un bărbat care să
trăiască liniştit la surâzătoarea curte provensală. Purta zale sub pelerină,
ca un demn arhiepiscop din Toledo şi, în lipsă de mauri, dorea să omoare
eretici. Plecă în Italia ca prinţ al bisericii; armata sa era formată din
aventurierii Europei şi bandiţii din ţară; a omorât duşmani, a incendiat
câmpii, a pătruns în oraşe pentru a jefui în numele suveranului său
pontif şi, după puţin timp, surghiuniţii din Avignon îşi puteau ocupa din
nou tronul de la Roma. Cardinalul spaniol, după aceste campanii care
restituiau jumătate din Italia papalităţii, se trezi bogat ca un rege şi
înfiinţă la Bolognia faimosul colegiu spaniol. Papa, cunoscând jafurile
sale, dori să-i ceară socoteală şi trufaşul don Gil prezentă un car încărcat
cu chei şi zăvoare. „Sunt – îi spuse cu fermitate – ale oraşelor şi
castelelor pe care le-am câştigat pentru papalitate. Acestea sunt
socotelile mele.”
Seminaristul simţea în faţa cardinalului Albornoz acea atracţie
irezistibilă pe care un războinic o exercită asupra celui slab, cu atât mai
mult cu cât toate acele calităţi apăruseră la un servitor al bisericii. De ce
nu reînvie asemenea bărbaţi în această epocă de impietate?
Gabriel, în peregrinările sale prin catedrală, admira grilajul
altarului mare, minunată operă a lui Villalpando, cu frunzişul de aur
vechi şi barele de fier întunecat, cu pete de cositor. Petele acestea îi
făceau pe cerşetori şi pe ghizii templului să afirme că grilajul era de fapt
de argint, numai că domnii canonici, pentru a evita să fie furată de
soldaţii lui Napoleon, îl vopsiseră în negru. În spatele său strălucea
iconostasul altarului mare, majestuoasă făurire de un auriu suav şi
vechi: o lume întreagă de figuri reprezentând, sub mici baldachine
ajurate, diverse scene din drama patimilor. Între iconostas şi grilaj, aurul
părea să ţâşnească, alunecând pe pereţii albi, marcând cu linii orbitoare
îmbinările pietrelor construcţiei. Sub ogive ascuţite, se aflau mormintele
celor mai vechi regi ai Castiliei şi cel al marelui cardinal Mendoza.
 În finisajul broderiilor ornamentale, o orchestră tăcută de îngeri
gotici, înveşmântaţi în rigida cazulă şi cu aripj strânse, cântau din lăute,
teorbe şi flaute. În partea centrală a pilaştrilor, se amestecau, printre
chipurile episcopilor, statuile personajelor istorice şi legendare. Într-o
parte, bunul ulema Abu-Walid, imortalizat într-un templu creştin pentru
spiritul său tolerant, pe partea opusă, misteriosul păstor din'Las Navas
care indicase creştinilor drumul spre victorie, dispărând apoi ca un
trimis divin: un chip de ţăran mizer, cu faţa turtită, acoperit cu o glugă
grosolană, pe ambele laturi ale grilajului, ca mărturie a trecutului de
glorie, cele două amvoane bogate, în marmoră şi bronz cizelat.
Gabriel azvârlea o privire corului, admirând stranele minunate,
ocupate de canonici, şi se gândea că într-o zi se va aşeza şi el acolo, spre
marea mândrie a familiei sale. În hoinăreala lui prin biserică, se oprea în
fata enormului chip al Sfântului Cristobal: o frescă pe cât de proastă pe
atât de impunătoare – un călugăr ce ocupa întreaga fată a zidului, de la
soclu până la cornişă, şi care, prin mărimea lui, părea singurul locuitor
demn al catedralei. Cadeţii veneau după-amiezile să-1 contemple,
constituind pentru ei lucrul cel mai notabil din biserica primată – colos,
cu cărnuri stacojii care. – cu un copilaş pe umăr, înainta cu picioarele
şubrezite sprijinindu-se de un băţ ce aducea a mătură. Veselul tineret al
şcolii militare se amuză măsurându-1 cu sabia şi apoi calculând câte
„săbii” în înălţime atingea preafericitul colos. Constituia aplicaţia
nemijlocită a calculelor matematice cu care erau plictisiţi la academie.
Ucenicul de preot se mânie în faţa acestei dezinvolturi nepăsătoare pe
care o afişau aceşti elevi în ale războiului.
În unele dimineţi îşi făcea apariţia la capela mozarabă şi urmărea
cu atenţie vechea liturghie a sacerdoţilor, fideli păstrători ai cultului
catolic din Evul Mediu. Pe pereţi erau reprezentate, în culori vii, scenele
cuceririi Oranului de către marele cardinal Gisneros. Ascultând cântul
monoton, Gabriel îşi amintea de luptele din timpul lui Alfonso al Vl-lea,
între adepţii liturghiei romane şi ai acelei din Toledo, dintre cultul străin
şi cel naţional. Credincioşii, pentru a termina odată cu această dispută
eternă, apelară la „judecata lui Dumnezeu”. Regele îl numi pe cel care
urma a fi apărătorul Romei, iar toledanii îşi încredinţară apărarea
ritualului lor gotic spadei lui Juan Ruiz, un castilian de pe malurile
râului Pisverga. In luptă triumfă castilianul, oe-şi arătă superioritatea în
primejdioasa confruntare cu cuţitele; însă, după ce voinţa lui Dumnezeu
se manifestă prin acest mijloc brutal, ritualul roman puse totuşi
stăpânire, puţin câte puţin, pe cult, până ce îl împinse pe cel mozarab în
acest colţ al capelei, ca o curiozitate a trecutului.
Pe înserare, când catedrala îşi închidea porţile la terminarea
slujbelor, Gabriel urca în locuinţa clopotarului, apărând în veranda de la
uşa iertării. Mariano, fiul clopotarului, un tânăr de aceeaşi vârstă, se
ataşă de el din respectul pe care i-1 inspirau cunoştinţele lui, şi îl
conducea în escapadele sale prin părţile superioare ale edificiului. Luau
cheia bolţilor şi pătrundeau în acel loc misterios, unde se urcau, din
când în când, numai muncitorii.
Văzută de sus, catedrala era urâtă şi banală. La începuturile ei,
bolţile de piatră fuseseră lăsate în stare aproape bfută, fără alt finisaj
decât o balustradă filigranată. Însă ploile au mâncat bolţile şi acum
acestea erau ameninţate cu distrugerea; corpul de canonici, pentru a
apăra catedrala, făcuse un acoperiş din olane cenuşii, dând bisericii
primate un aspect de magazie sau de hardughie imensă, cu sumedenie
de apartamente. Rămurelele de ananas de lângă contraforturi păreau
ruşinate când se iveau peste acest acoperiş grosolan; arcadele clădirii se
scufundau şi dispăreau printre construcţiile dependinţelor cu aspect
urât, lipite de catedrală; turnuleţele scărilor se ascundeau după acea
spinare de olane grosolane.
Cei doi tineri, aflându-se apoi pe acoperişul verzui şi alunecos din
cauza ploilor, urmăreau marginile superioare ale edificiului. Picioarele lor
se împiedicau în plantele sălbatice pe care natura fecundă le făcuse să
crească în locurile de îmbinare ale pietrelor construcţiei. La apropierea
lor, stoluri de păsări zburau îmbulzindu-se, din aceste păduri în
miniatură. Reliefurile sculptate serveau de refugiu copiilor. Fiecare
cavitate a pietrei constituia un mic lac, unde se aduna apa ploilor, şi
păsările veneau să-şi astâmpere setea. Uneori, pe vârful unui contrafort,
poposea vreo ^pasăre neagră şi urâtă care, în nemişcarea ei, părea un
element arhitectonic neprevăzut. Vreun corb, care îşi netezea cu ciocul
aripile, rămânea ore întregi la soare; lumea îl vedea de jos de mărimea
unei muşte.
Bolţile îi stârneau lui Gabriel o senzaţie de uimire. Nimeni nu
putea ghici existenţa acelei lumi, acolo, în zona cea mai înaltă a
edificiului. Când, ani mai târziu, Gabriel văzu din galeria unui teatru
dispozitivele pentru manevrarea decorurilor, îşi aminti de bolţile
catedralei. Cei doi umblau prin pădurea de stâlpi mâncaţi de carii ce
susţineau acoperişul, pe poteci înguste, peste cupolele bolţilor care
umflau podeaua ca nişte tumori albe şi prăfoase. Când şi când se căsca
o gaujră adâncă, prin care se vedea interiorul catedralei şi hăul le dădea
ameţeli. Intflneau ambrazuri verticale, strimte guri de put, pe fundul
cărora treceau nişte oameni cit furnicile. Prin aceste găuri coborau
corzile marilor candelabre şi lanţul aurit care susţine un Cristos răstignit
peste grilajul altarului mare. În penumbră, sub arcadele enorme, se
vedeau roţi dinţate şi ruginite, manivele şi odgoane, amintind nişte
instrumente de tortură uitate acolo: formau maşinăria ascunsă a marilor
reprezentaţii religioase. Cu aceste mecanisme se înălţa, de săptămâna
patimilor, grandiosul baldachin din altarul mare.
Razele soarelui, prefirate printre stâlpi, scoteau în evidenţă atomii
acelui praf care, în straturi seculare, se depusese peste bolţi. Ca nişte
evantaie de tul, se mişcau la adierea vântului pânzele de păianjeni
formate acolo în decurs de ani îndelungaţi. Paşii intruşilor stârneau, prin
ungherele întunecoase din spatele unor grinzi părăsite, panica şoarecilor
care o luau, înnebuniţi, la goană. In colţurile mai sumbre, fâlfâiau din
aripi păsările negre care pătrundeau noaptea în biserică prin găurile
bolţii. Ochii huhurezilor străluceau ca nişte puncte fosforescente. Lilieci,
speriaţi de lumină, zburau cu stângăcie, atingând uşor, cu aripile lor,
feţele celor doi tineri.
Fiul clopotarului, examinând găinaţii împrăştiaţi prin praf,
enumeră păsările refugiate pe piscul muntelui de piatră: ăsta e de
bufniţă, celălalt de huhurez, acela de colo de corb, şi vorbea cu respect
despre un oarecare cuib de vulturi pe care tatăl său, când fusese tânăr,
îl văzuse în acel loc – fiinţe feroce, care voiau să-i scoată ochii, şi îl
obligau pe bunul clopotar să ceară puşca paznicului de noapte ori de
câte ori trebuia să viziteze bolţile.
Lui Gabriel îi făcea plăcere, pentru liniştea şi impu-^ nătoarea ei
singurătate, acea lume stranie găzduită în' vârful catedralei. Era o
pădure de grinzi, populată de fiinţe lugubre ce trăiau uitate, în interiorul
cutiei craniene a edificiului. Domnul avea o casă pentru credincioşi şi un
pod imens pentru animalele sale.
Sălbatica singurătate a înălţimilor contrasta cu bogăţia capelei
octogonale, pline de relicve depozitate în vaze şi sipeturi mici de email şi
fildeş, cu grandoarea tezaurului, unde se îngrămădiseră perle şi
smaragde cu atâta generozitate de parcă ar fi fost simple pietricele, cu
eleganta garderobei sacerdotale, încărcate de ţesături ale căror broderii
reproduceau toate nuanţele picturii.
Gabriel avea optsprezece ani când îşi pierdu tatăl. Bătrânul
grădinar murise împăcat, văzând că întreaga sa familie se afla în
serviciul catedralei, şi că sănătoasa tradiţie a neamului Luna nu se
întrerupsese: Tomas, băiatul cel mare, rămânea cu grija grădinii;
Esteban, după mulţi ani de serviciu ca ministrant şi ajutor de paracliser,
era însărcinat acum cu păstrarea liniştii în catedrală şi obţinuse
vergeaua de lemn şi cei şapte reali zilnic, ţinta tuturor ambiţiilor sale; în
privinţa mezinului, domnul Esteban avea convingerea că zămislise un
viitor părinte al bisericii, căruia îi era rezervat un loc în cer, la dreapta
Domnului.
Veni vremea revoluţiei din septembrie. In catedrală şi în seminar
se produse mare agitaţie, comentându-se din zori până seara ştirile
sosite de la Madrid. Spania tradiţională şi sănătoasă, oea a marilor
amintiri istorice, se afla pe drumul prăbuşirii. Adunarea Constituantă
deveni un vulcan, o gură a infernului pentru sutanele negre ce formau
cerc în faţa evenimentelor ce se desfăşurau. Pentru fiecare satisfacţie ce
le-o provoca un discurs a lui Manterola, plăteau cu chinuri imense citind
cuvintele revoluţionarilor care dădeau lovituri puternice trecutului.
Lumea clericală îşi întoarse pi-ivirea spre don Carlos, care începuse
războiul în provinciile din nord. Regele munţilor din ţara bascilor ar fi
pus totul la punct în clipa în care ar fi coborât pe câmpiile Castiliei. Insă
anii treceau, don Amedeo1 venea şi pleca, şi între timp se proclamă
republica! Iar cauza lui Dumnezeu nu înainta mare lucru. Cerul era
surd. Un deputat republican proclamase război lui Dumnezeu, dar cu
atâa vehemenţă încât acesta amuţi, iar sacrilegiul continua să fie
nepedepsit şi triumfător, etalându-şi elocinţa ca o fântână otrăvită.
Gabriel trăia într-o stare de tulbure agresivitlata. Uitase de cărţi,
compromiţându-şi în acest fel viitorul; nu se mai gândea că el ar fi putut
oficia cândva liturghia. Ce importanţă mai avea pentru el cariera aleasă
când vedea cum biserica se află în pericol, gata de a se destrăma
întreaga poezie somnolentă a veacurilor ce îl învăluise încă din leagăn, ca
un nor parfumat de tămâie veche şi de trandafiri ofiliţi?
De la seminar dispăreau, foarte frecvent, elevii, Iar profesorii
răspundeau cu o clipire maliţioasă din ochi la întrebările cuvioşilor: '
Amedeo de Savoya, duce de Aosta şl rege al Spaniei (1870-i 1873) (N.
Tr.).
— Sunt acolo. Alături do cei buni. Nu pol sta de-o parte văzând
cele ce se întâmpla. De-ale tinereţii. Nesăbuinţe.
Şi nesăbuinţele acestea îi făceau să zârnbească cu satisfacţie
părintească.
Se gândi că ar putea fi şi el unul din cei care fugeau. Credea că se
apropia sfârşitul lumii. In unele oraşe, mulţimea revoluţionară invada
bisericile, profanându-le. Cu toate că nu-i omorau pe sacerdoţi, ca în alte
revoluţii, pastorii lui Dumnezeu nu puteau ieşi pe stradă în sutanele lor
lungi fără riscul de a fi huiduiţi sau insultaţi. Amintirea arhiepiscopilor
din Toledo, a acelor bravi principi războinici şi implacabili cu
necredincioşii, înflăcăra spiritul belicos. El, în Toledo, nu se îndepărtase
niciodată de umbra catedralei. Spania i se părea mare cât lot restul
lumii, şi simţea nevoia să vadă peisaje noi, să privească de aproape tot ce
aflase şi admirase citind în cărţi.
Într-o zi sărută mâna mamei sale, fără a se înduioşa prea mult de
tremurul bietei bătrâne aproape oarbe. Seminarul îi inspirase mai multă
dragoste decât casa părinţilor. În grădina catedralei, fumă împreună cu
fraţii ultima ţigară, fără a le destăinui însă planurile sale, iar în timpul
nopţii fugi din Toledo cu un scapular al inimii lui Isus cusut de vestă, şi
în buzunar cu o frumoasă beretă de mătase, din cele confecţionate de
mâini delicate de femeie în mânăstirile din oraş. Fiul clopotarului porni
cu el. S-au alăturat unor cete mărunte ce străbăteau La Mancha, şi au
trecut apoi în Valencia şi Catalonia, dornici de acţiuni importante pentru
cauza lui Dumnezeu şi a regelui, şi nu. Porniţi să fure catârce şi să
impună contribuţii celor bogaţi.
 Gabriel descoperi un farmec bărbătesc în această existenţă
hoinară, mereu sub stare de alarmă, aşteptând apropierea trupei. Îl
făcură ofiţer, avându-se în vedere studiile sale şi scrisorile în care era
recomandat de unii dintre funcţiona'rii bisericii primate, aceştia
plângându-se că un băiat cu un viitor teologic atât de promiţător îşi
expune viaţa ca un simplu paracliser.
Luna se bucura de această viaţă liberă şi lipsită de legi a
războiului, cu aviditatea unui elev care scapă de constrângerea
internatului; însă nu-şi putea ascunde decepţia dureroasă pe care i-o
produceau acele armate ale credinţei. Îşi închipuise eă va trăi ceva
asemănător vechilor expediţii ale cruciadelor: soldaţi care luptau pentru
un ideal, care ingenunchiau înainte de a intra în luptă pentru ca
Dumnezeu să fie alături de ei, iar noaptea, după rugăciuni fierbinţi,
dormeau somnul curat al ascetului. Şi când colo se întâlnea cu turme
înarmate, nesupuse păstorului, incapabile de acel fanatism care te duce
orbeşte la moarte, bucuroase ca războiul să se prelungească cit mai mult
pentru a se putea menţine viaţa aceasta de huzur ambulant pe socoteala
ţării, viaţă pe care ei o socoteau cea mai prielnică; oameni care, când
vedeau vinul, femeile sau bogăţia, se împrăştiau în dezordine, flămânzi,
răstindu-se la şefii lor.
Renăscuse vechea viaţă de hoardă care irumpea în plină civilizaţie,
atavicul obicei de a fura pâinea şi femeia altuia cu armele în mână;
spiritul de partid celtiberic în permanentă luptă intestină, pe care îl
adoptau pentru a reînvia o veche cauză politică. Gabriel, în afară de rare
excepţii, nu întâlni în acele bande prost înarmate şi mizerabil îmbrăcate
pe vreunul care să lupte pentru un ideal adevărat. Erau aventurieri care
iubeau războiul de dragul războiului; visători dornici de bogăţii; tineri de
la ţară care, în ignoranţa lor nevinovată, se alăturaseră cetelor tot aşa
cum prea bine ar fi rămas acasă dacă s-ar fi ivit cine să-i sfătuiască;
suflete simple ce credeau cu fermitate că în oraşe păstorii lui Dumnezeu
erau arşi şi nimiciţi, şi porneau în munţi pentru ca societatea să nu cadă
în barbarie. Pericolul continuu, mizeria marşurilor interminabile pentru
a înşela pe duşman, lipsurile suferite în regiunile nelocuite şi pe piscurile
munţilor ce le serveau de refugiu îi aduceau la un numitor comun pe
toţi, entuziaşti, sceptici şi ignoranţi. Cu toţii simţeau în aceeaşi măsură
dorinţa de a se despăgubi de aceste lipsuri, de a potoli bestia pe care o
purtau în ei, stârnită şi trezită de o viaţă de schimbări bruşte, dispusă
tot atât să se înfrupte din abundenţa nebună şi risipitoare a jafului, cât
şi să îndure suferinţele marşului prin câmpii nesfârşite, unde nu se
vedea nici cel mai mic semn de viaţă. Când pătrundeau în sate strigau:
„Trăiască religia!” Insă la cea mai neînsemnată opoziţie, luptătorii
credinţei întrebuinţau cuvinte de ocară în care erau amestecaţi şi
Dumnezeu şi toţi sfinţii, neuitând, în murdarele lor înjurături, nici cele
mai sacre obiecte de cult.
 Gabriel, obişnuit de-acum cu „această viaţă nomadă, nu se
scandaliza. Vechile scrupule de seminarist dispăreau sufocate sub
pojghiţa de om al hoardei pe care războiul o întărea.
Dona Blanca, cumnata regelui, trecu prin faţa lui ca un personaj
pitoresc. In romantismul ei de principesă viguroasă, dorea să imite
eroinele din Vendee şi, urcată pe un cal micuţ, cu revolverul la centură şi
bereta albă peste părul despletit, se iustală în fruntea acelor triburi
înarmate ce reînnoiau în centrul peninsulei viaţa şi luptele din timpuri
uitate de istorie. Faldurile rochiei negre şi largi a eroinei, ce fâlfâiau în
bătaia vântului, serveau drept drapel batalioanelor de zuavi, trupe de
aventurieri francezi, germani şi italieni, rămăşiţe ale tuturor războaielor
de pe glob, care găseau că este mai plăcut să urmeze o femeie dornică de
notorietate decât să se angajeze în Legiunea străină din Algeria.
Asaltul de la Cuenca, singura victorie a campaniei, lăsă o dâră
adâncă în memoria lui Gabriel. Mulţimea de oameni cu beretă, după ce
depăşi meterezele şubrede ca nişte ziduri de vălătuci, pătrunse ca un
fluviu revărsat pe diferitele străzi ale oraşului. Împuşcăturile pornite de
la ferestre nu reuşeau să-i oprească. Cu toţii erau palizi, cu buzele
decolorate, cu ochii strălucitori şi un tremur ucigaş în mâini. Odată
rezistenţa înfrântă, pericolul îndepărtat, şi având certitudinea că, în
sfârşit, erau stăpâni pe un oraş, înnebuniră. Uşile clădirilor se
prăbuşeau sub puternice lovituri date cu patul, puştii. Oamenii ieşeau
îngroziţi în mijlocul acestui puhoi, ca să cadă străpunşi de baionete;
înlăuntrul caselor se vedeau femei ciufulite zbătându-se în braţele
asediatorilor, zgâriindu-le cu unghiile faţa, în timp ce cu cealaltă se
luptau pentru a-şi păstra rochiile pe ele.
Luna văzu cum în unele laboratoare ale ordinului religios, cei mai
dezlănţuiţi spărgeau cu patul puştii aparatele din cabinetul de fizică.
Vociferau împotriva acelor invenţii diavoleşti, cu care, credeau ei,
nelegiuiţii comunicau cu guvernul de la Madrid, şi loveau cu picioarele,
zdrobind roţile aparatelor, discurile şi primele pile electrice.
Seminaristul privea satisfăcut această distrugere. Şi el ura, însă cu
o ură adaptată în seminar, ştiinţele pozitive şi materialiste care la finalul
tuturor deducţiilor lor ajungeau în mod fatal la negarea lui Dumnezeu.
Acei fii ai munţilor, In sfânta lor ignoranţă, făceau, fără să ştie, un lucru
foarte important. Vai, dacă întreaga naţiune i-ar fi imitat! în alte vremuri
nu existau instrumentele ştiinţei şi Spania era mai fericită. Pentru a trăi
cu sfinţenie era îndeajuns înţelepciunea saeerdoţilor şi ignoranţa
populară care, împreună, pot oferi o tihnă fericită. Ce e nevoie de mai
mult? In felul acesta s-a menţinut ţara pe vremea celor mai glorioase
secole ale istoriei sale.
Războiul luă sfârşit. Bandele, urmărite, trecură din centrul ţării în
Catalonia şi, în sfârşit, împinse spre frontieră, fuseseră nevoite să predea
armele vameşilor francezi. Mulţi dintre ei beneficiară apoi de graţiere*
fericiţi de a se înapoia la casele lor. Mariano, clopotarul, reveni şi el. Nu
dorea să trăiască pe pământ străin; afară de aceasta îi murise mama, şi
nu era greu să i se predea turnul catedralei dacă invoca meritele familiei,
cei trei ani ai săi de campanie pentru religie şi o rană cauzată de un
glonte la un picior. Aproape că se putea compara cu martirii
creştinismului.
Gabriel alese emigraţia. Era ofiţer şi nu putea jura credinţă
dinastiei uzurpatoare. Îşi enunţă convingerile cu aroganţa căpătată în
acea caricatură de armată, ce ducea la extrem metehnele vechiului
militarism, şi în care zdrenţăroşii, cu sabia la centură, îşi transmiteau
ordinele adresându-se mereu unul altuia cu „domnule ofiţer”. Adevăratul
motiv însă pentru care Luna nu reveni la Toledo era dorinţa lui de a
urma cursul evenimentelor, de a vedea tărâmuri noi şi de a-şi mai
schimba obiceiurile. A reveni la catedrală însemna să rărnină acolo
pentru totdeauna, să renunţe la viaţă; şi el, care în timpul războiului
gustase din plăcerile lumeşti, nu dorea să renunţe prea repede la ele.
Încă nu era major ca vârstă; mai avea timp destul pentru a-şi termina
studiile. Sacerdoţiul constituia o izolare sigură, şi nu-1 mai atrăgea
reîntoarcerea. Pe deasupra, îi murise mama, iar scrisorile fraţilor săi nu-i
comunicau alte schimbări în viaţa somnolentă a galeriei superioare decât
că grădinarul se căsătorise şi că Esteban era în tratative cu o tânără din
claverii, deoarece părea contrar bunelor tradiţii să te uneşti cu oameni
din afara catedralei.
Luna a trăit mai mult de un an în cantonamentele emigranţilor.
Educaţia sa clasică şi simpatia pe care o inspira acestora, tinereţea sa îi
deschiseseră un oarecare drum. Cu abaţii francezi vorbea latineşte, lucru
ce le făcea plăcere, deoarece aflau noutăţi despre război de Ia acel tânăr
teolog şi în acelaşi timp îl învăţau limba ţării. Aceşti amici ecleziaşti ii
recomandau persoane din Înalta burghezie, fideli bisericii, dornici să
înveţe limba spaniolă şi cărora le preda lecţii. In clipele de mari lipsuri îl
salvă prietenia sa cu o contesă bătrână şi legitimistă care it invită să
petreacă câteva zile în castelul său, prezentându-1 pe seminaristul
belicos la seratele sale cu oameni gravi şi pioşi de parcă ar fi fost un
cruciat reîntors din Palestina.
Dorinţa cea mai arzătoare a lui Gabriel era de a se duce la Paris.
Viaţa în Franţa îi schimbase radical ideile. Trăia sentimentul că nimerise
pe o planetă nouă. Cu orizontul limitat de viaţa monotonă a seminarului
şi de existenţa nomadă de care avusese parte în acel război sălbatic şi
fără de glorie, îl uimeau progresele materiale, rafinamentele civilizaţiei,
cultura şi bunăstarea oamenilor de pe pământul francez. Îşi amintea
acum cu ruşine de ignoranţa sa spaniolă, acea aroganţă castiliană,
întreţinută de lecturi înşelătoare, care îl făceau să creadă că Spania era
prima ţară din lume, poporul cel mai valoros şi mai nobil, iar restul
naţiunilor, în cea mai mare parte a lor, un fel de turme sărmane create
de Dumnezeu pentru a fi victime ale ereziei şi menite să fie înfrânte de
fiecare dată când încercau să se măsoare cu ţara sa privilegiată, care se
hrăneşte prost şi bea puţin, însă are cei mai importanţi sfinţi şi cei mai
mari căpitani ai creştinătăţii.
Cartierul Saint Suplice, cu stfăzile sale liniştite şi paşnice,
asemănătoare celor spaniole, cu surorile laice înveşmântate în văluri
negre care treceau frecând zidurile seminarului, atrase de sunetul
clopotelor, a fost pentru seminaristul spaniol ceea ce fusese drumul
Damascului pentru apostol. Catolicismul francez, cult, raţional şi
respectuos cu progresele umane, îl uimi pe Gabriel. Trufaşa sa devoţiune
spaniolă era obişnuită să dispreţuiască ştiinţele profane. În lume nu
exista decât o singură învăţătură adevărată: teologia; celelalte ştiinţe
erau nişte jocuri, bune cel mult pentru a întreţine eterna copilărie a
umanităţii. A cunoaşte pe Dumnezeu şi a măsura măreţia puterii sale
era singurul lucru serios căruia i se puteau dedica oamenii. Maşinile,
descoperirile ştiinţelor pozitive, tot ce nu avea legătură cu divinitatea şi
cu viaţa de dincolo erau nişte mofturi bune doar pentru a-i zăpăci pe
oameni şi a-i lăsa fără credinţă.
Şi vechiul seminarist, care dispreţuia progresul uman încă din
copilărie, ca pe o minciună ridicolă, rămase încremenit de uimire văzând
cu ce solemnitate vorbea despre el spiritul francez. Făcând corectura
atâtor cărţi, Gabriel observa respectul profund pe care acea ştiinţă
dispreţuită ii inspira bunilor abaţi francezi, posesori ai unei culturi
superioare canonicilor situaţi mai în sud.
Gabriel simţi în faţa noilor cunoştinţe aceeaşi puternică curiozitate
care, de mic copil, îl obligase săşi înconvoaâe spinarea în faţa volumelor
legate în pergament ale bibliotecii seminarului. Dorea să cunoască
parfumul misterios al ştiinţei atât de detestate care îi tulbura pe
sacerdoţi şi-i făcea să renege acum, în mod indirect, partea din credinţa
a nouăsprezece secole. Dorise să ştie pentru ce cărţile sfinte se străduiau
şi se chinuiau să explice, pe epoci geologice, creaţia pe care Dumnezeu o
făcuse în şase zile.
Pe vremea aceea Gabriel părăsi ambianţa liniştită a librăriei
religioase. Faima sa de umanist ajunsese până la un editor vecin cu
Sorbona care publica lucrări clasice, şi Luna, fără a se îndepărta de
malul sting al Senei, sări drept în Cartierul Latin pentru a corecta
şpalturi în latină şi greacă. Câştiga doisprezece franci pe zi, mult peste
ceea ce câştigau canonicii din Toledo care, în alte vremuri, lui i se păreau
a fi mari duci. Locuia într-un mic hotel studenţesc, aproape de Şcoala de
Medicină, şi discuţiile vehemente din timpul nopţii, prin fumul pipelor,
cu tovarăşii de pensiune, îl instruiau tot atât de bine ca şi cărţile
detestatei ştiinţe. Studenţii care îi împrumutau cărţi sau îi indicau
autorii pe care trebuia să-i caute în orele libere în biblioteca de pe
muntele Sainte Genevieve, râdeau ca nişte păgâni în faţa exaltatelor sale
afirmaţii de vechi seminarist.
Timp de doi ani, tânărul Luna nu a făcut altceva decât să citească.
Din când în când îşi permitea să însoţească pe pritenii săi în vreo
escapadă, supunându-se vieţii vesele şi libertine a cartierului. Îşi toci
coatele mânecilor pe mesele berăriilor. Mimi a lui Murger trecu deseori
prin faţa lui, mai puţin melancolică decât în opera poetului, şi fostul
seminarist avu parte şi el de idile, în câte. O după-amiază de duminică,
în pădurile din apropierea Parisului. Însă Gabriel nu era un
temperament înclinat spre plăceri; curiozitatea, setea de a cunoaşte îl
dominau, şi după aceste escapade, de la care revenea mai proaspăt, cu
creierul mai receptiv, ca şi cum ar fi ieşit dintr-o baie care îi potolea
hachiţele tinereţii, se dăruia cu mai multă, însufleţire studiului. Istoria,
adevărata istorie, a cărei limpezime rece contrasta cu încâlcitul hăţiş de
minuni alq cronicilor sumare citite în copilărie, doborî o mare parte din
credinţele sale. Catolicismul nu mai era acum, pentru el, religia unică.
Istoria umanităţii nu o mai împărţea în două perioade, înaintea şi după
apariţia în Iudeea a unor oameni obscuri care, împrăştiindu-se prin
lume, au predicat o morală cosmopolită, scoasă din maximele popoarelor
orientale şi din învăţăturile filosofiei greceşti. Religiile au devenit pentru
el invenţii umane, supuse legilor existenţei ca oricare organism, cu
copilăria lor generoasă, capabilă de sacrificii oarbe, cu o maturitate
dominatoare, în care vechile idealuri se transformă în autoritate a
puterii, şi cu bătrâneţea lor iremediabilă, o agonie lentă ce îl face pe
bolnav, care îşi ghiceşte apropiatul sfârşit, să se agaţe de viaţă cu spaima
disperării.
Vechea credinţă încerca să renască în Luna, stăruind să azvârle
departe noile convingeri care îl stăpâneau; însă lecturile zilei următoare
erau suficiente pentru a-i şterge aceste reminiscenţe care în timpul
nopţii îi tulburau gândurile. Creştinismul nu mai era pentru Gabriel
decât una din multiplele manifestări ale gândirii umane, doritoare să-şi
explice prezenţa omului pe pământ şi a înspăimântătorului mister al
posibilei existenţe de după moarte. Aceste două probleme preocupaseră
fiinţa umană din clipa în care, ieşită din barbaria preistorică, posedând o
casă care s-o pună la adăpost de fiare, o îmbrăcăminte care s-o apere de
frig, şi cu un pământ fertil care să-i asigure hrana, putuse să-şi dezvolte
cea mai târzie din facultăţile sale; gândirea.
Credinţa în catolicism ca religie unică dispăru complet. Pierzându-
şi credinţa în dogmă, îşi pierdu, ca o consecinţă logică, şi încrederea în
monarhia care îl îmboldise să lupte în munţi. Aprecia acum istoria ţării
sale în mod limpede, fără prejudecăţi naţionale. Istoricii străini îl arătau
soarta tristă a Spaniei din perioada critică a dezvoltării sale, după ce
ieşise tânără şi viguroasă din fecunda perioadă a Evului Mediu. Şi asta
din cauza fanatismului sacerdoţilor şi inchizitorilor, a nebuniei unor regi
care, lipsiţi de mijloace, doreau să reînvie monarhia Cezarilor, istovind
ţara în această încercare dementă. Popoarele care au rupt cu
pontificatul, întorcând pentru totdeauna spatele Romei, erau mai
prospere şi fericite decât Spania care dormita ca o oerşetoare la poarta
bisericii.
Gabriel, în perioada aceasta a evoluţiei sale intelectuale, îşi
descoperi un idol, şi în multe după-amieze părăsea munca pentru a
merge să-1 audieze timp de o oră în College de France. Era Ernest
Renan. Luna îl admira atât pentru talentul său cât şi pentru trecutul
său. Marele bărbat trecuse şi el prin seminar şi păstra un oarecare
aspect clerical, ca şi cum suferise adânc tiparul eclesiastic. Era un rebel:
„Ciocanele pentru doborârea templului se făuresc înlăuntrul templului.”
Gabriel rămânea uimit văzând cum savantul adâncea originile
intelectuale ale poporului evreu, care serveau drept bază creştinismului,
cum demonta piesă cu piesă, marcând diversele provenienţe, religia în
faţa căreia umanitatea rămăsese îngenuncheată nouăsprezece secole.
Seminaristul spaniol se revoltă împotriva vechii sale credinţe cu întreaga
dăruire a unui temperament aprins. Şi el putuse crede în toate scornelile
acelea! Considerându-le esenţa înţelepciunii umane! Creştinismul
avusese un rol pozitiv într-o perioadă a copilăriei umanităţii. Stăpânise
viaţa oamenilor în perioada Evului Mediu, când nu se putea face un pas
în afara religiei, iar pe pământul pustiit de lupte nu exista altă speranţă
decât cerul şi nici alt adăpost pentru gândire decât catedrala la oraş, şi
mânăstirea la ţară. Bâlciurile, întrunirile pentru a trata afaceri sau
pentru plăceri – aşa cum spunea profesorul său – deveniseră sărbători
religioase, spectacolele ajunseseră taine, iar călătoriile, peregrinările şi
războaiele – cruciade. Apoi, viaţa separase lucrurile: religia de-o parte,
omenescul de cealaltă parte. Arta aşeza natura deasupra idealului;
oamenii se gândeau mai mult la pământ decât la cer; raţiunea evolua;
fiecare avans al ei însemna un pas înapoi pentru credinţă, şi sosea clipa,
în sfârşit, în care clarvăzătorii, cei pe care îi îngrijora viitorul, începeau
să gândească la cum va fi noua credinţă care va înlocui religia
agonizantă. Luna nu şovăia: ştiinţa. Singură ştiinţa va ocupa golul lăsat
de religia moartă pentru totdeauna.
Influenţat de elenismul profesorului său – pe care îl înţelegea uşor,
obişnuit fiind cu studierea zilnică a autorilor greci – visa la umanitatea
viitorului care ar putea fi o Atenă imensă, o democraţie artistică şi
înţeleaptă, guvernată de mari gânditori, fără alte lupte decât cele ale
Ideilor, şi fără alte ambiţii decât cele menite a şlefui inteligenţa pentru
îndeletniciri paşnice, dăruindu-se plăcerilor spiritului şi cultului raţiunii.
Într-o oarecare măsură îl tulbura astronomia, consacrându-se cu
entuziasm aproape copilăresc studiului, atras de minunatul ei farmec, de
acel infinit prin care, în alte vremuri, abundau legiunile de îngeri şi
servea de drum Fecioarei în popasurile sale, şi acum era populat cu mii
şi milioane de lumi; şi cu cât instrumentele inventate de om erau mai
puternice, cu atât numărul lor creştea, distanţele se măreau spre o
imensitate ce producea ameţeli. Corpurile se atrăgeau între ele,
învârtindu-se prin spaţiu cu o viteză de mii şi de milioane de leghe pe
minut, şi întreg acest nor de lumi se mişca fără să treacă de două ori
prin acelaşi loc al acestei imensităţi tăcute. Unde se afla, în acest infinit,
Dumnezeu care făcuse în şase zile Pământul, care se supăra pentru
greşeala a două fiinţe nevinovate scoase din ţărână şi prefăcute în carne
prin suflul divin şi iscase din neant soarele şi atâtea milioane de lumi,
fără alt scop decât să lumineze această planetă a noastră, tristă moleculă
de praf a imensităţii?
Dumnezeul lui Gabriel, pierzând forma pe care i-o dăduse religia,
îşi pierdea toate atributele. Căpătând proporţii uriaşe, pentru a crea
acest infinit, confundându-se cu el, devenea atât de subtil, atât de
impalpabil pentru gândâre, încât era o nălucire. Panteismul, aşa cum
spunea Schopenhauer, înseamnă a-1 concedia pe Dumnezeu ca inutil.
Studenţii, prietenii lui Gabriel îi puseră în mâini cărţile lui Darwin,
Biichner şi Haeckel şi misterul creaţiei naturale, ce neliniştise gândirea
sa după îndepărtarea omnipotenţei divine, se dezvălui deodată în faţa
ochilor săi. Văzu cum apăruse viaţa pe acest glob ce se rostogolea de
sute de milioane de ani în spaţiu, suferind cataclisme şi transformări.
Îmbătrânind, scoarţa se răcea, apărea viaţa animală ca o consecinţă a
mediului favorabil, adaptându-se condiţiilor, începând cu forme timide şi
microscopice de existenţă, cu muşchii ce abia creşteau pe pietre, cu
animalul care abia configurează elementele unui organism rudimentar.
Şi cu acest prolog al creaţiei naturale începea viaţa, evoluând în decurs
de milioane şi milioane de ani, întreruptă uneori de cataclismele
pământului convulsionat de ultimele crize de creştere, dar urmând calea
tot înainte, cu tenacitatea oarbă ce însufleţeşte natura.
Se contura un lant nesfârşit de evoluţii, de forme avortate şi de
organisme triumfătoare prin selecţie, până se ajungea la om, care, printr-
un efort suprem al materiei ascunse în craniul său, iese din animalitate,
se despoaie de învelişul animal al strămoşilor săi, pe care îi face sclavii
lui, şi domneşte peste planetă. Din vechile sale idealuri, lui Gabriel nu-i
mai rămânea nimic. Conştiinţa lui fusese un eâmp viran peste care
suflase o vijelie. Ultima credinţă, cea din urmă, care încă se mai
menţinuse în picioare ca un monolit în mijlocul unor ruini, explicând
originea creaţiei, se prăbuşi. Luna se despărţi de Dumnezeu ca de o
nălucire care se interpune între om şi natură.
Insă vechiul seminarist, cu bagajul său de idei noi, nu era în stare
să rămână inactiv. Simţea nevoia să creadă în ceva, să dedice nevoia de
credinţă a caracterului său apărării unui ideal, să facă uz de acea
ardoare pentru prozelitism ce stârnise admiraţie în orele de elocinţă din
seminar. Sociologia revoluţionară puse stăpânire pe el. Întâi a fost
Proudhon cu scrierile sale îndrăzneţe; apoi au completat opera câţiva
militanţi ce lucrau în aceeaşi tipografie ca şi el, soldaţi bătrâni ai
Comunei care reveneau din deportare sau din închisorile din Oceania şi
reîncepeau campania împotriva organizării sociale cu o ardoare sporită
de durerile suferite şi de marea dorinţă de răzbunare.
Gabriel participă împreună cu ei la întrunirile anarhismului; îl
auzi pe Reclus şi pe fostul principe Kropotkin, iar cuvintele defunctului
Mihail Bakunin ajunseră la el ca evanghelia unui sfânt Paul al viitorului.
Gabriel întâlni noua religia şi se dărui în întregime ei, visând la
regenerarea umanităţii. Atâta vreme cât credeau într-o viaţă viitoare,
dezmoşteniţii aveau încă falsa consolare a fericirii după moarte. Însă
religia era minciună şi, neexistând altă viaţă decât cea prezentă, Luna se
indigna împotriva injustiţiei sociale, care condamna la mizerie multe
milioane de fiinţe pentru fericirea câtorva mii de privilegiaţi. Autoritatea,
izvor al tuturor relelor, era pentru el cel mai mare dintre duşmani.
Trebuia distrusă, însă mai înainte de aceasta era necesar să se formeze –
oameni în stare să trăiască fără stăpâni, fără sarcerdoţi şi soldaţi.
Blândeţea caracterului său, sila ce i-o inspira violenţa după cei trei ani
de parţizanat, îl făceau să se îndepărteze de noii săi tovarăşi, care visau
ia hccatombe cu ajutorul dinamitei şi al pumnalului pentru a
înspăimânta omenirea, obligând-o să accepte, din teamă, noile doctrine.
Nu. El avea încredere în puterea ideilor şi în evoluţia fără violenţă a
umanităţii. Va trebui să se mulţumească, aşa cum au făcut şi primii
apostoli ai creştinismului, cu încrederea în viitor, fără a-şi putea vedea
realizate imediat ideile, cu ochii aţintiţi la munca de zi cu zi, fără a te
gândi la anii şi secolele ce vor trece până se vor putea ivi fructele.
Dorinţa fierbinte de a predica noua convingere îl făcu să
părăsească Parisul după cinci ani. Simţea nevoia să vadă lumea, să
studieze, prin observaţii proprii, suferinţele omenirii şi să-şi dea seama
de forţele de care dispuneau oei sărmani pentru marea lor transformare.
Afară de aceasta, se vedea sâciit de vigilenţa poliţiei franceze din cauza
legăturilor sale intime cu studenţii ruşi din Cartierul Latin, tineri cu
privire rece şi păr lung şi lins, ce cutezau să introducă la Paris ideile
răzbunătoare ale nihilismului. La Londra cunoscu o tânără englezoaică,
bolnavă, care, împinsă ca şi el de ardoarea propagandei revoluţionare,
umbla din zori şi până seara prin împrejurimile atelierelor, împărţind
broşuri şi foi tipărite pe care le ascundea într-o cutie de pălării atârnată
mereu de braţ. După puţin timp, Lucy deveni tovarăşa permanentă a lui
Gabriel. S-au iubit fără excese, cu o pasiune lucidă şi liniştită, izvorâta
mai mult din comunitatea de idealuri decât din instinctiva apropiere
dintre sexe; o dragoste de revoluţionari, cu gândirea dominată de revoltă
împotriva a tot ce există, fără a mai lăsa loc pentru alte entuziasme.
Luna şi tovarăşa sa au trecut prin Olanda şi Belgia şi s-au instalat
în Germania, călătorind mereu în grupuri de tovarăşi, dedicându-se
diverselor munci, cu acea uşurinţă de adaptare a revoluţionarilor
universali, care, fără bani, colindă lumea, suferind privaţiuni şi întâlninc
mereu, în clipe de nevoie, o mână frăţească care să-i ridice şi să-i ajute
să pornească din nou la drum.
După ce au dus asemenea viaţă vreme de opt ani, prietena lui
Gabriel muri de ftizie. Se aflau în Italia, Luna, văzându-se singur, îşi
dădu seama pentru prima oară de gingaşul sprijin pe care i-1 oferise
tovarăşa sa de viaţă. Uită de entuziasmele sale revoluţionare pentru a o
plânge pe Lucy, lamentându-se pentru golul pe care îl lăsa în existenţa
sa. Nu o iubise în felul în care iubesc ceilalţi bărbaţi, însă fusese
tovarăşa lui, sora lui; s” potriveau în gusturi şi afecţiuni; mizeria în
comun îi contopise în'tr-o singură fiinţă. Afară de aceasta, Gabriel se
simţea îmbătrânit înainte de vreme din cauza acelei existenţe pline de
risc, cu emoţii puternice şi aspre privaţiuni. In mai multe locuri din
Europa îl arestaseră, bănuit de a fi complice cu teroriştii. Poliţia îl bătuse
de nenumărate ori. Ii era tot mai greu să călătorească pe continent, căci
fotografia sa figura împreună cu cea a multor tovarăşi la centrele
poliţieneşti ale principalelor naţiuni. Era un câine vagabond şi periculos,
ce sfârşea prin a fi alungat cu lovituri de picior din toate părţile.
Gabriel nu putea trăi singur. Era obişnuit să vadă alături de el doi
ochi albaştri, să audă un glas mângâietor, cu inflexiuni de pasăre, care îl
însufleţea în clipele grele, şi nu putea suporta singurătatea pe pământ
străin după moartea lui Lucy. Se trezi în el o dragoste nebună pentru
pământul natal. Dorea să se întoarcă în Spania, de care îşi bătuse joc
atât de mult, şi care acum, în ciuda înapoierii seculare, i se părea
atrăgătoare. Se gândea la fraţii săi, care continuau să trăiască agăţaţi ca
nişte plante de pietrele catedralei, fără a avea idee despre cele ce se
întâmplă în lume, fără a dori să afle ştiri despre el, ca şi cum l-ar fi uitat.
Împins de un impuls neaşteptat, ca şi cum s-ar fi temut că moare
departe de solul natal, reveni în Spania. La Barcelona, tovarăşii săi îi
oferiră conducerea unei tipografii, însă mai înainte de a ocupa acest post
dorise să petreacă câteva zile la Toledo. Revenea îmbătrânit înainte de a
împlini patruzeci de ani, vorbind patru sau cinci limbi, şi mai sărac decât
atunci când părăsise acele locuri. Ştia că fratele său, grădinarul, murise
şi că văduva, adăpostită cu fiul său într-un pod al claveriilor, spăla
rufăria canonicilor. Esteban îl primi, după o absenţă atât de îndelungată,
cu aceeaşi admiraţie ca atunci când se afla la seminar. Vorbea mult
despre călătorule sale şi îi aduna pe toţi cei ce aveau locuinţa în galeria
superioară pentru ca să poată auzi pe cel care străbătuse lumea dintr-o
parte într-alta, ca şi cum ar fi fost propria-i casă.
Gabriel, văzându-i, se înduioşa de mizeria potolită a acelei lumi;
admira blândeţea lor de servitori ai bisericii, satisfăcuţi că vegetează şi
mor în acelaşi loc, fără să manifeste vreo curiozitate pentru evenimentele
care s-ar fi putut întâmpla dincolo de ziduri. Biserica i se părea o Ju?
Sior. Asemănător scoicilor pe care geo ogn secolelor trecute, cu
procedurile sale violente, reînvia în plină civilizaţie. Nu avea încredere în
judecător, ca fiind un om instruit şi scrupulos, şi se apela la zbir,
cerându-i să pună din nou în funcţiune aparatele de tortură.
În liniştea nopţii, Gabriel vedea luminându-se temniţa 6a
siâbterană: bărbaţi în uniformă îl împingeau de teamă de opinia străină
lumea mai venea ia „x. -^ tovarăşii iui; insă el cu ochii la cer,
contemplând viziunile acesta şi nu cum se întâmpla cu mulţ ani n urma
când fer- „^ ^pra viitorului, nu-şi putea da seama că atitudinea voareâ
religioasă îl umplea din zori şi pina seara aceasta germina în jurul său
violenţă. Refuzul său tenace înapoindu-se la Barcelona, viaţa lui Gabrie
ţvemHimdignape acei oameni, iar vocea mieroasă acreoTuTui vârtej de
prozelitism, de lupte şi de persecuţili. Tovărăşii se piţigăiai d în cauza
mâniei; şi între ameninţări şi vorbe l respectau văzând în el un prieten al
marilor propagan de ocară, tăbărau asupra lui, şi începea vânătoarea
omudisti ai ideilor lor, pe bărbatul care străbătuse aproape Iui prin toată
celula, peste tot corpul lui cădeau loviL reaga Europă şi ie înscria alături
de revolu ionan ^ledebâtă, de la cap plnă la picioare, şi era fugărit prin
cei mai faimoşi. Nu se ţinea nici un miting fara ca la el s toate colţurile
and a un zid, când la altul. Spatele îi răsuna nu participe. Îoea elocinţă
naturală care produsese uimn ca un cufăr gol sub lovituri. Uneori
deznădejdea provocată când începuse să se iniţieze în seminar, se
împrăştiai c de: durereânflăcăra victima; mieluşelul devenea filaşi un gaz
îmbătător la reuniunile revoluţionare, m Mj ' ţwnte de a'cădea pe jos
copleşit de numărul căiămul imea zdrenţuită, flămândă şi nenorocita,
care „mţe lor şi scincmd ca un copil, se azvârlea asupra lor, zgâriinfiori
de emoţie în faţa societăţii viitoare descrisa didu-i şi căutând să-i muşte.
Gabriel păstra un nasture din apostol: oraşul celest al visătorilor din
toate „fulul care într-una din acele accese de linsit de proprietate, fără
vicii, fără inegalităţi, undrevoltă, 11 rămăsese între degete.
Vor ea se dovedea a li suraa în -
Când pe străzi au început a exploda bombe, Luna fost primul care
a rămas surprins şi de asemenea prim munca va fi o plăcere şi nu va
exista alt cult decât o Apoi schingiuitorii, obosiţi de inutilitatea violenţei
lor i ideolog ae ia caie v, „u u siringea gâtul şi făcea să-i ardă gura. La
început auzi deoarece servea cauza. Ei, care erau b^^f'^^^ffea aPă cu
§las îndurerat pe sub uşă. Apoi nu a mai vrut şti să doboare fără violenţă
societatea blestemata, cafea se roage, cunoscând de mai înainte
răspunsul. Era un e dovedea a fi surdă în faţa adevărului. IwpLuau
calculaţ. U fereau apă cM dorea ^ den,. _ înn^rMit a pxmoaa oomoe,
iiuineie ceior vinovaţi. Sniânmh pnn o v11 r.4! tţ> i. Uciua UL'lluma
Ldic a uitiui' xm lui său. O, cei doi ani petrecuţi în castelul din
Montiuici în memoria lui Gabriel au săpat o brazdă adâncă, o ra
profundă ce nu se vindeca, ce tresărea la cea mai neînser nată aducere
aminte, tulburându-i liniştea, făcându-1 tremure prins de fiorul spaimei.
Pe societate pusese stăpânire nebunia fricii şi încălca legi şi
drepturi umane pentru a se apăra. Juşti numele celor vinovaţi, spunând
ceea ce nu ştia. Foamea lupta în el împreună cu setea; însă temându-se
de aceasta imul care a rămas sui pi m=> – „, 7;: 1 r – - – -” v.„ OCfcCa,
insa ieminau-se de aceasta care a intrat la închisoare, din cauza
popularitaţn numfcai mult azvârlea într-un colţ alimentele care
conţineau care a rnn^ ^ ^^ ^ castelul^dm Montare, c”j_i cum ar fi fost
otravă. Trăia delirul naufragiat, Dr> s*1-1”? 1 în cIe? te de amintirea apei
în mijlocul valurilor mare In coşmarurile sale vedea pârâie de ape limpezi
luvii imense; şi căutând puţuri cu care să-şi răcorească' ngea pereţii
umezi, simţind o oarecare alinare în conictul cu varul cu care fuseseră
spoiţi. Lipsurile şi izola-
— Gabriel Luna rea îi tulburară mintea făcându-1 să încerce delicii
oribili De multe ori Gabriel se surprindea în patru labe în mijlocul
celulei, mârâind şi lătrând în faţa uşii fără să ştie de ce.
Schingiuitorii săi păreau că-1 uitaseră. Aveau alţi arestaţi de care
să se ocupe. Temnicerii ii dădură apă, şi apoi trecură lupi întregi fără ca
cineva să intre în celula sa. In unele nopţi auzea îndepărtate şi vagi
tânguiri şi plânsete în hohote ce străbăteau zidurile groase ale celulelor
din apropiere. Într-o dimineaţă fu trezit de nişte bubuituri cu toate că o
rază de soare se strecura prin ferăstruică. Auzindu-i vorbind pe gardienii
de pe coridor, se lămuri asupra misterului: câţiva arestaţi fuseseră
împuşcaţi.
Luna contemplă eventualitatea morţii ca pe o mântuire. Renunţa
cu plăcere la acea viaţă sumbră din, adâncul unui puţ de piatră, măcinat
de starea precară a sănătăţii şi de bestialitatea oamenilor. Stomacul său
chinuit de privaţiuni refuza, zile în şir, cu oribile greţuri, să primească
bucata de pâine uscată şi tainul din cratiţă. Această nemişcare
îndelungată, lipsa de aer şi hrana proastă îl făcură 6ă cadă într-o anemie
de moarte. Tuşea continuu, simţind o apăsare deosebită în piept.
Cunoştinţele pe care le căpătase despre corpul omenesc, în dorinţa lui de
a studia totul, nu îi permiteau să se înşele: va muri la fel ca biata Lucy.
După un an şi jumătate de carceră, apăru în faţa Consiliului de
război, amestecat într-o turmă nenorocită de bărbaţi îmbătrâniţi, de
femei şi chiar de adolescenţi slăbiţi şi zdruncinaţi cu toţii de închisoare,
cu pielea albă şi veştedă ca o hârtie jegoasă, şi cu acel strabism al
ochilor pe care îl produce izolarea. Gabriel dorea să moară. Ajungând la
numele Luna, după câteva lungi liste de acuzaţi, procurorul o opri o clipă
pentru a-i azvârli o privire feroce. Acuzatul făcea parte dintre teoreticieni;
din declaraţiile martorilor el părea să nu fi jucat nici un rol direct în
actele teroriste pe care le-a respins în cuvântările sale: însă nu trebuia
uitat că era unul din principalii propagandişti ai anarhismului, şi că
pronunţase discursuri în toate mediile muncitoreşti frecventate de
autorii atentatelor.
Un căpitan bătrân se aplecă către urechea unui alt membru al
consiliului, şi Gabriel reuşi să-i audă cuvintele:
— Pe aceşti domnişori ce ţin discursuri trebuie să-i închidem, ca
să se înveţe minte şi să nu mai vorbească despre Tolstoi, despre Ibsen şi
despre toţi aceşti domni străini care îi învaţă cum să azvârle bombe.
Gabriel petrecu multe luni izolat în celulă. Mulţumită unor cuvinte
auzite la gardieni, află amănunte contradictorii privind soarta sa. Se şi
vedea condus împreună cu toţi tovarăşii săi de nenorocire în închisorile
din Africa, după cum i se prezicea şi imediata eliberare, sau
eventualitatea execuţiei în masă. Ieşi după doi ani din tristul castel, doar
pentru a fi îmbarcat, împreună cu tovarăşii săi, şi condamnaţi la
emigraţie forţată. Gabriel ajunsese o umbră de om. Slăbiciunea îl făcea
să umble şovăitor, să tremure ca un copilaş; însă, uitându-şi starea
mizerabilă, i se făcea milă de alţi tovarăşi, mai bolnavi'decât el, cu vizibile
cicatrice, rezultate ale torturilor suferite. Cei mai violenţi dintre tovarăşii
săi vorbeau, în clipa debarcării lor în Anglia, de răzbunări viitoare
împotriva călăilor, în timp ce Gabriel cerea iertare pentru ei, socotindu-i
instrumente oarbe ale unei societăţi aflate într-o clipă de teroare.
Clima Londrei accentuă boala lui Gabriel, şi după doi ani fu nevoit
să revină pe continent, în ciuda faptului că Anglia era singurul loc unde
putea trăi liniştit şi neştiut de nimeni.
Avea parte jde o soartă nemiloasă: mereu fugar printre naţiunile
Europei, azvârlit dintr-o parte într-alta de vigilenţa poliţienească, arestat
sau expulzat pentru cea mai neînsemnată bănuială. Boala şi dorinţa de
odihnă îl făcură să se înapoieze în Spania. Cu trecerea timpului, îşi
făcuse loc în această ţară o oarecare toleranţă faţă de emigranţi. In
Spania totul se uită.
Bolnav şi lipsit de o meserie cu care să-şi câştige exis-' tenta, în
imposibilitate de a cere de lucru tipografiilor, deoarece numele său purta
o oarecare aureolă care înspăimanta pe patroni, Gabriel căzu în mizerie,
ajutoarele primite de la tovarăşi nefiind suficiente. Parcurse peninsula de
la o extremitate la alta, cerşind printre ai săi şi ascunzându-se de poliţie.
Curajul îl părăsi. Era învins; nu mai putea prelungi lupta.
Singurul lucru ce îi rămânea era să moară; însă moartea, milostivă,
răspundea greu la chemarea lui. Se gândi la fratele său, singura legătură
sufletească ce îi mai rămânea în lume. Îşi aminti de acea familie liniştită
din claveriî, zărită la ultima sa trecere pe la catedrală, şl porni în
căutarea ei ca o ultimă speranţă.
Revenind la Toledo, găsi acea familie fericită dizolvată. Şi prin
colţul acela liniştit şi de neclintit trecuse nenorocirea.
Insă catedrala, nepăsătoare la vicisitudinile omeneşti, se afla acolo
ca întotdeauna, şi de ea se agăţa acum, ascunzându-se în măruntaiele ei
pentru a muri liniştit, fără altă dorinţă arzătoare decât aceea de a fi
uitat, de a dispare cât mai repede, gustând amara fericire a mâhnirii,
lăsând la poartă, ca un animal ce se despoaie de piele, revolta care îi
atrăsese ura societăţii.
Dorinţa lui era să nu mai gândească, să nu mai vorbească, să se
adapteze acelei lumi moarte. Va fi una din statuile vii care populau acea
galerie superioară, un automat în plus; va imita pe acei copii care aveau
în fiinţa lor ceva din asperităţile pietrei necioplite a contraforturilor; va
inspira ca pe un balsam odihnitor aerul ruginit al gratiilor, care
împrăştiau prin catedrală parfumul vetust al secolelor.
În fiecare dimineaţă, când ieşea pe coridoarele galeriei, puţin după
răsăritul soarelui, prima persoană pe care o întâlnea Gabriel era don
Antolin, zis vergea de argint. Acest 'sacerdot îşi exercita autoritatea ca şi
cum ar fi fost guvernatorul catedralei, deoarece servitorii laici se aflau la
ordinele lui şi tot sub controlul lui se făceau toate treburile de mică
importanţă.
Jos, în edificiu, el îi veghea pe paracliseri şi pe ministranţi pentru
ca clericii beneficiari şi canonicii să nu aibă motive să se plângă de
neglijenţe în serviciu. Sus, în galerie, urmărea cu băgare de seamă să
domnească ordinea şi sănătoasele obiceiuri ale familiilor să se menţină
intacte, el fiind considerat, mulţumită cardinalului arhiepiscap, un fel de
primar al acelei mici aşezări.
Ocupa cea mai bună locuinţă din claverii. La marile sărbători
mergea în fruntea corpului dti canonici îmbrăcat în odăjdii şi cu un
baston de argint înalt cât el, ce făcea să vibreze dalele cu loviturile sale,
iar în timpul liturghiei principale şi a rugăciunilor de după-amiază
pornea în inspecţie prin naose pentru a împiedica eventuale încălcări ale
liniştii din partea credincioşilor, sau lipsuri mai grave ale slujbaşilor.
Iarna, la ora opt seara şi vara, la ora nouă, încuia poarta de la scara ce
ducea la galeria superioară, îşi băga cheia în buzunar, şi astfel toţi
locatarii de aici rămâneau izolaţi de oraş. Dacă din când în când cineva
se simţea bolnav în timpul nopţii, era necesar ca don Antolin să fie trezit,
iar acesta, introducându-şi mâna în buzunarele adânci ale sutanei,
binevoia să restabilească cu cheia sa legătura cu restul lumii.
Avea aproape şaizeci de ani; era mic şi uscăţiv. Vârstă care de-abia
de îi încărunţise puţin părul, tuns cât se poate de scurt. Avea fruntea
lată şi pătrată, fără cea mai neînsemnată cută, ca o placă de os cu două
muchii în părţi, ce ieşeau în evidenţă de sub boneta de mătase pe care o
întrebuinţa iarna; trăsăturile feţei alungite, fără o zbârcitură, fără nici un
fior care să trădeze emoţie; maxilarul strimt şi ascuţit ca un fier de lance,
şi ochii tot atât de inexpresivi şi nemişcaţi ca şi obrazul, însă cu o fixitate
rece care tulbura.
Gabriel îl cunoscuse încă din copilărie. Era, după expresia sa, un
simplu soldat al bisericii, care, cu trecerea anilor şi a serviciului prestat,
ajunsese sergent pentru a nu mai putea avansa peste acest grad. Când
Luna intrase în seminar, don Antolin tocmai atunci se hirotonisi
sacerdot, după ce îşi petrecuse viaţa în sacristia bisericii primate, unde
începuse ca ministrant. Pentru credinţa sa desăvârşită faţă de biserică,
domnii de la seminar îl avansaseră, în ciuda ignoranţei sale. Era un fiu
al gliei; se născuse într-un sat din munţii Toledo-ului. Biserica primată
era pentru el a doua casă a lui Dumnezeu după Biserica Sfântului Petru
din Roma, iar ştiinţele ecleziastice reprezentau un snop de raze ale
divinei înţelepciuni ce îl orbeau şi pe care le privea cu^ respectul profund
al ignorantului.
Poseda sfânta şi solida incultură atât de apreciată de biserică în
secolele trecute, şi Gabriel era sigur că dacă don Antolin s-ar fi născut în
epoca de glorie a catolicismului, ar fi ajuns un sfâht, în cazul că s-ar fi
dedicat vieţii spirituale, sau ar fi jucat un rol important în inchiziţie,
dacă intervenea în religia militantă. Sosit în lume într-o epocă
neprielnică, când credinţa mai obosise şi biserica nu se putea impune
prin violenţă, bunul don Antolin rămăsese într-un post din administraţia
măruntă a catedralei, ajutându-1 pe canonicul epitrop la fixarea şi
împărţirea pesetelor pe care statul le dădea primatei, meditând îndelung
la fiecare pumn de centime cheltuit, şi sforţându-se ca sfânta casă, aşa
cum fac familiile ruinate, să menţină o faţadă exterioară frumoasă
pentru a-şi as^ cunde mizeria.
De mai multe ori i se promisese un post de confesor într-o
mânăstire de călugăriţe, însă el făcea parte dintre devotaţii catedralei,
dintre acei mari îndrăgostiţi ai singurătăţii. Îl făcea să se simtă mândru
în încrederea pe care domnul arhiepiscop o avea în el, prietenia sinceră
cu ear< ii vorbeau canonicii şi clericii beneficiari, şi consfătuirile sale
administrative cu epitropul şi vistiernicul. Din această cauză nu putea
evita un anume aer de superioritate dispreţuitoare mai ales când era
îmbrăcat în odăjdii şi cu vergeaua de argint în mână şi se apropiau de el,
pentru a sla de vorbă, preoţii din târguşoare în trecere pe la primată.
Viciile sale erau pur ecleziastice. Economisea în secret, cu acea
zgârcenie rece şi acaparatoare a oamenilor bisericii din toate timpurile.
Tichia slinoasă o avea de la vreun canonic care o aruncase, fiind uzată;
sutana, de un negru verzui, precum şi pantofii fuseseră mai înainte ale
vreunui cleric beneficiar. In claverii se vorbea în şoaptă despre banii pe
care don Antolin îi avea ascunşi, de economiile pe care le împrumuta cu
camătă, dar sumele nu treceau niciodată de doi sau trei duros, acordate
servitorilor bisericii, încovoiaţi de mizerie, şi pe care îi recupera cu
dobândă când, la fiecare început de lună, canonicul epitrop făcea plăţile.
La el zgârcenia şi camăta convieţuiau în cea mai perfectă onestitate,
pentru interesele bisericii. Urmărea cu înverşunare ca în sacristie să nu
cumva să se facă vreo ciupeală oricât de mică, şi preda socotelile
corpului de canonici cu o minuţiozitate ce îl dezgusta şi pe epitrop.
Fiecare cu ale sale. Biserica era săracă, şi ar fi fost un păcat demn de
infern de a o priva chiar şi de un singur bănuţ. El, ca bun servitor, era
de asemenea sărac, şi nu credea că greşeşte scoţând un oarecare
beneficiu din banii pe care îi putuse aduna cu mari eforturi şi dureroase
privaţiuni, cu toată mizeria de care era încercat.
Împreună cu el locuia nepoata sa Mariquita, fată urâtă, cu
trăsăturile bărbăteşti, rumenă, sosită din munţi pentru a-şi îngriji
unchiul, despre a cărui bogăţie şi putere în primată vorbeau în satul ei
rude şi prieteni. În claverii. Ea teroriza toate femeile, abuzând de
autoritatea absolută a lui don Antolin. Cele mai timide dintre ele formau
în jurul ei o curte servilă, pentru a-şi atrage protecţia, făcându-i
curăţenie în casă sau pregătindu-i mâncare, în timp ce Mariquita,
îmbrăcată în călugăriţă şi pieptănată îngrijit, singurul lux ce-i permitea
unchiul ei, ieşea în biserică, în speranţa că va apare vreun cadet, sau îşi
vor îndrepta privirea spre ea străinii care mergeau la turn sau la sala
giganţilor. Fixa priviri tandre asupra tuturor bărbaţilor; ea, atât de aspră
şi autoritară cu femeile, le zâmbea tuturor holteilor ce trăiau în claverii.
Ţică era un mare prieten al ei; îl căuta când unchiul ei lipsea, râzând de
glumele lui de ucenic toreador. Gabriel, cu aspectul său bolnăvicios,
mereu pe gânduri şi beneficiind dc faima obscură a marilor sale călătorii
prin lume, nu îi inspira nici cea mai mică atracţie. Până şi cu bătrânul
Esteban stătea de vorbă, deoarece îi stârnea interesul faptul că era
bărbat şi încă văduv. Aşa cum se exprima îngrijitorul de câini, pantalonii
o înnebuneau pe sărmana fată, în casa aceea în care cea mai mare parte
a bărbaţilor purtau fuste.
Don Antolin îl cunoscuse pe Gabriel încă de când era copil şi îl
tutuia. In preotul ignorant trăia încă amintirea vremurilor sale de glorie
la seminar, şi văzându-1 acum sărac şi bolnav, refugiat în catedrală şi
admis parcă din milă, familiaritatea sa plină de superioritate nu era
lipsită de o oarecare admiraţie. Gabriel, de partea sa, se temea de don
Antolin, cunoscând fanatismul său intolerant. De aceea se limita doar în
a-1 asculta, având grijă ca în convorbirile lor să nu scape vreun cuvânt
care să-i dezvăluie trecutul. Ar fi fost primul care să ceară gonirea lui din
catedrală, şi el dorea să trăiască în ea neştiut şi în linişte.
Cei doi oameni se întâlneau în fiecare dimineaţă în biserică
punându-şi aceeaşi întrebare:
Cum o duci cu sănătatea?
Gabriel se arăta optimist. Ştia că suferinţa lui nu avea remediu.
Insă viaţa aceasta liniştită, lipsită de emoţii, şi grija permanentă a
fratelui său, care-1 hrănea aproape cu forţa în tot cursul zilei, ca pe o
pasăre, pusese o proptea sănătăţii sale şubrezite. Cursul bolii era acum
mai lent, moartea se izbea de obstacole.
Mă simt mai bine, don Antolin. Şi ziua de ieri cum a decurs?
 Don Antolin îşi introduse mâinile murdare şi osoase în
profunzimile sutanei, scoţând trei chitanţiere groase, unul roşu, altul
verde şi al treilea alb. Le răsfoi şi consultă foile detaşate. Mângâia cu
deosebit respect carnetele, ca şi cum ar fi fost mai importante pentru
cult decât marile cărţi din cor.
Slabă zi, Gabriel! Ne aflăm în plină iarnă şi oamenii călătoresc
puţin. Sezonul cel mare este primăvara, când, aşa cum se spune,
pătrund englezii prin Gibraltar. Se duc la bâlciul din Sevilla şi apoi trec
pe aici pentru a arunca o privire asupra catedralei. Afară de aceasta, lu->
mea de la Madrid iese pe vreme frumoasă şi, cu toate că In silă, dezleagă
baierile pungii pentru a vedea uriaşii şi clopotul cel mare. E o plăcere
atunci să vinzi bilete. A existat o zi, Gabriel, când am adunat optzeci de
duros. Mi-aduc aminte că lucrul acesta s-a întâmplat la ultima
sărbătoare a joiei-verzi. Mariquita a fost nevoită să-mi cârpească
buzunarele sutanei, căci plesneau de greutatea atâtor pesete. A fost o
binecuvântare.
Şi privea cu tristeţe chitanţierele ca şi cum s-ar fi plâns că trec
zilele iernii fără a detaşa decât o foaie, două. Sarcina aceasta de a elibera
bilete de intrare pentru a vedea tezaurul şi curiozităţile catedralei pusese
stăpânire pe toată gândirea sa. Reprezenta salvarea bisericii, procedeul
modern pentru a o duce înainte, şi el se simţea mândru de a îndeplini
această funcţie ce îl transforma în organul cel mai important din viaţa
edificiului.
Vezi aceste bilete verzi? îi spuse lui Gabriel. Păi sunt cele mai
scumpe: fiecare costă două pesete. Cu ele se poate vedea ce e mai
important: tezaurul, capela Maicii Domnului, sala octogonală, cu
moaştele sale unice în lume. Cele din alte catedrale sunt nişte fleacuri
dacă se compară cu ale noastre. Minciuni. Multe din ele născocite din
invidia pe care o inspiră biserica noastră primată. Vezi acestea de
culoare roşie? Costă doar şase reali, şi cu ele se pot vizita sacristiile,
garderoba, capelele lui don Alvaro de Luna şi a cardinalului Albornoz,
sala corpului de canonici, cu cele două rânduri de portrete de
arhiepiscopi ce produc uimire. Cine nu-şi vâră mâna în buzunar pentru
a vedea asemenea minuni?
Apoi adăugă cu un oarccare dispreţ arătând ultimul carnet:
Acestea albe valorează doar doi reali. Servesc numai pentru a
vedea uriaşii şi clopotele. Se vând multe printre oamenii nevoiaşi care vin
la catedrală în zilele de bâlci. Îţi vine să crezi că mai există cărpănoşi
care protestează, şi spun că ăsta este un furt? Alaltăieri, trei soldaţi de la
academia militară, care au venit cu nişte „bruneţi” să vadă uriaşii, au
provocat un scandal pentru că nu i-am lăsat să intre cu un câine mare.
Ca şi cum noi am cere de pomană! Mulţi la plecare înjură biserica, ca
nişte eretici, şi pe scară desenează cu cărbune lucruri neruşinate sau
scriu cuvinte obscene. Ce timpuri, Gabriel! Ce timpuri!
 Luna zâmbea liniştit, şi don Antolin însufleţit de acest mutism, ce i
se păru o aprobare, adăugă cu orgoliu i
— Chestia asta cu biletele am inventat-o eu. De fapt, ca să fiu
drept, nu eu am fost inventatorul, însă mie mi se datorează introducerea
lor în această casă. Tu ai colindat mult prin lume şi cu siguranţă că ai
văzut în acele ţări de străini că totul se poate vizita. Însă plătind.
Domnul cardinal, cel de dinaintea acestuia, Dumnezeu să-1 aibă alături
– şi îşi duse mâna la tichie – de asemenea umblase prin multe ţări; un
modern care, dacă ar fi trăit mai mult, ar fi sfârşit prin a introduce
lumina electrică în naosele catedralei. Eu l-am auzit într-o anumită
ocazie vorbind despre tot ceea ce se face în muzeele şi în clădirile ce
prezintă un interes mai mare acolo, la Roma şi în alte oraşe: este
permisă intrarea la orice oră, însă cu plată. O înlesnire mare pentru
public, care în acest fel nu mai are nevoie de recomandaţie pentru a
putea vizita. Şi, într-o bună zi, când epitropul şi cu mine ne rodeam
unghiile văzând că aceste nenorocite o mie şi ceva de pesete (Dumnezeu
să mă ierte!) pe care ni le oferă amărâtul de stat nu ajung să o scoatem
la capăt până la sfârşitul lumii, am propus ideea cu carnetele! Iţi vine să
crezi că au existat în corpul de canonici domni care s-au împotrivit?
Anumiţi canonici tineri au vorbit despre negustorie. Alţii mai bătrâni au
invocat că, în decursul secolelor, catedrala ţinuse în văzul tuturor toate
minunăţiile sale şi aşa ar trebui să continue. Or fi având dreptate toţi
aceşti domni, căci nu se ajunge la gradul de canonic fără talent; a
intervenit însă cardinalul defunct, Domnul să-1 aibă în slavă – o altă
lovitură la tichie – iar corpul de canonici a fost obligat să accepte reforma
cu scrâşniri din dinţi, şi sfârşi prin a aplauda. Unora şi dulceaţa le este
amară! Ştii câţi bani i-am predat domnului cardinal anul trecut? Mai
mult de trei mii de duros, aproape tot atât cât ne oferă păcătosul de stat.
Şi asta fără a dăuna nimănui. Publicul plăteşte, admiră şi pleacă.
Oricum sunt păsări călătoare, care vin doar o singură dată: cel care
pleacă nu mai revine. Şi ce reprezintă patru pesete mizerabile, când.
Pentru ele se poate vedea unul din edificiile cele mai glorioase ale
creştinităţii, leagănul catolicismului spaniol, catedrala din Toledo! Cum
s-ar zice nimic!
Cei doi oameni se plimbau prin mânăstire pe partea în care bătea
soarele dimineaţa şi era mai cald. Clericul îşi ascunse chitanţierele. Ochii
săi erau fixaţi asupra lui Gabriel, crezând că acesta zâmbeşte într-un
mod enigmatic, la cele spuse de el, ceea ce îl făcu pe don Antolin să
considere aceasta drept o întărire a vorbelor sale. Acest fap! îl însufleţi,
făcându-1 să continue:
Vai, Gabriel! Să nu crezi că îmi îndeplinesc aceste obligaţii fără
greutăţi. Cardinalul are încredere în mine corpul de canonici mă
înconjură cu dragostea sa, epitropul nu se bazează decât pe mine.
Mulţumită biletelor, catedrala îşi poate continua activitatea şi păstra
vechea măreţie pentru ca publicul să poată veni să o admire. Sânten mai
săraci ca şobolanii. Şi încă să fim mulţumiţi că ne-; mai rămas câte ceva
din trecutul care ne sare în ajutor Dacă vântul sau grindina sparge
vreun vitraliu la naose putem întrebuinţa geamurile pe care le mai avem
în depozii şi care ni le-au lăsat domnii epitropi din secolele trecute. Vai,
Doamne, Dumnezeul meu! Şi când te gândeşti că a existat o epocă în
care corpul de canonici menţinea p< cheltuiala sa ateliere de pictori pe
sticlă, lucrători în plumb şi mai ştiu eu câţi alţii, putând să facă lucrări
mari fără a mai apela la alţii din afara casei! Dacă se rupe o cazulă, încă
ne mai rămân, pentru a o repara, fâşii brodate cu sfinţi şi flori, ce sunt o
minune. Însă ce se va întâmpla când toate astea se vor sfârşi? Când se
va sparge ultimul cristal de schimb şi se vor epuiza cupoanele epitropiei?
Se vor pune geamuri simple şi ieftine la ferestrele mari ca să nu
pătrundă vântul şi ploaia; catedrala se va asemui cu o pensiune
particulară (să mă ierte Domnul di comparaţie!) şi sacerdoţii primatei îi
vor aduce laude lui Dumnezeu îmbrăcaţi ca nişte călugări.
Şi don Antolin râdea sarcastic, ca şi cum acest viitor evocat de el
ar fi contravenit în chip absurd legilor eterne.
Şi să nu crezi – continuă – că aici se face risipă şi că nu se
transformă în bani tot ce este utilizabil. Grădina, care a aparţinut
familiei tale atâţia ani, corpul de canonici a dat-o în arendă la moartea
fratelui tău. Mătuşa ta Tomasa plăteşte douăzeci de duros pe an ca să o
exploateze fiul ei, şi asta pentru că, aşa cum ştii, bătrâna este o mare
prietenă a eminenţei sale, căci îl cunoaşte încă de când era copil. Eu
umblu ca un salahor, prin biserică şi prin galerii, veghind totul, pentru
ca să nu se facă înşelăciuni, deoarece pe aici există lume. Tânără şi
uşuratică în care nu poţi să ai încredere. Eu mă aflu ba în sala
octogonală, să supraveghez dacă nepotul tău Ţică a eliberat bilete
străinilor (căci este în stare să-i lase să intre pe gratis pentru a primi
bacşiş), şi apoi mă urc imediat în galerii ca să-1 urmăresc pe acel nerod
care are misiunea de a arăta vizitatorilor uriaşii. La mine nu se prind
chestiile astea. Nimeni nu scapă fără să plătească; insă, vai! de mult
timp nu mai oficiez; nu mă vezi la amiază, când se închide catedrala,
citind ceaslovul în grabă prin galerii, depinzând de ceas şi coborând
imediat ce se deschide din nou, deoarece vin străinii să vadă tezaurul.
Asta nu este viaţă de catolic, şi dacă Dumnezeu nu ar ţine seamă că ceea
ce fac este numai pentru starea casei sale, cred că mi-aş fi pierdut
sufletuL
Cei doi oameni s-au plimbat un timp mai îndelungat fără a scoate
un cuvânt. Insă don Antolin nu putea rămâne tăcut prea mult când era
vorba de viaţa economică a primatei.
— Şi când te gândeşti, Gabriel – continuă – ce am fost în alte
timpuri, şi unde ne aflăm acum'! Tu şi majoritatea celor care trăiesc aici
nu vă puteţi închipui cât de bogată a fost casa aceasta. Avea veniturile
unui rege, şi unedri, şi mai mari. Tu încă de tânăr cunoşteai ca nimeni
altul istoria glorioşilor noştri arhiepiscopi; însă despre averea pe care ei
au agonisit-o pentru Dumnezeu, nici un cuvânt. Pe voi, învăţaţii, nu vă
interesează aceste probleme materiale. Cunoşti donaţiile pe care regi şi
mari seniori le-au făcut, în viaţă fiind, catedralei noastre şi moştenirile
pe care le-au lăsat în ceasul morţii lor? E bine să le cunoşti! Eu ştiu
totul; le-am aflat la epitropie, la arhivă, şi la bibliotecă. Fiecare cu ceea
ce îl interesează, şi eu care, împreună cu domnul epitrop, nu o singură
dată am turbat de durere în faţa greutăţilor casei, mă consolez gândind
la ceea ce a avut în trecut, când încă nu ne născusem. Am fost foarte
bogaţi, Gabriel, da, foarte bogaţi. Arhiepiscopul din Toledo putea să-şi
aşeze pe mitră o coroană sau două, şi nu spun trei pentru că mă
gândesc la suveranul pontif. In primul rând, actul de donaţie către
catedrală făcut de regele Alfonso al Vl-lea, în urma cuceririi Toledo-ului.
A fost întocmit într-un schit, după ale7 gerea ca episcop al lui don
Bernardo, şi acest document l-am văzut eu cu ochii mei la arhivă: un
pergament în litere gotice, care figurează în fruntea Privilegiilor acestei
sfinte biserici. Bunul rege oferă catedralei nouă comune – dacă doreşti ţi-
aş putea cita numele lor – mai multe mori şi nenumărate vii, case şi
magazine în oraş şi, în final, spune, cu largheţea sa de nobil creştin:
„Astea, aşadar, le dau şi le ofer acestei sfinte biserici şi ţie, Bernardo,
arhiepiscop, prin consimţită şi legală donaţie, să nu se mai poată pierde
în vecii vecilor. Amin.” Apoi, don Alfonso al Vll-lea ne oferă opt
târguşoare situate pe celălalt mal al Guadalquivirului, mai multe
cuptoare, două castele, salinele din Belinchon şi zeciuiala veniturilor
obţinute de atelierele de turnătorie la baterea monezilor, în Toledo, banii
necesari veşmintelor canonicilor beneficiari. Al VUI-lea monarh cu
acelaşi nume azvârle asupra catedralei altă ploaie de donaţii, oraşe, sate
şi mori: comuna Illescas ne aparţine, şi o mare parte din Esquivias,
precum şi farmacia din Talavera. Apoi vine bătăiosul prelat don Rodrigo,
care cucereşte de la mauri mult pământ; catedrala posedă un principat,
guvernământul Cazorla, cu orăşele ca Baeza, Niebla şi Alcazar. Şi, lăsând
la o parte pe regi, nu se poate spune mai puţin despre marii seniori,
nobili şi principi care şi-au arătat generozitatea faţă de biserica primată!
Don Lope de Hâro, senior din Vizcaya, nemulţumit să suporte doar
cheltuielile construcţiei de la poarta grefierilor până la cor, ne dăruieşte
satul Alcubilete, cu morile şi pescăriile sale, şi lasă legământ pentru ca la
cor, în timpul cât se citesc rugăciunile de vecernie, să ardă o luminare ce
a fost denumită cea valoroasă, şi care este aşezată pe vulturul de bronz
de pe marele pupitru. Don Alfonso Tello de Meneses ne oferă patru
castele pe marele fluviu Guadiana şi, la fel ca şi el, alţi mari seniori ne
cedează zeciuieli, drepturi de podărit şi nu mai ştiu câte bogăţii în plus!
Am fost puternici, Gabriel. Teritoriul acestei dioceze era mai mare decât
un principat. Catedrala avea proprietăţi pe pământ, în aer şi pe mare.
Domeniile noastre se întindeau prin toată ţara, de la un capăt la altul al
el, şi nu exista provincie unde să nu fi posedat ceva. Catedrala încasa de
la orice: de la pâinea care se cocea în cuptor, la peştele căzut în plasă, de
la grâul trecut prin piatra de moară, la moneda ieşită din ştanţă şi
călătorul pornit la drum. Ţăranii, care pe atunci nu plăteau contribuţii şi
nici impozite, serveau pe regele lor, iar propriul suflet şi-1 salvau dându-
ne cel mai bun snop din fiecare al zecelea cules de ei, pentru care
hambarele bisericii primate erau insuficiente, neputând primi atâta
abundenţă. Ce timpuri! Exista credinţă, Gabriel, şi credinţa este
principalul lucru în viaţă. Fără credinţă nu există virtute. Nimic.
Se opri o clipă, gâfâind din cauza monologului, azvârlindu-şi
răsuflarea pe faţa lui Luna. Clericul era atât de impregnat de mediul
catedralei, încât părea că în corpul său sunt concentrate toate mirosurile
ei: sutana sa avea parfumul mucegăit al pietrei vechi şi al gratiilor
ruginite; prin gura sa păreau că ulucile de streaşină şi gurile de
jgheaburi răsuflă rânceda umezeală a podurilor.
După evocarea bogăţiilor trecute, don Antolin se înflăcără până la
indignare:
Şi fiind atât de bogaţi, Gabriel, astăzi ne vedem în mizerie, şi eu,
fiul meu, un sacerdot al domnului, sunt nevoit să alerg dintr-o parte
într-alta cu aceste bilete ca să putem trăi cu toţii, ca şi cum aş fi un
vânzător de bilete de intrare la luptele de tauri, ca şi cum casa lui
Dumnezeu ar fi un teatru, obligat să-i suporte pe străinii eretici care
pătrund fără a-şi face cruce, privind totul cu binoclul. Şi eu sunt dator
să le zâmbesc, pentru că ei plătesc şi ne procură desertul la trista
noastră masă! Ce.! Isuse Hristoase! Era să zic ceva îngrozitor.
Şi don Antolin continuă să azvârle lamentaţii pline de indignare
până în clipa în care, trecând prin faţa uşii casei sale, observă că
Mariquita îşi arăta faţa ei mare şi urâtă.
Unchiule, destul cu plimbatul. Se răceşte paharul cu ciocolată.
Chiar după ce sacerdotul dispăru înăuntrul casei, nepoata
continuă să-i zâmbească amabil lui Luna.
Vreţi să poftiţi şi dumneavoastră, don Gabriel?
Cu ochii săi îndrăzneţi de lupoaică flămândă, îl invită pe Luna să
intre. Îi făcea plăcere purtarea de domn, aşa cum spunea ea, a acelui
bărbat, dezinvoltura căpătată în îndelungatul său contact cu lumea. În
plus, asupra imaginaţiei sale de femeie exercita o oarecare încântare
trecutul misterios al lui Gabriel, mândria lui rezervată, acea faimă vagă a
aventurilor sale şi zâmbetul puţin cam compătimitor şi dispreţuitor cu
care asculta lumea ce popula galeria superioară.
Insinuanta Mariquita se retrase şi Gabriel îşi continuă plimbarea
prin galerie, după ce îşi bău cana de lapte pe care fratele său i-o aducea
în fiecare dimineaţă.
 La ora opt, conform obiceiului, îşi făcu apariţia don Luis, dirijorul
de capelă, îmbrăcat ca întotdeauna, cu mantia azvârlită teatral pe un
umăr, şi pălăria din nuiele de tei aşezată, ca o aureolă, pe capul său
enorm. Fredona cu un aer distrat, agitat în permanenţă din cauza
mobilităţii sale nervoase. Întrebă, îngrijorat, dacă a şi început slujba în
cor, speriat de arâieninţările cu amenda din cauza întârzierii. Gabriel se
simţea atras de acest artist ecleziastic care vegeta, dispreţuit de
personalul inferior, deoarece era cu gândul mai mult la muzică decât la
dogmă.
În unele după-amieze, Gabriel urca în podul de la etajul superior
al casei familiei Luna, acolo unde locuia dirijorul de capelă. Locuinţa
conţinea întreaga avere a artistului; un pat de fier, care aparţinea în
acelaşi timp şi seminarului, un armonium, două busturi în ghips, unul
al lui Beethoven, celălalt al lui Mozart, şi o grămadă enormă de pachete
cu note muzicale, partituri pe foi volante liniate, însă atât de mare, atât
de răvăşit era maldărul încât deseori se năruia invadând cu fâlfâitul
hâi*tiilor sale albe toate ungherele podului.
— Pe astea îşi cheltuie toţi banii – „îi spunea Esteban cu accente
de bunăvoitor reproş. Niciodaată nu va avea un ban. Abia îşi încasează
leafa, şi se repede la Madrid să-şi procure hârţoagele astea lipsite de
valoare! Ţi-ar fi mai de folos, don Luis, să-ţi cumperi o pălărie nouă,
chiar dacă ar fi modestă, pentru ca domnii din cor să nu-şi bată joc de
capacul de cratiţă pe care îl porţi pe cap.
În după-amiezile de iarnă, după cor, muzicianul şi Gabriel se
refugiau în locuinţa aceea. Canonicii, fugind de vântul rece sau de
ploaie, îşi făceau plimbarea zilnică pe verandele galeriei superioare, în
dorinţa de a nu se priva de acest exerciţiu care era o rutină în metodica
lor existenţă. Apa ce se revărsa din cer izbea pervazurile ferestrei camerei
din pod. La lumina tristă şi cenuşie a înserării, dirijorul răsfoia caietele,
sau mângâia cu mâinile armoniumul, stând de vorbă cu Gabriel, ce lua
loc pe pat.
Muzicianul se înflăcăra vorbind de bucuriile sale artistice. La
mijlocul unei perorări entuziaste tăcea, se înclina în faţa armoniumului,
şi sunetele instrumentului umpleau camera, coborau pe scări, până ce
ajungeau la plimbăreţii galeriei ca un ecou îndepărtat. Deodată, înceta să
mai cânte pasajul ce-1 considera mai interesant, şi îşi relua discursul, de
parcă s-ar fi temut ca nu cumva lăsându-se furat de muzică să nu-şi
piardă ideile.
Liniştitul Luna era singurul auditor pe care îl întâlnise în catedrală
şi-1 asculta ore întregi fără să-şi râdă de el şi nici să-1 socoată nebun;
din contra, prin scurtele sale întreruperi şi întrebări, dovedea plăcerea şi
interesul cu care îl asculta. Finalul discuţiilor din toate după-amiezile
era acelaşi: măreţia lui Beethoven, idol al sacerdotului artist.
 — L-am iubit întreaga mea viaţă – spunea dirijorul de capelă. Pe
mine m-a educat un călugăr din ordinul Sfântului Ieronim, care a
renunţat la bătrâneţe la haina monahală şi, după ce a părăsit
mânăstirea, a cutreierat toată lumea ca profesor de violoncel. Ieronimii
au fost mari muzicieni. Dumneata poate că nu ştii asta; nici eu nu aş fi
ştiut dacă, puţin după naştere, nu m-ar fi luat sub protecţia sa acel om
care a fost pentru mine un adevărat părinte. Se pare că fiecare ordin
religios se dedica în epocile lui bune unei specialităţi. Se crede că
benedictinii adnotau cărţi vechi; alţii fabricau licori pentru doamne;
călugării unui alt ordin aveau nişte mâini de aur la confecţionarea de
colivii pentru păsări, iar ieronimii studiau timp de şapte ani muzică,
fiecare dintre ei dedicându-se instrumentului preferat. Acestui lucru se
datorează faptul că în bisericile din Spania se păstrează puţin, foarte
puţin, din bunul gust muzical. Şi, aşa cum îmi povestea naşul meu, ce
orchestre de bună calitate formau ieronimii în mânăstirile lor! Pentru
doamne era o fericire ca duminicile după-amiaza să fie prezente la
vorbitor, unde îi întâlneau pe călugări, fiecare dintre ei dovedindu-se a fi
un profesor instrumentist. Erau singurele concerte ce se dădeau pe
vremea aceea. Având hrana asigurată, fără a avea grijile casei şi ale
îmbrăcăminţii, iar drept obligaţie doar dragostea pentru artă, închipuie-ţi
dumneata, Gabriel, ce muzicieni puteau ajunge! De aceea, când călugării
au fost izgoniţi din mânăstirile lor, ieronimii aveau o îndeletnicire. Nu au
fost nevoiţi să cerşească să li se îngăduie oficierea de liturghii pe la
biserici, şi nici să mănânce din milă pe la familiile de credincioşi. Pentru
a-şi câştiga pâinea stăpâneau o artă pe care o studiaseră conştiincios, şi
imediat au şi găsit adăpost în catedrale, ca organişti şi dirijori de capelă.
Corpurile de canonici şi-i disputau. Unii au fost mai îndrăzneţi şi, dornici
să vadă mai de aproape acea lume muzicală ce li se păruse din lăuntrul
mânăstirilor lor, drept un paradis fantastic, au intrat în orchestrele unor
teatre, au călătorit, au dat frâu fanteziilor, acolo în Italia,
transformându-se în aşa fel, încât vechiul lor stareţ nu i-ar fi recunoscut
nici dacă s-ar fi uitat la ei o sută de ani. Unul dintre aceştia a fost naşul
meu. Ce bărbat! Insă se dăruise într-atât muzicii, încât aducea foarte
puţin cu vechiul călugăr. Când i se spunea că în curând se vor deschide
din nou mânăstirile, ridica din umeri cu indiferenţă. II interesa mai mult
o sonată nouă. Ei bine, Gabriel, omul acela rostea-cuvinte ce au rămas
întipărite în memoria mea pentru totdeauna. Inr tr-o zi, când eram încă
copil, m-a dus la Madrid, la o întrunire de muzicieni, prieteni de-ai lui, ce
executau doar pentru plăcerea lor faimosul Septimino. Il cunoşti
dumneata? Opera cea mai recentă şi mai plăcută a tui Beethoven. Mi-1
reamintesc pe nâşu meu ieşind de la audiţie gânditor, cu capul în jos,
trăgându-mă de mână, şi eu abia de reuşeam să mă ţin după uriaşii săi
paşi. Când am ajuns acasă, m-a privit fix, ca şi cum aş fi fost om matur:
„Ascultă, Luis – mi-a spus – şi să-ţi aduci bine aminte de asta. In lume
nu există decât doi domni: Galilei şi Beethoven.” – - ^
Muzicianul privi cu dragoste bustul de ghips care, de pe o măsuţă
din colţ, contempla odăiţa cu o încruntătură de leu şi cu ochi
neprietenoşi.
Nu-1 cunosc pe Galilei – continuă don Luis. Ştiu că a fost un
învăţat, un geniu al ştiinţei. Eu nu sunt altceva decât un muzician şi
înţeleg puţin din chestiile astea. Pe Beethoven însă îl ador şi cred că
naşul meu era de-a dreptul intimidat. Este un zeu, este omul cel mai
extraordinar pe care 1-a produs omenirea. Nu eşti şi dumneata de
aceeaşi părere, Gabriel?
Vibra de entuziasm, se ridică în picioare şi începu să parcurgă
încăperea dintr-o parte într-alta, călcând peste hârtiile împrăştiate pe
jos.
Ah, ce mult te invidiez pe dumneata, Gabriel, că ai hoinărit prin
lume şi ai auzit lucruri interesante şi frumoase! Noaptea trecută, nu am
putut dormi gândindu-mă la tot ce mi-ai povestit despre viaţa, pe care ai
dus-o la Paris: acele după-amiezi de duminică, atât de frumoase,
alergând, după ce ai prânzit, când la concertele lui Lamoureux, când la
cele ale lui Colonne, înălţându-te sufleteşte până la sublim. Şi eu stau
închis aici, fără altă speranţă decât de a dirija vreo mică missă
rossiniană cu ocazia marilor sărbători! Singura mea consolare este de a
citi muzică, a mă informa prin lectură despre marile opere, pe care atâţia
idioţi, din oraşe le aud dormind sau plictisindu-se. Acolo, în grămada
aceea, posed cele nouă simfonii ale omului, nenumăratele sale sonate,
missa şi, împreună cu el, pe Haydn, pe Mozart, pe Mendelsohn, într-un
cuvânt pe toţi marii compozitori. Il am chiar şi pe Wagner. Pe toţi îi
citesc, cânt din ei, la armonium, tot ca e posibil, şi totuşi. Este ca şi cum
unui orb i-ai descrie cu lux de amănunte un tablou şi culorile sale.
Înmormântat în această mănăstire, ştiu, la fel ca şi orbul, că există în
lume lucruri frumoase. Însă numai din auzite.
Dirijorul de capelă păstra, din anul precedent, o amintire fericită,
şi vorbea despre ea cu entuziasm. Din dispoziţia cardinalului episcop
fusese trimis la Madrid să facă parte dintr-o comisie la un concurs
pentru organişti.
A fost pentru mine marea stagiune, Gabriel, cea mai bună din
viaţa mea. Într-o seară l-am cunoscut pe Wagner, pe adevăratul Wagner.
M-am îmbrăcat într-un costum împrumutat de la un prieten al meu
violonist, care cântă uneori de sărbători la Toledo, şi m-am dus şi am
ascultat, în paradisul de la Teatrul Real, Walkiria. În altă seară am
asistat la un concert. Însă seara cea mai mare pentru mine a fost aceea
când am ascultat Simfonia a IX-a a acestui geniu urât la înfăţişare, a
acestui surd care ne aude din acel colţ pe noi, acum.
 Şi, dintr-o săritură, muzicianul se apropie de bust, şi-1 sărută cu
sfială, aşa cum un copil îşi mângâie tatăl încruntat şi impunător.
Dumneata cunoşti Simfonia a IX-a, nu-i aşa, Gabriel? Şi ce-ai
simţit când ai ascultat-o? Mie cu muzica mi se întâmplă lucruri
deosebite: închid ochii şi văd peisaje necunoscute, feţe străine; şi este de
notat că de câte ori aud aceleaşi opere, viziuni identice se repetă. Dacă
vorbesc cu oamenii din galeria de jos despre aceste lucruri, mă consideră
nebun. Însă dumneata eşti mai aproape de mine, şi nu mi-e teamă că vei
râde. Există pasaje muzicale care mă fac să văd marea albastră, imensă,
cu valuri de argint (şi unde mai pui că eu nu am văzut niciodată marea);
alte opere desfăşoară în faţa mea păduri, castele, grupuri de păstori şi
turme albe. Cu Sch ubert văd întotdeauna perechi de îndrăgostiţi
suspinând la umbra unui tei, iar anumiţi muzicieni francezi învie în
imaginaţia mea doamne frumoase ce se plimbă printre straturi de
trandafiri, îmbrăcate în violet, întotdeauna în violet. Şi dumneata,
Gabriel, nu vezi asemenea lucruri?
Anarhistul se aşeză. Da, şi în el muzica trezea o lume fantastică,
viziuni mai frumoase decât realitatea.
Eu – continuă muzicianul – îmi aduc bine aminte ceea ce-mi evocă
Simfonia a IX-a; şi văd doar dacă fredonez câteva pasaje. O, acel scherzo
atât de graţios, cu originalele sale tremolo-uri de timpan! Şi acel adagio!
Ce-mi spui dumneata despre el? Cunoşti ceva mai plăcut, mai pasionant
şi de o atât de divină seninătate? Fiinţele umane nu vor ajunge niciodată
să vorbească în acest mod oricât de mari progrese vor face ele. Toţi
îndrăgostiţii din lume luaţi împreună nu vor găsi inflexiuni de tandreţe
asemănătoare acelor instrumente ce par a se alinta. Auzindu-1, mă
gândeam la toate aceste plafoane pictate cu fresce şi care cuprind scene
mitologice. Vedeam goliciuni, trupuri împlinite cu mlădioase curbe, ceva
asemănător lui Apolo şi Venus, învăluite de o grămadă de nori ce păreau
trandafirii la lumina de aur a răsăritului.
Capelane, nu mai vorbi – spuse Gabriel. Ce spui nu prea este
creştinesc.
Insă este artistic – spuse cu simplitate de muzician. Eu mă ocup
puţin de religie. Cred în tot ce m-au învăţat şi nu-mi bat capul să
cercetez mai mult. Mă preocupă numai muzica despre care cineva a spus
că va fi religia viitorului, manifestarea cea mai pură a idealului. Tot ce
este frumos îmi place şi cred în el ca într-o operă a lui Dumnezeu. Cred
în Dumnezeu şi în Beethoven, aşa cum a spus discipolul său. Afară de
aceasta, câtă religie există în măreţia muzicii? Dumneata cunoşti ultimul
cvartet pe care 1-a scris Beethoven? Simţea că moare, şi pe marginea
partiturii el a scris această întrebare înspăimântătoare: „Trebuie?” şi mai
jos adăugă: „Da, trebuie, trebuie”. Era necesar să moară, chiar fiind un
geniu, să| părăsească viaţa când mai avea în cap încă atâtea desăvârşiri,
să plătească tributul perpetuării speciei umane, care nu ţine seama de
măreţia lui de semizeu! Şi atunci a scris acest lamento, acest adio vieţii,
a cărui măreţie nu poate fi egalată de nici un alt cânt, de nici un cuvânt
al religiei.
Muzicianul se aşeză în faţa armoniumulul, şi timp îndelungat
execută ultimul lamento al geniului, în care operă se simţea regretul
dureros al acestuia la traversarea pragului vieţii, însă nu unul disperat şi
temător de frica necunoscutului, ci cel cuprins într-o melancolie
bărbătească dominată de gândul că se afundă în umbra eternă, cu
încrederea că neantul în zadar va încerca să roadă măreţia lui.
Aceste după-amieze de comuniune artistică în acel ungher al
catedralei adormite îi apropia.pe acei doi oameni tot mai mult.
Muzicianul vorbea, răsfoia partiturile, sau cânta din. Armonium;
revoluţionarul îl asculta liniştit, fără să-1 întrerupă pe prietenul său
decât cu tuşea ce hîrâia din pieptul său bolnav. Erau după-amieze de
dulce tristeţe, în care cei doi oameni se contopeau: unul visând o evadare
din carcera de piatră a catedralei pentru a vedea lumea; celălalt,
revenind de Ia viaţă, rănit şi descurajat, mulţumit cu o tihnă tristă în
frumoasa ruină, şi păstrând, cu o prudentă tăcere, secretul trecutului
său. Pentru ei, arta strălucea ca o rază de soare în ambianţa cenuşie şi
monotonă a catedralei., Când se întâlneau dimineţile prin galerie,
dialogul din-; tre cei doi prieteni părea să fie acelaşi.
— După-amiază, da? – spurţea în mod misterios dirijorul de
capelă. Am nişte partituri recente. Vom savura o noutate ce o voi primi
astăzi. Afară de asta, aseară am scris şi eu ceva.
Şi anarhistul răspundea afirmativ, mulţumit că poate umple
singurătatea acelui paria al artei, care vedea în el pe unicul auditor şi îl
răsfăţa pentru a-1 păstra.
În timpul când se oficiau slujbele religiose, Gabriel se plimba prin
galerie. Toţi oamenii se aflau în catedrală, cu excepţia pantofarului, care
arăta vizitatorilor uriaşii. Obosit de vorbăria femeilor ce ieşeau la uşile
din claverii, Gabriel urca la locuinţa clopotarului, vechiul său tovarăş de
arme, sau cobora în grădină pe monumentala poartq, a craiului atunci
când se afla deschisă, sau prin arcul arhiepiscopului, traversând strada.
Ii plăcea să petreacă o oră printre arbori. In grădină îl năpădeau
amintirile despre familia sa, tot aşa cum i se întâmpla în locuinţa de sus.
Obosit în timpul plimbărilor sale de faptul de a da numai de ziduri de
piatră ce îi reaminteau carcera, simţea nevoia unei vegetaţii, de mişcarea
ei, mângâiată-de vânt, creându-şi în acest fel iluzia că trăieşte liber, în
plină câmpie.,;
Mătuşa Iul Gabriel era persoana cea mal importantă din claverii.
Cuvântul ei valora tot atât de mult ca cel al lui don Antolin Acestuia îi
era teamă de es^ înclinându-se în faţa puternicei protecţii pe care cu toţii
o bănuiau în spatele bietei femei'. Pe vretnea câfcd tatăl ei, bunic după
tnamă al lui Gabriel, şrâ paracliser al catedralei, funcţia d”; minâstrant o
exercita un băietei, nepot de cleric, căruia îi suportase cheltuirile pe tot
cursul seminarului. Ministrantul de acum jumătate de secol era în
prezent principe al bisericii şi cardinal arhiepiscop al Toledo-ului. Acesta
şi bătrâna Tomasa se cunoscuseră de mici copii, când se certau în
galeria superioară pentru stăpânirea unei mici stampe, sau Jiţcau feste
cerşetorilor care ocupau poarta franzelei. Impunătorul don Sebastian,
care cu o privire făcea să tremure întregul corp de canonici şi pe toţi
preoţii diocezei, se arăta vesel şi apropiat când se întâmpla s-o vadă pe
Tomasa. Era singura amintire vie ce-i rămăsese din copilăria sa
petrecută în catedrală. Bătrâna îi săruta inelul cu mult respect, însă, în
continuare, îi vorbea ca unei persoane din familie, lipsindu-i puţin
pentru a-1 tutui. Cardinalul, înconjurat tot timpul de teamă şi de
linguşire, avea nevoie din când în când de prietenia sinceră şi
nepăsătoare a grădinăresei. Aşa cum afirma lumea catedralei, doamna
Tomasa era singura care putea să-i spună eminenţei sale adevărurile de
la obraz. Şi locuitorii din claverii îşi simţeau măgulit orgoliul lor de paria
când îl vedeau pe principele ecleziastic târându-şi sutana de un roşu
aprins pe trotuarele de piatră pentru a se aşeza în chioşc şi a sta de
vorbă cu bătrâna mai mult de o oră, în care timp obişnuiţii casei
răm'âneau respectuos în picioare la uşa grilajului.
Pe Tomasa această onoare nu o făcea să-şi piardă capul. Pentru
ea, principele ecleziastic nu era decât un tovarăş de copilărie care
avusese o şansă în viaţă. Cel mult era don Sebastian, fără a mai adăuga
alt titlu sau formule de respect. Insă familia ei ştia să profite de această
prietenie, în special ginerele, membru ai ordinului călugăresc
Camandula, aşa cum spunea bătrâna, şi care făcea bani până şi din
pânzele de păianjeni ale bisericii; o furnică nesăţioasă care, profitând de
prietenia dintre cardinal şi soacră-sa, continua să obţină noi privilegii,
fără ca sacerdoţii şi paracliserii să îndrăznească cel mai mic cuvânt de
protest împotriva lui, văzându-1 că se bucură de o atare protecţie.
Lui Gabriel îi făcea deosebită plăcere prietenia cu mătuşa sa. Era
singura femeie născută în mânăstire ce dădea impresia că se eliberase de
influenţa adormitoare a catedralei. Iubea catedrala ca pe casa ei
strămoşească, însă sfinţii capelei nu păreau să-i impună un prea mare
respect, şi nici mărimile ecleziastice care luau loc în cor. Râdea cu
veselia unei bătrâneţi sănătoase şi nepăsătoare; cei şaizeci de ani ai ei,
aşa cum afirma ea, erau curaţi de orice ofensă adusă semenului.
Limbajul ei era puţin cam nerespectuos, ca femeie ce văzuse multe şi nu
crede în măreţiile omeneşti şi nici în virtuţi neîntinate. Fondul
caracterului ei era toleranţa, compasiunea pentru toate defectele umane;
însă se indigna împotriva celor care căutau să le ascundă.
Toţi sunt oameni, Gabriel – îi spunea ea nepotului, vorbind despre
domnii de la catedrală. Don Sebastian şi el tot om e. Toţi sunt păcătoşi şi
au pentru multe de răspuns în faţa lui Dumnezeu. Nu pot fi altfel, şi eu ii
iert. Însă, nepoate, crede-mă: de multe ori îmi vine să râd când văd
lumea îngenunchiată în faţa lor. Dacă i-ai cunoaşte cum îi cunosc eu!
Dar, în fine, cu toţii trebuie să trăim şi nenorocirea nu este să ai defecte,
ci să le ascunzi, să joci teatru, aşa cum face neruşinatul de ginere-miu,
care, acolo unde îl vezi, namilă cât un castel, se loveşte cu pumnii în
piept, sărută duşumeaua, ca femeile evlavioase, îmi doreşte moartea,
crezând că ascund Ceva în lădoiul meu, şi scoate tot ce poate din cutia
milelor, fură luminările şi face diverse şmecherii la încasarea taxelor
pentru liturghii şi, dacă nu aş fi fost eu aici, cu siguranţă că ar fi umblat
handra pe străzi, fără nici o treabă şi mă gândesc la fiica mea, mereu
bolnavă, şi la bieţii nepoţi.
Când Gabriel cobora” în grădină să o vadă, ea îl primea cu acelaşi
salut:
Noroc, stafie! Astăzi arăţi mai bine, începi să prinzi puţină carne.
Se pare că fratele tău te va scoate la liman cu atâta-grijă câtă îţi poartă.
Apoi continua să facă comparaţie între bătrâneţea ei sănătoasă şi
viguroasă, şi acea tinereţe ruinată ce se apăra cu tenacitate de moarte.
În faţa ta mă ai pe mine cu cei şaizeci de ani ai mei: nu am suferit
de nici o boală în tot cursul vieţii. Vară şi iarnă, mă scol cu noaptea-n
cap; dantura o om completă şi mănânc la fel ca atunci când don
Sebastian venea cu sutana sa roşie de ministrant să-mi răpească o parte
din prânz. Voi, neamul Luna, aţi fost întotdeauna slabi; tatăl tău, înainte
de a atinge vârsta mea. Nu se putea mişca şi se plângea de reumatism şi
de umezeala din această grădină. In ea mă aflu eu acum şi nu am nimic:
mă simt la fel ca atunci când nu coboram din claverii. Noi, neamul
Villalpando, suntem de fier: descindem puţin din acel faimos Villalpando
care a făcut grilajele din altarul cel mare, vasul de împărtăşanie şi multe
ale minunăţii. Trebuie să fi fost un uriaş, judecind după uşurinţa cu care
răsucea şi modela tot felul de metale.
Ruina fizică a lui Gabriel trezea în ea o compătimire adâncă.
Cu ce te-ai ales plăcut din hoinăreala ta prin lume, nepoate?
Pentru tine, războiul a fost pierzanie. Acum ai fi avut scaunul tău în cor
şi cine ştie dacă nu ai fi devenit un alt don Sebastian! Adevărul este că
despre el, când era tânăr, s-a vorbit mai puţin în seminar decât despre
tine, şi nici o minune a înţelepciunii nu era. Însă tu ai văzut lumea, ai
prins gust pentru ţări străine, unde se spune că există nişte cucoane
foarte frumoase şi că fiecare poartă pe cap o pălărie cât o umbrelă de
soare. Tu, care erai frumos, ai devenit acum urât ca o pocitanie; ţi-o
spun eu, care sunt mătuşa ta, de altfel este clar că te-ai întors bolnav şi
vlăguit. Ai trăit din plin. În definitiv ce lucru important ai făcut pentru
omenire, ipocritule! Şi biata ta mamă care te-a îngrijit şi pregătit pentru
a ajunge, sfânt! Să ne păzească Dumnezeu de asemenea sfinţenie! Nu
nega, nu o face pe nevinovatul; minciunile mă supără. Te-ai distrat, şi
bine ai făcut, ţi-ai bătut joc de toate ocaziile ce ţi-au apărut. Răul este că
te-ai distrus. Şi în ce hal ai ajuns aici, că ţi se face milă văzându-te. Am
cunoscut mulţi ca tine. Eu nu ştiu ce au oamenii ăştia ai bisericii, ce
spirit rău poartă în ei, că atunci când se aruncă în viaţă nu ştiu unde să
se oprească, şi se consumă şi se tot consumă în mod nesăbuit până ce
nu mai rămâne nimic din ei. La fel ca tine s-au perindat mulţi prin
seminar.
Într-o dimineaţă, Gabriel îi puse mătuşii sale o întrebare ce o
pregătise de mult. Dorea să afle adevărul despre Sagrario, nepoata sa, şi
ce se întâmplase în casa fratelui său.
Mătuşă dragă, dumneata care eşti atât de bună; dumneata mă vei
lămuri. Tuturor pare că le este teamă să vorbească despre asta. Până şi
nepotul meu Ţică, ce este atât de flecar şi bârfeşte pe toată lumea din
claverii, tace când îl întreb. Ce s-a întâmplat, mătuşă?
Faţa bătrânei se întunecă.
O mare nenorocire, fiule: ceea ce nu s-a văzut niciodată în galeria
superioară. Nebuniile lumii au pătruns în catedrală şi şi-au făcut cuib
chiar în casa cea mai onorabilă, cea mai veche şi mai respectată din
claverii. Cu toţii suntem fiinţe bune, oameni ce nu am văzut lumea nici
măcar prin gaura cheii, şi trăim aici ca într-o cutie de conserve. Insă voi
cei din familia Luna aţi fost mai buni decât cei buni; şi să nu mai
pomenim de toţi Villalpando, care se situează îndată după voi. Vai, dacă
mama ta ar vedea! Dacă tatăl tău ar trăi! Eu învinovăţesc mai mult pe
fratele tău pentru bunătatea lui, pentru simplitatea lui, pentru această
blestemată manie pe care o au toţi părinţii, care nu ţin seama de pericol
în speranţa de a-şi aranja cit mai bine fiicele.
Însă cum au decurs lucrurile, mătuşă? Ce s-a întâmplat între
nepoata mea şi cadetul acela?
Ce se întâmplă frecvent în lume, dar aici nu avusese loc niciodată.
De o mie de ori l-am dojenit pe fratele tău: „Fii atent, Esteban, acest
domnişor nu este pentru fata ta”. Foarte simpatic, foarte de viaţă,
purtând uniforma academiei militare ca nimeni altul, şi conducând
grupul cel mai înrăit de cădeţi, în nesăbuinţele lor, prin întreg oraşul.
Afară de aceasta, fiu al unei familii de vază; nobili bogaţi care niciodată
nu îl lăsau să umble prin Toledo cu buzunarele goale. Şi ea, biata
Sagraria, prostită de dragoste, zăpăcită de cadetul ăla, mândră când se
plimba duminicile prin Zocodover sau în Miradero, între mama sa şi acel
iubit atât de dichisit, că o invidiau toate domnişoarele din oraş. Despre
frumuseţea nepoatei tale vorbea întregul Toledo. Fetele din colegiul
fecioarelor nobile o porecliseră, din invidie, „paraclisera de la catedrală”;
însă ea, sărmana, trăia doar pentru cadetul ei, şi părea că ar vrea să-1
soarbă cu ochii aceia albaştri. Dobitocul de frate-tu îl lăsa să intre în
casă, foarte mândru de onoarea ce i-o făcea familiei sale. Ştii prea bine,
Gabriel: veşnica orbire a unor toledani din mica burghezie, care acceptă,
considerând o fericire logodna fetei lor cu un cadet, în ciuda faptului că
sunt foarte rare cazurile când aceste iubiri sfârşesc prin căsătorie. Nu
există femeie care se socoate cât de cât frumoasă să nu se lase ispitită de
nişte pantaloni coloraţi.
Îmi amintesc că şi eu, de mică, îmi aranjam părul şi îmi netezeam
borurile pălăriei când auzeam târându-se o sabie pe dalele mânăstirii. O
orbire ce trece de la mamă la fiică şi, în plus, nemernicii îşi au
verişoarele, sau logodnicele lor acolo de unde au venit, şi se înapoieză la
ele imediat ce au terminat studiile la academia militară.
Bine, mătuşă, cât de rău s-a încurcat cu el nepoata mea?
Când respectivul domnişor absolvi şcoala cu gradul de locotenent,
familia obţinu să fie repartizat la Madrid. Despărţirea a fost un adevărat
teatru. Eu cred că până şi papă-laptele de frate-tu şi naiva sa soţie
(odihnească-se în pace) au plâns ca şi cum ei ar fi fost logodiţi cu el.
Tinerii îşi strângeau mâinile, şi aşa au rămas ore întregi, privindu-se în
ochi, ca şi cum ar fi dorit să se mănânce. El era mai liniştit: promitea că
va veni în fiecare duminică, şi că va scrie în fiecare zi. La început aşa a
procedat, însă mai apoi au trecut săptămâni fără să se mai arate, şi
poştaşul urca în claverii din ce în ce mai rar, până ce nu mai urcă deloc.
Se sfârşise: domnişorul locotenent avea la Madrid alte preocupări. Biata
ta nepoată se consideră nenorocită, deveni palidă, nu mai era acum acea
piersică coaptă, cu piele fină ce te provoca s-o muşti. Plângea prin toate
colţurile ca o Magdalenă. Şi, ' într-o zi, cuprinsă de nebunie, îşi luă
zborul. Şi până acum.
Insă unde a plecat? Nu au căutat-o?
Fratele tău parcă înnebunise. Bietul Esteban!' In unele nopţi îl
surprindeau îmbrăcat sumar în galeria superioară, ţeapăn ca un stâlp,
privind fix cerul cu nişte ochi ce păreau de sticlă. Nici să nu audă cumva
de ideea de a porni în căutarea fetei: îl înfuria. Ruşinea se în'tâmplase, şi
nu dorea să i se dea proporţii prin aducerea ei acasă, introducând în
biserica primată, în onorabila casă a neamului Luna, o destrăbălată.
Timp de mai mult de un an, cu toţii aici în claverii am trăit zdrobiţi de
această întâmplare. Părea că eram în doliu. Închipuieşte-ţi: să se
întâmple acest lucru în catedrală, aici unde anii trec într-o sfântă
împăcare, şi nimeni nu ar îndrăzni să adreseze altuia vreun cuvânt mai
tare! In clipele acelea mi-am amintit de tine. Părea imposibil ca din
familia Luna, oameni atât de liniştiţi şi de serioşi, să iasă o tânără care
să aibă puterea de a fugi în acest Madrid, unde nu fusese niciodată,
după un bărbat, fără teamă de Dumnezeu şi de lume. Cui putea să-i
semene această mironosiţă? Unchiului ei Gabriel, care pornise spre
sfinţenie şi, cu toate acestea, după ce făcuse războiul dezlănţuindu-se,
acum hoinărea prin lume ca ţiganii.
Gabriel nu protestă şi nu încercă să zdruncine această convingere
pe care mătuşa şi-o făcea despre trecutul său.
Şi după fugă, ce ai mai aflat despre fată?
 La început multe, apoi nici un cuvânt. Trăiau la Madrid împreună,
ascunzându-se de lume, în sfântă înţelegere, ca şi cum ar fi fost soţ şi
soţie. Asta a durat un timp oarecare, şi chiar eu, aflând cum decurg
lucrurile, începusem să bat în retragere, gândind că dacă acel foarte de
condamnat individ a devenit persoană cumsecade, va sfârşi prin a se
căsători cu Sagrario. Însă după un an totul a luat sfârşit. El se cam
plictisise şi familia lui interveni pentru ca această nesăbuinţă a tânărului
să nu-i afecteze viitorul. Până acolo au mers lucrurile încât părinţii lui se
adresară poliţiei, care la rândul ei a ameninţat-o pe fată sfătuind-o să nu
plictisească pe ofiţeraş cu încăpăţânările ei de muiere părăsită. Apoi. Nu
mai ştiu nimic sigur. Din când în când mi-au spus câte ceva cei care
merg la Madrid. Unii dintre ei au văzut-o. Însă mai bine ar fi fost să nu o
fi văzut. O ruşine, Gabriel, o dezonoare pentru familia voastră, care este
şi a mea. Această nenorocită reprezintă răul cel mai mare. Mi-au spus că
a fost foarte bolnavă; cred că încă mai este; închipuie-ţi viaţa pe care o
duce! Şi asta de cinci ani! Ce o fi devenit nefericita! Şi când mă gândesc
că este fata surorii mele!
Doamna Tomasa vorbea foarte emoţionată.
Apoi, Gabriel, doar ştii ce s-a întâmplat „aici. Biata ta cumnată a
murit fără ca noi să cunoaştem cauza. În răstimp de câteva zile; poate de
ruşine, căci murind, spunea întruna că ea este vinovată de toate cele
întâmplate. I se rupea inima văzând cum arăta fratele tău după această
întâmplare. Este adevărat că Esteban dintotdeauna nu reprezentase
mare lucru, însă după cele întâmplate cu fiica sa s-a prostit de tot. Vai,
băiatule! Şi eu am suferit destul. Aşa cum mă vezi, atât de veselă atât de
dornică de viaţă, uneori mă izbeşte aici, în frunte amintirea acestei
nefericite, şi atunci mănânc puţin şi dorm greu, gândindu-mă că o copilă
care, în definitiv, are sânge de-al meu, umblă pierdută prin lume, servind
de jucărie bărbaţilor, fără ca cineva s-o ocrotească, ca şi cum ar fi
singură şi nu ar avea familie.
Doamna Tomasa îşi trecu peste ochi vârful şorţului. Glasul îi
tremura, şi pe obrazul ei uscat de bătrână alunecau lacrimi.
Mătuşă, dumneata eş. 'te bună – spuse Gabriel – însă trebuia să te
fi ocA mai mult de nefericita aceasta. Trebuia să o fi luat sub protecţia
dumitale, să o fi salvat, să o fi adus aici. Trebuie să fii milostivă cu
slăbiciunile altora, şi mai ales când victima este carne din carnea
noastră.
Vai, fiule! Cui îi adresezi cuvintele acestea?! De o mie de ori m-am
gândit la asta, însă mi-e frică de fratele tău. Este pâinea lui Dumnezeu,
însă devine fiară când i se pomeneşte de fiica lui. Chiar dacă am fi
întâlnit-o şi am fi adus-o, el nu vroia să o mai primească. Se indignează
numai la gândul ăsta ca şi cum i s-ar propune un sacrilegiu. Nu ar fi
putut suporta fără suferinţă prezenţa ei în casa care a fost a părinţilor
voştri. Afară de asta, cu toate că nu o spune, îi e teamă de scandalul pe
care l-ar putea face toţi cei ce locuiesc aici în claverii şi care cunosc cele
întâmplate. Dar problema asta este mai uşor de rezolvat. Vor avea grijă
să tacă toţi din gură ştiindu-mă pe mine la mijloc. Însă fratele tău îmi
inspiră teamă. Nu îndrăznesc.'
Eu o voi ajuta – spuse convins Gabriel. Să căutăm fata, şi în clipa
în care am găsit-o, voi avea eu grijă de Esteban.
Va fi greu să o găsim. De mult timp nu mai ştiu nimic despre ea.
Fără îndoială că cei care o văd evită să vorbească pentru a nu ne provoca
supărări. Însă eu voi cerceta. Vom vedea, Gabriel, să ne gândim cum să
procedăm.
Şi canonicii? Şi cardinalul? Nu se vor opune ca biata fată să revină
la claverii?
Aş! Întâmplarea a avut loc mai de mult şi puţini îşi amintesc. Afară
de aceasta, pe tânără o putem duce la o mânăstire, să ducă o viaţă mai
retrasă şi liniştită, fără ca cineva să facă scandal.
Nu, lucrul acesta nu, mătuşă. Este o soluţie crudă. Nu avem
dreptul să o salvăm pe sărmana aceasta cu preţul libertăţii sale.
' Ai dreptate – spuse bătrâna, după un moment de gândire. Mie,
chestia asta cu călugăria, nu mi-a făcut 1 niciodată mare plăcere. Unde
poate fi mai nimerit pentru a o îndrepta pe drumul cel bun decât în
sânul familiei T Să o aducem acasă dacă este pocăită şi doreşte liniştea.
Primei femei din claverii care ar zice ceva despre ea, îi rup părul din cap.
Ginerele meu uneori se va preface că se scandalizează, însă îl pun eu la
punct. Mai bine ar fi ca el să nu treacă cu vederea plimbările pe care
Juanito, acest cadet, nepot al lui don Sebastian, le face prin galerie când
nepoata mea apare la uşă. Smintitul nu visează altceva decât să se
înrudească cu cardinalul şi fiică-sa să fie generăleasă. Ar fi bine să-şi
amintească de biata Sagrario. In ce priveşte pe don Sebsatiân, fii liniştit,
Gabriel. Nu va spune nimic dacă reuşim să aducem fata. Şi, în definitiv,
de ce ar spune? Trebuie să avem milă de aproapele nostru, şi ei trebuie
să aibă mai mult ca oricine. Pentru că, în definitiv, crede-mă, Gabriel,
sântem oameni, nimic altceva decât oameni!
Y
Oamenii din biserica primată întâmpinau cu o încăpăţânată tăcere
orice aluzie, oricât de mică ar fi fost ea, la adresa arhiepiscopului în
funcţie. Era un obicei tradiţional în claverii. Gabriel îşi amintea că
observase acelaşi lucru în copilărie.
Dacă se vorbea despre arhiepiscopul anterior, lumea aceea,
obişnuită cu bârfeli, ca toţi oamenii care trăiesc într-o oarecare izolare,
îşi dezlega limba, comentând povestea lui şi defectele sale. De un prelat
mort nu aveai a te teme. Afară de asta să vorbeşti de rău pe defunct
constituia o măgulire indirectă a arhiepiscopului în viaţă şi a favoriţilor
săi. Dacă în timpul conversaţiei apărea numele eminenţei în viaţă,
tăceau cu toţii, ducându-şi mâna la bonetă pentru a saluta, ca şi cum
principele bisericii i-ar fi putut vedea din palatul alăturat.
Gabriel, auzindu-i pe prietenii săi din galeria superioară, îşi aminti
de judecata funerară a egiptenilor. In primată nu se spunea adevărul
despre prelaţi, nici nu îndrăznea cineva să dea în vileag lipsurile lor până
nu intrau în împărăţia morţilor.
Cel mult îşi permiteau să discute discordiile dintre domnii
canonici, să ţină socoteala celor care se salutau în cor, sau îşi azvârleau
între verset şi antifon priviri ca nişte câini turbaţi gata să se muşte; sau
să vorbească cu uimire despre o polemică ce ţinea de trei ani de zile în
gazetele catolice de la Madrid consacrată potopului, dacă acesta a fost
universal sau parţial.
\par In jurul lui Gabriel se formase un grup de prieteni. Aceştia îl
căutau, simţeau nevoia prezenţei lui, exercita asupra lor acea atracţie pe
care, chiar dacă nu scoteau un cuvânt, o au cei care sunt născuţi pentru
a fi păstori de oameni. După-amiezile se întruneau în locuinţa
clopotarului, iar când timpul era frum<? S, la galeria situată pe faţada
iertării. Dimineţile, reuniunile se ţineau în casa pantofarului, cel care
arăta vizitatorilor uriaşii, un omuleţ gălbui la faţă şi bolnav, cu veşnice
dureri de cap, ce îl obligau să poarte mai multe batiste înfăşurate în
formă de turban.
Era cel mai sărac din claverii. Nu avea serviciu şi îşi îndeplinea
rolul de a prezenta uriaşii fără să primească. Vreo retribuţie, cu speranţa
că va putea obţine primul loc devenit vacant; el era foarte recunoscător
corpului de canonici pentru faptul că i se acordase locuinţă gratuită,
aceasta pe considerentul că soţia lui era fiica unui vechi slujitor al
catedralei. Mirosul urât al cleiului şi pieilor umede împrumuta locuinţei
sale acea atmosferă acră a mizeriei. O fertilitate exasperantă agrava
această sărăcie. Nevastă-sa, o femeie ofilită, tristă şi cu ochii mari,
gălbui, aducea în fiecare an pe lume un copilaş ce se agăţa de sânii ei
vlăguiţi. Prin galerie se strecurau, de-a lungul pereţilor, cu melancolia
foamei, mai mulţi micuţi cu capul enorm şi gât subţire, veşnic bolnavi şi
care nu reuşeau niciodată să moară, chinuiţi de bolile stranii ale
anemiei, de bube ce apăreau şi dispăreau pe faţă şi de cruste
respingătoare ce le acopereau mâinile.
Pantofarul lucra pentru atelierele din oraş, fără a prospera prea
mult. De la primele raze ale soarelui, bătăile ciocanului său răsunau în
liniştea galeriei. Acest semnal de muncă profană îi atrăgea pe toţi cei
lipsiţi de ocupaţie în camera mizeră şi rău mirositoare. Mariano, Ţică şi
un ţârcovnic, care şi el trăia în mânăstire, erau cei pe care Gabriel îi
întâlnea mai frecvent aşezaţi pe scăunaşele descleiate ale pantofarului,
atât de joase, că se putea atinge cu mâinile duşumeaua de cărămizi roşii
şi prăfuite.
 Deseori, clopotarul alerga la turn pentru a trage clopotele, iar locul
său gol îl ocupa un bătrân suflător la orgă, sau oamenii din sacristie,
care urcau sus atraşi de cele ce se vorbea la această reuniune a
personalului inferior al primatei. Se întâlneau pentru a-1 auzi pe Gabriel.
De fapt, revoluţionarul nu dorea să vorbească, ci să asculte distrat
bârfelile despre viaţa oamenilor bisericii; prietenii lui însă doreau să ştie
lucruri din acele ţări pe care el le străbătuse, cu acea curiozitate a
fiinţelor izolate de lume. Auzindu-1 descriind frumuseţea Parisului şi
măreţia Londrei, deschideau ochii ca nişte copii care ascultă o poveste.
Pantofarul, cu capul plecat, fără a renunţa la treaba lui, urmărea
cu atenţie relatarea atâtor minunăţii. Când Gabriel încetă de povestit, cu
toţii căzură de acord că acele oraşe erau mai irumoase decât Madridul.
Şi încă ce” Madrid! Până şi pantofăreasa, stând în picioare într-un colţ,
uitând de bolnăvicioasa ei progenitură, îl asculta pe Luna cu uimire, faţa
însufleţindu-i-se de un zâmbet cadaveric ce reuşea să lumineze omul din
animalul acela resemnat de mizerie, atunci când Luna descria luxul pe
care îl afişau marile doamne din străinătate.
Toţi robii catedralei simţeau tulburând se spiritele încremenite şi
insensibile ca piatra zia iv, în faţa acestor evocări ale unei lumi
îndepărtate pe e nu o vor vedea niciodată. Splendorile civilizaţiei
moderne îi mişcau mai puternic decât frumuseţile cerului descrise în
predici. In ambianţa acră şi prăfuită a sărăcăcioasei încăperi, vedeau cu
ochii imaginaţiei perindându-se oraşe fantastice, şi întrebau cu naivitate
despre alimentele şi obiceiurile oamenilor de prin părţile acelea, ca şi
cum credeau să sunt fiinţe de cu totul altă specie.
După-amiezile, la ora oficierii slujbelor, Gabriel, obosit de
monotonia liniştită a claveriilor, cobora în biserică.
Fratele său, cu mantie de lână, guler plisat, alb, şi vergea lungă, ca
un poliţai de pe vremuri, se afla de santinelă pe transeptul bisericii,
pentru a-i împiedica pe curioşi să treacă între cor şi altarul mare.
Lumina după-amiezii, filtrându-se prin ferestrele largi, desfăşura
pe pardosea pete mari în diverse ape. Sacerdoţii, călcând pe acest covor
de lumină, apăreau verzi sau roşii, după culoarea vitraliilor. În cor
cântau canonicii, pentru ei înşişi, în trista singurătate a bisericii.
Răsunau ca nişte explozii loviturile portiţelor când se închideau după ce
lăsau să treacă vreun cleric întârziat. De sus, orga corului fonfăia din
când în când, intercalându-se în cântul monoton, însă suna cu lenevie,
ca leşinată, din pură obligaţie, şi părea că se tânguie de efortul său în
penumbra singuratică.
Gabriel continua să dea ocol catedralei de unul singur, deoarece
nepotul său, îngrijitorul de câini, nu venise cu el, şi renunţase la
conversaţia cu ministranţii sau cu băiatul de curse, care îşi avea loc fix
la uşa secretariatului corpului de canonici.
 Pe Luna îl amuzau vorbele de ocară ale lui Ţică, siguranţa şi
nepăsarea cu care umbla prin edificiu, ca şi cum faptul de a se fi născut
aici îl scutea de orice sentiment de respect faţă de acesta. Când
pătrundea vreun câine în naos, evenimentul îl entuziasma.
Unchiule – îi spunea lui Luna – te rog urmăreşte-mă şi să vezi ce
fac eu acum.
Trăgând de pulpanele vestei, înainta spre câine cu un mers legănat
şi salturi de toreador. Animalul, cunoscându-1 de mai înainte, căuta să
scape prin uşa cea mai apropiată, însă Ţică îi tăia drumul, îl fugărea prin
naos, îl gonea din capelă în capelă, până ce, înghesuindu-1 într-un colţ,
putea să-i dea câteva lovituri de picior. Schelălăitul jalnic deranja corul
şi Ţică râdea, în timp ce de dincolo de împrejmuire, bunul Esteban făcea
un gest de ameninţare cu vergeaua lui de lemn.
Unchiule – îi spuse într-o după-amiază păcătosul îngrijitor de câini
– dumneata care pretinzi că ştii bine catedrala, mă prind că nu ai văzut
şi lucrurile ei vesele.
Clipea din ochi şi întovărăşea acest semn cu gesturi obscene
pentru a arăta că respectivele lucruri erau mai mult decât vesele.
Pe mine – continuă el – mă interesează glumele ce şi le permiteau
cei vechi; nu există niciuna care să-mi scape. Stai puţin, unchiule, dacă
vrei să te distrezi. Dumneata, la fel ca toţi cei care cred că ştiu totul
despre catedrală, cu siguranţă că ai trecut de multe ori pe lingă aceste
lucruri fără să le observi însă.
Şi Ţică, continuându-şi plimbarea pe partea exterioară a corului, îl
conduse pe Gabriel până în faţa porţii iertării. Sub măreţul medalion
care serveşte de sprijin Muntelui Tabor, operă a lui Berruguete, se
deschide firida în formă de cupolă a Fecioarei Stelei.
Te rog, unchiule, priveşte bine această imagine. Există în întreaga
lume vreuna asemănătoare? Este o damă, o femeie tinără care ar
înnebuni bărbaţii dacă ar clipi doar din ochi.
Pentru Gabriel lucrul acesta nu prezenta o descoperire, încă de
mic copil cunoştea imaginea acelei femei frumoase şi senzuale, cu
zâmbet lumeăc, corpul aplecat, şoldul proeminent, şi în ochi o expresie
de veselie zburdalnică, ca şi cum ar porni la dans. Copilul, în braţele
sale, râdea şi el şi întindea mina spre mantia frumoasă, ca şi cum ar fi
dorit să-i descopere pieptul. Imaginea pictată, poleită cu aur, are o
mantie albastră, punctată cu stele de aur, fapt care îi dă şi denumirea de
Fecioara Stelei.
Dumneata, unchiule, care ai citit atât de mult, poate nu ştii
povestea acestei capele, mult mai veche decât catedrala. Aici, negustorii
de lină, dărăcitorii şi ţesătorii din Toledo îşi aveau patroană lor înainte de
a se construi biserica, şi ei au cedat acest teren numai cu condiţia că vor
fi stăpânii absoluţi ai capelei şi că vor face în ea tot ce vor pofti, precum
şi din orice bucată de pământ a catedralei până la pilaştrii ei cei mai
apropiaţi. Ce încurcături a dat naştere aceasta în zilele în care se făceau
slujbe pentru fecioară, ei nu ţineau seamă-că în cor se aflau canonicii, şi
cu neruşinate cântece tulburau predicile. Dacă canonicii le pretindeau
linişte, răspundeau că cei datori să tacă erau cei din cor, deoarece ei,
ţesătorii, se aflau pe pământul lor, mult mai vechi decât catedrala.
Unchiule, dumneata cunoşti povestea asta?
Da, acum îmi amintesc. Arhiepiscopul Valero Losa le intentă
proces la începutul secolului al XVIII-lea. Priveşte mormântul lui de lingă
altar. A pierdut procesul, a murit de supărare şi a dat dispoziţie să fie
înmormântat chiar aici, ca să poată fi călcat în picioare, după moarte, de
insolenţii negustori de lină, având în vedere că în viaţă îl învinseseră.
Mmdria acestor principi ecleziastici îi împingea la gesturi de o modestie
cât se poate de. Orgolioasă. Asta este tot ce vrei să-mi arăţi?
Vei vedea dumneata şi lucruri mai interesante. Să ne luăm rămas
butTde la fecioară. Insă priveşte-o şi dumneata! Ce obraz! Are ochii
adumbriţi. Adevărată fe-' meie! Eu îmi petrec multe ore privind-o. Este
logodnica mea. In toate nopţile o visez.
Înaintară câţiva paşi pe poarta cea mare a catedralei pentru a
cuprinde mai bine* cu vederea întreaga faţadă exterioară a corului. În
dreptul celor trei deschideri circulare de pe faţadă, se întinde un brâu de
reliefuri vechi, opera unui obscur artist medieval, reprezentând scenele
creaţiei. Gabriel recunoştea sculpturile acestea grosolane, contemporane
cu cele de pe poarta Orologiului şi cu primele lucrări ale catedralei.
Priveşte, te rog. În primele medalioane, Adam şi Eva umblă goi ca
nişte viermi. Domnul insă îi goneşte din paradis. Pentru a porni pe
pământ sunt nevoiţi să se îmbrace, şi priveşte ce fac până se văd în
haine. Uită-te la medalionul al cincilea, la dcoapta noastră. Ce bună
dispoziţie trebuie să fi avut meşterul care le-a făcut.
Gabriel privi pentru prima oară cu atenţie acele reliefuri uitate. Era
naturalismul simplu al Evului Mediu încrederea cu care artiştii
reprezentau concepţiile lor profane în epoâa aceea de idealitate; dorinţa
de. A perpetua triumful cărnii în oricare colţ neştiut al monumentelor
mistice, pentru a dovedi că viaţa nu muri&e. Eva era prăbuşită printre
arbori, cu îmbrăcămintea în dezordine, iar Adam, cu un gest de nebunie
senzuală, îi prindea braţele pentru a o domina şi îşi lipea gura de pieptul
ei cu atât a aviditate, încât s-ar putea crede foarte bine că sărută sau
muşcă.
Ţică se simţea mândru văzând expresia de surpriză pe care o
observa pe faţa unchiului său.
Ei, ce zici? Lucrul acesta l-am descoperit tot rnvârtindu-mă prin
biserică. Domnii canonici cântă în fiecare zi de cealaltă parte a acestui
perete, fără a bănui că peste; capetele lor există asemenea scene vesele.
Şi vitraliile, unchiule? Priveşte bine. La început te orbesc atâtea culori,
figurile se amestecă, plumbul taie picturile şi nu se poate ghici nimic.
Insă eu mi-am pierdut după-amieze întregi studiindu-le, şi le ştiu pe
dinafară. Sunt istorii, fapte din epoca lor pe care sticlarii le-au pictat
acolo, şi alo căror gânduri ascunse s-au pierdut fără ca vreun creştin să
le reţină.
„ Şi arătă ferestrele din al doilea naos, prin care lumina înserării se
filtra cu un ton de zahăr ars.
Priveşte dumneata acolo – cofttinuă îngrijitorul de câini. Un domn
cu capă roşie şi spadă se urcă pe o scâr a de frânghie. La fereastră îl
aşteaptă o călugăriţă. Pare o scenă din Don Juan Tenorio Mai încolo,
două fiinţe stau în pat şi nişte oameni strigă la uşă, familia care îi
surprinde. Şi în celălalt vitraliu/fii bun şi priveşte cu atenţie: bărbaţi în
pielea goală şi femei de proastă reputaţie, fără altă îmbrăcăminte pe ele,
decât şuviţa de păr; lucruri, în fine, de pe timpurile când lumea era
lipsită de ruşine.
Gabriel zâmbea în faţa neroziilor.pe care capriciile artei vechi i le
inspira îngrijitorului de câini.
Apoi, în cor, unchiule, de asemenea există ceva interesant de
văzut. Să mergem acolo: slujba e pe sfârşite şi canonicii pleacă.
Luna simţea, ori de câte ori intra în cor, că admiraţia îl copleşea.
Acele rânduri de scaune înalte, operă a lui Felipe do Borgona, şi
Berruguete, îl extaziau cu bogăţia lor, do marmură, jasp şi aur, statui şi
medalioane. Spiritul lui Micholangelo reînvia în catedrala toledană.
Îngrijitorul de eiini examina rândul de scaune joase, iscodind în
reliefurile lor gotice descoperirile datorate curiozităţii sale bolnăvicioase.
Aceste dinţii rânduri de scaune scunde, unde se aşezau clericii de
categorie infefioară, erau anterioare cu jumătate de secol celor înalte;
însă în aceşti cincizeci de ani arta a făcut un salt mare de la goticul rigid
şi aspru la s^uavităţile şi bunul gust al Renaşterii. Scaunele au fost
cizelate de maestrul Rodrigo, în epoca în care Spania creştină, zguduită
de entuziasm, asista la ultimele eforturi ale regilor catolici pentru a
completa reconquista. Pe spătare şi pe lemnăria frizelor, cincizeci şi
patru de sculpturi reproduceau principalele momente ale cuceririi
Granadei.
Ţică nu era atent la aceste panouri din stejar şi nuc cu mulţime de
călăreţi şi ciorchini de soldaţi escaladând zidurile din oraşele maure. Îl
interesau mai mult braţele scaunelor, balustradele scărilor care duc la
rândurile de scaune înalte, proeminenţele care le separă şi servesc
pentru a putea sprijini capul, acoperite de animale şi fiinţe groteşti:
câini, maimuţe, păsări, călugări şi paji, cu toţii în posturi dificile,
rarisime şi obscene. Porci şi broaşte, în monstruoase împreunări,
maimuţe cu gesturi deşucheatp se Văsuceâu grotesc. Era o lume de
caricaturi ale desfrâului, de gesturi în Care apărea pasiunea carnală, cu
grimasa animalităţii.
 Fii atent aici, unchiule. Este kicrul cel mai nostim şi vrednic de
luat în seamă.
Şi Ţică îi arătă lui Gabriel figurina durdulie a unui călugăr cu
urechi enorme de măgar, predicând.
Când au ieşit din cor, Gabriel îl văzu, aproape de marea frescă a
Sfintuluf Cristobal, pe dirijorul de capelă. Acesta tocmai închidea o
portiţă din apropierea imediată a colonului, care duce, printr-o scară în
spirală, la arhiva de muzică. Artistul purta sub braţ o carte mare cu
coperţi prăfuite, şi pe care i-o arăta lui Gabriel.
O duc'sus. Dumneata vei putea auzi ceva frumos merită oboseala.
Xs
Şi plimbându-şi privirea de la uriaşa carte'la portiţă, exclamă
Vai, Gabriel, cită suferinţă îţi procură arhiva asta! De fiecare dată
după ce o vizitez ies întristat. Pe aici au trecut barbarii. Toate Cărţile de
muzică au pagini rupte, tăieturi acolo unde exi^ă un text de mână, o
vignetă, sau ceva frumos. Muzica veche doarme sub praf. Domnii
canonici nu o doresc, nu o înţeleg, nici nu sunt în stare să dăruiască
vreo câteva pesete pentru ca să fie ascultată la marile sărbători. Le este
suficient să o scoată la capăt cu o bucată rossiniană oarecare; şi în ce
priveşte orgă, singurul lucru ce îi interesează este, ca eu să cânt lent,
foarte lent. Cit mai multă lentoare, cât mai multă religiozitate, chiar dacă
organistul ar cânta o habaneră.
Continua să privească portiţa arhivei cu ochi melancolici, ca şi
cum ar fi fost gata să plângă peste ruina muzicii. *
— Înăuntru, Gabriel, există opere importante ce nu trebuie să
moară atât timp cât va dura în lume arta. Noi, în muzica profană, nu
suntem mare lucru, însă te rog să. Mă crezi dumneata că Spania a
reprezentat ceva în ceea ce priveşte autorii religioşi. Prin asta s-ar
subînţelege că într-adevăr exişiă muzică profană şi muzică religioasă,
lucru despre care eu mă îndoiesc; pentru mine, există numai muzică, şi
eu nu ştiu care va fi îndrăzneţul acela care să poată 'face în mod
ajnănunţit separarea, unde se sfâfşcşte una şi unde începe cealaltă. În
spatele acestui zid al Sfântului Cristobal dorm mutilaţi, cu giulgiu de
praf, marii muzicieni spanioli. Mai bine că dorm. Pentru a nu auzi ce se
cânt ă în acest cor! Acolo zace Cristobal Morales, care acum trei secole a
fost dirijor de capelă în această catedrală, cu douăzcci deani înaintea lui
Palestrina, când acesta începuse reforma muzicii. La Roma, el şi-a
împărţit gloria cu faimosul maestru. Portretul său se află la Vatican, şi
Lamentaţiilş sale, motetele sale, al său Magnificat dorm uitate aici de
secole. ^Acolo se află Victoria. Îl cunoşti dumneata? Un altul din aceeaşi
epocă. Contemporanii invidioşi îl denumeau „imitatorul lui Palestrina”,
luându-i toate operele drept imitaţie, după lunga lui şedere la Roma; însă
te rog să crezi că în loc să-1 plagieze pe italian, mai degrabă cred că 1-a
depăşit. Tcrt aici se află Rivera, un maestru toledan de care nimeni, nu-
şi mai aduce aminte, şi care are la arhivă un volum întreg de liturghii; şi
Romero de Avila, cel care a studiat cel mai bine cântul mozarab; şi
Ramos de Pareja, un muzician cu nimic mai prejos de cei din secolul XV,
care a scris, în Bologna, De musica Tractatus şi a distrus vechiul sistem
a lui Guido de Arezzo, descoperind natura sunetelor; şi călugărul Urena,
care adaugă nota şi la scară; şi Javier Garda, care în secolul„ trecut
reforma muzica, îndrumând-o spre Italia* (Dumnezeu să-1 ierte!), drum
bătătorit din care încă nu am ieşit; şi Nebra, marele organist al lui Carlos
al III-lea, un senior care, cu un secol înaintea naşterii lui Wagner,
întrebuinţa în Spania disonanţa muzicală. La scrierea Reqmem-ului
pentru funeraliile donei Barbara de Braganza, presimţind uimirea
instrumentiştilor şi a cântăreţilor în faţa muzicii sale revoluţionare,
notase la marginea particellelor: „Se atrage atenţia că acest rol nu este
greşit”. Litania sa a fost atât de celebră, că era interzis să fie copiată sub
pedeapsa excomunicării; însă treabă inutilă, deoarece astăzi ar fi
excomunicat doar acela care şi-ar aminti de ea. Crede-mă, domnule
Gabriel, că această arhivă este un panteon de oameni celebu, însă, la
urma urmei, un panteon, unde nimeni nu învie.
Apoi adăugă, cu glas scăzut:
— Biserica a fost întotdeauna puţin iubitoare de muzică. Pentru a
o înţelege şi a o simţi trebuie să te naşti artist, şi doar dumneata ştii ce
sunt toţi aceşti domni care sunt plătiţi pentru a cânta în cor. Fără a
cunoaşte muzică. Când te văd pe dumneata, Gabriel, zâmbind în faţa
lucrurilor religioase, ghicesc în gestul dumnitale cât de mult te abţii, şi îţi
dau dreptate. Eu am avut curiozitatea să cunosc istoria muzicii
bisericeşti; am urmărit pas cu pas lflngul culuar al acestei arte nefericite,
purtând crucea cultului în spate prin secole. Dumneata cu siguranţă că
ai auzit vorbindu-se de multe ori despre muzica religioasă, ca şi cum ar fi
fost ceva deosebit, creat de biserică. Ei bine; este o minciună: muzica
religioasă nu există.
Îngrijitorul de câini se îndepărtă când îl auzi pe dirijorul de capelă
vorbind cu neobosita lui vehemenţă despre arta sa. El avea deja o părere
formată despre don Luis, şi o spunea tuturor în galeria superioară. Era
un ţâcnit, care ştia să cânte din armonium doar tristeii, fără ca să-i
treacă prin cap să mai înveselească şi pe bieţii oameni din claverii cu
nişte cântece mai săltăreţe, aşa cum îi cerea nepoata vergelei de argint.
Sacerdotul şi Gabriel s-au plimbat vorbind prin naosele cufundate
în linişte. Nu se observau alte persoane decât un grup de oameni ai casei
ce stăteau la uşa sacristiei şi, două femei îngenunchiate în faţa grilajului
altarului mare, rugându-se cu glas tare. Catedrala începea să fie
cuprinsă de întunericul scurtelor după-amieze ale iernii. Primii lilieci
coborau de pe bolţi, zburând în voltije prin pădurea de coloane.
Muzica ecleziastică – spuse artistul – este o adiVyărată anarhie. In
biserică totul este anarhic. Te rog, crede-mă că despre unitatea cultului
catolic pe întreg pământul se pot spune multe. Creştinismul, formându-
so ca religie, nu a inventat nici măcar o melopee oricât de rea. A preluat
de la evrei cântecele lor şi modul lor de a le cânta: o muzică primitivă şi
barbară care dacă am auzi-o acum, ne-ar sfredeli auzul. Dincolo de
graniţele Palestinei, acolo unde nu existau evrei, primii poeţi creştini,
Ambrosie, Prudenţiu şi alţii” au adaptat noile lor imnuri şi. Psalmi la
cântecele populare care erau în vogă în lumea romană, sau la muzica
grecească. Se pare că chestia asta cu muzică grecească semnifica un
lucru mare, e adevărat. Gabriel? Grecii au fost atât de mari în artele
plastice şi în poezie, încât tot ce poartă numele lor pare învăluit într-o
aură de frumuseţe indiscutabilă. Păi nu, domnule. Aşa-zisa muzică
grecească trebuie să fi fost o glumă de prost gust. În viaţa umanităţii
artele nu au mers paralel. Când sculptura avea un Fidias şi ajunsese la
culme, pictura nu trecea de caracterul acesta rudimentar pe care şi
acum îl putem constata la Pompei, iar muzica nu era decât o
bolboroseală infantilă. Scriitura nu putea perpetua muzica; modurile
muzicale erau tot atâtea ca şi popoarele, ş; aproape în totalitatea ei
rămânea la cheremul executantului. Neputându-se fixa pe pergament tot
ce cântau din gură şi instrumente, progresul era, aşadar, imposibil. Intre
timp a existat o Renaştere pentru sculptură, pictură şi arhitectură, iar1
în clipa când au izvorât din nou artele, după Evul Mediu, am găsit
muzica în acelaşi infantilism în care am lăsat-o la abandonarea lumii
vechi.
Gabriel aproba cu mişcări din cap cuvintele dirijorului de capelă.
Aceasta n fost muzica creştină primitivă – continuă don Luis.
Transmiţându-se după ureche, cântecele religioase se desfigurau şi
alterau. În fiecare biserică se cânta într-un anumit mod. Muzica
religioasă era o galimatie. Muzicienii tindeau spre unitate rigidă, la
hieratism, şi sfintui Grigore publică în secolul VI Antifonarul, o
compilaţie din toate melodiile liturgice, purificându-le după criteriul său.
A fost un amestec a două elemente: cel grecesc, însă oriental şi înflorit,
ceva asemănător cu malaquena actuală, şi cel roman, grav şi aspru.
Notele se exprimau prin litere, se perpetuau tonurile frigian, lidian, etc.,
şi labirintul muzicii grcceşti continua, cu tbate că foarte schimbat, cu
fiorituri, suspine şi aspirări. Compilaţia s-a pierdut, şi cei care vor să
revină la tot celeste vechi, deplâng pierderea foarte mult, considerând-o a
fi cea mai bună. Judecind după fragmentele ce au rămas, dacă s-ar
executa acum o asemenea muzică, nu am găsi nimic'religios în ea, aşa
cum se înţelege astăzi religiozitatea în artă, căci ar fi un Kânt
asemănător cu'cel al maurilor, sau al chinezilor, sau al unor greci
schismatici, care încă mai persistă în liturghiile antice. Harpa era
instrumentul de bază, până ce a apărut orga în secolul X, un instrument
grosolan şi barbar, la care trebuia să se cânte cu lovituri de pumn, şi să
se dea aer cu burdufuri umflate. Guido. De Arezzo a făcut un aranjament
muzical asupra bazei compilaţiei, un aranjament şi nimic mai mult, şi
asta a fost suficient. Pentru ca benedictinului să i se atribuie, invenţia
pentagramei. A continuat să întrebuinţeze literele lui Boethius şi ale
Sfântului Grigore drept note, şi le-a pus doar pe două linii, cu trei culori
deosebite. Confuzia anarhică continua. Pentru a învăţa stâlcit muzică, pe
vremea aceea erau necesari doisprezece ani, şi doi cântăreţi din oraşe
diferite nu reuşeau să înţeleagă în acelaşi fel partitura. Sfântul Bernard,
uscat ca şi trupul său, găsi absurd acest cânt, considerându-1 prea
puţin grav. Era un om refractar artei. Dorea biserici austere, fără
ornamente arhitectonice, iar muzica lentă i se părea a fi mai bună. El a
fost părintele cântecului monoton, cel care a afirmat că muzica este cu
atât mai religioasă cu cât este mai lentă, însă în secolul al XlII-lea,
creştinii au găsit acest cânt plicticos. Catedralele-erau un loc de
distracţie, constituiau teatrul, centrul de viaţă din acea epocă. La
biserică se mergea pentru a te ruga puţin lui Dumnezeu, şi apoi a te
distra, uitând de războaie, de violenţe şi de jignirile venite din exterior.
Din nou muzica populară pătrunse în biserică, şi în catedrale se intonau
cântecele la modă, care erau mai totdeauna obscene. Poporul lua parte
la muzica religioasă, cântând în difefl] te feluri, fiecare cum credea că e
mai bine, constituind de altfel primele încercări ale cântului polifonic sau
de voci concertante. Religia, pe vremea aceea, era veselă, populară,
democratică, aşa cum ai spune dumneata, Gabriel. Inchiziţia nu. Fiinţa
încă, şi, ca atare, nipi bănuieli de erezie care să-ţi amărască sufletul cu
fanatismul şi cu teama nu existau. Instrumentele muzicale grosolane, de
suflat sau cu corzi, care distrau pe meşteşugari în oraşe şi pe plugari la
seceriş, au pătruns în biserică, şi orga a fost acompaniată de vioie,
violine, trompete, cimpoaie, flaute, ghitare şi teorbe. Cântul liturgic era
monoton în aproape întreaga Europă, însă credincioşii îl di”- preţuiau ca
fiind de neînţeles şi îl alternau cu diverse cântece. La marile sărbători se
intonau imnuri religioase, adaptându-le melodiilor populare care erau la
vogă: Cântecul omului înarmat; Bruneţica, du-mi un sărut; Nu ştiu ce
fierbe în mine; Suferă pentru mine, doamnă; Nenorocit să fie cel care v-a
căsătorit, şi altele de acelaşi stil. Şi Roma? vei întreba dumneata. Şi
biserica, ce spunea în faţa unei asemenea dezordini? Biserica a trăit
lipsită de criteriul artistic; nu I-a avut niciodată. Nu a putut crea o
arhitectură cu adevărat, aşa cum au făcut alte religii, nici o pictură şi
nici o sculptură care să fie o operă a sa, şi cu atât mai puţin o muzică. A
trebuit să înceapă marea mişcare muzicală în lumea profană cu italianul
Monteverdi, cu francezul Rameau şi germanii Sebastian Bach şi Haendel.
Ce epocă grandioasă, prietene Gabriel! Ce personalităţi muzicale îi
urmează, Gluck, Haydn, Mozart, Mehul, Boieldieu, şi cel mai important,
bunul nostru prieten Bcethoven!
Dirijorul de capelă tăcu câteva clipe, ca şi cum numele idolului său
i-ar fi impus o tăcere religioasă. Apoi continuă:
 — Întreagă această avalanşă de artă trecu prin biserică, şi ea,
conform obiceiului ei, îşi apropia tot ce era mai pe gustul său. Cultul
catolic din fiecare ţară reţinu muzica oea mai potrivită tradiţiilor sale. În
Spania eram saturaţi, din timpurile lui Palestrina, de genul italian, iar
muzica germană şi cea franceză nu ajunsese la noi. La început am fost
fughişti şi contrapunctişti, şi după Stabate I Mater de Rossini, ne-am
ghiftuit cu o asemenea melodie teatrală, încât nu ne-a mai rămas pofta
de a gusta un nou fel. Muzica religioasă în Spania a mers paralel cu
opera, italiană, lucru pe care îl ignoră aceşti domni canonici care s-ar
indigna dacă într-o liturghie li s-ar cânta ceva din Beethoven,
considerându-1 profan, dar în schimb ascultă cu admiraţie mistică
fragmente rodate timp de ani prin teatrele din Italia. Şi cântul monoton?
vei întreba dumneata. Cântul monoton îşi are cuibul său în această
primată. Aici s-a conservat şi s-a purificat timp de secole. Ce_ ce a fost
mai bun a fost preluat de Toledo, şi din libretele acestei catedrale au ieşit
coralele tuturor bisericilor df Spania şi din America. Sărman cânt
monoton! A murit d mult. Dumneata7 Gabriel, doar. Vezi cine vine la
catedra!
În orele de cor! Nimeni. Utreniile s'rrst citite, şi toate slujbele sunt
intonate în mijlocul celei mai mari singurătăţi. Poporul credincios nu mai
cunoaşte liturghia, nu o stimează, a uitat-o. Iezuiţii, cu viclenia lor, şi-au
dat seama că trebuie să dai cultului o atracţie teatrală, să amesteci
liturghia cu opereta, şi de aceea bisericile lor, aurite, acoperite cu
covoare şi împodobite cu flori şi cu instrumentişti, sunt pline, în timp ce
vechile catedrale sună a gol ca nişte morminte. Eli nu au proclamat eu
glas puternic nevoia unei reforme, însă au pus-o în practică abolind
cântul în latină, care nu este pe placul vulgului, substituindu-1 cu tot
felul de romanţe şi cu versuri dulcege. Pentru masa credincioasă care
crede fără a cerceta, aparenţele sunt cele care fac ca religiile să se
deosebească între ele. Şi nu era necesar să se ardă affta lume pe ruguri,
şi nici ca jumătate de Europă să se ia de păr în faimosul război de
treizeci de ani, şi nici ca popii să lanseze excomunicări peste
excomunicări, pentru a avea drept rezultat final o biserică catolică şi alta
evanghelistă rare să se deosebească doar printr-o imagine şi t; îteva
luminări, căci cultul este la fel în ambele părţi. Însă, să mergem, G-
abriel, e ora închiderii.
Clopotarul alerga prin naose agitându-şi inelul cu chei, tulburând
liliecii, de fiecare dată mai numeroşi. Cele două credincioase dispărură.
În catedrală rămâneau doar dirijorul de capelă şi Gabriel. Dintr-un naos
scund veneau doi paznici de noapte, ce-mergeau să-şi ocupe posturile
până în dimineaţa următoare, precedaţi de câine.
Cei doi prieteni ieşiră din mânăstire, călăuziţi prin penumbra
naoselor de slaba strălucire a vitraliilor. Afară, o rază de soare înroşea
grădina şi latura claveriilor.
 — Îţi repet – conţinu a” sacerdotul artist, privind uşa pe unde au
ieşit. Aici în catedrală nu se iubeşte arta şi nici nu este înţeleasă.
Lamentările dirijorului de capelă nu l-au surprins pe Gabriel. Toţi
din catedrală se plângeau de viaţa mizerabilă şi sordidă la care era târât
cultul. Unii, ca vergea de argint, o imputau nelegiuirirtimpului; alţii, ca
muzicianul, făceau răspunzătoare însăşi religia, cu toate că nu
îndrăzneau să o spună cu glas tare. Respectul faţă de biserică şi de
marile ei puteri, căpătat încă din copilărie, impunea tăcere populaţiei
catedralei. Cei mai mulţi dintre servitorii ei trăiau moralmente în plin
secol al Vl-lea, într-o atmosferă de servilism şi de teamă superstiţioasă
faţă da superiori, cu toate că presimţeau nedreptatea condiţiei lor, însă
fără a îndrăzni să dea formă în gâniirea lor unor vagi intenţii de protest.
Doar noaptea, în liniştea galeriei superioare, acele căsnicii ce se
reproduceau şi mureau printre pietrele catedralei cutezau să repete
bârfelile din biserică, nesfârsitele ţesături de intrigi care creşteau peste
monotona existenţă ecleziastică, tot ce canonicii cleveteau împotriva
eminenţei sale şi ce spunea cardinalul despre corpul de canonici; război
surd ce se reproducea la fiecare înălţare arhiepiscopală; intrigi şi mânii
de celibatari necăjiţi de ambiţie şi de favoritism; uri atavice ce
reaminteau epoca în care clericii îşi alegeau prelaţii, poruncindu-le, în
loc de a geme, aşa cam se întâmpla acum, sub puternica presiune a
voinţei arhiepiscopale.
Toţi cei din galeria superioară cunoşteau aceste lupte. Ajungeau
până la ei comentariile ce şi le permiteau canomcii în sacristie, însă
aceşti umili servitori păstrau o tăcere plină de neîncredere când se
repetau aceste bârfeli în prezenţa lor, temându-se ca nu cumva să fie
pârâţi de vreun vecin, care poate ambiţiona să-i ocupe postul său
Dăinuia încă teroarea din secolele Inchiziţiei care încă mai avea viaţă în
acea mică lume paralizată.
Îngrijitorul de câini era singurul care nu arăta teamă şi vorbea în
public despre corpul de canonici şi despre cardinal. Ce îi păsa lui!
Aproape că dorea să fie dat afară din acea cavernă pentru a se dedica
pasiunii sale favorite, în arena luptelor de tauri, fără ca familia lui să mai
protesteze. Il entuziasma, mai ales, să-i vorbească de rău pe domnii din
cor care, cândva, când era ministi^nt, îi dăduseră pumni după ceafă.
El punea porecle tuturor canonicilor, şi descriindu-i pe fiecare în
parte lui Gabriel, îi povestea secretele vieţii lo*'. Cunoştea casa unde
fiecare dintre ei mergea să-şi petreacă orele înserării după slujba de la
cor, gumele doamnelor sau călugăriţelor care le plisau stiharele, > i
rivalităţile surde şi feroce ce existau printre aceste admiratoare ce
depuneau eforturi de a învinge, aibind şi călcând batistul.
La ieşirea din cor, îl arătă pe dirijor, un canonic. Obez cu faţa
acoperită de plăgi roşii.
 — Ţ'riveşte-l, unchiule – îi spunea lui Gabriel. Aceste urme de
tumori pe care le are pe faţă sunt o amintire a trecutului. A alergat mult,
fără să se uite unde pune piciorul. Cu această nfutră, încă se mai crede
un mare cuceritor! Alaltăieri, în biserică, îi spunea unui capelan din
capela regilor: „Aceşti căpitani profesori ai academiei militare cred că în
materie de femei tot ce e mai bun din Toledo le este rezervat lor; însă
acolo unde se află biserica, ea îi învinge pe toţi laicii!”
Apoi râdea arătând un grup de sacerdoţi tineri, bărbieriţi cu grijă,
cu obrazul îmbujorat şi îmbrăcaţi în mantii de mătase care fâlfâiau
împrăştiind un puternic miros de parfum de mosc. Erău adulmecătorii,
tineri canonici, ce făceau călătorii frecvente la Madrid pentru a se
spovedi protectoarelor lor, bătrâne marchize care, mulţumită infltlenţei
lor. – obţinuseră un scaun în cor, La poarta franzelei se opreau o clipă.
Pentru a-şi aranja cutele mantiei, înainte de a ieşi pe straflă.
Pornesc să cucerească doamne! – spunea Ţică fără respect. Brrr!
Faceţi loc lui don Juan Tenorii!
Şi în clipa când nu mai ieşeau canonicii, îngrijitorul de câini
începu să-i vorbească unchiului său despfe cardinal.
Zilele acestea l-au apucat toţi dracii. În palat nimeni nu-1 suportă.
Nenorocita aia de fistulă il înnebuneşte.
E adevărat că suferă de acest beteşug?
Hai. Fii serios! Toată lumea a aflat. Întreab-o dumneata pe mătuşa
Tomasa. Cu foţii ştiu că ei doi sunt atât de buni prieteni din cauză că ea
ii prepară o anumită unsoare care îi face bine şi nu se poate dispensa de
serviciile ei. Însă el ştie că este o femeie rea care a dezvăluit tuturor
adevărata lui slăbiciune şi din cauza asta are un carcater de nesuportat.
În dimineaţa în care se scoală cu dosul în sus, întregul palat tremură,
apoi întreaga dioceză. Este un om bun, dar când este muşcat de fund,
trebuie să fugi. Eu l-am văzut în zilele de mare sărbătoare, cu mitra
pusă, privindu-ne pe toţi cu nişte ochi de parcă puţin îi lipsea să ridice
cârja şi să pornească să ne lovească. Ceea ce spune mătuşa: dacă nu ar
bea!
Atunci sunt adevărate toate bârfelile care circul? printre membrii
corpuluide canonici.
De îmbătat, nu, domnule, nu se îmbată. Fiecare cu ale sale: un
păhăruţ acum, altul mai târziu, şi un al treilea dacă îi face vreo vizită un
prieten faţă de care este dator să-1 cinstească. Sunt obiceiuri pe care le-
a adus din Andaluzia pe când era acolo episcop. Însă nu poate fi vorba
de chefuri. Nişte păhăruţe luate în linişte, şi asta pentru a-şi întări
forţele, şi nimic mai mult. Şi din cel mai bun vin, unchiule. O ştiu de la
un intim al său. Din vinul acela de cincizeci de duros arroba 6. Cei din
La Mancha îl păstrează într-un butoi ce există încă de pe vremea
francezilor. Un sirop care încinge stomacul şi îl acordează de parcă ar fi o
orgă. Însă la eminenţa sa efectul merge mai departe, şi devine mânios ca
un afurisit. Ceea co spune mătuşa Tomasa: medicii îl repară şi el îşiia
sarcina să se îmbolnăvească din nou eu acest vinişor al desfătării. „
Ţică, în toiul cinismului său mucalit, arăta o oarecare dragoste
pentru1 prelat, o – Să nu crezi dumneata, unchiule, că este un oarecare.
Lăsând deoparte caracterul său rău, se arată totuşi uit adevărat bărbat.
Îl vezi dumneata, cu căpşorul lui alb şi îmbujorat ca un copil de ţâţă,
care pare şi mai roic când te uâţi la corpul Iui enorm. Dar totul în el este
bine ordon^J şi ştie cetrebuie să facă L. La Madrid a ţinut multe
discursuri, şi presa tipărită Sra ocupat de el de parcă ar fi fost Guerra 7.
Învăţătura lui găseşte soluţia la orice problemă. I se vorbeşte de mizeria
ce există în lume? Apoi dă soluţia imediat: pâine pentru săraci, milă din
partea celor bogaţi şi multă învăţătură creştină pentru toţi; în acest fel
oamenii nu se vor mai război sub pretextul că tu ai mai mult decât mine,
şi în lume va exista mai multă egalitate şi decenţă, lucruri de care se
simte cel mai mult lipsa. Ce spui, unchiule? Iţi vine să râzi? Păi să ştii,
mie îmi place soluţia eminenţei sale, în special cea a pâinii, căci despre
afurisitul de catehism nu ducem lipsă, de vreme ce îl învăţăm de mici
copii.
Îngrijitorul de câini arăta din ce îh ce mai mult entuziasm vorbind
despre principele său.
V – Şi cum arată ca bărbat? De o frumuseţe arogantă. Nimic
ipocrit în el când ţine capul plecat Se cunoaşte pe figura-lui că în tinereţe
a fost soldat. Mătuşa „Tomasa îşi aduce aminte că 1-a văzut în mânăstire
purtând coif cu coamă de cal, epoleţi de sergent şi. Sabie care stârnea
mai: *; zgomot. Nu se sperie de nimic, nici nu se scandalizează, şi nici nu
o face pe miratul. Anul trecut ne-am pomenit aici cu o fetişcană
portugheză care li înnebunise pe cădeţi cu ciorapii ei de mătase şi cu
pălăriile sale enorme. Dumneata îl cunoşti pe Juanito, şi ştii că este fiu
al unui nepot al eminenţei sale care a murit acum câtva timp. Ei bine,
tânărul se plimba prin cartierul Zocodover la braţ cu portugheza pentru
a face în necaz colegilor săi de la academia militară. Într-o zi, tânăra se
prezentă la palat, şi slujitorimea, văzând-o atât de luxoasă, o lăsă să
treacă, crezând că era o doamnă venită de la MadridEminenţa sa o primi
cu un zâmbet patern, ascultând-o fără a clipi. Chestia asta mi-a povestit-
o un paj ce era de faţă. Păsărică venise să se plângă cardinalului de
nepotul său, cadetul, pe care ea îl distrase două zile fără ca el să-i fi dat
un bănuţ. Eminenţa sa zâmbi cu modestie: „Doamnă: biserica este
săracă, însă nu vreau ca din cauza acestui descreierat să sufere bunul
renume al familiei. Ia asta şi fă-ţi treburile”. Şi îi întinse doi duros.
Portugheza, însufleţită de primirea bună, dorise să ţipe, crezând că-1 va
înspăimânta pe don Sebastian cu scandalul. Însă merita văzut eminenţa
sa când îl apucară furiile. „Băiatule, cheamă poliţia”, strigă la paj. Şi
figura lui părea atât de hotărâtă, încât portugheza speriată plecă atât de
repede, că a uitat pe birou cele două monezi de argint.
 Gabriel râdea ascultând povestea.
— Un adevărat bărbat, te rog, crede-mă, unchiule.: Eu îl iubesc
pentru că ţine într-o singură mină întregul corp de canonici; nu se
aseamănă cu cel dinainte, un papă-lapte, care ştia doar să se roage, şi
tremura în faţa ultimului canonic. Să îndrăznească cineva să îl ameninţe
pe acesta! Are cutezanţa să intre într-o după-amiază în cor şi să facă
curăţenie cu lovituri de cârjă. Sunt mai mult de două luni de când nu
mai coboară în catedrală şi nici canonicii nu îl văd. Ultima oară, când o
comisie formată dintre aceştia au mers la palat, slujitorimea a fost
cuprinsă de panică. Veniseră să-i propună nu ştiu ce reformă, şi ei
începură spiflBndu-i: „Senior, corpul de canonici opinează.” Don
Sebastiân, mânios foc, îi întrerupse: „Corpul de canonici nu poate opina
nimic, corpul de canonici nu are bun-simţ”. Şi le întoarse spatele,
lăsându-i stană de piatră. Apoi, ţipând şi lovind cu pumnii în mobile,
spuse că va face tot posibilul ca toate posturile vacante din catedrală să
fie ocupate de clericii cei mai slab pregătiţi; să intre în corpul de canonici
numai preoţii beţivani, şarlatanii etc. „Doresc să strivesc acest corp de
canonici – ţipa – doresc să-1 pângăresc; în felul acesta va învăţa să mă
bârfească mai puţin; doresc să-1 acopăr, da, domnule, să-1 acopăr de.”
Şi îţi închipui dumneata, unchiule, cu ce vrea eminenţa sa să-i acopere
pe canonici. Bietul, are dreptate. Ce îi interesează pe cei din cor dacă don
Sebastiân trăieşte aşa sau altfel şi are aceste legături sau altele! Oare el
nu-i lasă pe toţi să facă ce vor? Le spune oare vreun cuvânt despre
vizitele lor scandaloase, în ciuda faptului că întregul Toledo le cunoaşte?
Şi canonicii ce spun despre cardinal?
Vorbesc că Juanito nu este nepotul său, fiul fratelui care a murit,
deci nepot de frate al eminenţei sale, ci propriul său fiu pe care 1-a avut
de la o oarecare doamnă atunci când a fost episcop în Andaluzia. Lucrul
acesta însă nu pare să-1 irite prea mult pe don Sebastiân. Altceva îl
înfurie, de i se umflă fistula şi-1 înnebuneşte: că vorbesc despre dorâa
Visitacion.
Şi cine este această doamnă?
Asta-i bună! Cum, dumneata nu o cunoşti încă pe dona Visitacion,
când în catedrală şi în afara ei nu se vorbeşte de o altă persoană? Păi,
nepoata eminenţei sale, care; locuieşte cu el în palat. Ea comandă. Don
Sebastiân, atât de teribil de felul lui, devine un înger atunci când o vede.
Turbează, ţipă şi aproape muşcă, în zilele când blestemata de boală îl
supără. Însă apare dona Visita, şi îndată se calmează, suferă în tăcere,
geme ca un copil, şi este suficient ca ea să-i spună un cuvinţel dulce,
sau să-1 răsfeţe puţin ca eminenţa sa să se moaie de plăcere. O iubeşte
mult!
Însă ea este.? – întrebă cu mirare Gabriel.
Sigur că este ceea ce gândeşti dumneata! Ce altceva poate fi?
Frecventa colegiul pentru fete nobile. Încă de copilă, şi de-abia venise
cardinalul la Toledo, că o şi scoase şi o duse cu el la palat. Şi ce dragoste
oarbă din partea lui don Sebastian! Şi măo„„ de-ar merita acest lucru: o
cuconiţă slăbuţă şi palidă, ochi mari şi păr frumos: asta este tot. Se
spune că ştia să cânte, şi chiar la un instrument, la pian, că citeşte
multe lucruri din cele ce se predau la acest colegiu atât de bogat; că are
darul dumnezeiesc de a-1 înnebuni pe eminenţa sa. La catedrală, ea îşi
face câteodată apariţia trecând pe sub arcade, îmbrăcată în soră laică, în
rasă de călugăriţă şi mantie, întovărăşită de o servitoare urâtă. -
Nu o fi ceea ce crezi tu, tinere.
Fugide aici! întregul corp de canonici te asigură de lucrul acesta,
iar canonicii cei mai serioşi sunt total de acord în privinţa asta. Până şi
cei care sunt prieteni şi favoriţi ai eminenţei sale şi îi duc mesaje despre
celei' ce se bârfesc aici împotriva lui, nu neagă prea convinşi. Şi don
Sebastiân se indignează, seînfurie de fiece dată când o bârfeală din
acestea ajunge la urechile lui. Dacă i s-ar spune că în cor s-a organizat
un bal. L-ar irita mai puţin decât atunci când ştie că se vorbgşte de rău
despre dona Visita.
Îngrijitorul de câini tăcu o clipă, ca şi cum ar fi avut o refinere în
faţa gândului care-i trecu prin minte.
Această doamnă este foarte bună. Toţi din palat o iubesc pentru că
le vorbeşte frumos. De altfel, dacă se foloseşte de puterea mare ce o are
asupra cardinalului, o face numai pentru a evita ca mâniile eminenţei
sale. Să cadă asupra lor. De multe ori, în clipele lui de criză puternică nu
s-ar da în lături să azVârle cu pahare şi farfurii în capul servitorilor.
Atunci tot personalul să se pună rău cu ea? Le face vreo pagubă? Fiecare
în casa sa, iar pe acela care este om fă'u, Dumnezeu îl va pedepsi.
Se scărpină la tâmplă, ca şi cum ar fi şovăit din nou.
Şi ce înseamnă dona Visita pentru cardinal – adăugă – eu nu am
nici cea mai mică îndoială. Posed date precise, unchiule. Ştiu din sursă
sigură cum trăiesc. Un servitor i-a văzut de multe ori sărutându-se.
Adică nu. Ea era aceea care îl săruta, şi don Sebastiân primea cu un
zâmbet îngeresc mângâieriie ei de pisicuţă. Sărmanul, este atât de
bătrân! Şi Ţică îşi termină confidenţele cu maimuţăreli obscene.
Bârfeala împotriva cadinalului, care se putea auzi de la sacristie şi
până la galerie, îl irita pe fratele lui Gabriel. Esteban, soldat simplu al
bisericii, nu putea asculta liniştit atacurile împotriva superiorilor săi.
Pentru el toate acestea reprezentau calomnii. Ce se bârfea acum despre
don Sebastiân, canonicii spuseseră despre toţi arhiepiscopii anteriori,
ceea ce nu a împiedicat ca, după moarte, unii dintre ei să fie consideraţi
sfinţi. Când îl surprindea pe Ţică repetând în claverii bârfelile auzite jos,
îl ameniţa cu întreaga sa autoritate de şef al familiei.
Esteban se întrista văzând starea sănătăţii fratelui său. Lăuda
conduita acestuia, prudent întotdeauna, acceptând într-o respectuoasă
tăcere moravurile catedralei, fără să-i scape vreun cuvânt ce ar putea da
în vileag trecutul. Îl făcea să se simtă mândru de' atmosfera de admiraţie
ce-1 înconjura pe fratele său, atenţia acelor oameni simpli ai galeriei ce-i
ascultau relatări despre călătoriile sale; însă îl mâhnea boala lui Gabriel,
siguranţa cu care moartea se apropia de el, şi numai îngrijirile sale
permanente întârziau clipa când avea să pună stăpânire cu totul pe el. I,
Erau zile când cel însărcinat cupăstrarea liniştii zâmbea satisfăcut
văzându-1 pe Gabriel puţin mai colorat la faţă şi auzindu-i mai rar tuşea
cavernoasă.
Băiatule, te simţi mai bine, nu-i aşa? spunea bucuros.
Da, răspundea Gabriel; însă nu-ţi face iluzii. M-a înhăţat bine. Va
veni ea în clipa aşteptată. Tu eşti acela care o alungi. Insă într-o zi va fi
mai puternică decât tine.
Certitudinea că moartei va sfârşi prin a-1 învinge era ca o
provocare pentru Esteban, făcându-1 să-şi dubleze îngrijirile. Apela la
supraalimentaţie ca fiind singurul remediu şi, ori de câte ori se apropia
de Gabriel, avea Ceva de mâncare în mâini.
— Mănâncă asta. Bea tot ce-ţi aduc.
Şi Luna lupta cu acel organism zdruncinat, cu acel stomac atacat
de mizerie, cu plămânii ciuruiţi şi cu inima care nu mai funcţiona ca
lumea, cu această maşină umană minată de o viaţă de suferinţi şi emoţii.
Eforturile de îngrijire a bolnavului înrăutăţiseră situaţia economică
a lui Esteban. Salariul său modest şi micul ajutor oferit de dirijorul de
capelă abia de erau suficiente acelei guri care consuma mai mult decât
toţi ai casei luaţi împreună. La sfârşit de lună, Esteban făcea apel la
ajutorul lui don Antolin, pentru a o putea scoate la capăt, pătrunzând în
acest fel în tagma ascultătoare şi nenorocită a celor legaţi de camăta
sacerdotului. Alteori, dirijorul de capelă, trăind pentru o clipă cu
picioarele pe pământ îi oferea câteva pesete, renunţând'.la plăcerea de a
achiziţiona o nouă partitură.
Gabriel ghicea toate privaţiunile la care se supunea fratele său şi
dorea să contribuie la cheltuielile casei. Insă ce muncă putea depune în
izolarea sa din lăuntrul catedralei? Râvni un post în serviciul bisericii
care să-i poată aduce la fiecare îrtceput de lună câteva pesete, din
niâinile lui don Antolin, pentru a nu fi atât de împovărător pentru fratele
său. Însă toate locurile erau ocupate; numai moartea putea produce
goluri, iar flămânzii care aşteptau această ocazie erau mulţi, invocând
drepturi de familie câştigate.
Neputinţa lui de a fi util fratelui şi dorinţa ca sacrificiul acestuia să
fie cât mai suportabil constituiau motive de adâncă mâhnire pentru
Gabriel, tulburându-i liniştea existenţei. Îl întreba pe Esteban ce putea
face ca să nu mai stea degeaba, iar acesta îi răspundea, cu înfăţişarea lui
plină de bunătate:
— Să te îngrijeşti, nimic altceva decât să te îngrijeşti Tu nu aiallă
îndatorire decât să-ţi aperi sănătatea. In rest; doar mă aflu eu aici;
 Sosi şi săptămâna mare şi Gab/lel găsi ocazia de a munci câteva
zile. In spatele carului şi lingă poarta iertării trebuia să se înalţe
faimosul, monument, operă grr-a şi complicată, în stil somptuos şi
baroc, care îl costase, la începutul secolului, o avere'pe al doilea cardinal
de Borbon. Oadevărată pădure de grinzi forma schelăria monumentului;
bogăţia cardinalului îngăduise să se exagereze atât în ce priveşte
soliditatea cât şi somptuozitatea construcţiei. Pentru a ridica sfântul
catafalc era nevoie de muite zile şi de nu puţini muncitori”
Gabriel avu o întrevedere cu don Antolin, cerându-i un loc de
muncă la această lucrare. Putea să obţină şapte reali zilnic, timp de
două săptămâni şi, cu toate că fusese obişnuit să primească, în alte
timpuri, salarii mari pentru munca, sa, acum considera această
retribuţie drept un noroc noaşteptat.
Don Antolin protestă-cu indignare. Gabriel era bolnav şi nu
trebuia să-şl şubrezească sănătatea cu eforturile pe care le cerea acest
fel de muncă. Cum putea el, tot tuşind şi îneeându-se in-fiecare clipă, să
împlinească sarcina grea de a căra grinzi şi a le asambla? Bolnavyl il
linişti. Ştia el ce înseamnă munca în catedrală; totul se făcea pe îndelete,
fără presiunea timpului. Muncitorii din serviciul bisericii muncesc cu un
calm leneş şi cu înţelepciunea aceea greoaie ce pare să învăluie toate
acţiunile religiei. Afară de aceasta, vergea de argint, cunoscându-i starea
sănătăţii, îi va rezerva munca cea mai uşoară: va monta şuruburi şi cuie
de lemn, va aranja candelabrele de pe peron, va ordona draperiile; aveau
încredere în el ca un om de gust carcr văzuse multe în călătoriile sale.
Gabriel munci două săptămâni la monument. Perioada aceasta de
relativă activitate se pare că îi prii puţin. Se mişca, se agita dând ordine
tovarăşilor săi de muncă; se deplasa din biserică în claveriile superioare,
acolo unde se păstra monumentul, şi văzându-se plin de praf şi cu
membrele obosite din cauza acestui neîncetat dute-vino, îşi făcea iluzia
că este sănătos.
În perioada aceasta de două săptămâni nu intră în casa
pantofarului şi aproape că-i pierduse din vedere pe toţi tovarăşii de
disctiţii. Clopotarul şi prietenii îl admirau. Un om atât de învăţat muncea
ca oricare altul dintre ei, pentru a-şi ajuta fratele!'
Doamna Tomasa îl opri într-o dimineaţă lângă grilajul grădinii. N
Avem ştiri, Gabriel. Cred că ştiu unde se află pasărea noastră. Nu-
ţi spun nimic în plus; însă pregăteşle-te ca să-mi dai ajutor. În ziua când
te vei aştepta mai puţin o vei vedea în catedrală. *
Ridicarea monumentului luă sfârşit. Întreaga latură a bisericii
între cor şi poarta iertării era ocupată de arătoasa şi masiva construcţie.
Toledanii alergau să admire, conform unui obicei devenit tradiţie,
peronul acoperit de şiruri dese de lumini, cu legionarii săi romani făcuţi
din alabastru şi sprijiniţi m lăncii, şi cu perdeaua bogată cu nenumărate
pliuri, care cobora de la boltă până la platforma monumentului.
 În joia sfântă pe înserate Gabriel contempla amestecat în grupul
credincioşilor opera la care, într-o oarecare măsură, contribuise şi el.
Catedrala surâdea în albeaţa ei imaculată, în ciuda vălurilor negre care
acopereau-imaginile şi altarele. Vitraliile luminoase estompau cu
şuvoaiele lor de culori aspectul funebru al ceremoniei religioase. În cor
glasul unui tenor suspina lamentaţiile şi trilurile profeţilor orientali.
Lamentaţiile acestea so pierdeau fără ecou în edificiul medieval,
monument democratic al unei epoci care a introdus în toate propagările
sale religioase bucuria de a trăi la adăpostul zidurilor, în timp ce moartea
şi dezolarea străbăteau câmpiile.
Gabriel simţi că e tras de vestă şi, întorcându-se, o văzu pe
grădinăreasă.
Vino, nepoate. O avem printre noi. Te aşteaptă în galerie.
Ieşind, doamna Tomasa îi arătă o femeie rezemată da soclul de
piatră al grădinei, ghemuită, învelită într-un şal uzat, cu basmaua pusă
peste ochi.
Gabriel nu ar fi recunoscut-o niciodată. Îşi amintea obrăjorul ei
trandafiriu din anii din urmă, şi îi privea acum cu uimire fata ofilită,
osoasă, cu pomeţii ieşiţi în afară, urechile mari şi nişte sprâncene rărite,
cu ochii încă frumoşi, însă şterşi şi de o opacitate supărătoare. Totul
arăta la ea mizeria şi descurajarea. Fusta era confecţionată dintr-un
material de vară, şi sub ea apăreau nişte câzftie, mult mai mari decât
picioarele.
Fată, salută-1 – spuse bătrâna; este unchiul tău Gabriel; pâinea
lui Dumnezeu, în pofida nesăbuinţelor sale. Lui îi datorezi faptul că te-
am căutat.
Grădinăreasa o împingea pe Sagrario spre unchiul său. Insă
tânăra, ţinându-şi privirea. În jos, îndoindu-şi spatele şi dându-se
înapoi, făcea impresia că nu ar putea suporta prezenţa unui individ din
familia sa. Îşi acoperi faţa cu şalul mizer, ascunzându-şi lacrimile.
Mătuşă, să mergem acasă – spuse Gabriel. Fata asta nu se simte
bine aici.
Şi o lăsară pe tânără să treacă pe scara galeriei, înaintea lor, şi ea
urca cu capul acoperit, fără a privi, ca şi cum picioarele mergeau
instinctiv călcând pe acele trepte.
Am sosit azi dimineaţă de la Madrid – spuse grădinăreasa în timp
ce urcau. Am găzduit-o într-un han pentru a o putea aduce la catedrală
pe înserat. Este ora cea mai potrivită. Esteban se află în cor şi tu vei avea
timp să aranjezi lucrurile. Am stat pe acolo trei zile. Vai, Gabriel, fiul
meu! Ce lucruri am văzut! în ce loc se afla această sărmană micuţă! Ce
infern uri există pentru bietele femei! Şi se mai afirmă că
sftiterrTcreştini! Suntem nişte demoni! Trebuie să mulţumesc faptului că
am cunoştinţe în capitală şi care m-au ajutat: oameni de vază ce au stat
cândva în catedrală şi îşi aduc aminte de grădinăreasă, pentru că am
avut nevoie de toate, până şi de bani, pentru a o scăpa pe această
nefericită din ghiarele diavolului.
Galeria superioară era pustie. Ajungând la UŞa locuinţei familiei
Luna, tânăra, care se trezise din mersul ei somnolent, se dădu înapoi cu
o expresie de teroare ca şi cum înăuntrul locuinţei o aştepta un mare
pericol.
Intră, femeie, intră – spuse mătuşa. Este casa ta: o dată trebuia să
te întorci.
Şi o împinse, până ce o obligă să treacă pragul. Înăuntru, în micul
salon de primire, plânsetul ei încetă. Privi în jur cu uimire, speriată fără
îndoială că ajunsese aici. Privea totul cu stupefacţie, mirată că fiecare
obiect se află la locul său ca în urmă cu cinci ani, ceea ce o făcea să se
îndoiască acum că acest timp într-adevăr se scursese. Nimic nu se
schimbase în acea mică lume ce părea pietrificată la umbra catedralei.
Ea era aceea care, părăsind-o în plină tinereţe, revenea îmbătrânită şi
bolnavă.
Între cele trei persoane dăinui o lungă tăcere.
Camera ta, Sagrario – spuse în cele din urmă Gabriel cu duioşie în
glas – este la fel cum ai lăsat-o. Intră în ea şi să nu ieşi până ce nu te
chem eu. Linişteşte-te şi nu mai plânge. Ai încredere în mine. Mă cunoşti
puţin, însă cu siguranţă că mătuşa ţi-a spus cât de mult mă interesez de
soarta ta. Tatăl tău va veni şi el. Ascunde-te şi să taci din gură. Îţi repet:
să nu ieşi până ce nu te chem eu.
Rămânând singuri, grădinăreasa şi nepotul ei au auzit suspinele
înecate ale tinerei care, văzându-se în vechea ei odaie, nu se mai putu
stăpâni. Apoi se auzi zgomotul corpului căzând pe p&t, şi hohotele
plânsului încet, încet se domoliră.
Sărăcuţa de ea – spuse bătrâna, şi nici ei nu îi lipsea prea mult ca
să izbucnească în lacrimi. E fată bună şi se căieşte de păcatele sale. De-
ar fi căutat-o tatăl ei atunci când acel ticălos a părăsit-o, ar fi suferit mai
puţină ruşine şi mizerii. Şi sănătatea ei? Eu cred, Gabriel, că se află într-
o stare mai rea decât a ta. Bărbaţii! Cu cinstea şi cu celelalte minciuni
ale lor! Cinstit este să ai milă, compasiune faţă de aproapele tău, şi să nu
faci rău nimănui. Lucrul acesta l-am spus alaltăieri neruşinatului de
ginere ai meu, care se indignase văzând că plec la Madrid în căutarea
fetei. Mi-a vorbit despre cinstea familiei, că dacă Sagrario s-ar întoarce în
catedrală, persoanele decente nu mai puteau trăi aici, şi el nu va permite
ca fiică-sa să apară în uşa casei; şi când te gândeşti că hoţul de el fură în
fiecare zi ceara luminărilor de la icoane şi înşală credincioasele luându-le
bani pentru liturghii ce nu se ţin niciodată! In felul acesta este gras şi
folositor. De atâta cinste.
Bătrâna, după o scurtă tăcere, îl privi pe Gabriel cu nehotărâre 5
Ce zici, ne azvârlim în luptă? îl chem pe Esteban?
 Da, cheamă-L Trebuie să fie în catedrală. Şi dumneata, îndrăzneşti
să iei parte la întrevedere?
Nu, fiule; e treaba voastră. Doar îl cunoşti pe Esteban, şi mă
cunoşti şi pe mine. Eu sau voi porni pe plârvs, sau voi sfârşi prin a-1
zgâria pentru încăpăţânarea sa. Tu singur te vei înţelege mai bine cu el.
Pentru asta ţi-a dat Dumnezeu talehtul pe care l-ai întrebuinţat jâtât de
dăunător.
Bătrâna plecă, şi GabrieJ rămăsese singur mai mult de jumătate
de oră, privind pe geam mânăstirea yărăsilă. Catedrala era mai tăcută ca
de obicei. Sărbătoarea' ce avea loc în fiecare an învăluia tribul sacerdotal
într-o ambianţă de tristeţe mai intensă decât cea din interiorul bisericii.
Copiii claveriilor şi femeile se aflau jos contemplând momentul.
Locuinţele păreau părăsite. Gabriel văzu trecând prin faţa ferestrei pe
fratele său, care apoi apăru la uşă.
Ce doreşti, Gabriel dragă? Ce s-a întâmplat? Mătuşa m-a alarmat
spurundu-mi să vin la tine. Nu te simţi bine?
Aşează-te, Esteban. Mă simt bine; linişteşte-te.
Vergea de lemn luă loc, privind cu mirare pe Gabriel.
Îl alarma seriozitatea lui inexplicabilă, tăcerea prelungită, în care
părea să-şi ordoneze gândurile, ca şi cum nu ştia cum să înceapă.
Vorbeşte, omule î Dă-i drumul odată! Ştii că şi aşa trăiesc într-o
stare de încordare.
Frate. – spuse Gabriel cu gravitate – ştii prea bine că am respectat
acest secret al vieţii tale de care m-am izbit din clipa în care am revenit
aici. Mi-ai spus: „Fata mea a murit”; şi ţi-ai explicat dorinţa ca niciodată
să nu-ţi vorbesc de ea, şi poţi să recunoşti că nu m-am atins, nid măcar
cu cea mai neînsemnată aluzie, de această veche rană a ta.
Bine, şi ce vrei să zici cu asta? spuse Esteban, întoreând trist
spatele la auzul acestor cuvinte. Pentru ce îmi vorbeşti într-o asemenea
zi sfântă ca cea de azi despre lucruri ccPmi dăunează?
Esteban, nu este uşor să ne înţelegem dacă stărui în prejudecăţile
tale. Nu te încrunta; ascultă-mă liniştit; nu te lăsa îmboldit de idei de
felul acelora care pe vremuri i-au condus pe bunicii şi străbunicii noştri.
Fii bărbat şi procedează conform propriilor tale gânduri. Tu şi cu mine
avem credinţe diferite. Las deoparte cele religioase, care fiânt pentrutine
o mângâiere. Şi ştii prea bine că pe ale mele le trec sub tăcere pentru a
nu-mi face aici viaţa imposibilă. Însă, lăsând acestea, tu crezi că familia
este o operă a lui Dumnezeu, o instituţie de origină supranaturală, iar eu
cred că este o justiţie omenească, bazată pe nevoile speciei. Pe cel care se
sustrage legilor fam i lei, care dezertează de la datoria sa, tu il condamni
pentru totdeauna, îl pedepseşti la moarte prin uitare; eu îl compătimesc
şi îl iert. Onoarea o înţelegem în mod diferit. Tu reprezinţi onoarea
castiliană: acea onoare tradiţională şi barbaiyi, mai crudă şi mai funestă
decât însăşi deznoarea; o onoare teatrală, ale căror impulsuri nu pornesc
niciodată din sentimente umane, ci din teama a ceea ce vor spune alţii;
din dorinţa de a apărea foarte nobil şi foarte demn în ochii celorlalţi, mai
degrabă decât în faţa propriei laie conştiinţe. Pentru soţia adulteră,
moartea, crima răzbunătoare; pentru fiica fugită de acasă, dispreţul,
uitarea; aceasta este evanghelia voastră. Eu am alta: pentru soţia care îşi
uită de datoriile sale, dispreţul şi uitarea; şi pentru bucăţica de carne din
carnea noastră care fuge, dragostea, sprijinul, cuvinte blânde, până o
convingem să revină acasă la noi. Esteban, credinţele noastre sunt
deosebite; un morman de secole se înalţă între noi; însă eşti fratele meu,
mă iubeşti şi eu te iubesc, doar ştii că îţi doresc binele, că port ca şi tine
acest nume de familie pe care atât de mult îl stimezi, că mi-am iubit
părinţii cum numai tu i-ai putut iubi, şi, în numele lor, îţi spun că
situaţia aceasta trebuie să ia sfârşit, că nu trebuie să trăieşti pietrificat
în ceea ce tu denumeşti demnitate, fără să te tulbure amintirea fiicei
tale, care hoinăreşte prin lume ca o zdreanţă. Tu, care eşti atât de bun,
care m-ai adăpostit în clipa cea mai grea a vieţii mele, cum de poţi dormi,
cum de poţi mânca, fără ca existenţa ta să nu fie amărâtă de gândul
fiicei, tale pierdute? Ce ştii acum despre ea? Nu este permis să moară de
foame atât timp cât ea are un tată. Nu este plăcut ca ea să se afle într-un
spital, în timp ce tu posezi casa în care au trăit părinţii tăi.
Esteban îşi contractă faţa cu o expresie de tristeţe.
— Sunt zadarnice toatş eforturile tale, Gabriel. Nu vei obţine nimic.
Ţi-am refuzat ceva? Oare nu sunt gata la orice sacrificiu pentru fratele*
meu? v însă nu-mi vorbi _de ea; mi-a produs un mare rău; mi-a distrus
viaţa: nu ştiu cum de nu am murit! Te-aî gândit bine la faptul că familiile
neamului Luna au fost timp de secole oglinda catedralei; respectul însuşi
al arhiepiscopilor, şi' deodată să te vezi considerat unul dintre ultimii,
expus râsetelor tuturor, privit cu compătimire, până chiar de cel mai din
urmă ministrant? Cit de mult am suferit! De câte ori nu am plâns de
supărare, de unul singur în această încăpere, după ce' auzeam ce se
bârfea în spatele meu! Şi apoi – adăugă în şoaptă, ca şi cum durerea
pusese stăpânire pe vocea lui – acea nefericită martiră care a murit de
ruşine, biata mea soţie, care a plecat din lumea aceasta pentru a nu
vedea durerea mea şi de a nu suferi dispreţul celorlalţi! Şi tu vrei ca eu
să uit tpate acestea? In plus, Gabriel, eu nu ştiu să exprim atât de bine
ca şi tine tot ceea ce simt. Insă onoarea. Este onoare. Asta înseamnă că
eu trebuie să trăiesc în casa aceasta fără să-mi fie ruşine, să dorm
noaptea fără teamă de a vedea în întuneric ochii tatălui nostru care să
mă întrebe de ce rămâne o femeie pierdută sub acelaşi acoperământ pe
care 1-a cucerit neamul Luna, timp de secole de serviciu, aici în biserica
lui Dumnezeu; asta înseamnă că trebuie evitat ca lumea să râdă de
familia noastră. Să spună mereu doar: „Aceşti Luna, ce nefericiţi sunt”,
însă să nu spună niciodată că aceşti Luna sunt o familie lipsită de
ruşine. Pentru dragostea noastră, frate dragă, lasă-mă; nu-mi mai vorbi
de asta. Nenorocitele astea de doctrine ţi-au otrăvit sufletul: nu numai că
nu crezi în Dumnezeu, dar nici măcar în onoare.
— Şi ce oare înseamnă onoare? spuse Gabriel, înflăcărându-se.
Nici tu nu ştii. „Onoarea este onoare”. Ei bine; copiii sunt copii. Tu, om
cu preocupări, nu ajungi să înţelegi ce anume sunt aceste fiinţe, că ele
sunt continuarea propriei noastre existenţe. Religia ta îi consideră pe
copii drept un fruct al lui Dumnezeu, şi, cu toate acestea, tu crezi că ei
vor fi mai buni şi mai desăvârşiţi dacă J) e aceste fiinţe le tragi de păr şi
le blestemi, atunci când ele îţi provoacă cea mai neînsemnată neplăcere.
Nu, Esteban, dragostea faţă de copii şi compătimirea faţă de lipsurile lor
trebuie să se afle deasupra tuturor preocupărilor. Această viaţă Veşnică
a sufletului, promisiune mincinoasă a tuturor religiilor, este un adevăr
doar pentru copii. Sufletul moare odată cU corpul, nu este altceva decât
o manifestare a gândirii noastre, şi gândirea este o funcţie cerebrală; însă
copiii perpetuează fiinţa noastră de-a lungul generaţiilor şi a secolelor; ei
sunt aceia care ne fac nemuritori, căci păstrează şi transmit ceva din
persorfalitea noastră, aşa cum noi moştenim aceea a strămoşilor noştri.
Cel care 'uită fiinţele care sunt creaţia sa este mai demn de detestat
decât acela care părăseşte viaţa sinucigându-se. Neplăcerile existenţei,
legile şi obiceiurile inventate de oameni, ce sunt faţă de instinctiva iubire
pentru fiinţele care au purces din noi şi care perpetuează varietatea
infinită a relaţiilor şi gândurilor noastre? Urăsc pe mizerabilii care,
pentru a nu tulbura pacea burgheză a căsniciei, părăsesc copiii pe care
i-au avut din relaţiile lor extraconjugale. Paternitatea este cea mai nobilă
din funcţiile animale, însă animalele posedă mai mult curaj şi mai multă
demnitate decât omul pentru a o aduce la îndeplinire. Nici un animal
mai evoluat nu-şi părăseşte sau refuză să-şi recunoască puiul, şi sunteţi
mulţi voi, oamenii, care întoarceţi spatele copilului, din temere faţă de-ce
ar putea spune lumea. Dacă eu, având un copil, m-aş îndrăgosti
nebuneşte de femeia cea mai frumoasă din lume şi aceasta mi-ar
pretinde să-1 uit, mi-aş îneca pasiunea faţă de ea pentru a nu-1 părăsi
pe micuţ. Dacă copilul meu ar greşi faţă de toate legile omeneşti şi din
cauza aceasta ar fi condus la eşafod, eu l-aş întovărăşi până acolo,
sfidând dezgustul mulţumii, şi nu aş nega nici o singură clipă că el este
al meu. Suntem legaţi pentru totdeauna de fiinţa căreia îi dărn viaţă:
este un angajament de solidaritate pe care îl contractăm în faţa speciei,
ostenindu-ne pentru conservarea ei. Cel care rupe lanţul şi fuge este un
trădător.
Nu mă vei convinge, Gabriel! – strigă cu putere Esteban. Nu vreau!
nu vreau!
„Repet: este o trădare ceea ce faci. De vreme ce onoarea' apasă atât
de mult în tine, această onoare învechită şi crudă care soluţionează
conflictele vieţii vărsând sânge, de ce nu l-ai căutat pe acela care ţi-a
furat Tata? De oe nu l-ai omorât, ca un tată dintr-o piesă de teatru
antică? Eşti un om paşnic, care nu a învăţat arta de a ucide, şi acel
individ este un profesionist al armelor; dacă te-ai fi răzbunat fără vreo
regulă anume, apelând la ceea ce crezi tu că e drept, familia lui
puternică s-ar fi înverşunat împotriva ta. Nu te-ai răzbunat din instinct
de conservare, de teama închisorii şi a tuturor pedepselor inventate de
societate; ţi-a fost teamă, în ciuda indignării tale, şi teama aceasta o
schimbi în cruzime faţă de fiinţa cea mai slabă. Mânia ta cade numai
asupra fetei. Să fim serioşi, Esteban, asta nu este demn de yn tată.
Vergea de lemn dădea din cap cu încăpăţânare.
Nu mă convingi; nu vreau să te aud. Această femeie nu va mai
călca pe aici. Nu m-a părăsit oare? Atunci să-şi urmeze calea.
Te-a părăsit la îndemnurile acestui instinct pe care îl poartă în
sine toate fiinţele sănătoase: instinctul conservării speciei, pe care porzia
îl înfrumuseţează numindu-1 dragoste. Dacă te-ar fi părăsit după
primirea binecuvântării unui bărbat în faţa unui altar, te-ai fi arătat
satisfăcut şi ai fi primit-o cu braţele deschise ori de câte ori ar fi venit să
te vadă. T”>-a părăsit pentru a fi minţită, pentru a se prăbuşi în mizerie
şi ruşine, şi, văzând-o nefericită, nu merită oare mila ta. Chiar o milă şi
mai mare decât dacă ai fi văzut-o fericită? Gândeşte-te, Esteban, la
modul cum biata ta frcă s-a prăbuşit. În ce chip ai pregătit-o pentru a se
putea apăra de răutatea lumii? Ce armeţjipseda ea pentru a păstra
nevătămată ceea ce tu denumeşti onoare? Voi, tu şi soţia ta, i-aţi dat
drept exemplu respectul pe care îl merită banul şi descendenţa dintr-o
familie bună, lăsând să pătrundă în casa voastră pe acel tânăr, şi aţi
considerat drept o onoare că un domnişor şi-a fixat ochii asupra fetei
voastre. Biata de ea l-a iubit văzând în el o concentrare a tuturor
perfecţiunilor umane. Când au apărut inevitabilele rezultate ale
inegalităţii sociale, ea nu a mai vrut să renunţe: are una din acele naturi
nobile care se răzvrătesc împotriva prejudecăţilor lefmii, chiar cu riscul
de a suferi toate amărăciunile revoltei şi a căzut învinsă. Pe cine putem
învinovăţi? Ignoranţa sa; vieţii sale. Izolate de lume; pe voi, care nu aţi
învăţat-o nimic, şi care, orbiţi de ambiţie, aţi lăsat-o să viseze la
marginea prăpastiei; pe toţi, în afară de ea. Nefericita! A plătit cu vârf şi
îndesat nobila sa sfidare a prejudecăţilor sociale. A murit într-o luptă
socială: un cadavru ce trebuie ridicat, şi tu, care eşti tatăl ei, trebuie să
fii primul a împlini această operă de justiţie.
Esteban, cu capul în jos, continua să nege îndărătnic.
Frate – spuse Gabriel, cu o oarecare solemnitate – dacă văd că te
încăpăţânezi-cu atâta tenacitate în refuzul tău, nu-mi rămâne altceva de
făcut decât. Să-ţi spun un lucru: dacă fiică-ta nu vine, plec eu. Fiecare
are scrupulele sale. Tu ai teamă de bârfelile lumii; mie mi-e teamă de
mine însumi, de ce îmi va reproşa conştiinţa în clipele mele de
singurătate. Din clipa în care sunt oaspetele tău, nu încetez să mă
gândesc la fiică-ta; din clipa în care am aflat cele întâmplate în casa
aceasta, mi-am propus ca nefei icita victimă să se înapoieze la tine. Nu
vrei să revină? Atunci eu sunt acela careva pleca. Aş fi un hoţ dacă aş
mânca pâinea ta, în timp ce o fiinţă care este carne din carnea ta „uferă
de foame, şi dacă m-aş lăsa îngrijit, în timp ce această nefericită trăieşte,
poate, mai rău decât mine şi nu întâlneşte în lume o mână întinsă care
s-o susţină. Dacă ea nu se înapoiază, eu nu mai sunt fratele tău, sunt
un intrus care uzurpă partea de dragoste şi de bunăstare ce se cuvine
unei alte fiinţe. Frate, fiecare are morala sa; a ta este cea predată
de^Dreoţi; a mea am creat-o eu însumi şi cu toate că este mai puţin
arătoasă, s-ar putea să fie mai inflexibilă. Şi în numele moralei mele, îţi
spun:'Esteban, fratele meu, sau fiică-ta vine, sau plec şi eu. Mă voi
întoarce în lume, pentru a fi prigonit ca ua^animal turbat, pentru a
ajunge la spital, Ia închisoare, a muri ca un câine în şanţul unei şosele;
nu ştiu ce se va întâmpla cu mine; singurul lucru pe care îl ştiu cu
adevărat este că mâine voi pleca, chiar astăzi, pentru a nu profita nici o
clipă în plus de ceea ce nu-mi aparţine. Eu, care consider un furt şi o
nedreptate uzurparea bunurilor pământului de către o minoritate de
privilegiaţi, nu pot profita, cu bună ştiinţă, de o bunăstare ce aparţine
prin drept natural unei alte fiinţe nefericite. Aş fi putut profita numai
împărţind-o cu ea.
Esteban ^e ridică în picioare, cu un gest deznădăjduit.
Dar, Gabriel, eşti nebun? Vrei să mă părăseşti! Şi o spui într-un
mod atât de liniştit! Prezenţa ta aici reprezintă pentru mine singura
bucurie a vieţii mele după atâtea nenorociri. M-am obişnuit să te văd,
simt nevoia să te îngrijesc, eşti singura mea familie; înainte nu aveam
nici o năzuinţă, trăiam lipsit de „peranţă; acum am una singură: să te
văd sănătos şi puternic. Şi îmi spui cu atâta calm că pleci! Nu, nu vei
pleca. Asta îmi mai lipsea: după fiică, fratele. De m-ar ucide cineva
odată, să scap! Dumnezeule, ia-mă cu tine!
Şi modestul' servitor al catedralei îşi ridică braţele cu o expresie de
rugăminte, în timp ce ochii i se înecau în lacrimi.
Păstrează-ţi calmul, Esteban. Să stăm de vorbă ca doi bărbaţi, fără
strigăte şi plânsete. Uită-te la mine: sunt liniştit, dar să nu crezi că din
cauza asta nu sunt hotărât să plec chiar astăzi dacă nu asculţi de
rugămintea mea.
Însă ea unde se află că pledezi cu atât de mare înfocare pentru ea
Z întrebă Esteban. Ai văzut-o ji i-al vorbit? Se află în Toledo? Ai adus-o,
poate, cu îndrăzneala ta de necredincios, chiar aici, în catedrală?
Gabriel, văzându-1 plângăreţ şi zdruncinat din cauza ameninţării
sale cu plecarea, crezu că a sosit clipa decisivă, şi deschise uşa camerei
în care se afla Sagrario.
Vino, fată; cere iertare tatălui tău. „
Esteban văzu o femeie îngenunchiată. În mijlocul camerei în care
nu intra niciodată de teamă să nu-i amintească cele întâmplate. Pe
chipul lui se zugrăvi mirau a. Apoi îşi întoarse privirile spre Gabriel, ca.
Şi cum nuşi putea da seama cine este femeia. Ce farsă îi pregătise fratele
său?
Cu un gest brutal, se apropie, prinse mâinile femeii şi le îndepărtă
de pe obrazul ei, privind-o fix. Nici aşa nu reuşi s-o recunoască. O privi
multă vreme, în mijlocul unei tăceri îndurerate. Puţin câte puţin, pe
obrazul desfigurat de boala începu să desluşească vechile trăsături. În
ochii lăcrămoşi şi lipsiţi de gene văzu ceva ce îi reaminti privirea albastră
a fiicei pierdute. Buzele învineţite, cu crăpături adânci, se mişcau
tânguitoare, murmurând mereu acelaşi cuvânt: „Iertare! Iertare!” Mâinile
se întinseră spre el. Văzând gestul, tatăl simţi că i se topeşte mânia.
Ochii i se împăienjeniră de o tristeţe imensă, nimicitoare. Făcu câţiva
paşi înapoi cu spatele, până la uşa încăperii, urmat de tânăra care
înainta în genunchi întinzând mâinile spre el. F %
Frate, foarte bine – spuse el cu descurajare. Eşti mai tare decât
mine: să se împlinească voia la. Să rămână, pentru că o doreşti tu. Dar
să nu o vădj. Rămâneţi. Voi pleca eu.
Maşina de cusut ţăcănca din zori şi până-n noapte în casa familiei
Luna. Acest zgomot metalic şi ciocănitul pantofarului erau singurele
manifestări ale muncii care tulburau liniştea sacră a galeriei superioare.
Când Gabriel se dădea jos din pat la răsăritul soarelui, după o
noapte de tuse violentă, o şi întâlnea pe Sagrario pregătind maşina
pentru munca de fiecare zi. Chiar din ziua următoare întoarcerii sale la
catedrală dăduse la o parte husa maşinii, dedicându-se muncii cu o
tenacitate îndârjită şi tăcută, socotind a putea trece neobservată astfel în
claverii şi în felul acesta lumea să îi ierte trecutul. Bătrâna grădinăreasă
îi procura de lucru, şi zgomotul tighelitului se auzea în vechea încăpere,
amestecându-se de multe ori cu melodiile armonium-ului dirijorului de
capelă.
Esteban trecea prin tasa ca o stafie. Rămânea în catedrală sau în
galeria” inferioară cât mai mult timp, urcând în locuinţa sa doar în
cazuri de nevoie. Mânca cu privirea în jos, să nu-şi vadă fiica aşezată la
celălalt capăt al mesei, întotdeauna gata să izbucnească în plâns în faţa
lui. O linişte apăsătoare învăluia familia. Don Luis era singurul care, ca
om distrat ce era, nu-şi dădea seama de situaţie, şi vorbea vesel cu
Gabriel despre speranţele şi pasiunile sale muzicale. Găsea totul firesc,
nu îl surprindea nimic, revenirea lui Sagrario acasă nu-i, stârnişe nici
cea mai mică mirare.
Esteban, odată terminată masa, dispărea pentru a nu mai reveni
până noaptea. Apoi, după cină. Se închidea în camera sa, lăsându-i pe
fratele său şi pe fiică-sa în sala de intrare. Maşina reîncepea să zuruie,
don Luis făcea exerciţii la armonium, până ce „bătea ora nouă, când don
Antolin îftcuia scara care ducea la turn, agitând mănunchiul de chei şi
zornăitul acestora echivala cu vechiul sunet de stingere.
 Gabriel se indignă împotriva încăpăţânării fratelui său.
— O vei omorî pe fată. Cbea ce faci na este demn de un tată.
— Nu pot, frate. Îmi este imposibil s-o privesc. Fac şi aşa destul de
mult numai prin faptul că tolerez în casa noastră asemenea lucruri. Vai!
Dacă ai şti cât de mult mă rănesc privirile oamenilor din jur.
În realitate, emoţia provocată în claverii de întoarcerea lui Sagrario
fusese mult mai mică decât se aşteptase el. Fata era atât de răvăşită de
boală şi de greutăţi, se citea atâta oboseală pe chipul ei, încât nici o
femeie nu simţi vreo ranchiună împotriva ei. Personalitatea energică a
mătuşii sale Tomasa impunea respect. In plus, acele femei simple, cu
pasiuni instinctive, nu puteau simţi acum în faţa chipului ei desfigurat
acea invidie stârnită cu ani în urmă, de frumuseţea sa şi logodna cu
cadetul. Până şi* Mariquita, nepoata lui don Antolin, găsea o oarecare
satisfacţie în amorul ei propriu protejând cu o toleranţă dispreţuitoare pe
acea nefericită care altădată atrăgea atenţia tuturor bărbaţilor ce vizitau
galeria superioară.
Doar curiozitatea tulburase timp de o săptămână calmul din
claverii. Încetul cu încetul, femeile renunţară să mai apară la uşa
fapniliei Luna pentru a o vedea pe Sagrario aplecată asupra maşinii, iar
tânăra îşi continuă viaţa de tristă corvoadă.
Gabriel ieşea puţin din locuinţă. Petrecea zile întregi alături de
fată, dorind caprin prezenţa lui să înlocuiască înstrăinarea ostilă a
tatălui. Îl durea faptul că ea se vedea, în propria sa casă, atât de
dispreţuită şi de singură, ca şi cum s-ar fi aflat printre străini. Uneori
intra să-i vadă mătuşa Tomasa, însufleţindu-i cu optimismul ei de
bătrână veselă. Îi făcea plăcere conduita nepoatei sale: muncea mult
pentru a nu fi o povară pe capul încăpăţânatului ei tată, contribuind la
întreţinerea casei, fapt într-adevăr necesar. Însă pentri^asta nu trebuia
să se spetească muncind! Calm şi cu voie bună, Tomasa spunea: va veni
şi o vreme mai însorită. Doar se afla şi ea aici, şi va aranja ea toate,
lucrurile împreună cu îndrăcitul de Gabriel. Şi trista încăpere se
înveselea de râsetele şi cuvintele sale optimiste de bătrână sănătoasă.
Alteori casa era invadată de prietenii lui Gabriel care renunţau la
reuniunile de la pantofar. Nu puteau suporta absenţa lui Luna; simţeau
nevoia să-1 audă, să-L consulte, şi chiar pantofarul, când nu avea ceva
urgent de terminat, îşi părăsea măsuţa şi. Mirosind a clei, cu şorţul
împăturit la centură şi capul acoperit de batiste aranjate m formă de
turban, ^venea să se aşeze alături de maşina lai Sagrario.
Tânăra. Îşi fixa cu admiraţie ochii trişti asupra unchiului ei. De
mică îşi auzise părinţii vorbind, întotdeauna cu un oarecare respect, de
acea rudă extraordinară ce cutreiera ţări îndepărtate. Şi-1 amintea ca o
umbră uşoară în perioada iubirii ei ameţitoare, când el petrecuse câteva
zile la catedrală, mai înainte de a se stabili la Barcelona, uimindu-i pe
toţi cu relatările călătoriilor sale şi cu obiceiurile sale de străin. Acum îl
vedea din nou, îmbătrânit, bolnav ca şi ea, însă exercitând asupra celor
ce îl înconjurau o fascinaţie totală prin cuvintele sale, ca o muzică
supranaturală pentni lumea aceea 'cu suflet împietrit.
Copleşită de necazurile ei, Sagrario nu avea altă bucurie decât să-1
asculte pe Gabriel. Gabriel reprezenta lumea modernă, care timp de ani
îndelungaţi nu pătrunsese în „catedrală, şi, în sfârşit, se insinua acum,
uimind, zguduind din temelii un pumn de fiinţe care încă mai trăiau în
secolul al XVI-lea.
Apariţia lui Sagrario stârnise în viaţa lui Gabriel o oarecare
schimbare. Era mai comunicativ, uitase de rezerva pe care şi-o
impusese, refugiindu-se în sânul de piatră al bisericii, nu mai făcea
eforturi de a tăcea, ascunzându-şi gândurile. Prezenţa fetei părea să-1
însufleţească, trezind vechea sa ardoare de propagandist. Prietenii
vedeau un Gabriel mai dornic să le împărtăşească gândurile,. Vederile
lipsite de prejudecăţi care le zdruncinau convingerile încremenite şi le
tulbura în multe nopţi somnul.
Vorbeau, discutau, consultându-1 ca să-şi poată limpezi ideile
confuze, iar peste glasul acelor oameni se distingea zgomotul maşinii de
cusut, mereu activă, ca un ecou al muncii universale care agita lumea,
timp ce calmul neantului îşi împrăştia liniştea prin măruntaiele de piatră
ale templului.
Toţi oamenii aceia, obişnuiţi cu ritmul bisericii, domol, regulat,
liniştit şi cu intervale mari de odihnă, admirau activitatea neobosită a lui
Sagrario.
— Te vei distruge, fetiţă – îi zicea bătrânul mânuitor al
burdufurilor orgii. Cunosc bine ce înseamnă munca. Ceva asemănător
fac şeu tot umflând, fără încetare, burdufurile. Iar când se întâmplă să
fie o liturghie cu multă muzică, cum îi plac lui don Luis, ajung să urăsc
orgă şi pe cel care a inventat-o, căci îmi frâng braţele.
Munca ' – spuse cu emfază clopotarul, este o pedeapsă 'a lui
Dumnezeu! îi cunoaşteţi doar originea. Pedeapsa veşnică pe care
Dumnezeu a impus-o primilor noştri părinţi când i-a gonit din paradis.
ESte un lanţ pe care îl vom târî în permanenţă.
Nu, domnule – replică pantofarul. Munca este cea mai mare dintre
virtuţi, aşa cum am citit în ziare. Nu este o pedeapsă. Lenea este mama
tuturor viciilor, iar munca o virtute. Nu este aşa, don Gabriel?
Şi cizmarul, privea pe dascăl, aşteptându-i cuvintele cu aceeaşi
nelinişte pe care o are însetatul care aşteaptă apa.-
Munca – spuse Gabriel – nu este nici pedeapsă nici virtute; este o
lege aspră căreia îi suntem supuşi pentru propăşirea personală şi a
speciei umane. Fără muncă nu ar fi'existat civilizaţie.
Şi cu aceeaşi intonaţie patetică cu care în alte vremuri emoţiona
mulţimile în întrunirile de „protest împotriva structurii societăţii, el
descria acelei jumătăţi de duzină de bărbaţi şi tristei croitorese, cate îşi
oprea maşina pentru a-1 asculta, măueţia muncii universale care în
fiecare zi se sforţa să învingă pământul pentru a-1 obliga să dea hrană
oamenilor.
Era o luptă de douăzeci şi patru de ore zilnic, cu forţele oarbe ale
naturii. Armata muncii se desfăşura pe întreg globul: zgâria continentele,
escalada insulele, brăzda marea, cobora în măruntaiele solului. Cât de
mulţi erau soldaţii? Cine putea să-i numere! Milioană şi milioane. La
început de zi nimeni nu lipsea la apel: pierderile erau înlocuite, golurile
pe care le produceau mizeria şi nenorocirea în rândurile lor erau
umplute imediat. Abia de se întrevede răsăritul soarelui, coşul fabricii îşi
şi îmbrăştie fumul, ciocanul sparge piatra, pila muşcă metalul, plugul
zgârie pământul, se aprinde cuptorul, pompa îşi mişcă pistonul, securea
răsună în pădure, locomotiva aleargă printre răbufniri de aburi,
macaraua scârţâie în port, vaporul despică valurile şi în siajul său se
clatină barca de pescuit târându-şi năvoadele. Nimeni nu lipseşte la
apelul muncii: toţi aleargă, împinşi de teama foamei, sfidând pericolul,
neştiind dacă seara vor ajunge acasă, dacă soarele care se înalţă peste
capetele lor nu răsare pentru ultima dată în viaţa lor. Şi această
concentrare zilnică de forţe umane are loc la prima licărire a zorilor în
toate părţile lumii, acolo unde oamenii s-au adunat formând aşezări şi
constituind societăţi, sau unde trăiesc în izolare putândtt-se baza doar
pe propriile lor puteri.
— Cioplitorul sparge piatra cu ciocanul şi, învingând-o, se
otrăveşte înghiţind praful format din invizibile particule; fiecare lovitură
ia cu ea o bucăţică din viaţa lui. Minerul coboară în infernul timpurilor
moderne, fără altă călăuză decât fărâma de lumină a lanternei, şi smulge
din straturile primelor ere relicve ale copilăriei pământului, arborii
carbonizaţi căre au făcut umbră monstruoaselor bestii ale preistoriei.
Departe de soare şi de viaţă, el desfide moartea, la fel ca şi zidarul, care,
dispreţuind ameţeala, munceşte sprijinindu-se cu picioarele pe nişte
scânduri fragile, admirat de păsări, care se miră de prezenţa în spaţiu a
unui animal lipsit de aripi. * -
Muncitorul din fabrică, transformat de un progres pervertit şi fatal,
în sclav al maşinii, trăieşte ca o roată de angrenaj, ca un resort de carne,
luptându-se din răsputeri cu musculatura de fier a uzinei care nu
oboseşte”abrutizat zilnic de cadenţa asurzitoare a pistoanelor şi a roţilor,
pentru a ne oferi nenumăratele produse ale industriei, indispensabile în
viaţa civilizată.
Şi aceste milioane şi milioane de oameni care susţin existenţa
societăţii, care luptă pentru ea cu forţele naturii oarbe şi crude, şi în
fiecare dimineaţă revin la luptă, văzând în acest monoton şi continuu
sacrificiu singura misiune a existenţei lor, formează familia imensă a
salariaţilor, trăind din prisosurile unei minorităţi privilegiate,
mulţumindu-se pentru a subzista cu cantităţi neînsemnate pe care aceia
le dispreţuiesc, şi supusă celui mai înjositor tip de remunerare, fără
speranţa de a putea economisi şi de a se elibera vreodată.
— Această minoritate egoistă – spunea Gabriel ajungând aici – este
cea care a falsificat adevărul, dorind să convingă majoritatea
exploataţilor cum că munca este o virtute şi că singura misiune a omului
pe pământ este de a munci până ce piere. Morala aceasta, inventată de
marii capitalişti, face abuz de ştiinţă, afirmând că trupurile se menţin
sănătoase numai dacă se dedică muncii şi că inactivitatea este mortală;
însă trec sub tăcere ceea ce ştiinţa arată mai departe, şi anume că
munca excesivă distruge oamenii cu o repeziciune infinit mai mare decât
dacă ar fi trăit fără efort. Firesc ar fi să spună în mod cinstit că munca
este o necesitate dureroasă pentru păstrarea vieţi însă să nu afirme că
este o virtute, căci odihna şi dulcea inactivitate sunt mai plăcute omului
şi tuturor animalelor decât mişcarea şi oboseala. Povestea paradisului,
sentinţa Dumnezeului biblic impunând pedeapsa de a asuda pentru a-ţi
câştiga existenţa arată că, în toate timpurile, morala naturală a
considerat odihna ca starea cea mai plăcutS omului şi că mundi trebuie
considerată ca un rău indispensabil pentru existenţă, dar rău totuşi.
Potrivit instinctului de conservare, omenirea ar fi trebuit să muncească
numai pentru existenţă. Cum însă imensa majoritate a ei nu munceşte
doar pentrtrea, ci pentru folosul unei minorităţi de exploatatori, aceasta
îi pretinde să lucreze atât cât îi ţin puterile, chiar dacă ar pieri printr-un
exces de. Efort, şi în felnl acesta ea se îmbogăţeşte acaparând surplusul
producţiei. Interesul celor avuţi este ca omul să muncească mai mult
decât îi este necesar fiecăruia, să producă mai mult decât consumă. În
acest surplus, se află bogăţia lor, şi pentru a-1 obţine au inventat o
morală monstruoasă şi antiumană care, prin intermediul religiei şi chiar
al filosofiei, preamăreşte oboseala spunând că munca este cea mai
frumoasă dintre virtuţi, iar inactivitatea izvorul tuturor viciilor. Aici
trebuie să ne întrebăm: dacă lipsa de ocupaţie constituie un viciu la
săraci, de ce printre bogaţi ea apare ca un semn de distincţie şi chiar do
nobleţe spirituală? Dacă munca este cea mai mare dintre virtuţi, de ce se
ostenesc capitaliştii să adune bogăţii pentru a se elibera ei şi a-i
elibera.pe descendenţii lor de practicarea unei asemenea virtuţi? Pentru
ce această societate care preamăreşte munca cu cele mai poetice noţiuni
îl aşează pe muncitor în rândul cel mai din urmă? Pentru ce îl primeşte
cu cel mai mare entuziasm pe oricare dintre soldaţii care a participat la
i>u ştiu care bătălie, iar nu pe bătrânul muncitor care şi-a petrecut mai
mult de şaizeci de ani executându-şi munca, fără ca cineva să-i arunce
măcar o privire şi nici să-i fie recunoscător pentru atâta virtute T
Slujitorii catedralei dădeau din cap în semn de aprobare auzind pe
dascălul lor. Îl admirau aşa cum oamenii simpli admiră întotdeauna pe
cel care coboară până la ei pentru a deveni apostolul noilor idei.
 Neîncetatul contact cu Gabriel făcea să încolţească în creierii lor
pietrificaţi de ambianţa tradiţională un muşchj de idei asemănător
microscopicelor vegetaţii cu care ploile iernii acopereau contraforturile de
granit ale templului
Trăiseră până atunci împăcaţicu viaţa care îi înconjura, mişcându-
se ca nişte somnambuli lafrontiera şovăielnică ce separă sufletul de
instinct, iar nesperata prezenţă a acelui fugar din bătăliile sociale
constituia pentru ei o îmbrâncitură ce îi lansa în plină cugetare, ^-
mergind pe dibuite, fără altă lumină decât cea a dascălului.
— Voi – adăuga Gabriel – nu suferiţi sclavajul muncii, la fel ca cei
care trăiesc în plină exploatare modernă. Biserica nu vă pretinde eforturi
mari, serviciul lui Dumnezeu nu vă distruge prin mjilocul oboselii; însă
vă omoară de foame; Există o inegalitate monstruoasă între ceea ce
câştigă cei ce cântă acolo jos, aşezaţi în cor, şi J voi, care oferiţi cultului
efortul braţelor voastre. Nu muriţi de oboseală, e adevărat; oricare
din'muncitorii oraşelor ar râde când ar afla cât de puţin obositoare sunt
ocupaţiile voastre; însă lânceziţi de mizerie. In această mânăstire se
întâlnesc aceiaşi copii anemici ai cartierelor muncitoreşti. Văd cu ce vă
hrăniţi şi ce câştigaţi. Biserica Şşi plăteşte servitorii la fel ca în epoca de
glorie a credinţei: ea încă mai crede că se află în timpurile când
— „ rt-iuru asta am cântat'liturshia în mijlocul unei pompe
impresionante, ca şi cum lL.- dmdu-mă cu biserica, m-aş fi unit cu
bogăţia? 1
Sărăcia lui, îl făcea sclavul lui don, Antolin. In ultima decada a
fiecărei luni se prezenta aproape^zilnic la nastire npnt.ru Q.i îmKi:”:
minastire pentru a-1 îmblânzi cu rugăminţi pe Vergea „de argint să-1
acorde un împrumut de câteva pesete O linguşea pe Mariquita, care
încerca să-1 ocolească, în ciuda I sutanei lui.
— Este foarte frumos – ciavern cu entuziasmul pe care i-1 „inspira
orice bărbat, îmi face plăcere să-1 văd alături de don Gabriel şi să-i aud-
vorbind când ei doi se plimbă prin mânăstire. Par doi domni. Mama lui i-
a dat numele de Martin, fără îndoială pentru că se aseamănă cu Sf.
Martin al acelui pictor pe care îl numea El Greco şi care. Se află în nu-mi
amintesc care parohie.
A-1 măguli pe don Antolin era pentru

*” nnoronta dinţei: va iaca Illcli UCUV VC* %”- popoare întregi

porneau entuziaste la muncă în speranţa că vorTâştiga cerul şi înălţau
catedrale fără altă recompensă materială, decât oala cu tainul zilnic şi
binecuvân-; tarea episcopului. Şi în timp ce voi, fiinţe din carne, ce
simţiţi nevoia de a vă hrăni, păcăliţi stomacul vostru şi cel al femeilor
voastre şi al copiilor, cu cartofi şi pâine,< jos, chipurile din lemn sunt
acoperite cu perle şi aur, cu un lux stupid, fără ea nimănui să-i treacă
prin minte să vă întrebe pentru ce idolul care nu are necesităţi trebuie să
fie bogat, în timp ce voi nu vă puteţi satisface pe ale voastre, trăind în
mizerie. J
— Ascultătorii se priveau cu uimire, ca şi cum aceste' cuvinte îi
făceau bănuitori. Şovăiau o clipă, oarecum speriaţi, „ şi apoi credinţa
propovăduitoruluile ilumina chipurile. ', -
Este adevărat! spunea clopotarul cu glas amărât
Este adevărat! repeta pantofarul, punând în cuvintele sale toată
amărăciunea acelei vieţi de mizerie pej. Măguli pe don Antolin creare o
ducea împreună cu o familie tot mai mare, şi fără llptul preot pătimea
mult n, nt °. – anevoioasă. Şi alt ajutor deeft munca lui prea puţin
rodnică.] care se irita dacă nu-i înapoia la r irnblânzi pe avar, Sagrario
tăcea, neînţelegând multe din afirmaţiile ui| T'eKd°rinţa lui arzătoare de
a îi 'ST Ut^e mă„ chiului ei, însă le accepta pe toate, prin faptul că
veneau „in/,., a Ia cheremul său pe câte un saoorrW ' „ p, ăcoa
Faima lui Gabriel se răspândi printre personalul' umil al
catedralei. Slugile primatei lăudau mult înţelepciunea sa. Clericii erau
atenţi la el, şi nu o singură dată canonicul bibliotecar, plimbându-se prin
galeria superioară, în dupăamiezile ploioase, încerGase să-1 provoace la
vorbă pe Luna. Însă fugarul, dintr-un rest de prudenţă ce îi rămăsese, se
arăta faţă de suta/ne, aşa cum spunea el. De o politeţe rece şi rezervată,
temându-se că l-ar putea expulza dacă şi-ar fi dat glas gândurilor. N – _'
-^M
11 m- – - *
Doar un singur cleric din acria pe care îi vedea în galeria
superioară ii inspirase încredere. Era un tinerel cu aspect rhizerabil, cu
hainele sale preoţeşti roase; un prertt la una din nenumăratele mânăstiri
de călugăriţe din Toledo! Avea şapte duros pe lună cu care trebuia să
facă fală tuturor nevoilor, şi o mamă bătrână de întreţinut, ţărancă
simplă ce-şi luase bucata de pâine de la gură pentru a putea da fiului
şansa de a-şi face o carieră.
Doar vezi dumneata, Gabriel -
_ a putea c„„s”., iai
In satul meu şj p'entl t m-au hirotonisit cu atâta fast? Pentru „ '
docit câştigă un zilier în SAt. I mo” o: puun i. I _ < d. Ia O, sunându-i în
au, J” mu, JPU eu& fa
3 > „ai unţj. Don Martin era pentru el o slugă cu sutană, pe cure îl
obliga să se prezinte dinaintea lui în fiecare după-amiază sub diverse
pretexte. Avea satisfacţia să-1 vadă ore întregi plimbându-se prin faţa
casei sale, cu obligaţia de a-1 asculta şi a încuviinţa tot ce spune. * < ' -
Uneori, Gabriel simţea compătimire în faţa dependenţei morale în
care trăia bietul tânăr şi, părăsindu-şi nepoata, ieşea din galerie pentru a
se alătura lor. Prietenii nu întârziau să-1 caute şi întâi clopotarul, apoi
suflătorul la orgă, apoiparacliserul, îngrijitorul de câini, sau pantofarul
se alăturau grupului al cărui nucleu dra don Antolin. Acestuia îi făcea
plăcere să se vadă înconjurat de atâta Jume, dorind să creadă că nu
Gabriel era acela care o atrăgea, ci autoritatea sa, care inspira teamă şi
respect.
Nerecunoscându-1 decât pe Luna drept egal, se adresa numai
acestuia, ca şi cum ceilalţi nu aveau altă obligaţie decât de a-1 asculta în
tăcere. Dacă cineva vorbea, se prefăcea că nu-1 aude şi continua să i se
adreseze lui Gabriel. Mariquita, de la uşa casei sale, înfofolită în pelerină,
îi urmărea cu privirea, împărtăşindu-se parcă din respectul ce se arăta
unchiului ei pe care-1 vedea înconjurat de toţi cei ce-1 însoţeau în
timpul, plimbărilor sale prin galerie. Apropierea atâtor bărbaţi părea să o
ameţească. >
Unchiule! Don Gabriel! spunea ea cu glas alintat, intraţi în casă.
Înăuntru vă veţi simţi mai bine; gândiţi-vă, cu toate că este soare, după-
amiaza pare rece.
Insă unchiul nu dădea atenţie acestor, cuvinte şi'continua să se
plimbe pe lângă galeria scăldată în soare, vorbind bombastic pe tema lui
preferată: despre sărăcia de izî a Catedralei şi grandoarea ei de altădată.
Această galerie în care ne aflăm – spunea – credeţi dumneavoastră
că a fost edificată să servească de I refugiu oamenilor laici şi umili care o
locuiesc astăzi? Nu, domnule, Biserica, cu toată generozitatea ei, nu ar fi
înălţat aceste locuinţe, cu colonadele şi curţile sale interioare pentru
oameni ca alde vergea de lemn, paracliser atc. Această galerie, care
trebuia să fie tot atât de mare şi 'ie frumoasă ca cea de jos, a început-o
marele cardinal Cisneros – don Antolin îşi duse mâna la tichie – pentru
ca în ea să trăiască, supuşi regulelor mânăslireşti, canonicii catedralei.
Însă canonicii de atunci posedau banii mulţi, erau mari seniori, şi nu
puteau trăi închişi aici i
Ei au protestat cu toţii; cardinalul, care umbla cu ţâfna în nas, a
vrut să-i pună la locul lor, şi unul dintre ei se duse la Roma să reclame,
trimis de tovarăşii săi. Cisneros, cum era guvernator al regatului, pusese
gardieni în toate porturile ţării, şi canonicul emisar a fost făcut prizonier
tocmai când se îmbarca la Valencia. Finalul a fost că domnii din corpul
de canonici, după un mare scandal, au făcut aşa cum au crezut ei,
trăind în afara pi-imatei, iar claveriile au rămas neterminate, cu acest
acoperiş scund şi această balustradă, totul într-o stare provizorie. Insă
chiar aşa cum este această galerie, în ea au trăit regi. Aici şi-a petrecut
câteva zile marele monarh Filip al II-lea. Ce timpuri! Posedând palate la
dispoziţia lor, regii preferau să trăiască în aceste camere, pentru a se afla
înăuntrul catedralei, aproape de Dumnezeu. Unor asemenea L^gi,
asemenea popoare. De aceea Spania a fost mai maro' ca oricând atunci,
şi eram stăpânii lumii, şi existau bani şi măreţie, şi se trăia fericit pe
pământ, cu certitudinea de a ajunge în cer după moarte.
Este adevărat – spuse clopotarul. Au fost vremurile cele mai bune
şi, pentru ca ele' să revină, mulţi dintre noi au pornit în munţi. O, dacă
ar fi triumfat don Carlos! Dacă nu am fi avut trădători! Adevărat,
Gabriel? Tu, care ai făcut războiul la fel ca mine, poţi spune dacă am
dreptate.
Taci, Mariano – spuse Gabriel zâmbind trist. Nu ştii ce vorbeşti. Tu
te-ai bătut şi ţi-ai dat sângele pentru o cauză pe care până în clipele de
faţă încă nu o cunoşti. Ai pornit la război tot atât de orb ca şi mine. Nu o
făcea pe uimitul, şi nu încerca să protestezi. Şi dacă nu, ia să vedem: ce
urmăreai tu când te hăteai pentru don Carlos?
Eu? Păi, înainte de toate, să i se dea fiecăruia ce e al său. Coroana
aparţine familiei sale? Apoi să i-o^lea.
Numai pentru atât? întrebă Luna cu nemulţumire.
Ar fi fost px-ea puţin. Doream şi doresc ca naţia să aibă un stăpân
bun, un senior drept, catolic cinstit, care, fără polologhii de legi şi fără
corpuri legiuitoare, să ne guverneze pe toţi cu pâinea într-o mână şi cu
ciomagul într-alta. Ticălosului, lovitură de bâtă! Cşlui cinstit să-i spună:
„Dă-mi voie să-ţi strâng mâna! Dumneata eşti prietenul meu Un rege
care să nu permită ca bogatul să-1 lovească pe sărac şi să-şi bată joc de
el, şi să nu lase pe nimeni care vrea să muncească să moară de foame.
Cred că sunt clar. ^
Şi lucrul acesta crezi tu că a existat în altă epocă şi că regele tău îl
va reintroduce? Secolele care vi se arată ca fiind de măreţie şi de
bunăstare au fost de fapt cele mai rele pentru istoria noastră, cauza
decadenţei spaniole, începutul tuturor relelor noastre. '
Opreşte-te, Gabrielillo – spuse vergea de argint.
Tu oi fi ştiind destule, ai călătorit şi citit mai mult decât mine, însă
cu asta nu sunt de acord. Cunosc şi eu ceva din chestiunea aceasta şi
nu voi permite să abuzezi de ignoranţa lui Mariano şi a. Celorlalţi. Cum
poţi să spui că timpurile acelea au fost rele şi căţele sunt de vină pentru
ce ni se întâmplă nouă acum? Adevăratul vinovat este liberalismul, lipsa
de credinţă a epocii, faptului că demonul a intrat în casele noastre.
Spania, atunci când are îndoieli asupra regilor săi şi îşi pierde credinţa
în catolicism, este ca un şchiop care scapă cârjele şi se prăbuşeşte la
pământ. Lipsiţi de tron şi de altar, nu suntem nimic; ^i dovada o ai în
ceea ce ni se întâmplă de când am avut revoluţii. Ne-au luat coloniile; nu
mai contăm nimic printre celelalte popoare; spaniolii, care sunt bărbaţii
cei mai viteji din lume, se văd învinşi; nu există o pesetă în vistierie şi
toţj aceşti domni ce pălăvrăgesc la Madrid votează noi contribuţii şi
veşnic ne aflăm „înglodaţi în datorii! Când s-a mai întâmplat aşa ceVa în
vremurile trecute? Când?
S-au întâmplat lucruri şi mai rele, mai ruşinoase – spuse Luna.
Tu eşti nebun, băiatule. Călătoriile astea te-au scrântit, aproape
că-mi vine să cred că în ţine a rămas prea puţin suflet de Spaniol. Priviţi
dumneavoastră cum se neagă ceea ce toată lumea ştie, ceea ce se învaţă
chiar în şcoli! Şi regii catolici nu reprezentau nimic? Nu ai nevoie de cărţi
ca să ştii toate astea. Intră în cor şi vei vechea în staluri toate bătăliile pe
care monarhii religioşi îe-au câştigat în faţa maurilor cu ajutorul lui
Dumnezeu. Au cucerit Granada şi i-au gonit pe păgânii care ne-au ţinut
Ş^ptc secole în barbarie. Apoi a urmat descoperirea! Americii. Cine putea
să îndeplinească această operă? Noi şi nimeni alţii. Acea bună regină
care îşi amaneta bijuii 'erau stăteriile pentru ca binecuvântatul Columb
să-şi realizeze călătoria! Faptele astea cred că nu ai să le negi. Şi
împăratul Carlos al V-lea? Ce îmi poţi spune despre el? Cunoşti un om
mai extraordinar? I-a bătut pe toţi regii din Europa; jumătate de lume îi
aparţinea: „soarele nu niciodată pe domeniile sale”; spaniolii '„-0” st*
apunea pânii pământului. Asta cu atât mai puţin poţi s-o negi. Ca să nu
pomenim nimic despre don Felipe.al II-lea, un monarh atât de înţelept,
atât de viclean, încât făcea să joace după gustul său pe toţi regii Europei,
ca şi cum i-ar fi tras din sfori. Toate acestea pentru gloria Spaniei şi
măreţia religiei. Despre-victorii şi despre măreţii să nu mai vorbim. Dacă
tatăl său a învins la Pavia, el nimicea duşmanii în Saint-Quentin. Şi ce
îmi spui de Lepanto? Jos, în sacristie, sunt păstrate drapelele corăbiei pe
care se afla Juan de Austria. Tu le-ai văzut: unul dintre ele purta chipul
lui Isus crucificat. Şi cele întâmplate la Lepanto tot nimic au fost? Haide,
Gabriel, trebuie să fii nebun ca să negi asemenea lucruri! Dacă a fost
nevoie să fie ucişi mauri pentru ca ei să nu ajungă stăpâni în Europa,
punând în pericol credinţa' creştină, cine a făcut treaba asta? Spaniolii.
Când turcii ameninţau cu dominarea mărilor, cine le-a ieşit în cale?
Spania cu al său don Juan. Şi pentrta a descoperi o lume nouă,
corăbioarele Spaniei; şi pentru a face ocolul pământului, alt spaniol,
Magellan; şi pentru tot ce este mare, noi, mereu noi, în acea epocă de
religie şi de bunăstare. Şi să nu mai vorbim de înţelepciune! Secolele
acelea au produs oamenii cei mai faimoşi' ai Spaniei, mari poeţi şi
eminenţiteologi. Nimeni nu a reuşit să-i egaleze mai târziu. Şi pentru a
demonstra că religia este izvorul tuturor măririlor, cei mai iluştri scriitori
purtau haine de sacerdoţi. Ghicesc ce ai putea să-mi aduci drept
argument. Că în urma atâtor monarhi glorioşi, au Venit alţii mai puţin
mari şi a început decadenţa. Şi referitor la această ştiu câte ceva: l-am
auzit vorbind pe bibliotecarul catedralei, precum şi alte persoane care
posedă mari cunoştinţe. Chestia asta este de mică importanţă şi nu
înseamnă mai nimic. Sunt semne ale lui Dumnezeu, caro pune la
încercare popoarele, la fel ca şi persoanele, făcându-le să coboare de pe
piedestalul lor, pentru a le ridica din nou dacă vede că ele perseverează
pe drumul cel drept. Să nu mai vorbim însă de asta. Dacă a existat
decadenţă, lucrul acesta nu ne interesează. Iubim trecutul glorios,
strălucitoarele secole ale regilor catolici, ale lui don Carlos şi ale celor doi
Felipe, şi către ei ne îndreptăm privirea când vorbim şi dorim ca Spania
să. Revină la timpurile sale bune.
 — Păi aceste secole, don Antolin – spuse Gabriel cu mult calm –
sunt cele ale decadenţei spaniole; în ele începe ruina noastră, Nu mă
miră indignarea dumitale i nu faci altceva decât să repeţi ceea ce ai
învăţat. Există şi oameni cu înalte studii şi pe ei îi supără când se critică
ceea ce numesc secolele noastre de aur. De vină este educaţia ce se dă în
această ţară. Istoria este o minciună; în loc de a o cunoaşte atât de
greşit, mai bine ar fi s-o ignori. În şcoli se învaţă trecutul ţării după un
criteriu propriu sălbaticului care apreciază obiectele după strălucire, şi
nu prin valoarea şi utilitatea lor. Spania a fost mare şi s-a aflat pe
drumirî d? a fi prima naţiune din lume prin merite pozitive şi solide pe
care nu le-a putui zdruncina întâmplările războiului şi ale politicii. Însă
asta a avut loc înaintea acestor secole pe care dumneata _ le
preamăreşti, înaintea monarhilor străini; în Evul Mediu, care îndreptăţea
multe speranţe, risipite apoi odată cu consolidarea unităţii naţionale.
Evul nostru Mediu a produs un popor cult, harnic şi civilizat ca nici un
altul din lume. In, el s-au adunat materialele pentru a construi o naţiune
mare; însă au sosit arhitecţi din afară care au ridicat acest edificiu, ai
căror primi ani de existenţă te uimesc pe dumneata prin strălucirea
noului, însă prin a căror ruini păşim acum.
Gabriel în înfocarea discuţiei uitase de orice prudenţă. Vergea de
argint nu îi inspira teamă cu gesturile sale de inchizitor incapabil de
raţionamente; dorea să-1 convingă; simţea ardoarea, impulsul irezistibil
din timpurile sale de j apostolat şi vorbea fără a-şi ascunde gândurile,
fără a le j deghiza din consideraţie faţă de cei din juiDon Antolin îl
asculta cu uimire, cu o privire rLce fixată asupra lui. Ceilalţi îl urmăreau
cu atenţie, simţind vag extraordinarul acestor idei emise în galeria unei
catedrale. Don Martin, preotul călugăriţelor, aşezat în spatele zgârcitului
său protector, trăda în privire aviditatea şi simpatia cu care primea
cuvintele lui Luna.
Acesta descria poporul hispano-roman, peste care trecuse invazia
goţilor fără ca ea să schimbe cine ştie ce mare lucru. Cuceritorul venise,
dimpotrivă, slăbit de degenerescenta latină din epoca de decadenţă, lipsit
de puteri, pervertindu-se în lupte teologice şi intrigi dinastice
asemănătoare celor din Bizanţ. În Spania, regenerarea nu venea din
nord, cu hoardele barbare; dimpotrivă, se anunţa din partea meridională,
odată cu invadatorii arabi. La început erau foarte puţini şi, ' cu toate
acestea, erau suficienţi pentru a-1 învinge pe Ruderico şi corupţii săi
dregători. Ideea credinţei creştine, răsculându-se împotriva invadatorilor,
replierea întregului suflet spaniol la stâncile prăpăstioase din Covadonga
pentru a cădea din nou peste cuceritor erau minciuni. Spania de atunci
îi primise cu bucurie pe oamenii care veneau din Africa; aşezările se
predau fără rezistenţă; un escadron de călăreţi arabi era suficient pentru
ca porţile unui oraş să se deschidă. Ea reprezenta o expediţie
civilizatoare, mai degrabă decât o cucerire, şi un curent neîntrerupt de
emigraţie se formă în strâmtoare. Prin ea trecea aţea cultură tânără şi
viguroasă de creştere rapidă şi uimitoare, care abia de se născuse că şi
învingea. Orientul pătrundea în Europa nu o dată cu monarhii asirieni,
prin Grecia, care îi respinsese, văzându-şi libertatea în „pericol, ci prin
extremitatea opusă, prin Spania,” sclavă a unor regi teologi şi episcopi
războinici, care-i primea cu braţele deschise pe invadatori. În doi ani
aceştia au pus stăpânire pe un teritoriu pentru car„ apoi rfost nevoie de
şapte”secole pentru a fi smuls înapoi Nu era o invazie ce se putea opri cu
armele; era o civilizaţie ce prindea rădăcini prin toate părţile. Aducea cu
ea principiul libertăţii religioase, ciment trainic al marilor popoare8. În
oraşele dominate de mauri, acceptau biserica creştinului şi sinagoga
evreului. Moscheea nu se temea de bisericile pe care le întâlnea în ţară:
le respecta, aşezându-se între ele fără invidie şi nici dorinţă de dominare
Din secolul al VÂII-lea şi până în al XV-lea, s-a întemeiat şi s-a dezvoltat
cea mai înaltă şi opulentă civilizaţie dm Europa Evului Mediu. În timp ce
popoarele din nord se decimau în războaie religioase şi trăiau într-o
barbarie de trib, populaţia Spaniei se ridica la mai mult de treizeci de
milioane, convieţuind în ea toate rasele şi credinţele, cu o nestăvilită
pasiune zămislitoare de puternice mişcări sociale, asemănându-se astfel
cu cele din America iriodernă Trăiau amestecaţi creştini şi musulmani,
arabi curaţi, sirieni, egipteni, mauri, evrei de tradiţie hispanică şi evrei
din Orient, dând loc încrucişărilor şi” metisajelor de mozarabi,
mudejari9, muladii10 şi ebraizanţi. Şi acest amestec fecund de popoare
şi rase accepta toate ideile, obiceiurile şi descoperirile cunoscute până
atunci pe pământ, toate artele, ştiinţele, industriile, invenţiile şi culturile
vechilor civilizaţii, iar din ciocnirea lor ţişneau noi descoperiri şi energii
creatoare. Mătasea, bumbacul, cafeaua, hârtia. Portocala, lămâia, rodia,
zahărul veneau odată cu ei din Orient, ca şi covoarele, broeatul. Tulul,
damascurile şi praful de puşcă. Au adus de asemenea numerele
zecimale, algebra, alchimia, chimia, jnedicina. Cosmologia şi poezia
rimată. Filosofii greci, la un pas de dispariţie prin uitare, au fost salvaţi
şi aduşi şi ei aici de către arabii invadatori. Ai istotel a început să
domnească în faimoasa Universitate din Cordoba. S-a născut spiritul
cavaleresc printre arabii, spanioli, însuşit apoi de războinicii din nord, şi
socotit drept o calitate a popoarelor, creştine. În timp ce în Europa,
barbară a francilora anglo-normanzilor şi germanilor poporul trăia în
bordeie, iar regii şi baronii mânoSţi de paraziţi, îmbrăcaţi în ţesătură
grosolană, se hrăneau ca oamenii preistorici, şi se adăposteau în castele
de piatră, înnegrite de fumul vetrelor deschise, arabii înălţau fantasticele
lor castele şi, la fel ca rafinaţii anticei Rome. Se reuneau în staţiuni
balneare pentru a sta de vorbă despre problemele ştiinţifice sau literare.
Dacă vreun călugăr din nord simţea imboldul cunoaşter ii, ven^a ta
universităţile arabe sau la sinagogile evreieşti din Spania, iar regii
Europei credeau că pot fi vindecaţi de bolile lor dacă, mulţumită aurului,
puteau să-şi procure vreun medic hispanic. Şi când, încetul cu încetul,
elementul autohton se separă de invadator şi se nasc comunităţile:
-creştină, şi arabă. – dacă, după neîntrerupta încrucişare de sânge se. #
poate stabili o limită între cele două rase – şi acestea se războiesc în mod
cavaleresc, fără a se extermina' după victorie, stimându-se reciproc,
urmează mari intervale de pace, jca şi cum ar fi dorit să întârzie clipa
definitivei ruperi şi se unesc de multe ori pentru acţiuni comune.
Domneşte un regim tolerant în provinciile creştine, se ivesc corpurile
legiuitoare cu jnult mai înainte decât în celelalte ţări ale Europei şi
aşezările spaniole se guvernează şi îşi stabilesc singure bugetele de
cheltuieli, văzhid în monarh doar un. Şef militar. Municipiile sunt mici
republici, cu magistraţi aleşi, miliţiile orăşeneşti realizează idealul
armatei democratice, biserica, identificată cu poporul, trăieşte în pace cu
celelalte religii ale ţării, o burghezie inteligentă creează în interior
industrii puternice şi pe ţărmuri construieşte prima marină a epocii, iar
produsele spaniole sunt cele mai apreciate în toate porturile din Europa.
Existau oraşe tot atât de populate ca modernele capitale ale lumii,
localităţi întregi erau imense fabrici de ţesături, întregul sol al peninsulei
era cultivat. Regii catolici au marcat apogeul acestei evoluţii naţionale,
dar şi începutul decadenţei. Regatul lor a fost mare pentru că s-a
prelungit până la el impulsul energiilor încolţite da Evul Mediu – dar a
fost şi dezastruos pentru că politica lor a modificat căile Spaniei,
împingând la fanatism religios şi ambiţionând un imperiu universal.
Fiind cu două sau trei secole înaintea restului Europei, Spania era
pentru lumea de atunci ceea ce este Anglia pentru epoca noastră De ar fi
urmat aceeaşi politică de toleranţă religioasă, acceptând amestecul de
rase, favorizând munca industrială şi agricolă, şi nu nebunia proiectelor
militare, unde s-ar fi aflat acum?
Gabriel aruncă această întrebare şi-şi întrerupse un moment
înflăcărata sa evocare a trecutului.
Renaşterea – continuă Luna – a fost mai degrabă spaniolă decât
italiană. In Italia au renăscut beletristica antichităţii şi arta greco-
romană; însă nu, întreaga renaştere a fost literară. Renaşterea reprezintă
trezirea la viaţă a unei societăţi noi, cu o cultură agricolă, industrii,
armate, cunoştinţe ştiinţifice etc. Şi toate acestea cine le-a făcut dacă nu
Spania, acea Şpanie arabo-evreo-creştină a regilor catolici? De la Marele
Căpitan11 a învăţat întreaga lume arta unui război modern; Pedro
Navarro ' a fost un inginer uimitor; trupele spaniole au fost primele care
au întrebuinţat armele de foc, şi s-a creat în acest fel corpul de
infanterie^ care a democratizat războiul, gloata înarmată devenind mai
importantă decât nobilii cavaleri acoperiţi de zale. Spania a fost aceea
care a descoperit America.
Şi toate acestea ţi se par lucruri neînsemnate? îl. Întrerupse don
Antolin Nu ţi se pare că aprobi tot ce spuneam eu? S-a văzut vreodată în
Spania atâta măreţie la un-locrca în epoca acelor regi, care nu degeaba
au fost numiţi catolici?
Recunosc că a fost o mare perioadă a istoriei noastre, ultima cu
adevărat glorioasă, cea din urmă pâlpâire pe care a azvârlit-o'ânainte de
a se stinge unica Şpanie care a mers pe drumul cel bun. Însă înainte de
a muri regii catolici, decadenţa a şi început prin sfâşierea corpului tânăr
şi robust al Spaniei arate, creştine şi evreieşti.
— Dumneata ai dreptate, don Antolin; nu degeaba se numeau
catolici acei regi. Dona Isabel introduce inchiziţia cu fanatismul ei de
femeie. Ştiinţa îşi stinge lampa în moscheie şi în sinagogă, iar cărţile
sunt ascunse în mânăstirea creştină, socotindu-se că sosise clipa când
era mai potrivit să te rogi decjt să citeşti. Gândirea spaniolă intră în
umbră, tremură de frig şi de singurătate şi. Sfârşeşte prin a muri. Ceea
ce rămâne din ea se dedică poeziei, teatrului, dizertaţiilor teologice.
Ştiinţa este un drum care duce la rug. Apoi vine o nouă calamitate:
expulzările evreilor hispanici, atât de contopiţi cu spiritul acestei ţări,
atât de îndrăgostiţi de ca, încât chiar astăzi, după patru secole, deşi
împrăştiaţi pe malurile Dunării şi ale Bosforului, sunt tot spanioli.
Acel popor care dăduse ştiinţei Evului Mediu un Maimonide şi era
susţinătorul industriei şi comerţului hispanic plecă în masă din ţara
noastră. Spania, înşelată de extraordinara sa vitalitate, îşi. Deschidea
arterele pentru a da satisfacţie născândului fanatism, crezând că va
suporta fără pericol această pierdere. Apbi veni ceea ce un scriitor
modern numeşte „corpul străin”, insinuându-se în viaţa noastră
naţională: casa de Austria, care domneşte, iar Şpania îşi pierde pentru
totdeauna caracterul său şi' moare. '
Gabriel – îl întrerupse sacerdotul – tot ce afirmi sunt nişte nerozii.
Adevărata Şpanie începe cu împăratul şi continuă tot atât de glorios cu
Filip al II-lea. Aceasta este curata Şpanie, care trebuie să ne servească
drept exemplu şi la care vrem să revenim.
Nu, curata Şpanie, Spania spaniolă, fără amestec din afară, este
cea a creştinilor amestecaţi cu arabi, mauri şi evrei, cea a toleranţei
religioase, cea a dezvoltării industriale şi agricole, a municipiilor libere,
cea care moare sub regii catolici. Ce urmează după aceasta este Spania
teutonică şi flamandă, transformată într-o colonie a Germaniei, servind,
ca un soldat mercenar, sub drapele străine, distrugându-se în acţiuni în
care nu era cu nimic interesată, vărsându-şi sângele şi aurul pentru
compromisurile aşa-zisului Sacru Imperiu Roman Germanic. Înţeleg
farmecul pe care îl exercită împăratul asupra caracterelor conservatoare,
adoratoare ale trecutului. Mare personalitate acest don Carlos! Curajos
în luptă, viclean în'politică, vesel şi prietenos ca un primar din ţara sa;
mare mâncău, mare băutor şi obişnuit să cuprindă fetele de mijloc. Însă
în el nu a trăit sângele spaniol. Zestrea mamei sale era pentru el doar o
ţară bună de exploatat. Spania a fost o sclavă a germanismului, gata de
a oferi oricât de mulţi bărbaţi îi erau ceruţi, a-i acorda împrumuturi şi a
achita tributuri. Toată ardoarea plină de o viaţă exuberantă în acest
pământ de cultură hispano-arabă timp de secole o sleieşte nordul în mai
puţin de o sută de ani.
~ Dispar municipiile libere; apărătorii lor urcă pe eşafod în Castilia
şi la Valencia; spaniolul părăseşte plugul şi războiul de ţesut pentru a
alerga prin lume cu archebuza pe umăr; miliţiile orăşeneşti se
transformă în regimente de infanterie care se bat în întreaga Europă fără
nici o raţiune anume; oraşele industriale devin sate j bisericile se
transformă în mânăstiri; clericul popular şi tolerant se transformă în
călugări care copiază, din imitaţie servilă, fanatismul germanic; câmpiile
părăginesc din lipsă de braţe de muncă; săracii visează să devină bogaţi
prin prădarea unui oraş duşman, şi părăsesc munca; burghezia
industrială se transformă în pepinieră de funcţionari publici şi de
magistraţi, lasă baltă comerţul, considerându-1 ocupaţie josnică,
poti'ivită ereticilor, iar armatele de mercenari recrutaţi în Spania, pe cât
de neînvinşi şl glorioşi, pe atât de zdrenţăroşi, fără altă soldă decât jaful
şi în continuă revoltă împotriva şefilor, infestează ţara noastră cu şleahte
compuse din drojdia societăţii, din care se nasc spadasinul, cerşetorul cu
flintă, tâlharuPla drumul mare, milogul cu icoana în mână, hidalgo-yl
lihnit de foame şi toate personajele pe care mai târziu le va culege
romanul picaresc.
Gabriel, sunt îngrijorat! spuse indignat vergea de argint. Poţi nega
că don Carlos, care a edificat Alcazarul din Toledo, şi don Felipe al II-lea,
care a trăit chiar în această galerie, nu au fost doi regi mari?
Nu neg: au fost doi bărbaţi extraordinari, doi mari monarhi; însă
au ucis Spania pentru totde'auna. Au fost doi străini, doi germani. Filip
al II-lea s-a îmbrăcat într-un fals spaniolism pentru a continua politica
teutonică a tatălui său. Această mască ne-a cauzat un mare rău, căci şi
astăzi există mulţi care îl admiră ca pe o imagine pură a spaniolismului.
Poţi să înnebuneşti în faţa obscurelor mobiluri şi idei ce inspiră acea
epocă. Mulţi catolici viseaxă să-1 canonizeze pe Filip al II-lea pentru
cruzimea rece cu care îi extermina pe eretici; acest rege nu avea alt
catolicism decât al său; era moştenitor al imperialismului germanic,
eternul flagel al papilor. Împins de aroganţă, naviga continuu pe „ţărmul
schismei şi al ereziei. Dacă nu a rupt cu Pontificatul a fost deoarece
acesta se temea ca nu cumva soldaţii Spaniei, care pătrunseseră de două
ori în Roma, să nu rămână în ea pentru totdeauna, astfel încât
consimţea orice i se impunea. Tatăl şi fiul ne-au furat naţionalitatea şi,
travestiţi în spanioli, ne-au irosit viaţa în planurile lor pur personale de a
reînvia imperiul lui Carol Cel Mare şi de a preface religia catolică după
gustul şi asemănarea lor. Au omorât chiar vechea credinţă spaniolă,
tolerantă şi cultă, născută din permanentul contact cu mahomedanismul
şi mozaismul, acea biserică hispanică, al cărui sacerdot trăia în pace
înlăuntrul oraşelor împreună cu ulema şi cu rabinul, şi care pedepsea cu
severitate pe aceia care, din exces de zel, tulburau cultul celor ce
credeau în plt Dumnezeu. Intoleranţa religioasă, pe care istoricii străini o
Consideră un produs spontan al solului spaniol, ne-a fost importată de
imperialismul germanic. Călugărul german era acela care sosea cu
cucernicia sa brutală şi cu nebunia sa teologică, nu temperată ca cea din
Spania. Gu intransigenţa lui provoca revoluţia reformei în ţările din nord
şi, gonit din ele, sosea aici să renoveze pe pământ nou incultura şi
fanatismul său. Terenul era bine pregătit. Odată cu moartea oraşelor
libere, acele municipii ce erau republici, a murit şi poporul. Sămanta
străină a produs într-un timp scurt o pădure imensă: pădurea inchiziţiei,
şi a fanatismului, care încă st mai menţine. Tăietorirmoderni ai acestei
păduri taie şi acum, numai că sunt puţini şi cad obosiţi; braţele unui om
pot prea puţin în faţa trunchiurilor de patru secole. Focul, numai focul
poate termina cu această vegetaţie blestematăDon Antolin făcu ochii
mari. Nu se mai indignă, părea înspăimântat de cuvintele lui Luna.
— Gabriel, fiul meu! exclamă. Eşti mai puţin prudent decât
credeam eu. Gândeşte-te unde te afli, fii atent/. I 142 la ceea ce vorbeşti.
Suntem în biserica primată a tuturor spaniolilor.
Insă Luna se lăsase furat de această evocare istorică” şi nu se mai
putea opri, împins de ardoarea sa propagandistică. Îl însufleţea vechea
febră oratorică şi vorbea ca la marile adunări, când nu-şi stăvilea şirul
vorbelor nici în faţa aplauzelor, protestelor, a tălăzuirii mulţimii ce se
înfrunta cu poliţia.
Uimirea sacerdotului nu făcu decât să-1 stârnească şi mai mult. _.
— Filip al II-lea – continuă el – era un străin, germanpână-n
măduva oaselor. Seriozitatea lui taciturna, gândirea sa greoaie şi
pătrunzătoare nu erau spaniole erau. Flamande. Nepăsarea cu care
primea loviturile sorţii ce ruinau naţiunea aparţinea unui străin care nu
era legat prin nici un sentiment de acest pământ. „Prefer să domnesc
peste cadavre decât peste eretici”, spunea el. Şi, într-adevăr, cadavrele
au apărut – spaniolii condamnaţi să nu gândească, ci să mintă,
ascunzându-şi gândurile. Vechile profesiuni aii dispărut. In afară, de
ceea ce ofer a biserica, nu exista alt viitor decât acela de a deveni
aventurier într-o Americă 'ce nu servea cu nimic naţiunii, căci fusese
transformată într-o casă de bani a regelui, sau de a ajunge soldat”în
Europa, pentru a te bate întru învierea Sfântului Imperiu Germanic.
Meşteşugarii dispăreau, înghiţiţi de armate, oraşele se umpleau cu
invalizi şi veterani, ce-şi târau după ei spada uzată, singura dovadă a
meritului personal. Breslele se stinseră, dispăru clasa mijlocie; mai
existau doar nobili, ţnândri de a fi servitorii regilor, şi o prostime care
cerea pâine şi spectacole, la fel ca orice cetăţean roman, mulţumindu-se
cu supa oferită de mânăstiri şi cu arderea pe rug a ereticilor organizată
de Inchiziţie.
 Apoi a venit ruina. După monarhii cei mart, fatali pentru Spania,
au urmat cei mici: fanaticul Filip al III-lea, care a dat o lovitură mortală
ţării expuizând pe mauri, Filip al IV-lea, un degenerat cu' slăbiciuni
literare, care scria versuri şi curta călugăriţe, apoi mizerabilul Carlos al
II-lea. Niciodată nu a existat în Spania atâta religiozitate, don Antolin
spunea Luna. Biserica era stăpână peste tot. Tribunalele'ecleziastice
judecau chiar şi pe rege, însă justiţia laică nu se putea atinge nici de un
fir de păr de pe haina ultimului paracliser. – chiar dacă acesta ar fi comis
pe faţă cele mai mari delicte. Numai biserica îi putea judeca pe ai săi.
Aşa cum povesteşte Barrionuevo în Memoriile sale, călugări înarmaţi
până în dinţi smulgeau din mâinile justiţiei regelui, în plină zi, în
mijlocul pieţii Mayor din Madrid, pe unul din ai săi, gata de a fi
spânzurat pentru asasinat. Inchiziţia, nemulţumită doar cu arderea de
eretici, jtideca şi pedepsea şi pe contrabandiştii de vite. Oamenii de litere
se refugiau îngroziţi în literatură, ca ultim adăpost al gândirii, dar se
limitau la a scrie romane picareşti, sau piese de teatru în care se
preamărea o onoare trufaşă ce frxista doar în imaginaţia poeţilor, în care
timp domnea cea mai mare corupţie. Marii oameni de talent spanioli
ignorau, s-au se prefăceau că ignoră, ceeaee revoluţia spunea dincolo de
frontiere. Quevedo, cel mai îndrăzneţ, cuteza să zică doar atât:
Cu inchiziţia.
Lacăt la gură!
Trist epitaf al gândirii spaniole, care prefera să piară, căci adevărul
nu putea fi pronunţat. Pentru a trăi liniştiţi şi a putea supravieţui într-o
epocă de incultură, poeţii căutau ocrotirea bisericii şi se îmbrăcau în
haine preoţeşti. Lope de Vega, Calderon, Moreto, Târso de Molina, Mira
de Amcscua, Tarrega, Argensola, Gongora, Rioja şi alţii erau sacerdoţi,
mulţi dintre ei după o viaţă destrăbălată. Montalban a fost preot şi
funcţionar al Inchiziţiei, şiehiar bietul Cervanteş, la bătrâneţe, a fost
nevoit să îmbrace rasa Sfântului Francisc. Spania avea unsprezece mii
de *mî-t năstiri, cu peste b sută de mii de călugări şi patruzeci„ de mii de
călugăriţe, şi la asta trebuie adăugaţi o sută şaizeci şi opt de mii de
sacerdoţi şi nenumărate slugi depinzând de biserică, ca aprozi, servitori
ai episcopilor, temniceri, intendenţi, distribuitori de bule, cerşetori
purtători de icoane, pustnici, comisionari, copii de cbr, cântăreţi, mireni,
novici, şi mai ştiu eu câţi alţii! în schimb, naţiunea, de la treizeci de
milioane de locuitori, a scăzut la. Şapte milioane în mai puţin de două
secole în urma expulzărilor evreilor şi a maurilor de către intoleranţa
religioasă, din cauză spaimei pe care o trezea Inchiziţia, a nesfârşitelor
războaie din exterior, a emigraţiei în America în speranţa unei îmbogăţiri
fără muncă. – datorită foamei, lipsei de >gienă. Toate au contribuit la o
rapidă depopulare. Veniturile Spaniei au” ajuns să scadă la paisprezece
milioane de ducaţi, în timp ce ale clerului se urcauvla opt milioane.
 Biserica stăpânea mai mult de jumătate din bogăţia naţională. Ce
timpuri! Ei, ce zici, don Antolin?
Acesta îl asculta acum cu răceală, ca şi cum şi-ar fi format o
părere definitivă despre Gabriel şi nu mai făcea mare caz de cuvintele lui.
Oricât ar fi fost de răi – spuse el liniştit – nu erau mai răi decât cei
de astăzi. Cel puţin, nimeni nu fura biserica. Fiecare se mulţumea cu
sărăcia lui, gândindu-se la cer, ycare este unicul adevăr, iar cultul lui
Dumnezeu îşi avea ceea ce i se cuvenea. Oare tu nu crezi în Dumnezeu?
Gabriel ocoli răspunsul, şi continuă să vorbească desprej acele
timpuri.
A fost o perioadă de barbarie în peninsulă, în timp ce Europa se
dezvolta §i progresa. Poporul care fusese în fruntea civilizaţiei rămase
printre ultimii. Regi, împinşi de orgoliul spaniol şi de pretenţiile de
moştenire ale împăraţilor germani, se mai gândeau încă la aventura
nebună de a domina întreaga Europă, având la îndemână doar o naţiune
de şapte milioane de locuitori şi câteva regimente de infanterie prost
plătite şi flămânde. Aurul sosit din Amel ica umplea acum buzunarele
olandezilor, şi în această ispravă, demnă de Don Quijote, naţiunea
primea lovitură după lovitură. Spania era din ce în ce mai catolică, mai
săracă şi mai barbară. Dorea arzător să cucerească lumea, dar la ea
acasă avea i'egiuni întregi nelocuite. Mulţi din vechile provincii
dispărură; drumurile erau ştei^e; nimeni în Spania nu mai cunoştea cu
adevărat geognKia ţării, în schimb puţini ignorau situaţia cerului şi a
purgatoriului. Meleagurile cu o oarecare fertilitate nu erau ocupate de
ferme, ci de mânăstiri, şi la marginea puţinelor şosele bande de tâlhari
îşi făcuseră bârlog, refugiindu-se, atunci, până când erau urmăriţi, în
mânăstiri, unde erau apreciaţi pentru religiozitatea lor şi pentru multele
liturghii pe care le comandau şi le plăteau pentru sufletele lor păcătoase.
Domnea o imensă nepricepere. Regii erau sfătuiţi de clerici până şi
în problemele de război. În făţa ofertei ca trupele olandeze să instaleze
garnizoane în cetăţile spaniole din Flandra, Carlos al 11-lea se consultă
în această problemă cu teologi, socotind că e vorba de un caz de
conştiinţă, deoarece prin aceasta înlesnea propagarea ereziei şi sfârşi
prin a prefera ca aceste cetăţi să cadă în mâiniâefrancezilor, care în
ciuda faptului că erau duşmani, erau
# m totuşi catolici. In Universitatea din Salamanca, poetul Torres
de Villaroel-nu găsea nici o lucrare de geografie, şi când vorbea de
matematici, discipolii îi spuneau că erau vrăjitorii, o ştiinţă a diavolului
ce putea fi înţeleasă numai dacă se făcea uz de un unguent pe care îl
întrebuinţau solomonarii. Teologii din capitală au respihs planul unui
canal care ar fi legat fluviile Tajo şi Manzanares, spunând că această
lucrare este împotriva voinţei lui Dumnezeu, deoarece ele sunt separate
încă de la începutul lumii, cu un anumit scop. Medicii din Madrid îi
cereau lui Filip al Vl-lea, ca gunoaiele să fie lăsate pe străzi, „deoarece
aerul oraşului fiind foarte pătrunzător, va dăuna foarte mult dacă nu
este impregnat de aburii murdăriilor”. Şi un secol mai târziu, printr-un
act public, un teolog faimos din Sevilla azvârli tuturor provocarea de a
discuta teza: mai de dorit să greşim mergând cu sfântul Clement, sfântul
Vasile şi sfântul Augustin, decât să izbutim cu Descartes şi Newton”.
Filip al II-lea ameninţase cu pedeapsa cu moartea şi confiscarea
bunurilor pe acela care va publică cărţi străine sau va face să circule
manuscrise; urmaşii lui au interzis spaniolilor să scrie despre subiecte
politice. Gândirea neavând posibilitatea de a se manifesta altfel, se
dedică artelor şi poeziei. Teatrul şi pictura atinseră un nivel superior
celorlalte popoare. Ele au constituit supapa de evacuare a” geniului
naţional; însă această primăvară a artei a fost efemeră, şi, la jumătatea
secolului al XVII-lea, a venit o decadenţă grotescă şi umilitoare.
În acele două secole sărăcia a fost îngrozitoare. Însuşi Filip al II-
lea, cu toate că era stăpân al lumii, a şcos la vânzare titluri de nobleţe
pentru şase mii de reali, adău- ' gând la marginea decretului: „să nu se
ţină seama prea mult de calitatea şi originea persoanelor”. La Madrid,
poporul lua cu asalt brutăriile, disputându-şi pâinea cu pumnii.
Preşedintele Castiliei străbătea provincia. Întovărăşit de călău, pentru a
le smulge plugarilor bruma de recolte. Încasatorii de tributuri, negăsind
ce lua prrn sate, doborau acoperişurile caselor, vânzând lemnul şi
olanele. Familiile fugeau în munţi cina vedeau îrf'depărtare pe
reprezentanţii regelui; satele rămâneau pustii şi cădeau în ruină. Foamea
pătrundea până în palatul regal, şi Carlos al II-lea, stăpân al Spaniei şi al
Indiilor, nu reuşea să dea, în unele zile. – de mâncare slugilor
Ambasadorul Angliei şi cel al Danemarcei trebuiau să iasă cu servitori
înarmaţi să caute pâine prin împrejurimile Madridului.
Şi în vremea asta. Nenumăratele mânăstiri, stăpâne a mai mult de
jumătate de ţară şi singurele posesoare ale bogăţiei, îşi arătau mila
împărţind supa celor care încă mai aveau puteri să umble să şi-o
cerşească, înfiinţau ospicii şi spitale, unde lumea murea de mizeriej însă
sigură că va intra în cer. In oraşe nu mai existau întreprinderi prospere
şi bogate, ci mânăstiri şi spitale. Vechea industrie dispăruse. Segovia,
faimoasă pentru postăvăriile sale, în care pe vremuri lucrau aproape
patruzeci de-rnii de oameni, abia de mai avea cincisprezece mii de
locuitori, care nu mar ştiau să ţeasă lână; atunci când Filip al, V-lea a
vrut să reintroducă fabricarea acestui prwdus, a fost nevoit să aducă
muncitori germani. Şi tot aşa Sevilla, Valencia şi Medina del Campo,
faimoase pentru târgurile şi ^industriile lor – continuă Gabriel. Sevilla,
care în secolyl al XV-lea poseda şaisprezece mii de războaie de ţesut
mătase, a ajuns în secolul al XVII-lea să nu mai aibă decât şaizeci şi
cinci. Este adevărat că, în^schimb, clerul catedralei era compus riin~o
sută şaptesprezece canonici, şi avea şaizeci şi opt de mânăstiri, cu mai
mult de patru mii de călugări şi paisprezece mii de clerici în dioceză. Şi
Toledo? La finele secolului al XV-lea întrebuinţa cincizeci de mii de
muncitori la războaiele sale de ţesut mătase şi lină, inai murării, pe lingă
alţi tăbăcari, argintari, fabricanţi de mănuşi şi bijuterii. La sfârşitul
secolului al XVII-lea, oraşul nu avea decât cincisprezece mii de locuitori.
Totul ern mort, totul era ruină, douăzeci şi cinci de case ale unor familii
ilustre trecură în stăpânirea mânăstirilor, în oraş nu mai existau ajţi
oameni cu stare decât călugării, arhiepiscopul şi catedrala. Spania era
atât de epuizată când se sfârşi cu Casa de Austria, şi se văzu la un pas
de a fi împărţită între puterile Europei, la fel ca Polonia. Singurul luci u
care ne-a salvat a fost discordia între regi.
Dacă timpurile acelea au fost atât de r ele, Gabriel – spuse vergea
de argint. – cum de arătau spaniolii atâta resemnare? Pentru ce nu
dădeau lovituri de stat militare şi nu se răseulau ca în epoca aceasta de
pierzanie?
Ce puteau să facă? Despotismul celor doi regi impusese spaniolilor
o supunere oarbă faţă de monarh, unsul lui Dumnezeu. Clerul îl educa
şi el în credinţa aceasta, dată fiind comunitatea de interese dintre
biserică şi tron.
Chiar poeţii cei mai iluştri corupeau poporul, ridicând în slăvi
servilismul monarhic, în piesele lor. Calderon afirma că gospodăria şi
viaţa cetăţeanului nu aparţinea acestuia, deoarece erau ale regelui. Afară
de aceasta, religia copleşea totul, era singurul ţel al existenţei, şi
spaniolii, gândind întruna la cer, sfârşeau prin a se obişnui cu mizeriile
de pe pământ. Să nu ai nici o îndoială dumneata că excesul de
religiozitate ne-a ruinat şi a fost. La un pas de a ne distruge ca naţiune.
Chiar şi acum suportăm consecinţele acestei boli care a durat secole.
Pentru a salva de la moarte această ţară, ce trebuia făcut? Să-i chemăm
pe străini. Şi au venit Bourbonii. Socotiţi şi dumneavoastră cât de jos
coborâsem dacă nici armată nu mai aveam. In această ţară, în lipsa altor
virtuţi, am contat întotdeauna, încă din epoca celtiberă, pe conducători
militari. Ei bine: în războiul de succesiune a fost nevoie să se aducă
generali englezi şi francezi şi chiar ofiţeri, căci nu exista nici un spaniol
care să ştie să tragă cu tunul şi nici să comande o companie. Nu exista
persoană care să poată juca rolul de ministru, şi toţi guvernanţii au fost
străini, începând cu Filip al V-lea şi Fernando al Vl-lea. Străini au fost
cei care au venit să reînfiinţeze pierdutele industrii, să desţelenească
pământurile părăsite, să refacă vechile sisteme d„e irigaţie şi să
organizeze colonii în câmpiile stăpânite de fiare şi bandiţi. Spania, care
colonizase în felul său, jumătate din globul pământesc, era la rândul ei
descoperită şi colonizată de europeni. Spaniolii apăreau ca nişte indieni
săraci conduşi de căpetenia lor călugărul, în zdrenţe împodobite cu
scapulare şi cu relicve miraculoase. Anticlericalismul era singurul
remediu după atâta ruină, şi spiritul acesta a venit o dată cu
colonizatorii străini. Filip al V-lea a vrut să suprime Inchiziţia şi să”
termine războiul naVal cu naţiunile musulmane, care dura de o mie de
ani, coastele Mediteranei fiind depopulate de teama piraţilor berberi şi
turci. Insă indigenii se opuneau oricărei, reforme a colonizatorilor, şi
primul Bourbon a fost nevoit să renunţe văzându-şi periclitată coroana.
Apoi, urmaşii imediaţi, cu mai puternice rădăcini în ţară, au îndrăznit să
continue opera. Carlos al IlI-lea, pentru a civiliza Spania, a fost nevoit să
smulgă puterea din mâinile bisericii, limitându-i privilegiile şi rentele,
începând să* se preocupe de lucrurile pământeşti şi ignorându-le pe
toate cele ale cerului. Urmă un spectacol asemănător celui din seeolul
nostru, când guvernul se atinge de interesele ecle-i ziastice. Episcopii au
protestat, vorbind în pastorale şi scrisori de „perseouţiile la care este
supusă biata biserică, jefuită de bunurile sale, pastorii ei ultragiaţi şi
nesocotite imunităţile”; îns% ţara se trezi, bucurându-se de singura
perioadă prosperă ce se cunoaşte în timpurile moderne înainte de
punerea în vânzare a tuturor bunurilor bisericeşti Europa pe atunci era
condusă de regi filosofi, şi Carlos al III-lea era unul dintre aceştia. Ecoul
revoluţiei engleze încă vibra în lume. Monarhii doreau să fie iubiţi, nu
temuţi, şi în aproape toate ţările ei luptau cu abrutizarea maselor,
impunând reformele progresiste din ordin regal şi aproape prin forţă.
Insă răul cel mare al sistemului monarhic este succesiunea, puterea
fiind perpetuată într-o familie. Un om de bun simţ şi cu intenţii cinstite
poate procrea un imbecil. După Carlos al III-lea a domnit Cailos al IV-lea,
şi, ca şi cum nu ar fi fost suficient numai atât, în anul în care a murit
acest monarh, a izbucnit revoluţia franceză care, cu îndrăznelile ei, îi
înnebunise pe toţi regii din Europa. Bourbonii din Spania îşi pierdură cu
totul capul, pentru a nu şi-1 mai recăpăta niciodată. Fură cuprinşi de
delir, porniră pe un drum greşit, îmbrăţişând din nou biserica, socotind-
o drept singura salvare în faţa pericolului revoluţionar. Şi încă nu au
revenit şi nu vor reveni niciodată pe drumul cel drept Iezuiţi, călugări şi
episcopi deveniră din nou consilierii palatului, şi încă mai sunt şi acum,
ca în timpurile în care Carlos al II-lea cântărea planurile militare şi
politice ajutat de o juntă de teplogi. Am avut revoluţii mincinoase care au
doborât persoanele, nu însă ideile. Am progresat puţin, însă în salturi
mici, cu timiditate, cu dări înapoi dezordonate, ca un speriat care
avansează cu teamă şi, la cel mai mic zgomot, se întoarce în grabă acolo
de unde a plecat. Schimbarea a. Fost mai mult exterioară decât
interioară. Lumea mai trăieşte încă cu-sufletul secolului alXVII-lea. Se
menţine în ea teama, laşitatea ce inspira rugul inchizitorial. 'Spaniolii au
măduva de sclav; aroganţa şi energia lor sunt de suprafaţă. Nu în zadar
au trăit trei secole de robie ecleziastică. Fac revoluţii, sunt în stare să se
revolte, însă se vor opri mereu în faţa pragului bisericii, care a fost
stăpâna lor prin forţă şi continuă să fie. Nu ' Eveniment ce a avut l”c în
anul 1835, la propunerea şetuiui guvernului Juan Alvareze Mendizabal
(N. Tr).
 Există nici un motiv de teamă că vor intra aici, fii dumneata
liniştit, don Antolin; şi asta cu toate că au, pe bună dreptate, multe
socoteli de cerut asupra trecutului ei. Să fie oare din cauză că sunt
religioşi ca în alte epoci? Dumneata ştii că nu, şi te plângi, pe bună
dreptate văzând cum se stinge, fără oboluK poporului, vechiul fast al
bisericii.
Este adevărat – spuse don Antolin. Nu mai există credinţă; nimeni
nu este în stare să facă un sacrificiu pentru casa lui Dumnezeu. Numai
în ceasul morţii, când teama îşi face loc, unii îşi amintesc să ne ajute cu
averea lor.
Nu există credinţă; acesta este adevărul. Spaniolul, după febfâr
aceea religioasă care îl dusese până-n pragul dispariţiei, lâncezeşte într-o
indiferenţă lăuntrică, nu din considerente filosofice, ci pentru că
gândirea lui nu mai îndrăzneşte. Ştie că va merge în cer sau în infern;
crede aşa deoarece aşa l-au învăţat, şi se lasă dus de curentul vieţii, fără
vreun efort de a alege un loc sau altul. Este omul care respectă cel mai
mult religia, dar se gândeşte cel mai puţin la ea. Nici nu se îndoieşte şi
nici nu crede. Acceptă ceea ce e stabilit, trăind ca într-n somnambulism
intelectual. Dacă vreodată gândirea, trezi'ndu-se, îi sugerează o critică, o
îneacă pe moment de teamă. Inchiziţia încă mai trăieşte printre noi.
Societatea, stând pe loc şi refractară oricărei inovaţii, reprezintă Sfântul
Oficiu modern. Cel care este în dezacord, detaşându-se de generala şi
monotona banalitate, îşi atrage mânia surdă a marii mase scandalizate şi
suferă pedeapsa. Dacă este sărac, este supus încercării foamei,
tăinuindu-i-se mijloacele de trai, dacă are o atitudine de independenţă,
este denunţat ca periculos, creându-se în jurul lui un vid. Trebuie să fie
corect, să respecte ce este statornicit şi astfel, legaţi unul de altul prin
teamă, se străduiesc să nu se ivească o idee originală, să nu existe o
gândire independentă şi chiar învăţaţii îşi păstrează pentru ei concluziile
la care ajung prin studiu, supunându-se î-n viaţa de fiecare zi aceloraşi
obiceiuri şi preocupări ca ale imbecililor. Atât timp cât această atmosferă
se menţine, în această ţară este o osteneală inutilă strădania
revoluţionarilor. Vor putea schimba doar în aparenţă faţa pământului,
deoarece, înfigând sapa mai adânc, vor da de piatra secolelor mereu
aceeaşi şi compactă. Caracterul naţional, odată pierdută rădăcina
religioasă, nu s-a schimbat. Credinţa a murit, însă rămâne cadavrul cu
aparenţe de organism viu, ocupând acelaşi loc, împiedicân-
150 Idu-ne să trecem mai departe cu rigiditatea lui de mumie,
înşişi revoluţionarii susţin, în dorinţa lor de a nu distona, acest
simulacru de viaţă. Ii imită pe învingătorii din alte ţări, în respectul şi
toleranţaf lor, însă nu învaţă, în primul rând, avântul iconoclast şi
nimicitor cu care alte popoare au doborât trecutul şi l-au călcat în
picioare fără îndurare şi scrupule. Săracă şi retrasă într-un ungher se
află biserica, don Antolin, comparând-o cu ce a fost în alte secole. Dar să
nu-ţi fie teamă dumitale că situaţia ei se va agrava. Mareea a atins
punctul culminant şi nu îl va depăşi. Cât timp în această ţară lumea se
teme să spună ceea ce gândeşte, se scandalizează în faţa unei idei noi, şi
tremură de ceea ce va spune vecinul, populaţia îşi râde de revoluţii,
oricât de multe ar fi ele, deoarece fluxul nu va creşte niciodată atât de
mult încât să ajungă până la gură, şi să poată să vă înece pe
dumneavoastră.
Don Antolin râdea ascultând toate acestea.
Insă, omule, dragă Gabriel, eşti nebun. Călătoriile pe care le-ai
făcut şi toate lecturile tale te-au zăpăcit. La început mă indignam,
crezându-te dintre aceia care doresc o revoluţie pentru a ne lua puţinul
ce ne-a mai rămas, şi să proclame o prostituată de republică, suprimând
bugetul ecleziastic. Dar văd că mergi şi mai departe; cu nimic nu eşti de
acord, totul ţi se pare foarte rău. Şi faptul acesta îmi face plăcere. Nu eşti
un duşman de temut, deoarece tu împuşti de la distanţă. Am impresia că
eşti cu capul tot atât de rău bolnav ca şi cu pieptul. Insă, omule,
revoluţiile pe care le-am avut ţi se par un lucru de nimic? Şi mai crezi în
continuare că ţara este tot atât de înapoiată ca în secolele acestea pe
care le-ai descris în felul tău? Deoarece eu – adăugă sacerdotul cu ironie
– aud vorbjndu-se mult despre progresele ţării, şi ştiu că există căi
ferate, şi că împrejurimile oraşelor sunt populate cu coşuri de fabrici, şi
mulţi necredincioşi aclamă acest lucru, comparându-le cu clopotniţele
bisericilor.
Vorbă să fie! exclamă Gabriel cu o expresie de indiferenţă. Ceva
există în aceste realizări. Revoluţiile politice au pus Spania în contact cu-
Europa. Curentul progresist a prins această ţară şi o târăşte la fel cum
sunt tîrate şi popoarele asiatice şi cele din Pacific. Astăzi nimeni nu
scapă de el. Insă noi am pornit în josul fluviului inerţi şi lipsiţi de puteri;
dacă avansăm, este din cauza curentului, şi nu prin vigoarea noastră, în
timp ce alte popoare, mai puternice, înoată şi tot înoată, depărtându-se
cu fiecare clipă m^i mult. Cu ce am contribuit la acest progres? Unde se
află viaţa noastră modernă? Căile ferate, puţine şi proaste, sunt opera
străinilor Şi proprietatea lor; printre şine creşte iarba, ceea ce arată că
încă se menţine sfânta linişte a acelor timpuri cu care cu două roţi şi
galere rapide. Industriile mai importante, metalurgia şi mineritul, aparţin
şi ele străinilor, sau spaniolilor care sunt supuşi lor, trăind din mila lor
protectoare. Industria vegetează la umbra unui protecţionism barbar
care scumpeşte produsul, ocrotindu-i defectele, şi chiar şi aşa găseşte cu
greu capital. Banul continuă să fie ascuns ca o comoară la ţară, în
fundul Uhui urcior, sau este obiect de camătă la sale, la fel ca în secolele
trecute. Cei mai îndrăzneţi se încumetă să-1 întrebuinţeze, pentru
cumpărarea de bunuri publice, şi guvernele continuă risipa, sigure fiind
că vor întâlni mereu pe alţii dornici să-i împrumute şi proslăvesc acest
credit ca o manifestare a prosperităţii-ţării. Există în Spania două
milioane de hectare de pământ necultivat, douăzeci şi şase de milioane
de teren neirigat şi numai un milion irigat. Menţinerea acestui teren
neirigat, care reprezintă întreaga noastră agricuHură, este o
demonstraţie perpetuă a fanatismului care are încredere mai mare în
rugăciune şi în ploaia cerului decât în cunoştinţele oamenilor. Fluviile se
rostogolesc spre mare pe lângă regiuni încinse, revărsându-se iarna nu
pentru a fertiliza, ci pentru a căra ţot ce întâlneşte în cale viitura. Există
piatră pentru biserici şi noi mânăstiri. – niciftdată pentru diguri şi
mlaştini. Se înalţă clopotniţe, dar se taie arborii care atrag ploaia. Şi să
nu-mi mai argumentezi dumneata, don Antolin, că biserica este săracă şi
nu are nici un fel de vină. Săraci sunteţi dumneavoastră, cei ai bisericii
perimate, cei devotaţi religiei tradiţionale spaniole, căci şi aici există
mode, şi credincioşii urţnează ce e mai nou. Insă ~ există şi iezuiţii,
manifestarea cea mai modernă a catolicismului, „ultima noutate”, care
înalţă palate şi biserici în toate părţile ce atrag de acum banii care
înainte mergeau spre catedrale. Însă să revenim la progresul nostru. Mai
rele decât seceta, pentru agricultura noastră sunt iggoranţa şi rutina
plugarului. Orice inovaţie şi aplicare ştiinţifică el o respinge, crezând-o
rea. „Timpurile trecute erau cele bune. În felul acesta cultivau strămoşii
mei şi aşa trebuie să fac şi eu.” Ignoranţa se vede transformată în glorie
naţională Şi nu ne putem aştepta, pentru moment, la remediu. In alte
ţări, din universităţi şi din şcolile superioare ies reformişti, luptând
pentru progres. Aici, centrele de învăţământ produc un proletariat cu
redingotă, doritor să trăiască şi el, care asaltează profesiunile şi serviciile
publice, fără altă dorinţă decât aceea de a-şi deschide un drum. Se
studiază (in caz că se studiază) timp de câţiva ani nu pentru a avea
cunoştinţe, ci pentru a căpăta o diplomă, un petec de hârtie, care-ţi
permite să-ţi câştigi pâinea. Se învaţă ceea ce declamă profesorul
universitar, fără nici o curiozitate de a merge mai departe. Profesorii sunt
în majoritatea lor medici şi avocaţi care îşi exercită calm meseria, se duc
în fiecare zi o oră la catedră, repetând ca un fonograf ceea ce au spus în
anii precedenţi, şi * se înapoiază repede la bolnavii şi la procesele lor,
fără a se mai interesa ce se mai scrie şi ce se spune prin lume. Cultura
spaniolă este de mâna a doua, pur formală, traducă din franceză şi asta
pentru neînsemnata minoritate Vnre citeşte, căci restul aşa-zişilor
intelectuali nu posedă altă bibliotecă decât textele pe care au studiat pe
când erau tineri şi iau cunoştinţă de progresele gândirii europene, prin
intermediul ziarelor. Părinţii, în' dorinţa lor de a asigura cât mai repede
un viitor copiilor cu ajutorul unei cariere, îi trimit în centrele de
învăţământ la o vârstă.la care abia de ştiu să vorbească. Studentul-
bărbat din alte ţări, în toată plenitudinea gândirii lui, nu exiştă aici.
Universităţile se umplu cu copii; în institute se văd doar pantaloni scurţi.
Spaniolul, la primul lui bărbierit, este deja licenţiat şi se îndreaptă spre
doctorat. Doica va sfârşi prin a se aşeza alături de profesorul universitar.
Şi aceşti copii, care primesc botezul ştiinţei la vârsta la care în alte ţări
se joacă cu sfârlcaza, îşi întipăresc în minte pentru totdeauna o brumă
de cunoştinţe din domeniul în care îşi iau diploma, devin apoi
intelectualii noştri ce au misiunea să ne conducă şi să ne salveze, cei
care mâine vor fi legislatori şi miniştri. Să fim serioşi, omule, e ceva de
râs!
Gabriel nu râdea, însă don Antolin şi ceilalţi îi aclamară cuvintele.
Orice critică împotriva timpurilor de faţă îl bucura pe sacerdot.
Ce drac de, om! îi spunea lui Gabriel. Tu, în nebunia ta, îi pui pe
toţi la punct.
Ţara aceasta este epuizată, don Antolin. Nimic „u se ţine în
picioare. Este incalificabil numărul de oraşe ce au dispărut de la
începutul decadenţei noastre. Îrralte ţări se păstrează cu grijă ruinele
trecutului, ca nişte pagini de piatră ale istoriei. Le curăţă, le conservă, le
consolidează, şi deschid drumuri pentru ca toţi să le poată admira. Aici,
pe unde a trecut arta romană, cea bizantină, arabă, mudejară, gotică, şi
Renaşterea, toate artele din Europa, bălăriile şi tufişurile acoperă ruinele
lor la ţară, ascuzându-le, iar barbaria oamenilor le mutilează în oraşe, în
toate clipele se gândeşte la trecut şi, cu toate astea, se dispreţuieşte ce a
mai rămas din el. Ce ţară de vis, şi cq abandon! Spania nu este o ţară, ci
un muzeu abandonat şi plin de praf, cu vestigii care atrag pe curioşii din
Europa.
Ochii lui don Martin, tânărul preot, erau fixaţi la Gabriel. Păreau
că vor să-i vorbească, să-i exprime entuziasmul cu care îi asculta
cuvintele. Ceilalţi, tăcuţi şi cu capul plecat, nici ei nu erau indiferenţi în
faţa acestor adevăruri atât de îndrăzneţe în acea ambianţă tihnită şi
râncedă a galeriei. Don Antolin, era singurul care râdea, găsind foarte
plăcute, prin nesăbuinţa lor, ideile lui Gabriel. Începea să se însereze.
Soarele dispăruse dincolo de acoperişurile catedralei. Nepoata lui don
Antolin coborî până la uşa claveriei, ca să-i cheme.
Venim îndată, fată – spuse preotul. Trebuie să-i dau un răspuns
acestui domn.
Şi, adresându-se lui Luna, continuă:
Insă, fiul lui Dumnezeu! Şi nu ar trebui să te numesc aşa, pentru
că eşti răzvrătit. Tu găseşti totul rău. Biserica spaniolă, râncedă, cum
zici tu, a ajuns săracă, şi faptul acesta ţi se pare doar o revoluţie lipsită
de însemnătate! Ce anume doreşti? Şi cum vrei să fie viitorul?
' Spune-ne remediul şi să mergem, că frigul a început să ne”
înţepe.
Şi râse, privindu-1 pe Gabripl cu compătimire paternă ca şi cum ar
fi fost un biet copil.
Remediu! exclamă Luna, fără a da importanţă gestului
sacerdotului. Eu nu posed nici un remediu. Numai evoluţia omenirii îl
poate oferi. Toate popoarele de pe pământ au trecut priruaceleaşi
evoluţii. Mai întâi au fosi conduse de-sabie, apoi de credinţă şi acum de
ştiinţă. Noi am fost guvernaţi de războinici şi de sacerdoţi, însă ne-am
oprit la porticul vieţii moderne, lipsiţi de forţă şi fără dorinţa de a întinde
mâna ştiinţei, care era singura ce ne putea călăuzi, de a ne scoate din
situaţia tristă în care ne aflăm. Ştiinţe sunt astăzi agricultura,
industriile, artele şi meseriile, cultura şi bunăstarea popoarelor.
Chiar şi războiul. Şi Spania trăieşte departe de soarele ştiinţei. Cel
mult vede un reflex palid, rece şi slab, ce soseşte din ţări străine, Boala
credinţei ne-a lăsat lipsiţi de 'vlagă; suntem ca acele fiinţe care, după ce
au suferit de o boală gravă în tinereţe, rămân slăbite pentru totdeauna,
condamnate la prematură bătrâneţe.
Aş! Ştiinţa! spuse vergea de argint, îndreptându-se spre casă.
Cunosc lucrul acesta. Este eterna muzică a tuturor dBKmanilor religiei.
Nu există ştiinţă mai bună decât aceea de. A iubi pe Dumnezeu şi
operele sale. Bună seara. „.
Bună să fie, don Antolin. Insă să nu uiţi un lucru dumneata: încă
nu am ieşit de sub credinţă şi sabie. Uneori ne conduce una, alteori ne
zoreşte cealaltă. Insă despre ştiinţă nici un cuvânt. Ea nu a condus
Spania nici măcar douăzeci şi patru de ore.
Gabriel, după această, după-amiază, evită întâlnirile din galerie
pentru a nu mai sta de vorbă cu vergea de argint. Îi părea rău de
momentul de revoltă. Rămânând singur, se gâpdiSe la pericolele la care
se expunea etalându-şi ideile fară nici o oprelişte. Îl îngrozea faptul că
putea fi expulzat din catedrală, şi obligat să alarge din nou prin lume la
întâmplare. Se dojenea, reproşkidu-şi osteneala pe care o depunea
pentru a se lupta cu prejudecăţile trecutului. Ce putea obţine schimbând
felul de gândire a acelor biete fiinţe? Ce însemna pentru emanciparea
umanităţii luminarea acelor oameni prinşi ca nişte moluşte de pietrele
trecutului?
Catedrala reprezenta pentru Gabriel o tumoare uriaşă care umfla
epiderma spaniolă ca o cicatrice a unor boli vechi. Nimic nu se putea
f&ce aici. Nu era vorba de un muşchi capabil de dezvoltare, ci un abces
care aştepta clipa de a fi extirpat sau a se împrăştia prin germenii
mortali pe care îi purta în lăuntrul său. Îşi alesese drept refugiu acestă
ruină şi era dator să tacă, să fie prudent, pentru ca să nu i se reproşeze
ingratitudinea.
Pe lângă aceasta, fratele său Esteban, rupând mutismul rece în
care se izolase de la sosirea fiicei sale, îl sfătui să fie precaut.
Don Antolin îl chemase, relatându-ţ în felul său conversaţia cu
Gabriel.
I – Are nişte idei diavoleşti, Esteban – îi spusese sacerdotul – pe
care şi le expune în casa asta sfântă cu un calm desăvârşit, ca şi cum s-
ar fi aflat într-unui din aţele cluburi infernale ce există în ţări străine.
Unde a stat fratele tău de a învăţat asemenea lucruri? Nu am auzit
niciodată asemenea erezii, şi atât de mari. Spune-i că am uitat tot ce mi-
a spus, deoarece l-am'cunoscut încă de mic copil, pentru faptul că îmi
amintesc că a fost mândria seminarului nostru, şi mai ales pentru că
acum este bolnav şi ar fi neomenos să-1 oblig să plece din catedrală.
Insă nu vreau să se mai repete scandalul. Să-şi ţină gura! Să-şi păstreze
toate monstruozităţile acestea în cap, dacă nu cumva vrea să-şi piardă
sufletul. În casa aceasta sfântă, şi mai ales în faţa personalului, nici un
cuvânfe însă, înţelegi? Nici un cuvânt. Atât mai lipseşte ca în biserica
primată să se ţină mitinguri., Afară de aceasta' fratele tău trebuie să
chibzuiască bine că, în defintiv, el, în clipele acestea, mănâncă pâinea
bisericii, deoarece tu, care îl întreţii, trăieşti de pe urma ei.
Acest ultim motiv a fost cel care 1-a impresionat cel mai mult pe
Gabriel, rănindu-1 în demnitatea sa. Don Antolin avea dreptate. El nu
era altceva decât un parazit al catedralei şi, refugiindu-se în sânul ei, îi
datora gratitudine şi tăcere. Nu va mai scoate un cuvâok Nu convenise
oare că, ascunzându-se acolo, de fapt murise? Va trăi ca un cadavru
însufleţit, care, pentru anumite ordine religioase, constituie suprema
perfecţiune umană. Va gâridi în acelaşi mod ca şi ceilalţi, sau, şi mai
bine, nu va gândi deloc: va vegeta, până la sosirea ultimei sale clipe, la
fel ca plantele din grădină sau ca ciupercile de pe contraforturile galeriei.
Astfel că avu grijă să evite orice întâlnire cu prietenii şi admiratorii săi
din claverii. Nu mai vizită locuinţa pantofarului, şi când îi vedea pe
tovarăşii lui dând ocol prin galerie, cu intenţia de a intra în casa familiei
Luna, el o lăsa singură pe Sagrario şi se urca în mansarda dirijorului de
capelă.
Slujbaşii catedralei se aşezau în jurul maşinii de cusut, aşteptând
în zadar să coboare învăţătorul lor, satisfăcuţi că măcar se simţeau
aproape de el, privindu-i scaunul părăsit, şi stătwau de vorbă cu tânăra
care se exprima cu naivă admiraţie despre unchiul ei. Dirijorul de capelă
se bucura văzând că Gabriel îl vizita din nou. Era singurul său
admirator. Neluat în seamă de o bună bucată de timp, bietul artist
suferise amărăciunea singurătăţii, încercând deznădejdea cu o furie
copilărească, ca şi cum un public imens i-ar fi întors spatele. Îl răsfăţa
pe Gabriel ca pe o iubită în ciuda faptului că părea mereu dus pe
gânduri, era totuşi atent la tuşea lui, recomandându-i remedii fanteziste
închipuite de el; îl îngrijora evoluţia bolii, tremurând la gândul că
moartea i-ar putea răpi pe singurul său auditor îi făcea cunoscută lui
Luna toată muzica pe care o studiase în timpul absenţei acestuia. Când
bolnavul tuşea mai intens, înceta să mai cânte din armonium şi pornea
cu prietenul său lungi conversaţii, mereu despre veşnica lui preocupare:
arta muzicală.
Gabriel îi spuse dirijorul într-o după-amiază – dumneata, care eşti
un observator atât de fin*şi ştii atâtea, nu ţi-ai dat„ seama că Spania este
tristă şi nu posedă acel.”sentimentalism plăcut” al adevăratei poezii? Nu
este. Melancolică, este tristă, de o tristeţe sălbatică şi brutală. Ea sau
râde în hohote, sau plânge răcnind; nu are zâmbetul plăcut, bucuria
inteligentă care îl deosebeşte pe om de animal. Dacă râde, i se vede
întreaga dantură; lăuntrul ei ste mereu întunecat, o obscuritate de
cavernă, în ca? L pasiunile se agită ca nişte fiare închise într-o cuşcă şi
care caută să fugă. ^
Da, dumneata ai dreptate. Spania este tristă, îi răspunse Luna. Nu
mai este îmbrăcată în negru, cu şiragul de mătănii prins de mânerul
spadei, ca în aite secole, Insă lăuntrul ei continuă să fie îndoliat şi
sufletul îi este întunecat şi neomenos. Sărmană, a răbdat trei secole,
pătimind chinurile inchizitoriale, fiind nevoită a arde sau de a fi arsă pe
rug şi nici acum. Nu a scăpat de spaima acestei vieţi de zbucium. Aici nu
există bucurie.
Nu, nu există. Lucrul acesta se vede mai bine în muzică decât în
orice altă manifestare a vieţii sale. Germania dansează valsul voluptuos
şi vesel, sau ţinând pocalul în mână, intonează Gaudeămus igiiur, imnul
studenţesc închinat fericirii vieţii materiale, lipsite de griji. Francezul
cântă printre hohote de râs spontane, şi dansează sprinten, salutând cu
valuri de râs maimuţărelile sale caraghioase. Englezul transformă
gimnastica în dans, cu satisfacţia unui trup sănătos încântat de forţa sa.
Şi toate aceste popoare, când simt plăcuta tristeţe a poeziei, cântă lied-
ul, romanţa, balada, lucruri plăcute, care mângâie sufletul şi vorbesc
imaginaţiei. În Spania dansurile populare păstrează mult din sacerdotal,
amintesc rigiditatea hieratică a dansatorilor sacri, sau frenezia
unduioasă a preotesei care sfârşeşte prin a se prăbuşi în faţa altarului
cu ochii răiăciţi. Şi cântecele? Sunt foarte frumoase, emanaţie a
diverselor civilizaţii, însă abătute, disperate, melancolice, revelatoare
pentru sufletul unui popor bolnav, care nu are o distracţie mai plăcută
decât aceea de a vedea curgând sânge omenesc şi a admira tropăit de
mârţoage muribunde în arena unui circ, Bucuria spaniolă! Veselia
andaluză! Dă-mi voie să rid. Într-o noapte, aflându-mă la Madrid, am
asistat la o (Sărbătoare andaluză şi spaniolă tipică. Ne-am distrat mult.
Vin şi iarăşi vin! Şi pe măsură ce paharele circulau, privirile erau tot mai
încruntate, feţele mai triste, geşturile supărătoare. „Ole! Trăiască
veselia!” Şi'veselia nu apărea de nicăieri. Bărbaţii îşi azvârleau priviri
feroce, femeile tropăiau şi băteau din palme, cu privirea pierdută în gol,
ca şi cum muzica le-ar fi golit craniul. Dansatoarele se unduiau ca nişte
şerpi. Dar ţineau gura încleştată, aveau privirea aspră, atitudinea gravă,
trufaşă, inabordabilă, ca nişte baiadere care executau un dans sacru.
Din când în când, peste ritmul monoton şi somnolent, se auzea un
strigăt aspru, besjial ca un urlet, ca ţipătul celui care se prăbuşeşte cu
maţele străpunse. Şi poezia? Lugubră ca o temniţă, frumoasă uneori,
însă atât cât poate fi de frumos cântecul unui deţinut după gratii. Şi ce
ne spune ea? Lovituri de pumnal pentru femeia infidelă, ofensele aduse
mamei spălate cu sânge, plângeri împotriva judecătorului care trimite la
puşcărie pe tinerii cu moravuri de cavaleri cu capă şi spadă, gândul de
rămas. Bun al criminalului care la capelă, în zori, vede ultimul răsărit de
soare. O întreagă poezie respingătoare şi morbidă, care-ţi strânge inima
şi-ţi răpeşte bucuria. Până şi imnurile adresate frumuseţii femeii conţin
sânge şi lăudăroşenie. Şi aceasta este arta care distrează poporul în
clipele sale de exuberanţă şi va con-1 tinua să-1 înveselească, poate timp
de secole. Suntem un popor trist, Gabriel.
— Purtăm tristeţea în măduva noastră; 'nu ştim să cântăm decât
ameninţând sau plângând, iar cântecul este cu atât mai frumos cu cât
conţine mai multe suspine, dorinţi neîmplinite şi horcăieli de agonie.
— Este adevărat. Poporul spaniol trebuie neapărat să fie aşa. A
crezut cu ochii închişi în regi şi sacerdoţi, singurii reprezentanţi ai lui
Dumnezeu, şi s-a modelat după chipul şi asemănarea lor. Veselia lui este
la fel ca a unul călugăr: o veselie grosolană, în care abundă glume
murdare, cuvinte de rând şi hohote de râs ca nişte râgâieli. Romanele
noastre picareşti sunt povestiri inventate în sala de mese, lai ora
digestiei, când preoţii stau cu sutanele desfăcute, cu mâinile încrucişate
pe burtă şi cu bărbia triplă peste scapular Râsul acesta izbucneşte
întotdeauna din aceleaşi resorturi mizeria, păduchii, oala de noapte
lăcuită pe care hidalgo-ul o păstrează ca singură mobilă, stratagemele
foamei pentru. A-i răpi tovarăşului bucata de pâine uscată; vicleşugurile
întrebuinţate pentru a putea obţine bani de la acele femei voalate care
practicau prostituţia, şi au servit drept model poeţilor noştri din secolul
de aur pentru a ne putea zugrăvi lumea înşelătoare a onoarei; femeia
sclavă, între gratii şi gelozii, mai necinstită şi mai vicioasă decât cea din
zilele noastre care se bucură de întreaga sa libertate. Tristeţea spaniolă
este opera regilor săi, a acelor bolnavi sumbri care visau să pună
stăpâhire pe întreaga lume, în timp ce poporul lor pierea de foame.
Văzând că' lucrurile nu corespundeau speranţelor lor, deveneau
ipohondri şi îngrozitor de fanatici, crezând că eşecurile lor sunt pedepse
ale Dumnezeu şi astfel' se dăruiau unei devoţiuni crude tru a îmblânzi
divinitatea. Când FUip al II-lea află de
— '-^ntUrtr. Mii Hp
SaiOr. „/VIII UIIUU-U aa iu^.
Şi îşi continuă rugăciunea la Escorial. Tristeţea imposibilă şi feroce
a monarhilor se sprijină pe naţiune. Nu dt^eaba negrul a fost timp de
secole culoarea favorită a curţii Spaniei. Pădurile întunecate de pe
domeniile regale, arborii posomoriţi ai iernii, au fost şi sunt locul lor
preferat de promenadă. Palatele lor de la ţară au acoperişuri negre,
turnuri turtite, cu morişti de vânt, şi galerii mohorâte, ca şi cum ar fi
mânăstiri.
Gabriel, închis în acea odăiţă, fără alt ascultător decât dir ijorul de
capelă, uita discreţia ce şi-o impusese pentru a trăi liniştit în catedrală.
Putea vorbi fără teamă în prezenţa artistului, şi vorbea cu înfocare
despre regii spanioli şi tristeţea pe care au instaurat-o în ţară.
Melancolia era pedeapsa impusă de natură despoţilor decadentei
occidentale. Când un rege avea o oarecare înclinaţie artistică, precum
Fernando al Vl-lea, în loc de a gusta bucuria de a trăi, murea: de tristeţe
ascultând ariile pe care le gângurea Farinelli. Când se năşteau cu
urechile spiritului surde la glasurile frumuseţii, îşi petreceau viaţa în
pădurile din apropierea Madridului gonind, cu puşca ote vânătoare în
mână, animalele înzestrate „Cu coarne, iar când, în pauzele de
vânătoare, căscau de urât, reginele se îndepărtau de ei prinse de braţul
unui ofiţer din corpul de gardă. -
Nu se trăieşte nepedopsit timp de trei secole când eşti i^n^u a
toblânzi divinitatea” Când al II-lea află de
KufragiulânSbtlei Armade, de iJftoa atâtor mo-de oamenf de
durerea unei jumătăţi a Spania, (tm) mme nepăsător „ Am trimis-o să
lupte cu Oamenii, nu cu elementele f şi continuTrugăciun^ la ^conal.
Tri^ea imPos*ila căsătorit cu Inchiziţia, exercitând puterea ca simplu
delegat al papoi, sub tutela unor episcopi, iezuiţi, confesori şi a unor
ordine monastice, care au lăsat monarhiei spaniole doar aparenţa
puterii, făcând din ea o zdrobitoare republică teocratică. Tristeţea
catolicismuului a pătruns până (r) în măduva regilor spanioli. In timp ce
fântânile de la Versailles cântau între nimfe de marmură, şi cavalerii lui
Ludovk al XVI-lea erau fluşturatici în hainele lor multicolore, lipsiţi de
pudoare, ca nişte păgâni, în jurul femeilor frumoase, darnice cu trupurile
lor, curtea din Spania, îmbrăcată în negru, cu şiragul de mătănii la brâu,
asista la arderile pe rug şi îşi încingea panglica verde a sfântului oficiu,
considerându-se onorată cu acest rol de funcţionai însărcinat cu
supravegherea executării ereticilor.
De aceea monarhia spaniolă căsca de tristeţe, transmitând
plictisul de la o generaţie la alta. Ea reprezenta regalitatea catolică prin
excelenţă. Dacă din când în când 0 apărut în sânul ei vreo fiinţă veselă şi
dornică de viaţă acest lucru s-a întâmplat deoarece în sângele albastru al
venelor materne a pătruns o picătură de înţelepciune plebeie, aşa cum
pătrunde raza soarelui în locuinţa bolnavului.
Don Luis il asculta pe Gabriel, încuviinţându-i spusele
— Da. Suntem un popor guvernat de tristeţe – spus* artistul. În
noi se mai menţine încă firea sumbră a aceloi secole întunecate. M-am
gândit de multe ori cât de greu trebuie să fi fost pe vremea aceea viaţa
pentru un spiril mai iscoditor. Inchiziţia spiona fiecare cuvânt, dorind
ghicească ce gândeau oamenii, dobândirea raiului era singurul ideal, dar
şi asta devenea din zi în zi mai grea! Omul era dator să predea bisericii
bani pentru a se putea mântui; sărăcia era o virtute. Trebuia să duci o
viaţă de mizerie, să te rogi zi şi noapte, să mergi zilnic la biserică, să
trăieşti într-o comunitate religioasă, să te umileşti în faţa altarului, să te
trezeşti în puterea nopţii pentru a ţi sc reaminti apropierea morţii7 şi în
plus să nu ai siguranţa mântuirii, să te simţi ameninţat cu infernul
pentru cea mai mică greşală, fără să reuşeşti vreodată a-1 domoli
complet pe dumnezeul cumplit şi răzbunător. Iar deasupra tuturor
năpastelor să trăieşti teroarea rugului, care tţ împinge la laşitate şi
umilire.
— În felul aeesta – spuse Gabriel – trebuie să înţelegem cinica
confesiune a canonicului Llorente care m explică pentru ce a ajuns
secretar al Sfântului Oficiu: „Băteau clopotele pentru arderi pe rug, şi
pentru a nu fi ş eu printre cei arşi, am trecut de partea celui care dă
ordin să se ardă”'. Oamenilor inteligenţi nu le rămânea altă soluţie. Cum
puteai să te răzvrăteşti? RegeJe, stăpân pc-etr
II – Gabriel Luna vieţi şi moşii, nu era altceva decât o slugă a
episcopilor, călugărilor şi a oamenilor apropiaţi acestora. Monarhii
Spaniei, cu excepţia primilor Borboni, au fost nişte servitori ai bisericii.
La nici un popor nu s-a văzut atât de palpabil ca în această ţară
solidaritatea dintre religie şi monarhie. Religia reuşeşte să existe fără
regi, însă monarhia nu poate trăi fără religie. Războinicul curajos,
cuceritorul care fundează un tron nu are nevoie de sacerdot; îi este
suficientă spada şi prestigiul faptelor sale eroice. Apropiindu-i-se însă
ora morţii, se gândeşte la urmaşi, care nu vor mai dispune de glorie şi
nici nu vor putea inspira teamă pentru a se face respectaţi, şi atunci,
atrăgându-şi-1 pe preot, îl ia pe Dumnezeu drept aliat tainic ce va veghea
la păstrarea tronului. Întemeietorii de dinastii pot porunci „mulţumită
forţei”, dar descendenţii lor domnesc „prin graţia lui Dumnezeu”.
Monarhul şi biserica au constituit totul pentru poporul spaniol. Credinţa
îi făcea pe supuşi sclavi, legaţi cu un lanţ spiritual ce nu putea fi rupt de
nici o revoluţie. Logica era idestructibilă. Crezând într-un dumnezeu cu
un aer de gospodar care se ocupa de lucrurile mărunte ale lumii şi oferea
graţia sa regelui, pentru ca acesta să domnească, era de datoria
oamenilor să i se supună, ameninţaţi mereu de pedeapsa de a ajunge în
infern Cei care aveau o situaţie bună aduceau laude domnului pentru
faptul că el unge regi, care, la rândul lor, îl scutesc pe om de munca grea
a conducerii; cei care sufereau se consolau cu gândul că viaţa este o
încercare trecătoare, după care vor dobândi un locşor în cer. Religia a
fost reazimul cel mai temeinic al monarhiei. Dacă ea nu ar fi existat
înaintea regilor, aceştia ar fi inventat-o. Dovada cea mai bună este că în
timpuri nesigure ca acestea, ei se agaţă de catolicism, cel mai puternic
sprijin al tronului lor. In mod logic, monarhii ar fi trebuit să spună: „Eu,
rege prin graţia lui Dumnezeu”. Micul tiran nu părăseşte sânul marelui
despot. Ii este imposibil să se susţină prin propriile sale forţe.
Gabriel tăcu o bună bucată de timp. Se sufoca, pieptul i se zbătea
chinuit de o tuse cavernoasă Dirijorul de capelă, alarmat, se apropie de
el
 — Nu trebuie să te sperii – spuse Luna liniştindu-se Am crize din
astea în fiecare zi Sunt bolnav şi nu trebuia să vorbesc atât de mult. Dar
toate acestea mă irită, mă înfurii în faţa absurdităţilor monarhiei şi
religiei, nu numai din ţara mea, ci din toată lumea. Şi, cu toate acestea,
am simţit milă, compătimire profundă în faţa unei fiinţe de sânge regal.
Poţi să mă crezi? Am întâlnit această fiinţa în peregrinările mele din
Europa. Nu ştiu cum s-a întâmpâat că poliţia, care îi păzea trăsura
pentru a împiedica un eventual atentat, nu m-a respins departe Je locul
undi: se oprise. Şi am simţit atunci milă gândindu-mă la aceşti re ai care
sosesc târziu într-o lume în care nu mai crede nimeni în originea lor
divină, la aceste ultime vlăstare care mai cresc din tronul mâncat de carii
şi istovit al unei dinasâi purtând încă în biata lor sevă viciile ramurilor
moarte. Era tânăr, bolnav ca şi mine, nu din cauza greutăţilor vieţii, ci
încă din leagăn, condamnat să se lupte, chiar înainte de a se naşte, cu
răul ce i l-au inoculat odată cu viaţa închipuieţi dumneata, don Luis, că
aş fi un om de vază. Şj pentru ca averea să nu ajungă pe mâna străinilor
fac totul pentru a avea urmaş. Nu ar fi un atentat, premeditat la rece,
împotriva viitorului?
Şi Gabriel i-1 descrise pe tânărul bolnav: un biet ti up numai piele
şi os, ţinut în viaţă cu doctorii; nişte ochi gălbui, înconjuraţi de cearcăne
pronunţate, falca de jos atârnând ca la mort, lipsită de vlaga ce o ţinea la
locul ei.
Biet adolescent! Pentru ce se născuse? Ce va lăsa în urmă în
această trecere a lui prin lume? Pentru ce natura, care de multe ori
refuză fertilitatea unor fiinţe puter nice, s-a arătat atât de darnică în
cazul unui ofticos muribund? Nu-i servea la nimic că avea cai, trăsuri,
servitori în uniformă care să-1 salute şi gură-cască care să-1 întâmpine
cu urale. Mai bine ar fi fost pentru el să nu fi apărut în lume, să fi rămas
în raiul rezervat privilegiaţilpr care nu ajung să capete fiinţă niciodată.
Păţise ca şi scutierul lui Don Quijote care, când se văzu în sfârşit în
belşugul din insula Barataria, bietul de el nu se mai putu bucura, în
scurta viaţa ce îi mai rămăsese, de toate bunătăţile, deoarece asupra lui
veghea un medic, cu numele de Sever, car e îi poruncise un regim strict,
contrar poftelor sale. E plătit cu mii de duros – adăugă Gabriel – în
fiecare minut al existenţei sale, însă tot aurul nu-i putea oferi nici o
picătură de sânge proaspăt care să-i primenească otrava ereditară din
vinele sale. E înconjurat de femei frumoase; însă dacă simte Iscându-se
în el plăcuta dorinţă, e nevoit să rămână rece şi distant, ştiindu-se
urmărit de privirea vigilentă a mamei sale, care ştie că pasiunea poate
avea consecinţe grave asupra unui trup debil şi veştejit, sau i-ar putea fi
fatală. Şi drept final al atâtor privaţiuni, al unei abstinenţe triste şi
dureroase moartea inevitabilă. De ce s-o fi născut biata fiinţă? Uneori
mărirea pe acest pământ e un blestem. Raţiunea de stat este cea mai
crudă tortură pentru un bolnav: îl obligă să zâmbească, să simuleze o
sănătate pe care nu o are. A vorbi despre boala regelui este o crimă, şi
curtenii, cei care trăiesc la umbra tronului, consideră un sacrilegiu, o
crimă demnă de pedeapsă cea mai mică aluzie la sănătatea şubredă a
monarhului, ca şi cum acesta nu ar fi o fiinţă omenească, pusă, ca toţi
ceilalţi, sub semnul obştescului sfârşit.
Nu mă interesează politica – spuse dirijorul de capelă. Şi mai puţin
regii şi republicile. Eu sunt un supus al artei. Nu ştiu ce se va întâmpla
cu monarhiile din ţările pe care le-ai vizitat dumneata, însă, aici, în
Spania, observ că este un lucru mort, tolerată ca atâtea alte vestigii ale
trecutului, însă nu inspiră devotament şi nimeni nu pare dispus să se
sacrifice pentru ea. Eu cred că şi cei care trăiesc în umbra tronului şi ale
căror interese particulare sunt contopite cu ale sale etalează ardoarea
monarhică doar pe buze şi nu o au în inimă.
Aşa este, don Luis, spuse Gabriel. De aproape un secol monarhia a
murit în Spania. Ultimul rege iubit şi popular a fost Fernando al Vll-lea.
La un asemenea popor, i asemenea monarh. Naţiunea evoluează
emancipindu-se de apăsarea tradiţiei, însă monarhia nu a mai progresat;
j din contra, a dat înapoi, îndepărtându-se tot mai mult de acea tendinţă
reformatoare şi anticlericală a primilor Bourboni. Dacă astăzi, la
educarea unui principe, mentorii lui ar spune: „Dorim să facem din el un
Carlos al Ill-lea”, j s-ar scandaliza toată lumea, s-ar răscula până şi
pietrele] palatului. Casa de Austria a reînviat, asemeni acestor 1 plante
parazite care, chiar daci? le smulgi, reapar după un 1 timp. Dacă se
caută exemple în modul de viaţă al regilor f din trecut, sunt reamintiţi
doar monarhii austrieci. In I ichimb. Uitare desăvârşită pentru primii
Bourboni, care au | cis moralmente Inchiziţia, au expulzat pe iezuiţi şi
au favorizat prosperitatea ţării! Da, don Luis, dumneata spui adevărul:
monarhia a murit. Între ţară şi ea există aceeaşi.
Relaţie ca între un organism viu şi o mumie. Seculara lenevie
spaniolă, împotrivirea la orice schimbare, teama de necunoscut pe care o
simt toate popoarele înapoiate, sunt eauzele ce perpetuează această
instituţie, care nici măcar nu are, ca la alte naţiuni justificare în raţiuni
de ordin militar sau mărirea teritoriului.
Cu acestea, luă sfârşit conversaţia din acea după-amiază.
Gabriel se văzu din nou furat de devotamentul admiratorilor săi
din claverii. Îl pândeau, îl urmăreau, părându-le rău de absenţa sa. Nu
puteau trăi fără el, aşa cum spunea pantofarul. Se obişnuiseră să-1
asculte; simţeau o dorinţă arzătoare de a se instrui, şi îl rugau pe
învăţător să nu-i părăsească.
— 1 Acum ne adunăm la turn – îi spuse clopotarul. Vergea de
argint nu vede cu ochi buni aceste reuniuni ale noastre, şi chiar 1-a
ameninţat pe pantofar că îl va goni din claverii dacă vor mai continua
discuţiile acasă la el. De mine nu se va lega; îmi cunoaşte doar
caracterul. Şi, afară de asta, dacă el comandă în galeria superioară, eu
comand în turnul meu. Sunt în stare, dacă vine să ne deranjeze cu
spionajul lui, să-1 azvârl pe scări în jos. Diavol zgârcit ce este!
Şi adăugă cu accente tandre, care contrastau cu caracterul său
aspru şi taciturn:
— Vino, Gabriel, te aşteptăm acasă la mine. Când oboseşti de
lunga companie a nepoatei tale şi de vorbăria acestui nebun de don Luis,
urcă atunci pentru o clipă la mine. Nu ne putem lipsi de cuvântul tău.
Don Martin este entuziasmat din clipa în care te-a auzit alaltăseară.
Doreşte să te vadă; spune că e în stare să meargă dintr-un colţ într-altul
al Toledo-ului, numai să te poată auzi vorbind. Doreşte să-1 anunţ în
clipa în care te hotărăşti să te întâlneşti cu prietenii. Şi faptul că don
Antolin, stând de vorbă cu el, te-a făcut nebun-şi eretic şi că ţi-ai pierdut
minţile. Este într-adevăr un tip neomenos care, după ce s-a pregătit
pentru a deveni preot, în realitate nu face altceva decât să vândă bilete şi
să-i exploateze pe săraci.
Gabriel reluă reuniunile în casa clopotarului. În cursul dimineţii, o
mare parte de timp şi-o petrecea alături de nepoata sa, când zuruitul
maşinii de cusut îi producea o somnolenţă plăcută, şi urmărea cum trece
pânza sub ac în salturi mici, împrăştiind acel miros de chimicale pe care
53 au ţesăturile noi.
O privea pe Sagrario, mereu tristă, dăruindu-se muncii cu tăcută
înverşunare. Când la o vreme ridica capul pentru a aranja firul de aţă în
ac, privirea ei se întâlnea cu cea a lui Gabriel, faţa i se însufleţea de un
surâs abia ghicit Cum erau amândoi stingheri, blamaţi de refuzul tatălui
ei de a o accepta, ei simţeau nevoia de a se apropia, ca şi cum i-ar fi
ameninţat un pericol. Boala îi unea şi ea. Gabriel deplângea soarta bietei
tinere, văzând în ce hal se înapoiase acasă după fuga sa din casa
părintească. Consecinţele nenorocirii sale o stigmatizaseră, suferea
groaznic, dar căuta să-şi înăbuşe durerea. Dacă zâmbea, i se vedeau
dinţii înnegriţi, cariaţi, ca rezultat al medicamentelor pe bază de mercur,
printre buzele învineţite. Îşi pierduse o bună parte din păr, şi-şi
ascundea calviţia sub smocuri lungi de fire blonde, resturi ale trecutei
sale frumuseţi. Pielea ei albă şi catifelată avea pete roşii, zgârieturi
stranii care se umflau formând uneori abcese. In ciuda acestor
neajunsuri, tinereţea, cu forţa ei primăvăratecă, încă se mai arăta şi
înflorea printre aceste ruine ale vechii frumuseţi, oferind lumină ochilor
şi încântare zâmbetului ei.
În multe nopţi, când Gabriel se zvârcolea în pat neputând să
doarmă, chinuit de tuse şi cu corpul scăldat într-o sudoare rece, auzea
în camera alăturată gemetele nepoatei sale, timide, înăbuşite, pentru ca
cei din casă să nu-i afle durerile. ' ~
Ce ai păţit azi-noapte? o întreba Gabriel în dimineaţa următoare.
De ce te tânguiai?
 Şi Sagrario, după multe împotriviri, sfârşea prin a-şi destăinui
suferinţele.
Oasele mă dor. Mă cuprinde o durere groaznică de cum mă urc în
pat. Parcă cineva mi le rupe bucată cu bucată. Şi dumneata cum te
simţi? Toată noaptea te-am auzit tuşind. Aveam impresia că te sufoci.
Şi cei doi invalizi îşi uitau de propria lor suferinţă pentru a se
gândi la celălalt, stabilindu-se între sufletele lor un curent de
compătimire tandră, atrăgându-se printr-o simpatie fraternă, inspirată
de nenorocirea lor.
De multe ori, Sagrario îl îndepărta pe unchiul ei. Suferea văzându-
1 nemişcat, la mică distanţă de ea, tuşind dureros şi privind-o ca şi cum
făcuse din ea un obiect de adoraţie.
Scoală-te de acolo, spunea veselă fata. Mă supără faptul că te văd
mereu atât de neclintit, ţinându-mi comlfiGpanie. Dumneata ai nevoie de
viaţă, de mişcare. Du-te la prieteni; în camera clopotarului cu siguranţă
că ei te aşteaptă. Până la urmă mă vor acuza pe mine crezând că eu sunt
aceea care te ţin în casă. La plimbare, unchiule! Să vorbeşti despre
lucrurile acelea care te însufleţesc atât de mult, şi pe care bieţii oameni
le ascultă cu sufletul la gură. Ai grijă la urcatul scărilor. Încetişor şi cu
multe opriri, pentru ca să nu te apuce afurisita asta de tuse.
Gabriel îşi petrecea ultimele ore ale dimineţii în camera
clopotarului. Pereţii văruiţi erau împodobiţi cu gravuri îngălbenite ce
reprezentau episoade din războiul carlist, amintiri din campania aceea
nemiloasă cu care se mândrise Mariano ani în şir şi despre care acum nu
mai pomenea nimic.
Gabriel îi întâlnea acolo pe toţi admiratorii săi. Chiar şi pantofarul
lucra noaptea pentru ca să nu fie nevoit să lipsească de la aceste
reuniuni. Don Martin, preotul, urca şi el, ascunzându-se cu grijă pentru
ca să nu fie văzut de vergea de argint. Era o mică comunitate ce se
aduna în jurul apostolului bolnav, cu fervoarea pe care o inspiră
acţiunile tainice.
Gabriel răspundea la întrebările acelor oameni, revelatoare, de
multe ori, pentru simplitatea gândirii lor. Când ii apuca tuşea, se vedea
înconjurat de ei, feţele lor arătând nelinişte. Ar fi vrut, chiar cu preţul
vieţii lor, să-i redea sănătatea. Luna, târât de entuziasm, sfârşi prin a le
povesti viaţa şi suferinţele sale. Prestigiul martiriului făcu şi mai înfocată
fervoarea acelor oameni. Lipsa lor de curaj, sedentari cum erau, liniştiţi
şi siguri înlăuntrul catedralei, îi făcea să admire aventurile şi chinurile
acelui luptător. Pentru ei, el era un martir al noii religii a celor umili şi
oprimaţi. În plus, curăţenia sa sufletească îl transforma într-o victimă a
injustiţiei sociale, pe care cu toţii o urau din ce în ce mai mult.
Pentru ei nu exista alt adevăr decât cuvântul Iui Gabriel.
Clopotarul, mai necioplit şi mai tăcut decât ceilalţi, era, cu toate acestea,
cel mai îndrăzneţ în discuţie. Entuziasmul său pentru Gabriel, care data
din copilărie, fidelitatea lui de câine îl făceau să parcurgă distanţele în
salturi, acceptând dintr-o dată idealurile pe care nu le pricepea.
— Şi eu sunt ca dumneata, Gabriel – spunea el apăsat. Nu eşti
dumneata un anarhist? Apoi şi eu sunt. La urma u mei, cred că am fost
întotdeauna. Nu doreşti dumneata ca săracul să trăiască omeneşte,
bogatul să muncească, fiecăruia să-i aparţină tot ce câştigă, şi toţi să ne
ajutăm? Păi asta este ceea ce gândeam şi eu, în felul meu, când umblam
prin lume cu puşca şi cu bereta. Cât despre religie, care, cu timp în
urmă, ne subjuga pe toţi, acum nu-mi mai pasă de ea. Mă conving,
auzindu-te, că este un moft inventat de oameni vicleni pentru ca
nefericiţii să se împace cu mizeriile de pe acest pământ, aştepând mila
cerului. Nu era o născocire rea. La urma urmei, cei care mor şi nu îşi află
locul în cer nu se vor întoarce ca să se plângă.
Într-o zi, Gabriel dori să urce în locul unde sunt instalate
clopotele. Primăvara îşi făcuse de mult prezenţa, era cald, şi cerul, de un
albastru intens, părea să-1 atragă.
— Nu am mai văzut colopotul mare de când eram copil – îi spuse
el. Să urcăm: voi admira Toledo de la acea înălţime pentru ultima oară.
Şi, întovărăşit de admiratorii săi, aproape dus pe braţe de ei. Urcă
încet strimta scară în spirală. Sus, vântul călduţ trecea murmurând
printre gratiile mari ce serveau de colivie pentru clopote. De mijlocul
bolţii atârna faimosul clopot mare, un gigant de bronz, cu o latură
întreagă despicată de o crăpătură largă. Limba clopotului, care făcuse
spărtura, cizelată şi enormă ca o coloană, fusese coborâtă sub el, şi în
locul ei fusese ridicată alta mai uşoară. Acoperişurile catedralei,
înnegrite şi banale, se întindeau la picioarele lui Gabriel. În faţă, peste o
colină, se înălţa Alcazarul, mai înalt decât biserica, de parcă ar fi
perpetuat spiritul împăratului care îl construise, acel monarh al
catolicismului, campion al credinţei, dar care dorise să aibă biserica la
picioarele sale.
Oraşul îşi ridica acoperişurile în jurul catedralei. Casele dispăreau
prin tălăzuirea de turnuri, cupole şi abside. Nu puteai să-ţi îndrepţi
privirea spre vreun punct oarecare fără să te izbeşti de parohii, biserici,
mânăstiri şi spitale vechi. Religia stăpânise Toledo-ul harnic din secolele
trecute, şi încă mai păzea, sub carapacea ei de piatră, oraşul mort.
Era amiază. Clopotarul dispăruse. Se auzi scârţâit de lanţuri şi
scripeţi şi un tunet surd făcu să se cutremure întregul turn. Vibra
metalul şi piatra, şi părea că se zguduie eterul din spaţiu. Începuse să
bată clopotul mare asurzindu-i pe toţi cei care se aflau aproape de el.
Câteva clipe mai târziu, în Alcazarul din faţă răsună o marţiala explozie
de trompete şi tobe.
Să mergem, spuse Gabriel. Mariano ar fi putut să ne prevină,
pentru a evita surpriza.
Şi adăugă, zâmbind ironic:
 Nimic nou. Întotdeauna paraziţii sunt cei care strălucesc cel mai
mult şi fac cel mai mare zgomot. Ce fac ei nu foloseşte la nimic, însă ni-1
oferă cu fast.
Sosi sărbătoarea Joii-verzi fără ca cel mai neînsemnat incident să
tulbure viaţa liniştită din catedrală. Din când în când, în galeria
superioară se vorbea despre sănătatea eminenţei sale. Neplăcerile mari
pe care le avea cu corpul de canonici îl obligau să stea în pat, chiar
avusese un atac care produse îngrijorare privind viaţa sa.
E vorba de inimă, afirma Ţică, totdeauna bine informat despre
treburile de la palat. Dona Visita plânge ca o Magdalenă, şi îi blestemă pe
canonici când îl vede pe don Sebastiăn atât de bolnăvior.
Vergea de lemn, luând loc la masă împreună cu familia, vorbea
despre decadenţa sărbătorii Joii-Verzi, atât de faimoasă în Toledo-ul din
alte' vremuri. Nevoia lui aprigă de a se lamenta îl făcu să uite de
riguroasa tăcere pe care şi-o impusese în prezenţa fiicei sale.
Nu vei cunoaşte adevărata noastră sărbătoare, îi spunea lui
Gabriel. Din zilele noastre, nu au rămas decât aceste covoare faimoase
care se atârnă în exteriorul catedralei. Uriaşii nu mai sunt aliniaţi în faţa
porţii iertării, iar procesiunea nu mai este decât un lucru banal.
Dirijorul de capelă se lamentă şi el.
Şi liturghia, domnule Esteban? O bătaie de joc pentru o festivitate
atât de solemnă! Patru instrumente aduse din afară, şi o neînsemnată
missă rossiniană din cele mai slabe, şi asta pentru a nu cheltui prea
mulţi bani. Pentru atâta lucru era suficient să cânt singur numai la orgă.
În ajunul sărbătorii, fanfara Academiei de infanterie cântă în faţa
catedralei, după vechiul obicei. Întregul Toledo veni în grabă la această
serenadă, care constituia un eveniment în viaţa monotonă a oraşului.
Din pro-
1G9 vincie şi din Madrid, soseau străini pentru a participa la
luptele de tauri din ziua următoare.
Mariano, clopotarul, îi invită pe prietenii săi să asculte serenada
din balconul greco-roman de pe faţada principală. La ora când se
stingeau luminile în claverii şi don Antolin încuia poarta de intrare de la
stradă, Gabriel şi prietenii săi se furişau cu mare prudenţă până în
camera clopotarului. Sagrario venise şi ea, la insistenţele unchiului ei,
care aproape că o smulsese de lângă maşina de cusut. Avea nevoie şi ea
de puţină veselie; îi făcea bine să mai iasă din când în când printre
oameni; îşi distrugea viaţa cu acea muncă înrobitoare.
Cu toţii au luat loc în balcon. Pantofarul îşi adusese soţia, veşnic
cu un micuţ agăţat de sânul fleşcăit. Ţică vorbea cu entuziasm
suflătorului în orgă şi paracliserului despre corrida din ziua următoare,
iar Mariano rămăsese în picioare alături de admiratul său tovarăş, în
timp ce nevasta sa, o femeie tot atât de necioplită ca şi el, vorbea cu
Sagrario.
 Bărbaţii se plângeau că nu se află printre ei şi don Martin. Acesta
era jos, amestecat în mulţimea care umplea piaţa, gândindu-se, fără
îndoială, cu groază că trebuia să se scoale înainte de răsăritul~soarelui
pentru a le sluji călugăriţelor liturghia.
Palatul primăriei era împodobit cu ghirlande de luminări, care îşi
reflectau lumina peste faţada catedralei, oferind pietrei o strălucire de un
roşu incendiar.
Printre arbuşti, se plimbau grupuri de fete în bluze albe, cu flori ca
şi cum ar fi fost prima apariţie a verii. Cadeţii le urmau, cu mâna pe
minerul săbiei, legănându-şi talia zveltă şi largii pantaloni turceşti.
Palatul arhiepiscopal era închis. Pe deasupra strălucirii roşietice a pieţii,
privirea îmbrăţişa o mare porţiune din spaţiu, un cer de vară, limpede şi
profund, înviorat de praful strălucitor al stelelor.
Când muzica încetă şi luminările începură să se stingă, slujbaşii
catedralei se simţiră cuprinşi de un fel de inerţie şi nu aveau chef să-şi
părăsească scaunele. Se simţeau bine acolo. Noaptea era călduroasă, şi
ei, obişnuiţi cu închisoarea şi cu liniştea din claverii, încercau,
rămânând în balcon, bucuria libertăţii laolaltă cu întregul Toledo ce se
desfăşura la picioarele lor, şi cu imensitatea spaţiului din faţa ochilor lor.
Sagrario, care nu ieşise din galeria superioară din clipa în care
revenise la casa părintească, contempla cerul cu admiraţie.
Ce multe stele! – murmură, ca şi cum ar fi visat
S-au înmulţit în noaptea aceasta – spuse clopotarul. Cerul de vară
pare un câmp de stele, unde recolta creşte odată cu timpul frumos.
Gabriel râdea de naivitatea tovarăşilor săi. Toţi îl admirau pe
Dumnezeu, atât de prevăzător şi grijuliu, care făcuse luna pentru a da
lumină oamenilor în timpul nopţii, şi stelele pentru ca întunericul să nu
fie total.
Atunci – întrebă Gabriel – pentru ce nu există în permanenţă lună,
dacă a fost făcută ca să ne lumineze? '
Se lăsă o lungă tăcere. Cu toţii meditau la întrebarea lui Gabriel.
Clopotarul, fiind mai intim cu învăţătorul, îndrăzni să-1 întrebe ceea ce
cu toţii gândeau: Ce este omul? Ce există dincolo de acel albastru?
Piaţa rămăsese pustie şi întunecată. Nu mai exista altă lumină
decât strălucirea aştrilor risipiţi în spaţiu ca un praf de aur. Din imensa
boaţa părea să descindă o linişte tainică, o maiestate copleşitoare, care
pătrundea în sufletul acelor oameni simpli. Infinitul începea să-i îmbete
cu măreţia lui uluitoare.
Voi – spuse Gabriel – sunteţi orbi în faţa acestei imensităţi. Nu o
puteţi înţelege. V-au predicat o origina a lumii meschină şi rudimentară,
cea pe care şi-au închipuit-o câţiva evrei ignoranţi într-un colţ din Asia,
şi care, trecută într-o carte, a fost acceptată până în zilele noastre. Acest
Dumnezeu, care ne seamănă la chip şi pasiuni, este un meşteşugar uriaş
care munceşte şase zile şi creează tot ce este existent. In prima zi dă la
iveală lumina, şi în a patra soarele şi stelele. De unde venea, aşadar,
lumina dacă încă nu crease soarele? Oare există deosebire între una şi
alta? Pare de necrezut că s-au putut accepta asemenea absurdităţi timp
de secole.
Ascultătorii dădeau din cap în semn de aprobare, Absurdul li se
părea evident, ca întotdeauna când vorbea Gabriel.
Dacă vreţi să înţelegeţi universul – continuă Luna – trebuie să vă
debarasaţi de conceptul omenesc al
Gabriel reaminti viteza sunetului şi a luminii. Iuţeala lor era
neînsemnată comparată cu distanţele imensităţii. Soarele cel mai
apropiat de noi se află atât de departe încât pentru a ajunge un sunet de
la noi la el este nevoie de trei milioane de ani. Aceluiaşi sunet pentru a
ajunge la Steaua Polară i-ar trebui patru sute de mii de secole. Şi biata
fiinţă umană nu ştiu dacă va putea călători vreodată cu viteza sunetului!
Sorii aceştia aleargă la fel ca al nostru spre necunoscut, cu iuţeli
vertiginoase, însă sunt atât de departe, încât trebuie să treacă trei şi
patru mii de ani până ce omenirea să poată constata că s-au deplasat în
spaţiu pe o distanţă nu mai mare decât mărimea unei unghii.
Dimensiunile infinitului te zăpăcesc. Soarele este o băşică de gaz
incandescent, Pământul o imperceptibilă moleculă de nisip.
Raza luminoasă a stelei Polare are nevoie de jumătate de secol
pentru a ajunge la noi. S-ar putea ca ea să fi dispărut acum patruzeci şi
nouă de ani şi, cu toate acestea, o vedem încă în spaţiu. Şi steaua
aceasta este una din cele mai apropiate de noi.
Şi toate aceste nenumărate lumi se nasc, se transformă şi mor, la
fel ca fiinţele. În spaţiu nu există odihnă la fel ca pe Pământ. Unele stele
se sting, altele lucesc slab, altele strălucesc pline de explozia de viaţă a
tinereţii. Planetele moarte se dizolvă prin incendierea propriilor materii
pentru a forma lumi noi. Este o înnoire fără oprire, pe perioade de
milioane de secole care pentru existenţa lor reprezintă doar echivalentul
a câteva zeci de ani pentru existenţa noastră. Şi dincolo de aceste
distanţe incalculabile, spaţiul, spaţiul infinit cu noi vâltori de lumi fără
limită şi nici oprelişti.
Gabriel vorbea în mijlocul unei tăceri solemne. Ascultătorii
închideau ochii, ca şi cum atâta grandoare îi năucise, şi ar fi simţit
ameţeala marilor înălţimi. Urmăreau cu gândul vorbele Iui Gabriel.
Puterea lor redusă de înţelegere dorea un sfârşit acestui infinit; în
simplitatea lor, îşi închipuiau că în spatele distanţelor incalculabile
exista o boltă de materie solidă, de milioane de leghe grosime. Această
operă fantastică trebuia să aibă un capăt. Ce există în spatele ei? Dar
bariera creată de imaginaţie se prăbuşea imediat, şi din nou ei zburau
prin spaţiul infinit, mereu printre alte lumi noi.
Gabriel vorbea despre ele şi despre viaţa lor cu absolută siguranţă
Analiza spectrală arăta în aştri aceeaşi compoziţie ca a Pământului. Dacă
în atomul nostru se ivise viaţa, în mod obligatoriu aceasta exista şi în
celelalte corpuri cereşti, cu toate că în forme diferite. In unele planete ea
s-o fi stins, în altele se afla în perioada de naştere, însă cu siguranţă că
în acele milioane de lumi a existat sau există viaţă.
Religiile, dorind să explice originea lumii, pălesc şi se umilesc în
faţa imensităţii. Sunt la fel ca turnul catedralei care acoperă cu volumul
său o mare parte a cerului, ascunzând milioane şi milioane de lumi. Şi
totuşi el este insignifiant, comparat cu imensitatea pe care o ascunde,
Aşa sunt religiile. Dau impresia de măreţie, deoarece sunt foarte aproape
de om, ascunzându-i imensitatea. Când acesta priveşte pe deasupra lor,
cuprinzând cu privirea infinitul, îşi râde de aroganţa lor.
Atunci – întrebă cu timiditate vechiul suflător, arătând catedrala –
ce semnificaţie are tot ce ne învaţă acolo în biserică?
Niciuna – răspunse Gabriel.
Şi ce suntem noi oamenii? spuse îngrijitorul de câini.
Nimic.
Şi conducătorii, legile şi obiceiurile societăţii întrebă clopotarul. '
Nimic, nimic.
Sagrario îşi fixă privirea asupra unchiului ei, cu ochu măriţi de
contemplarea profundă a cerului.
Şi Dumnezeu? întrebă cu glas plăcut. Unde se află Dumnezeu?
Gabriel se ridică în picioare. Silueta sa, sprijinită de balustrada
galeriei, se contura neagră şi puternică peste spaţiul înstelat.
Dumnezeu suntem noi şi tot ce ne înconjoară, viaţa, cu uimitoarele
ei transformări, mereu murind în aparenţă şi reînnoindu-se la infinit,
este această imensitate care ne sperie cu măreţia ei şi nu încape în
gândirea noastră, materia care trăieşte însufleţită de forţa care rezidă în
ea, într-o unitate absolută, fără divorţ, şi nici dualisme Omul este
Dumnezeu, lumea este de asemenea Dumnezeu
Tăcu o clipă, pentru a adăuga cu energie:
— Însă dacă mă întrebaţi de persoana lui Dumnezeu, acel demiurg
asemănător omului, inventat de religii, cel care construieşte lumea din
nimic, îndreaptă acţiunile noastre, păzeşte sufletele clasificându-le după
meritele lor şi-şi împuterniceşte fiii să coboare pe acest pământ pe care
să-1 izbăvească, atunci căutaţi-1 în această imensitate, şi vedeţi dacă îl
găsiţi şi unde se ascunde. Când l-au inventat pe Dumnezeu, Pământul
exista de milioane de ani.
În dimineaţa sărbătorii Joia-Verde, prima persoană pe care Gabriel
o văzu ieşind din galerie fu don Antolin, care îşi verifica bonierele, şi le
aranja pe marginea do piatră a balustradei.
Astăzi e o zi mare, spuse Luna dorind să-1 măgulească pe vergea
de argint. Vă pregătiţi pentru încasări serioase, vor veni mulţi străini.
 Don Antolin îl privi fix pe Gabriel, ca şi cum se îndoia de
sinceritatea lui. Insă se convinse că nu-şi bătea joc, şi răspunse cu
oarecare satisfacţie:
Sărbătoarea trebuie pregătită cu grijă. Sunt destui de mulţi cei
care vor să vadă tezaurele noastre. Vai, fiule! Avem nevoie de aşa ceva.
Tu, care te bucuri de nenorocirea noastră, poţi fi satisfăcut de situaţie.
Trăim într-o groaznică strâmtorare. Sărbătoarea Joii-Verzi valorează
puţin astăzi, comparată, cu cea din alte timpuri, şi totuşi câte economii
nu trebuiesc făcute pentru ca epitropia să poată plăti cele câteva parale
cât costă acest eveniment extraordinar!
Don Antolin, prixindu-1 fix pe Luna, rămase tăcut o bucată de
timp, ca şi cum i-ar fi trecut prin cap o ide> deosebită. La început încreţi
fruntea, ca şi cum ar fi respins-o, însă, încetul cu încetul, obrazul său se
lumină cu un zâmbet maliţios.
Apropo, Gabriel – spuse cu un accent mieros caro avea ceva
agresiv. Îmi amintesc că, cu ocazia monumentului din săptămâna Mare,
mi-ai vorbit că ai vrea să câştigi câţiva bani pentru a-1 ajuta pe fratele
tău! Astăzi ţi s-a ivit o ocazie; va fi ceva neînsemnat, însă totuşi ceva.
Vrei să faci parte din cei care poartă pe umeri carul sacramentului?
Gabriel i-ar fi răspuns cu mândrie răutăciosului preot, îi ghicea
intenţia acestuia de a-1 supăra. Însă imediat i se năzări ideea de a-1
umili pe vergea de argint primind propunerea lui. Dorise să-1 surprindă
tocmai consimţind la năstruşnica lui idee. În afară de aceasta se gândise
ca sacrificiul ar fi demn de generozitatea pe care fratele său o
manifestase faţă de el. Neputându-1 ajuta cu bani, îşi arăta dorinţa de a
munci. Scrupulele dictate de amorul propriu se risipiră în faţa speranţei
de a putea contribui la nevoile casei cu câteva pesete.
Tu cu siguranţă că nu vei fi de acord, continuă să spună
sacerdotul, cu un accent zeflemitor. Eşti prea important, şi demnitatea ta
va suferi plimbându-1 pe domnul pe străzile din Toledo!
Află dumneata că te înşeli! Sunt de acord, sigur că sunt de acord;
însă munca este prea grea pentru unom bolnav.
Asta să fie toată piedica, spuse hotărât don Antolin. Vor fi cel puţin
zece oameni, şi ei sunt cu adevărat voinici. Tu vei completa acest număr.
Te voi recomanda eu ca să te aibă în vedere.
Atunci încheiem afacerea, don Antolin. Poţi conta pe mine. Eu
sunt gata să-mi câştig existenţa ori de câte ori mi se prezintă ocazia.
Şi sfârşi prin a-i mărturisi dorinţa de a mai ieşi din catedrală, de a
parcurge străzile din Toledo, fără a fi băgat în seamă, deoarece nu mai
văzuse oraşul din clipa în care se închisese în catedrală. În afară de
aceasta, vanitatea sa era puternic satisfăcută de gândul că tocmai el, cu
convingerile sale antireligioase, avea să plimbe în faţa mulţumii
credincioase pe dumnezeul catolicismului.
 Spectacolul îl făcu să zâmbească. Era aproape un simbol. Cu
siguranţă că don Antolin se bucura şi el, văzând un mic triumf al religiei,
atunci când îi obliga pe duşmanii ei să-i poarte însemnele pe umeri.
Gabriel însă privea lucrurile în cu totul alt mod: lângă carul euharistie va
reprezenta îndoiala şi negarea ascunse în interiorul unui cult strălucitor
prin pompa ei exterioară, însă golit de esenţă şi de idealuri.
Ne-am înţeles, don Antolin. Într-o clipă voi coborî în catedrală.
S-au despărţit. Şi Gabriel, după ce îşi bău liniştit laptele pe care i-
1 servise nepoata sa, coborî în catedrală, fără a spune ceva familiei
despre corvoada pe care avea de gând s-o împlinească. Ii era teamă de
protestul fratelui său.
În galeria de jos se întâlni din nou cu vergea de argint. Stătea de
vorbă cu grădinăreasa, arătându-i scandalizat un snop de spice legat cu
o panglică roşie. Il luase din cristelniţa cu apă sfinţită de lângă poarta
bucuriei. In fiecare an, găsea aceeaşi ofrandă în acelaşi loc. Un
necunoscut oferea bisericii primul spic de grâu al anului.
— Trebuie să fie un nebun, spunea preotul. La ce foloseşte gestul
acesta? Ce semnificaţie are? Cel puţin dacă ar fi fost o căruţă plină de
snopi, ca în timpurile bune.
Şi în timp ce azvârlea cu dispreţ mănunchiul de spice într-un răzor
al grădinei, Gabriel se gândea cu admiraţie la forţa atavică care făcea să
reînvie în plin templu catolic ofranda păgână, prinos oferit divinităţii din
primele roade ale pământului fecundat de acest anotimp al verii.
Corul încetase şi începu liturghia chiar în clipa când Gabriel intră
în catedrală. Oamenii de rând ce se aflau la uşa sacristiei comentau
evenimentul de seamă al sărbătorii. Eminenţa Sa nu coborâse în cor şi
nici nu va asista la procesiune. Se spunea că este bolnav; însă cei ai
casei zâmbeau amintind că în după-amiaza anterioară făcuse o plimbare
până la schitul Maicii Domnului din La Vega. De fapt el nu dorea să dea
ochi cu corul de canonici. Era încă supărat pe ei, şi îşi arăta în felul
acesta dispreţul.
Gabriel parcurse naosul. Numărul credincioşilor era mai mare
decât în alte zile; dar chiar şi aşa catedrala părea pustie. În transept,
între cor şi altarul mare, vedeau îngenuncheate mai multe călugăriţe,
având în grija lor câteva grupuri de fetiţe îmbrăcate în negru, cu funde
roşii sau albastre, după colegiul din care făceau parte. Câţiva militari de
la academie, graşi şi cheli, ascultau liturghia în picioare, sprijinindu-şi
chipiul pe pieptul tunicii. În această asistenţă răsfirată, absorbită de
muzică, ieşeau în evidenţă domnişoarele de la Colegiul fecioarelor nobile,
unele foarte tinere, copile, altele de-acum dezvoltate bine. Toate erau
îmbrăcate în rochii de mătase neagră, mantilă de dantelă, montată peste
pieptene, şi arătoase buchete de trandafiri, ca nişte aristocrate dar cu
graţii de mahala, scăpate dintr-un tablou de Goya.
 Gabriel îl văzu pe nepotul său Ţică, îmbrăcat îrrtr-o sutană lungă,
stacojie, ca un nobil florentin, şi lovea cu vergeaua pe lespezi pentru a
speria câinii. Stătea de vorbă cu un grup de păstori de la munte: bărbaţi
negricioşi, îmbrăcaţi cu scurte cenuşii, opinci şi jambiere; femei cu
basmale roşii, fuste slinoase şi cârpite care treceau din generaţie în
generaţie. Coborâseră din munţi pentru a vedea sărbătoarea la Toledo, şi
umblau prin naosele catedralei cu uimirea în ochi, speriaţi de proprii lor
paşi, tremurând de fiecare dată când gemea orga, ca şi cum s-ar fi temut
că vor fi goniţi din acel palat magic asemănător celor din poveşti. Femeile
arătau cu degetul ferestrele mari şi colorate, imensele rozete de pe
frontispicii, războinicii auriţi de pe ceasul de la poarta darurilor, ţevile
orgii, şi rămâneau neclintite, cu gura căscată, într-o contemplare
stupidă. Îngrijitorul de câini. În odăjdiile sale roşii, li se părea un
principe şi, tulburate de respect, nu reuşeau să-i priceapă cuvintele.
Atunci când Ţică ameninţă cu bastonul pe un dulău care se lipea de
picioarele stăpânilor săi, oamenii aceia simpli se hotărâră să iasă din
biserică decât să-şi abandoneze credinciosul lor tovarăş de viaţă.
Gabriel privi prin grilajul corului. Rândurile de scaune înalte şi
cele joase erau ocupate. Era o zi de mare sărbătoare, şi nu numai
canonicii şi clerul beneficiar îşi ocupase locurile rezervate, ci şi sacerdoţii
de la capela regilor, şi beneficiarii de la capela mozarabă, cele două mici
biserici ce duceau o viaţă aparte, într-o tradiţională autonomie, în cadrul
catedralei din Toledo.
Luna îl văzu în mijlocul corului pe prietenul său dirijorul de
capelă, cu stihar plisat, agitând o mică baghetă în jurul lui erau grupaţi
vreo duzină de muzicanţi şi Cântăreţi, al căror cântec era acoperit de
fiecare dată când, de sus, orga îi acompania. Sacerdotul dirija cu un gest
de resemnare, în timp ce muzica se pierdea, slabă şi întristată, în
pustietatea giganticelor naose.
În altarul mare, se afla faimosul vas de împărtăşanie executat de
către Villalpando, reprezentând o biserică gotică, sculptată cu măiestrie
şi de o execuţie atât de delicată şi aeriană, încât la cea mai mică mişcare
se clătina, legănându-şi cupolele ca nişte mănunchiuri de spice, iar
lumina luminărilor îi împrumuta luciri aurii.
În catedrală continuau să sosească invitaţii la procesiune: domni
din oraş, îmbrăcaţi în haine negre, profesori de la academia militară în
haine de gală, cu toate decoraţiile, ofiţeri ai gărzii civile, în uniforma cai>
reamintea pe cea a soldaţilor de început de secol. Prin naose înaintau, cu
paşi uşori aproape legănându-se, copiii îmbrăcaţi în îngeri, nişte îngeri î
la Pompadour, cu veston de brocart, pantofi cu toc roşu, jabou cu
dantelă de mătase, aripioare prinse de omoplaţi şi o mitră din pene peste
perunca albă. Biserica primată scotea pentru această sărbătoare
îmbrăcămintea tradiţională. Uniformele de gală ale slujitorilor bisericii
erau în totalitatea lor din secolul al XVIlI-lea, ultima epocă a prosperităţii
sale. Cei doi care trebuiau să conducă acel car aveau peruci pudrate,
pantaloni şi veston negru, la fel ca şi abaţii ultimului secol; paracliserii
se împodobeau cu gulere plisate, scrobite şi peruci; brocartul şi catifeaua
îi acopereau pe toţi oamenii din claverii, care de abia aveau ce să
mănânce. Până şi ministranţii purtau tunici ţesute cu fir de aur.
Altarul mare era împodobit cu draperii asemănătoare faimoaselor
postavuri ale regilor catolici, cu embleme şi scuturi, toate dăruite
catedralei de Cisneros. Episcopul subaltern citea liturghia şi atât el cât şi
diaconii ajutători transpirau sub casulele şi mantiile tradiţionale, cu
brodeii în relief, care-i striveau ca nişte armuri antice.
Catedrala se zguduia din temelii odată cu apropierea procesiunii.
Uşile sacristiei se deschideau şi se închideau cu zgomot; lumea forfotea
ocupată. In viaţa liniştită şi monotonă a catedralei, evenimentul anual al
unei procesiuni, ce avea să parcurgă mai multe străzi ale oraşului,
producea revoluţii şi îngrijorare de parcă era vorba de o expediţie
aventuroasă pe meleaguri îndepărtate.
Odată terminată liturghia, orga începu să ofteze în; itmul unui
marş dezordonat şi zgomotos, asemănător unui dans sălbatic, timp în
care procesiunea începea să se organizeze. În afara catedralei băteau
clopotele. Fanfara academiei militare încetase de a mai cânta un
pasodoble chiar în poarta principală, apoi se auziră ordinele ofiţerilor şi
zgomotul uniform şi specific al paturilor de puşcă lovite de caldarâm
atunci când compania de cădeţi rămase nemişcată, în poziţie de drepţi.
Don Antolin, cu marea lui vergea de argint şi în odăjdii de brocart
alb, se agita dintr-un loc într-altul, aranjând pe angajaţii bisericii.
Gabriel îl văzu apropimdu-se transpirat şi congestionat.
Ia-ţi locul. A sosit momentul.
Şi îl duse la altarul mare, alături de vasul de împărtăşanie. Gabriel
împreună cu încă alţi opt oameni s-au vârât înăuntrul carului, ridicând
una din laturile acoperite cu postav. Trebuiau să meargă aplecaţi.
Misiunea lor era să împingă acest impresionant car ce luneca pe nişte
roţi ascunse. Afară, cei doi oficianţi cu perucă albă şi haină neagră, erau
însărcinaţi cu oiştea ghidând carul simbolic prin străzile întortocheate.
Gabriel fusese pus la mijloc de către tovarăşii săi. El avea rolul de a-i
anunţa când trebuiau să se oprească şi când să înceapă marşul. Vasul
de împărtăşanie, monumental, era montat peste o platformă dar
rămânea o deschizătură de o palmă, pe unde Gabriel putea privi,
transmiţând indicaţiile cârmaciului din faţă.
Atenţie! Porniţi! – spuse Gabriel, supunându-se unui semnal din
afară.
Şi carul sfânt începu să se mişte încetişor pe planul înclinat din
lemn ce acoperea treptele altarului mare. La trecerea prin grilaj au
trebuit să se oprească. Lumea îngenunchia, iar don Antolin şi vergelele
de lemn deschideau drum, permiţându-le să înainteze canonicilor, în
largile lor odăjdii roşii, episcopului ajutător, cu mitră aurită, precum şi
demnitarilor cu mitre albe din pânză de in, lipsite de orice ornament. Cu
toţii îngenunchiară în faţa vasului de împărtăşanie, orga amuţi şi,
întovărăşiţi de răguşeala unui trombon, intonară un psalm. Tămâia se
înălţa în norişori albaştri în jurul vasului de împărtăşanie, voalând
strălucirea aurului. Când psalmul încetă, orga începu din nOu să geamă
şi carul se puse iar în mişcare. Se cutremura în întregul său, de la bază
şi până la vârf, făcând să sune cu glas de argint clopoţeii atârnaţi de
ornamentele gotice. Gabriel mergea ţinându-se cu mâinile de o grindă a
carului, cu privirea fixă la cârmaci, simţind în spate efortul celor care
împingeau această maşinărie asemănătoare carelor idolilor păgâni.
La Ieşirea din catedrală prin poarta principală – singura care se
afla la acelaşi nivel cu strada – Gabriel putu cuprinde cu privirea
întreaga procesiune. Vedea călăreţii gărzii civile deschizând şirul de
oameni, pe muzicanţii oraşului, îmbrăcaţi în roşu, şi crucile parohiilor
grupate fără nici o ordine în jurul crucii catedralei ridicată pe un soclu,
acoperit cu figuri brodate; apoi toată partea carosabilă a străzii, flancată
de două rânduri de clerici şi militari cu luminări, diaconii cu cădelniţe,
asistaţi de copii îmbrăcaţi în îngeri, cu un aer afectat, care purtau vasele
cu tămâie, şi canonicii cu odăjdiile lor istorice de mare valoare. În spatele
monumentalului car, se grupau autorităţile, iar batalionul cadeţilor
închidea procesiunea mergând cu puşca pe umăr, cu capetele tunse
descoperite, legănându-se în cadenţa marşului.
Gabriel inspira cu deosebită plăcere aerul străzii. El, care văzuse
cele mai mari capitale ale Europei, admira acum, după timpul îndelungat
petrecut între zidurile catedralei, străzile acestui oraş vechi. I se păreau
foarte populate, şi simţea acea ameţeală pe care marile aglomerări
moderne le produc celor obişnuiţi cu o viaţă retrasă.
Pe balcoane se vedeau atârnate covare vechi şi şaluri de Manila;
străzile erau pavoazate, iar pavajul acoperit cu un strat de nisip, pentru
ca alunecarea carului peste pietrele ascuţite ale pavajului să se facă lin.
Pe străzile în pantă, vasul de împărtăşanie înainta cu greutate.
Oamenii ascunşi sub car transpirau gifâind. Gabriel tuşea, îl durea
spatele din cauză că se afla închis în temniţa aceea mişcătoare, iar
maiestatea marşului era tulburată de glasul de comandă al canonicului
epitrop, care, cu odăjdii roşii şi o vergea în mână, dirija procesiunea,
dojenind de multe ori, din cauza mişcărilor dezordonate, pe cârmaci şi pe
cei care împingeau carul.
Lăsând la o parte aceste suferinţe, Gabriel era satisfăcut de
extraordinara lui evadare pe străzile oraşului. Râdea gândindu-se la ce
ar fi zis mulţimea, îngenuncheată cu veneraţie, dacă ar fi ştiut cine este
acela care îşi arăta ochii pe sub vasul de împărtăşanie. Acei ofiţeri în
pantaloni albi şi cu plastron roşu, care, cu sabia într-o parte şi bicornul
pe coapsă, escortau pe Dumnezeu, aveau fără îndoială cunoştinţă de
existenţa lui; vreunul o fi auzit vorbindu-se de el, şi poate îi păstra
numele în memorie ca pe al unui duşman al societăţii. Şi acest ticălos,
alungat de toţi, refugiat acum într-o scorbură a catedralei, la fel ca
păsările călătoare care se adăpostesc sub bolţile sale, era cel care ghida
trecerea lui Dumnezeu pe străzile religiosului oraş!
Trecuse de amiază când vasul de împărtăşanie reveni îrt primată.
Gabriel, trecând pe lângă poarta franzelei, văzu zidurile exterioare
împodobite cu faimoasele covoare. Odată terminate cântecele finale,
sacerdoţii se dezbrăcăm în mare grabă de odăjdiile lor, căutând uşa în
mare dezordine, nesalutându-se. Se duceau să ia masa mai târziu decât
de obicei; ziua aceea extraordinară le tulburase existenta. Biserica, atât
de zgomotoasă şi iluminată în tot cursul dimineţii, se depopula cu
repeziciune, căzând din nou în linişte şi în semiobscuritate.
Esteban se indignă văzându-1 pe Gabriel ieşind de sub carul
alegoric. _
Te omori. Munca asta nu este pentru tine. Ce capriciu te-a
îndemnai să comiţi o asemenea nesăbuinţă?
Gabriel râdea. Da, era o nesăbuinţă, însă nu-i părea rău de acest
gest. Făcuse o plimbare prin oraş fără a fi văzut, şi totodată îl va putea
scuti pe fratele său de cheltuielile de întreţinere pe două zile. El dorea să
muncească, nu să-i fie o povară.
Esteban se înduioşă.
Sărmane om, oare îţi pretind ceva? Oare am eu altă dorinţă decât
să te văd liniştit şi să-ţi ameliorezi sănătatea?
Şi ca şi cum ar fi dorit ca la acest sacrificiu să-i răspundă şi el cu
un altul care să-i facă plăcere fratelui său, urcând în claverii nu mai
apăru cu figura încruntată ca de obicei şi îi vorbi fiicei sale în timpul
mesei.
Spre seară, galeria superioară rămase aproape pustie Don Antolin
coborî îndată cu chitanţierul, bucurându-se „la gândul că erau mulţi
străini care îl aşteptau. Ţică şi clopotarul s-au strecurat hoţeşte pe scara
turnului îmbrăcaţi cu cele mai bune haine ale lor. Se duceau la luptele
cu tauri. Sagrario, obligată să se odihnească pentru a sfinţi sărbătoarea,
se strecură în locuinţa pantofarului. In timp ce acesta arăta giganţii
servitoarelor, soldaţilor academiei militare şi neciopliţilor de la sate,
nepoata lui Luna o ajuta pe acea biată femeie copleşită de mizerie şi de
numărul mare de copii, la cârpitul veşmintelor.
Când dirijorul de capelă şi Esteban au coborât în cor, Gabriel ieşi
în galerie. Aici văzu pe un cadet care îşi. Plimba mina pe minerul săbiei,
ţinând-o aproape orizontal, îa fel ca celebra sabie a lui Cid Compeador.
Luna îf recunoscu după pantalonii largi şi talia de viespe, care îi făcea pe
Ţică să afirme că acest cadet se folosea de corset Era Juanito, nepotul
cardinalului. Acesta se plimba destul de frecvent prin galerie, sperând să
aibă ocazia să stea de vorbă cu Leocadia, frumoasa fată a paracliserului.
De părinţi nu avea de ce să-i fie teamă, însă viitorul războinic nutrea un
oarecare respect faţă de bunica Ţomasa, care vedea cu ochi răi aceste
legături şi ameninţa că va aduce chestia la cunoştinţa unchiului său
cardinalul.
Gabriel stătuse de mai multe ori de vorbă cu cadetul. Când tânărul
îl întâlnea în galerie, se apropia de el căutând să lege o discuţie, pentru a
justifica prin aceste convorbiri prezenţa sa în claverii. Luna rămase uimit
văzându-1 acolo în această după-amiază de sărbătoare.
Dumneata nu mergi la luptele cu tauri? îl întrebă. Toţi de la
Academie cu siguranţă că se află la arenă.
Juanito zâmbea, mângâindu-şi mustaţa. Era gestul său preferat, şi
ridică satisfăcut braţul a cărei mânecă era împodobită cu galoane de
sergent. Nu era un cadet oarecare: era un elev fruntaş, şi cu toate că nu
înseamnă mare lucru pentru cel care visează la un grad de general, ăsta
întotdeauna se dovedise a fi un pas însemnat. Nu, nu se va duce la
luptele cu tauri; era amator, însă se sacrifica pentru a pute'a sta de
vorbă o după-amiază cu tubita la poarta casei ei, în liniştea claveriilor.
Bunica coborâse în grădină, şi tatăl fetei nu va mtârzia să iasă,
lăsându-i câmp liber, ca şi cum nu ar fi ştiut de nimic. Era o după-
amiază însemnată, avea preocupări mai serioase şi importante decât cele
ale novicilor de la academie, care îşi petreceau duminicile prin cafenele
sau se plimbau ca nişte nerozi. Pentru iubita lui era invidiat de toţi de la
Alcazar, chiar şi de profesori.
Şi pe când căsătoria? spuse voios Gabriel.
Elevul fruntaş răspunse, cu o expresie de bărbaţi serios. Mai întâi
avea multe lucruri de rezolvat: să-i convingă pe unchiul său, ceea ce nu
era lucru uşor, şi să se afirme în cariera aleasă, căci se născuse sub o
zodie norocoasă, până ce va ajunge la un punct pe care îl va considera
convenabil. El sorocit unor fapte mari. O problemă doar de câţiva ani.
Eu, prietene Luna, sunt din stofa marilor generali t ineri. Este oeva
caracteristic familiei. Unchiul meu povesteşte că, fiind ministrant, avea
certitudinea că va ajunge cardinal; şi chiar a ajuns. Eu voi urca treptele
foarte repede. Afară de aceasta, doar ştii dumneata că un arhiepiscop de
Toledo nu este un om de neluat în seamă, şi, în plus, unchiul are
legături la palat şi dă dispoziţii la Ministerul de război de parcă ar fi un
general. Întrucât el este mai mult militar decât preot! Şi drept dovadă,
acolo există afişată singura lucrare pe care a scris-o: o rugăciune
adresată Maicii domnului, pentru ca soldaţii s-o recite înainte de a intra
în bătălie.
Şi dumneata, Juanito, simţi într-adevăr vocaţia militară?
Mult. Din clipa în care am ştiut să citesc şi am răsfoit cărţi, am
vrut să fiu egal acelor mari căpitani pe care îi vedeam în gravuri, mândri
pe cal, cu sabia în mână, dispreţuitori şi frumoşi. Te rog să crezi că în
această carieră nu intră nimeni neavând vocaţie. În seminare se află
mulţi tineri închişi împotriva voinţei lor, însă militar nu poatefi făcut
nimeni prin forţă: cel care vine la academie face acest pas pentru că este
pornit din lăuntrul lui.
Şi toţi sunt atât de siguri de succes ca dumneata?
O, toţi! spuse zâmbind nepotul cardinalului. Numai că imensa
majoritate nu are aceleaşi posibilităţi de a face carieră. Însă deşi suntem
atât de mulţi nu există măcar unul care să se gândească că ar fi posibil
să atingă doar gradul de căpitan şi să nimerească într-un regiment de
rezervă, şi să moară de bătrâneţe, ajungând cel mult comandant. In
primul rând ne dăm cu toţii seama că tinereţea se bucură de strălucirea
uniformei, este atrasă de mirajul aventurilor (doar ştii şi dumneata că
femeile ne doresc cu înfocare), şi pentru bucuria de a trăi iubit şi
respectat în toate ocaziile, ceva mai mult decât civilii. Apoi, când se
apropie bătrâneţea şi începi să te îngraşi şi rămâi chel, urmează eşarfa
de general, politica, şi, cine ştie, poate şi portofoliul războiului! Acesta
este gândul tuturor! Nu există unul piintre noi care să nu creadă că în
viitor îl aşteaptă o eşarfă, şi nu va avea altceva de făcut decât s-o ia din
cui şi să şi-o pună pe umăr. Eu sunt absolut sigur că asta mă aşteaptă.
Ceilalţi doar speră şi în felul acesta continuăm să trăim.
Gabriel zâmbi auzindu-1 pe cadet.
Voi, cu toţii, sunteţi nişte copii înşelaţi, la fel ca aceşti bdeţi tineri
care intră la seminar crezând că-i aşteaptă mitra sau o mare sinecură
deîndată oe ies pe uşa şcolii. Marile fapte de demult încă vă mai
ademenesc. Vom vedea. In afară de atracţia părţii materiale a carierei,
pentru ce vă faceţi voi militari?
Pentru glorie! răspunse retoric cadetul, amintind discursurile
colonelul ui-director al Academiei militare. Pentru patrie, a cărei apărare
ne este încredinţată! Pentru onoarea drapelului nostru!
Gloria! spuse ironic Gabriel Cunosc asta De multe ori, văzându-vă
pe voi atât de tineri, atât de lipsiţi de experienţă, atât de plini de speranţe
deşarte, mi-am format o idee asupra a ceea ce se poate numi psihologia
cadetului. Ghicesc ce anume aţi gândit voi înainte de a intra la academie,
şi prevăd amara şi apăsătoarea deziluzie care vă aşteaptă la absolvire.
Povestirile despre războaie, aerul atrăgător şi marţial al uniformei v-au
sedus copilăria. Apoi lecturile războinice pline de o poezie irezistibilă:
Bonaparte trecând, ca un zeu, podul de la Arcole printr-o vijelie de
mitralieră; apoi, generalii noştri luptând pentru neam; Espatero pe podul
Luchana de lângă Bilbao, O'Donnell, în Africa, şi, deasupra tuturor,
eroul legendar, conducând cu sabia batalioanele la Castillejos. „Eu vreau
să fiu la fel – spun tinerii. Acolo unde reuşeşte un om, poate foarte bine
să reuşească şi altul.” Entuziasmul este luat drept predestinare, şi
fiecare se crede creat de Dumnezeu pentru a fi un conducător faimos. În
timp ce trăiţi aici, la Toledo, toţi visează glorie, fapte eroice, la bătălii
grandioase, şi triumfuri entuziaste. Insă când tânărul se vede cu cele
două stele pe mânecă şi se f irezintă la un regiment, primul lucru ce îl
înlâmpină a poarta garnizoanei, chiar înainte de salutul santinelei, este
realitatea urâtă şi respingătoare. Cel care visa să se acopere de glorie, să
ajungă conducător faimos înainte de treizeci do ani, şi nu se gândea
decât la combinaţii strategice şi fortificaţii originale, trebuie să se ocupe
acum de spălatul şi îmbrăcatul decent al câtorva băieţi neciopliţi care
sosesc de la ţară mirosind a sănătate excesivă, să guste mâncarea trupei,
să vorbească despre chiloţi şi cămăşi şi să socotească durata bocancilor
şi a espadrilelor. Cel care nici nasul nu şi 1-a băgat vreodată în bucătărie
acasă la el şi a fost cocoloşit cu mare grijă de maică-sa, dispreţuind, ca
pe nişte preocupări femeieşti, tot ce nu era ordin şi mişcări de trupe,
acum primul lucru de care se izbeşte în armată este obligaţia de a
cunoaşte ce trebuie să facă un bucătar, croitor, cizmar etc., răbdând de
multe ori observaţiile superiorilor săi pentru că nu arată destulă
pricepere în aceste treburi.
Este adevărat, spuse râzând Juanito. Însă fără aceste lucruri nu
poate exista armată, şi armata este necesară.
Nu discutăm dacă este necesară sau nu. Eu vreau să zic doar că
voi (şi dacă dumneata nu, deoarece intri cu dreptul, tovarăşii tăi) sunteţi
nişte oameni amăgiţi, care îşi pregătesc, fără să-şi dea seama, completa
ratare în viaţă, la fel ca ceilalţi tineri care, mai săraci şi mai puţin
energici, aleargă să pătrundă în rândurile bisericii. Cu biserica s-a
terminat pentru că nu mai există credinţă: gloria militară a luat sfâr. Sit
pentru totdeauna în Spania, pentru că nu mai există războaie de
cucerire, şi caracterul nostru de putere combatantă s-a pierdut, din
fericire, de mai multe secole. Dacă avem vreun război, el este civil sau
colonial; războaie pe care le-am putea denumi schiloade, fără strălucire
şi fără folos, în care se moare tot atât de bine ca la bătăliile de la
Termopile sau de la Austerlitz, căci o singură dată îşi pierde omul viaţa,
însă fără mângâierea faimei şi a admiraţiei publice, fără aureola pe care
o denumim glorie. Voi v-aţi născut prea târziu. Strălucirea celorlalte
secole vă atrage cu mirajul ei, însă ajungeţi cu întârziere la apel. Voi
sunteţi războinicii unui popor care este nevoit să trăiască în pace, la fel
cum seminarişti: sunt viitorii sacerdoţi ai unei ţări în care nu se mai fa
(minuni, nici nu există credinţă, ci rutină şi lenevie d< gândire.
Însă dacă nu mai avem de purtat războaie la oxtej rior, dacă au
luat sfârşit cuceririle, servim, cel puţin pentru apărarea integrităţii
solului spaniol, pentru a ne păstra casa. Dumneata oare. Crezi – adăugă
supărat cadetul – că nu suntem în stare să murim pentru patrie?
Nu mă îndoiesc, noi spaniolii suntem buni doar pentru un singur
lucru – să murim foarte eroic. Istoria noastră de până acum vreo două
secole nu conţine altceva decât morţi eroice: „Glorioasă prăbuşire în
cutare loc”, „Dezastru eroic în altă parte”. Pe pământ şi pe mare am
produs uimire în lume, azvârlindu-ne cu ochii închişi în pericol,
oferindu-ne capul fără a fugi, cu stoicismul chinezului. Naţiunile însă nu
sunt mari prin dispreţul lor faţă de moarte, ci prir^ abilitatea de a-şi
păstra viaţa. Polonezii au constituit o teroare pentru turci şi au fost unii
din cei mai buni soldaţi ai Europei, şi totuşi Polonia de multă vreme nu
mai există. Dacă o mare putere europeană ar putea să ne invadeze (te
rog notează că spun „ar putea”, căci în problemele acestea nu este
acelaşi lucru a dori cu a putea), eu îţi pot spune de acum ce s-ar
întâmpla. Spaniolii vor şti să moară, însă fii sigur că invadatorii nu ar
avea nevoie mai mult de două bătălii în cimp deschis pentru a termina
cu toate mijloacele noastre de război. Şi această înfrângere pentru care e
nevoie doar de câteva zile, câte sacrificii poate costa ţara!
Atunci – spuse ironic cadetul – ar trebui să suprimăm armata şi să
lăsăm naţiunea fără apărare.
Deocamdată nu ne putem aştepta sS se întâmple acest lucru. Atât
timp cât Europa este înarmată şi cea mai mică naţiune are o armată,
Spania va avea şi ea una Nu este ea cea care să dea un exemplu, şi nici
acest exemplu nu ar servi la nimic.
După o lungă tăcere, Gabriel vorbi cu blândeţe, având în vedere
tonul ironic şi aproape agresiv al cadetului
Pe dumneata te dor, fără îndoială, afirmaţiile mele Crede-mă că
simt acest lucru, deoarece nu-mi place să rănesc credinţele nimănui, cu
atât mai mult cu cât ele formează idealul vieţii noastre. Însă adevărul
este adevăr. Pe dumneata, nu-i aşa, nu te interesează absolut deloc
problema socială. Nici nu o cunoşti, nici nu te-a preocupat jnăcar o
singură clipă. Acelaşi lucru se întâmplă, cu siguranţă, şi cu toţi tovarăşii
dumitale de „profesiune, şi, cu toate acestea, prestigiul, dragostea
voastră de patrie şi de drapelul ei vor avea mult de suferit şi cauza va fi
inegalitatea socială care domneşte azi în lume. Bogăţia este rădăcina
tuturor relelor; capitalul este stăpânul pământului. Ştiinţa conduce
umanitatea, însă bogaţii au pus stăpânire pe descoperirile ei şi le
monopolizează pentru a perpetua tirania. Lumea economică s-a făcut
stăpână pe maşini şi pe celelalte roade ale progresului, întrebuinţându-le
drept lanţuri pentru a-i transforma în sclavi pe muncitori, obligându-i la
un exces de producţie, dar limitând salariul la strictul necesar. In viaţa
naţiunilor se întâmplă acelaşi lucru. Astăzi războiul nu este decât o
competiţie pe seama ştiinţei. Popoarele bogate au pus stăpânire pe cele
mai înaintate cuceriri ale artei de a extermina; posedă turme de
crucişătoare, mii de tunuri monstruoase, pot menţine milioane de
oameni sub arme, cu toate perfecţionările la care acestea au ajuns, fără
ca economia lor să se prăbuşească. Popoarelor sărace le rămâne doar
posibilitatea de a tăcea, sau de a se indigna în mod inutil, aşa cum fac
săracii în faţa deţinătorilor de proprietăţi. Poporul cel mai laş din lume,
sau cel mai sedentar poate fi un războinic de neînvins, sau cuceritor
glorios dacă are bani. Curajul cavaleresc a luat sfârşit odată cu
inventarea prafului de puşcă, şi mândria naţională a murit pentru
totdeauna o dată cu progresele industrializării. Dacă ar reînvia Cid, s-ar
fi aflat în închisoare, ar fi devenit hoţ la drumul mare, neputându-se
împăca acum cu inegalităţile şi injustiţia vieţii moderne. Dacă marele
căpitan ar fi fost acum ministru de război, nu ştim cum ar fi putut reuşi,
cu tot acest buget militar care istoveşte naţiunea, să pună regimentele
sale de infanterie în situaţia de a putea susţine din nou o bătălie în
Italia. Şi la mijloc e banul, blestematul de ban, care omoară partea cea
mai frumoasă a soldatului, curajul personal, iniţiativa, originalitatea, aşa
cum îl anulează şi pe muncitor, transformând existenţa acestuia într-un-
infern.
Cadetul îl asculta cu atenţie pe Gabriel, înţele'gând pentru prima
oară că marile puteri stăpâneau ceva în plus, mai mult decât pasiunile
războinice ale monarhului şi curajul armatelor. Vedea deodată b”găţia ca
bază şi resort al tuturor proiectelor militare.
— Atunci – spuse cu o expresie gânditoare – dacă străinii nu ne
atacă, nu este din cauză că se tem de noi.
Nu. Dacă ne permit să trăim liniştiţi, o fac pentru că aceste puteri
omnipotente, cu ambiţiile şi geloziile lor, păstrează un anumit echilibru.
Sunt la fel ca marii monopolişti care, ocupaţi cu mari proiecte de
dezvoltare, lasă, din nepăsare şi dispreţ, să existe în jurul lor şi industrii
modeste. Crezi dumneata că Elveţia şi Belgia şi alte ţări mici trăiesc
liniştite, înfiptq între marile puteri, pentru că posedă o armată? Ele ar fi
existat chiar dacă nu ar fi avut un singur soldat. Iar Spania, prin puterea
ei militară, nu este altceva decât una din micile naţiuni din Europa.
Sărăcia economică şi numărul redus al populaţiei ne obligă la umilinţă.
Astăzi există două categorii de armate: cele organizate pentru cuceriri şi
cele care servesc doar pentru păstrarea ordinei interne, care nu sunt
altceva decât o jandarmerie în mare, cu lunuri şi generali. Cea a Spaniei,
oricât de mult costă şi oricât ar fi mărită, nu iese din tiparul acestei
ultime clasificări.
Şi chiar dacă este numai atât – spuse cadetul – nu este totuşi
ceva? Păstrăm ordinea internă, veghem la liniştea patriei.
Fireşte, lucrul acesta se poate face cu mai puţini oameni şi cu bani
mai puţini. Iar despre glorie? Voi, tinerii plini de iluzii, plini de
combativitate şi de energie, vă resemnaţi cu această profesiune de
supraveghetori şi păzitori ai unui popor? Viitorul vostru este tot atât d<
monoton ca al unui cleric de catedrală. În fiecare zi acelaşi lucru:
dresatul oamenilor ca să se mişte într-un fel sau într-altul, o partidă de
domino sau biliard într-o cafenea, o plimbare de dragul uniformei sau un
somn în fotoliul din camera drapelelor. Cele mai deosebite evenimente de
care puteţi avea parte: o răzmeriţă împotriva impozitului asupra vreunui
articol de consum, o grevă, închiderea unor prăvălii pentru că
proprietarii lor au protestat împotriva impozitelor, şi eventual şansa de a
face uz de arme contra unei mulţimi înarmate cu pietre şi bâte. Dacă
vreodată în viaţă dumneata vei avea ocazia să comanzi să se tragă cu
arma, fii sigur că va fi împotriva spaniolilor. Guvernele noastre nu doresc
o armată; ele ştiu că ea este de prisos pentru apărarea naţiunii în afara
graniţelor, căci bogăţia naţională nu permite întreţinerea ei, şi se
mulţumesc doar cu o organizare embrionară, care trăieşte în plină
dezordine, agitată de nesfârşite şi contradictorii reforme, şi copiază
realizările străine la fel ca o fată săracă care imită eleganţa unei mari
doamne. Te rog să crezi că nu este plăcut să trăieşti o existenţă lipsită de
curaj şi în monotonie, fără altă glorie decât de a împuşca pe muncitorul
care protestează sau poporul care se plânge.
Şi cu libertatea, şi progresul politic? întrebă cadetul. L-am auzit pe
un căpitan bătrân de la academie „ are afirma că, dacă în Spania există
regimul liberal, asta se datoreşte doar armatei.
Există mult adevăr aici, spuse Gabriel. Este neîndoios că a fost cel
mai important serviciu pe care armata 1-a adus Spaniei. Fără ea cine
ştie unde v-ar, fi dus războaiele civile, în această ţară atât de
conservatoare şi de reticenţă în faţa reformelor! Repet: nu îmi este
necunoscut acest serviciu, însă te rog să crezi că războaiele civile între
libertate şi absolutism politic nu se vor mai repeta, aşa cum nu mai pot
să se reediteze cu succes acţiunile trupelor de partizani ale
independenţei. Mijloacele de comunicaţie şi progresele militare au omorât
războiul dus în munţi. Puşca Mauser, care este arma zilei, trebuie să
care după ea un parc bine aprovizionat, şi să aibă depozite de gloanţe în
spate, şi tactica asta este incompatibilă cu războiul de partizani.
Însă trebuie să recunoşti dumneata că suntem şi noi buni la ceva
şi că oferim naţiunii un bun serviciu.
Recunosc, în cadrul actualei stări de lucruri. Insă aş fi recunoscut
şi mai mult dacă voi aţi fi fost în număr mai mic. Consumaţi cea mai
mare parte a bugetului, şi cu toate acestea trăiţi într-o mizerie decentă şi
disimulată, însă totuşi mizerie. Un locotenent câştigă maipuţin decât
anumiţi muncitori, şi e dator să suporte cheltuieli cu uniforme arătoase,
să umble curat, şi să frecventeze, când simte nevoia unei distracţii,
aceleaşi locuri ca şi bogaţii. In faţa lui vede doar ani lungi de aşteptare şi
de mizerie ascunsă, purtată cu demnitate, până ce o avansare poate să-i
procure câţiva duros în plus pe lună. Voi suferiţi ducând această viaţă de
proletari ai spadei, iar naţiunea productivă se plânge văzându-vă inactivi
şi uită de alte cheltuieli nefolositoare ce se fac pentru a-şi îndrepta
privirea numai asupra voastră, a militarilor. Te rog crede-mă: pentru o
armată modernă, voi sunteţi foarte puţini şi rău organizaţi; iar pentru
paza internă prisosesc mulţi şi ne costă prea scump. Nu este vina
dumitale. Este a vocaţiei dumitale, care soseşte târziu, când Spania este
moartă, din fericire, pentru spiritul marţial. Dacă ar reînvia, va trebui să
urmeze o direcţie care nu va fi cu siguranţă cea a spadei. De aceea spun
că tinerii care caută gloria acolo unde au crezut că o găsesc strămoşii lor
greşesc.
La apariţia lui don Antolin dialogul luă sfârşit. Acesta alerga, palid
de emoţie, gâfâind, agitându-şi mănunchiul de chei.
— Va sosi Eminenţa Sa, spuse grăbit. Se şi află în arc. Vrea să-şi
petreacă după-amiaza în grădină. Este un capriciu! Se spune că astăzi
este de nesuportat.
Şi alergă să deschidă poarta craiului, care făcea legătura între
claverii şi galeria inferioară.
Cadetul se alarmă în faţa neaşteptatei apropieri a unchiului său.
Nu dorea să-1. Întâlnească acolo; îi era teamă de caracterul cardinalului,
şi fugi până la scara turnului. Se ducea la luptele de tauri, îşi sacrifica
iubita pentru a nu se întâlni cu Don Esteban.
Gabriel, rămânând singur în galerie, se propti de o mică coloană,
păzind de la distanţă trecerea temutului prinţ al bisericii. Îl văzu ieşind
prin uşa care duce la încăperea giganţilor. Era urmat de doi servitori.
Luna putu pentru prima oară să-1 examineze bine. Era foarte înalt şi, în
ciuda vârstei lui, se menţinea drept. Peste sutana neagră cu vipuşti roşii
se odihnea crucea de aur. Se sprijinea pe cârjă cu o oarecare
marţialitate, iar ciucurii de aur în formă de insignă a pălăriei sale cădeau
peste ceafa unsuroasă, cu o piele trandafirie, şi acoperită de peri albi.
Ochii săi mici şi pătrunzători priveau în toate părţile, în speranţa de a
descoperi vreo neglijenţă, ceva care să contravină regulelor stabilite, şi în
felul acesta să poată izbucni în ţipete şi ameninţări pentru a-şi descărca
indispoziţia şi mânia ce îi încruntau sprâncenele.
Cardinalul dispăru prin poarta craiului, precedat de don Antolin,
care, după ce deschisese grilajul, se pusese la oi'dinele sale, tremurând
de teamă. Liniştea şi singurătatea din claverii nu fuseseră tulburate.
Dădea impresia că lumea rămânea ascunsă şi liniştită în case, ghicind
pericolul ce trecea.
— Gabriel Luna
Gabriel, rezemat de balustradă, văzu cum prinţul bisericii ieşi din
galeriile inferioare, parcurgând două dintre ele, pină ce ajunse la poarta
grădinii. Fu îndeajuns un gest vag al prelatului, pentru ca servitorii să se
oprească din ocupaţiile lor, iar el avansă singur pe aleea centrală,
îndreptându-se spre chioşc, unde Tomasa dormita între pereţii de frunze,
având în mână un ciorap la care tricota.
Bătrâna se trezi la zgomotul de paşi. Văzându-1 pe prelat, scoase
un ţipăt de surpriză: 4 – Don Sebastiân! Dumneavoastră aici!
Am vrut să-ţi fac o vizită, spuse cardinalul cu un zâmbet
binevoitor, aşezându-se pe un scaun. Întotdeauna tu ai fost aceea care
m-ai căutat. Îţi sunt dator multe vizite, şi, iată-mă, sunt lângă tine.
Şi introducând o mină în profunzimile sutanei, scoase de acolo o
cutie de aur pentru ţigări de foi şi aprinse una. Îşi întinse picioarele cu
satisfacţia aceluia care are o clipă de libertate, obişnuit tot timpul să
domine şi să se impună numai cu o aruncătură de ochi mai severă.
Dar nu aţi fost bolnav? întrebă grădinăreasa. Eu aveam de gând să
trec azi după-amiază pe la palat pentru a întreba pe dona Visita de
sănătatea dumneavoastră.
Taci din gură. Niciodată nu m-am simţit mai bine ca în dimineaţa
aceasta. Palma pe care am dat-o indivizilor de aici refuzând să fiu
prezent la cor pentru a nu mă ruga împreună cu ei, mi-a produs o
dispoziţie magnifică. Şi pentru ca să fie mai evidentă intenţia mea, am
venit să te văd. Vreau ca ei să afle că mă simt bine, că chestia cu boala
nu este adevărată. Să ştie întregul Toledo că arhiepiscopul nu vrea să-şi
vadă canonicii, şi că o face din demnitate, nu din mândrie, căci în acelaşi
timp coboară s-o vadă pe vechea sa prietenă, grădinăreasa.
Şi temutul bărbat hohoti ca un copil, gândindu-se la necazul pe
care vizita aceasta avea să-1 pricinuiască celor din corpul de canonici.
R
— Şi să nu crezi, Tomasa, continuă el, că am venit s te văd doar
din politeţe. In după-amiaza aceasta mă cuprin-! şese tristeţea în palat,
mă plictiseam. Visitacion este ocupată cu nişte prietene de ale ei de la
Madrid, şi eu an simţit un fel de indispoziţie care, din când în când, m
face să-mi reamintesc trecutul. Simţeam nevoia să t văd şi, pe deasupra,
m-am gândit că în grădina catedralei este întotdeauna răcoare. Oriunde
în altă parte decât aici este o căldură de cuptor. Tomasa! Ce zdravănă te
văd! Eşti atât de subţire şi agilă, te menţii mai bine ca mine. Nu eşti
învelită cu grăsime ca acest păcătos, şi nici nu ai dureri care să-ţi
amărască nopţile. Părul tău este încă aproape negru, dantura ţi-e
întreagă, nu ai nevoie, ca acest cardinal, să porţi proteză. Insă oricum,
Tomasa, eşti bătrână ca şi mine. Ne rămân puţini ani de viaţă, oricât de
mult ar dori Domnul să ne păstreze. Cine ar putea să se mai întoarcă la
accle timpuri când, îmbrăcat în sutana roşie, urcam până la voi
căutându-1 pe tatăl tău, paracliserul, şi îţi rupeam micul dejun de pe
masă! Ei, Tomasa?
Cei doi bătrâni, uitând diferenţele sociale, cu această fraternitate
resemnată a fiinţelor care se îndreaptă spre moarte, îşi reaminteau
trecutul. Totul rămăsese neschimbat, ca în copilăria lor: grădina, galeria,
catedrala.
Eminenţa sa, închizând ochii, se credea încă ministrantul din
urmă cu jumătate* de secol. Spirala albăstruie a fumului ţigării părea
că-i târăşte gândirea prin nesfârşitele nelinişti ale trecutului.
— Ţi-aduci aminte cum îşi râdea de mine bietul tău tată? Micuţul
acesta – spunea el în sacristie – este un Sixt al V-lea. Ce vrei să fii? mă
întreba el. Şi eu răspundeam mereu acelaşi lucru: arhiepiscop de Toledo.
Şi cât de puţin râdea bunul paracliser de siguranţa cu care vorbeam eu
de pretenţiile mele! Când m-au avansat episcop, crede-mă, Tomasa, mi-
am amintit mult de el, păcat că murise. Mi-ar fi făcut plăcere să văd
lacrimile sale de bucurie, văzându-mă cu mitra pe cap. Eu v-ara iubit
întotdeauna; sunteţi o familie minunată, şi de multe ori voi mi-aţi
astâmpărat foamea.
— Tăceţi, stăpâne, tăceţi şi nu mai amintiţi asemenea lucruri. Eu
sunt aceea care trebuie să vă mulţumesc că sunteţi atât de bun, atât de
sincer, şi apropiat de noi, deşi acum sunteţi un al doilea după Papă. Şi
adevărul este, adăugă bătrâna cu aroganţa sincerităţii sale, că nu aveţi
decât de câştigat. Prietene ca mine cu siguranţă că nu mai aveţi. Pe
dumneavoastră nu vă înconjoară decât adulatori şi şireţi, aşa cum se
întâmplă cu toţi cei mari de pe acest pământ. Dacă aţi fi rămas doar
preot de liturghie, fără posibilităţi de avansare, nimeni nu s-ar fi uitat la
dumneavoastră; însă Tomasa ar fi continuat să vă fie prietenă, dispusă
totdeauna să vă facă vreun serviciu. Vă iubesc atât pentru că
dumneavoastră sunteţi modest şi binevoitor. Dacă aţi fi fost orgolios, ca
alţi arhiepiscopi, v-aş fi sărutat inelul şi la revedere! Cardinalul în
palatul său şi grădinăreasa în grădina ei.
Prelatul primea cu zâmbete sinceritatea agresivă a acestei femei
cumsecade.
Dumneavoastră veţi fi pentru mine întotdeauna don Sebastiăn,
continuă ea. Când mi-aţi spus să nu mă mai adresez cu numele de
eminenţă, sau cu oricare alt titlu atât de dragi oamenilor, mi-a făcut mai
multă plăcere decât dacă mi-aţi fi oferit în dar mantia din Tabernacol. De
emoţie am simţit un nod în gât. Îmi venea poftă să strig: La naiba cu
Eminenţă şi cu Ilustrisime, din moment ce noi, de mici copii, ne-am
zgâriat de o mie de ori, atunci când tu mă vedeai cu un colţ de pâine
uscată sau cu o caisă în mâini şi, ca un hoţ adevărat, te repezai să mi le
înfuleci! Vă vorbesc cu dumneavoastră din clipa în care v-am văzut că aţi
dobândit scaunul de cleric beneficiar al catedralei, căci nu este plăcut să
tutuieşti un sacerdot ca pe un ministrant.
Cei doi bătrâni au tăcut. Privirile lor prinseră a cerceta grădina cu
oarecare duioşie, ca şi cum în fiecare arbore sau arcadă acoperită de
frunziş dădeau de o amintire.
Ştiţi dumneavoastră la ce mă gândesc eu acum? spuse Tomasa.
Îmi amintesc de o altă întâlnire a noastră chiar aici, în această grădină,
acum câţiva ani: pe puţin patruzeci şi opt sau cincizeci. Eu eram cu
biata mea soră mai mare, care tocmai se căsătorise cu Luna grădinarul.
Prin galerie se plimba, curtându-mă, acela care, apoi, deveni soţul meu.
La un moment dat am văzut intrând în chioşc un soldat frumos, un
sergent. Zornăind fălos din pinteni, cu mâna pe spadă şi pe cap cu un
coif cu pene asemănător cu cel al indienilor de pe monument. Acel
militar eraţi dumneavoastră, don Sebastiân, şi aţi venit la Toledo să vă
vedeţi unchiul, şi nu doreaţi să plecaţi înainte de a-i face o vizită şi
prietenei Tomasita. Şi ce semeţ eraţi dumneavoastră! Acesta-i adevărul.
Nu spun pentru a vă măguli. Ştiaţi dumneavoastră cum să vă faceţi
plăcut faţă de fete! Chiar îmi amintesc că mi-aţi spus cit de frumoasă şi
tânără mă găseaţi, după anii de absenţă. Dumneavoastră nu vă displace
reamintindu-vă lucrul acesta, nu-i aşa? Şi câte nu spuneaţi atunci! Când
dumneavoastră aţi plecat, cumnatul meu a remarcat: „Băiatul a renunţat
pentru totdeauna la rasă. E inutil ca unchiul său să vrea să-1 facă
sacerdot”.
A fost o nebunie a tinereţii – spuse cardinalul, care zâmbea
orgolios amintind pe aro'gantul sergent de dragoni. În Spania există doar
trei cariere demne de un bărbat: cea a spadei, cea a bisericii sau cea a
magistraturii. Atunci îmi fierbea sângele şi voiam să mă fac soldat; însă
am avut nenorocul să prind timpuri de pace. Carifera mea ar fi decurs
liniştit, şi pentru a nu amărî ultimii ani ai unchiului meu, am urmat
sfaturile sale şi am reluat studiile, revenind la biserică. Dumnezeu şi
patria pot fi servite şi într-un loc şi într-altul, însă, crede-mă, de multe
ori, cu tot cardinalatul în – spate, mă gândesc cu invidie la acel militar
pe care l-ai văzut. Ce timpuri fericite! încă şi acum mă atrage spada.
Când îi văd pe cădeţi, aş face schimb cu plăcere cu oricare dintre ei,
predându-le cârja şi crucea mea. Şi poate aş fi mai bun decât ei! A, dacă
ar. Reveni acele timpuri ale reconchistei, când prelaţii porneau să
omoare mauri! Ce mare arhiepiscop de Toledo aş fi fost eu!
Şi don Sebastian îşi îndrepta corpul de bătrân obez, întinzând
braţele cu aroganţa ultimelor resturi de putere.
Dumneavoastră aţi fost întotdeauna un bărbat! spuse
grădinăreasa. Lucrul acesta îl zic multor preoţi care, vorbind despre
dumneavoastră, vă critică pentru orice fleac. Nu vă jucaţi dumneavoastră
cu Eminenţa Sa, că este în stare să pătrundă într-o zi în cor şi să zică:
pe ăsta îl vreau şi pe ăsta nu, azvârlindu-i pe toţi cei netrebnici afară.
Nu o singură dată am fost tentat s-o fac, spuse cu fermitate
prelatul, strălucindu-i în ochi o scânteie de energie. Însă mă reţine stima
pentru funcţia pe care o deţin şi caracterul meu de om paşnic. Sunt
păstor al turmei catolice nu lup care sfâşie oile cu cruzimea lui. Însă
soseşte clipa când nu sc mai poate suporta şi atunci, Dumnezeu să mă
ierte, sunt tentat să ridic cârja şi să lovesc pentru a termina odată
pentru totdeauna cu această turmă rebelă care s-a oploşit în catedrală.
Prelatul se înfierbântă vorbind despre luptele sale purtate cu
corpul de canonici. Calmul ce it era inspirat de liniştea din grădină
dispărea când îşi amintea de ostilii săi subordonaţi. Simţea nevoia, ca în
alte dăţi, să-şi încredinţeze supărările grădinăresei.
— Tu nu ştii, Tomasa, cât de mult mă fac să sufăr aceşti canonici.
Eu le sunt şef şi îmi datorează supunere aşa cum cer regulele disciplinei,
fără de care nu ar exista nici biserică şi nici religie, iar ei opun rezistenţă
şi nu dau ascultare poruncilor mqle. Sunt îndeplinite în silă, şi atunci
când doresc să mă impun, până şi ultimul preot face caz de drepturile
sale, şi-mi intentează proces, şi dă fuga la tribunal şi chiar la Roma dacă
este nevoie. Vreau să ştiu: sunt stăpân, sau nu sunt? Oare păstorul
discută cu oile sale şi le consultă pentru a le conduce po drumul cel
bun? Mă plictisesc şi mă zăpăcesc cu problemele lor. Printre ei nu poţi
găsi nici măcar o jumătate de om; cu toţii sunt intriganţi şi laşi. În
prezenţa mei) cu toţii ţin ochii în pământ, zâmbesc şi aduc laude
eminenţei sale; şi abia întorc spatele că devin vipere carintenţionează să
mă muşte, scorpioni ce nu respectă nimic. Vai, Tomasa, fiica mea! Ai
milă de mine! Crede-nn că atunci când mă gândesc la lucrurile acestea
mă îmbolnăvesc.
Şi prelatul se îngălbeni, ridicându-se de pe scaun cu gesturi
chinuite, ca şi cum măruntaiele sale ar fi fost pradă unor puternice
junghiuri.
Nu îi lua în seamă, spuse grădinăreasa. Dumneavoastră sunteţi
deasupra tuturor, dumneavoastră veţi învinge.
Sigur că voi învinge, nici vorbă de asta! Ar fi fost pentru prima oară
că m-aş da bătut. Aceste vicleşuguri de cumetre mă lasă indiferent. Ştiu
că pe toţi aceşti duşmani respingători, până la urmă, îi voi vedea la
picioarele mele. Însă limbile lor, Tomasa! Ce sunt în stare să bârfească
despre fiinţele pe care eu le iubesc cel mai mult în lume! Asta mă răneşte
cel mai mult, mă| omoară.
Se aşeză din nou, apropiindu-se de grădinăreasă pentru a-i vorbi
cu glas scăzut:
Tu îmi cunoşti trecutul mai bine ca oricine. Ţi l-am povestit pentru
că îmi inspiri încredere. Afară do aceasta, tu eşti la curent cu toate, şi
lucrul pe care nucunoşti, îl ghiceşti. Cunoşti ce reprezintă pentru mine
Visitacion şi, neîndoios, nu ignori ce vorbesc aceşti mizerabili
despre ea. Nu te face că nu ştii, tu ştii totul. Toţi în catedrală, şi chiar
din afara ei, au cunoştinţă de aceste calomnii şi le dau crezare. Tu eşti
singura care nu le poţi crede, pentru că ştii adevărul. Însă, vai! adevărul
nu se poate spune, nu poate fi strigat în gura mare: hainele acestea
preoţeşti nu îmi permit s-o fac.
Şi îşi înşfăcă sutana cu degetele sale crispate, ca şi cum ar fi vrut
s-o rupă. -
Se scurse o' bucată de timp în tăcere. Don Sebastiân privea în jos
cu ochi mânioşi, agitându-şi mâinile ca şi cum ar fi vrut să prindă
duşmanii invizibili. Din când în când, simţea junghiurile bolii şi gemea.
Pentră ce vă preocupă asemenea lucruri? spuse grădinăreasa. Vă
faceţi singur rău şi nu era nevoie să vă deranjaţi să coborâţi aici ca să
mă vedeţi. Mai bine aţi fi făcut să fi rămas în palat.
Nu. Lângă tine mai uit, simt o oarecare uşurare împărtăşindu-ţi
gândurile. Acolo în palat, singur, mă apucă disperarea, şi trebuie să fac.
Eforturi mari pentru a-mi calma mânia. Nu vreau să afle servitorii mei,
căci ar fi în stare să-şi râdă de mine. Nu vreau să ştie nimic biata
Visitacion. Şi eu nu ştiu să mă prefac, nu pot simula bucurie atunci
când sunt iritat! Suferinţa mea este un infern! Să nu. Poţi spune că eşti
şi tu om, că eşti slab, făcut din carne ca toţi ceilalţi, şi că porţi în tine
fructele lipsurilor tale! Fiecare lucrează după felul cum este el construit,
şi eu nu vreau decât să fiu bun în pofida păcatelor mele. M-aş fi putut
despărţi de copiii mei, să-i fi abandonat, aşa cum procedează atâţia alţii
pentru a-şi păstra faima de sfinţi. Însă eu sunt om, mă mândresc cu
aceasta: un om cu lipsurile şi cu virtuţile sale, nici mai mult, nici mai
puţin decât cele ale tuturor fiinţelor omeneşti. Sentimentul de paternitate
se află atât de înrădăcinat în mine, atât de adine, încât mai degrabă aş
pierde mitra decât să-mi părăsesc copiii. Ţin minte în ce stare am – fost
când a murit tatăl lui Juanifb, care trecea drept nepot de frate al meu.
Credeam că voi muri. Un bărbat atât de frumos şi cu un viitor atât de
strălucit! Eu îl făcusem magistrat, preşedintele Tribunalului suprem,
ministru, şi mai ştiu eu ce 1 Şi în douăzeci şi patru de ore moare, ca şi
cum cerul ar fi vrut să mă pedepsească. Este adevărat că îmi rămâne
nepotul. Însă acest Juanito nu a moştenit nimic de la tatăl său şi, să-ţi
spun adevărul.
Nu prea îl iubesc. Nu văd în el decât o copie îndepărtată a bietului
meu fiu. Din trecutul meu, din epoca aceea care a fost cea mai fericită
din viaţa mea, îmi rămâne doar Visitacion. Este portretul bietei moarte.
O ador! Şi această fericire, nenorocită să-i zic, mi-o tulbură aceşti nerozi
cu calomniile lor. Ar merita omorâţi!
Stăpânit de o plăcută amintire, aceea a primăverii care înflorise în
primii săi ani de episcop într-o dioceză andaluză, îi povesti Tomasei, o
dată în plus, legăturile sale cu o oarecare doamnă care, încă din
copilărie, simţise dezgust faţă de lume. Devoţiunea îi unise, însă viaţa nu
întârzie să-şi intre în drepturile sale, făcându-şi drum prin relaţiile lor
aproape mistice şi unindu-i într-o omenească îmbrăţişare. Trăiseră
credincioşi unul altuia, învăluiţi în taina vieţii ecleziastice, iubindu-se cu
prudenţă, fără ca secretul relaţiilor lor să răzbată în public, până ce ea
muri lăsându-i doi copii. Don Sebastiân, bărbat cu pasiuni fulminante,
trăi sentimentul paternităţii duse până la vehemenţă. Cele două fiinţe
erau imaginea bietei moarte, amintirea singurei iubiri într-o viaţă
dedicată menirii sale. Calomniile pe care le răspândeau acum duşmanii
lui, folosindu-se de prezenţa fiicei sale în palatul arhiepiscopal, aproape
că-1 înnebuneau.
O cred iubita mea spuse el cu un accent de mânie. Biata mea
Visitacion, atât de bună, atât de drăgăstoasă, atât de blajină,
transformată într-o femeie oarecare de aceşti mizerabili! într-o amantă pe
care aş fi scos-o pentru plăcerea mea de la colegiu. Ca şi cum eu, bătrân
şi bolnav, aş avea gândul la asemenea porcării! Neruşinaţi! Mizerabili! Pe
bună dreptate în lume se comit atâtea crime!
Lăsaţi-i să vorbească, Dumnezeu este mare şi le vede pe toate.
 Ştiu, însă asta nu e suficient ca să mă liniştească. Tu ai copii,
Tomasa, şi ştii ce înseamnă să-i iubeşti. Pe noi, părinţii, ne răneşte nu
numai ce se face împotriva lor, ci şi ce se vorbeşte despre ei, Cât de mult
sufăr! Doar ştii că de mic copil singurul meu vis era să ajung ceea ce
sunt acum. Priveam jilţul aflat în cor şi gândeam cât de bine m-aş simţi
stând pe el, şi la nesfârşita fericire de a fi prinţ al bisericii. Ei bine, iată-
mă în jilţ. Am bătut timp de jumătate de secol toate drumurile, mi-am
lăsat pielea şi chiar carnea prin mărăcinii tuturor povârnişurilor. Numai
eu ştiu cum am reuşit să ies din negrul anonimat şi sa ajung episcop!
Apoi. Iată-mă arhiepiscop, şi, în sfârşit, cardinal! Mai departe, doar ştii,
nu se mai poale! Şi cu toate acestea, fericirea fuge totdeauna din faţa
noastră, la fel ca norul de lumină care le arăta izraieliţilor drumul. O
vedem, aproape că o atingem, dar nu se lasă prinsă. Acum mă simt mai
nefericit decât în epoca în care luptam pentru a fi cineva, şi când mă
credeam cel mai nenorocit dintre oameni. Nu mai am puterea tinereţii,
înălţimea la caic am ajuns, cu toate privirile fixate asupra mea, mă
împiedică să mă apăr: Vai. Tomasa! Compătimeşte-mă, sunt demn de
milă. Să fii tată şi să trebuiască să ascunzi acest lucru ca pe o crimă! Să-
mi iubesc fata cu o dragoste ce creşte pe măsură ce se apropie moartea,
şi să fiu nevoit să sufăr din cauză că lumea consideră această afecţiune
atât de curată drept ceva respingător!
Şi privirea teribilă a lui don Sebastian, care speria întreaga
dioceză, se întunecă de lacrimi.
— Afară de aceasta, am şi alte supărări, cele ale omului prevăzător
care se teme de viitor. Când voi muri, tot ce posed va fi al fiicei mele.
Juanito contează pe averea mamei sale, care era bogată, şi el are mai
ales o profesiune şi sprijinul prietenilor mei. Visitacion va fi bogată. Ştii
prea bine că adversarii mei îmi aruncă în obraz zgârcenia. Zgârcit nu, ci
prevăzător, dornic să asigur bunăstarea alor mei. Am economisit mult;
nu sunt din aceia care azvârle banii dând de pomană la porţile palatului
lor, şi nici nu caut obţinerea celebrităţii prin danii. Posed izlazuri în
Extremadura, vii multe în La Mancha, case, şi mai ales, hârtii de credit
de stat, multe hârtii. Ca bun spaniol, vreau să ajut guvernul cu banii
mei, atât mai mult cu cit aceste hârtii produc venituri. Nu ştiu cu
exactitate ce posed; s-ar putea să fie douăzeci de milioane de reali; poate
mai mult. Totul economisit de mine, şi mărit prin bune afaceri. Nu mă
pot plânge de soartă, Domnul m-a ajutat! Şi totul ce posed este pentru
biata mea Visitacion! Bucuria mea ar fi s-o văd căsătorită cu un bărbat
bun, însă ea nu vrea să se despartă de mine. Biserica o atrage, şi asta
constituie teama mea. Să nu te miri, Tomas”. Eu, prinţ al bisericii,
tremur văzând cum se dăruie credinţei, şi fac tot ce este posibil ca s-o
abat. Femeia trebuie să-şi trăiască viaţa, trebuie să se bucure să fie
mamă. Niciodată nu am privit cu ochi buni călugăr râţele.
 — Las-o, stăpâne, spuse grădinăreasa. Nu e nimic nefiresc că îi
place biserica. In felul în care 'trăieşte ea, nu poate avea alte pasiuni.
Astăzi, nu mi-e teamă de nimic. Sunt alături de ea, şi nu-mi pasă
că îi face plăcere să aibă legături cu călugăriţele. Însă mâing pot muri şi,
închipuieşte-ţi, ce bucăţică bună va fi biata Visita cu milioanele sale,
singură, şi cu această înclinaţie pentru viaţa religioasă, pe care alţii mai
şireţi o pot exploata! Eu am văzui multe în viaţă; fac parte din lumea
aceasta şi-i cunosc secretele. Nu lipsesc ordinele religioase care se ocup.
Doar cu vânătoarea de moşteniri, pentru mai marea slavă a lui
Dumnezeu, aşa cum spun ele. In afară de aceasta, pe acolo se agită şi
călugăriţe străine, cu bonete mari, care sunt foarte şirete şi pricepute în
acest. Fel de îndeletniciri. Mă îngrozesc gândindu-mă că ar putea să se
repeadă asupra fiicei mele. Sunt adeptul unui catolicism vechi, acelei
credinţe spaniole curate, unui catolicism castilian, specific acestui
pământ, purificat de orice influenţe moderne. Ar fi trist să-mi fi petrecut
o viaţă întreagă economisind, pentru ca în final să-i îngraş pe aceşti
iezuiţi sau pe nişte călugăriţe care nu ştiu nici măcar să vorbească în
castiliană. De aceea, la neplăcerile luptei pe care o duc cu nerozii mei
duşmani, se adaugă şi durerea care mi-o produce firea slabă a fiicei
mele. S-ar putea ca vreun potlogar să pună mâna pe ea şi să-şi râdă de
mine luând în stăpânire banii mei.
Şi tulburat de gândurile sale negre, dădu drumul unei înjurături
neaoşe, amintire a vremurilor când era soldat. Alături de grădinăreasă,
nu avea motive de reţinere. Bătrâna era obişnuită cu manifestările
caracterului său.
Vom vedea, spuse imperios, după o lungă tăcere. Spune tu, care
mă cunoaşti mai bine ca oricine: sunt atât de rău cum îşi închipuie
duşmanii? Merit ca domnul să mă pedepsească pentru lipsurile mele? Tu
eşti un sufle al lui Dumnezeu, simplu şi bun, şi ştii mai multe în pri
vântă asta cu instinctul tău, decât toţi doctorii în teologie.
Dumneavoastră om rău? Isuse Hristoase! Dumneavoastră sunteţi
un om ca toţi ceilalţi: nici mai mul1 nici mai puţin. Poate mai bun decât
mulţi, căci sânteâi sincer, dintr-o bucată, lipsit de vicleşuguri şi ipocrizii.
Un om, tu ai spus-o. Sunt un om ca şi ceilalţi. Suntem ca şi sfinţii
de pe faţadele bisericilor: de jos, produc admiraţie prin frumuseţea lor,
priviţi însă de aproape, stârnesc oroare din cauza urâţeniei pietrei
măcinate de timp. In biserică sunt număraţi pe degete cei care renunţă
la pasiunile omeneşti. Şi cine ştie dacă aceşti puţini privilegiaţi nu sunt
atinşi şi ei de demonul vanităţii, iar exagerând cu ascentismul vieţii lor,
nu se gândesc decât la fericirea de a se vedea în altare! Sacerdotul care
reuşeşte să domine carnea cade în avariţie, care este viciul ecleziastic
prin excelenţă. Eu nicicând nu am adunat din viciu; am economisit
pentru ai mei, niciodată pentru mine.
 Prelatul tăcu o bună bucală de timp, însă, în irezistibila sa dorinţă
de a se destăinui acelei femei simple, continuă:
Sunt sigur că dumnezeu nu mă va dispreţui când va sosi clipa
supremă. Infinita lui îndurerare se află deasupra tuturor micimilor vieţii.
Care este greşeala mea? Că am iubit o femeie, aşa cum tatăl meu a iubit-
o pe mama mea, că am avut copii, cum au avut apostolii şi sfinţii.
Celibatul ecleziastic este o invenţie a oamenilor, un detaliu de disciplină
stabilit în concilii; însă carnea şi pretenţiile ei sunt anterioare cu multe
secole; datează de la paradis. Cine sare această barieră, nu din viciu, ci
din pasiune irezistibilă. – pentru că nu poate învinge impulsul de a crea
o familie şi de a avea o tovarăşă, acesta greşeşte, fără îndoială, legilor
bisericii, dar nu comite o nesupunere faţă de dumnezeu. Moartea
apropiindu-se, am teamă. Nopţi de-a rândul am îndoieli şi tremur ca un
copil. Eu l-am slujit pe dumnezeu în felul meu.' în alte timpuri l-aş fi
apărat cu sabia, luptând împotriva ereticilor; acum sunt preot, şi pentru
el mă bat ori de câte ori văd nelegiuirea timpurilor ştirbind ceva din
măreţia lui. Domnul mă va ierta, primindu-mă la sânul său. Tu care eşti
atât de bună, Tomasa, şi ai un suflet de înger sub aparenţa ta aspră, nu
crezi că aşa va fi?
Grădinăreasa zâmbi, şi cuvintele ei străbătură cu încetineală
liniştea după-amiezii muribunde.
Linişliţi-vă, don Sebastiăn. Eu am văzut în această casă mulţi
sfinţi, şi valorau mai puţin ca dumneavoastră. Pentru a-şi asigura
mântuirea, îşi părăsiseră copiii. Pentru a menţine ceea ce se numeşte
puritatea sufletului, au renegat familia. Dumneavoastră, vă rog credeţi-
mă pe mine: aici nu pătrund sfinţi, sunt oameni, toţi sunt oameni. Nu
trebuie să vă pară rău că aţi urmat impulusul inimii.
Dumnezeu ne-a făcut după chipul şi asemănarea lui, şi a ştiut el
pentru ce ne-a insuflat sentimentul familiei. Celelalte, castitatea,
celibatul şi alte lucruri mărunte, au fost inventate de dumneavoastră
pentru a vă putea deosebi de mulţimea obişnuită. Fiţi dumneavoastră
om, don Sebastian, şi cu cit veţi fi mai mult, cu atât veţi fi mai bun.
T
Câteva zile după Joia-Verde, într-o dimineaţă, don Antolin se
dusese în cătarea lui Gabriel. Îi zâmbi lui Gabriel, vorbindu^cu un aer
protector.
Se gândise la el toată noaptea. Îl durea faptul că îl vede inactiv,
plimbându-se prin galerie. Lipsa de ocupaţie era cea care îi inspira acele
idei atât de dăunătoare.
— Trebuie să te conving să cobori cu mine în ficcare după-amiază
în catedrală să prezinţi tezaurul şi celelalte lucruri preţioase. Sosesc
mulţi străini pe care abia de îi înţeleg atunci când mă întreabă câte ceva.
Tu cunoşti limba lor, ştii franceza, engleza şi nu mai ştiu câte alte limbi,
aşa cum susţine fratele tău. Catedrala ar avea mult de câştigat putând
arăta acestor străini că poate pune la dispoziţia lor un interpret. Ne-ai
face o favoare şi nu ai pierde nimic. E o distracţie să vezi mereu feţe noi.
In ce priveşte recompensele.
Aici don Antolin se opri scărpinându-şi capul pe sub pălărie. Va
căuta să rupă ceva din fondurile epitropiei, dacă nu va fi posibil la
început, avându-se în vedere că veniturile primatei erau neînsemnate şi
epuizate, mai târziu va reuşi să obţină. Şi, cu o privire îngrijorată,
aşteptă răspunsul lui Gabriel. Acesta se arătă a fi de acord. In definitiv
era oaspetele catedralei şi ceva îi datora şi din acea după-amiază începu
să coboare în biserică la ora slujbelor, pentru a arăta străinilor bogăţiile
catedralei.
Turiştii străini nu lipseau niciodată, cu bonuleţele galbene ale lui
don Antolin în niână aşteptau, clipa în care puteau admira giuvaer urile.
Don Antolin nu putea vedea vreun străin pe care să nu şi-1 închipuie că
este un lord sau un duce, mirându-se de multe ori de lipsa de gust a
acestora în felul de a se îmbrăca. Pentru el, numai cei mari ai acestui
pământ, puteau să-şi permită plăcerea de a călători, şi deschidea nişte
ochi mari, scandalizaţi şi increduli când Gabriel îi spunea că mulţi dintre
aceştia nu erau decât nişte cizmari din Londra sau tarabagii de la Paris
care îşi permiteau, în vacanţe, o călătorie prin vechea ţară a maurilor.
Prin naose înaintau cinci canonici cu stihare, fiecare cu o cheie în
mână. Erau păstrătorii tezaurului. Fiecare dintre ei descuia broasca
încredinţată pazei sale, uşa se rotea cu greu şi capela rămânea deschisă
etalându-şi vechile bogăţii. In vitrine enorme, ca într-un muzeu, era
expus tezaurul: reprezentări de sfinţi în argint masiv, globuri enorme
încununate cu figurine graţioase, totul din metal preţios; mici casete din
fildeş de complicată execuţie; vase de împărtăşanie şi chivoturi de aur;
platouri enorme aurite cu scene mitologice lucrate în relief, o victorie a
păgânismului în acel colţ sordit şi prăfuit al bisericii creştine. Pietrele
preţioase îşi desfăşurau gama lor de culori pe cruci, mitre şi mantii
cusute cu fir. Se vedeau diamante atât de mari încât te făceu să te
îndoieşti de autenticitatea lor, smaralde de mărimea unor pietricele,
ametiste, topaze şi perle, cu sutele, cu miile, căzute ca grindina peste
veşmintele de cult. Străinii se minunau în faţa ecestei bogăţii, uluiţi de
grandoarea ei, în timp ce Gabriel, obişnuit a le vedea zilnic, le privea cu
răceală. Tezaurul avea un lamentabil aer învechit. Bogăţiile
îmbătrâniseră odată cu catedrala. Diamantele nu străluceau, aurul
părea voalat şi prăfuit, argintul se înnegrise, perlele erau opace, aproape
moarte. Fumul luminărilor şi ambianţa râncedă a bisericii pusese o
patină jalnică pe toate.
„Biserica – îşi spunea Gabriel – degradează orice atinge. Bogăţiile
îşi pierd strălucirea în mâinile ei, la fel ca bijuteriile care cad în
stăpânirea cămătarilor. Diamantul se voalează la sânul marei zgârcite;
tabloul cel mai frumos se înnegreşte în altarele sale.”
 După vizitarea tezaurului, urma prezentarea capelei octogonale din
marmoră cenuşie: panteon de relicve. Pietatea din secolele trecute,
credulă şi grosolană, apărea atât de absurdă în plin secol de necredinţă,
încât însuşi don Antolin, atât de intransigent când vorbea despre gloria
catedralei, cobora acum glasUl şi se grăbea cu explicaţiile arătând
bucata de mantie cu care Sfânta Leocadia îi „apăruse” arhiepiscopului de
Toledo, dându-şi seama cit de greu era să explici în ce fel de pânză se
îmbrăcau vedeniile.
Gabriel traducea cu exactitate explicaţia lui don Antolin
acceptând-o de multe ori cu gravitate ironică, în timp ce canonicii care
escortau grupul de străini se în” dreptau câţiva paşi, cu un aer distrat,
pentru a evita întrebările.
Într-o zi, un englez flegmatic îl întrerupse pe interpret:
Şi dumneavoastră nu aveţi nici o pană din aripile sfântului Mihail?
Nu, domnule, şi este trist – răspunse Luna cu aceeaşi seriozitate.
Insă dumneavoastră o puteţi găsi în altă catedrală. Noi nu putem avea
aici chiar totul.
În sala oficiilor, amestec de arhitectură arabă şi gotică, vizitatorii
admirau cele două rânduri de arhiepiscopi toledani pictaţii pe perete, cu
mitre şi cârje de aur. Gabriel atrăgea atenţia asupra lui don Cerebruno,
prelatul medieval. Insă ceea ce producea cea mai mare uimire străinilor
era garderoba.
Erau adunate într-o cameră cu rafturi mari şi dulapuri din lemn
vechi. Deasupra lor, pereţii erau acoperiţi cu tablouri imense, prăfuite şi
rupte, copii ale picturii flamande pe care corpul de canonici le azvârlise
în colţul acela. Se aliniau cu grijă vechile jilţuri ale casei: unele în stil
spaniol, austere, cu linii drepte, cu ciucurii destrămaţi, altele de formă
grecească, cu picioarele curbe şi îmbrăcate în fildeş. Mantiile şi casulele
erau îngrămădite pe rafturi după gradul lor de uzură, cu pelerina
aranjată în afara grămezii, pentru a se putea admira minunea broderiei-
O lume întreagă de figurine trăia mulţumită culorilor în câteva petice
mici de pânză. Arta minunată a vechilor meşteşugari oferea mătăsii
aparenţele de viaţă ale picturii. Pelerina şi fâşiile unei mantii erau
suficiente pentru a reproduce toate scenele creaţiei biblice sau ale
patimilor.
— Brocartul şi mătasea îşi arătau splendoarea ţesuturilor, o
mantie era o grădină de înflăcărate garoafe; o alta, un răzor de trandafiri
sau de flori fantastice, cu stamine încolăcite şi petale metalice.
Paracliserii scoteau din rafturi adinei, ca şi cum ar fi fost cărţi rare,
faimoasele podoabe ale altarului mare. Pentru fiecare sărbătoare existau
podoabe distincte. Cele de sfântul Ion, vesele şi surâzătoare ca o verbină,
cu miei din aur şi cu negricioase ciorchine pe care le mângâiau cu
mâinile lor untoase îngeraşii dolofani, cele mai vechi, în tonuri suave şi
palide, înfăţişau grădini persane, cu fântâni albastre în care beau
animale roşcate.
Vizitatorii rămâneau uluiţi văzând desfăşurându-se pe ţesături şi
mereu alte ţesături, întregul trecut al unei catedrale care, având venituri
de milioane, întrebuinţa, pentru înfrumuseţarea ei, armate de meşteri şi
cumpărau cele mai scumpe ţesături din Valencia şi Sevilia, pe care erau
reproduse în aur şi cu fir în diferite culori episoade din cărţile sfinte şi
supliciile martirilor. Expoziţia era cu o cronică glorioasă a bisericii,
eternizată cu acul mai înainte ca tiparul s-o fi putut face.
Gabriel, pe înserat, se înapoia în galeria superioară, plictisit de
atâta umblet de-a lungul catedralei. In primele zile, noutatea îl seduse
deoarece vedea figuri străine, şi simţea contactul cu acel pârâiaş de
curioşi care, bifurcându-se din marea inundaţie de turişti ce alergau prin
Europa, ajungea până la Toledo. Insă, după puţin timp, lumea pe care o
vedea după-amiezile i se păru altfel. Puneau aceleaşi întrebări, aceleaşi
englezoaice voinice şi cu faţa aspră scoteau aceleaşi exclamaţii de
admiraţie, reci şi convenţionale şi întorceau toate la fel spatele, cu o
grosolană mândrie, atunci când nu mai exista nimic de arătat.
Înapoindu-se la liniştea din galeria superioară, după zilnica etalare
a bogăţiilor, Gabriel găsea şi mai respingătoare şi intolerabilă mizeria din
claverii. Pantofarul i se părea acum mai îngălbenit şi trist în râncedă
ambianţă din chichineaţa sa, încovoiat în faţa măsuţii, bătând pingelele,
iar nevasta lui mai slabă şi bolnăvicioasă, nenorocită sclavă a
maternităţii, lihnită de foame, care oferea copilaşului nişte sfârcuri
fleşcăite, din care nu putea ţâşni decât sânge. Micuţul era pe moarte. Cel
puţin aşa îi spusese Sagrario, care îşi părăsea maşina de cusut pentru a
petrece cea mai mare parte a zilei în casa pantofarului. Ea îndeplinea
treburile casei, în timp ce biata mamă, nemişcată pe un scaun, cu
micuţul în poală, îl privea cu ochi lăcrămoşi. Când copilaşul se trezea din
toropeală, ridicând cu greutate capul pe gâtul subţire ca un fir, mama
pentru a-i înăbuşi slabele gemete, îl strângea la piept; însă micuţul îşi
retrăgea gura, bănuind inutilitatea eforturilor sale de a suge din acea
zdreanţă de carne de la care nu putea să stoarcă decât o biată picătură.
Gabriel îl privi pe micuţ, trupul lui de o slăbiciune scheletică şi
petele stranii pe care scrofuloza la întinsese pe pielea sa gălbuie ca de
paie. Clătina capul neîncrezător atunci când vecinele, strânse în jurul
bolnavului, îşi dădeau cu părerea, găsindu-i boli diferite, reoomandând
remedii casnice, de la fierturi de ierburi rare şi unsori greţoase, până la
aplicarea pe piept a unor relicve miraculoase şi a-i desena pe buric
sap”te cruci, în care timp să se spună tot de atâtea ori tatăl nostru.
Boala lui se nu-' meşte foame îi spuse Gabriel nepoatei sale. Nimic
altceva dccât foame.
Şi renunţând la o parte din hrana sa, ducea la casa pantofarului
laptele pe care îl primea el. Însă stomacul micuţului nu putea suporta
lichidul, prea substanţial pentru slăbiciunea lui, şi îl vomita. Mătuşa
Tomasa, grădinăreasa, cu carcaterul ei energic şi întreprinzător, aduse o
femeie din afara catedralei, pentru a-i da piept bolnavului. Insă după
două zile, mai înainte de a se putea aprecia efectele, femeia nu mai veni,
ca şi cum îi repugna să-şi apropie sânii de acel prunc lipsit de vlagă ce
părea* un cadavru. In zadar o căută grădinăreasa; nu era uşor să găseşti
piepturi generoase care să-şi ofere laptele la un preţ de nimic.
Şi între timp, copilul era pe moarte. Toate femeile intrau în camera
pantofarului. Până şi don Antolin îşi făcca apariţia în fiecare dimineaţă la
uşă.
— Cum se simte micuţul? Nici o schimbare? Facă-se voia
domnului!
Şi se retrăgea, arătându-i pantofarului o mare generozitate
renunţând să-i vorbească de pesetele care i le datora, ţinând seama de
boala copilului.
Paracliserul se arăta indignat de această întâmplare care tulbura
liniştea galeriei, şi lui ii stingherea plăcerea digestiilor sale de servitor
credincios al bisericii. Era o ruşine că acel pantofar se instalase în
claverii cu sărăcia şi cu întreaga sa turmă de copii chelboşi şi mizerabili.
Vor muri pe rând, în fiecare lună câte unul: se vor molipsi cu toţii. Şi cu
ce drept se aflau în catedrală dacă nu primeau salariu de la epitropie?
Asemenea nenorociţi trebuiau să rămână în afara casei domnului.
Soacra lui se indignă:
Taci, hoţ de sfinţi ce eşti. Taci, sau îţi sparg o farfurie în cap! Cu
toţii suntem fiii lui dumnezeu, şi dacă toate lucrurile ar fi fost pe
dreptate, săracii ar fi trebuit să trăiască în catedrală. In loc să spui
asemenea lucruri, mai bine ar fi fost să le fi dat acestor nenorociţi ceva
din ceea ce furi tu din cutia milelor.
Paracliserul înălţă umerii cu dispreţ. Dacă nu avea de mâncare să
nu fi făcut copii. El locuia acolo şi avea doar o singură fiică. Ştia că nu
poate întreţine mai mulţi copii, astfel că, mulţumită bisericii, are asigurat
un colţ de pâine la bătrâneţe.
Tomasa vorbea despre copilul pantofarului tuturor celor mai
cumsecade din corpul de canonici care, după terminarea slujbei, se
opreau o clipă în grădină. O ascultau distraţi, înfundându-şi mina în
sutană.
— Facă-se voia Domnului! Cită suferinţă t.
Şi unii îi dădeau câte zece centime, alţii un real, unul s-a îndurat
să-i dea chiar o pesetă. Grădinăreasa trecu într-o zi pe la palatul
arhiepiscopului, însă don Sebastiân, foarte prost dispus, nu dori s-o
primească, trimiţându-i două pesete printr-un servitor.
Nu sunt răi – spunea grădinăreasa, prcdând colecta sa bietei
mame – însă, fiecare trăieşte pentru el, iar aproapele să se dcscurce cum
poate. Astăzi nimeni nu-şi mai împarte hainele cu altul. Ia banii şi vezi
cum te descurci.
În casa pantofarului se mânca acum mai bine. Droaia de copii
scrofuloşi care se zbenguiau prin galerie profită de dărnicia pricinuită de
boala micuţului, însă acesta se făcu şi mai sfrijit, zăcând ore întregi, cu
respiraţia abia perceptibilă, în poala mamei.
Când nefericitul muri, toată lumea din galerie se îmbulzi în
locuinţa îndoliată. Înăuntru se auzea tânguirea mamei, stridentă,
nesfârşită, ca mugetul unui animal rănit. Afară, tatăl plângea discret,
înconjurat de prietenii săi.
A murit ca o pasăre – spunea el cu pauze largi, întrerupându-şi
cuvintele cu hohote de plâns. Mama lui îl ţinea pe genunchi. Eu
munceam. „Antonio, Antonio! mă strigă ea. Vezi ce are ăsta mic, agită
gura, face strâmbături”. Dau fuga. Faţa îi era înnegrită. Ca şi cum o
acoperise un val. Deschise guriţa. Şi-o mişcă de două ori, ochii
înceţoşaţi, şi îndoi gâtul. La fel ca o păsărică. Da, ca o păsărică.
Şi plângea, repetând cu insistenţă, asemănarea dintre copilul său
şi păsările care cădeau iarna moarte de frig”.
Clopotarul, posomorit, îl privi pe Gabriel.
Tu care le ştii pe toate: este adevărat că a murit de foame?
Şi Ţică, cu înflăcărarea sa gălăgioasă, spunea în gura mare:
— Nu există dreptate în lume! Lucrul acesta trebuie, să se pună
odată la punct! Uite-te şi dumneata, cum este posibil ca un copil să
moară de foame într-o casă a domnului unde curg banii, şi atâţia sfinţi
se îmbracă în aur!
Când îl duseră pe micuţul mort la cimitir, păru că întreaga galerie
a rămas părăsită. Toată suflarea se adunase în casa pantofarului.
Femeile erau în jurul mamei. Desnădejdea o făcu pe această femeie
debilă şi bolnavă să se răzvrătească. Nu mai plângea; moartea copilului
ei o aduse într-o stare de ferocitate. Dorea să muşte, să-şi zdrobească
craniul de pereţi.
Vai! Copilul meu! Antonel al meu!
Nopţile rămâneau în casă Sagrario şi alte femei pentru a avea grijă
de ea. In disperarea ei, dorea să facă pe cineva răspunzător de
nenorocire, şi se opri la cei mai mari din claverii. Don Antolin nu o
ajutase nici măcar cu un singur bănuţ; izmenita sa de nepoată abia de
intrase să-1 vadă pe micuţ. Pe ea nu o interesau decât bărbaţii!
Don Antolin este de vină – striga biata femeie. Este un hoţ. Stoarce
şi din mizeria noastră cu înşelăciunile lui de cămătar. Pentru copilaşul
meu nu a dat nici un singur bănuţ. Iar Mariquita nu este decât o
fluştura-
_ţică. O spun eu, da, domnule. Se gândeşte doar cum să se
împopoţoneze ca să o placă militarii.
 Femeie, o să te audă! îi spuneau rugătoare şi îngrijorate unele
femei.
Altele însă erau mai vehemente şi nu le păsa. Nu au decât să audă
don Antolin şi nepoata sa. Ei şi ce? In claverii erau sătui de rapacitatea
unchiului şi de aerele de mare doamnă pe care şi le dădea urâta de
nepoată-sa. Dacă ele sunt sărace nu înseamnă că trebuie să-şi petreacă
viaţa trcmurând în faţa celor doi nesuferiţi. Numai Dumnezeu ştie ce o fi
făcând cei doi, unchiul şi nepoata, singuri în casă la el!
Un suflu de răzvrătire trecu peste acea lume adormită, încolţise
din vorbele lui Gabriel. Ceea ce le spunea el prietenilor săi ajunsese la
urechile tuturor celor din claverii. Erau nişte idei confuze şi trunchiate
pe care foarte puţini le înţelegeau, însă ele îi mângâiau ca un aer
proaspăt şi curat, reînsufleţindu-le spiritele. În urechi le răsuna, ca un
ecou plăcut zgomotul vieţii din afară. Le era îndeajuns să ştie că acea
viaţă de pace şi de mizerabilă supunere pe care au dus-o până atunci nu
era de neclintit, că ei aveau drept la mai mult, şi că oamenii sunt datori
să se răzvrătească în faţa nedreptăţii şi a constrângerii.
Don Antolin, care cunoştea bine turma ce-i fusese încredinţată, nu
întârzie să simtă răzvrătirea. Ghicea în jurul persoanei sale ostilitatea şi
revolta. Datornicii îi răspundeau cu aroganţă, invocând mizeria ca pe un
drept cu care se puteau apăra de zgârcânia lui; ordinele sale imperioase
întârziau să fie îndeplinite, şi îşi dădeau perfect de bine seama că,
mergând prin galerii, ei îşi râdeau de el în spatele său, sau făceau gesturi
ameninţătoare. Într-o zi simţi că îi tremură picioarele şi că ochii i se
Împăienjenesc de tulburare când auzi cum îi răspunde îngrijitorul de
câini la dojana pe care i-o făcuse pentru că se înapoiase târziu la
catedrală, obligându-1 să deschidă poarta exact când el se ducea la
culcare. Ţică îi aduse la cunoştinţă, cu o expresie insolentă, că îşi
cumpărase un briceag şi dorea să-1 înnoiască înfigându-1 pe burta
oricărui preot care-i exploata pe săraci.
Şi nepoata i şe plânse lui don Antolin. Nu o lua nimeni în seamă, o
dispreţuiau; nu mai venea la ea nici o femeie s-o ajute la treburile casei
fără să pretindă nimic. Îi răspundeau obraznic zicându-i că cine are
nevoie de servitoare să plătească. La ce se gândea unchiul ei, şi ce mai
aştepta? Venise timpul să se impună gloatei cu autoritatea pe care o
avea şi să-i ţină pe toţi din scurt.
Însă ea, care se dovedea atât de veselă şi de energică înainte, acum
era nevoită să se retragă în casă, temătoare, şi să plângă, şi numai cu
sfială se arăta la uşă. Toate femeile din claverii doreau să se răzbune
pentru trecuta lor robie, acum când pierdură orice respect.
— Priviţi-o, striga pantofăreasa, adresându-se vecinelor ei. Târfa
iar e gătită. Se împodobeşte cu banii pe care îi stoarce de la cei săraci
unchişorul ei cu care trăieşte.
 Şi de la ferestrele claveriilor peste acoperişuri, izbucnea meren '
care dădeau vechiul cântec popular, insnâmt * >reun las inlonând
tedralei: P 3t desiSur de grădina caMenajerele preoţilor la fel ca şi laurii,
cum nu dau niciodată fructe sunt mereu proaspete.
Manifestările acestea de răzvrătire nn, ^ i cercate, ăbdarea, „i don
AntoUn^ZlZ tiS” Z noase la adresa lui şi a nepoatei sale care m' titatşa.
În cele din urmă ceru audienţăW'dinalulii peŞ a se plânge de lumea din
galerii, şi eminenţa sa care suferea şi el dintr-o pricină asemănătoare, se
înfurie iscultându-1, şi numai foarte puţin a lipsit ca să-1 pălmuiască
Pentru ce venea la el cu asemenea poveşti? I a ce îi foloseşte autoritatea
pe care i-o acordase? Oare sub sutană nu avea nimic de bărbat? Cel care
în accaslă casă este lipsit de disciplină să fie'dat afară imediat! Mai multă
energie, şi să aibă grijă să nu-1 mai supere cu asemenea nimicuri, căci
atunci cel Are va fi azvârlit în stradă va fi chiar el, don Antolin.
Don Antolin se simţi încurajat după această întrevedere, cu toate
că jură în gând să nu se mai arate dinaintea temutului prelat. Era
hotărât să-şi impună autoritatea, pedepsind pe cel mai slab, care, după
el, era cauza acestor scandaluri. Îl va expulza din claverii chiar pe
pantofar, căci oricum locuia aici fără nici un drept. Mariquita,
entuziasmată de energia unchiului probabil că împărtăşise cuiva aceste
intenţii, deoarece ştirea se făspândi iute în galerie. Don Antolin nu
îndrăzni să meargă mai departe, înspăimântat de unanimitatea cu care
populaţia se ridicase, în tăcere, împotriva lui.
Ţică îl privea cu ochi batjocoritori şi ameninţători, gest în care don
Antolin credea că citeşte: „Adu-ţi aminte de briceag”. Însă ceea ce îl
înspăimânta mai mult pe don Antolin era tăcerea clopotarului, privirea
mohorâtă şi aspră cu, care răspundea cuvintelor sale.
Până şi bunul Esteban protesta în felul său, spunându-i cu
blândeţe lui don Antolin:
Oare este adevărat că dumneata vrei să-1 goneşti pe pantofar? Vei
proceda rău, foarte rău. La urma urmei este un om sărman, şi nevasta
sa s-a născut în această galerie. Schimbările acestea aduc întotdeauna
nenorocire, don Antolin.
Şi sacerdotul, lipsii de sprijin, văzând că este înconjurat numai de
ostilitate, amina de pe o zi pealta aplicarea hotararilor energice,
dojenindu-şi nepoata ori dtf câte ori aceasta îl acuza de slăbiciune.
Canonicul epitrop, căruia îi ceruse ajutor, nu dorea să-i fie
tulburată fericita linişte a existentei, şi să se amestece în răzvrătirea
acestor oameni de rând. Era problema lui don Antolin: putea să
pedepsească şi să alunge pe cine ar fi vrut fără nici o sfială. Insă don
Antolin temându-se de consecinţele unor măsuri energice, sfârşi prin a
se destăinui lui Gabriel, cerându-i sprijinul. Omul acosta era cel care
exercita adevărata autoritate în galeria superioară. Cu toţii ascultau de
el, urmându-i orbeşte sfaturile sale.
 Ajută-mă, Gabriel' – îi spuse sacerdotul cu o expresie de tristeţe.
Dacă tu nu faci ordine, atunci totul se va sfârşi foarte rău. Îşi bat joc de
mine, o insultă chiar pe biata mea nepoată, şi într-o zi se vor pomeni
azvârliţi în stradă jumătate din oamenii din claverii, căci am libertate din
partea eminenţei sale să fac orice. Dumnezeule! Nu înţeleg ce s-a
întâmplat aiţi. Demonul se plimbă în deplină libertate prin galeria
superioară. Cum mi-a transformat pe aceşti oameni!
Luna ghici gândurile lui don Antolin: înţelegea aluziile sale la
demonul ce se plimba liber prin claverii. Acel demon era el. Don Antolin
avea dreptate. Fără să dorească, introdusese demonul răzvrătirii în
catedrală. Căutase linişte şi uitare în acel refugiu. Însă spiritul său de
rebel îl urmase până şi în acea ascunzătoare. Îşi aminti de intenţiile sale
din prima zi, când se văzuse singur în liniştita galerie. Dorea să fie o
piatră în plus a catedralei, să nu gândească, să nu simtă, să-şi petreacă
restul existenţei agăţat de acea ruină, asemeni muşchilor de pe
contraforturi. Insă spiritul de răzvrătire al lumii exterioare pătrunsese în
catedrală odată cu el.
Luna îşi reaminti călătorii care, în vremuri de ciumă, trec peste
cordonul sanitar. Par sănătoşi şi mulţumiţi, nimic nu trădează boala din
corpul lor. Însă germenii distrugători se află în cutele hainelor şi în părul
lor, poartă moartea fără ca ci să ştie, şi o împrăştie fără să-şi dea seama,
sărind peste bariere şi obstacole. Cu el se întâmplase la fel; însă în loc să
transmită moartea, împrăştia viaţa tumultuoasă şi rebelă. Protestul celor
de jos, care de mai bine de un secol fremăta peste lume, modificându-i
aspectul sub presiunea valului revoluţionar, pătrunsese odată cu el
pentru prima oară în acea oază a secolului al XVI-lea, care încă mai
subzista. Îi trezise pe acei oameni, la fel ca pe adormiţii din legendă,
nemişcaţi ca statuile, în peştera lor, în timp ce secolele treceau şi
pământul se transforma.
Prezenţa în catedrală a lui Luna, exercitase un efect dizolvant, ca
injectarea unui lichid antiseptic în tumoarea trecutului. Totul se
descompunea: se prăbuşea supunerea şi respectul, ambele constituind o
operă de secole.
Trezirea acelei lumi era impetuoasă, ca a unui popor ' revoluţionar.
Se ruşinau de vechile slăbiciuni care-i făcuseră să adore ceea ce nu
merita, iar acum era reversul medaliei, şi acceptau ca pe ceva
indiscutabil tot ce era nou, fără a se teme de consecinţe.
Timiditatea laşă a lui don Antolin îi încurajă şi constituia prima
victorie a celor mai îndrăzneţi care formau grupul lui Luna. Sacerdotul
zgârcit şi despotic cobora ochii în pământ în faţa lor şi le zâmbea în
dorinţa de a se arăta binevoitor. Toate astea se datorau învăţătorului. El
era acum adevăratul stăpân al galeriei superioare. Don Antolin îl
consulta înainte de a lua o hotărâre, iar urâta de nepoată-sa îi zâmbea
lui Gabriel ca unui erou, fiicele învinsului, oferindu-se.
 Acum nu se mai ascundeau în locuinţa clopotarului pentru a se
reuni. Formau cerc, după-amiezele, prin galerie şi dezbăteau iieile
îndrăzneţe ale lui Gabriel, fără să-i mai intimideze acea ambianţă
religioasă. Luau loc cu un aer important, înconjurându-1 pe învăţător,
timp în care prin galeria opusă trecea don Antolin ca o nălucă neagră,
citind cartea de rugăciuni şi azvârlind din când în când o privire spre
grup. Până şi vechiul său vasal, preotul călugăriţelor, îndrăznea să-1
părăsească pentru a-1 asculta pe Gabriel!
Don Antolin, cu şiretenia lui de slujitor ecleziastic, intuia
adâncimea răului produs de Luna. Însă pentru moment egoismul său se
supunea, devenind meditaţie. Nu au decât să vorbească. Şi ce se poate
isca în definitiv? O să-i prindă şi pe oamenii aceştia demonul
înfumurării. Toate sunt vorbe goale atâta timp cât nu cer bani! în
schimb, avea un bun ajutor în Luna, care, împărţind autoritatea cu el, îl
scutea de neplăceri, iar catedrala dispunea în mod gratuit de un
interpret pentru străini. Unii dintre aceştia făceau caz de marea cultură
a paracliserilor din Toledo, elogiu pe care don Antolin îl primea ca şi cum
ar fi fost adresat în întregime persoanei sale.
Gabriel se alarma mai mult decât don Antolin de efectul cuvintelor
sale. Regreta acum clipa în care le vorbise pentru întâia oară despre
trecutul său şi despre idealurile sale. Căutase pacea şi liniştea, şi acum
era înconjurat într-o oarecare măsură de aceeaşi-ambianţă de
prozelitism şi orb entuziasm ca în epoca sa de martiraj. Dorise să se facă
neştiut şi să dispară în catedrală, şi soarta îşi bătea joc, reînviindu-1 pe
agitator, în plin ascunziş, pentru a tulbura pacea acelei ruine. Societatea
îl uitase, şi el, inconştient, se agita, atrăgând atenţia lumii din afară
asupra lui.
Entuziasmul acelar neofiţi constituia un pericol. Fratele său, fără a
înţelege întreaga întindere a răului, ii atrase atenţia cu bunul său simţ.
— Îi zăpăceşti pe aceşti bieţi oameni, cu tot ce le spui. Fii atent;
sunt foarte buni, însă foarte primitivi. Când o viaţă întreagă ai fost
ignorant, este periculos să-i transformi dintr-o lovitură pe aceşti oameni
în învăţaţi. Este la fel ca şi cum eu, care sunt obişnuit cu oala de ciorbă
gătită de mine, aş fi fost invitat la masa eminenţei sale. M-aş fi ghiftuit,
aş fi băut mult; însă în noaptea următoare aş fi avut crampe şi poate aş
fi dat şi ortul popii.
Gabriel recunoştea adevărul acestor sfaturi prudente. Insă nu mai
putea da înapoi: îl târau devotamentul discipolilor săi şi vechiul său
spirit de propagandist. Il furau şi-1 fascinau idealurile acelea înflăcărate
ce pătrundeau dezordonat în lăcaşul construit de gândirea umană timp
de secole.
Când zugrăvea umanitatea viitorului, Gabriel se las târât de
entuziasm. Le vorbea despre fericirea de care vor avea parte oamenii
după o lovitură revoluţionară care va schimba întreaga organizare a
societăţii, cu un extaz mistic, aşa cum face un predicator creştin
descriind ceru
Omul era dator sa caute ferici, a numai în lumea aceasta. După
moarte nu exista decât viaţa nesfârşită a materiei, cu nenumăratele sale
combinaţii însă fiinţa umana se anula ca şi planta sau animalul
iraţional: intrând în mormânt intra în neant. Nemurirea sufletului era o
iluzie a orgoliului uman, pe care o exploatau religiile, făcând din aceasta
minciună fundamentul lor Numai în viaţă putea întâlni omul cerul. Cu
toţii navigau prin imensitate pe aceeaşi navă: Pământul. Cu toţii erau
tovarăşi de pericole şi lupte, şi trebuiau să se aibă ca fraţii, urmărind
bunătatea tuturor. Pentru ce să existe repartiţia inegală a hranei,
împărţirea în caste, rivalitatea în muncă, şi, mai ales, lupta pentru
existenţă, pe care filosofii şi poeţii clasei exploatatoare o zugrăveau ca o
condiţie indispensabilă a progresului? Comunismul era sfânta aspiraţie a
umanităţii, visul divin al omului care a început să gândească în zorii
civilizaţiei. Religiile au intenţionat şi ele să-1 statornicească pe pământ.
Însă religia eşuase, era muribundă, şi numai ştiinţa putea să-1 impună
viitorului. Trebuia făcută cale întoarsă, căci umanitatea mergea pe un
drum al pierzaniei, era absolut necesar să se revină la punctul de
plecare. Primul care, cultivând o bucată de pământ, după ce a cules
fructul muncii, a crezut că ea îi aparţine pentru totdeauna, şi a lăsat-o
drept proprietate copiilor săi, iar aceştia au căutat alţi oameni care s-o
cultive, a fost un hoţ, care şi-a însuşit averea tuturor. La fel şi cei care
au profitat de invenţiile geniului uman, de maşini etc., în folosul unei
mici minorităţi exploatatoare, supunând restul oamenilor legii foamei.
Nu. Totul aparţinea tuturor. Pământul aparţinea oamenilor, fără
excepţie, la fel ca şi soarele şi aerul. Produsele sale trebuiau împărţite
între toţi, după nevoile fiecăruia. Era ruşinos ca omul, care apărea
pentru o clipă pe planetă, un minut, o secundă, căci viaţa sa nu însemna
mai mult în faţa eternităţii, să-şi petreacă acest răstimp – de existenţă
războindu-se cu aproapele, furându-1, agitat de febra prăzii, fără a se
bucura măcar de majestuoasa linişte a animalului sălbatic, care, după
ce a mâncat, se odihneşte, fără a mai dori să facă vreun rău din vanitate
sau din zgârcenie. Nu trebuiau să existe bogaţi şi nici săraci. Oameni, şi
nimic altceva. Singura diferenţă inevitabilă să fie cea a creierelor mai
mult sau mai puţin înzestrate. Insă învăţaţii, chiar prin faptul că sunt
învutati, trebuie să-şi arate mărinimia tocmai sacrificându-se pentru cei
simpli, şi să nu dorească să-i ajute pe cei care vor să profite de aceste
avantaje pentru că nu există nici o deosebire între stomacul unui om
simplu şi al unei eminenţe. Tot ce există, până la cel mai neînsemnat
produs pe care omul îl crede operă exclusivă a sa, este datorat
generaţiilor din trecut şi din prezent. Şi atunci cu ce drept poate spune
un oarecare: „Asta este al meu, numai al meu?” Omul, înainte de a se
naşte, nu este întrebat dacă doreşte să intre în lume. Se naşte, şi prin
faptul de a se naşte are dreptul la bunăstare. Gabriel îşi enunţă formula
supremă: „Totul de la toţi, şi bunăstare pentru toţi”.
Prietenii îl ascultau cu religioasă linişte. In gândirea lor li se
întipărea adânc dreptul la bunăstare, afirmaţie care contrasta atât de
crud cu mizeria lor, luată parcă în bătaie de joc de bogăţia catedralei.
Don Martin, tânărul preot, era singurul care, cu timiditate, îşi
exprimă câteva obiecţii. Voia să ştie dacă atunci când totul va fi al
tuturor, când omului i se va recunoaşte dreptul la fericire, fără legi şi
constrângeri care să-1 oblige să producă, el va mai dori să muncească,
ştiut fiind că munca este o necesitate. Şi nu o virtute, aşa cum spun,
pentru a o înnobila, cei care profită de roadele ei.
Gabriel afirma categoiic că viitorul va fi al unor oameni conştienţi,
ce vor munci fără ca necesităţile să-1 oblige. Nu va fi îmboldit de timp,
cu imperioasele sale exigenţe, să trudească, ci conştiinţa lui îi va inspira
noţiunea clară a solidarităţii cu semenii săi, adevărul după care, dacă va
dezerta de la datoria socială, alţii îi vor imita exemplul, şi viaţa în comun
se va dovedi imposibilă, revenindu-se la timpurile actuale de. Mizerie şi
jaf.
— Pentru ce nu omoară şi nu fură – exclama Gabriel – puţinii
oameni demni din zilele noastre? Nu că ar avea teamă de legi şi de
reprezentanţii ei, căci o inteligenţă poate găsi^cu un mic efort, mijloace
de a-i păcăli. Nu o fac nici măcar de teama chinurilor veşnice şi a
pedepselor divine, căci aceşti oameni nu cred în asemenea născociri ale
trecutului. Ci din reşpect faţă de semenul lor pe care îl are orice spirit
superior; nu o fac pentru că violenţa trebuie evitată. Când gândurile
acestea, care astăzi aparţin celor puţini, se vor extinde, cuprinzând 1
întreaga umanii aţe, oamenii vor trăi prin propria lor conştiinţă, fără legi
şi fără jandarmi, muncind din obligaţie socială, fără a fi nevoie ca foamea
să fie singurul imbold de activitate, iar exploatarea lipsită de avantaje ca
singur mijloc de a-ţi asigura tihna şi bunăstarea.
Luna, luat de valul înflăcărării sale revoluţionare, nu-şi făcea iluzii
asupra prezentului. Umanitatea era încă un pământ infectat, în care cele
mai bune seminţe se alterau, şi nu dădeau decât fructe otrăvite. Trebuia
aşteptat să se desăvârşească în conştiinţa umană revoluţia egalitară care
începuse, şi care nu împlinise nici măcar un secol. După aceea va fi
posibil şi uşor să se schimbe bazele societăţii. El avea o încredere oarbă
în viitor. Omul progresa în acelaşi fel ca şi societăţile. Acestea îşi
calculau evoluţiile har în secole, pe când fiinţa umană cu mii de ani.
Cum îl poţi compara pe omul de azi cu animalul biped din epoca
preistorică, care mai purta încă semnele vizibile ale animalităţii de care
tocmai reuşea să se despoaie, trăind în camaraderie cu strămoşii lui
maimuţele, fără altă deosebire faţă de ele decât o primă bolboroseală de
limbaj, şi o şovăitoare seânteie care începea să ardă în creierul său?
 Din animalul flămând al primelor timpuri, persecutat de cruzimile
naturii şi trăind într-o fraternă mizerie cu animalele inferioare, ieşea
omul de azi, afirmându-şi suveranitatea sa asupra strămoşilor,
dominând natura. Din omul de azi, în care pasiunile vechii animalităţi se
purifică la flacăra gândirii filosofice, se naşte un altul lipsit de egoismul
animalic şi atent să transforme viaţa actuală, crudă şi dominată de
nesiguranţă, într-o perioadă de bunăstare egalitară.
Animalitatea încă dominantă în om îl exaspera pe Gabriel. Era
obstacolul de care se izbeau planurile generoase ale viitorului. Şi
expunea în faţa ascultătorilor săi uluiţi metamorfozele creaţiei naturale
şi originea omului: poemul imens al evoluţiei naturii, de la protoplasma
originară până la infinitele varietăţi ale vieţii. Încă mai purtăm în noi
semnele originii. Nu putem decât să râdem de dumnezeul personificat al
religiilor, care modelase din lut pe om, ca orice artist plastic. Nefericit
artist! Ştiinţa demonstră neglijenţe şi cârpăceli în opera sa, fără ca el să
poată justifica asemenea lipsuri. Părul de pe corpul nostru nu ne
serveşte de mijloc de protecţie, ca părul animalelor; pentru ce, aşadar, a-
1 crea? Pentru ce are mamele mascuiul uman, dacă nu îi servesc pentru
alăptat? Pentru ce situase coloana vertebrală în spatele corpului, la fel ca
la patrupezi, când normal ar fi fost ca, atunci când 1-a creat pe om şi 1-a
făcut să se ţină pe două picioare, să i-o fi situat în centrul trupului, ca
axă puternică pentru a evita devierile şi bolile şirii spinării de care suferă
el azi?
Gabriel enumeră nepotrivirile inexplicabile ce se întâlneau în
corpul omenesc şi care se presupuneau a avea o origine divină.
— Pe mine – spunea – mă mândreşte mai mult ideea originii
animale aceea de a fi un descendent istoric din fiinţe inferioare, decât
gândul că sunt un produs imperfect ieşit din mâinile unui dumnezeu
neîndemânatec. Simt aceeaşi satisfacţie pe care o au nobilii vorbind
despre înaintaşii lor, când mă gândesc la îndepărtaţii noştri strămoşi,
oa'menii-animale, supuşi, ca toate fiarele, rigorilor oarbe ale naturii, şi
că, încetul cu încetul, de-a lungul a sute de secole, s-au transformat şi
triumfat, dezvoltându-şi spiritul, creierul lor şi instinctele sociale.
Făcându-şi îmbrăcăminte, preparându-şi mâncarea, armele, uneltele şi –
locuinţa, au contracarat influenţele exterioare ale naturii. Care erou sau
descoperitor, în cei patru mii de ani cât cuprinde istoria noastră, se
poate asemui cu acele începuturi de om care au asigurat în mod lent pe
pământ evoluţia speciei noastre, expusă de o mie de ori dispariţiei? în
ziua In care strămoşul nostru preistoric a început să-1 păzească pe cel
bolnâv sau rănit, în loc să-1 abandoneze, aşa cum făceau toate
animalele, când a înfipt în pământ prima sămânţă şi a azvârlit prima
suliţă, natura a fost martora celei mai mari dintre revoluţii. Numai alta
în viitor va putea să o egaleze: dacă omul, în timpuri îndepărtate în
trecut s-a eliberat din ghearele vicisitudinilor naturii, acum are nevoie de
marea revoluţie a spiritului. Doar neamurile care vor ajunge cel mai
departe în dezvoltarea lor intelectuală se vor menţine în final, le. Vor
înlătura pe celelalte şi vor fi stăpânele pământului. Cei mai puţin învăţaţi
din vremurile acelea vor fi, poate, superiori celor mai cultivate spirite ale
prezentului. Fiecare individ îşi va găsi fericirea în fericirea semenului, şi
nimeni nu va visa să exercite constrângere asupra vecinului. Aşa va fi în
viitorul. Îndepărtat, foarte îndepărtat. Insă ce înseamnă secolele în viaţa
umanităţii! Sunt ca secundele din existenţa noastră, în ziua în care omul
se va transforma în această fiinţă superioară, punându-şi în valoare
întreaga sa putere de gândire, care astăzi e aproape embrionară,
pământul nu va mai fi o vale a plângerii de care vorbesc religiile, ci un
paradis cum nu l-au visat poeţii:
În ciuda entuziasmului cu care vorbea Gabriel, ascultătorii lui nu
păreau să se lase furaţi de gândirea lui vizionară. Tăceau, şi atitudinea
lor vădea răceală în faţa distanţei enorme ce îi despărţeau de acel viitor
în care învăţătorul îşi punea speranţele de bunăstare. Ei o doreau acum,
cu aviditatea copilului căreia i se arată nişte dulciuri care, apoi, sunt
puse undeva sus, unde el nu le poate atinge. Sacrificiul, munca lentă în
favoarea viitorului nu-i entuziasmau. Din explicaţiile lui Gabriel
deduceau certitudinea că erau nefericiţi, având acelaşi drept la
bunăstare ca şi acei privilegiaţi pe care înainte, în ignoranţa lor, îi
respectau. Dat fiind că aveau dreptul la o parte din fericirea umană, o
doreau pe loc, fără întârzieri şi împotriviri, cu ardoarea celui care
reclamă ceea ce îi aparţine. Şi Luna observa în această tăcere acelaşi
refuz pe care îl întâlnise la tovarăşii din Barcelona ce ascultau străini
tabloul vizionar al viitorului, reţinând doar condamnarea inegalităţii
prezente, ca un îndemn la acţiuni violente. Înfocaţii neofiţi se distanţau
de iniţiatorul lor. II ascultau cu respect, însă simţeau nevoia să se izoleze
de el pentru a digera învăţămintele în felul lor. Don Martin era singurul
care îl urma în marşul său plin de iluzii spre Viitor. Clopotarul,
suflătorul de orgă, pantofarul şi Ţică urcau în cursul nopţii în încăperile
din turn fără a-1 mai chema pe învăţător, şi acolo, în faţa stampelor
uitate, îngălbenite şi zbârcite ce reproduceau episoadele lipsite de glorie
ale războiului carlist, îşi descărcau toată ura lor împotriva stării de
lucruri existente.
Reuniunea nocturnă nu era altceva decât o plângere continuă
împotriva nedreptăţii sociale. Se simţeau mai. Nenorociţi acum când îşi
dădeau seama cu exactitate de starea lor. Pantofarul îl pomenea, cu ochii
umezi, pe micuţul mort de foame, şi vorbea despre mizeria copiilor. Săi,
atât de numeroşi, încât făcea inutilă orice strădanie din partea sa.
Suflătorul la orgă îşi prezenta bătrâneţea nenorocită, cu cei şase reali ce
îi primea zilnic, fără speranţa de a căpăta mai mult. Ţică, în pornirile
sale de cocoşel care o face pe grozavul, propunea ca, într-o seară, în cor,
să fie decapitaţi toţi canonicii, apoi să se dea foc catedralei. Şi clopotarul,
posomorit şi încruntat, repeta cu glas tare, continuând cursul gândurilor
sale:
Şi acolo, jos, zac atâtea bogăţii ce nu servesc nimănui. Adunate din
pur orgoliu! Hoţi! hoţi!
Gabriel reîncepu să-şi petreacă timpul alături de Săgragio.
Discipolii săi se ascundeau de fiecare dată cu şi mai mare înverşunare în
izolarea lor de la turn. Don Martin avea mama bolnavă şi nu mai părăsea
mânăstirea.
Don Antolin era mulţumit văzându-1 pe Luna singuţEra convins
că el era acela care îşi respinsese discipolii, retezând în acest fel
periculoasele lor discuţii, pentru ca buna ordine să se restabilească în
galerie. Într-o zi i se adresă, zâmbindu-i, pe un ton protector:
Vei obţine, dragă Gabi, mai curând decât te aştepţi, premiul bunei
tale conduite. Nu ţi-am promis că voi căuta ceva pentru tine, în schimbul
ajutorului pc care mi l-ai dat arătând vizitatorilor tezaurul? Află că ţi-am
găsit o slujbă. Începând de săptămâna viitoare, îţi va pica în buzunăr, în
fiecare zi, două pesete strălucitoare ca doi sori. Eşti în stare să rămâi
toată noaptea în catedrală? Paznicul cel bătrân, un fost jandarm, este
obosit şi se retrage în satul său. Se pare că din clipa în care i-a murit
câinele, a prins un fel de antipatie faţă de serviciu. Celălalt paznic este
cam bolnav şi are nevoie de Un tovarăş. Vrei să fii tu acela? Dacă ar fi
fost iarnă, nu ţi-a? fi spus nimic. Tuşeşti rău şi nu ar fi fost recomandat
să-ţi petreci noaptea în biserică. Insă acum, vara, catedrala ekte locul cel
mai răcoros, din Toledo. Minunate nopţi! Şi când va sosi vremea rea, îţi
vom găsi alt loc mai potrivit. Tu eşti om de încredere, cu toate că puţin
cam uşurel la vorbă, faci parte dintr-o familie onorabilă şi cunoscută.
Primeşti?
Luna primi, impunându-şi voinţa şi în faţa Iui Esteban când
acesta vru să protesteze, pretextând sănătatea lui şubredă. Va îndeplini
serviciul numai cât durează vara. Afară de aceasta, contau cele două
pesete zilnic, ce reprezentau mai mult decât câştigă fratele lui. Veniturile
casei.
Se vor dubla, şi nu era bine să se piardă o asemenea ocazie.
În cursul nopţii, Sagrario îi vorbi unchiului său, lăudându-i
generozitatea care îl făcuse să primească orice fel de muncă, pentru a nu
fi o povară familiei.
Se aflau în galerie sprijiniţi de balustradă. Jos, grădina era
cuprinsă de întuneric, şi se auzea foşnetul frunzelor întunecate
legănându-se în vânt, sus, un cer de vară, estompat de o ceaţă caldă,
care voala strălucirea aştrilor. Erau singuri. Fereastra iluminată a
camerei din podul de vechituri a dirijorului de capelă desena un
dreptunghi roşu pe acoperişurile din faţă. Armoniul răsuna cu
melancolică încetineală şi, în clipa când nu se mai auzea, umbra
muzicianului apărea în acea pată de lumină, mişcându-se dintr-un loc
într-altul.
Calmul nopţii şi întunericul învăluiau într-o plăcută mângâiere pe
Gabriel şi pe Sagrario. Din înaltul cerului, cobora o moleşală misterioasă
ce părea să reînsufleţească spiritul şi să revigoreze aducerile aminte.
Biserica era pentru ei un animal enorm şi adormit, în umbra căruia
întâlneau linişte şi apărare.
Gabriel vorbea despre trecut, pentru a o convinge pe tânără că
munca ei în catedrală nu valora mai nimic. El suferise mult. Nu existase
amărăciune pe care el să nu o fi „gustat. Suferise de foame, multă foame,
în peregrinările sale prin lume. Nu ştia ce era mai penibil, martiriul
suferit în subteranele închisorilor lugubre, sau zilele de disperare trăite
pe străzile foarte aglomerate, privind alimentele şi aurul din spatele
cristalelor vitrinelor, înconjurat de lux şi cu capul ameţit de foame.
Mizeria o mai putea suporta când traversase de unul singur egoismul
feroce al civilizaţiei. Timpurile cele mai îngrozitoare însă fuseseră atunci
când împărţea sărăcia sa de vagabond cu Lucy, tovarăşa lui devotată şi
melancolică.
Şi Gabriel îi vorbea despre Lucy ca despre o soră moartă de mult.
— Dacă ai fi cunoscut-o, Sagrario, ai fi iubit-o. Era femeie
curajoasă, tovarăşă de preţ, şi ne unea mai mult omunitatea de idei
decât prin atracţia dragostei. Am iubit-o din clipa în care am cunoscut-o.
Nu ştiu dacă a fost dragoste ceea ce simţeam. Poeţii au minţit într-atât
despre dragoste, au falsificat-o într-un aşa mod, exagerând-o, încât nu
se mai ştie cu exactitate ce anume este.
Şi îi vorbea tinerei despre dragoste, explicându-i-o, aşa cum o
înţelegea el. Era o afinitate electivă: aşa a denumit-o Goethe, învăţatul
suprapunându-se poetului, frază scoasă din chimie, care dă acest nume
tendinţei ce o au două substanţe de a se combina formând un nou
produs distinct. Două fiinţe între care nu există această afinitate' se pot
afla, prin legi false ale vieţii, în contact continuu, totuşi ele să nu se
întrepătrundă, nu se contopesc. Lucrul acesta se întâmplă de cele mai
multe ori între oamenii care populează pământul. E vorba de un
sentimentalism trecător, un capriciu, niciodată însă dragoste. Lucy,
sărmana bolnavă, era fiinţa apropiată. S-au văzut şi s-au iubit.
Compătimirea pentru suferinţele omeneşti, generate de inegalitate şi
injustiţie, abnegaţia pentru cei umili şi nefericiţi erau egale la amândoi.
Nu erau uniţi doar prin inimă; creierele lor gândeau la fel.
Nu era frumoasă, o urâţenie plăcută şi tristă, care lui Gabriel i se
părea idealul suprem de frumuseţe într-o lume de nenorociţi şi de
victime. Era imaginea femeii din popor, crescută în bordeiele din
cartierele muncitoreşti, în marile metropole; anemică din cauza aerului
infect al bârlogului în care se născuse şi a hranei proaste şi insuficiente;
cu trupul slab, lipsită de graţie feminină, din cauza muncii aspre la care
fusese obligată încă în copilărie. Buzele, pe care doamnele din înalta
societate şi le vopseau cu ruj, ea le avea violete. Singurul lucru frumos la
ea erau ochii, ferestrele plânsetului, măriţi din cauza nopţilor petrecute
în stradă, în frig, şi de oroarea scenelor văzute în copilărie, când tatăl ei
se îmbăta mânat de acea dorinţă de abrutizare a muncitorului care vrea
să uite, şi apoi, după ce îşi imaginează un paradis în cârciumă, se înfurie
în faţa mizeriei din casa sa şi îşi ciomăgeşte familia.
— Cu ea s-a întâmplat aşa cum vi se întâmplă vouă, tuturor
femeilor născute în păturile de jos, Sagrario. Frumuseţea voastră
durează o clipă, se menţine doar în tinereţe în deplina ei înflorire.
Nevasta săracului nu poate fi frumoasă dacă nu evadează din mediul ei.
Foamea şi munca sunt duşmanii frumuseţii. Efortul zilnic o face să-şi
piardă prospeţimea şi forţa. Maternitatea, în plină mizerie, îi absoarbe
până şi măduva oaselor. Şi când, odată terminată munca, revine acasă,
mătură, spală. Şi se consumă ca o mumie în faţa fumegosului cuptor de
la bucătărie. Eu am iubit-o pe Lucy tocmai pentru aceasta, pentru că era
consumată şi epuizată de exploatare; pentru că era o muncitoare
feciorelnică în toată melancolica ei veştejire, născută frumoasă şi urâţită
de nedreptatea socială.
El îşi aminti de mânia rece a fostei soţii, care vorbea cu glas liniştit
despre suprema răzbunare a celor căzuţi, despre revanşa lungilor secole
de opresiune. Se arăta mai radicală şi feroce în idei decât Gabriel, iar
acesta lăuda curajul ei de propagandistă, când, sub ochii vigilenţi ai
poliţiei, purta sub braţ cutia veche de pălării plină cu manifeste ce
puteau să o ducă la închisoare. Semăna cu misionarele curajoase care
străbat globul în lung şi-n lat, cu zâmbetul rece, fără teamă de
zeflemeaua celor civilizaţi şi nici de brutalitatea sălbaticilor. Insă Lucy
împărţea manifeste care îndemnau la revoltă, şi nu se adresa celor
fericiţi, ci celor disperaţi, din fabrici şi cartierele mizere. Amândoi au
suferit de foame, s-au văzut despărţiţi de persecuţii şi de carceră, însă se
întâlneau din nou, continuând să vagabondeze goniţi de colo-colo, până
ce mizeria şi tuberculoza au ucis-o.
Gabriel plângea amintindu-şi de ultimele lor întâlniri într-un spital
din Italia, curat şi elegant, unde domnea atmosfera rece a carităţii. Cum
el nu îi era soţ legitim, putea s-o viziteze doar de două ori pe săptămână.
Se prezenta zdrenţăros şi cu capul plecat, şi o găsea aşezată într-un
fotoliu, de fiecare dată mai palidă şi mai slabă, cu o transparenţă de
ceară, şi cu ochii straniu de măriţi. Ştia ce o aşteaptă, nu i se ascunsese
gravitatea bolii. Aştepta liniştită moartea. „Adu-mi trandafiri”, îi spunea
zâmbind lui Gabriel, ca şi cum în ultima clipă a vieţii.ar fi vrut să se
bucure de frumuseţea naturii, într-o lume urâţită de oameni. Şi prietenul
ei se hrănea cu pâine uscată, cerea rugător ajutorul tovarăşilor mai
puţin săraci decât el, dormea sub cerul liber, pentru a-i aduce la vizita
următoare un buchet de flori.
 — Sagrario, a murit – gemu Luna. Nu ştiu unde au înmormântat-
o, poate că a slujit de material didactic la o lecţie în sala de disecţie, a
fost pusă în groapa comună, la fel ca toţi aceşti soldaţi al căror eroism
rămâne în în-
— Gabriel Luna ook. Tuneric. Insă eu o văd mereu; m-a urmat în
toate restriştile mele; acum pare că ea reînvie în. Tine.
Dar, unchiule, spuse cu glas dulce Sagrario, emoţionată de
povestire, eu nu pot face ceea ce făcea ea, eu sunt o nefericită fără curaj
şi fără voinţă.
Spune-mi, Gabriel, nu unchiule, îi replică Luna cu < vehemenţă.
Tu eşti vechea mea Lucy, care din nou îmi iese în cale. Află, şi să ştii
odată pentru totdeauna, că eu îmi cântăresc de mult timp sentimentele.
Acum sunt sigur: te iubesc, Sagrario.
Tânăra făcu un gest de surpriză. Îndepărtându-se.
Nu pleca, nu-ţi fie teamă. Nici eu nu sunt un bărbat, nici tu nu
mai eşti femeie. Ai suferit mult, ai spus adio bucuriilor de pe acest
pământ, eşti puternică prin nenorocire şi poţi privi în faţă adevărul.
Suntem doi naufragiaţi ai vieţii: nu ne rămâne altceva decât să aşteptăm
şi să murim în această insuliţă care ne serveşte de refugiu. Suntem
distruşi, sfâşiaţi şi neluaţi în seamă: moartea s-a aciuat în măruntaiele
noastre; suntem nişte cârpe ce nu mai slujesc la nimic după ce am
trccut prin angrenajele unei societăţi absurde. De aceea te iubesc;
pentru că îmi eşti egală în suferinţă. Afinitatea electivă ne uneşte. Biata
Lucy era muncitoarea sleită de exploatare, otrăvită de mizerie încă de la
naştere; tu eşti acea fiică a poporului, care a fost momită în afara
căminului de iluzia unei fericiri, sedusă, nu din dragoste, ci din capriciul
celor fericiţi; fecioara adusă drept sacrificiu Minotaurului, ale cărei
resturi sunt azvârlite apoi la groapa de gunoi. Te iubesc, Sagrario,
suntem doi dezmoşteniţi care trebuie să-şi facă drum împreună; eu sunt
detestat ca fiind un om periculos; pe tine te dispreţuiesc ca imorală;
nenorocirea ne prigoneşte pe amândoi. Corpurile noastre sunt otrăvite,
purtăm rănile învinsului; însă, înainte de a muri. Să ne înfrumuseţăm
existenţa cu dragoste, să cerem trandafiri, la fel ca biata Lucy.
Şi el îi strângea mâinile tinerei, cs^e, zăpăcită de cuvintele lui
Gabriel, nu ştia ce să mai spună şi plângoa tăcut. Sus, în etajul superior
al claveriilor, armoniul dirijorului continua să cânte. Luna cunoştea acea
muzică. Era ultima tânguire a lui Beethoven, acel cântec pe care geniul îl
înălţa în faţa morţii cu o melancolie ce producea fiori.
Te iubesc, Sagrario – continuă Gabriel. Din clipa în care te-am
văzut revenind acasă, înfruntând cu îndrăzneala resemnată a victimei
odioasa curiozitate a oamenilor, m-am simţit atras de tine. Am petrecut
săptămâni şi luni lângă maşina ta de cusut văzând cum lucrezi. Te-am
studiat, citeam în tine. Eşti o fiinţă delicată; sufletul tău nu are cutele şi
ascunzişurile acestor fiinţe complicate şi contorsionate de viciul
civilizaţiei. Ghiceam în fiecare zi în privirea ta plăcută, în atenţia cu care
mă ascultai, mulţumirea pentru puţinul ce l-am făcut pentru tine. Îmi
imaginam perioada neagră a vieţii tale, pradă bestialităţii animalice, iar
tu, văzându-mă mereu lângă tine, protejându-te împotriva urii tatălui şi
a cur iozităţii oamenilor, erai tot mai împăcată cu soarta ta, te simţeai
protejată, şi acum, Sagrario, mă iubeşti. Nici tu nu-ţi dai seama de asta;
nu ştii să ţi-o explici, însă fiinţa ta se înnădeşte cu a mea ca două
corpuri chimice de care îţi vorbeam. Eu te iubesc la fel cum în alte
timpuri am iubit-o pe biata Lucy. Dragostea unică şi veşnică este o
invenţie mincinoasă a poelilor, de care faptele îşi bat joc în mod frecvent!
Persoane diferite pot fi iubite tot atât de mult. Dar trebuie să existe cea
afinitate. Tu, care în altej. Impuri ai iubit un bărbat până la nebunie, ce
simţi acum pentru mine? Oare m-am nşelat? Sau mă iubeşti cu
adevărat?
Sagrario continua să plângă, cu capul plecat, ca şi cum nu ar fi
îndrăznit să-1 privească pe Luna. Acesta încerca o convingă cu blândeţe
să i se adreseze pe numele mic, Gabriel, să-i vorbească firesc. Nu erau
oare tovarăşi de suferinţă?
— Mi-e ruşine. – murmura tânăra. Mă tulbură atâta noroc. Da, îmi
eşti aproape,. Nu,. Te iubesc, Gabriel. Niciodată nu am mărturisit-o: aş fi
murit înainte de a dezvălui acest secret. Cine sunt eu pentru a fi iubită?
De multă vreme nu mai privesc în oglindă de teamă să nu plâng
amintindu-mi de tinereţea mea pierdută. Şi apoi, povestea mea,
groaznica mea poveste. Cum puteam să-mi închipui că dumneata, adică
tu, poţi citi atât de limpede gândurile mele? Uită-te la mine cum tremur:
încă mă mai chinuie spaima că cineva mi-ar putea descoperi secretul.
Un om ca tine să coboare până la mine! O urâtă, şi acurn bolnavă fără
scăpare! Nu; nu-mi vorbi de celălalt. L-am uitat de mult. Cum să mi-1
pot aminti acum când îmi dăruieşti dragostea ta? Nu, Gabriel. Tu eşti cel
mai mare şi cel mai bun dintre bărbaţi. Pentru mine eşti ca un
Dumnezeu.
Au rămas tăcuţi timp îndelungat, ţinându-se de mină şi privind
întunecoasa şi foşnitoarea grădină. De sus, din odaia muzicianului, se
auzea lamentaţia geniului în faţa vieţii care se stinge.
Sagrario se sprijinea de Gabriel, ca şi cum i-ar fi lipsit puterile şi,
temătoare în faţa fericirii, ar fi vrut să se refugieze înlăuntrul fiinţei lui.
Cât de târziu te cunosc! – spuse ea cu glas stins. Aş fi dorit să te
iubesc în plină tinereţe; să fiu frumoasă şi sănătoasă numai pentru tine;
să am frumuseţea şi farmecul unei mari doamne pentru a-ţi îndulci
restul vieţii. Recunoştinţa mea nu-ţi poate oferi nimic. Sunt îngrozitoare:
port în mine moartea, care, încetul cu încetul, mă consumă. Cel care mă
atinge este otrăvit. Gabriel, pentru ce te-ai oprit la mine?
Pentru că sunt un bolnav, un nenorocit ca şi tine. Mizeria noastră
ne-a unit. Afară de aceasta, eu nu am iubit niciodată ca ceilalţi oameni.
În peregrinările mele am văzut cele mai frumoase femei din lume, fără să
simt cel mai uşor fior de dorinţă. Nu am un temperament de îndrăgostit.
După aventurile mele de la Paris, când eram tânăr, rămâneam totdeauha
cu un sentiment de dezgust. Dragostea faţă de nefericiţi mă stăpâneşte.
Sunt ca un beţiv, ca un jucător care, obsedat de slăbiciunea lui, nu simt
nimic faţă de femeie. Pasiunea mea este mila pentru cei dezmoşteniţi,
ura faţă de injustiţie şi inegalităţi. Mă absoarbe cu o asemenea forţă, îmi
subjugă într-atât facultăţile, încât niciodată nu mi-a lăsat timp pentru a
mă
— Gândi la dragoste. Femeia nu mă seduce. O ador când o văd
nefericită şi tristă. Urâţenia mă impresionează mai mult decât
frumuseţea, deoarece îmi vorbeşte despre infamiile sociale, îmi oferă
amărăciunea nedreptăţii, singurul vin care îmi înviorează forţele. Am
iubit-o pe Lucy pentru că v era nenorocită şi era pe moarte. Te iubesc,
Sagrario, pentru că în plină tinereţe eşti o surghiunită a vieţii, pe care
nimeni nu o poate iubi. Dragostea ţi-o ofer ţie, pentru a-ţi înveseli
scurtul răgaz ce ţie îţi mai rămâne de trăit.
Sagrario se strânse tot mai mult la pieptul lui Gabriel.
Cât de bun eşti! Ce suflet frumos ai!
La fel de frumos este şi al tău, biată Sagrario. Viaţa ta a fost o
amăgire. Te-ai dus să-ţi vinzi trupul din cauza foamei şi a disperării, aşa
cum se duc fetele celor săraci. Ai crezut că vei găsi pâinca în false
simiilacre de amor, aşa cum în fiecare zi o fac pe pământ sute şi mii de
fiice de proletari. Totul aparţine privilegiaţilor acestei lumi: braţele tatălui
şi dragostea fiicei. Şi când braţele slăbesc şi corpul tânăr îşi pierde
farmecele, amândoi sunt aruncaţi deoparte şi înlocuiţi. Oferta este mare.
Te iubesc pentru nenorocirea ta. Poate că dacă te vedeam tânără şi
frumoasă, aşa cum te-am admirat în alte timpuri, nu aş fi simţit nici cea
mai mică atracţie. Frumuseţea este o barieră pentru sentiment. Sagrario
din altă epocă, cu visurile ei de a deveni o mare doamnă, măgulită de
cuvintele unor tineri dichisiţi şi pestriţ îmbrăcaţi, ca nişte păsări
arătoase, nu s-ar fi uitat la un vagabond îmbătrânit de mizerie, urât şi
bolnav. Ne cunoaştem pentru că suntem nenorociţi. Mizeria permite să
ne privim sufletele. In plină fericire, nu ne-am fi întâlnit niciodată.
Este adevărat – murmura ea, sprijinindu-şi capul pe umărul lui
Gabriel. Slavă mizeriei care ne-a permis să ne cunoaştem.
Tu vei fi tovarăşa mea – continuă Luna cu o intonaţie patetică.
Vieţile noastre vor merge împreună până ce moartea ne va sfărâma
îmbrăţişarea. Eu te voi apăra, oricât de puţin ţi-ar putea fi de folos
ajutorul unui bolnav persecutat de oameni. Tu îmi vei îndulci viaţa cu
dragostea ta.
Şi cu un braţ o cuprinse pe tânără de mijloc, iar cu cealaltă mână
îi ridică capul, fixându-şi ochii în cei ai lui Sagrario, care străluceau la
lumina stelelor.
 Să fim două suflete, două gânduri, care se vor mângâia, fără a se
lăsa pradă pasiunii, cu o puritate cum nu au imaginat-o niciodată poeţii.
Noaptea asta în care ne spovedim unul altuia, în care sufletele noastre se
deschid, este noaptea nunţii noastre.
Sus, lamento-ul lui Beethoven continua să-şi desfăşoare
inflexiunile sale dureroase, răspândindu-se prin interiorul catedralei
adormite.
Gabriel se ridică, susţinând-o pe Sagrario, care se lăsă pe spate
sfârşită de emoţie. Privea spaţiul luminos cu gravitate în timp ce cu glas
şoptit îi vorbi la ureche tinerei:
Viaţa noastră va semăna cu o grădină părăsită, unde printre
trandafiri prăbuşiţi şi crengi uscate lăstă- ' resc noi frunzişuri. Să facem
ca peste suferinţa noastră de dezmoşteniţi să izvorască primăvara. Va fi
o primăvară tristă şi fără fructe, însă va da flori. Soarele răsare pentru
cei care se află la înălţime, pentru noi se află foarte departe. Insă în
adâncul întunecat în care ne aflăm, să ne îmbrăţişăm, să privim în sus,
şi chiar dacă nu ne înviorează căldura soarelui, să-1 adorăm ca pe o stea
îndepărtată.
La începutul lunii iulie Gabriel înccpu să funcţioneze ea paznic de
noapte al catedralei.
Cobora în biserică la căderea serii, şi la poarta franzelei se alătura
celuilalt paznic, un bărbat bolnăvicios, care tuşea la fel ca şi el şi nu se
despărţea de pătură nici chiar în plină vară.
Hai, la închisoare! spunea clopotarul, agitându-şi cheile.
Şi după ce intrau în biserică cei doi oameni, el încuia uşile pe
dinafară, depărtându-se. Cum zilele erau lungi, mai rămâneau încă două
ore de lumină din clipa când gardienii intrau în catedrală.
Întreaga biserică ne aparţine, îi spunea celălalt paznic.
Şi ca unul ce era obişnuit cu aspectul impunător al catedralei
părăsite, simţindu-se în sacristie ca la el acasă, Lşi desfăcu coşniţa de
alimente şi le înşiră pe rafturi, aranjându-le între candelabre şi
crucifixuri.
Gabriel umbla prin biserică. Nici chiar după câteva zile de izolare
încă nu se estompase în el impresia pe care i-o produsese biserica pustie
şi încuiată. Paşii lui răsunau pe pardoseala de piatră, întreruptă la
intervale de mormintele prelaţilor şi marilor seniori din alte secole.
Liniştea era tulburată de zgomote stranii şi de voci misterioase. In prima
zi, Gabriel îşi întoarse de mai multe ori capul, alarmat, crezând că în
spatele lui tropăiau nişte paşi.
În afara catedralei, soarele încă mai lucea pe cer. Străluceau
discurile din voluminoasa rozetă de pe faţada eea mare, ca o farfurie de
flori luminoase. Jos, pintre pilaştri, lumina părea că se contopeşte cu
umbra. Liliecii coborau şi, cu aripile lor, făceau să cadă tencuială din.
 Găurile bolţilor. Scoteau sunete ascuţite printre coloane, ca şi cum
zburătăceau într-o pădure de piatră. În zborul lor orb, se izbeau de
cablurile condelabrelor sau făceau să se legene pălăriile roşii cu ciucuri
prăfuroşi şi destrămaţi care atârnau la mare înălţime peste mormintele
cardinalilor.
Gabriel îşi făcea rondul prin întreaga biserică. Împingea grilajele
altarelor pentru a se convinge că erau bine închise, încerca uşile capelei
mozarabe şi cea a regilor, arunca o privire asupra celei din sala oficiilor
şi se oprea în faţa capelei parohiale. Printre gratii se vedeau candelele
arzând, iar sus icoana încărcată cu bijuterii. După această examinare,
pornea în căutarea celuilalt tovarăş, şi ambii se aşezau în transept, pe
treptele corului, sau ale altarului mare. De acolo se putea cuprinde
dintr-o privire întregul edificiu., Cei doi paznici începeau să-şi înfunde
bonetele pe cap.
— Dumitale ţi s-o fi recomandat – spunea tovarăşul lui Gabriel –
să păstrezi respect faţă de biserică şi, dacă doreşti să fumezi o ţigară să
te duci în galerie, dacă vrei să mănânci, să iei loc în sacristie. Acelaşi
lucru mi l-au spus şi mie când am intrat în serviciul catedralei. Vorbe de
oameni care dorm foarte liniştiţi în casele lor. Aici, lucrul cel mai
important este să fii cu ochii în patru, şi pe urmă, fiecare poate să facă
ceea ce i se pare lui că e mai bine pentru a-şi petrece noaptea. La aceste
ore de noapte, dorm şi dumnezeu şi toţi sfinţii. Trebuie să se odihnească
şi ei puţin după ce au petrecut toată ziua auzind suplicii şi cântece,
primind ofrande de tămâie şi miros de luminări. Noi le veghem somnul şi
nu înseamnă că nu-i respectăm dacă ne permitem şi noi unele
îndrăzneli. Hai, a început să se întunece; să întindem masa şi să
mâncăm în comun ce ne-am adus.
Şi cei doi paznici cinau în transept, întinzând pe treptele de
marmoră mâncarea.
Tovarăşul lui Gabriel purta la centură, doar ca ornament, un
pistol, dar făcut de epitropie, o vechitură de armă cu care niciodată nu se
trăsese vreun glonte. Lui Luna, don Antolin îi arătase o carabină, lăsată
sacristiei drept moştenire de fostul jandarm ca o amintire a anilor săi de
serviciu. Gabriel făcuse un gest de repulsie. Să stea liniştit: dacă va fi
nevoie va face uz de ea. Şi o lăsă într-un colţ, împreună cu câteva
pachete cu cartuşe mâncate de umezeală.
Odată cu lăsarea nopţii, se ştergeau în înalt culorile vitraliilor şi, în
obscuritatea naoselor, începeau să strălucească, ca nişte stele palide,
luminile candelelor. Proporţiile edificiului se estompau. Gabriel credea că
se află sub cerul liber, într-o noapte întunecoasă, dar când se deplasa
dintr-un loc într-altul, cu felinarul în mână, ţâşneau din umbră
contururile catedralei, mai mari, mâi monstruoase. Ii ieşeau în
întâmpinare pilaştrii ce se pierdeau în înălţimea bolţilor, pătratele dalelor
păreau că dansează la fiecare mişcare a luminii şi, în timpul rondurilor
de pază, simţea bătând deasupra capului său aripi grele. La ţipătul
liliecilor se alăturau cârâitul strident şi lugubru al unor păsări care,
tulburate din somn, tăiau aerul lovi ndu-se de pilaştri. Erau probabil
cucuvelele care coborau atrase de untdelemnul din candele, şi făeeau să
pâlpâie lumina.
La fiecare jumătate de oră liniştea din catedrală era tulburată de
un 'zgomot de resorturi şi de roţi puse în mişcare, apoi suna un clopoţel
cu un sunet de argint: se declanşa mecanismul cu războinicii auriţi de
pe faţada ceasului, care semnalau trecerea timpului cu ciocăniturile lor.
Tovarăşul lui Gabriel se plângea de inovaţiile statornicite de
cardinal pentru a le face lor viaţa mai grea. Pe vremuri, el şi bătrânul său
tovarăş, odată închişi înăuntrul bisericii, puteau dormi liniştiţi, fără
teamă că vor fi mustraţi dacă cei de la corpul de canonici ar fi aflat acest
lucru. Însă eminenţa sa, ^ care întotdeauna căuta un mod de a-şi sâcâi
aproapele, pusese, în locuri anume alese din catedrală, nişte cesuleţe
aduse din străinătate, pe, care la fiecare jumătate de oră erai dator să le
răsuceşti pentru a marca prezenţa. În ziua următoare, don Antolin le
exa- % mina, şi dacă observa vreo neglijenţă, imediat venea cu amenda.
— O invenţie drăcească, pentru a nu ne lăsa să dormim. Cel mult,
dacă putem profita de un pui de somn. De aceea trebuie neapărat să ne
ajutăm. În timp ce unul doarme cât de cât, celălalt are grijă să întoarcă
aceste maşinării blestemate. Nu ne putem îngădui să fim neglijenţi, nu-i
aşa? Leafa este mică, foamea mare, şi nu ne putem permite amenzi.
Gabriel, mereu binevoitor, era cel care avea grijă de aceste ceasuri.
Tovarăşul său, domnul Fidel, se odihnea liniştit, lăudându-i
generozitatea. Bun tovarăş îi dăduseră; îi plăcea mai mult decât celălalt,
bătrânul, cu aerele sale poruncitoare de vechi jandarm, certându-se
mereu pentru stabilirea orelor cuvenite fiecăruia de somn şi de rond.
Bietul om tuşea tot atât de mult ca şi Gabriel, şi cu asemenea forţă
încât zguduia liniştea catedralei, şi tuşea lui era amplificată do ecoul din
naose, ca şi cum în beznă ar fi hămăit câini monstruoşi.
— Nu ştiu de câţi ani mă ţine această răguşeală – spuse bătrânul.
Este un dar al catedralei. Medicii îmi recomandă să-mi părăsesc
serviciul, însă eu le răspund: şi cine mă va întreţine? Dumneata prinzi o
perioadă bună. Aici e o atmosferă răcoroasă pe care ar dori-o mulţi din
cei care asudă în'orele acestea în cafenelele din Zocodover. Insă cu toate
că ne aflăm încă în plină vară, fii te rog atent la umiditatea ce ne
pătrunde şi asta este doar numai un fleac. Doar iarna îţi poţi da bine
seama câtă igrasie dăinuie aici. Trebuie să te îmbraci cu toate hanţele, să
pui pe tine bonete, fulare, mantii. In sacristie, când se îndură, ne lasă
puţin foc; însă chiar şi aşa, puţin mai lipseşte ca în unele dimineţi să ne
găsească îngheţaţi bocnă. Cei de la corpul de canonici denumesc corul
„ucigaş de canonici”. Şi dacă aceşti domni, care stau doar o oră în
această gheţărie, se plâng, deşi sunt bine hrăniţi şi beau pe săturate,
închipuie-ţi dumneata ce ne aşteaptă pe noi! Ai avut noroc că ai intrat în
plină vară. Când va veni frigul, numai atunci îţi vei da seama ce
înseamnă binele.
Insă cu toate că se aflau în cel mai plăcut anotimp al anului,
Gabriel tuşea, boala i se agravă din cauza umidităţii din catedrală.
În nopţile cu lună, edificiul se transfigura într-un mod fantastic.
Lui Gabriel îi amintea de anumite decoruri de operă pe care le văzuse în
călătoriile sale. Ferestrele mari, de un alburiu lăptos, ieşeau în evidenţă
în contrast cu zidurile întunecate. Pete de lumină alunecau uşor pe
pilaştrii, ca nişte năluci care coborau din bolţi; apoi se prelingeau pe
pardosea ca nişte spectre târâtoare, iar alteori urcau din nou pe pilaştri,
până ce se pierdeau în înălţime.
Aceste raze dc lumină, rece şi difuză, făceau şi mai adine
întunericul din jur. In mersul lor, scoteau din obscuritate ici o capelă,
dincolo o lespede funerară, sau relieful unui pilastru.
Când tuşea nu-1 lăsa pe bătrânul paznic să doarmă, acesta îi
vorbea lui Gabriel despre nesfârşitele nopţi, ani şi ani la rând, petrecute
în interiorul catedralei. Slujba lui semăna cu cea a groparului: îşi trăia
viaţa printre morţi, fără a vedea alt chip de om până la terminarea gărzii.
El sfârşise prin a se obişnui. Acest serviciu îl vindecase însă de nişte
temeri pe care le simţise în tinereţe. Cu timp în urmă, crezuse în
reînvierea morţilor, în spirite şi în apariţii de sfinţi, însă acum î$i râdea
de toate aceste poveşti. Ani mulţi îşi petrecuse nopţile în catedrală, şi
dacă auzea ceva era doar ronţăitul şoarecilor, care nu respectau altare şi
nici sfinţi. In definitiv, totul este lemn!
Nu-i era teamă decât de oameni în carne şi oase, de hoţi, care, în
alte timpuri, şi nu o singură dată, au pătruns în catedrală. – obligând
corpul de canonici să introducă serviciul de pază de noapte.
Şi pe Gabriel îl distrau istorisirile despre încercările de furt
petrecute timp de un secol. In catedrală existau destule bogăţHi pentru a
tenta şi pe un sfânt. Madridul era aproape, şi lui îi „-a teamă de hoţii
rafinaţi. Apoi enumeră toate măsurile de siguranţă ce existau.
Îndemanatec şi norocos trebuia să fi fost acela care reuşea să râdă de
ele. Don Antolin, clopotarul şi paracliserii făceau inspecţia bisericii
înainte de a încuia, iar Mariano îşi luă cheile cu el în turn. Nimeni nu se
putea gândi că încuietorile pot fi sparte. Era o lucrare veche şi solidă, şi
afară de aceasta, se aflau ei acolo pentru a da alarma dacă auzeau cel
mai mic zgomot. Înainte, când mai trăia câinele. Paza era mai bună,
animalul avea un auz atât de fin, încât era suficient ca un trecător să se
apropie de o uşă exterioară pentru ca imediat să înceapă a lătra. Domnul
epitrop, după moartea acelui cline, a promis, luni şi luni de zile, că va
achiziţiona un altul, însă nu şi-a îndeplinit promisiunea. In definitiv,
chiar şi fără câine, se aflau doar ei doi aici şi reprezentau ceva, nu-i aşa?
El, cu pistolul său cu care niciodată nu trăsese un glonte, Gabriel cu
puşca ce se afla într-un colţ din sacristie, acolo unde o lăsase cel
dinaintea lui. Se împăuna gândindu-se la teama pe care o puteau inspira
el şi tovarăşul său. Însă, revenit la realitate în faţa zâmbetului lui Luna,
adăugă:
Afară de aceasta, într-un caz extrem, contăm pe talanga cu care
sunt chemaţi canonicii. Coarda se află în cor: nu avem altceva de făcut
decât să tragem de ea, şi închipuie-ţi dumneata ce s-ar întâmpla dacă ar
suna în liniştea nopţii. Întregul Toledo s-ar ridica în picioare, bănuind că
ceva grav se întâmplă în catedrală! Cu asta, şi cu blestematele de ceasuri
care nu ne lasă să doi mim, se poate spune că nici regele nu este mai
bine păzit noaptea decât biserica. (
Dimineaţa, când li se dădea drumul, Gabriel urca la el răzbit de
frig, dorind să se întindă pe pat. O găsea ps Sagrario în bucătărie
încălzind laptele ca să i-1 dea să bea înainte de a se culca. În prezenţa
celorlalţi, fata continua să-i spună., unchiule”. Văzându-1 în pat, se
apropia de el cu cana cu lapte aburind, îl făcea să bea cu tot felul de
alintări materne, îi aranja mantia de pe pat şi închidea cu grijă ferestrele
şi uşa ca să nu-1 deranjeze nici o rază de soare.
Amarnice nopţile acestea în catedrală! se tânguia ea. Te omori,
Gabriel, titeaba asta nu este pentru tine! Tata spune acelaşi lucru.
Având în vedere că dincolo de moarte nu există nimic şi nu ne vom mai
vedea, lasă-te înygrijit. Acum, că ne-i*”i apropiat şi sunt fericită, ar fi atât
de trist să te pierd!
Gabriel o liniştea. Oricum, nu credea că va-feuşi să păcălească
boala mai mult decât vara aceea, după care va avea linişte. Nu trebuia să
se întristeze. In plus, nu din cauza acelor nopţi avea el să moară. In
claverii tuşeşte ca şi atunci când e de pază noaptea în catedrală.
După ce lua masa de prânz, ieşea în galerie, complet refăcut după
somnul de dimineaţă. Era singura clipă a zilei când putea să-şi vadă
prietenii. Aceştia se' apropiau de el, sau Gabriel se ducea în căutarea lor,
intrând în casa pantofarului sau ureând la turn.
Ei îl salutau, îi ascultau cuvintele cu aceeaşi atenţie ca şi înainte;
însă Gabriel observa la ei un oarecare aer de independenţă şi răzvrătire
şi, în acelaşi timp, un fel de compătimire, ca şi cum, ajungând egali
pentru că se împărtăşeau din ideile lui, le era milă de el când îl vedeau
aşa de blând adversar al violenţei.
Păsările acestea – spunea Gabriel vorbind cu fratele său – şi-au
luat zborul. Nu mai au nevoie de mine şi vor să se descurce singure.
Esteban dădea din cap cu tristeţe:
Să dea dumnezeu, Gabriel, ca într-o zi să nu-ţi pară rău că le-ai
vorbit despre lucruri pe care nu le în- 'eleg. S-au schimbat mult. Pe
nepotul nostru, îngrijitorul de câini, nu îl mai poate suferi nimeni. El
spune că, din moment ce nu a fost lăsat să omoare tauri pentru a se
îmbogăţi, va omorî oameni, dacă va fi necesar, pentru a scăpa de sărăcie;
că el are dreptul de a se bucura ca oricare domn, şi că toţi bogaţii sunt
nişte hoţi. Însă, frate, pentru numele lui dumnezeu, i-ai învăţat într-
adevăr asemenea lucruri oribile?
Lasă-i în pace – spuse Gabriel râzând. Nu au digerat încă ideile
noi, şi deja vomită nerozii. Însă le va trece. Sunt oameni cumsecade.
Singurul lucru ce îl întrista era faptul că-1 vedea pe Mariano
ferindu-se de el. Evita să stea de vorbă cu Luna, ca şi cum i-ar fi fost
frică. Părea că se teme că Gabriel ar putea să-i citească gândurile.
Mariano, ce mai faci?' spunea văzându-1' trecând prin galerie.
Multe şi nu mi se dă importanţa cuvenită, răspundea
neprietenosul tovarăş.
Ştiu, omule, ştiu; însă am impresia că fugi de mine. De ce faci
treaba asta?
Eu să fug de dumneata? Niciodată. Doar ştii că te-am iubit
totdeauna. Când urci la mine, vezi prea bina cum te primim. Îţi dotorăm
mult: ne-ai deschis ochii şi nu mai suntem nişte animale. Însă mă
supără faptul că ştiu atâtea şi rămân totuşi sărac; şi acelaşi lucru li se
întâmpla şi tovarăşilor mei. Nu ne place cu capul plin şi burta goală.
Dar ce putem face? Ne-am născut prea devreme. Alţii ne vor urma
şi vor găsi lucrurile mai bine rânduite. Ce puteţi face voi pentru a
îndrepta prezentul, când în lume mii de muncitori, mai nefericiţi, nu au
dobândit mai mult, în ciuda sângelui pe care îl varsă, luptându-se cu
autoritatea?
Ce putem face? bombănea fostul lui tovarăş. Vom vedea noi, şi
chiar tu o vei vedea. Nu suntem chiar atât de proşti prccum ne crezi. Tu
eşti foarte învăţat, Gabriel; te respectăm ca pe un învăţător; tot ce spui
este adevărat; însă nouă ni se pare că atunci când este vorba de lucruri
practice., mă înţelegi? când pâinii trebuie să-i spunem pe numele ei de
pâine şi vinului vin. Mă exprim clar? eşti, şi te rog iartă-mă, puţin cam
cu capul în nori, aşa cum sunt toţi cei care îşi petrec viaţa printre cărţi.
Noi suntem oameni simpli, însă vedem lucrurile mai limpede.
Şi se îndepărtă de Gabriel, care nu putea să înţeleagă cauza
acestei răzvrătiri a discipolilor săi. De multe ori, intrând în camerele din
turn pentru a petrece o clipă cu ei, încetau deodată să mai vorbească şi îl
priveau îngrijoraţi, temându-se, fără îndoială, că ar putea auzi cuvintele
lor.
Don Martin nu se mai prezenta la galerie de mai multe zile. Gabriel
aflase de la don Antolin că mama preotului murise, şi o săptămână după
aceea îl văzuse într-o dupăamiază în claverii. Ochii îi erau înroşiţi, faţa
sfrijită şi pielea boţită, ca şi cum plânsese mult.
— Vin să-mi iau rămas bun de la dumneata, Gabriel. Am trăit o
lună de suferinţi şi de nesomn, îngrijind-o pe mama. Sărmana de ea a
murit! Nu era tânără, într-adevăr,; eu mă aşteptam la acest sfârşit; însă
oricât de tare şi de resemnat ar fi cineva, loviturile acestea le simte
întotdeauna. Biata bătrână ducându-se, eu rămân acum liber. Viaţa ei
era singurul lucru ce mă lega de această biserică, în care eu nu mai
cred. Dogma este absurdă şi puerilă, istoria sa o ţesătură de crime şi
violenţe. Pentru ce să mint, aşa cum fac alţii, simulând o credinţă pe
care eu nu o simt? Astăzi am fost la palat pentru a spune că de acum pot
dispune de cei şapte duros pe care îi primesc lunar precum şi de funcţia
mea de capelan al călugăriţelor. Plec. Nu numai că fug de biserică, dar
vreau să evit şi atmosfera ei, şi, în plus, la Toledo nu este loc pentru un
sacerdot renegat. Vezi dumneata haina asta de preot în care m-am
travestit? Astăzi o port pentru ultima oară. Mâine voi gusta prima
bucurie din viaţa mea, rupând în bucăţele acest giulgiu, pentru ca
(nimeni să nu-1 mai poată întrebuinţa. Voi fi om; voi plteca departe, cât
voi putea de departe; vreau să cunosc lumea, căci doar trăiesc în ea. Nu
cunosc pe nimeni, nu am nici o protecţie; dumneata eşti omul cel mai
extraordinar pe care l-am cunoscut, şi stai ascuns într-o temniţă din
proprie voinţă, refugiat într-o biserică fără nici un sens pentru cugetul
dumitale. Nu mă sperie mizeria. Când ai putut fi reprezentant al lui
dumnezeu cu şase reali pe zi, atunci poţi da t'aţă şi cu foamea. Voi fi
muncilor, voi lucra pământul dacă va fi nevoie, voi primi orice fel de
muncă mi se va oferi. Insă voi fi un om liber.
Cei doi prieteni s-au plimbat prin galerie, Gabriel dându-i sfaturi
lui don Martin, arătându-i încotro ar trebui să se îndrepte. Nu se hotăra
între Paris şi republicile americane, nmde emigraţia era mai redusă.
La căderea nopţii, Gabriel se despărţi de discipolul său; îl aştepta
în galeria inferioară celălalt paznic pentru a se închide în catedrală.
Poate nu ne vom mai vedea niciodată, spuse cu tristeţe preotul.
Dumneata îţi vei sfârşi zilele aici, în casa unui dumnezeu în care nu
crezi.
Da; aiqi, voi muri, spuse Gabriel zâmbind. Ne urâm reciproc şi, cu
toate acestea, se pare că el nu poate fără mine. Dacă trebuie să iasă în
stradă, eu sunt acela care trebuie să-i împingă carul iar noaptea tot eu
sunt acela care îi păzeşte bogăţiile. Sănătate şi mult noroc, Martin. Fii
bărbat, nu te lăsa ispitit de slăbiciuni. Adevărul merită suferinţă.
Plecarea capelanului călugăriţelor avu loc fără vâlvă. Don Antolin
şi alţi sacerdoţi crezură că tânărul se mutase! a Madrid din ambiţie,
îngroşând numărul clericilor solicitanţi. Gabriel era singurul care
cunoştea adevărata soartă a lui don Martin. Uitarea căzu repede
asupraamintârii tânărului sacerdot, cu atât mai mult cu cât o ştire
uimitoare făcu să răsune catedrala, înfricoşându-i pe domni; din cor, pe
toţi oamenii mărunţi din sacristie, întreaga populaţie a galeriei
superioare: se încheiau certurile din- 're arhiepiscop şi corpul de
canonici, la Roma se aproba- -eră măsurile luate de cardinal, şi eminenţa
sa nu mai outea de bucurie în palatul său, dând frâu liber sentimentelor
în chip exagerat, după cum îi era firea. Canonicii, intrând în cor, umblau
cu capul plecat, ruşinaţi şi temători.
Oar6 eşti sigur? îşi spuneau unul altuia pe când se schimbau în
sacristie.
Şi, cu pas grăbit, cu mantia fluturând, părăseau biserica, fiecare
într-o parte, evitând bârfelile şi grupurile, fiecare căutând să scape-de
orice răspundere, să pară cât mai curat şi lipsit de complicităţi cu
duşmanii prelatului. Ţică râdea de fericire văzând cum se împrăştiau şi
cât de neliniştiţi erau domnii din cor.
— Fugiţi, fugiţi! Unchiul are să vă îndrepte bine spinarea!
Începură pregătirile pentru marea sărbătoare ce se ţine la
jumătatea lunii august a fiecărui an. În catedrală,. Despre cea din anul
acela unii vorbeau în taină, alţii cu îngrijorare, ca şi cum se aşteptau la
evenimente extraordinare. Eminenţa sa, care nu coborâse în biserică de
mai multe luni, pentru a nu da faţă cu cei din corpul de canonici, urma
să prezideze corul în ziua sărbătorii. Dorea să-i vadă de aproape pe
duşmanii săi, să-i zdrobească cu victoiia dobândită asupra lor, să se
bucure de umilinţa pe care erau nevoiţi s-o înghită. Şi, pe măsură ce se
apropia solemnitatea, canonicii tremurau tot mai mult de frică,
'gândindu-se la privirea aspră şi triumfătoare cu care-i va zdrobi
irascibilul prelat.
Gabriel acorda puţină atenţie acestor preocupări. Ducea o viaţă
stranie. O mare parte din zi o petrecea dormind, pregătindu-se pentru
obositoarea veghe de noapte, pe care o făcea acum singur. Domnul Fidel
se îmbolnăvise şi, pentru ca epitropia să nu-1 priveze pe bătrân de solda
lui mizerabilă, nu se îndurase să ceară angajarea unui nou paznic. Îşi
petrecea nopţile în catedrală cu acelaşi calm de parcă s-ar fi aflat în
galeria superioară, deprins de-acum cu tăcerea de cimitir. Pentru a nu-1
fura somnul, citea la lumina felinarului cărţile pe care le putea găsi în
claverii: tratate reci de istorie, în care providenţa juca rolul cel mai
important; vieţi ale sfinţilor, care îl distrau prin naiva lor simplitate,
învecinată cu grotescul, şi acel Quijote, aparţinând familiei Luna, pe
care, de băieţaş, îl descifrase de atâtea ori, şi în care credea că poate
întâlni ceva din prospeţimea copilăriei.
Sosi ziua sărbătorii. Aceeaşi ca în toţi anii. Faimoasa icoană fusese
scoasă din capelă, ocupând împreună cu piedestalul un loc de cinste în
altarul mare. Purta mantia păstrată în tezaur, precum şi toate bijuteriile
care, strălucind, mângâiate de pădurea de luminări, păreau că rid într-o
gamă tremurătoare de sclipiri.
Înainte de începerea sărbătorii, curioşii se plimbau între ea şi
poarta iertării, canonicii, cu odăjdiile lor ro. ^i, se adunaseră în
apropierea scării luminate de faimoasa făclie de piatră: pe acolo urma a
cobori eminenta sa, şi domnii din cor se grupau'cu timiditate,
murmurând, ca şi cum se întrebau ce se va întâmpla.
 Pe prima treaptă a scării apăru purtătorul crucii cu braţe duble pe
care o înclină pentru ca să poată trece pe sub arcul porţii. Apoi, în
mijlocul suitei sale, şi urmat de sutana violetă a episcopului ajutător,
înaintă cardinalul, îmbrăcat în purpură, care făcea să pară veşted roşul
violaceu al canonicilor.
Corpul de canonici se încolonă pe două rânduri, cu capul plccat,
arătând în acest fel respect prinţului lor. Şi ce privire le aruncă don
Sebastian! Cum stăteau cu capetele plecate, canonicii au simţit-o în
creştet ca o săgetare de oţel rece. El îşi ţineav drept corpul mătăhălos,
înveşmântat în mantia de purpură, cu bărbătească aroganţă, ca şi cum
în clipa aceea se vindecase de boala care îi răscolea măruntaiele, şi de
insuficienţa cardiacă, ce îl făcea să sufle din greu. Faţa rotundă îi
tremura de plăcere, bărbiile multiple îi tresăreau peste stiharul de
dantelă de mătase, pălăria de cardinal părea că se umflă de mândiie pe
capul său”~friic, alb. Niciodată o coroană nu a fost purtată cu atâta
orgoliu ca acea pălărie roşie.
Îşi întinse braţul înmănuşat cu purpură, peste care strălucea
smaraldul episcopal şi, cu un gest imperios, îi făcu pe toţi canonicii,
unul după altul, să i-1 sărute, act de supunere a oamenilor bisericii,
obişnuiţi încă din seminar la umilinţa aparentă care ascundea
ranchiuna şi ura de o intensitate necunoscută în viaţa oamenilor de
rând. Cardinalul intuia descurajarea în spatele acestei modestii şi savura
triumful.
— Tu nu cunoşti cum arată duşmăniile noastre, îi spusese de
câteva ori prietenei sale, grădinăreasa. In viaţa laică sunt puţini oameni
care mor dintr-o supărare. Cel care simte vreun necaz caută să-şi aline
durerea şi în felul acesta îşi recapătă liniştea. Insă în rândul oamenilor'
bisericii se numără cu sutele cei care mor dintr-un acces de mânie,
nepulându-se răzbuna pentru multele neplăceri înghiţite fără crâcnire
din cauza disciplinei care îi obligă să-şi ţină gura ferecată. Lipsiţi de
familie şi de grijile existenţei, cei mai mulţi dintre noi trăim doar pentru
satisfacerea amorului propriu, orgoliului.
Corpul de canonici se rândui pentru procesiune, însoţind pe
eminenţa sa. Marşul era deschis de îngrijitorul de câini, îmbrăcat în
roşu, de paracliseri, în negru, şi de don Antolin care, cu toţii, loveau
dalele cu bastoanele, făcându-le să răsune. Urma crucea arhiepiscopală
şi canonicii, în rând câte doi şi, la urmă, prelatul, cu trena veşmântului
roşu, cât era ea de lungă, purtată de doi paji. Don Sebastian binecuvânta
în stânga şi în dreapta, privindu-i cu ochii săi mici şi surâzători pe
credincioşii care înclinau capul.
Orgoliul pe deplin satisfăcut şi bucuria triumfului făceau să-i
strălucească privirea. Ce victorie! Catedrala era casa sa, şi revenea în ea
după o lungă absenţă, cu întreaga grandoare a unui. Stăpân absolut
care îşi putea zdrobi sclavii clevetitori în cazul că ar fi îndrăznit să-1
atace.
Măreţia bisericii îi apărea acum şi mai strălucită. Ce instituţie
admirabilă! Omul puternic, care ajungea pe treapta cea mai de sus, se
transforma într-un zeu omnipotent şi de temut. Nimic din acea egalitate
periculoasă şi revoluţionară. Cel puternic avea totdeauna dreptate.
Dogma preamărea umilinţa tuturor faţă de dumnezeu, iar în pildele sale
vorbea întotdeauna de turme şi de păstori care trebuiau să le conducă.
El era păstorul, pentru că aşa o dorea cel atotputernic. Vai de acela care
ar încerca să se rătăcească de turmă! 1
În cor, bucuria orgoliului satisfăcut fu şi mai evidentă. Luase loc
pe tronul arhiepiscopilor de Toledo, acel scaun care fusese steaua
tinereţii lui, şi a cărui amintire îl tulbura în plin episcopat, când se
preumbla cu mitra prin provincii, aşteptând clipa când se va putea
reîntoarce în catedrala primată. Se sculă în picioare sub artisticul
baldachin ce înfăţişa muntele Tabor, mai sus cu patru trepte, pentru a
putea fi văzut bine de toţi cei din. Cor şi a se convinge că era stăpânul
lor. Capetele celorlalţi prelaţi superiori, aşezaţi alături de el, se aflau
aproape la nivelul picioarelor lui. El ar fi putut să-i calce ca pe nişte
vipere dacă îndrăzneau să se ridice din nou, muşcându-1 şi
înveninându-i viaţa unde îl durea pe el mai mult.
Însufleţit de spectacolul propriei măreţii, văzâridu-se triumfător,
era primul care se ridica în picioare şi se aşeza, aşa cum o cerea ritualul
liturghie, şi îşi unea glasul cu cel al corului, uimindu-i pe toţi cu asprul
timbru al vocii sale. Cuvintele latine ieşeau din gura lui ca nişte explozii
de petardă împotriva acelei lumi detestate; privirea sa, cu expresie
ameninţătoare, trecea peste dublul rând de capete înclinate.
Era un om norocos, care mersese din succes. În succes, şi, cu
toate acestea, niciodată nu simţise o satisfacţie atât de adâncă, atât de
completă ca cea de'acum. El însuşi se speria de fericirea lui, de explozia
de orgoliu care măturase parcă beteşugurile sale cronice. Avu impresia
că epuiza în câteva ore întreaga sa rezervă de viaţă.
Liturghia luând sfârşit, cantorii şi lumea obişnuită din cor, singurii
care îndrăzpeau să-1 privească, s-au alarmat brusc văzându-1
îngălbenindu-se la faţă, ridieându-se cu o figură descompusă şi
dueându-şi mâinil§* la piept. Canonicii, avertizaţi, alergară la el,
formând o masă compactă de odăjdii roşii în faţa tronului său. Eminenţa
sa se sufoca, zbătându-se în acel cerc de mâini care, instinctiv, îl
înşfăcau.
— Aer! – răcni – aer! Plecaţi, plecaţi din faţa mea! Să fiu dus acasă!
Şi chiar în mijlocul acestei crize, el mai găsi gestul energic şi
vechile înjurături de soldat pentru a-i respinge pe duşmani. Se sufoca,
însă nu dorea să fie văzut de canonici în postura asta umilitoare. Ghicea,
la mulţi dintre ei, satisfacţia în spatele gestului lor de mâhnire. Nimeni
să nu-1 atingă”! Propriile sale forţe îi sunt suficiente. Şi, ajutat de doi
servitori credincioşi, porni gâfâind spre scara arhiepiscopală, urmat de o
mare parte din corpul de canonici.
Slujba religioasă se termină în mare grabă. Şi autorităţile şi
invitaţii şi-au părăsit scaunele pentru a alerga la palatul arhiepiscopal
după ştiri. Gabriel, trezindu-se după ora prânzului, constată că toţi din
galeria superioară vorbeau despre sănătatea eminenţei sale. Fratele său
o întrebă de starea prelatului pe mătuşa Tomasa, care tocmai venea de la
palat.
Moare, copii – spunea grădinăreasa. De data asta nu scapă. Dona
Visita ştie şi ea, şi plânge sărmana. Eminenţa sa nu poate sta culcat.
Pieptul i se agită ca nişte foaie sparte. Medicii spun că nu va apuca
noaptea. Ce nenorocire! Şi într-o zi ca aceasta!

Agonia prinţului ecleziastic înstăpâni o linişte funebră în catedrală.

Femeile din claverii se duceau la palat şi se întorceau în galeriile
superioare cu ştiri despre mersul bolii. Copiii erau ţinuţi închişi în
locuinţe, speriaţi de ameninţările mamelor lor, dacă încercau să se joace
prin galerii.
Dirijorul de capelă, de' obicei străin de evenimentele catedralei,
ieşea, cu toate acestea, să culeagă noutăţi despre starea sănătăţii
eminenţei sale. Avea un proiect, despre care vorbi imediat oamenilor
casei în timpul mesei. Funeral iile unui cardinal meritau, desigur,
executarea unei liturghii celebre de către o mare orchestră adusă de la
Madrid. El se şi gândise la faimosul Requiem al lui Mozart. Era singurul
lucru pentru care îl interesa soarta prelatului.
Gabriel, privindu-şi tovarăşa, simţea plăcutul egoism pe care îl
experimentează cel în viaţă atunci când unul din cei puternici moare.
Mor cei mari, Sagrario. Şi noi, bolnavii, nenorociţii, mai avem încă
viaţă în faţa noastră.
La ora când biserica îşi închidea porţile, el coborî pentru a-şi
începe serviciul de paznic. Clopotarul îl aştepta cu cheile.
Ce noutăţi despre cardinal? îl întrebă Gabriel.
Păi va muri chiar astăzi, dacă nu cumva a şi murit.
Şi apoi adăugă: în noaptea asta, Gabriel, vei avea parte de o mare
ilunVinaţie. Maica Domnului se află în altarul mare, până mâine,
încadrată de luminări. >
Tăcu o clipă, ca şi cum ar fi şovăit.
Poate – adăugă – cobor să-ţi ţin de urât. Cu siguranţă că te
plictiseşti singur. Aşteaptă-mă.
Când Gabriel rămase închis în biserică, văzu o parte din altarul
mare strălucind de lumini. Făcu obişnuita inspecţie a uşilor şi grilajelor,
vizită locum-ul, unde în alte vremuri se ascunseseră nişte hoţi şi, după
ce se convinse că în catedrală nu exista altă fiinţă vie decât el, se
îndreptă spre transept, cu pătura şi cu sacoşa cu alimente, spre a se
aşeza.
Acolo rămăsese un timp mai îndelungat, „privind printre zăbrele
icoana iluminată puternic. Născut în catedrală ^i dus de maică-sa încă
de copil să îngenuncheze în faţa imaginii, o admirase, socotind-o tipul
perfect al frumuseţii. Acum o aprecia cu răceală, cu nişte ochi de artist.
Era dizgraţioasă şi grotească, la fel ca toate imaginile ce sunt bogat
împodobite. Evlavia măreaţă şi opulenţa o sufocase sub atâta bogăţie. Nu
mai păstra nimic din idealul fecioarelor pictate de artiştii creştini. Mai
degrabă părea un idol hindustanic încărcat cu bijuterii. Fusta şi mantia
se umflau cu emfaza unei crinoline, şi pe cap lucea o coroană enormă, ca
o chivără, făcându-i faţa insignifiantă. Aurul, perlele, diamantele
străluceau peste odăjdii. Purta cercei şi brăţări de mare valoare.
Gabriel zâmbea gândind la stupiditatea religioasă, care îmbracă pe
eroii cereşti conform modei de pe pământ.
Uşoara lucire a crepusculului ce se strecura prin ferestrele mari şi
flacăra mişcătoare a luminărilor stârneau o vălurire de lumini şi umbre,
însufleţind faţa icoanei. Dacă în locul meu, îşi spuse Gabriel. – s-ar fi
aflat un credincios, ar fi crezut că Maica Domnului râde câteva clipe şi
apoi plânge. Cu puţină imaginaţie şi credinţă, iată-ne în faţa unui
miracol! Aceste capricii ale luminii au constituit o mină inepuizabilă
pentru sacerdoţi. Asemenea şi toate statuile zeiţei Venus din alte timpuri
îşi schimbau expresia feţei, râzând sau plângând, după gustul
credincioşilor de atunci.
Şi o bună bucată de timp se gândi la miracol, invenţie a tuturor
religiilor, şi tot atât de veche ca şi ignoranţa şi credulitatea omenească.
Se înnoptă. După ce cină frugal, Gabriel deschise o carte pe care o
purta în sacoşă şi începu să citească la lumina felinarului. Din când în
când înălţa capul, sustras de la lectură de fâlfâitul şi ţipetele făpturilor
nopţii, atrase de strălucirea pădurii de luminări. Timpul se scurgea greu.
În obscuritatea bolţilor, răsunau loviturile de ciocan ale războinicilor din
ceasornic. Gabriel dădu ocol bisericii, trecând pe la ceasurile de pontaj
pentru a înregistra rondul.
Sunase ora zece când Gabriel auzise deschizându-se oblonul de pe
frontispiciul Sfintei Ecaterina, însă repede şi neviolent, ca şi cum s-ar fi
întrebuinţat o cheie. Îşi aminti de promisiunea clopotarului. Apoi sunară
paşii câtorva persoane, însă amplificaţi de ecou, ca şi cum ar fi avansat o
întreagă oaste.
Cine e acolo? strigă Gabriel, puţin cam alarmat.
Noi, omule! răspunse din beznă glasul răguşit al lui Mariano. Nu
ţi-am spus că vom coborî?
Pătrunzând în transept, îi izbi din plin lumina altarului mare.
Gabriel îi văzu, împreună cu clopotarul, pe Ţică şi pe pantofar. Doreau
să-i ţină de urât o parte din noapte, ca să nu-i fie atât de apăsătoare
garda, şi aduceau o sticlă cu rachiu, pe care i-au oferit-o.
Doar ştiţi că nu beau, spuse Gabriel. Nu mi-a plăcut niciodată
alcoolul; doar vinul, şi asta foarte puţin. Insă, unde aţi pornit îmbrăcaţi
ca în zi de sărbătoare?
Se grăbi să răspundă Ţică. Don Antolin încuia claveriile la ora
nouă, şi ei doreau să petreacă noaptea în afara mânăstirii. Stătuseră
deja o bună> parte din timp într-o cafenea din Zocodover, cinstindu-se
ca nişte domni. Îşi cam făcuseră de cap. Noaptea aceea era
extraordinară, cu atât mai mult cu cât oraşul însuşi era dat peste cap
din cauza celor întâmplate arhiepiscopului.
Cum o mai duce? întrebă Gabriel.
Cred că a murit acum jumătate de oră, spuse clopotarul. Când am
urcat' la mine pentru a lua cheile, ieşea un medic de la palat-care tocmai
îi spusese, acest lucru, unui canonic. Dai', să luăm loc.
Se aşezară cu toţii, cu boneta înfundată pe cap, pe treptele
grilajului altarului mare. Mariano lăsă jos mănunchiul de chei, un
ciorchine de fier. Erau din toate epocile: unele grosolane şi ruginite,
purtând urmele ciocanului, etalând aproape de, toartă nişte scuturi;
altele mai moderne, şlefuite şi strălucitoare, ca şi cum ar fi fost din
argint; însă toate enorme şi grele, cu dinţi puternici, potrivite cu
mărimea edificiului.
Cei trei prieteni păreau extrem de mulţumiţi, stăpîniţi de o veselie
nervoasă, care îi făcea să se îmbrâncească şi să râdă. Trăgeau cu coada
ochiului la icoană şi apoi se priveau între ei cu un gest plin de subînţeles
pe care Gabriel nu-1 putea pricepe.
Aţi băut mult, e adevărat? le spuse Luna cu blând reproş. Faceţi
rău; doar ştiţi că băutura constituie nenorocirea celor săraci.
— Este o excepţie, unchiule, spuse îngrijitorul de câini. Ne bucură
faptul că mor cei mari. Dumneata ştii bine: eu îl admiram mult pe
eminenţa sa; dar să nu mai vorbim despre asta! Singura satisfacţie pe
care o are un sărac este să constate că şi cei mai bogaţi au în final
aceeaşi soartă.
Bea, spuse clopotarul, oferindu-i sticla. Este fericire să ne întâlnim
aici sănătoşi şi bine dispuşi, în timp ce eminenţa sa se va afla mâine
între patru scânduri. Vom trage clopotele şi dangătul lor se va auzi toată
ziua!
Ţică bău şi trecu sticla pantofarului, care stătu timp îndelungat cu
gura lipită de gâtul ei. Din cei trei, acesta părea să fie cel mai beat. Avea
ochii înroşiţi, privea încruntat în toate părţile şi rămăsese tot timpul
tăcut. Când se adresa vreun cuvânt, zâmbea forţat, ca şi cum gândurile
sale se aflau departe, foarte departe.
Clopotarul, în schimb, era mai guraliv decât de obicei. Vorbea
despre averea cardinalului, despre cât de-bogată va fi dona Visitacion,
despre bucuria pe care mulţi din corpul de canonici o vor avea în
noaptea aceea. Şi se întrerupea doar pentru a ridica sticla cu rachiu,
trecând-o apoi tovarăşilor. Aburul de alcool se împrăştie în acea
ambianţă impregnată de tămâie şi fum de luminări.
Trecu mai mult de o oră. Mariano întrerupse de mai multe ori
conversaţia, ca şi cum ar fi avut de spus ceva important, dar şovăi, lipsit
de curaj. In sfârşit se hotărî.
Gabriel, timpul se scurge şi ne rămân multe de făcut şi de vorbit.
Este aproape ora unsprezece. Încă mai sunt ore destule pentru a face
treaba bine.
Ce vrei să zici? întrebă, mii-at, Luna.
Pe scurt şi la subiect. E vorba ca tu să fii bogat şi noi de asemenea;
vrem să scăpăm de mizeria aceasta. Cred că ai observat că de la un timp
încoace ne ferim de tine; că în locul plăcerii de a te auzi preferăm să
stăm de vorbă numai între noi. Este adevărat că tu eşti un om învăţat,
însă nu valorezi doi bani când e vorba de lucrurile practice ale vieţii. Cu
tine poţi învăţa multe, însă nu poţi ieşi din sărăcie. Sunt multe luni de
când ne gândim că este necesar să dăm o lovitură fericită. Revoluţiile
acestea despre care ne vorbeai sunt foarte departe. Le vor vedea nepoţii
noştri, şi poate că nici ei nu le vor vedea. Este bine că învăţaţii se
gândesc la viitor; însă oamenii proşti ca noi vedem doar prezentul. În tot
acest timp am născocit fel de fel de prostii: să-1 sechestrăm pe don
Sebastiân şi să-i pretindem un milion de pesete drept răscumpărare; să
pătrundem într-o noapte în palat, şi nu mai ştiu eu câte altele! Tot felul
de nebunii gândite dLnepotul tău. Însă în dimineaţa aceasta, la mine
acasă, plângându-ne de mizerie, am întrevăzut deodată salvarea. Tu eşti
singurul paznic al catedralei, Maica Domnului e în, altarul mare cu
bijuteriile care în restul anului sunt păstrate în tezaur, şi eu-cu cheile în
stăpânirea mea. Înţelegi, lucrul cel mai simplu din lume. O curăţăm de
bijuterii pe Maica Domnului şi luăm calea Madridului unde ajungem în
zori; Ţică cunoaşte pe mulţi din cei care frecventează luptele cu tauri; ne
ascundem câtva timp, şi apoi tu, care cunoşti lumea, ne vei conduce.
Vom pleca în America, vindem pietrele preţioase, şi ne îmbogăţim. Sus ir.
Ima, Gabriel! Vom despuia idolul, aşa cum spuneai tu.*
Dar ce îrrii propui tu este un furt! exclamă alarmat Luna., '
Un furt? spuse clopotarul. Numeşte-1 aşa' dacă vrei. Şi în definitiv
ce, te sperie lucrul ăsta? Pe noi, cei care ne-am născut cu un drept la o
bucăţică de lume, ne-au furat mai mult, şl cu cât ne zbatem mai
crâncen,. Cu atât nu găsim un locşor liber. Afară de asta, pe cine
prejudiciem prin fapta noastră? Acestei bucăţi de lemn nu-i servesc la
nimic bijuteriile cu care este acoperită. Nici nu mănâncă, nici nu simte
frig iarna, în schimb noi suntem nişte nenorociţi. Chiar tu însuţi ai spus,
Gabriel, privind sărăcia noastră. Copiii noştri mor de foame pe genunchii
mamei, în timp ce idolii sunt acoperiţi de bogăţii. Hai, Gabriel, să nu
pierdem timp!
Să pornim, unchiule, spuse Ţică. Puţin curaj! Fii convins că noi,
ignoranţii, ştim să aranjăm lucrurile atunci când este cazul.
Gabriel nu le dădu ascultare. Surpriza îl făcu să cadă pe gânduri.
Măsura, speriat, marea greşeală comisă; vedea deschizându-se o
prăpastie im^nsă între ei sj cei pe care ii credea discipolii săi. Îşi amintea
cuvintele surorii sale. O, bunul simţ al oamenilor simj^j j Ei cu toate
lecturile sale, nu prevăzuse pericolul ce putea rezulta din faptul de a-i
învăţa pe aceşti ignoranţi c} oar în câleva juni lucruri ce necesitau o viaţă
întreagă de sţudii şi gândire.
Înjosiţii de exploatare, trezinc} u-se brusc, caută în doctrinele
izbăvitoare răzbunarea trecutului şi bunăstarea egoistă.
El semănase sămânţa revoluţionară în aceşti paria ai bisericii,
adormiţi într-o ambianţă neschimbată de două secole. Credea că,
formând oameni, contribuie la revoluţia viitoare, şi acum, trezindu-se din
visul său, da de criminali de rând. Ce decepţie înspăimântătoare! Ideile
sale au servit doar pentru a distruge. Scoţându-le din creierele lor
somnolente prejudecăţile ignoranţei, şi superstiţiile de sclavi, reuşise
doar să-i facă mai îndrăzneţi la rele. Egoismul era singura pasiune ce
vibra în ei. Singurul lucru pe care îl învăţară era că sunt nenorociţi şi că
nu mai trebuiau să fie. Soarta tovarăşilor lor de suferinţă, a unei imense
părţi a umanităţii, mizerabilă şi tristă, nu-i interesa. Dacă ei ieşeau din
starea aceasta, îmbunătăţindu-şi situaţia indiferent prin ce mijloace, ii
interesa prea puţin faptul că lumea continua la fel ca şi înainte:
lacrimile, durerea şi foamea domnind în păturile de jos şi în acest fel
fiind asigurat traiul bun al celor suspuşi. Semănase în ei gândirea sa,
dorind să grăbească strânsul recoltei, şi cum toate culturile forţate şi
artificiale, care cresc cu uimitoare repeziciune nu dau decât fructe
stricate, rezultatul propagandei sale era putregaiul moral.
Hai, Gabriel! Să nu pierdem timpul! E vorba doar de o clipă, şi apoi
o ştergem!
Nu, spuse categoric Luna, revenindu-şi din îngândurareă sa. Nu
veţi face asta, nu trebuie s-o faceţi! Ceea ce îmi propuneţi este un furt şi
durerea mea este mare văzând că pentru fapta aceasta aţi contat pe
mine. Alţii ajung la furt dintr-un instinct fatal sau din corup*, ie
sufletească; voi aţi ajuns la el pentru că am vrut să vă instruiesc, pentru
că am încercat ca inteligenţa voastră să înţeleagă adevărul. O! este oribil.
Însă, Gabriel, pentru ce atâtea izmeneli? Nu este icoana asta o
bucată de lemn? Ce-i dăunăm dacă punem stăpânire pe bijuteriile ei?
Oare nu fură cei bogaţi şi toţi cei ce posedă ceva? De ce să nu îi imităm
şi noi?
Tocmai de aceea: pentru că ceea ce aveţi de gând să faceţi este la
fel de rău; pentru că se perpetuează odată în plus sistemul violenţei şi
dezordinei, cauza mizeriei. Pentru ce îl urăşti pe bogat, dacă ceea ce face
el, exploatându-1 pe cel umil, este acelaşi lucru p/care îl vei face şi tu,
punând stăpânire pe ceva. Furtul nu mă sperie, pentru că nu cred nici în
proprietate şi nici în sfinţenia lucrurilor. Pentru ce vreţi să puneţi
stăpânire pe ele? Spuneţi că pentru a vă ameliora suferinţa. Nu este
adevărat; ci pentru a fi bogaţi, pentru a pătrunde în grupul
privilegiaţilor, pentru a fi trei indivizi în plus în această minoritate inutilă
care se bucur ă de bunăstare. Dacă toţi săracii din Toledo ar bate acum
la porţile catedralei, răsculaţi şi întărâtaţi, le-aş da drumul, i-aş conduce
chiar eu, le-aş arăta aceste bijuterii la care jinduiţi, şi le-aş spune:
Puneţi stăpânire pe ele”. Ele sunt picătura de sudoare,: i de sânge
a strămoşilor lor; reprezintă munca servilă pe pământul seniorului,
despuierea brutală de către perceptorii regelui, pentru ca magnaţii şi
regii să poată acoperi cu pietre preţioase idolul care putea să le deschidă
porţile cerului. Astea nu vă aparţin vouă, trei bărbaţi, pentru că sunteţi
mai îndrăzneţi; aparţin tuturor, aşa cum ale tuturor sunt bogăţiile
pământului. Când oamenii vor pune stăpânire pe tot ce există în lume*
acest eVeniment va constitui într-adevăr o operă sfântă, revoluţia
izbăvitoare a viitorului.
Taci, Gabriel! spuse, cu asprime, clopotarul. Dacă te las, ai fi în
stare să vorbeşti până în zori. Nu te înţeleg, şi nici nu vreau. Am venit
să-ţi facem o binefacere, şi ne primeşti cu o predică! Vrem să te vedem
bogat ca şi noi, şi ne răspunzi vorbind despre ceilalţi oameni, de lumea
pe care nu o cunoşti, de această umanitate care nu ţi-a oferit nici măcar
un colţ de pâine atunci când vagabondai ca un câine! Trebuie să te
conduc la fel ca în tinereţea noastră, când făceam războiul. Te-am iubit
întotdeauna şi îţi admir talentul, însă trebuie să fii tratat ca un copil.
Ascultă, Gftbripl, nu scoate nici o vorbă şi urmează-ne! Iţi vom dărui
fericirea! Haideţi!
Ţică şi pantofarul s-au ridicat în picioare, şi au mers până la
grilajul altarului mare. Îngrijitorul de câini împinse una din uşiţe,
deschizând-o. -
Nu! strigă cu energie, Gabriel. Opriţi-vă! Ma~ riano, nu ştii ce faci.
Voi credeţi că aţi şi atins fericirea dacă puneţi mina pe aceste bogăţii? Şi
pe urmă? Familiile voastre rămân aici. Ţică, gândeşte-te la mama ta.
Mariano, pantofarul şi tu aveţi neveste, aveţi copii.
Aş! spuse clopotarul. Vor veni după noi când ne vom afla departe
şi în siguranţă. Banul poate orice: important este să-1 avem.
Şi copiii voştri? Vor afla de la lume că taţii lor au fost nişte hoţi!
Insă vor fi bogaţi în altă ţară. In definitiv, povestea lor nu va fi mai
rea decât cea a copiilor altor bogătaşi.
Gabriel se convinse de hotărârea feroce ce îi anima pe acei oameni.
Eforturile lui pentru a-i opri erau zadarnice. Mariano îl împinse la o
parte văzând că se interpune între el şi altarul mare.
 Dă-te la o parte, băiatule! spuse. Nu eşti bun de nimic, lasă-ne.
Oare ţi-e teamă de Maica Domnului? Nu avea grijă, chiar dacă am lua
totul de pe ea, nu va face nici o minune.
Gabriel încercă un mijloc decisiv:
Nu veţi face nimic. Dacă treceţi dincolo de grilaj şi intraţi în altarul
mare, trag clopotul şi în mai puţin da zece minute, întregul Toledo se va
afla în faţa porţilor.
Şi deschizând grilajul corului, pătrunse cu o hotărâre ce îl paraliză
pe clopotar.
Pantofarul, omul beat şi taciturn de până atunci, se trezi deodată
şi-1 urmă pe Gabriel:
Pâinea copiilor mei! murmură el cu limba împleticită. Vrea să mi-o
fure! ei să rămână tot săraci!
Mariano auzi un sunet metalic: văzu cum pantofarul ridica braţul
înarmat cu mănunchiul de chei căzut pe treptele grilajului, şi apoi auzi o
izbitură seacă. Gabriel scoase un ţipăt şi căzu în brânci. Pantofarul
continuă să-1 lovească în cap.'
Opreşte-te! Nu-1 mai Iovi!
Acestea au fost ultimele cuvinte pe care le auzi Gabriel, trântit la
uşa de intrare a corului. Un lichid lipicios şi cald i se scurgea peste ochi.
Apoi liniştea, întunericul. Neantul.
Ultima sclipire a gândirii sale a fost să-şi spună că va muri, că
poate a şi murit, rămânându-i doar cea din urmi vibrare vitală, siajul
agitat al unei existenţe care fugea pentru totdeauna.
Şi totuşi reveni la viaţă. Deschise cu greutate ochii şi văzu soarele
printr-o ferestruică cu gratii, apoi nişte pereţi albi şi un pat cu o
cuvertură deşirată şi murdară. Capul îi atârna greu de tot. După mări
ezitări şi poticniri, un singur gând îi dăinui în minte: avea catedrala în
tâmplă. Uriaşul templu se sprijinea pe craniul său, strivindu-1. Ce
durere imensă Nu se putea mişca: era prins de cap. Îi ţiuiau urechile;
limba îi era paralizată. Ochii vedeau, însă foarte slab, ca şi cum lumina
ar fi fost confuză şi o ceaţă deasă, roşietică învăluia obiectele.
Crezu că o faţă cu mustăţi şi cu bicorn de jandarm se apleca peste
a lui, privindu-1 în ochi. Mişca buzele, însă el nu auzea nimic. Era, fără
îndoială, pradă coşmarului vechilor sale persecuţii gata de a se isca.
Cei din jur îşi îndreptară privirea spre el văzând că deschide ochii.
Un domn îmbrăcat în negru înaintă, îi aranjă. Patul, urmat de alţi doi
care aveau hârtii sub braţ. Ghici din mişcarea buzelor că îi vorbeau, însă
nu putea auzi nimic. Oare se află în altă lume? Să fi fost greşite
credinţele sale, şi după moarte să existe o altă viaţă la fel ca aceea pe
care o părăsise?
Căzu din nou în nesimţire. Trecu mult timp. Mult. Din nou i se
deschiseră ochii, însă acum ceaţa era şi mai densă. Nu mai era roşie: era
neagră.
 Printre aceste văluri Gabriel crezu că vede figura fratelui său,
consternat, crispat de teamă, şi bicornii jan darmilor, acele pălării de
coşmar, încadrându-1 pe bietul Esteban. Apoi, mai estompată, mai
indecisă, faţa lui Sagrario, privindu-1 cu ochi înlăcrimaţi, încărcaţi de o
imensă suferinţă.
Aceasta a fost ultima lui viziune, şovăielnică şi confuză, aşa cum
este văzută la lumină o scânteie puternică. Apoi, întunericul etern,
desfiinţarea. Neantul.
În clipa închiderii ochilor pentru veşnicie, alături de el sună o voce:
— Iţi urmăream dâra, şiretule. Erai bine ascuns, însă ţi-ai dat în
petec cu una din ale tale. Vom vedea acum ce socoteală vei da despre
bijuteriile Maicii Domnului. Hoţule!
Teribilul duşman al lui Dumnezeu şi al ordinei sociale, nu a dat
nici un fel de socoteală oamenilor.
În ziua următoare ieşi dus pe umeri din infirmeria închisorii,
pentru a dispare în groapa comună. Secretul morţii sale îl păstră
pământul, această mamă încruntată care asistă nepăsătoare la luptele
oamenilor, ştiind că măriri şi ambiţii, mizerii şi nebunii vor putrezi în
măruntaiele sale, pentru a încolţi reînnoirea vieţii.

SFÂRŞIT