CUPRINS

CAPITOLUL 1..........................................................................................9
Cunoaşterea armelor convenţionale...........................................................9
1.1. Organizarea armamentului de foc..................................................9
1.1.1. Noţiuni generale.....................................................................9
1.1.2. Clasificări.............................................................................10
1.2. Clasificarea muniţiilor convenţionale..........................................13
CAPITOLUL 2........................................................................................15
Protecţia civilă şi managementul dezastrelor...........................................15
2.1. Dezastrele – fenomene naturale distructive.................................15
2.1.1. Consideraţii generale............................................................15
2.1.2. Clasificarea dezastrelor........................................................16
2.1.3. Descrierea calamităţilor naturale..........................................17
2.1.3.1. Cutremurele..................................................................17
2.1.3.2. Alunecările şi prăbuşirile de teren................................22
2.1.3.3. Inundaţiile.....................................................................22
2.1.3.4. Înzăpezirile....................................................................25
2.1.3.5. Epidemii şi epizootii.....................................................26
2.1.3.6. Alte fenomene meteorologice periculoase....................26
2.2. Dezastrele – evenimente provocate de accidente.........................27
2.2.1. Noţiuni generale...................................................................27
2.2.2. Accidentele chimice.............................................................27
2.2.2.1. Accidentul chimic la agenţii economici........................27
2.2.2.2. Accidentul chimic pe timpul transportului substanţelor periculoase 30
2.2.3. Accidente nucleare...............................................................31
2.2.4. Avarii la construcţii hidrotehnice.........................................38
2.2.5. Incendii de proporţii.............................................................39
2.2.6. Accidente majore la utilaje şi instalaţii tehnologice periculoase 40
2.2.7. Accidente majore pe căile de comunicaţie...........................40
2.2.8. Accidente majore la reţelele de instalaţii şi telecomunicaţii 41
2.2.9. Alte dezastre nespecifice României......................................41
2.2.9.1.Tsunami.........................................................................41
2.2.9.2. Erupţia vulcanică..........................................................42
2.2.9.3. Cicloane tropicale (uragane).........................................43
2.2.9.4. Tornade.........................................................................44
CAPITOLUL 3........................................................................................45
Cunoaşterea armelor de distrugere în masă.............................................45
3.1. Reglementări internaţionale din punct de vedere juridic despre armele de distrugere în masă 45
3.2. Armele de distrugere în masă şi terorismul internaţional............55
3.3. Generalităţi despre armele de distrugere în masă........................59
CAPITOLUL 4........................................................................................79
Teoria şi practica tragerii cu armamentul................................................79
4.1. Generalităţi despre balistică.........................................................79
4.2 Balistica interioară........................................................................79
4.2.1. Percuţia, aprinderea încărcăturii de iniţiere şi arderea pulberii79
Pulbere cu fum................................................................................80
Pulbere fără fum.............................................................................80
4.2.2. Fenomenul tragerii................................................................80
4.2.3. Reculul armei şi viteza iniţială a glonţului...........................82
 4.2.4. Rezistenţa, umflarea (explozia), uzura şi vivacitatea ţevii...83
4.3. Balistica exterioară.......................................................................84
4.3.1. Noţiuni despre ochire...........................................................84
4.3.2. Traiectoria şi elementele ei...................................................85
4.3.3. Spaţiul periculos al terenului................................................88
4.3.4. Spaţiul periculos al înălţătorului...........................................88
4.3.5. Spaţiul defilat şi spaţiul protejat...........................................89
4.3.6. Influenţa condiţiilor de tragere asupra traiectoriei glonţului 90
CAPITOLUL 5........................................................................................92
Cunoaşterea armamentului......................................................................92
5.1. Destinaţia şi caracteristicile de luptă ale pistolului cal. 7,65 mm, Md. 1974. 92
5.2. Destinaţia şi caracteristicile pistoalelor Glock 17 şi 17L...........100
5.3. Destinaţia şi proprietăţile de luptă ale pistolului-mitralieră.......107
5.4. Destinaţia şi proprietăţile de luptă ale puştii-mitralieră.............121
5.5. Destinaţia şi caracteristicile tehnico-tactice ale puştii semiautomate cu lunetă – P.S.L 126
5.6. Destinaţia şi caracteristicile tehnico-tactice ale mitralierei........134
5.7. Destinaţia şi proprietăţile de luptă ale aruncătorului de grenade antitanc A.G.-7 146
5.8. Arma de vânătoare I.J. BAJKAL...............................................164
CAPITOLUL 6......................................................................................170
Cunoaşterea grenadelor de mână...........................................................170
6.1. Grenada de mână ofensivă (R.G.-42).........................................170
6.2. Grenada de mână defensivă – F.1, Md. 1915.............................171
CAPITOLUL 7......................................................................................175
Cunoaşterea explozivilor clasici şi improvizaţi.....................................175
7.1. Noţiuni generale despre explozivii clasici şi improvizaţi..........175
7.2. Descrierea şi caracteristicile principalilor explozivi folosiţi în lucrări de distrugere 176
7.3. Sisteme şi mijloace pirotehnice şi electrice de aprindere:..........178
7.3.1. Sistemul pirotehnic de aprindere........................................179
7.3.2.Sistemul electric de aprindere.............................................181
7.4. Explozivii improvizaţi. amestecuri explozive pe bază de azotat de amoniu 182
7.5. Măsuri de siguranţă pe timpul lucrului cu explozivii.................185
CAPITOLUL 8......................................................................................188
Cunoaşterea mijloacelor incendiare.......................................................188
8.1. Consideraţii generale, clasificarea substanţelor incendiare. caracteristicile procesului de ardere 188
8.2. Descrierea principalelor substanţe şi amestecuri incendiare. Mijloace de întrebuinţare 190
8.2.1. Substanţe incendiare solide................................................190
8.2.2. Substanţe sau amestecuri incendiare lichide, geluri şi paste192
8.3. Confecţionarea şi folosirea mijloacelor incendiare improvizate196
8.4. Protecţia împotriva substanţelor incendiare şi tehnica stingerii echipamentului şi a mijloacelor individuale de
protecţie.................................................................................................196
CAPITOLUL 9......................................................................................198
Topografie militară................................................................................198
9.1. Forma şi dimensiunile pământului.............................................198
9.2. Puncte, linii, direcţii şi unghiuri caracteristice pe globul terestru199
9.3. Sisteme de coordonate................................................................201
9.4. Harta şi planul topografic. scara hărţilor şi determinarea distanţelor pe hartă 204
9.4. Harta şi planul topografic. scara hărţilor şi determinarea distanţelor pe hartă 205
9.4.1. Noţiuni generale despre cartografie....................................205
9.4.2. Noţiuni asupra proiecţiilor cartografice..............................205
9.4.3. Proiecţia cilindrică transversală conformă GAUSS...........206
9.5. Harta şi planul topografic...........................................................207
9.5.1.Cadrul hărţilor în proiecţia Gauss........................................207
9.5.2. Reţeaua rectangulară..........................................................208
9.5.3. Scheletul şi nomenclatura hărţilor......................................209
9.5.4. Scările hărţilor şi modul de folosire a lor...........................211
9.6. Reprezentarea detaliilor de planimetrie pe hărţile topografice militare 212
9.6.1. Semnele convenţionale.......................................................212
 9.6.2. Reprezentarea detaliilor de planimetrie prin semne convenţionale 213
9.7. Reprezentarea reliefului pe hărţile topografice militare.............216
9.7.1.Generalităţi despre reprezentarea reliefului.........................216
9.7.2. Reprezentarea pe hartă a formelor de relief.......................216
9.7.3.Metoda planului cotat..........................................................217
9.7.4. Metoda curbelor de nivel....................................................218
9.7.5. Alte metode de reprezentare...............................................220
9.7.6. Citirea hărţilor topografice militare....................................221
9.8 Probleme ce se pot rezolva pe harta la cabinet...........................222
9.8.1 Determinarea distanţelor.....................................................222
9.8.2 Construirea profilurilor........................................................223
9.8.3. Determinarea vizibilităţii între puncte................................225
9.8.4. Determinarea zonelor văzute şi nevăzute...........................226
9.8.5 Determinarea diferenţelor de nivel şi a cotelor...................227
9.9. Probleme ce se pot rezolva cu harta în teren..............................227
9.9.1. Orientarea hărţii..................................................................227
9.9.2 Determinarea punctului de staţie prin diverse procedee......228
9.9.3. Deplasarea în teren cu ajutorul hărţii..................................230
CAPITOLUL 10....................................................................................232
Cunoaşterea mijloacelor individuale de protecţie..................................232
10.1. Masca contra gazelor................................................................232
10.1.1 Destinaţia...........................................................................232
10.1.2 Caracteristici tehnico-tactice.............................................232
10.1.3 Descriere............................................................................233
10.1.4 Principiul de funcţionare...................................................235
10.1.5 Alegerea taliei....................................................................237
10.1.6 Verificarea funcţionării M.C.G.........................................237
10.1.7 Reguli de folosire a M.C.G................................................238
10.1.8 Utilizarea măştii contra gazelor defectă............................241
10.1.9 Întreţinerea M.C.G.............................................................242
10.2. Completul de protecţie nr. 1.....................................................243
10.2.1 Modul de folosire a completului de protecţie nr. 1...........245
ANEXE..................................................................................................250
BIBLIOGRAFIE:...................................................................................276
 CAPITOLUL 1
Cunoaşterea armelor convenţionale

1.1. Organizarea armamentului de foc

1.1.1. Noţiuni generale
În îndeplinirea misiunilor, un rol important îl are armamentul portativ individual. Acest armament poate
fi întrebuinţat la ordin sau din proprie iniţiativă, pentru capturarea sau neutralizarea adversarului în lupta apropiată,
în localităţi, clădiri, teren muntos şi acoperit, în apărare sau atac, conform legii 17/1996(privind uzul de armă) şi a
legii 295/2004. Din aceste considerente personalul Ministerului Administraţiei şi Internelor, în raport cu specificul
activităţilor desfăşurate, este dotat cu o anumită categorie de armament.
Conform Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, arma reprezintă un obiect, unealtă, aparat, maşină
care serveşte în lupta împotriva inamicului, la vânat, în unele probe sportive. Tot în Dicţionarul explicativ al limbii
române găsim definiţia armei de foc ca fiind arma care foloseşte pulbere explozivă pentru aruncarea proiectilelor.
În sens militar, arma este un mijloc (unealtă, aparat sau maşină) individual sau colectiv cu caracteristici
proprii, folosit în lupta de apărare sau atac, din apropiere sau la distanţă, indiferent de natura terenului, loc,
anotimp şi timp.
Prin armament înţelegem totalitatea armelor albe şi de foc, precum şi a mijloacelor de distrugere în masă,
destinate pentru ducerea acţiunilor de luptă, de către forţele armate (militari).
În I.P.R.T.A.I. (Instrucţiuni, principii şi reguli de tragere cu armamentul de infanterie) armamentul de foc
este definit, ca, fiind acele arme la care energia gazelor rezultate din arderea pulberii este folosită pentru aruncarea
gloanţelor (proiectilelor).
În Legea 295/2004 armele de foc sunt definite ca fiind orice dispozitive a căror funcţionare determină
aruncarea unuia sau mai multor proiectile, substanţe explozive aprinse sau luminoase, amestecuri incendiare ori
împrăştierea de gaze nocive, iritante sau de neutralizare.
1.1.2. Clasificări
Armamentul folosit în prezent este deosebit de variat, iar clasificările acestuia diferă în funcţie de sursă.
Conform Legii 295/2004, armele de foc sunt clasificate astfel:
I. Clasificarea armelor din punct de vedere al destinaţiei:
1. arme militare - arme destinate uzului militar;
2. arme de apărare şi pază - arme de foc scurte, omologate sau recunoscute în condiţiile prevăzute de lege,
destinate să asigure apărarea vieţii, integrităţii şi libertăţii persoanelor fizice, precum şi bunurilor aparţinând
persoanelor fizice sau juridice;
3. arme de autoapărare - arme neletale scurte, special confecţionate pentru a împrăştia gaze nocive,
iritante, de neutralizare şi proiectile din cauciuc, în scop de autoapărare;
4. arme de tir - arme destinate practicării tirului sportiv, omologate sau recunoscute în condiţiile
prevăzute de lege;
5. arme de vânătoare - arme destinate practicării vânătorii, cu una sau mai multe ţevi, care folosesc
muniţie cu glonţ sau / şi cu alice, omologate sau recunoscute în condiţiile prevăzute de lege;
6. arme utilitare - arme destinate să asigure desfăşurarea corespunzătoare a unor activităţi din domeniile
industrial, agricol, piscicol, medico-veterinar, al protecţiei mediului şi protecţiei împotriva dăunătorilor, precum şi
desfăşurarea de către societăţile specializate de pază a activităţilor de pază a obiectivelor, bunurilor şi valorilor sau
a transporturilor unor valori importante;
7. arme de asomare - arme utilitare, folosite pentru imobilizarea animalelor, prin supunerea acestora la un
şoc mecanic, în scopul sacrificării ulterioare;
8. arme cu destinaţie industrială - arme de foc utilitare, semiautomate, destinate unui scop industrial de uz
civil şi care au aparenţa unei arme de foc automate;
9. arme cu tranchilizante - arme utilitare destinate imobilizării animalelor prin injectarea de substanţe
tranchilizante;
10. arme de panoplie - arme de foc devenite nefuncţionale ca urmare a transformării lor de către un
armurier autorizat;
11. arme de colecţie - armele destinate a fi piese de muzeu, precum şi armele aflate sau nu în stare de
funcţionare, care constituie rarităţi sau care au valoare istorică, artistică, ştiinţifică, documentară sau sentimentală
deosebită;
12. arme vechi - arme letale produse înainte de anul 1877 sau reproduceri ale acestora, destinate să fie
păstrate în colecţii;
13. arme de recuzită - arme special confecţionate, fabricate sau devenite inofensive ca urmare a
modificării lor de către un armurier autorizat, necesare activităţii instituţiilor specializate în domeniul artistic.
 II. Clasificarea armelor din punct de vedere constructiv:
1. arme cu aer comprimat sau gaze sub presiune - arme care, pentru aruncarea proiectilului, folosesc forţa
de expansiune a aerului comprimat sau a gazelor sub presiune aflate într-o butelie recipient;
2. arme de foc scurte - arme de foc a căror ţeavă nu depăşeşte 30 cm sau a căror lungime totală nu
depăşeşte 60 cm;
3. arme de foc lungi - arme de foc a căror lungime a ţevii sau lungime totală depăşesc dimensiunile
armelor de foc scurte;
4. arme de foc automate - arme de foc care, după fiecare cartuş tras, se reîncarcă automat şi trag o serie de
mai multe cartuşe prin apăsarea continuă pe trăgaci;
5. arme de foc semiautomate - arme de foc care, după fiecare cartuş tras, se reîncarcă automat, dar nu pot
trage o serie de mai multe cartuşe prin apăsarea continuă pe trăgaci;
6. arme de foc cu repetiţie - arme de foc care, după fiecare foc tras, se reîncarcă manual, prin introducerea
pe ţeavă a unui cartuş preluat din încărcător prin intermediul unui mecanism;
7. arme de foc cu o singură lovitură - armă de foc fără încărcător, care este încărcată după fiecare tragere
prin introducerea manuală a cartuşului în camera de încărcare sau într-un lăcaş special prevăzut la intrarea în
ţeavă.
În I.P.R.T.A.I., armamentul modern cuprinde următoarele categorii:
- armament de infanterie;
- armament de artilerie;
- armament de aviaţie;
- arma rachetă.
Armamentul de infanterie se clasifică astfel:
A. după efectul la ţintă:
* armament alb: - de tăiere: baionetă, sabie, stilet etc.;
- de împungere: baioneta;
- de lovire – diverse obiecte.
* armament de foc: - cu glonţ: pistoale, puşti, mitraliere;
- cu schije: grenade de mână, lovituri pentru A.G.-40 mm;
- cu efect cumulativ – lovitura P.G.-7V.
Armamentul de foc se clasifică astfel:
a) din punct de vedere al greutăţii:
* greu – deservit de către un grup de militari (aruncătorul de 82 mm; A.G. - 9);
* uşor – deservit de către un singur militar (pistol).
b) din punct de vedere tactic:
* individual: pistol, pistol-mitralieră, carabină;
* de grupă: puşca mitralieră, puşca semiautomată cu lunetă, A.G.-7;
* de companie: mitraliera;
* de bord: mitraliera de pe T.A.B., tun, rachetă.
c) din punct de vedere al principiului de funcţionare:
* cu repetiţie – la care reîncărcarea se face de trăgător după fiecare cartuş tras - puşca 5,6 mm;
* semiautomat – la care reîncărcarea se face fie pe principiul folosirii energiei gazelor, fie prin folosirea
energiei de recul şi cu care se poate executa numai foc lovitură cu lovitură - pistol, puşca semiautomată cu lunetă;
* automat – la care reîncărcarea se face fie pe principiul folosirii energiei gazelor, fie prin folosirea
energiei de recul şi cu care se poate executa focul în serii şi continuu - pistol-mitralieră, puşca-mitralieră,
mitraliera;
* reactiv – A.G.-7.
B. din punct de vedere al destinaţiei:
* pentru luptă – armamentul şi aparatura existente în înzestrare în vederea ducerii acţiunilor de luptă;
* pentru instrucţie – destinate în mod suplimentar a fi folosite în procesul de instrucţie în scopul
economisirii muniţiei şi resurselor;
* pentru învăţământ – cunoaşterea principiilor de construcţie şi funcţionare, executarea antrenamentelor
la pregătirea de specialitate (de exerciţiu şi secţionate).

1.2. Clasificarea muniţiilor convenţionale

A. MUNIŢII DE INFANTERIE:
  cartuşe;
 grenade de mână;
 mine antitanc şi antiinfanterie.
B. MUNIŢII DE ARTILERIE:
 lovituri pentru aruncătoare de grenade antitanc;
 bombe de aruncător de calibru 60 – 240 mm;
 proiectile de artilerie de calibre 20 – 240 mm;
 proiectile reactive.
C. MUNIŢII DE AVIAŢIE (BOMBE):
 bombe brizante (de fragmentaţie sau antipersonal), de calibre mai mici (0,5 – 120 kg) au efect prin numărul
mare de schije;
 bombe exploziv brizante de calibre (50 – 10 000 kg) cu mai multe focoase de acţiune scurtă şi întârziată;
 bombe de mină de calibre (500 – 11 000 kg) cu acţiune de foarte mare suflu cu mai multe focoase de
acţiune – instantanee;
 bombe pentru ruptură – pătrundere de calibre (150 – 5 000 kg) destinate străpungerii betonului şi
blindajelor de oţel (190 mm grosime);
 bomba de apă destinată distrugerii construcţiilor hidrotehnice prin efectul şocului hidraulic;
 bombe de aviaţie destinată distrugerii construcţiilor hidrotehnice prin efectul şocului hidraulic;
 bombe de aviaţie ghidate (rachete) sunt de tipul ruptură – pătrundere, au dispozitive de ghidare şi comandă
prin radio;
 bombe cu destinaţie specială: antitanc, antisubmarin;
 bombe cu materiale de propagandă şi de diversiune;
 bombe incendiare şi amestecuri incendiare.
D. RACHETE:
 rachetă sol-sol, sol-aer, mare-sol, aer-aer;
 intercontinentale (strategice) având o bătaie de 11 000 – 16 000 km cu mai multe încărcături nucleare de
calibre între 1 – 18 Mt şi rampe de lansare subterane;
 cu rază medie de acţiune (tactice) bătaia 2 800 – 5 700 km (500Kt);
 operative şi operativ-tactice cu bătaia între 30-70 km (10-500 Kt);
 aer - sol cu bătaia între 11 – 11 000 km şi încărcături nucleare între 75 – 1 000 Kt, se lansează de la
bordul avioanelor.
 CAPITOLUL 2
Protecţia civilă şi managementul dezastrelor.
2.1. Dezastrele – fenomene naturale distructive
2.1.1. Consideraţii generale
Ţara noastră are, după cum se poate observa în decursul ultimilor ani, o “istorie” bogată în calamităţi
naturale şi evenimente catastrofale cauzate de activitatea umană. Cauzele primelor fenomene, cele de origine
naturală, trebuie căutate în structura geo-morfologică a teritoriului ţării noastre. Sunt bine cunoscute în acest sens,
de exemplu, punctele vulnerabile, prin tradiţie, la cutremure şi inundaţii.
Zona geografică în care se găseşte amplasată ţara noastră este caracterizată, în ultimii ani, de un proces de
modificări ale unor caracteristici geo-climaterice, ceea ce a condus la manifestarea unor factori de risc care au
evoluat spre dezastre. S-a constatat că, în ultimii ani, aceste fenomene şi-au schimbat structura probabilistică şi
intensitatea în raport cu acelaşi tip de fenomene înregistrate cu un deceniu în urmă.
Efectele dăunătoare pe care aceste fenomene le au asupra populaţiei, mediului înconjurător şi bunurilor
materiale fac necesară cunoaşterea acestor fenomene şi a modului în care putem preveni, sau ne putem apăra în
caz de urgenţă.
Nu există nici o raţiune pentru a crede că frecvenţa şi mărimea dezastrelor naturale (endogene) este pe
cale să scadă în viitorul apropiat, toate zonele virtual – locuite sau nu sunt zone de risc. Din analiza bazei de date,
se poate trage concluzia că magnitudinea şi frecvenţa dezastrelor naturale va creşte pe fondul schimbării climatice
globale.
Fenomenele care fac să crească vulnerabilitatea societăţii umane faţă de dezastrele naturale sunt:
- creşterea populaţiei;
- urbanizarea excesivă;
- degradarea mediului;
- lipsa de educaţie în această direcţie;
- lipsa de structuri locale specializate în managementul dezastrului;
- sărăcia;
- economii instabile şi dezvoltate haotic;
- ineficienţa cooperării internaţionale şi regionale în domeniu.
2.1.2. Clasificarea dezastrelor
Fenomenele cauzatoare de dezastre pot fi clasificate după două criterii principale:
- sursa fenomenului;
- modul de apariţie a efectelor.
Ca primă clasificare, fenomenele cauzatoare de dezastre se pot împărţi în:
- fenomene cauzatoare de dezastre cu sursă naturală de producere;
- fenomene cauzatoare de dezastre care au ca sursă activitatea desfăşurată de om.
Definiţie: - se înţeleg prin fenomene cauzatoare de dezastre cu sursă naturală de producere, acele
fenomene geo-climaterice care produc dezastre, fără ca acestea să implice sub nici o formă activitatea umană.
Definiţie: - se înţeleg prin fenomene cauzatoare de dezastre care au ca sursă activitatea desfăşurată de
om, acele fenomene generate de activităţile omeneşti, în principal cele de natură tehnologică, Un al doilea criteriu
de clasificare a dezastrelor este acela al modului de apariţie. Dacă se studiază orice fenomen potenţial generator de
dezastre, se poate constata că, în foarte puţine cazuri, efectele sale sunt unice fără a exista riscul antrenării unor
efecte dezastruoase secundare. Sub acest aspect, putem clasifica fenomenele generatoare de dezastre în: principale
şi secundare.
Din această clasificare înţelegem că orice factor de risc ce se manifestă ca dezastru poate antrena după
sine declanşarea unor manifestări dezastruoase de mai mare sau mai mică amploare, a unor factori de risc
principal, care declanşează un dezastru produs de un factor de risc secundar. Nu sunt puţine situaţiile în care un
factor de risc secundar produce efecte mult mai grave decât agentul declanşator.
În sensul definiţiei de la paragraful anterior, dezastrele naturale sunt generate de fenomene naturale care
se produc fără a fi cauzate în nici un fel de factori umani.
În funcţie de agenţii cauzatori, dezastrele naturale pot fi:
- cutremure;
- inundaţii;
- alunecări şi prăbuşiri de teren;
- înzăpezirile;
- epidemii şi epizootii.
- alte fenomene meteorologice periculoase;
 2.1.3. Descrierea calamităţilor naturale
2.1.3.1. Cutremurele
Cutremurele se pot produce brusc, fără nici un semn de avertizare. Acest tip de dezastru este cu atât mai
traumatizant cu cât manifestările lui sunt mai violente. Efectele sale pot fi considerabil diminuate, atât din punct de
vedere material, cât şi al stresului, printr-o pregătire adecvată a populaţiei. O bună pregătire, practică, în acest
domeniu are ca efect imediat reducerea daunelor materiale şi a pierderilor de vieţi omeneşti. Prin instruirea
populaţiei asupra modului de a acţiona în caz de cutremure se urmăreşte atingerea câtorva scopuri esenţiale:
- crearea unui mod de comportare calm, care să asigure un maxim de eficienţă în desfăşurarea activităţilor
impuse de o astfel de situaţie;
- asigurarea realizării unor deprinderi corecte de acţiune în propria locuinţă şi imediata vecinătate în caz
de cutremur;
- crearea unui climat de disciplină şi calm în caz de dezastru;
- diminuarea prin toate mijloacele a daunelor materiale şi pierderilor de vieţi omeneşti.

Originea şi manifestările cutremurelor de pământ

Cutremurele reprezintă o ruptură bruscă a continuităţii şi echilibrului unui fragment mai mult sau mai
puţin întins din scoarţa terestră sau mantaua terestră (în funcţie de adâncimea la care are loc deplasarea plăcilor
tectonice sau a modificărilor geologice de adâncime). Declanşate brusc, practic fără semne care să permită
prevederea acestor fenomene, cutremurele reprezintă factorul de risc cel mai greu de urmărit şi de prevenit.
Majoritatea seismelor sunt de natură tectonică, datorându-se modificărilor geologice de adâncime în
structura geo-morfologică a pământului. Ele se produc atunci când suma energiei pe care o acumulează progresiv
forţele interne, care acţionează asupra plăcilor tectonice, atinge într-un anume punct limita critică a rezistenţei
rocilor; acestea cedează brusc şi ruptura internă, aflată la diverse adâncimi (începând cu câţiva kilometri, până la
peste 100 kilometri), declanşează unde elastice care provoacă vibraţii ale scoarţei pământeşti. În focar un seism are
întotdeauna o durată de maxim câteva secunde pentru şocurile cele mai violente. Eliberarea energiei care se
dezlănţuie la hipocentru este rapidă, brusc mişcarea propagându-se de-a lungul faliei, iar tensiunile scad foarte
repede la zero. Totuşi, energia elastică, înmagazinată pe o mare rază a focarului unui cutremur puternic nu poate fi
eliberată deodată în întregime, aşa că, ulterior, au loc o serie de replici de intensitate din ce în ce mai mică (unde
atenuante).
Manifestările cutremurelor depind de tipurile de unde ce pot fi generate de acesta şi se propagă în
interiorul şi la suprafaţa pământului. Primul semnal al unui cutremur îl constituie undele de compresie, care sunt
unde longitudinale, de amplitudine şi perioade mici. Acest tip de unde se propagă asemănător undelor sonore,
manifestându- se prin zgomote înfundate. Pe traseul acestor unde rocile se comprimă şi se dilată, rând pe rând,
fiecare particulă fiind împinsă într-o mişcare oscilatorie de “du-te-vino”, în sensul de propagare a undei
antrenante.
Al doilea tip de unde, cu amplitudini şi perioade mari, este timpul de unde transversale, de torsiune sau
forfecare. Aceste unde sosesc după un număr de secunde sau de minute, în funcţie de distanţa până la focar. În
cazul acestor unde, particulele vibrează într-o mişcare puternică de o parte şi de alta, în plan perpendicular, pe
direcţia de propagare. Sugestiv, deplasarea particulelor de roci puse în mişcare de unde transversale, se aseamănă
cu aceea a unei coarde, care are o mişcare ondulatorie ca urmare a scuturării ei la un capăt.
Al treilea tip de unde înregistrate la un cutremur sunt undele de suprafaţă, acestea fiind cele care încreţesc
solul. Manifestările acestor unde, sunt asemănătoare cu mişcările pe care le produce o pală de vânt pe suprafaţa
unui lac. Efectul lor este determinant: se dislocă clădiri şi poduri, putând apare rupturi la conducte de suprafaţă sau
subterane.
În detaliu, procesul este foarte complicat, fiecare fel de undă fiind însoţită de altele descendente din
aceeaşi categorie. În orice caz, este cert că cele trei tipuri de unde au nu numai moduri de manifestare, ci şi viteze
de propagare diferite: în timp ce viteza de propagare a undelor longitudinale este constantă, viteza undelor
transversale sau a celor de suprafaţă creşte proporţional cu distanţa parcursă. În apropierea epicentrului viteza
undelor de compresie este de 7,1 kilometri/sec., iar a undelor de suprafaţă este de 4 kilometri/sec. Undele de
propagare se deplasează prin interiorul scoarţei pământeşti, ajungând în diverse puncte fie direct, fie după reflexie
pe suprafaţa pământului sau reflexii şi / sau refracţii pe suprafeţe de discontinuitate din interiorul pământului. Prin
reflexii sau refracţii caracterul undei poate fi schimbat, unda transformându-se din undă longitudinală în undă
transversală sau invers. Undele de suprafaţă se propagă cu viteză constantă de circa 3,7 kilometri/sec. Ele ajung
într-un anume punct, fie direct – urmărind între epicentru şi punctul de observare arcul scurt de cerc mare care
trece prin aceste două puncte, fie indirect, urmărind arcul lung, manifestându-se prin urmare în mai multe faze.
Mişcarea la suprafaţa solului este fie o mişcare transversală fără componentă verticală (unde Love), fie o mişcare
eliptică transversală (unde Rayleigh).
 Aprecierea mărimii cutremurelor
Cutremurele de pământ sunt caracterizate prin durată, frecvenţa de producere, intensitate şi efectele pe
care le produc.
Durata cutremurelor este, în general, mică (de la câteva fracţiuni de secundă până la câteva secunde), însă
vibraţiile respective se pot repeta la intervale de timp mai scurte sau mai lungi.
Frecvenţa de producere a cutremurelor la nivel mondial este destul de mare, fiind estimate la o medie de
circa un milion pe an.
După intensitatea lor, cutremurele de pământ pot fi microseisme, înregistrate doar de aparatura specială
de detectare a mişcărilor scoarţei pământeşti şi macroseisme sesizate şi de oameni, fenomene ce au urmări mai
mult sau mai puţin importante, în funcţie de pagubele materiale provocate. Intensitatea cutremurelor variază de la
o regiune la alta, iar în limitele teritoriale ale unei regiuni, intensitatea cutremurelor se manifestă diferit, în funcţie
de natura petrografică a structurilor superioare ale pământului, nivelul apelor subterane din regiunea respectivă şi
calitatea construcţiilor. Astfel, în rocile compacte, tari şi nealterate, influenţa cutremurelor se simte mai slab decât
în rocile alterate, moi sau mobile. De asemenea, prezenţa stratului freatic de suprafaţă (la adâncimi cuprinse între
2–5 metri) sau faptul că fundaţiile construcţiilor ajung până aproape de stratul freatic, fac ca intensitatea
cutremurului să crească.
Din punct de vedere al intensităţii, cutremurele de pământ se clasifică după două scale seismologice de
evaluare: MSK–64 sau Mercalli şi Richter.
Scala MSK–64 are ca bază acceleraţia maximă a terenului determinată de cutremur şi indică posibilele
consecinţe ale cutremurului. În conformitate cu această scară, sunt determinate 12 grade de evaluare.
Scara Richter ţine cont de energia eliberată de cutremur şi a fost elaborată după construirea unor
instrumente evoluate din punct de vedere tehnologic, apte să măsoare această energie. Scara este împărţită în 9
gradaţii, fiecare dintre ele indicând efectele de 10 ori mai mari decât ale seismului de grad imediat inferior. Un
cutremur de gradul doi pe scara Richter este abia perceput, unul de gradul cinci produce daune minore, unul de
gradul şapte este grav, iar unul de gradul opt este violent.
Între energia eliberată de cutremur (măsurată în ergi) şi valoarea magnitudinii aceluiaşi cutremur se poate
stabili (empiric, în urma unui mare număr de observaţii) o relaţie de tipul unei funcţii de gradul unu (funcţie de
tipul ax + b = c, unde “x” reprezintă magnitudinea, iar “c” reprezintă o valoare derivată din energie).
Magnitudinea este o mărime utilizată în seismologie pentru caracterizarea cutremurelor de pământ pe
baza datelor instrumentale, indiferent de informaţiile la nivel macroscopic (observaţii directe fără utilizarea de
instrumente de măsură).
Iniţial, magnitudinea a fost definită prin cutremurele superficiale (adâncimea focarului este de cca 20
kilometri) drept o funcţie matematică aplicată raportului între amplitudinea maximă (B) exprimată în microni,
înregistrată de un seismograf standard la distanţa epicentrală de 100 kilometri şi amplitudinea care corespunde în
condiţii precizate, cutremurului de magnitudine zero. Ulterior, magnitudinea a fost definită cu ajutorul datelor
oricărui seismograf şi pentru orice cutremur fără limitări prea restrânse privitoare la adâncimile şi distanţa
epicentrală, introducând amplitudinea (A) a mişcării solului, în locul amplitudinii (B), precum şi anumiţi termeni
de corecţii, care ţin seama de particularităţile condiţiilor de înregistrare, de individualitatea cutremurului studiat.
Aceşti factori sunt cei care caracterizează condiţiile geologice ale regiunii în care se face înregistrarea, tipul de
seismograf folosit, mecanismul de producere a cutremurului, adâncimea focarului, repartiţia orizontală a energiei
în focar, observarea undelor pe diverse direcţii şi parcursuri etc.

Măsuri şi reguli privind protecţia antiseismică a locuinţelor

Experienţa arată că persoanele care au noţiuni despre regulile de asigurare a locuinţelor în caz de
cutremur au putut acţiona concret, salvându-şi în acest mod viaţa, familiile şi bunurile materiale, în măsura în care
acest lucru este posibil.
Pentru protecţia personală este necesară realizarea măsurilor de protecţie a locuinţei prin:
- recunoaşterea locurilor în care vă puteţi proteja: - grindă, toc de uşă solid, masă sau birouri rezistente
(sub care vă puteţi adăposti) etc.;
- identificarea şi consolidarea unor obiecte care se pot deplasa sau cădea în timpul seismului;
- asigurarea măsurilor de înlăturare a pericolului de incendiu, evitarea distrugerilor şi protecţia
instalaţiilor de alimentare cu electricitate şi gaze;
- cunoaşterea şi întreţinerea în stare de funcţionare a punctelor principale de întrerupere a alimentării cu
aceste resurse;
- asigurarea stării de rezistenţă a locuinţei. La nevoie se vor consulta specialiştii în domeniul
construcţiilor sau organele de protecţie civilă;
 - asigurarea unor rezerve permanente de apă potabilă şi alimente, precum şi medicamente de strictă
necesitate (mai ales dacă în familie există bolnavi cronici sub tratament permanent) care pot fi păstrate în timp.
Aceste rezerve vor fi verificate periodic, procedându-se la înlocuirea lor atunci când este cazul;
- asigurarea în locuri cunoscute de toţi membrii familiei şi uşor accesibile a unor obiecte de îmbrăcăminte
strict necesare, pentru toate situaţiile (timp rece, fenomene meteorologice deosebite etc.), precum şi a unor truse de
prim-ajutor familial;
- asigurarea unor resurse care să permită deplasarea şi informarea (lanterne, aparat de radio portabil),
avându-se grijă ca acestea să fie dotate cu bateriile sau acumulatoarele necesare;
- trebuie cunoscute locurile celor mai apropiate unităţi medicale, numerele de telefon şi sediile
inspectoratelor de protecţie civilă, pompieri, poliţie, precum şi alte adrese utile;
Prin aceste măsuri simple şi la îndemâna tuturor se pot reduce considerabil pierderile de bunuri materiale
şi vieţi omeneşti provocate de seism.

2.1.3.2. Alunecările şi prăbuşirile de teren

Alături de cutremure şi inundaţii, alunecările de teren se situează printre cele mai importante dezastre
naturale ale căror consecinţe, uneori se manifestă sub formă de importante distrugeri de bunuri materiale şi
pierderi de vieţi omeneşti.
Există numeroase exemple de alunecări de teren, care au produs mari pagube materiale şi pierderi de vieţi
omeneşti.
Cele mai importante alunecări de teren se produc în zone geografice cu relieful viguros, climă tropicală
sau temperată, cu ploi abundente, zone caracterizate prin seismicitate ridicată, prezenţa unor depozite importante
de argile senzitive etc.
În România sunt cunoscute o serie de alunecări de teren care au afectat obiective economice şi sociale
importante în localităţile Iaşi, Suceava, Zalău, Orşova, Pârcovaci, Malu cu Flori, Râu Mare-Retezat etc.
Datorită schimbărilor climatice din ultimii ani din ţara noastră, s-au întrunit mai multe din aceste cauze,
fapt în urma căruia a rezultat mărirea numărului şi amploarei alunecărilor de teren, culminând în anul 1997, prin
afectarea a 29 de judeţe ale ţării cu pagube deosebit de importante. Din această cauză, acest fenomen trebuie luat
în consideraţie ca dezastru natural ce necesită o pregătire specială a populaţiei, pentru a preveni şi atenua efectele
sale.

2.1.3.3. Inundaţiile
Inundaţiile sunt fenomene meteorologice catastrofale produse prin acumulări de apă, care nu pot fi
preluate de cursurile normale. Forţa de agresiune şi puterea de distrugere datorită inundaţiilor se manifestă prin
două mecanisme:
- unda de şoc a valului iniţial (unda de viitură); enormă ca forţă şi relativ scurtă ca durată, acţionează în
maniera unui “berbec lichid” prin şocul produs de valul frontal al masei de apă acumulat. Acest val dispune de o
forţă de distrugere, care atacă orice obstacol aflat în calea sa: construcţii, poduri, rambleuri de cale ferată, etc.
Înălţimea şi volumul viiturii sunt factori determinanţi atât pentru timpul de deplasare al acesteia, cât şi pentru
distrugerile provocate. Acest tip de viitură se produce cu precădere în cazul ruperilor de baraje şi diguri, fenomen
ce antrenează după sine eliberarea în aval a unei mari cantităţi de apă, cu presiune sporită datorită faptului că
ruperile de baraje se produc, în general, pe distanţe destul de mici. Aceste fapte destul de strânse au ca efect
creşterea presiunii valului format, acţionând ca nişte amplificatori de presiune, ceea ce amplifică implicit şi
efectele distrugătoare ale viiturii, precum şi timpul de deplasare al acesteia;
- inundaţiile rezultate din apa acumulată care nu se poate scurge într-un ritm normal de-a lungul
vechiului curs de apă. Acest tip de inundaţie este la fel de agresiv ca cel descris anterior, dar mai puţin important
ca întindere şi timp de acţiune.
În această categorie intră şi inundaţiile fluviale (sau pe cursurile unor râuri). Acest tip de inundaţii se
datorează căderii mari de precipitaţii (ploaie sau zăpadă) şi/sau dezăpezirilor bruşte. În aceste condiţii nu se pot lua
măsuri directe de prevenire a cauzelor ce provoacă inundaţiile, ci indirect se poate acţiona asupra unor factori
secundari care pot limita acest tip de inundaţii.
Pe lângă efectele directe detaliate mai sus, se pot manifesta şi o serie de efecte indirecte, astfel:
- întreruperea proceselor de producţie;
- întârzieri în livrarea produselor;
- cheltuieli pentru apărare în timpul inundaţiilor;
- cheltuieli pentru normalizarea vieţii după inundaţii;
- reducerea exporturilor.
Prevenirea inundaţiilor de acumulare se poate asigura prin luarea următoarelor măsuri:
 - realizarea unor suprafeţe bine populate cu vegetaţie în bazinul râurilor şi fluviilor, care conduc, pe de o
parte, la o bună absorbţie a umidităţii în exces a terenurilor de luncă (limitrofe cursurilor de apă), iar pe de altă
parte, la crearea unui sol poros care poate absorbi o cantitate de apă;
- amenajarea de terase şi culturi pe pante care barează şi diminuează forţa viiturilor, având acelaşi efect ca
măsurile enumerate la punctul anterior;
- regularizarea cursurilor de apă prin crearea de bazine, prin reţinerea creşterilor de nivel pe timpul şi din
cauza ploilor torenţiale sau a căderilor masive de precipitaţii în sezonul de iarnă;
- folosirea bazinelor de expansiune a creşterilor de nivel. În acest scop se construiesc diguri care
flanchează albia cursurilor de apă cu pericol de inundaţii de-a lungul zonelor de inundabilitate.
Se suprimă punctele de strangulare a cursurilor de apă prin următoarele metode:
- amenajarea optimă a profilurilor podurilor;
- amenajarea de cheiuri pentru lărgirea cursurilor de apă în punctele de debit maxim;
- adâncirea optimă a cursurilor de apă, în punctele critice de debit;
- crearea de canale secundare pentru evacuarea apei în exces;
- păstrarea “braţelor moarte” ale cursurilor de apă;
- asigurarea unui control permanent al evoluţiei creşterii nivelului apei.
Intervenţia în cazul creşterii nivelului apei pentru a împiedica inundaţiile, se referă la:
- închiderea sau deschiderea alternativă sau conjugată a construcţiilor ajutătoare de pe cursurile de apă
afectate de viituri sau pericol iminent de inundaţii;
- degajarea construcţiilor de pe cursurile de apă.

Inundaţiile provocate de distrugerea digurilor maritime şi fluviale se pot produce în acele locuri unde
s-au efectuat lucrări de îndiguire pentru asanarea terenurilor ameninţate de inundaţii şi/sau băltiri frecvente.
Originea acestui tip de lucrări se află în încercarea de a reda utilizării productive a unor mari suprafeţe de
teren.
Ruperea acestor diguri şi/sau baraje se datorează unor cauze accidentale, (combinarea undelor de viitură
sau mareelor cu fenomene meteorologice periculoase), iar în cazul digurilor fluviale, prin creşterea anormală şi
necontrolată a apei în timpul unor furtuni de amploare cu căderi semnificative de precipitaţii.
Prevenirea acestor catastrofe se asigură dacă sunt luate următoarele măsuri:
- se refac şi se repară periodic în regim de urgenţă breşele care apar în construcţiile hidrotehnice
menţionate mai sus;
- se prevede şi se execută în permanenţă întreţinerea digurilor;
- se prevăd drumuri funcţionale şi de acces, care să permită transportul rapid de materiale pentru reparaţii
şi astuparea breşelor;
- se urmăresc şi se consultă permanent prognozele meteorologice;
- se asigură un sistem eficient de supraveghere, înştiinţare şi alarmare.

2.1.3.4. Înzăpezirile
Înzăpezirile sunt fenomene sezoniere produse de căderi masive de precipitaţii sub formă de zăpadă, fiind
accentuate de condiţiile meteorologice în care se produc. Efectele acestor fenomene pot fi clasificate în funcţie de
timpul şi modul lor de manifestare. După aceste criterii, înzăpezirile pot avea: efecte imediate; efecte secundare,
manifestate la intervale mai mari sau mai mici de timp, în funcţie de evoluţia condiţiilor meteorologice.
În prima categorie sunt cuprinse: blocarea căilor de transport; întreruperea alimentărilor cu energie
electrică şi alte resurse (în principal apă potabilă), afectarea unor activităţi industriale şi sociale.
Efectele pe timp îndelungat ale acestor fenomene sunt generate de topirea acumulărilor de zăpadă, fie pe
terenurile afectate, fie prin dezgheţurile podurilor de gheaţă formate pe cursurile de apă în zona geografică
afectată. Principala manifestare de tip catastrofal consecutivă dezgheţului este producerea de inundaţii, care nu au
efecte violente, în schimb, afectează major anumite tipuri de activităţi (cu precădere cele agro-industriale), precum
şi mediul înconjurător.
Principalele daune produse de astfel de fenomene se înscriu în sfera daunelor produse asupra bunurilor
materiale, pierderile de vieţi omeneşti, fiind un fenomen puţin probabil şi cu număr foarte mic de victime.

2.1.3.5. Epidemii şi epizootii

Epidemia constă în răspândirea în proporţii de masă a unei boli transmisibile la oameni.
Epizootia constă în răspândirea în proporţii de masă a unei boli transmisibile la animale.
Pandemia constă în răspândirea în proporţie de masă a unei boli transmisibile de la animale la oameni.
 2.1.3.6. Alte fenomene meteorologice periculoase
În afara efectelor produse de căderile masive de zăpadă, care reprezintă un fenomen sezonier cu
caracteristici speciale, mai există şi alte tipuri de fenomene meteorologice în măsură să aibă urmări catastrofale.
Unele dintre acestea au un caracter independent de anotimp, o altă categorie fiind de asemenea
condiţionată de anotimpul favorabil producerii lor. Această clasificare nu exclude manifestările anormale, care pot
apare, în anumite condiţii, în perioade ale anului care nu sunt specifice manifestărilor respective.
Principalele fenomene meteorologice periculoase la care se poate face referire în acest caz sunt: furtunile
şi valurile excesive de căldură.
Deşi, până nu demult, ultimul fenomen menţionat nu se încadra în gama de manifestări climatice
specifice ţării noastre, în ultimii ani, datorită schimbărilor climatice şi a modificărilor semnalate în structura
stratului de ozon, acest fenomen a apărut din ce în ce mai pregnant. Astfel, valurile de caniculă devin un fenomen
meteorologic demn de luat în seamă, cu efecte majore asupra populaţiei şi patrimoniului agro-forestier, care
impune măsuri speciale de comportament şi reducere a efectelor sale.
Ambele fenomene meteorologice descrise mai sus, sunt cu atât mai mult de luat în consideraţie, cu cât
efectele lor imediate pot antrena activarea unor factori de risc secundari, de producere de evenimente catastrofale
cu efecte mai grave decât cele ale evenimentelor generatoare. Astfel, furtunile pot avea ca urmări:
- inundaţii;
- accidente pe căile de transport;
- accidente industriale.
De asemenea, valurile de căldură excesivă pot avea ca efecte:
- declanşarea unei secete prelungite;
- activarea unor focare de epidemii şi/sau epizotii;
- declanşarea unor incendii (mai ales de pădure sau în zone cu vegetaţie uscată).
Alte fenomene meteorologice periculoase sunt: lapoviţa, fulgerele, grindina, chiciura, ceaţa, viscolul,
crivăţul, îngheţul puternic.

2.2. Dezastrele – evenimente provocate de accidente

2.2.1. Noţiuni generale
Activitatea umană a avut de-a lungul timpului, prin dezvoltarea tehnologică pe care a cunoscut-o în
ultimul secol, un impact deosebit asupra mediului înconjurător.
Din păcate, efectele industrializării intensive, precum şi dezvoltarea majoră a reţelelor de transport au
generat numeroase catastrofe de proporţii şi continuă să constituie o permanentă ameninţare la adresa mediului
înconjurător, oamenilor şi bunurilor materiale.
Principalii factori de risc tehnologic sunt cei de natură chimică şi/sau nucleară, transportul deşeurilor sau
substanţelor toxice, precum şi transportul de diverse substanţe pe conducte magistrale sunt, de asemenea, factori
de risc cauzatori de catastrofe. În esenţă, catastrofele tehnologice pot fi generate de:
a) accidente chimice;
b) accidente nucleare;
c) accidente la construcţii hidrotehnice;
d) accidente pe căi rutiere, navale, feroviare, aeriene, fluviale sau la conducte magistrale.

2.2.2. Accidentele chimice

2.2.2.1. Accidentul chimic la agenţii economici
Dezvoltarea industriei chimice în ţara noastră a dus şi la apariţia unor substanţe toxice industriale, care
atât în domeniul procesului de producţie, cât şi în procesul de utilizare, depozitare sau transport a acestora, să
prezinte şi un factor de risc chimic. Ca urmare, există posibilitatea ca la orice dereglare a procesului, prin avarierea
sau deteriorarea unei instalaţii, a unui utilaj sau mijloc de transport, să se poată elibera în mediul înconjurător
substanţe toxice.
Eliberarea necontrolată în mediul înconjurător, a unor substanţe toxice industriale, în concentraţii mai
mari decât concentraţiile maxime admise şi care pun în mare pericol populaţia din zonă, constituie un accident
chimic.
Accidentele chimice pot fi minime, atunci când într-o instalaţie-sursă toxică (sursă de pericol chimic) se
produce o avarie controlabilă, urmată de eliminarea unor cantităţi de substanţe toxice în mediul înconjurător.
Accidentele chimice sunt maxime, atunci când la instalaţia-sursă toxică se produce o avarie
necontrolabilă; în acest caz, din instalaţia-sursă toxică se elimină în mediul înconjurător o mare parte sau întreaga
cantitate de substanţă toxică. Aceste accidente chimice maxime se pot produce atât în timp de pace, ca urmare a
unor neglijenţe, defecţiuni, dereglări de proces etc., sau în timp de război, datorită atacurilor din aer, ori a unor
acţiuni diversioniste sau teroriste.
Sunt considerate substanţe toxice industriale, substanţele chimice care datorită proprietăţilor fizice,
chimice şi fiziopatologice în concentraţii mici, produc intoxicaţii ale oamenilor şi animalelor la distanţe foarte
mari, depăşind limitele agentului economic sursă toxică, şi care creează zone de acţiune ce pot cuprinde localităţi
întregi cu tot ceea ce se afla în acel moment în zonă.
Dintre produsele chimice care prezintă pericol se disting următoarele categorii de substanţe:
- substanţe cu acţiune iritantă, caustică şi sufocant-asfixiantă, cum sunt: amoniacul, clorul, acidul azotic,
acidul clorhidric, acidul fluorhidric, oxizii de sulf, oxizii de azot, fosgenul, clorcianul, dioxidul de sulf;
- substanţele cu acţiune toxică generală, cum sunt: hidrogenul sulfurat, acidul cianhidric, sulfura de
carbon, oxizii fosforului, oxiclorura de fosfor, fosfina.
Toate aceste substanţe toxice industriale se pot găsi în instalaţiile-sursă toxică sub formă de gaze, gaze
lichefiate, gaze comprimate, vapori, aerosoli sau lichide. Ele pot acţiona asupra organismului prin inhalare,
ingerare sau contact cu pielea sau ţesuturile (cutanat sau subcutanat).
Spaţiul în care substanţa toxică industrială îşi manifestă acţiunea vătămătoare, ca urmare a unui accident
chimic, se numeşte focar chimic.
La instalaţiile în care se află substanţele toxice industriale, în cazul unui atac din aer, prin lovituri directe
sau indirecte, se pot produce unele avarii necontrolate, care duc la formarea într-un timp foarte scurt şi în imediata
apropiere a instalaţiilor respective, a unei suprafeţe contaminate (cazul instalaţiilor cu substanţe toxice lichide sau
gaze lichefiate) cu dimensiuni de câteva sute sau mii de metri pătraţi.
În cazul substanţelor toxice industriale sub formă de gaz sau vapori, se formează în mediul înconjurător,
instantaneu sau într-un interval scurt de timp, un nor toxic.
Substanţa toxică iniţială, împreună cu vaporii de scurgere, prin procese complexe de evaporare-
vaporizare, creează, de asemenea, un nor toxic.
Norul toxic astfel creat se deplasează pe direcţia vântului, rezultând o zonă de acţiune a norului toxic, de
regulă de formă tronconică.
În condiţii de calm atmosferic, zona de acţiune a norului toxic are formă emisferică.
Dimensiunile zonelor de acţiune ale norului se stabilesc pentru valori letale (zona letală) sau de intoxicare
(zona de intoxicare).
Zona letală este considerată zonă de acţiune a norului toxic în care concentraţia substanţei toxice
(concentraţia de intoxicare) poate produce moartea unei persoane într-un timp de cel mult 15 minute, prin inhalare.
Zona de intoxicare, este considerată zonă de acţiune a norului toxic în care concentraţia substanţei toxice
(concentraţia de intoxicare) poate produce intoxicarea organismului timp de 1–15 minute, fiind necesar
tratamentul medical (limita de suportabilitate).
Dimensiunile zonelor de acţiune a norului toxic şi persistenţa norului toxic depind de următorii factori:
- natura substanţei toxice industriale şi cantitatea existentă în momentul declanşării pericolului;
- valorile concentraţiilor letale şi de intoxicare;
- situaţia meteorologică;
- proprietăţile fizice şi chimice ale substanţelor existente în momentul pericolului în instalaţie.
Parametrii focarului chimic, care se determină de către specialiştii agentului economic sursă de pericol
chimic sunt:
- suprafaţa de răspândire a substanţei toxice industriale;
- dimensiunile zonelor de acţiune ale norului toxic, stabilind lungimile zonei letale şi de intoxicare;
- durata de acţiune a norului toxic (persistenţa);
- direcţia de propagare a norului toxic.

2.2.2.2. Accidentul chimic pe timpul transportului substanţelor periculoase

Substanţe periculoase sunt considerate acele produse chimice, care pe timpul transportului cu mijloace
auto sau pe calea ferată, (în cisterne, containere sau alte ambalaje), datorită unor accidente de circulaţie, avariilor
apărute la mijlocul de transport sau ambalaj, reacţiilor chimice neprevăzute, nerespectării normelor tehnice de
ambalare şi transport sau altor factori neprevăzuţi, pot conduce la apariţia unor explozii, incendii, emisii de gaze,
vapori toxici sau la răspândirea de substanţe periculoase pe sol sau în mediul înconjurător.
Explozia, incendiul, emisia de gaze de vapori se pot produce direct în mijlocul de transport sau în urma
răspândirii substanţelor periculoase pe sol.
Mijloacele de transport a substanţelor periculoase trebuie să fie marcate cu etichete şi indicatoare de
avertizare.
 Măsurile de protecţie şi de intervenţie
adoptate pe timpul transportului
Măsurile de protecţie şi de intervenţie pe timpul transportului substanţelor periculoase se stabilesc în
funcţie de tipul substanţei (substanţe explozive, gazoase sau lichide toxice, inflamabile, corosive, infectante, etc.)
şi de clasa substanţei periculoase.
În funcţie de aceste date se poate trece la o evaluare a pericolului prin stabilirea: zonei de răspândire;
zonei de pericol; zonei de izolare; zonei de evacuare.
Dimensiunile zonelor şi măsurilor de protecţie sunt specifice fiecărei clase de substanţe periculoase şi de
tipul acesteia.

Măsurile de protecţie şi de prevenire după accident

Măsurile de protecţie ce trebuiesc întreprinse după accident, pe măsura sosirii forţelor de intervenţie, se
referă la:
- stabilirea locului de conducere a acţiunilor şi a legăturilor;
- delimitarea şi marcarea zonelor de răspândire, pericol, izolare şi evacuare;
- stabilirea direcţiei de deplasare şi a dimensiunilor zonei de acţiune a norului toxic cu efecte periculoase;
- alarmarea populaţiei şi adăpostirea în locuinţe cu etanşarea uşilor şi ferestrelor;
- evacuarea temporară a populaţiei şi a animalelor din zona de acţiune a norului toxic pe toată durata
acesteia (dacă este cazul);
- scoaterea vătămaţilor din zona accidentului, acordarea primului-ajutor şi a asistenţei medicale de
urgenţă şi transportul lor la spital;
- interzicerea accesului în zonă şi îndepărtarea din zonă a persoanelor neautorizate, paza zonei,
îndrumarea circulaţiei;
- desfăşurarea acţiunilor de limitare şi de înlăturare a urmărilor accidentului, ţinându-se seama de tipul
substanţelor şi neutralizarea acestora.

2.2.3. Accidente nucleare

Radiaţiile prezente în natură nu diferă nici ca tip, nici ca efect, de cele produse artificial. Fiecare dintre
noi este expus radiaţiei, mai mult sau mai puţin, în funcţie de iradierea naturală a organismului uman datorită
radiaţiilor ionizate, existente în mediul înconjurător.
În această categorie de radiaţii cosmice intră radiaţiile gamma terestre, având ca sursă radioactivitatea
materialelor scoarţei terestre, produsele de dezintegrare ale radonului şi thoriului cu concentraţii mai ridicate în
locuinţe şi alte spaţii neventilate, precum şi radioactivitatea alimentelor (potasiu – 40 reprezintă sursa cea mai
importantă de iradiere internă).
Sursele de radiaţii artificiale, în care intră instalaţiile de radiaţii X, diferiţi radionuclizi şi radiaţiile
gamma, au o întrebuinţare în domeniul medical, asigurând o varietate de procedee pentru diagnostic, investigaţii şi
terapie externă şi internă.
Prin specificul muncii, există un mare număr de persoane expuse la radiaţii ionizante în domeniile de
control a unor procese şi a calităţii produselor, în cercetare, în industria energetică, nucleară, etc. Iradierea
suplimentară a organismului uman are loc ca urmare a răspândirii radionuclizilor rezultaţi în experienţele nucleare
executate în atmosferă şi depunerile pe sol a materialelor radioactive.
În cazul unui accident la un obiectiv nuclear cu contaminarea radioactivă a factorilor de mediu, valoarea
iradierii suplimentare creşte, aşa cum s-a întâmplat în anul 1986 când, datorită accidentului de la C.N.E. Cernobâl,
ea a cunoscut o ridicare bruscă, fără a depăşi la noi, în medie, 65% din iradierea naturală.
Se poate aprecia că ponderea cea mai importantă în iradierea organismului uman o are iradierea naturală –
cca. 66%, urmată de iradierea medicală – 23%.
Radiaţiile ionizante sunt dăunătoare organismului uman şi este necesar ca populaţia să fie protejată faţă
de o expunere inutilă sau excesivă, dar trebuie luate în considerare şi beneficiile pe care le aduc prin diferite
proceduri de tratament.
Deoarece efectele radiaţiilor sunt determinate de doza de radiaţii primită care asociază un factor de risc, s-
au stabilit limite maxime pentru doze, atât pentru persoanele din mediul de lucru cu radiaţiile de 50 mSv/an (Sv -
Sivert), cât şi pentru populaţie – de 5 mSv/an.
Principalele surse de accident nuclear care pot creşte iradierea suplimentară, sunt:
- sateliţii artificiali care au la bord generatoare de energie electrică în conversie directă, reactoare nucleare
cu plutoniu sau uraniu îmbogăţit;
- avioanele care transportă substanţe radioactive cu activitate mare sau arme nucleare;
 - navele maritime de suprafaţă sau submarine, care au instalaţii nucleare proprii pentru propulsie,
transportă arme nucleare, combustibil iradiat sau deşeuri radioactive;
- depozitele de deşeuri radioactive de înaltă radioactivitate de la centrele nucleare electrice şi de la
retragerea combustibilului iradiat;
- instalaţiile de morărit, concentrare, preparare, şi retratare a combustibilului iradiat;
- reactoarele nucleare energetice sau de cercetare;
- obiectivele nucleare subterane pentru testare în scopuri paşnice;
- transportul terestru al surselor radioactive.
Centralele nucleare electrice având în structură reactoare nucleare de mare putere (500 – 1000 MW),
constituie, aşa cum au demonstrat accidentele nucleare de la Windscale (1957), There Mile Island (1979) şi, în
mod deosebit, Cernobâl (1986), pericolele cele mai grave pentru contaminarea mediului înconjurător în astfel de
situaţii.
Reactoarele nucleare energetice au totuşi un grad de siguranţă, conferit de concepţia apărării în
profunzime prin mai multe bariere fizice împotriva produselor de fisiune: teaca elementelor combustibile, circuitul
primar de răcire, sistemul de anvelopare, precum şi existenţa sistemelor speciale de securitate pentru oprirea
rapidă, răcirea de avarie şi preluarea căldurii reziduale, alimentarea locală cu energie electrică a consumatorilor
vitali, etc.
La funcţionarea în deplină siguranţă a centralelor nucleare energetice o contribuţie de seamă o aduc
tehnologiile avansate, folosite în fabricarea componentelor şi echipamentelor, verificarea iniţială şi periodică a
calităţii acestora, pregătirea şi specializarea personalului operator care asigură exploatarea, gradul înalt de
automatizare şi folosirea calculatoarelor de proces.
La un accident produs la o centrală nucleară degajările radioactive în atmosferă, sunt preluate de vânt,
care transportă radioizotopii de xenon, kripton, iod şi cesiu sub formă de aerosoli sau gaze şi care se dispersează în
atmosferă, concentraţia descrescând cu distanţa.
Acest nor radioactiv prezintă pentru om, un risc la expuneri în trei ipostaze:
- expunerea externă la radiaţiile emise de componenţii din norul purtat, de materialele depuse pe sol şi pe
corp;
- expunerea internă la radiaţie prin inhalarea substanţelor radioactive din aer;
- expunerea internă prin consumul, în timp, al alimentelor şi apei contaminate radioactiv.

Măsuri de protecţie şi intervenţie în cazul accidentelor nucleare

Un rol important în sesizarea accidentului nuclear, declanşarea oportună a aplicării măsurilor de protecţie
şi desfăşurarea acţiunilor de intervenţie specifice, îl are supravegherea şi controlul radioactivităţii mediului
înconjurător, care se realizează prin:
- laboratorul de control dozimetric al instalaţiilor şi mediului înconjurător, existent la nivelul centralei
nuclearo-electrice şi care are dispus în zone de risc mai multe posturi fixe pentru măsurători gamma, prevăzute şi
cu staţii radio pentru transmiterea automată a datelor;
- staţiile de control a radioactivităţii mediului înconjurător, din subordinea Ministerului Mediului şi
Gospodăririi Apelor, care execută într-un program continuu măsurarea radioactivităţii atmosferice, apelor de
suprafaţă, vegetaţiei şi solului cu ajutorul utilajelor şi aparaturii, pentru determinarea radioactivităţii aerului şi
radiodebitmetrelor pentru determinarea radioactivităţii la locul de dispunere;
- laboratoarele de igienă a radiaţiilor aparţinând Ministerului Sănătăţii, care evaluează nivelul de
radioactivitate şi gradul de contaminare radioactivă a mediului înconjurător şi a populaţiei prin control sanitar
radiotoxicologic şi radioecologic. Se măsoară conţinutul radioactiv din aer, al depunerilor la sol, apei potabile,
vegetaţiei, laptelui şi produselor lactate, altor produse alimentare considerate ca principali vectori de iradiere
internă a populaţiei. De asemenea, se indică şi determină izotopii radioactivi critici (Iod – 131 şi Cesiu – 137 –
prin metode spectometrice şi Strontiul – 90 – prin analize radiochimice).
Cadrul legal existent în România, aliniat celorlalte ţări şi cerinţelor Agenţiei Internaţionale pentru Energie
Atomică de la Viena, stabileşte obligaţiile conducerii obiectivelor nucleare, ca şi ale autorităţilor publice în caz de
accident nuclear.
Potrivit acestor prevederi, conducerea obiectivului nuclear întocmeşte un plan propriu de protecţie şi
intervenţie sau de urgenţă pentru amplasament, iar organele judeţene şi ale Municipiului Bucureşti, în colaborare
cu Comisia Centrală pentru intervenţie în caz de accident nuclear, întocmesc planuri de protecţie şi intervenţie la
nivel judeţean şi al Municipiului Bucureşti, care cuprind responsabilităţile ce revin autorităţilor locale şi măsurile
pentru protecţia cetăţenilor din zona de risc.
 Nici un obiectiv nuclear nu este autorizat să funcţioneze dacă nu satisface cerinţele, inclusiv în domeniul
securităţii nucleare, ale radioprotecţiei şi dacă nu are un plan de urgenţă coerent şi viabil. Acest plan se verifică
prin exerciţii practice până la punerea în funcţiune a centralei nuclearo-electrice.
În strânsă legătură cu planul propriu de intervenţie al centralei, se verifică şi planul de protecţie şi
intervenţie întocmit de organul judeţean şi al Municipiului Bucureşti. Se desfăşoară în acest scop activităţi de
pregătire care să permită, într-o situaţie de accident, atât acţiunea eficientă a personalului cu atribuţii de conducere,
a tuturor forţelor de intervenţie, cât şi a populaţiei pentru aplicarea măsurilor de protecţie şi regulilor de
comportare.
Cu această ocazie, se asigură cunoaşterea responsabilităţilor, urmărirea şi realizarea unor măsuri pentru
asigurarea înştiinţării şi alarmării, supravegherea radioactivităţii factorilor de mediu, ducerea acţiunii de către
forţele proprii de intervenţie, pentru înlăturarea efectelor produse de accident.
Pentru pregătirea populaţiei, se folosesc pliante, având ca obiect accidentul nuclear şi alte materiale
ilustrative care pot sprijini această acţiune. Un rol important îl are informarea populaţiei prin mijloacele audio-
vizuale, la care sunt chemaţi să participe specialiştii din cadrul obiectivului nuclear, care pot să-şi aducă o
contribuţie importantă la mărirea încrederii cetăţenilor în siguranţa funcţionării instalaţiei nucleare, dar şi în
cunoaşterea şi realizarea celor mai utile măsuri de protecţie pentru populaţie. La producerea unui accident se
desfăşoară următoarele activităţi mai importante:
- obiectivul trece la starea de urgenţă generală;
- în localităţile cuprinse în zona afectată de evacuarea de materiale radioactive, în exteriorul
amplasamentului, se introduce alarma chimică;
- prin mijloacele la dispoziţie: radio, televiziune, reţeaua de radioamplificare se fac recomandări
populaţiei pentru adăpostirea în locuinţe şi luarea măsurilor de protecţie a surselor de apă, alimentelor, grajdurilor,
animalelor etc. Trebuie reţinut faptul că adăpostirea în locuinţe permite reducerea expunerii la radiaţii de 5 ori în
raport cu norul şi de 20 de ori în raport cu depunerile de radionuclizi din exterior. Utilizarea adăposturilor de
protecţie civilă special construite este foarte eficientă în asemenea situaţii. Cetăţenii din localităţile alarmate,
auzind semnalul sonor, dat prin sirenă, desfăşoară următoarele activităţi:
- se deplasează rapid spre locuinţe;
- asigură protecţia fântânilor, introduc animalele în grajd, corectează unele măsuri de protecţie la grajduri
şi case, prin acoperire sau etanşare;
- îşi asigură rezerva de alimente şi apă;
- se adăpostesc în locuinţă, în încăperea cea mai izolată de exterior, iau măsuri de etanşare la uşi şi
ferestre;
- deschid radioul sau difuzorul pentru a primi comunicatele despre situaţia creată şi măsurile care
urmează să se realizeze;
- îşi pregătesc şi pun masca contra gazelor pe figură sau îmbracă mijloacele simple de protecţie.
Grupurile mai mari de cetăţeni, care prin natura profesiei sunt surprinşi în activităţi pe care le desfăşoară
în exteriorul localităţii şi care nu au recepţionat semnalul de alarmă sunt înştiinţaţi prin curieri. Aceştia se întorc la
casele lor cu vehiculele şi autovehiculele pe care le au la dispoziţie, folosind mijloacele simple de protecţie.
Înainte de intrarea în casă, verifică rapid măsurile luate de membrii familiei, îşi dezbracă pelerina sau
îmbrăcămintea folosită şi intră în locuinţă, unde îmbracă haine necontaminate.
Măsuri de protecţie similare se realizează şi la societăţile comerciale, în mod deosebit, la cele cu profil
alimentar şi la depozitele de cereale sau produse alimentare etc. Toate societăţile comerciale şi instituţiile îşi
adaptează programul de activităţi la situaţia creată, luând măsuri de protecţie a personalului.
Prin radiofuziune, posturile şi televiziunea locală sau staţiile de radioficare, se transmit comunicate către
cetăţeni, privind administrarea preparatelor pe bază de iod în dozele stabilite, care au fost distribuite în stare de
urgenţă sau care continuă să se distribuie prin circumscripţiile sanitare şi personalul formaţiunilor de Cruce Roşie
sau de protecţie civilă. Aceste preparate au rolul de a satura tiroida şi de a nu permite pătrunderea izotopului de iod
– 131, care este unul din radionuclizii critici în situaţia de accident nuclear.
Imediat după declararea stării de urgenţă generală de către conducerea obiectivului nuclear, se intensifică
supravegherea mediului înconjurător.
O măsură de protecţie foarte utilă este evacuarea din zonele în care se apreciază că iradierea pate deveni
periculoasă (doze cuprinse între 0,05 – 0,5 Sv şi mai mult în funcţie de zona contaminată).
Protecţia se asigură însă prin evacuarea populaţiei înainte de scăpările efective de radioactivitate de la
obiectivul nuclear.
În funcţie de situaţia creată, evacuarea se poate realiza şi după formarea norului radioactiv, dar în acest
caz, mijloacele de transport auto vor prelua cetăţenii direct de la locuinţele lor, pentru a micşora riscurile
contaminării.
 Se va acorda atenţie şi fenomenului de autoevacuare din zona amplasamentului nuclear, stabilindu-se,
însă zone de regrupare şi punctele de control a contaminării radioactive.
Pentru stabilirea dozei de radiaţie primită de populaţie în zona contaminată se organizează controlul
dozimetric.
Pentru estimarea dozei de radiaţie primită de personal şi aprecierea stadiului eventual al bolii de radiaţie
se face controlul radiobiologic. Incidenţa nefastă a radiaţiilor asupra organismelor umane se poate constata
simptomatic printr-un consult medical general şi prin analize de laborator, carte scot în evidenţă modificările
sanguine şi reţinerea preferenţială a unor radioizotopi în diferite organe interne.
De mare importanţă pentru stabilirea unui diagnostic în cazuri mai dificile, este măsurarea dozei
acumulate cu ajutorul unui aparat, cu contori de corp uman, numit şi antropogamametru.
Un capitol important al măsurilor care se iau în cazul unui accident nuclear, îl constituie asigurarea
asistenţei medicale de urgenţă.
Ea se realizează în unităţile sanitare şi spitaliceşti din zonă, unde se amenajează spaţii protejate şi un
circuit adecvat, pentru această situaţie. Aici se tratează cazurile de iradiere şi contaminare pentru prima urgenţă.
În faza următoare şi după evacuare, acestea sunt preluate de spitalele din afara zonei, iar cazurile mai
grave se spitalizează şi tratează în unităţi specializate.
În această situaţie, se propune comisiei judeţene de apărare împotriva dezastrelor introducerea restricţiilor
la consumul de apă din sursele deschise şi neprotejate, precum şi a alimentelor, în mod deosebit a laptelui care este
aliment de bază pentru copii.
Aceste restricţii introduse odată cu alarma chimică, se transmit prin mijloace locale şi naţionale, cu
indicaţia de a proteja rezervele existente în locuinţe. Deţinătorii de animale trebuie să aplice restricţii similare şi la
hrana acestora, folosind dacă este posibil numai furaje protejate.
Decontaminarea radioactivă a clădirilor, căilor de acces, locurilor de muncă şi a bunurilor materiale are o
importanţă mai mare în perioada de revenire la normal a vieţii economice şi sociale din zonă. În situaţia executării
evacuării, după perioada emisiei radioactive, este necesară decontaminarea căilor de acces, pentru evacuarea şi
organizarea unor puncte de decontaminare a mijloacelor de transport şi personalului la limita zonei.
Acţiunile de decontaminare, complexe şi de lungă durată, se execută cu subunităţi ale armatei, ale
Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă şi chiar de către populaţie pentru bunurile proprii. O atenţie mai
mare trebuie acordată deşeurilor radioactive şi concentratelor radioactive pe timpul transportului şi depozitării lor
în locuri special amenajate, astfel încât să nu permită pătrunderea în sistemul apelor freatice.
Deşi instalaţiile nucleare moderne sunt astfel proiectate, construite şi exploatate, încât riscurile
radiologice pentru populaţie să fie minime, probabilitatea producerii unui accident trebuie să fie luată în calcul.
De aceea, fiecare cetăţean trebuie să înţeleagă necesitatea pregătirii pentru asemenea situaţii, prin
realizarea măsurilor de protecţie şi însuşirea regulilor de comportare.

2.2.4. Avarii la construcţii hidrotehnice

Acest accident reprezintă funcţionarea defectuoasă a unei construcţii hidrotehnice, ce duce la pierderi de
vieţi umane şi la distrugeri materiale pe porţiunea din aval a acesteia.
Principalele caracteristici ale acestui tip de avarie, sunt următoarele:
- datele tehnice ale undei de viitură (înălţimea undei, viteza de deplasare, volumul de apă dislocat);
- datele tehnice ale construcţiei hidrotehnice (înălţimea construcţiei, volumul lacului de acumulare,
materialul de construcţie şi beneficiarul acesteia);
- sistemul de avertizare – alarmare în caz de avarie;
- evidenţa lucrărilor de întreţinere, reparaţii, consolidare şi expertizare periodică a stării de funcţionare a
acesteia.
Efectele care rezultă din avarierea unei construcţii hidrotehnice, sunt:
- pierderi de vieţi umane şi distrugeri materiale în zona de inundabilitate;
- evacuarea populaţiei şi a bunurilor de orice tip;
- dereglarea activităţilor economico-sociale în zona afectată;
- cheltuieli bugetare suplimentare pentru realizarea intervenţiei şi reabilitării.

2.2.5. Incendii de proporţii

Incendiile reprezintă o ardere declanşată natural sau artificial, în urma căreia se produc pierderi de vieţi
umane şi animale, precum şi pagube materiale.
Principalele caracteristici sunt:
- suprafaţa de teren afectată;
- cantitatea de căldură degajată;
 - modul de propagare a focului (furtuni de foc, incendii de masă sau izolate etc.);
- cauza declanşării (foc deschis, corpuri încălzite sau supraîncălzite, scântei de materiale combustibile sau
de la sudură, scântei şi arcuri electrice, scurt-circuit, trăznet, scântei mecanice, explozive, autoaprindere, reacţii
chimice).
Efectele principale ale unui incendiu, se manifestă prin:
- pierderi de vieţi umane şi animale;
- avarierea sau distrugerea complexelor petroliere (rafinării, centre de depozitare, puţuri, uzine de
pompare, conducte magistrale etc.);
- distrugerea fondului forestier, a culturilor cerealiere şi a celor pomiviticole;
- avarierea şi distrugerea construcţiilor de orice fel;
- evacuarea populaţiei şi a bunurilor materiale şi culturale;
- avarierea reţelelor electrice şi de telecomunicaţii.

2.2.6. Accidente majore la utilaje şi instalaţii tehnologice periculoase

Prin acest tip de accidente se înţelege distrugerea sau avarierea unor utilaje şi instalaţii tehnologice,
datorită neglijenţei umane sau unor cauze naturale, ducând la numeroase victime umane şi la pierderi materiale.
Caracteristicile de bază ale acestui tip de accident, pot fi:
- domeniul tehnologic de activitate (instalaţii metalurgice, chimice, etc.);
- capacitatea, productivitatea şi durata ciclului tehnologic;
- mărimea zonei afectate;
- modalitatea de propagare a accidentului (explozie, nor toxic, incendiu).
Efectele ce pot surveni, sunt următoarele:
- pierderi de vieţi umane şi pagube materiale;
- distrugerea totală sau parţială a instalaţiilor;
- neonorarea comenzilor pe plan intern şi extern;
- probleme sociale (şomaj, cheltuieli suplimentare pentru reabilitare);
- afectarea mediului ambiant.

2.2.7. Accidente majore pe căile de comunicaţie

Accidentele majore pe căile de comunicaţie reprezintă fenomenele de întrerupere temporară a circulaţiei,
generând distrugerea acestor căi, victime umane şi animale, cât şi pagube materiale.
Aceste tipuri de accidente au următoarele caracteristici, astfel:
- frecvenţa naturală (lunară, trimestrială) a accidentelor tip;
- tipul căii de comunicaţie (rutiere, feroviare, fluviale, aeriene);
- timpul de reabilitare al comunicaţiei;
- mijlocul de transport afectat.
Principalele efecte ale acestui fenomen, sunt:
- pierderi de vieţi umane şi distrugeri materiale;
- dereglarea fluxului de transport persoane şi marfă, a vieţii economico-sociale din zonă;
- distrugerea sau avarierea lucrărilor de artă (poduri, viaducte, ziduri de sprijin etc);
- degradarea şi poluarea mediului ambiant;
- cheltuieli suplimentare de la buget pentru realizarea intervenţiei şi a reabilitării.

2.2.8. Accidente majore la reţelele de instalaţii şi telecomunicaţii

Avariile de acest tip sunt caracterizate prin distrugerea parţială a reţelelor de instalaţii şi telecomunicaţii,
datorită unor acţiuni umane sau naturale.
Reţele sunt caracterizate prin:
- caracteristicile tehnice ale reţelelor (diametre, material etc.);
- tipul de reţea (gaze, petrol, telefon etc.);
- poziţionarea reţelelor (aeriene, îngropate etc.);
- geometria reţelelor (lungime, aliniamente, puncte de distribuţie etc.).
Efectele acestor avarii, pot fi:
- întreruperea pe perioade medii sau lungi a alimentărilor de orice fel şi a transmiterii de date;
- deteriorarea mediului ambiant;
- cheltuieli bugetare suplimentare;
 - generarea de alte accidente (incendii, epidemii etc.).

2.2.9. Alte dezastre nespecifice României

Dezastrele naturale, descrise succint în continuare, nu sunt specifice ţării noastre, dar au fost menţionate
cu scopul de a completa cultura de specialitate.

2.2.9.1.Tsunami
Tsunami este o deplasare a maselor de apă oceanice cu viteza de până la 600 km/oră şi înălţime de până la
30 metri, pe distanţe de la zece la mii de kilometri. Are drept cauze mişcări tectonice a fundurilor oceanelor,
erupţii vulcanice sau exploziile provocate de activitatea umană.
În general tsunami afectează 1 – 2 km în adâncimea litoralului expus.
Efectele ce pot fi generate de acest tip de dezastru, sunt:
- pierderi umane pentru populaţia care locuieşte în zonele costiere expuse;
- avarierea sau distrugerea structurilor portuare, clădirilor de locuit etc.;
- poluarea mediului (mai ales infectarea surselor de alimentare cu apă potabilă);
- distrugerea recoltelor şi dereglarea aprovizionării cu alimente.
Principalele măsuri de protecţie specifice în acest caz, sunt:
- educarea comunităţilor expuse privind măsurile planificate de evacuare de urgenţă, căutare-salvare,
asistenţă medicală, asigurare cu apă, hrană şi adăpostire;
- crearea unui sistem de avertizare-alarmare pentru populaţia expusă (inclusiv pescarii, docherii şi
marinarii).

2.2.9.2. Erupţia vulcanică

Erupţiile vulcanice sunt expulzări ale magmei, cenuşei şi gazelor generate de mişcarea plăcilor tectonice,
deasupra scoarţei terestre. Cea mai periculoasă manifestare o reprezintă scurgerea piro-elastică care conţine gaze,
cenuşă şi fragmente mari de rocă în suspensie.
Scurgerea piroelastică poate atinge temperaturi de 1000 0 C şi poate avea regim de deplasare lent sau
rapid.
Cenuşa vulcanică depusă pe sol, sub acţiunea ploilor torenţiale produce o mixtură densă şi fluidă, care
poate să se scurgă cu viteze mari, fiind un pericol potenţial deosebit.
Gazele vulcanice sunt lente, dar în general se deplasează cu viteze mici, cauzând decese sau îmbolnăviri.
Spre deosebire de alte dezastre, istoria activităţii vulcanice este bine cunoscută, iar măsurătorile ştiinţifice
sunt efectuate sistematic, fiind posibilă prevederea activităţii unui vulcan şi luarea măsurilor de protecţie adecvate.
Efectele ce pot fi generate de acest tip de dezastru, sunt:
- răniri sau decese umane cauzate mai ales de torentele piroelastice;
- contaminarea apei potabile;
- distrugerea vegetaţiei, terenurilor agricole, lucrărilor de infrastructură, aşezări umane etc.;
- incendii de masă;
- inundaţii generate de colmatarea cursurilor de apă cu depozite de materiale piroelastice;
Principalele măsuri de protecţie specifice în acest caz, sunt:
- plasarea construcţiilor şi activităţilor la o distanţă rezonabilă faţă de vulcan;
- construirea de lucrări de protecţie (bariere, diguri, etc.);
- monitorizarea activităţii vulcanice şi stabilirea unui sistem de înştiinţare şi alarmare pentru populaţie;
- întocmirea unui plan de evacuare şi deblocare a populaţiei expuse riscului;
- pregătirea acţiunilor de căutare-salvare şi asistenţă medicală.

2.2.9.3. Cicloane tropicale (uragane)

Cicloanele tropicale sunt furtuni tropicale, care au diametre de cca 100 km, caracterizate prin viteze ale
vântului de peste 120 km/h şi mişcare de rotaţie anterioară (pentru emisfera nordică) sau orară (pentru emisfera
sudică).
La originea acestui fenomen stă ciocnirea unui front atmosferic de aer cald şi umed cu altul format de o
masă de aer rece.
Efectele ce pot fi generate de acest tip de dezastru, sunt:
- pierderi de vieţi umane;
- distrugerea sau avarierea parţială a infrastructurii şi clădirilor;
- distrugerea sau avarierea parţială a reţelelor de alimentare cu energie electrică, apă, gaze sau de
canalizare;
 - inundarea zonelor de coastă;
- poluarea mediului (mai ales infectarea surselor de alimentare cu apă potabilă);
- distrugerea recoltelor.
Principalele măsuri de protecţie specifice în acest caz sunt:
- crearea unui sistem de monitorizare a fenomenului cu accent pe prognoză, avertizare şi alarmare;
- planificarea acţiunilor de evacuare, căutare-salvare şi asistenţă medicală;
- stocuri materiale de primă necesitate pentru supravieţuire;
- construirea unor lucrări de protecţie (diguri, dane);
- asigurarea unor surse de apă potabilă;
- asigurarea unui sistem de comunicaţii fiabil.

2.2.9.4. Tornade
Tornadele sunt nori sub formă de spirală de diametre mici, care se deplasează pe suprafaţa pământului, în
mod aleator, cu viteze mai mari de 200 km/h. Frecvent sunt însoţite de fulgere şi ploi torenţiale.
 CAPITOLUL 3
Cunoaşterea armelor de distrugere în masă
3.1. Reglementări internaţionale din punct de vedere juridic despre armele de distrugere în masă
Începutul mileniului III etalează tendinţe contradictorii pentru restructurarea într-o direcţie pozitivă a
ordinii internaţionale, a societăţii contemporane, cu multiplele ei componente economice, sociale, culturale,
militare, organizaţionale etc. Orizontul de aşteptare al societăţii este fără îndoială foarte larg, după cum şi
premisele unui progres semnificativ par convingătoare; proporţional, însă, vulnerabilităţile, ameninţările şi
riscurile s-au multiplicat şi diversificat (de la degradarea mediului natural, până la îmbătrânirea societăţilor
postindustiale).
Armele de distrugere în masă (A.D.M.) reprezintă o ameninţare de maximă importanţă la adresa păcii şi
stabilităţii internaţionale, un pericol de primă mărime pentru chiar existenţa vieţii pe Terra. În ansamblul
sistemelor poziţia de primă mărime, constituind instrumentul capabil să realizeze cea mai rapidă, masivă şi
radicală anihilare a „forţei vii şi tehnicii militare”; mutaţiile intervenite la nivelul înaltei tehnologii contemporane
au extins an de an atât puterea distructivă a încărcăturilor nucleare, cât şi capacitatea operaţională a vectorilor, cu
precădere a sistemului de rachete bazat pe diferite platforme mobile de lovire.
Informatizarea accentuată a acestui domeniu militar, a contribuit la creşterea considerabilă a preciziei şi la
diversificarea procedeelor de ofensivă şi de apărare. Concomitent, anumite procese politice şi economice survenite
după încheierea Războiului Rece, în ultimul deceniu al secolului trecut au generat noi vulnerabilităţi şi ameninţări.
Astfel, prăbuşirea „Blocului Răsăritean” şi a U.R.S.S. a făcut posibilă răspândirea de tehnici şi tehnologii secrete –
controlate până atunci riguros de Moscova, alimentând „piaţa armelor şi produselor nucleare”. În paralel,
acumularea de bogăţie şi de fonduri în mai multe zone instabile ale planetei, în Orientul Apropiat şi Mijlociu de
pildă, a concurat la mărirea „cererii” pe piaţa respectivă, inclusiv la tentativele unor mişcări teroriste şi grupuri de
interese de a achiziţiona arme şi produse nucleare.
Trebuie adăugat şi faptul că în contextul schimbărilor geopolitice de la cumpăna secolelor XX–XXI, o
serie de state şi regimuri dictatoriale şi-au fixat drept obiectiv prioritar, crearea unei puteri nucleare capabile să
contracareze tendinţele şi încercările marilor actori internaţionali de a le modifica, prin mijloace violente sau
presiune economico-diplomatică, statutul lor internaţional.
Aşa se face că după „euforia” pacifistă din 1990–1991, cele mai importante cancelarii ale lumii au revenit
la mai vechile preocupări de control asupra armamentelor nucleare, de limitare şi interzicere în final, a comerţului
şi traficului ilegal de arme, muniţii şi produse nucleare.

Legislaţia internaţională în domeniul A.D.M.

A.D.M. sunt arme destinate să ucidă / distrugă un mare număr de civili, personal şi tehnică militară. În
ziua de astăzi, ele se referă adesea la armele N.B.C. sau armele A.B.C.
Legislaţia S.U.A. defineşte A.D.M. drept arma care „cauzează moartea sau aduce grave vătămări
integrităţii corporale unui mare număr de oameni”, prin utilizarea chimicalelor, organismelor purtătoare de boli,
radiaţiilor sau radioactivităţii.
Legislaţia internaţională privind armele de distrugere în masă include:
- acorduri şi tratate specifice (N.P.T., B.W.C., C.W.C., S.T.A.R.T., S.O.R.T. etc.);
- tratate şi legi cutumiare privind pacea şi securitatea internaţională, legile umanitare ale războiului şi
legislaţia privind drepturile omului (Carta O.N.U., Convenţiile de la Haga, Convenţiile de la Geneva etc.);
- hotărâri judiciare şi precepte calificate.
Organizaţia Naţiunilor Unite (O.N.U.) şi Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică (A.I.E.A.), sunt
considerate în continuare forurile legitime de soluţionare a problematicii proliferării nucleare şi nu numai.
În ultimele decenii s-au făcut o serie de cercetări şi experimente, armele de distrugere în masă (mai ales
cele nucleare) fiind îmbunătăţite şi perfecţionate continuu, atât în ţările dezvoltate, cât şi în cele mai puţin
dezvoltate. Ca urmare, s-au înmulţit iniţiativele de limitare şi interzicere a proliferării A.D.M.. Punctul culminant a
fost atins în anii ’60, atunci când S.U.A., Marea Britanie şi Uniunea Sovietică, alături de 59 de state au semnat
Tratatul de Neproliferare Nucleară (N.P.T.) la 1 iulie 1968. Principalele articole ale tratatului:
- interzic statelor nucleare de a trafica, asista sau încuraja statele nenucleare să achiziţioneze, producă sau
controleze arme nucleare;
- interzic statelor nenucleare să caute, achiziţioneze sau să primească arme nucleare;
- permit dezvoltarea, cercetarea, producerea şi utilizarea energiei nucleare în scopuri paşnice;
- obligă părţile semnatare ale tratatului să înceapă negocieri pentru a sfârşi „cursa înarmărilor” şi a
proceda la dezarmarea nucleară.
 A.I.E.A. poate supraveghea ca energia nucleară să fie folosită în scopuri paşnice de către statele
nenucleare.
N.P.T. a intrat în vigoare la 5 martie 1970 şi a fost extins pe termen nedeterminat şi necondiţionat, la 11
mai 1995. Până în 2005, 91 de state au semnat Tratatul, iar 189 l-au ratificat (ultima ţară care l-a ratificat fiind
Timorul de Est, la 5 mai 2003). China şi Franţa l-au ratificat în 1992. India, Pakistan şi Israel nu sunt membre
N.P.T.
Preocuparea comunităţii internaţionale nu s-a fixat doar în direcţia armelor nucleare. La scurt timp, a
intrat în vigoare Convenţia privind Armele Biologice (B.W.C.) – 1975. prin această convenţie se încearcă
prevenirea dezvoltării, producerii, stocării sau achiziţionării agenţilor biologici „de tipuri şi în cantităţi care nu se
justifică pentru scopuri profilactice, de protecţie sau alte scopuri paşnice”, precum şi a altor arme asemănătoare şi
a mijloacelor de producere a lor. Până în 2005, 108 de state au semnat şi 152 au ratificat B.W.C. (Azerbaidjanul
fiind ultimul stat care a ratificat Convenţia, la 24 februarie 2004).
La interval de 5 ani, au loc conferinţe de revizuire. Convenţia nu dispune de un regim de verificare pentru
a determina dacă părţile îşi îndeplinesc în totalitate obligaţiile ce le revin. După războiul din Golf din 1991, a fost
convocată Conferinţa ad-hoc a Experţilor Guvernamentali responsabilă cu elaborarea unui set de măsuri de
verificare ce au fost prezentate la a 5-a Conferinţă de Revizuire din 2001.
Convenţia privind Armele Chimice (C.W.C.) s-a perfectat la 13 ianuarie 1993, fiind semnată de 130 de
state, printre care S.U.A., Marea Britanie, Franţa, Rusia şi China. Scopul convenţiei consta în eliminarea globală a
armelor chimice în următorii 10 ani de la intrarea în vigoare, la 29 aprilie 1997.
C.W.C. este un instrument internaţional de interzicere a dezvoltării, producerii, achiziţionării, deţinerii,
stocării, transferului sau folosirii acestui tip de arme. Până în 2005, 165 de state au semnat, 167 au ratificat C.W.C.
(Madagascar este ultima ţară care a ratificat-o, la 20 octombrie 2004). Coreea de Nord, Egipt, Irak, Liban, Siria
etc. nu au aderat la convenţie. Israelul a semnat C.W.C. în 1993, dar nu a ratificat-o încă.
Părţile se obligă să distrugă toate rezervele de arme chimice, mijloace şi alte facilităţi în următorii 10 ani
de la intrarea în vigoare a convenţiei. De asemenea, părţile sunt obligate să declare toate armele chimice şi
facilităţile proprii – comerciale şi guvernamentale – Organizaţiei pentru Neproliferarea Armelor Chimice
(O.P.C.W.). Aceasta din urmă are sediul la Haga, este alcătuită din Conferinţa Statelor-Părţi, Consiliul Executiv şi
Secretariatul Tehnic şi răspunde de implementarea şi verificarea prin inspecţii a aplicării C.W.C.
La 24 septembrie 1996, s-a realizat Tratatul de Interzicere Completă a Experienţelor Nucleare (C.T.B.T.).
W.J.Clinton a fost primul preşedinte de stat care l-a semnat, urmat apoi de ceilalţi preşedinţi ai puterilor nucleare
declarate şi ai altor state nenucleare. Senatul S.U.A. a respins tratatul în octombrie 1999. Tratatul este acceptat în
prezent de 173 de state şi ratificat de 120 (St. Kitts-Nevis este ultima ţară care l-a ratificat, la 27 aprilie 2005).
O.N.U. dispune de o ramură A.D.M., în cadrul Departamentului Afaceri privind Dezarmarea, care asigură
un sprijin substanţial activităţilor în domeniul armelor nucleare, chimice şi biologice şi rachete, inclusiv folosirea
acestora în scopuri teroriste. Urmare a atacurilor teroriste din 11 septembrie 2001, O.N.U. a înfiinţat în octombrie
2001 „Policy Working Group” destinat identificării implicaţiilor pe termen lung şi dimensiunilor politice ale
terorismului şi formulării de recomandări asupra măsurilor ce ar putea fi adoptate pentru combaterea acestuia.
Totuşi, în pofida rolului major pe care îl joacă în cadrul negocierilor diplomatice şi al armonizării intereselor şi
politicienilor statelor membre, O.N.U. nu dispune de mecanismele de forţă absolut necesare în situaţiile de
încălcare a legislaţiei în vigoare.
Şi N.A.T.O. depune eforturi în domeniul proliferării. Încă din 1994 s-a elaborat „Cadrul politicii Alianţei
asupra proliferării A.D.M.”, document ce stipulează că principalul obiectiv al Alianţei şi al statelor sale membre,
este acela de a preveni proliferarea sau – în caz că aceasta se produce – situaţia să fie adusă sub control prin
mijloace diplomatice. Acorduri de contracarare a proliferării nucleare au fost perfectate şi în cadrul parteneriatului
N.A.T.O. – F.Rusă.
În mai 2000, s-a înfiinţat „Centrul pentru A.D.M.”, destinat să coordoneze o abordare politico-militară
integrantă, prin încurajarea dezbaterilor şi înţelegerea problemelor A.D.M. din cadrul N.A.T.O.. La ultimele
Summit-uri N.A.T.O., liderii Alianţei au hotărât intensificarea rolului Centrului A.D.M. şi au subliniat importanţa
respectării şi consolidării acordurilor internaţionale de neproliferare.

Noul tratat americano-rus S.O.R.T.

După sfârşitul Războiului Rece, între S.U.A. şi Rusia au avut loc nenumărate negocieri bilaterale privind
arsenalele nucleare şi dezarmarea nucleară. Cele mai importante rezultate s-au concretizat în: Tratatul privind
limitarea armelor strategice ofensive (S.T.A.R.T. I) – 1991; Tratatul privind viitoarea reducere şi limitare a
armelor strategice ofensive (S.T.A.R.T. II) – 1993; Tratatul privind reducerile strategice ofensive (S.O.R.T.) –
2002.
 Tratatul american-rus S.O.R.T., cunoscut şi ca Tratatul de la Moscova, a intrat în vigoare la 24 mai 2002.
Controversatul acord fixează data de 31 decembrie 2012 ca termen-limită pentru reducerea „plafonului” de
focoase strategice desfăşurabile la 1.700–2.200 pentru fiecare parte, dar nu conţine un program de îndeplinire a
reducerilor convenite. Mai precis, S.O.R.T. prevede o reducere a arsenalelor strategice, astfel: S.U.A. – de la 8646
strategice în 2002, la 1040–1240 în 2012. Tratatul nu cere eliminarea focoaselor nucleare sau a mijloacelor de
furnizare şi nu include armele tactice cu rază mică de acţiune.
S.T.A.R.T. I, intrat în vigoare la 5 decembrie 1994 stipulează un nivel de 1600 mijloace de furnizare
desfăşurabile şi 6000 de focoase strategice desfăşurabile de fiecare parte, ţintă de atins până în 2001. Regimul de
implementare şi verificare stabilit prin S.T.A.R.T. I, inclusiv eliminarea rachetelor, lansatoarelor şi bombelor,
rămâne în vigoare până în 2009.
S.T.A.R.T. II, semnat în 1993, dar neintrat în vigoare, specifică reducerea în următorii 7 ani la 3500 de
focoase strategice desfăşurabile pentru S.U.A. şi 3000 pentru Rusia, pe fondul unor măsuri comprehensive de
implementare şi verificare. Din păcate, tratatul nu a fost ratificat de ambele state, iar Rusia a renunţat la obligaţiile
sale ca urmare a retragerii S.U.A. din Tratatul A.B.M. din 13 iunie 2002.
În 1997, între preşedinţii B.Clinton şi B.Elţân s-au discutat direcţiile unui nou tratat – S.T.A.R.T. III – ce
prevedea reducerea până la sfârşitul lui 2007 la 2000–2500 a focoaselor strategice desfăşurabile. Negocierile ar fi
trebuit să înceapă după intrarea în vigoare a START II.
Diferenţe semnificative separă S.O.R.T. de anterioarele tratate de reducere nucleară americano-ruse şi
anume: ceea ce trebuie redus, forma sub care se vor face reducerile, termenul de implementare şi perioada de
funcţionare a reducerilor.
De asemenea, faţă de celelalte tratate, S.O.R.T. nu conţine: prevederi de contorizare specifice, în afara
focoaselor operaţionale desfăşurabile; măsuri de verificare, în afara unui acord privind întâlnirea cel puţin bianuală
a Comisiei Bilaterale de Implementare. Totuşi conţine o clauză de retragere din tratat, care se poate realiza de
oricare parte, în exercitarea suveranităţii naţionale, după 3 luni de la înştiinţarea scrisă a celeilalte părţi.
Preşedintele Putin a făcut două concesii Administraţiei Bush şi anume: Rusia a abandonat regulile de
contorizare din S.T.A.R.T., deşi a sperat să le menţină; V.Putin a dorit un tratat irevocabil cu rezultate în
eliminarea mijloacelor de furnizare şi a focoaselor, dar a fost convins să semneze un tratat uşor de revocat care
optează pentru stocare. Părţile sunt convinse că acest tratat va ajuta la instaurarea unor condiţii mult mai favorabile
promovării securităţii şi cooperării în scopul întăririi stabilităţii internaţionale.
Vicepreşedintele Nuclear Threat Initiative (N.T.I.) şi fostul senator democrat al S.U.A., Sam Nunn,
prefaţând studiul R.A.N.D., Beyond the Nuclear Shadow: a Phased Approach for Improving Nuclear Saftey and
US-Russian Relation, declara: „Cred că o chestiune fundamentală pe care preşedinţii Bush şi Putin trebuie să o
discute, date fiind noile relaţii de parteneriat americano-ruse este: De ce trebuie să continuăm să trăim cu riscul
unor lansări nucleare accidentale sau neautorizate? Răspunsul ar putea fi un fel de cerc vicios atâta timp cât Rusia
poate lansa rachete nucleare balistice în timp scurt împotriva SUA, la rândul lor S.U.A. trebuie să-şi menţină o
capabilitate similară împotriva Rusiei şi viceversa …”.
Fostul senator este contrazis de cifrele arsenalelor din 2012, stipulate în S.O.R.T., care arată că S.U.A. îşi
vor menţine în continuare capabilităţi de arme strategice şi tactice mai mari ca cele ale F.Ruse. Totuşi, nu trebuie
omis nici arsenalul de arme al fostei U.R.S.S., ceea ce ar putea face ca Rusia să deţină mult mai multe arme
strategice şi tactice decât cele declarate.
De altfel, după destrămarea Uniunii Sovietice, Congresul S.U.A. a luat măsuri pentru ca starea de
nesiguranţă politică şi economică din F.Rusă să nu aibă ca efect o proliferare nucleară. Prin programul
„Cooperative Threat Reduction” din 1991, s-au pompat fonduri semnificative pentru a se asigura: venituri stabile
experţilor ruşi din domeniul nuclear, securitatea echipamentelor nucleare şi sprijin pentru dezarmarea nucleară a
Rusiei. Astfel, F.Rusă a acceptat reduceri strategice (S.T.A.R.T II şi S.T.A.R.T. III), să sprijine neproliferarea
(N.P.T.) şi să se alăture unui tratat comprehensiv de interzicere a testelor nucleare (C.T.B.T.).
Unii experţi în relaţii internaţionale şi politică externă susţin, că probabilitatea unui război şi a ameninţării
cu un război nuclear a fost mult redusă la începutul secolului XXI. Ei argumentează prin faptul că globalizarea va
întări şi mai mult interdependenţa economică între state. Pe de altă parte, membrii permanenţi ai Consiliului de
Securitate O.N.U. (S.U.A., F.Rusă, Marea Britanie, Franţa şi China) nu au nici o intenţie de renunţare la statutul
lor de puteri nucleare, deşi depun eforturi intense de reducere şi limitare a arsenalelor nucleare; în perioada 1986–
2002, a avut loc o reducere permanentă a rezervelor de arme nucleare (de la un arsenal total de 65.056 bucăţi la
sfârşitul anului 1986 la 20.190 la finele lui 2002). Mai mult, India şi Pakistanul s-au alăturat acestui club prin
efectuarea unor teste nucleare; la fel de periculoasă este şi perspectiva ca mai multe state şi grupuri teroriste să
aibă acces la armele atomice, biologice şi chimice, precum şi la tehnologia rachetelor balistice.
 Evoluţii recente privind N.P.T.
Dispersarea A.D.M. cunoaşte acum o dublă determinare. Prima, se referă la exportul ilegal de către un
stat a unor echipamente, tehnologii, materii prime, licenţe referitoare la producerea de arme nucleare, biologice,
chimice sau rachete balistice. Cea de-a doua, priveşte eforturile unui stat de a cerceta, dezvolta, produce şi testa
aceste arme, experienţe desfăşurate cel mai des în cel mai mare secret. Această dublă determinare a impus
revizuirea tratatelor şi acordurilor internaţionale în domeniul A.D.M. şi mai ales a N.P.T., temelia legislaţiei
internaţionale A.D.M.
Atunci când Tratatul N.P.T. a fost extins pe termen nedeterminat, părţile au adoptat un set de măsuri în
scopul întăririi procesului de revizuire a documentului. Acesta se referea la Principii şi Obiective, privind
neproliferarea şi dezarmarea nucleară şi prevedeau convocarea Comisiilor Pregătitoare de 3–4 ori, în cei 4 ani
dinaintea Conferinţei de Revizuire.
Conferinţa de Revizuire (desfăşurată din 5 în 5 ani) a fost mandatată să evalueze acţiunile şi efectele
tratatului şi să identifice domeniile şi mijloacele de îmbunătăţire a implementării acestuia.
La Întâlnirea Pregătitoare din 2003 s-au dezbătut: regresul în îndeplinirea completă a obligaţiilor privind
dezarmarea statelor posesoare de arme nucleare; retragerea Coreii de Nord din tratat; situaţia ADM din Orientul
Mijlociu; pericolul armelor nucleare tactice.
În mai 2005, la New York, s-au desfăşurat lucrările unei noi Conferinţe de Revizuire NPT. Statele
nenucleare le reproşează celor cinci mari puteri nucleare ritmul lent în care se achită de obligaţia reducerii
arsenalelor proprii. Occidentalii şi F.Rusă au probat, însă, „reduceri semnificative”, spre deosebire de China. În
plus, S.U.A. şi China n-au ratificat Tratatul de interzicere completă a experienţelor nucleare. Americanii au insistat
ca problemele nucleare puse de Iran şi Coreea de Nord să fie examinate imediat de Consiliul de Securitate.
N.P.T.-ul se asociază cu aşa-numitele „zone denuclearizate”, care se referă la interzicerea staţionării,
testării, utilizării şi dezvoltării armelor nucleare într-o zonă geografică specifică, care poate fi un stat, o regiune
sau un spaţiu guvernat exclusiv prin acorduri internaţionale. Statele denuclearizate, cum ar fi Mongolia, Austria,
Noua Zeelandă sau Filipine, sunt acceptate prin legislaţie, declaraţie sau mandat constituţional naţional.
La ora actuală, există patru astfel de zone denuclearizate instituite prin tratate (ce pot avea şi protocoale
adiţionale), care interzic confecţionarea, producerea, posesia, testarea, achiziţionarea şi primirea de arme nucleare.
Acestea sunt: America Latină (Tratatul de la Tlatelolco, intrat în vigoare la 22 aprilie 1968); Pacificul de Sud
(Tratatul de la Rarotonga, intrat în vigoare la 11 decembrie 1986); Asia de Sud-Est (Tratatul de la Bangkok, intrat
în vigoare în 1995); Africa (Tratatul de la Pelindaba, intrat în vigoare la 11 aprilie 1996).
De asemenea, comunitatea internaţională studiază posibilitatea creării de noi zone denuclearizate, în
special în Asia Centrală, Orientul Mijlociu, Asia de Sud, Asia de Nord-Est şi Europa Centrală.
În ianuarie 1992, Coreea de Sud şi Coreea de Nord au semnat o Declaraţie Comună de Denuclearizare a
Peninsulei Coreea. Prin această declaraţie cele două ţări se obligă să nu testeze, confecţioneze, producă,
primească, posede, stocheze, desfăşoare sau utilizeze arme nucleare, să nu posede capacităţi de îmbogăţire a
uraniului sau reprocesare nucleară şi să folosească energia nucleară în scopuri paşnice. Intrarea în vigoare a acestei
declaraţii a fost amânată pe termen nedeterminat, de când Coreea de Nord a ameninţat cu retragerea şi chiar s-a
retras din N.P.T.
Anii din urmă au înregistrat acutizarea relaţiilor în Peninsula Coreeană. Phenianul s-a proclamat „putere
nucleară” şi a dezvoltat un sistem de rachete tactic-operative. Intenţia sa constă în folosirea „şantajului nuclear”,
pentru a pune la adăpost regimul dictatorial comunist sau pentru a obţine avantaje politico-economice speciale. S-a
încercat o anume rezolvare a crizei pe cale diplomatică, în cadrul negocierilor S.U.A., F.Rusă, China, Japonia şi
cele două Corei. Japonia şi S.U.A. sunt înclinate să recurgă la Consiliul de Securitate în scopul „dezarmării
nucleare” a Coreii de Nord.
O altă situaţie periculoasă se menţine în regiunea Golfului, unde Iranul refuză să renunţe definitiv la
programul său nuclear militar. În schimb, Libia a abandonat programul nuclear militar în 2004.
Viitorul pare să fie pus astăzi sub semnul întrebării. Coreea de Nord a fost prima ţară care s-a retras din
Tratat. Nu s-a înregistrat nici un progres, ci mai degrabă regres în aplicarea celor 13 paşi, conveniţi la Conferinţa
de Revizuire a N.P.T. din 2000, pentru realizarea dezarmării nucleare complete în virtutea articolului VI al
Tratatului.
S.U.A. şi-au reafirmat politica privind folosirea armelor nucleare, politică care subminează asigurările de
securitate negative promise statelor nenucleare din N.P.T.. Politica a fost reintrată şi în Strategia Naţională de
Combatere a Armelor de Distrugere în Masă din decembrie 2002 şi anume: „S.U.A. îşi rezervă dreptul de a
răspunde cu forţă covârşitoare, folosindu-se de toate opţiunile posibile, celor care utilizează A.D.M. împotriva
S.U.A., forţelor sale, prietenilor şi aliaţilor”. Şi F.Rusă şi-a modificat în parte politica nucleară în domeniul militar.
Doctrina „acţiunilor preventive” a S.U.A. – adoptată şi de alte state nucleare precum F.Rusă – ar putea concura la
accelerarea proliferării armelor nucleare.
În aceeaşi Strategie Naţională de Combatere a Armelor de Distrugere în Masă se specifică faptul că
„forţele militare americane şi agenţiile civile specifice trebuie să aibă capacitatea de a se apăra împotriva
adversarilor înarmaţi cu A.D.M., inclusiv prin acţiuni preventive. Aceasta necesită capabilităţi de a detecta şi
distruge mijloacele A.D.M. ale adversarului, înainte de a fi folosite”.
De asemenea, politica statelor nucleare din N.P.T. faţă de statele nucleare din afara N.P.T. (India,
Pakistan şi Israel) are un efect negativ asupra Tratatului. Prin politicile lor bilaterale, statele nucleare N.P.T.
integrează tot mai mult statele nucleare non-N.P.T. în comunitatea internaţională, ca puteri nucleare legitime, ceea
ce slăbeşte poziţia statelor nenucleare. Totodată, cele trei puteri nucleare care contează cu adevărat (S.U.A.,
F.Rusă şi China) au început o nouă „cursă a înarmărilor” în spaţiul cosmic.
Prin urmare este timpul de a analiza în ce măsură şi de ce regimul NPT nu funcţionează eficient.
Reuniunile S.U.A.–U.E. din ultimii ani au scos în relief convergenţele şi divergenţele dintre cei doi
„piloni” euroatlantici în privinţa:
- politicii nucleare (prioritatea absolută a N.P.T. şi a garanţiilor acordate statelor nucleare);
- accentuarea cooperării pe direcţia inaugurată de „G8 Global Partenership Against Weapons of Mass
Destruction”;
- corelarea „Basic Principles for an E.U. Strategy Against the Proliferation of Weapons of Mass
Destruction” cu „Proliferation Security Initiative”;
- stabilirea unei poziţii comune asupra unui „Cod Internaţional al Comerţului de Arme” (controlat de
S.U.A. şi U.E.);
- prioritatea operaţiilor de pace şi a managementului crizelor umanitare (cu implicarea majoră a O.N.U.).
U.E. şi-a exprimat voinţa de a se implica mai serios în problematica securităţii mondiale, în cadrul operaţiilor de
pace şi a managementului crizelor umanitare (cu participarea majoră a O.N.U.). F.Rusă şi China şi-au manifestat
de asemenea disponibilitatea de a concura la soluţionarea crizelor respective, obligatoriu în cadrul O.N.U.

3.2. Armele de distrugere în masă şi terorismul internaţional

Armele de Distrugere în Masă constituie un domeniu de mare preocupare, în special în relaţia cu
terorismul, care poate fi combătut adecvat numai prin coordonarea eforturilor tuturor părţilor implicate, pentru
consolidarea şi respectarea legislaţiei internaţionale. Probabilitatea unui atac terorist folosind arme chimice,
biologice, radiologice sau nucleare a crescut semnificativ în ultimii 10 ani.
Disponibilitatea unor tehnologii critice, dorinţa unor oameni de ştiinţă de a coopera cu teroriştii şi
uşurinţa cu care se poate face transportul intercontinental, permit organizaţiilor teroriste să achiziţioneze, producă,
iniţieze şi să desfăşoare atacuri cu A.D.M. Motivate de ideologii radicale, ambiţiile teroriştilor de a produce
moarte şi haos sunt cu adevărat nelimitate. În 1998, Ossama Ben Laden a proclamat achiziţia de A.D.M. ca fiind o
„datorie religioasă”, iar probele colectate din Afganistan au demonstrat că Al-Qaeda a încercat să ajungă la
„armele interzise”.
Posibilitatea unui atac terorist implicând A.D.M. sau explozibili rămâne cât se poate de reală. Notorii sunt
atacurile cu gaz sarin de la metroul din Tokio din martie 1995 şi mai ales atacul terorist de la W.T.C. din
septembrie 2001.
În Orientul Mijlociu, ca urmare a acumulării de bogăţie şi fonduri, state ca Egipt, Iran, Irak, Israel, Libia,
Siria şi Turcia sunt bănuite că dezvoltă şi chiar deţin capabilităţi de producere a A.D.M.
Unele state din regiune au folosit de-a lungul timpului A.D.M. în diverse conflicte în care au fost
implicate astfel: Egiptul în războiul civil din Yemen (1963–1967), Iranul în războiul iraniano-irakian (1984–1988),
Irakul în războiul iraniano-irakian (1983 şi 1987–1988), Libia în intervenţia în Ciad (1987) etc.
Statele declarate sau bănuite că vor să-şi dezvolte capabilităţi de arme chimice şi biologice sunt: China,
Iran, Irak, Israel, Libia, Coreea de Nord, F.Rusă, Coreea de Sud, Siria, Taiwan şi S.U.A.. Statele care dispun de
armament nuclear strategic sau non-strategic sunt: S.U.A., F.Rusă, Marea Britanie, Franţa, China la care mai
recent s-au adăugat India, Pakistan şi Israel.
De asemenea, conform raportului directorului „Central Intelligence” în perioada 1 ianuarie – 30 iunie
2003, cele mai importante achiziţii de A.D.M. s-au înregistrat în Iran, Irak, Coreea de Nord, Libia, Siria şi Sudan;
cei mai importanţi furnizori au fost F.Rusă, Coreea de Nord, China şi alte ţări din Europa de Vest, Asia de Sud etc.
Începând cu 11 septembrie 2001, lumea a intrat în epoca terorismului internaţional, manifestat sub toate
formele. Atentate soldate cu sute de victime în Turcia (noiembrie 2003) şi Spania (martie 2004), Irak, Indonezia
demonstrează că lupta împotriva acestui flagel al lumii moderne trebuie intensificată, iar cooperarea între statele
ameninţate şi între acestea şi organizaţiile de securitate trebuie să fie mult mai eficientă.
 În prezent, achiziţionarea şi utilizarea armelor nucleare de către organizaţiile teroriste, suscită o atenţie
mult mai sporită decât furtul sau construcţia de mijloace nucleare. F.Rusă şi Pakistanul, vulnerabile în domeniul
securităţii mijloacelor nucleare, ar putea constitui două posibile ţinte ale grupărilor şi statelor, tehnologiilor şi a
materialelor nucleare precum şi a stocurilor de materii prime ce pot fi folosite în procesul construirii de A.D.M.
sau componente ale acestora este foarte greu de realizat. Comunitatea internaţională poartă negocieri pentru
adoptarea unei Convenţii preliminare a Terorismului Nuclear.
Asistenţa instituţiilor internaţionale pentru identificarea, controlul şi distrugerea arsenalului rusesc este
din ce în ce mai necesară. Un control amănunţit al depozitelor este foarte greu de realizat, multe din aceste
capabilităţi găsindu-se pe teritoriul fostelor republici sovietice (Belarus, Ucraina, Kazahstan, republicile turcofone
din Asia centrală).
De asemenea, distrugerea stocurilor de arme chimice ruseşti necesită fonduri semnificative, fonduri pe
care comunitatea internaţională e dispusă să le aloce, când va fi realizat un dosar amănunţit al stocurilor existente.
În ultimii ani şi mai ales după 2001, S.U.A. şi-au intensificat eforturile de combatere a proliferării
A.D.M.. „Proliferation Security Initiative”, lansată de preşedintele G.W.Bush la 31 mai 2003, vizează în principal
„dezvoltarea, împreună cu alte state, a unor instrumente destinate stopării proliferării nucleare prin comerţ, pe apă,
în aer şi pe uscat”.
La a 5-a întâlnire a experţilor PSI, care a avut loc la Washington în decembrie 2003, au participat 11 state
iniţiatoare a PSI (Australia, Franţa, Germania, Italia, Japonia, Marea Britanie, Olanda, Polonia, Portugalia, Spania
şi S.U.A.) precum şi Canada, Danemarca, Norvegia, Singapore şi Turcia. Reuniunea s-a concentrat asupra
capabilităţii operaţionale a participanţilor de a-şi asuma interdicţiile aeriene, maritime şi terestre privind A.D.M.,
sistemelor de furnizare şi materialelor specifice, conform Principiilor de Interdicţie din Declaraţia P.S.I. adoptată
la Paris, în septembrie 2003.
P.S.I. reprezintă un pas semnificativ al implementării Declaraţiei Prezidenţiale a Consiliului de Securitate
O.N.U., din ianuarie 1992, care reiterează că proliferarea A.D.M., constituie o ameninţare la adresa păcii şi
securităţii internaţionale şi subliniază necesitatea statelor membre O.N.U. de a preveni proliferarea.
De asemenea, P.S.I. se aliniază recentelor declaraţii G.8 şi U.E., care subliniază nevoia unor eforturi mult
mai coerente şi concertate pentru prevenirea proliferării privind A.D.M., sistemelor de furnizare şi materialelor
specifice.
Preşedintele G.W.Bush a anunţat noi măsuri de restricţionare a comerţului cu echipamente-cheie care pot
fi folosite în construcţia de bombe, ca urmare a achiziţionării de mijloace de producere a materialelor fuzionabile
de către Iran şi Coreea de Nord, precum şi a asistenţei ilicite în domeniul nuclear primită de Libia şi Iran, din
partea Pakistanului.
Astfel G.W.Bush a propus Grupului Furnizorilor Nucleari (Nuclear Suppliers Group – N.S.G.) să nu
vândă echipament de îmbogăţire şi reprocesare oricărui stat ce nu deţine deja aceste capabilităţi, precum şi
naţiunilor care nu sunt de acord cu inspecţiile Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică. Totuşi, propunerile
lui G.W.Bush, precum şi strategia de neproliferare, sunt destul de limitate şi contradictorii, pentru a răspunde
adecvat pericolului prezent şi viitor al armelor nucleare şi prezintă câteva vulnerabilităţi printre care:
- vor genera o intensificare a eforturilor ţărilor care nu dispun de capabilităţi de îmbogăţire şi reprocesare,
precum Brazilia şi Iranul, de a accede la astfel de tehnologii. Aceasta poate fi contracarată prin încheierea, precum
a propus Directorul general al A.I.E.A., Mohamed El Baradei, unui nou protocol la N.P.T. care să interzică
capabilităţile de îmbogăţire şi reprocesare şi în acelaşi timp să continue să garanteze accesul la rezervele de
combustibili nucleari sub supravegherea A.I.E.A.;
- furnizorii care nu fac parte din N.S.G., precum Pakistanul, vor continua să traficheze astfel de
echipamente nucleare.
Deţinerea şi proliferarea A.D.M., justifică în anumite condiţii „acţiunile preventive” ale comunităţii
internaţionale. În cazul Irakului însă, până în 2004, nu s-au prezentat probe clare de deţinere de A.D.M., deşi
înainte de 2003, Saddam Hussein a recurs la asemenea mijloace de luptă.
La 11 februarie 2004, preşedintele american G.W.Bush a propus 7 noi paşi în procesul de combatere a
dezvoltării şi proliferării A.D.M. care vor:
- îmbunătăţi şi moderniza legislaţia privind neproliferarea pentru a face faţă noilor ameninţări;
- restricţiona vânzarea şi transportul tehnologiilor şi echipamentului nuclear;
- îndrepta lacuna din regimul neproliferării nucleare care permite statelor să urmărească obţinerea de
A.D.M. sub „umbrela” falsă a legitimităţii;
- extinde eforturile de securizare şi distrugere a materialelor şi armelor nucleare.
De asemenea, G.W.Bush a decis înfiinţarea unei Comisii Independente, care să cerceteze capabilităţile
S.U.A. în domeniul informaţiilor şi să propună modalităţi de îmbunătăţire şi adaptare a acestora pentru a descoperi
noile ameninţări şi provocări la adresa securităţii S.U.A. şi a aliaţilor lor.
 Concluzii:
Ultimele evoluţii de pe scena internaţională, în domeniul proliferării nucleare scot în relief o serie de
concluzii parţiale, specifice studierii proceselor în derulare, într-un mediu extrem de securitate în plină
remodelare;
Armamentul nuclear şi proliferarea A.D.M., reprezintă ameninţări esenţiale la adresa ordinii
internaţionale şi a existenţei civilizaţiei umane; totuşi, deţinerea de arme nucleare (în general de mijloace de
nimicire în masă) constituie un argument esenţial al poziţionării statelor în ierarhia de putere a lumii şi o garanţie
solidă de securitate.
Contracararea proliferării nucleare se intersectează cu lupta împotriva terorismului internaţional, ambele
intensificate din toamna anului 2001; se manifestă fără îndoială o tendinţă evidentă şi constantă de controlare a
proceselor nucleare (civile şi militare) de către actorii majori ai epocii noastre şi de limitare sau interzicere a
proliferării armelor nucleare.
Convergenţele şi tensiunile apărute după 1989–1991 între principalii actori globali şi regionali, se menţin
şi în abordarea tematicii neproliferării nucleare şi întârzie în mod firesc obţinerea de rezultate rapide şi concrete în
combaterea factorilor de insecuritate internaţională.
Globalizarea economică şi „ciocnirea civilizaţiilor” – ca un derivat al ei – stimulează transferurile de
tehnologie şi materiale nucleare.
Starea de insecuritate se resimte cu acuitate la nivelul statelor nenucleare – între care se numără şi
România – cu precădere în spaţiile din afara N.A.T.O. şi U.E. etc.
Evoluţiile recente par să indice tendinţa de consolidare a curentelor de abordare multilaterală şi concertată
a problemelor proliferării nucleare în cadrul O.N.U., G.8, A.I.E.A. etc. S.U.A. îşi menţin în continuare rolul de
actor dinamic şi de iniţiator al unor importante deschideri şi iniţiative de neproliferare nucleară.

3.3. Generalităţi despre armele de distrugere în masă

Istoricul bombei atomice (pe scurt)
Fizicianul american OPPENHEIMER (1904 - 1967) denumit “părintele bombei atomice” a lucrat
împreună cu alţi savanţi (FERMI şi TELLER) la “Proiectul MANHATTAN”, în cel mai secret centru – Locul Y –
LOS ALAMOS – S.U.A.; în 1953 a refuzat să participe la construirea “Bombei H” (cu hidrogen); s-a pronunţat în
activitatea sa, după 1945, pentru folosirea energiei atomice numai în scopuri paşnice, fiind acuzat de activitate
antiamericană şi a fost demis din toate funcţiile deţinute până atunci. A fost reabilitat în 1963 şi a primit premiul
ENRICO FERMI.
Fizicianul italian ENRICO FERMI (1901 - 1954) a primit Premiul NOBEL pentru fizică în anul 1938; a
emigrat în S.U.A. în 1934; la 2 decembrie 1942, la Universitatea din CHICAGO a pus în funcţiune primul reactor
nuclear, realizând în premieră mondială “reacţia în lanţ”, care a mai fost denumită factorul ,,K,,.
Fizicianul american EDUARD TELLER din 1941 a participat la “Proiectul MANHATTAN” şi este
considerat părintele bombei cu hidrogen, fiind principalul ei susţinător.
Fizicianul danez NIELS BOHR (1885 - 1962) a elaborat teoria fisiunii nucleare şi a emigrat în S.U.A.
(1938 - 1943), lucrând şi el la “Proiectul MANHATTAN”; a luat Premiul NOBEL în 1922 pentru mecanica
cuantică; după război a revenit în DANEMARCA şi a luptat pentru folosirea energiei atomice în scopuri paşnice.
Fizicianul japonez ASADA a lucrat în aceeaşi perioadă (al doilea război mondial) la “Proiectul A”
(cercetarea atomică), vrând să realizeze o bombă atomică, dar şi la “Raza Morţii” – laser.
În anul 1948 JOLIOT CURRIE a realizat primul reactor nuclear în Franţa, şi a primit în anul 1935
Premiul NOBEL pentru chimie.
În anul 1938 cercetătorul german OTTO HAHN a descoperit reacţia de fisiune a atomului de uraniu.
Date despre desfăşurarea activităţilor la “Proiectul MANHATTAN”:
- se lucra în paralel la realizarea a două bombe atomice, una cu plutoniu şi cealaltă cu uraniu;
- se studia realizarea focosului: un focos radio, pentru declanşare; declanşarea propriu-zisă fiind de tip
puşcă – trimiterea miezului de U-235 (aproximativ 5 kg) pe ţeava unui tun în interiorul bombei la o bucată de
aproximativ 11 kg, amândouă cantităţi fiind mase subcritice; în urma unirii celor două cantităţi de uraniu rezultă o
masă critică şi explozia nucleară; alt focos declanşator altimetric, care trebuia să funcţioneze deasupra solului, la o
înălţime de 1850 de picioare (aproximativ 600 m);
- prima experienţă nucleară la sol s-a efectuat în 1945, la ALAMOGORDO;
- prima bombă atomică aruncată din avion (33.000 picioare – aproximativ 10.000 m) asupra
HIROSHIMEI cântărea 11.000 livre (5 tone), conţinea U-235 şi avea echivalentul în trotil de 15.000 tone
(echivalent cu bombe clasice care erau aruncate din 2.000 avioane tip B-29), 06 august 1945, ora 08.16;
 - a doua bombă atomică aruncată din avion asupra oraşului NAGASAKI la 09 august 1945 era încărcată
cu plutoniu, şi a făcut pierderi mai mici datorită faptului că din cauza plafonului de nori a căzut lateral de ţintă, dar
şi datorită reliefului;
- Uraniu – element radioactiv, nr. atomic 92, metal alb-argintiu, se găseşte în natură mai ales în
plehblendă (trei izotopi 238, 235 şi 234), a fost descoperit de KLAPROTH în 1789;
- la 29.08.1949 Rusia lui Stalin detona cu succes prima bombă atomică. Se presupune că familia
ROSENBERG din S.U.A. a vândut secretul fabricării bombei atomice către partea rusească şi a fost condamnată la
scaunul electric;
- în anul 1954 S.U.A. a detonat o bombă cu hidrogen în atolul Bikini din Oceanul Pacific;
- în anul 1932 fizicianul englez JAMES CHADWICK a descoperit neutronul şi în anul 1935 a primit
Premiul NOBEL pentru contribuţii aduse în fizica nucleară.

Noţiunea de A.D.M.
Arma nucleară este acea armă, care se bazează pe acţiunea distructivă a imensei cantităţi de energie,
care se degajă în timpul exploziei nucleare. Efectul ei vătămător poate întrece de sute de mii de ori efectul
vătămător al celei mai puternice muniţii încărcate cu substanţe explozive obişnuite.
Explozia nucleară se deosebeşte de explozia obişnuită, atât prin cantitatea de energie degajată, cât şi prin
natura transformărilor care au loc în substanţa încărcăturii. Pentru explozia nucleară, sursa de energie o constituie
procesele care au loc în nucleele atomilor elementelor chimice.

Structura atomului
Atomii sunt cele mai mici părţi ale materiei care posedă proprietăţile elementului respectiv. Structura este
următoarea:
- orice atom constă dintr-un nucleu şi un înveliş atomic; nucleul conţine protoni şi neutroni, care se mai
numesc nucleoni, iar învelişul, electroni. Acestea constituie particule elementare;
- atomul în ansamblu reprezintă un sistem rezultat din combinaţia particulelor elementare pe baza forţelor
care acţionează între ele;
- numărul de protoni conţinuţi într-un nucleu atomic este indicat prin numărul de ordine “Z” al atomului
respectiv;
- numărul total al particulelor constitutive ale unui nucleu atomic – nucleonii – este indicat prin numărul
A
X
de masă “A” al atomului respectiv. Numărul de neutroni “N” la un element “X” se poate scrie sub forma Z în
fizica atomică;
- pentru un atom în stare neutră din punct de vedere electric, numărul de electroni din înveliş este egal cu
numărul de protoni;
- în nucleul atomic este cuprinsă aproape întreaga masă a atomului – electronii au o masă neglijabilă;
- atomii ai căror nuclee conţin acelaşi număr de protoni şi numere diferite de neutroni sunt izotopi
(exemplu: Hidrogenul – deuteriu, tritiu, Uraniu 234, 235, 238).

Reacţiile nucleare
Fisiunea nucleară constă în dezintegrarea (ruperea) unui nucleu atomic greu, în două sau mai multe
fragmente sub acţiunea neutronilor. Fisiunea este simetrică şi asimetrică (fragmentele cu numerele de masă egale
sau inegale). Fuziunea nucleară este procesul de unire a nucleelor elementelor uşoare, în nuclee mai grele.

Arma nucleară. Definiţie, clasificare, factori distructivi şi protecţia împotriva lor

Arma nucleară este cea mai puternică armă de nimicire în masă, capabilă să producă, în timp scurt,
pierderi mari trupelor, formaţiunilor de apărare şi populaţiei, să distrugă tehnica militară şi materialele, lucrările de
apărare, diferitele obiective militare şi economice, să creeze mari zone contaminate radioactiv şi, totodată, să
exercite asupra personalului un puternic efect moral.
Efectul distructiv al armei nucleare este determinat de energia intranucleară obţinută la scindarea
nucleelor atomilor unor elemente chimice grele, prin reacţia nucleară (de fisiune) sau la unirea nucleelor atomilor
unor elemente chimice uşoare, prin reacţia termonucleară (de fuziune).
Arma nucleară, din punct de vedere constructiv, este realizată sub forma încărcăturilor nucleare pentru
diferite tipuri de rachete, bombe de aviaţie, proiectile de artilerie, torpile şi fugase, denumite muniţii nucleare.
Muniţiile nucleare, în funcţie de reacţia nucleară care stă la baza acestora, pot fi: - muniţii nucleare (de
fisiune); - muniţii termonucleare (de fuziune) şi muniţii cu neutroni.
 Muniţia nucleară (de fisiune) are la bază reacţia prin care nucleul unui element greu (uraniu - 235 sau
plutoniu - 239), la bombardarea cu un neutron, se scindează în două produse de fisiune, cu eliberarea a doi sau trei
neutroni şi unei mari cantităţi de energie.
Muniţia termonucleară (de fuziune) are la bază reacţia prin care se unesc două nuclee ale unui element
chimic uşor (izotopii hidrogenului – deuteriul şi tritiul) sub acţiunea unei temperaturi de ordinul milioanelor de
grade, având ca urmare formarea unui element chimic mai greu (heliu) şi eliberarea unei imense cantităţi de
energie.
Muniţia cu neutroni este o variantă miniaturizată a muniţiei termonucleare, la care efectul principal îl
constituie acţiunea neutronilor rapizi asupra personalului.
Puterea muniţiei nucleare (echivalentul de trotil) se apreciază prin cantitatea de energie care se eliberează
în timpul exploziei nucleare şi se exprimă în Kilotone (Kt).
Muniţia nucleară (de fisiune şi fuziune), în funcţie de echivalentul de trotil, poate fi de cinci puteri: -
foarte mică (până la 1 Kt); - mică (între 1 Kt şi 10 Kt); - mijlocie (între 10 Kt şi 100 Kt); - mare (între 100 Kt şi
1000 Kt) – foarte mare (peste 1000 Kt).
Muniţiile cu neutroni, de regulă, sunt de puteri foarte mici şi mici.
În funcţie de locul unde se produc, exploziile nucleare pot fi aeriene, la suprafaţa pământului (apei) şi
subterane (submarine) iar exploziile muniţiei cu neutroni – numai aeriene.
Exploziile nucleare aeriene se produc la înălţimi la care zona luminoasă nu atinge suprafaţa pământului
(apei); în funcţie de puterea muniţiei nucleare, acestea se produc de la zeci de metri la sute de kilometri înălţime.
Exploziile nucleare aeriene pot fi înalte sau joase.
Exploziile aeriene înalte produc distrugerea lucrărilor de fortificaţii obişnuite, scoaterea din luptă a
personalului, tehnicii militare şi materialelor neadăpostite şi o contaminare radioactivă neînsemnată a terenului.
Exploziile aeriene joase produc distrugerea lucrărilor de fortificaţii, a obiectivelor militare şi economice
rezistente şi contaminarea radioactivă puternică a terenului în apropierea epicentrului exploziilor nucleare.
Exploziile nucleare la suprafaţa pământului (apei) produc distrugerea lucrărilor foarte rezistente şi
contaminarea radioactivă puternică în raionul exploziei şi pe direcţia de deplasare a norului radioactiv.
Exploziile nucleare subterane (submarine) se execută sub pământ (sub apă), la diferite adâncimi. La
exploziile nucleare sub pământ (sub apă) se produce o contaminare radioactivă periculoasă. Dimensiunile zonelor
contaminate pe urma norului radioactiv, comparativ cu cele formate în cazul exploziilor la suprafaţa pământului,
sunt mai mari de 1,5 – 2,5 ori în lungime şi 1,4 – 2 ori în lăţime.
Factorii distructivi ai exploziei nucleare sunt:
- emisiunea de lumină;
- radiaţia penetrantă;
- impulsul electromagnetic;
- unda de şoc ;
- contaminarea radioactivă.
Amploarea efectelor factorilor distructivi depinde de: puterea şi felul exploziei nucleare; depărtarea faţă
de epicentrul (centrul) exploziei; condiţiile dispunerii personalului, tehnicii militare şi materialelor (în lucrări de
fortificaţii sau în afara acestora); gradul de dispunere a trupelor; măsurile de protecţie luate; relieful şi condiţiile
meteorologice.
Emisiunea de lumină reprezintă un flux intens de radiaţii electromagnetice care cuprinde domeniul
vizibil, ultraviolet şi infraroşu al spectrului. Ea acţionează ca impuls caloric şi poate produce, personalului
neprotejat, arsuri şi orbirea temporară, iar tehnicii militare şi materialelor, incendierea acestora.
În funcţie de valoarea impulsului caloric, măsurat în calorii pe centimetru-pătrat, arsurile pot fi: de gradul
I (2-4 cal/cm2); gradul II (5-10 cal/cm2); gradul III (11-15 cal/cm2); gradul IV (peste 15 cal/cm2).
Radiaţia penetrantă este compusă din fluxul de neutroni şi radiaţiile gama rezultate în urma exploziilor
nucleare. Ea produce, personalului neprotejat, boala de iradiaţie, iar tehnicii militare – deteriorarea aparaturii
radio-electronice şi materialelor fotosensibile.
În funcţie de valoarea dozei de radiaţie (măsurate în roentgeni), boala de iradiaţie poate fi: gradul I (între
100 şi 250 R); gradul II (între 250 şi 400 R); gradul III (între 400 şi 600 R); gradul IV (peste 600 R).
Pentru măsurarea dozei de radiaţie se mai folosesc, ca unităţi de măsură, radul şi grayul (un roentgen este
echivalent cu 0,93 razi, respectiv 0,014 gray).
Impulsul electromagnetic este determinat de câmpurile electromagnetice, care apar în timpul exploziilor
nucleare şi care induc intensităţi şi tensiuni electrice în conductoare şi sistemele de transmisiuni neprotejate.
Produc străpungerea izolaţiei cablurilor electrice, topirea siguranţelor fuzibile conectate pentru protejarea
aparaturii radioelectronice, precum şi mari perturbaţii în comunicaţiile radio şi radar.
 Unda de şoc este o comprimare bruscă a aerului, care se propagă în toate direcţiile de la centrul exploziei
cu viteză supersonică (viteza sunetului = 1224 km/h) şi constituie principalul factor distructiv în cadrul muniţiei
nucleare şi termonucleare. Ea produce personalului neprotejat vătămări (contuzii şi traumatisme), atât în mod
direct, ca urmare a acţiunii acesteia, cât şi în mod indirect – datorită loviturilor produse de obiectele rezultate prin
distrugerea tehnicii şi a lucrărilor de fortificaţii, iar tehnicii militare şi materialelor, distrugerea sau deteriorarea
acestora. În cazul exploziei nucleare la suprafaţa apei, unda de şoc, antrenând mase mari de apă, formează valuri
puternice care pot produce avarii navelor şi instalaţiilor de la mal.
Contaminarea radioactivă se produce atât în raionul exploziei nucleare, cât şi pe direcţia de deplasare a
norului radioactiv. Contaminarea radioactivă se poate produce pe mari suprafeţe de teren şi ca rezultat al
deteriorării (avarierii) centralelor nuclearo-electrice.
Contaminarea radioactivă pe direcţia de deplasare a norului radioactiv se produce pe suprafeţe foarte mari
de teren ca urmare a depunerii pe sol a particulelor radioactive, delimitându-se patru zone de contaminare: - foarte
periculoasă (zona “D”); periculoasă (zona “C”); puternică (zona “B”) şi moderată (zona “A”). Acestea sunt
caracterizate de dozele de radiaţie ce pot fi primite de personal pe durata dezintegrării totale a produşilor
radioactivi, care la limitele exterioare ale zonei “A” sunt egale cu 40 R; ale zonei “B” – 400 R; zonei “C” – 1200
R; zonei “D” – 4000 R (în centrul acesteia, aproximativ 10.000 R). Pe măsura scurgerii timpului, ca urmare a
dezintegrării radioactive, dimensiunile acestor zone se micşorează. O reducere mai rapidă are loc în primele ore
după explozie. Contaminarea radioactivă produce personalului boala de iradiaţie. Tehnica militară şi lucrările de
fortificaţii contaminate se pot folosi numai după executarea decontaminării radioactive. Zona “D” marchează
centrul exploziei.
Ca urmare a acţiunii mai multor factori distructivi sau în totalitatea lor, apar efectele combinate ale
exploziei nucleare.
Efectele combinate ale exploziei nucleare asupra personalului reprezintă o îmbinare a arsurilor,
traumatismelor şi bolii de iradiaţie. Traumatismele, ca rezultat al acţiunii undei de şoc şi arsurile produse de
emisiunea de lumină, complică şi agravează evoluţia bolii de iradiaţie.
Efectele combinate asupra tehnicii militare se manifestă sub forma distrugerilor sau deteriorărilor,
incendierii acesteia, opacizării lentilelor aparatelor optice, voalării materialelor fotosensibile şi defectării
mijloacelor de transmisiuni.
Lucrările genistice şi construcţiile sunt distruse, în principal, de efectul undei de şoc.
Mijloacele de întrebuinţare a muniţiei nucleare sunt: rachetele, aviaţia, artileria, fugasele şi minele.
Alegerea mijlocului de întrebuinţare, a puterii loviturii (echivalentului de trotil), a felului şi înălţimii exploziei,
depind de: importanţa şi dimensiunile obiectivului; efectul ce se urmăreşte; forma acţiunilor de luptă; gradul de
protecţie a trupelor şi formaţiunilor de apărare; caracteristicile terenului; condiţiile de timp şi stare a vremii.
Bătălia rachetelor intercontinentale în realitate nu este limitată, întrucât pentru aceasta se folosesc acelaşi tip
de rachete ca şi la programele spaţiale, deci, o astfel de rachetă, poate fi lansată, transformată în satelit al pământului
şi, după un număr stabilit de rotaţii, poate reveni pe pământ pe ţinta propusă.
De subliniat, la acest tip de arme (rachete) dat fiind costul foarte ridicat al acestora, se preferă încărcarea lor
cu muniţie nucleară şi chimică. Din aceleaşi motive, rachetele, în special cele continentale, pe lângă sistemul de
telecomandă spre o ţintă, unele sunt prevăzute cu computer, care le corectează tot timpul traiectoria, exact spre ţinta
memorată.
Prin folosirea armelor nucleare, cele mai mari pierderi de vieţi omeneşti şi mutilări se produc în rândul
populaţiei civile, în cele mai multe cazuri nevinovată.
Dacă militarii sunt instruiţi în mânuirea armelor, ca şi în protecţia împotriva efectelor lor şi pierderile în
rândul acestora sunt mai mici, nu acelaşi lucru se poate spune despre populaţie, la care pierderile cu fiecare conflict
devin mai mari. Acest lucru se datorează, pe de o parte, faptului că în tot mai multe conflicte de dată recentă,
principala ţintă de agresiune este împotriva populaţiei civile, fără apărare.
Continua perfecţionare tehnică în momentul de faţă, permit aviaţiei şi rachetelor lovirea practic al oricărui
punct de pe glob, fiind vizate în acest sens:
- distrugerea obiectivelor militare importante;
- distrugerea obiectivelor industriale de mare importanţă economică şi militară;
- distrugerea pădurilor, vegetaţiei şi a culturilor agricole;
- distrugerea localităţilor dens populate;
- distrugerea căilor de comunicaţie;
- demoralizarea populaţiei.
Protecţia împotriva efectelor armelor nucleare constă în luarea din timp a unor măsuri, care să reducă
acţiunea vătămătoare a acestora.
 Protecţia personalului se realizează prin refugierea în adăposturile construite în timp de pace, cele construite
pe timp de război sau în adăposturi naturale (râpe, şanţuri, gropi etc.).

Arma chimică. Caracteristici generale, clasificarea S.T.L., efectele acestora

Istoricul armei chimice. (pe scurt)
Arma chimică, în forma ei rudimentară, a fost folosită din timpuri străvechi la asediul cetăţilor, pentru a
contrabalansa inferioritatea armelor de atac;
Un gen de atac chimic, folosit în antichitate, a fost acela de a face aerul irespirabil cu ajutorul gazelor urât
mirositoare; în anii 431 – 414 î.e.n. spartanii au folosit fumul rezultat din arderea amestecului de sulf – smoală.
În timpul războiului franco – german (1870 – 1871) s-a propus folosirea proiectilelor încărcate cu
veratrină (strănutătoare), iar în 1882 profesorul BAYER a făcut aluzie la valoarea militară a substanţelor
lacrimogene.
S.T.L. au fost întrebuinţate prima dată de către germani la 22 Aprilie 1915, în zona fluviului Ypres din
Belgia – pe un front de 6 km s-au lansat 180 tone clor din 6.000 butelii (15.000 de militari scoşi din luptă, 5.000
morţi), dată considerată ca începutul războiului chimic; Aceste atacuri au continuat pe toate fronturile până la
încheierea primului război mondial; 1915 – fosgen în amestec cu clor; 1917 – arsinele şi iperita; în total s-au
fabricat 150.000 tone, s-au folosit 125.000 tone, din care 100.500 tone substanţe sufocante, care au făcut pierderi
de 1.300.000, cu 90.000 morţi.
În 1925 la Conferinţa de la GENEVA, 33 state semnează interzicerea fabricării S.T.L. – S.U.A. şi
JAPONIA nu au semnat;
S-a continuat atât cercetarea, cât şi producţia de S.T.L.; au fost fabricate şi în al doilea război mondial:
S.T.L. psihochimice şi de tipul “V”; care au fost folosite de S.U.A. în Vietnam împreună cu substanţe de tipul “V”
şi iritante “CS”.
Arma chimică, prin acţiunea substanţelor toxice de luptă, poate să producă pierderi însemnate în rândul
personalului, iar prin contaminarea chimică a aerului, apei, terenului, tehnicii militare şi materialelor, lucrărilor de
fortificaţii şi altor obiective, să îngreuneze folosirea lor de către trupe şi formaţiunile de apărare. Păstrându-se
acţiunea toxică în teren, un timp îndelungat, îngreunează acţiunile de luptă şi activitatea serviciilor.
Substanţele toxice de luptă produc efecte letale sau scot, temporar din luptă un mare număr de militari şi
luptători, dacă nu se iau la timp măsurile de protecţie, au rază mare de acţiune, contaminând chimic aerul, apa,
terenul, tehnica militară şi materialele pe suprafeţe întinse, impun măsuri severe de protecţie, iar tratamentul
personalului afectat este complicat şi uneori de lungă durată, diminuează capacitatea de luptă a trupelor având
îmbrăcate mijloacele de protecţie individuală. Efectele substanţelor toxice de luptă sunt amplificate de condiţiile
meteorologice şi de relief, în situaţia când acestea sunt favorabile întrebuinţării armei chimice.
Criteriile de clasificare a substanţelor toxice de luptă sunt:
- după efectul pe care îl produc asupra personalului – letale şi cu acţiune temporară (incapacitante);
- după durata în care îşi păstrează proprietăţile nocive (persistente, semipersistente şi trecătoare);
- după starea de agregare (gaze, lichide şi solide).
Din categoria substanţelor toxice de luptă letale (fac parte substanţele neuroparalitice, vezicante, cu
acţiune generală şi sufocante, iar din categoria celor cu acţiune temporară (incapacitante) – substanţele
psihochimice şi iritante (de hărţuire).
Substanţele toxice de luptă neuroparalitice sunt substanţe supertoxice, cu agresivitate deosebit de ridicată.
Pot pătrunde în organism, sub formă de vapori sau aerosoli, prin căile respiratorii, sub formă de picături, prin
resorbţie cutanată sau, odată cu apa şi alimentele contaminate chimic, prin traiectul gastrointestinal. Acţionează
asupra sistemului nervos, producând tulburări grave în funcţionarea acestuia. Se întrebuinţează pentru scoaterea
din luptă a personalului neprotejat şi îngreunarea acţiunilor de luptă prin contaminarea chimică a tehnicii militare,
terenului, alimentelor şi surselor de apă.
Din categoria substanţelor toxice de luptă neuroparalitice fac parte: substanţele de tipul “V”, somanul,
sarinul şi tabunul.
Substanţele toxice de luptă vezicante acţionează, în principal, asupra pielii şi mucoaselor, provocând
distrugerea ţesuturilor în locurile în care vin în contact cu acestea. În cazul resorbţiei unor doze mari, apare
intoxicaţia generală a organismului. Au o perioadă ascunsă de acţiune (incubaţie), primele simptome apărând după
4-8 ore de la contaminare. Se întrebuinţează pentru scoaterea din luptă a personalului neprotejat şi îngreunarea
desfăşurării acţiunilor de luptă prin contaminarea chimică a terenului.
Din categoria substanţelor toxice de luptă vezicante fac parte: - iperita, azotiperita şi levizita.
Substanţele toxice de luptă cu acţiune generală pătrund în organism prin organele respiratorii, producând
intoxicaţia personalului. Trecând din plămâni în sânge, întrerup procesele de oxigenare a ţesuturilor. Lipsa de
oxigen duce la încetarea funcţiilor sistemului nervos central. La concentraţii mari, moartea se produce instantaneu.
Se întrebuinţează pentru scoaterea din luptă a personalului neprotejat, prin contaminarea aerului.
Din categoria substanţelor toxice de luptă cu acţiune generală fac parte: - acidul cianhidric şi clorcianul.
Substanţele toxice de luptă sufocante produc vătămarea organelor respiratorii. Fenomenele de intoxicaţie
apar după o perioadă ascunsă de 4-6 ore. Se întrebuinţează pentru scoaterea din luptă a personalului neprotejat,
prin contaminarea aerului.
Din această grupă fac parte: fosgenul şi difosgenul.
Substanţele toxice de luptă psihochimice acţionează asupra sistemului nervos central şi pot provoca
tulburări psihice asemănătoare celor înnăscute sau dobândite în decursul vieţii. Scot temporar din luptă personalul
la pătrunderea lor în organism prin organele respiratorii sau traiectul gastrointestinal. Primele simptome apar după
1-3 ore de la contaminare. Tulburările psihice durează, în funcţie de doza primită, de la 1 la 5 zile şi dispar fără
tratament medical.
Din punct de vedere militar prezintă importanţă “BZ”-ul.
Substanţe toxice de luptă iritante (de hărţuire) acţionează asupra ochilor şi căilor respiratorii şi sunt
întrebuinţate mai ales în scopul de a obosi trupele, obligându-le la portul îndelungat al măştii contra gazelor.
Din categoria substanţelor toxice iritante (de hărţuire) fac parte: “CS”-ul, cloracetofenona şi adamsita.
Substanţele toxice de luptă se folosesc cu ajutorul muniţiei chimice (clasice şi binare) şi aparatelor de
pulverizare.
Muniţia chimică clasică (componentele de luptă ale rachetelor, bombelor de aviaţie, proiectilele de
artilerie, bombele de aruncătoare, minele, fugasele, grenadele) conţine substanţa toxică de luptă preparată anterior.
Muniţia chimică binară este încărcată cu două componente, fiecare în parte lipsită de toxicitate, dar
deosebit de reactivă, care intrând în reacţie în interiorul purtătorului pe timpul parcurgerii traiectoriei, duce la
formarea substanţei toxice de luptă.
Aparatele de pulverizare se folosesc pentru împrăştierea substanţelor toxice de luptă din avion sau
elicopter asupra personalului aflat în staţionare, marş sau dispozitivul de luptă, precum şi pentru contaminarea
chimică a terenului, în punctele obligatorii de trecere.
Condiţiile meteorologice şi caracterul terenului influenţează în mod direct mărimea şi configuraţia
raioanelor contaminate chimic, persistenţa substanţelor toxice de luptă şi distanţa de propagare a norului chimic.
Vântul puternic (peste 6 m/s) şi prezenţa curenţilor de aer ascendenţi, îngreunează formarea
concentraţiilor periculoase de substanţe toxice de luptă trecătoare şi reduc durata de acţiune a celor persistente.
Pe timp călduros, în condiţii de acalmie şi vânt slab se creează concentraţii periculoase de substanţe
toxice de luptă, însă persistenţa acestora se reduce (are loc fenomenul de evaporare).
Pe timp de iarnă, acţiunea substanţelor toxice de luptă, sub formă de vapori, este mai redusă, iar
persistenţa lor în stare de picături este mult mai mare.
Terenul frământat (cu viroage, văi adânci şi înguste), pădurile şi localităţile permit acumularea
substanţelor toxice de luptă şi păstrarea unor concentraţii periculoase timp îndelungat.
Vegetaţia înaltă creează condiţii favorabile pentru realizarea de concentraţii periculoase de vapori de
substanţe toxice de luptă lichide prin evaporare.

Arma biologică. Caracteristicile generale, clasificarea agenţilor patogeni, efectele acestora

Istoricul armei biologice.(pe scurt)
În timpuri străvechi, românii otrăveau sursele de apă cu stârvuri de animale, iar tătarii catapultau în
cetăţile asediate cadavre de animale infectate cu ciumă bubonică.
FRANŢA, ANGLIA şi JAPONIA au început cercetările în domeniul armei biologice înaintea celui de-al
doilea război mondial (programele de cercetare japoneze s-au bazat pe experienţe pe oameni în CHINA ocupată a
anilor 1930, răspândind agenţi biologici asupra satelor şi liniilor chineze de apărare).
În anul 1941 S.U.A. şi CANADA, îngrijorate de avansul luat în domeniu de GERMANIA şi JAPONIA,
au început propriile cercetări, rezultând stocuri de bacterii, viruşi şi toxine.
În anii ’50 – ’60 multe state au renunţat la păstrarea, pe timp de pace, a stocurilor de agenţi biologici.
Prima acţiune de limitare a pericolului războiului biologic, întreprinsă de comunitatea internaţională, a
fost făcută în 1925 prin semnarea Convenţiei de la GENEVA, care prevedea interzicerea gazelor toxice, prevedere
extinsă şi asupra agenţilor biologici; primul document care s-a semnat exclusiv pentru agenţii biologici a fost
Convenţia asupra armelor biologice din anul 1972, intrată în vigoare în anul 1975, semnată de 143 de state şi
prevede: “... dezvoltarea, producerea, depozitarea şi achiziţionarea de agenţi biologici, care nu se justifică prin
scopul lor profilactic, defensiv sau prin alte întrebuinţări paşnice, precum şi a oricăror arme sau mijloace de
întrebuinţare sau răspândire a lor ...”; fiind încheiată în timpul războiului rece, documentul nu a putut să prevadă
referiri la controlul respectării celor stipulate în text şi multe state au încălcat-o.
 În prezent descoperirile tehnico-ştiinţifice din domeniul biotehnologiei şi al geneticii, ar putea fi folosite
la modificarea structurii genetice a microorganismelor, astfel încât să poată învinge imunitatea umană sau să
realizeze un microorganism rezistent la antibiotice şi la profilaxia actuală.
Se afirmă că, în viitorul apropiat agenţii biologici modificaţi genetic, ar putea afecta doar anumite grupuri
etnice.
Dacă în prezent pericolul unui război nuclear pare să se fi diminuat, cel biologic tinde să devină una din
cele mai serioase ameninţări la securitatea globală; datorită faptului că aceste arme au un preţ scăzut şi nu necesită
capacităţi şi experienţă tehnologică înaltă, arma biologică, denumită şi „arma săracului” sau „mută” (multe ţări
sărace şi din lumea a treia, văd în acest lucru calea cea mai ieftină pentru obţinerea unor A.N.M., care să
compenseze neputinţa lor în domeniul armelor convenţionale sau nucleare).
Din anul 1972 numărul ţărilor care efectuează cercetări în domeniu sunt concentrate în ORIENTUL
MIJLOCIU (IRAN, IRAK, ISRAEL, LIBIA) şi în ASIA (COREEA DE NORD şi TAIWAN).
Pericolul bioterorismului: gradul de toxicitate şi letalitate extrem de ridicate face ca arma biologică să fie
preferată de terorişti; un raport al Departamentului Apărării al S.U.A. arăta că: “... grupările teroriste nu deţin
resurse financiare suficiente pentru achiziţionarea armelor nucleare, în schimb pot obţine materia primă necesară
realizării agenţilor chimici şi biologici ...”; trei categorii de grupări teroriste se presupune că ar putea folosi
A.N.M. – sectele şi cultele religioase, grupările rasiste şi antiguvernamentale, organizaţiile fundamentaliste şi
extremiste.
Arma biologică constituie mijlocul de nimicire în masă care, prin efectul vătămător al agenţilor patogeni,
poate să producă pierderi mari în rândul trupelor, populaţiei şi animalelor, precum şi distrugerea (contaminarea)
culturilor.
Agenţii patogeni prezintă o serie de caracteristici care conferă armei biologice rolul de armă de nimicire
în masă. Au o mare diversitate; în afara tulpinilor aparţinând diferitelor specii de germeni microbieni, prin
manevre de genetică microbiană se pot crea tulpini cu caracteristici biologice noi, cu mare rezistenţă faţă de
mijloacele de profilaxie şi terapie obişnuite; au o perioadă de incubaţie: existenţa unei perioade ascunse (de la
câteva ore la câteva zile) între momentul contagiunii şi instalarea stării de boală, îngreuiază depistarea
îmbolnăvirii şi luarea oportună a măsurilor profilactice şi terapeutice; asigură o morbiditate extensivă: datorită
invaziilor secundare, care se propagă prin contagiune de la cazurile iniţiale, îmbolnăvirile au un caracter extensiv,
epidemic (epizootic); îmbolnăvirile prezintă aspecte atipice: răspândirea unor agenţi patogeni preparaţi artificial
poate duce la apariţia unor stări de boală cu aspecte total deferite faţă de cele întâlnite în patologia curentă cu
efecte imprevizibile: apare dificultatea de a prevedea cu certitudine efectele atacului biologic privind extinderea în
masă şi în timp a îmbolnăvirilor, formele de boală ce se pot declanşa, precum şi gravitatea stărilor de boală
determinate.
Agenţii patogeni care pot fi folosiţi ca mijloace biologice de luptă sunt:
- virusurile;
- bacteriile;
- ricketsiile;
- toxinele microbiene.
Virusurile se multiplică numai în celulele organismelor vii, au o mare putere de răspândire a infecţiei şi
pot scoate din luptă, pentru aproximativ o săptămână, un număr mare de persoane. Boala apare după o perioadă de
incubaţie scurtă (1-3 zile).
Unele infecţii virale pot avea ca urmare scoaterea din luptă (activitate), prin deces sau sechele invalidante,
a majorităţii personalului îmbolnăvit.
Din punct de vedere militar, pentru personal, prezintă importanţă agentul patogen al variolei, iar pentru
animale – encefalomielita, febra aftoasă.
Bacteriile rezistă bine la condiţiile de mediu, conservate în condiţii bune îşi păstrează virulenţa timp de
mulţi ani. Personalul se poate contamina atât în mod direct, datorită atacului biologic executat de inamic, cât şi
prin venirea în contact cu animale bolnave sau prin ingerarea unor produse de origine animală contaminate.
Pentru personal prezintă, pericol pe câmpul de luptă, bacilul pestei, bacilul tularemic şi bacilul tific, iar
pentru animale – bacilul antraxului, bacilul morvei.
Ricketsiile sunt microorganisme cu caracteristici intermediare între virusuri şi bacterii, care se pot
multiplica, ca şi virusurile, numai pe organisme vii.
Prezintă importanţă militară agentul patogen al tifosului exantematic şi febra butunoasă.
Toxinele microbiene sunt produse ale metabolismului bacteriilor, având efecte toxice asupra
organismului uman sau al animalelor. Acţionează asupra sistemului nervos sau tubului digestiv, după câteva ore
apărând deja tulburările digestive. Cultivarea germenului se face cu uşurinţă în laboratoarele de microbiologie. Pot
scoate din luptă, în timp scurt, pentru o perioadă de 1-3 zile, efective mari sau pot provoca moartea majorităţii
victimelor.
Dintre toxinele microbiene, cele mai periculoase sunt: - toxina botulinică şi enterotoxina stafilococică.
Metodele de dispersare a agenţilor patogeni pot fi: prin diversiune; prin intermediul animalelor şi
insectelor contaminate; prin aerosolizare; cu ajutorul rachetelor, aviaţiei şi artileriei.
Dispersarea prin diversiune urmăreşte contaminarea surselor şi punctelor de aprovizionare cu apă,
alimentelor şi furajelor, precum şi a încăperilor de alimentaţie publică.
Dispersarea prin intermediul animalelor şi insectelor urmăreşte contaminarea personalului la venirea în
contact cu animalele şi insectele bolnave.
Dispersarea prin aerosolizare urmăreşte contaminarea biologică a unor suprafeţe întinse de teren, precum
şi a personalului dispus în adăposturi şi clădiri.
Dispersarea cu ajutorul rachetelor, aviaţiei şi artileriei constituie metoda principală de folosire, deoarece
efectul exploziilor acestor mijloace nu afectează capacitatea de contaminare biologică a germenilor folosiţi.

Arma radiologică. Caracteristicile generale, efectele acesteia

Arma radiologică îşi bazează efectul distructiv pe folosirea deşeurilor radioactive ale industriei nucleare
şi a unor preparate obţinute pe cale artificială prin iradierea cu fluxuri de neutroni, care, prin transformări
radioactive, pot emite radiaţii alfa, beta şi gamma, producând personalului boala de iradiaţie.
Importanţă militară prezintă fragmentele de fisiune, care au perioada de înjumătăţire de la câteva ore la
zeci de zile. Acestea formează zone contaminate radioactiv cu niveluri de radiaţie mari.
Substanţele radioactive pot acţiona asupra personalului şi animalelor direct prin iradiere exterioară cât şi
prin iradiere interioară, la pătrunderea acestora în organism prin organele respiratorii, traiectul gastrointestinal sau
prin rănile provocate de alte categorii de armament. Nu au culoare şi miros, de aceea pot fi descoperite numai cu
ajutorul aparatelor dozimetrice. Impun măsuri severe de protecţie, tratamentul personalului iradiat este de lungă
durată, iar leziunile genetice pot afecta generaţiile următoare.
Substanţele radioactive pot fi folosite în stare lichidă, solidă sau de aerosoli, cu ajutorul bombelor de
aviaţie, rachetelor şi proiectilelor de artilerie. Substanţele radioactive pot fi răspândite pe mari suprafeţe de teren,
ca în cazul avariilor produse la centralele nuclearo-electrice.

Accidente la obiective nucleare

Folosirea energiei atomice în lumea contemporană a devenit un fapt comun şi un deziderat al viitorului,
constituind una din sursele principale de energie. Din datele publicate de Agenţia Internaţională pentru Energia
Atomică, rezultă că sunt în funcţiune peste 400 centrale nuclearo-electrice, însumând o putere instalată de 315 mii
Megawaţi, în curs de construcţie 133 şi alte 90 în stadiul de proiect.
La noi în ţară obiective nucleare existente: Institutul de Fizică şi Inginerie Nucleară – Măgurele
(Bucureşti) şi Institutul de Reactori Nuclearo-Energetici – Colibaşi (Argeş), Centrala Nuclearo-Electrică de la
Cernavodă.
Pe lângă aceste obiective cu risc de producere a accidentelor nucleare în zona lor apropiată, mai este pe
teritoriul Bulgariei, Centrala Nuclearo-Electrică Kozlodui, care poate afecta grav în caz de accident nuclear zona
Bechet, Turnu Măgurele, Craiova, Calafat.
Iată câteva exemple de măsuri ce se aplică în caz de accidente nucleare la unele obiective:
- în cazul Institutului de Fizică şi Inginerie Nucleară Măgurele se evacuează din municipiul Bucureşti
cartierele Rahova şi Progresul (circa 30.000 locuitori), din judeţul Ilfov. comunele Măgurele, Jilava, Bragadiru,
Dărăşti (circa 30.000 locuitori) şi se aplică ,măsuri de protecţie în municipiul Bucureşti şi 14 comune din judeţul
Ilfov;
- în cazul Centralei Nuclearo-Electrice Kozlodui, se evacuează în varianta I (cerc cu raza de 30 Km) circa
100.000 locuitori (Bechet şi împrejurimi), iar în varianta a II-a (cerc cu raza de 80 Km) circa 1.000.000 locuitori şi
se aplică măsuri de protecţie pe aproximativ 95% din teritoriul ţării.
Consecinţele accidentelor nucleare sunt deosebit de grave, ele producând decesul oamenilor,
contaminarea radioactivă a mediului înconjurător şi pierderi materiale deosebite. Ca exemplu mai recent de
accident nuclear, putem aminti pe cel din 1986 de la Cernobîl, unde explozia reactorului a provocat decese precoce
ale unor persoane din zona reactorului, datorită dozelor foarte mari de radiaţie, iar norul radioactiv s-a întins peste
unele ţări din Europa, ducând la o contaminare remarcabilă a mediului şi a alimentelor. În fosta U.R.S.S. dozele au
putut fi suficient de mari, pentru ca anumite efecte vătămătoare asupra populaţiei să poată fi detectate în decursul
timpului, până în prezent.
 Totuşi, nu putem să accentuăm faptul că probabilitatea de producere a unui accident suficient de sever,
pentru a implica populaţia din vecinătatea centralei, este într-adevăr foarte mică. Standardele înalte în proiectare şi
construcţie a centralelor (Cernavodă după sistem canadian) asigură un înalt grad de încredere că astfel de
accidente nu vor avea loc. Planurile de urgenţă în caz de accident nuclear, ne dau asigurarea că totul este pregătit
pentru o acţiune promptă de protecţie a populaţiei.

Protecţia împotriva A.D.M.

Protecţia împotriva A.D.M. cuprinde totalitatea măsurilor ce au ca scop, asigurarea protecţiei populaţiei
împotriva efectelor armelor nucleare, biologice, chimice şi a altor tipuri de arme.
Protecţia se asigură prin următoarele măsuri:
- înştiinţarea (alarmarea) la timp despre pericolul atacului nuclear, chimic şi biologic;
- evacuarea şi dispersarea populaţiei din centrele aglomerate;
- executarea unor lucrări de adăpostire;
- asigurarea cu mijloace de protecţie individuală şi folosirea corectă a lor;
- cercetarea focarelor de distrugere create de către o eventuală agresiune;
- limitarea şi lichidarea urmărilor agresiunii aeriene.
Protecţia individuală cuprinde totalitatea mijloacelor, care asigură protecţia organismului uman împotriva
efectelor armelor de nimicire în masă. Mijloacele individuale de protecţie sunt destinate pentru protejarea
organelor respiratorii, ochilor şi pielii de acţiunea substanţelor radioactive, substanţelor toxice şi bacteriene.
Aceste mijloace pot fi special confecţionate sau improvizate.
Pentru protecţia organelor respiratorii se folosesc următoarele mijloace: măştile contra gazelor de diverse
tipuri, aparatul izolant CH-146, masca izolantă de gaze IP-46.
Pentru protecţia pielii se folosesc următoarele mijloace: completele de protecţie numărul 1, 2 şi 3.
Mijloacele simple şi improvizate de protecţie individuală, se pot confecţiona din materiale ce se găsesc la
îndemână (cârpe, tifon, vată, obiecte de îmbrăcăminte, etc.).
Radioprotectorii sunt denumite substanţele, care sunt folosite pentru a împiedica sau reduce efectele
radiaţiilor asupra organismului.
Antidoturile sunt substanţe chimice cu rol de protecţie împotriva acţiunii S.T.L.
Protecţia colectivă împotriva A.N.M. şi a efectelor acestora se realizează prin adăpostire.
Adăposturile pentru protecţia civilă reprezintă totalitatea construcţiilor special executate sau amenajate,
care au capacitatea să reducă acţiunea de distrugere a armelor nucleare, chimice, biologice şi să asigure protecţia
persoanelor adăpostite, împotriva dărâmăturilor provocate de explozii:
a) în mediul urban:
- împotriva undei de şoc;
- împotriva suflului şi schijelor bombelor;
- împotriva bombelor incendiare;
- împotriva dărâmăturilor provocate de explozii;
- împotriva căderilor de substanţe radioactive.
b) în mediul rural:
- împotriva suflului şi schijelor provocate de explozia bombelor de avion;
- împotriva căderilor de substanţe radioactive.
Clasificarea adăposturilor:
- adăposturi special construite (realizate la lucrări independente sau înglobate în subsolurile
construcţiilor) şi dotate cu mijloace şi instalaţii speciale, care asigură un climat interior corespunzător pentru
persoanele ce se adăpostesc pe timpul atacurilor din aer;
- adăposturile simple, ce se pot amenaja în timp scurt şi cu mijloace mai reduse, fie independent (tranşee-
bordeie), fie în subsolurile construcţiilor existente, numai în caz de nevoie.
 CAPITOLUL 4
Teoria şi practica tragerii cu armamentul
4.1. Generalităţi despre balistică
Cuvântul “BALISTICĂ” vine din limba greacă “balistos” - “aruncare”. Balistica, ramură a fizicii
aplicate, se ocupă cu studiul mişcării unui corp greu aruncat sub un anumit unghi faţă de orizontală, mişcare
determinată de impulsul primit iniţial; cu alte cuvinte studiază, în cazul de faţă, fenomenele ce se petrec cu glonţul
din momentul dării focului, până la ajungerea lui la obiectiv sau pe sol.
În timpul executării tragerii, deosebim două faze ale mişcării glonţului:
- mişcarea glonţului în gura de foc (ţeava) sub acţiunea gazelor rezultate din arderea pulberii de azvârlire;
- mişcarea glonţului după ieşirea din gura de foc până la atingerea obiectivului sau pământului.
În raport de fenomenele pe care le studiază şi de fazele mişcării glonţului, balistica se împarte în:
- balistica experimentală;
- balistica interioară;
- balistica exterioară.
Balistica experimentală se ocupă cu, construcţia armamentului, precum şi cu stabilirea datelor balistice şi
tehnico-tactice ale acestuia.
Balistica interioară se subdivide în pirostatică (studiază fenomenul arderii pulberii într-un volum
constant) şi pirodinamică (studiază fenomenul arderii pulberii într-un volum variabil).
Balistica exterioară studiază fenomenele ce se produc cu glonţul de la ieşirea din ţeavă până ajunge la
obiectiv sau pe sol.

4.2 Balistica interioară

4.2.1. Percuţia, aprinderea încărcăturii de iniţiere şi arderea pulberii
Rezolvarea problemelor de balistică interioară prezintă unele dificultăţi datorită următorilor factori:
- rapiditatea producerii fenomenului (0,02 – 0,06 secunde);
- temperaturi mari ce se produc în timpul arderii (exploziei) –2400–3500O C;
- presiunile mari care pot atinge valori de peste 3000 Kg.f/cm2;
- variaţiile continue ale volumului în care are loc arderea pulberii, precum şi ale unor condiţii de tragere.
Apăsând pe trăgaci, la majoritatea armelor, când percutorul loveşte capsa, fulminatul de mercur se
aprinde, iar flacăra se propagă la pulbere prin cele două orificii.
Deşi reacţia chimică de transformare pe baza arderii sau deflagraţiei este foarte rapidă, ea are loc în trei
faze: - aprinderea, inflamarea şi arderea propriu-zisă.
Aprinderea constă în producerea arderii în urma transmiterii pe un punct al grăuntelui de pulbere, a unui
impuls exterior (flacăra de la capsă).
Inflamarea presupune propagarea flăcării pe suprafaţa grăunţilor încărcăturii de pulbere, viteza cu care
se propagă flacăra numindu-se viteza de inflamare.
Arderea constă în răspândirea (extinderea) procesului în interiorul elementului de pulbere, viteza de
ardere fiind influenţată de compoziţia pulberii, umiditatea acesteia, temperatura, densitatea grăuntelui, precum şi
de presiunea mediului înconjurător.
În vederea aprinderii pulberii este necesară o temperatură care poate varia între 180-300 O C; pulberea fără
fum folosită la muniţia armamentului din dotarea studenţilor se aprinde la 200O C.

VITEZE DE INFLAMARE ŞI DE ARDERE

Tip de pulbere Viteză de inflamare Viteză de ardere

Pulbere cu fum 1 – 3 m/s 1 cm/s

Pulbere fără fum 2 – 3 m/s 1 mm/s

4.2.2. Fenomenul tragerii

Reprezintă azvârlirea glonţului (proiectilului) din canalul ţevii, ca urmare a acţiunii presiunii gazelor
provenite din arderea pulberii.
Plecarea loviturii se produce instantaneu, fiind determinată de presiunea, care se creează prin arderea
pulberii şi care acţionează în toate direcţiile cu următoarele consecinţe:
 a) datorită presiunii ce se exercită asupra fundului glonţului, acesta intră forţat în ghinturile ţevii prin
rotire, deplasându-se spre gura acesteia cu o viteză din ce în ce mai mare. Gazele supraîncălzite se destind
producând o flacără şi un efect sonor ce se manifestă sub formă de bubuitură, la gura ţevii;
b) presiunea care se exercită lateral asupra tubului cartuşului şi asupra ţevii produce o dilatare a acestora
(deformare elastică) având ca efect lipirea etanşă a tubului cartuşului de pereţii interiori ai camerei cartuşului,
împiedicând astfel pătrunderea gazelor între tub şi canalul ţevii;
c) exercitarea presiunii gazelor asupra închizătorului prin intermediul tubului cartuş, provoacă acţiunea de
mişcare către înapoi a armei, deplasare numită recul.
Deşi fenomenul tragerii se produce într-un timp foarte scurt, se deosebesc trei perioade ale acestuia:
- perioada iniţială (preliminară), caracterizată prin arderea pulberii în tubul cartuş şi durează din
momentul aprinderii pulberii şi până la începerea mişcării glonţului. Se formează o presiune de forţare – 250-500
Kg.f/cm2, care învinge starea de repaus a glonţului, începe desertizarea acestuia şi angajarea lui în ghinturi;
- perioada întâi (sau principală) – pulberea arde într-un volum, care se modifică continuu şi durează din
momentul atingerii presiunii de forţare până la sfârşitul arderii pulberii. Presiunea gazelor atinge valoarea maximă,
dar pe măsura măririi spaţiului dinapoia glonţului, aceasta scade, în schimb viteza proiectilului continuă să
crească; deplasarea acestuia în canalul ţevii fiind urmărită de gaze;
- perioada a doua durează din momentul terminării arderii pulberii până la ieşirea glonţului din canalul
ţevii; are loc o destindere a cantităţii gazelor puternic comprimate şi încălzite.
Pe măsură ce glonţul ajunge spre gura ţevii, presiunea scade, devenind egală cu presiunea atmosferică.

4.2.3. Reculul armei şi viteza iniţială a glonţului

Are la bază legea a II-a a mecanicii, potrivit căreia unei acţiuni îi corespunde o reacţiune. În situaţia dării
focului la armament, glonţul se mişcă într-un sens, iar reculul se manifestă în sens opus.
Acţiunea recului se caracterizează prin viteza şi energia pe care acesta o are pe timpul mişcării spre înapoi
a armei. Energia şi viteza reculului încep să se manifeste odată cu începerea mişcării glonţului în canalul ţevii şi
are valoare maximă în momentul când glonţul a părăsit canalul ţevii.
La armele automate a căror construcţie se bazează pe principiul folosirii energiei unei părţi din gazele
rezultate din arderea pulberii (pistol-mitralieră; puşcă-mitralieră; puşcă semiautomată cu lunetă) pentru
funcţionare, forţa de reacţiune – reculul va fi mai mic, deoarece presiunea gazelor se reduce, o parte din aceasta
pătrunzând prin orificiul practicat în ţeavă, în camera de gaze înainte ca glonţul să părăsească canalul ţevii.
Armamentul automat care funcţionează pe principiul forţei de recul, va avea reculul şi mai mic decât
armamentul neautomat, deoarece o parte din această forţă este consumată pentru punerea în mişcare a părţilor
mobile şi efectuarea reîncărcării.
Din cauza reculului, a vibraţiilor ţevii produse de deplasarea glonţului, pe timpul tragerii, partea dinainte
a ţevii se abate în plan vertical faţă de poziţia axului ţevii la terminarea ochirii, influenţând astfel gruparea şi
precizia tragerii. Remedierea se face folosind corect reazemul sau fixând corect arma în umăr.
Viteza pe care o are glonţul în momentul ieşirii din canalul ţevii se numeşte viteza iniţială “Vo” şi se
măsoară în metri pe secundă.
Valoarea vitezei iniţiale prezintă importanţă prin aceea că prin mărirea ei se măreşte bătaia, puterea de
pătrundere şi efectul omorâtor al glonţului, se micşorează durata traiectoriei şi curba acesteia.
Viteza iniţială depinde de lungimea ţevii, cantitatea încărcăturii de pulbere şi temperatura acesteia, între
aceste elemente existând un raport direct de determinare reciprocă.
De reţinut, că şi puterea de pătrundere în obiectiv a glonţului este direct influenţată de valoarea vitezei
iniţiale.

4.2.4. Rezistenţa, umflarea (explozia), uzura şi vivacitatea ţevii

Prin rezistenţă înţelegem capacitatea pereţilor acesteia de a rezista la o anumită presiune a gazelor.
Deoarece presiunea gazelor pe timpul tragerii nu este uniformă în canalul ţevii, nici grosimea pereţilor acesteia nu
este uniformă. Ţevile armamentului sunt mai groase la detunător şi mai subţiri spre partea dinainte, fiind construite
să reziste la o presiune de 1,5 – 2 ori mai mare decât presiunea la care sunt supuse în mod normal.
În cazul în care în interiorul ţevii se formează o presiune mai mare decât presiunea pentru care a fost
calculată rezistenţa ei, se poate produce umflarea sau explozia ţevii.
În majoritatea cazurilor umflarea sau uneori chiar explozia ţevii, se produce din cauza rămânerii în ţeavă
a corpurilor străine (cârpe, câlţi, nisip, pământ, zăpadă), glonţul ce se deplasează în canalul ţevii, întâlnind astfel
de corpuri străine îşi micşorează brusc viteza. Astfel, gazele ce urmează glonţul la o micşorare bruscă a vitezei
acestuia sunt respinse, crescând instantaneu presiunea, depăşindu-se valoarea rezistenţei ţevii se poate produce
umflarea sau explozia ţevii.
 Umflarea Pe timpul fenomenului tragerii
ţevii Glonţul Corp ţeava este supusă uzurii. Cauzele care
străin produc uzura ţevii pot avea cauză
chimică, mecanică sau termică.
Cauzele de natură chimică se
datorează zgurii ce se formează în
canalul ţevii pe timpul tragerii. Zgura se
compune din substanţe solubile şi
insolubile.
Fenomenul umflării ţevii Cauzele de natură mecanică
rezultă din curăţirea necorespunzătoare a
armamentului cu vergele improvizate, fără manşoane de protecţie, din lovirea şi din frecarea glonţului în ghinturi.
Cauzele de natură termică provin dintr-o supraîncălzire a ţevii pe timpul tragerii, care au ca rezultat
topirea parţială a pereţilor canalului ţevii. Aceste cauze conduc la decalibrarea ţevii.
Vivacitatea ţevii reprezintă capacitatea ţevii de a rezista la tragerea unui anumit număr de cartuşe, după
care ţeava se uzează şi îşi pierde calităţile.
Prin regim de tragere se înţelege numărul de lovituri ce se pot trage cu o armă într-o unitate de timp, fără
a afecta starea tehnică a armei, securitatea trăgătorului, rezultatele tragerii.
Nerespectarea indicaţiilor privind întreţinerea, păstrarea, mânuirea, regimul de tragere şi a regulilor de
folosire a armamentului, va duce în mod inevitabil la diminuarea rezultatelor tragerii.

4.3. Balistica exterioară

4.3.1. Noţiuni despre ochire
Pentru ca glonţul să ajungă la obiectiv şi să-l lovească, este necesar ca înainte de darea focului, ţeava
armamentului să capete o anumită poziţie în plan orizontal şi vertical.
Totalitatea operaţiunilor efectuate pentru a îndrepta ţeava armamentului în plan orizontal şi vertical, în
aşa fel încât traiectoria glonţului să treacă printr-un punct ales pe obiectiv se numeşte ochire.
Îndreptarea ţevii în plan orizontal se numeşte ochire în direcţie, iar îndreptarea ţevii în plan vertical se
numeşte ochire în înălţime.
Ochirea se execută cu ajutorul dispozitivelor de ochire:
- mecanice (cătare, înălţător)
- optice (luneta, grile şi corectoare).
Aparatele de ochire mecanice sunt formate în general din cătare (baza cătării, apărătoarea cătării şi vârful
acesteia) şi înălţător (baza înălţătorului, foaia înălţătorului cu arcul sau cursorul sau arcurile).
Cătările armamentului portativ pot fi: fixe sau mobile, acestea din urmă având formă triunghiulară sau
cilindrică.
Înălţătoarele mecanice sunt cu braţ, cu foaie gradată cu trepte sau cu sectoare.
Aparatele optice de ochire le întâlnim la P.S.L.; A.G.-7; în principiu, înălţătoarele optice se compun din
ocular, inversor, reticul şi obiectiv.

4.3.2. Traiectoria şi elementele ei

Drumul parcurs de centrul de greutate al glonţului (proiectilului) în aer de la ieşirea din gura de foc până
la punctul de cădere se numeşte traiectorie.
După ce a fost aruncat din canalul ţevii, în mersul său în aer, glonţul este supus acţiunii a două forţe: forţa
de gravitaţie şi forţa de rezistenţă a aerului.
Forţa de gravitaţie obligă glonţul să coboare treptat mai jos de linia de aruncare, iar forţa de rezistenţă îi
încetineşte continuu mişcarea căutând să-l coboare, răstoarne.
În mod practic, forţa de rezistenţă a aerului acţionează asupra vitezei glonţului în felul următor:
- când viteza de mişcare a glonţului este mai mare decât viteza sunetului (1224 km/h) se produce o
însumare a unor unde sonore, creându-se o undă de aer foarte densă, care micşorează viteza de deplasare a
glonţului, deoarece o parte din energia acestuia se consumă la deplasarea acestor unde;
- particulele de aer din jurul glonţului exercită o frecare asupra suprafeţei acestuia, micşorându-i viteza;
- aerul dislocat din jurul glonţului nu reuşeşte să revină imediat la locul avut iniţial şi se formează
presiuni diferite între capul şi fundul glonţului dând naştere unei forţe ce se opune deplasării glonţului.
Datorită acţiunii acestor forţe, viteza de mişcare a glonţului (proiectilului) se micşorează treptat, iar
traiectoria acestuia capătă forma unei linii curbe neuniforme, mai întinsă la început şi mai curbă către sfârşit.
 Pentru micşorarea influenţei acestor forţe se recomandă folosirea unor gloanţe cu vârful alungit şi ascuţit,
cu suprafaţa foarte netedă.
Principalele elemente ale traiectoriei sunt următoarele:
1. originea traiectoriei este centrul retezăturii dinaintea ţevii şi reprezintă punctul de plecare a glonţului
(proiectilului);
2. orizontala armei este planul orizontal care trece prin originea traiectoriei;
3. linia de tragere este prelungirea imaginară a axului ţevii după terminarea ochirii (înainte de plecarea
glonţului sau proiectilului din ţeavă);
4. unghiul de tragere este unghiul format între linia de tragere şi orizontala armei;
5. linia de aruncare este prelungirea imaginară a axului ţevii în momentul plecării glonţului (proiectilului)
din ţeavă;
6. unghiul de aruncare este unghiul format între linia de aruncare şi orizontala armei;
7. unghiul de zvâcnire este unghiul format între linia de tragere şi linia de aruncare;
8. punctul de cădere este punctul de intersecţie al traiectoriei cu orizontala armei;
9. unghiul de cădere este unghiul format între tangenta la traiectorie în punctul de cădere şi orizontala
armei;
10. distanţa de tragere (bătaia) este distanţa măsurată în plan orizontal de la originea traiectoriei până la
punctul de cădere;
11. vârful traiectoriei este punctul cel mai înalt al traiectoriei deasupra orizontalei;
12. săgeata traiectoriei este depărtarea de la orizontala armei până la vârful traiectoriei;
13. ramura urcătoare este partea traiectoriei cuprinsă între originea traiectoriei şi vârful traiectoriei;
14. ramura coborâtoare este partea traiectoriei cuprinsă între vârful traiectoriei şi punctul de cădere;
15. punctul de incidenţă este punctul în care traiectoria intersectează suprafaţa obiectivului (pământului,
obstacolului);
16. unghiul de incidenţă este unghiul format între tangentă la traiectorie în punctul de incidenţă şi
tangenta la suprafaţa obiectivului (pământului, obstacolului);
17. punctul de ochire este punctul de pe obiectiv sau din afara acestuia asupra căruia se ocheşte cu arma;
18. linia de ochire este linia dreaptă care uneşte ochiul trăgătorului, prin mijlocul crestăturii înălţătorului
şi prin vârful cătării, cu punctul de ochire.
19. unghiul de ochire este unghiul format între linia de tragere şi linia de ochire;
20. unghiul de teren al obiectivului este unghiul format între linia de teren a obiectivului şi orizontala
armei;
21. distanţa ochită este distanţa măsurată pe linia de ochire de la punctul de plecare până la intersecţia
traiectoriei cu linia de ochire;
22. ordonata verticală este înălţimea oricărui punct de pe traiectorie faţă de orizontala armei;
23. ordonata balistică este înălţimea oricărui punct de pe traiectorie faţă de linia de ochire;
24. linia de teren a obiectivului este linia dreaptă care uneşte originea traiectoriei cu baza obiectivului.

Forma traiectoriei depinde de mărimea unghiului de tragere. Odată cu mărirea unghiului de tragere, până
la o anumită limită, se măresc înălţimea traiectoriei şi distanţa de tragere (bătaia). Dacă unghiul de tragere se
măreşte peste această limită (cca. 30-35O), înălţimea traiectoriei continuă să se mărească, dar distanţa de tragere
(bătaia) începe să se micşoreze.
Unghiul de tragere cu care se obţine cea mai mare distanţă de tragere se numeşte unghiul distanţei
maxime (limită).
Traiectoriile care se obţin cu unghiuri de tragere mai mici, decât unghiul distanţei maxime, se numesc
traiectorii întinse (razante).
 Traiectoriile care se obţin cu unghiuri mai mari decât unghiul distanţei maxime, se numesc traiectorii
curbe. Traiectoriile care au aceeaşi distanţă de tragere, dar sunt obţinute cu unghiuri de tragere diferite, se numesc
traiectorii conjugate. Tragerea trebuie executată cu aceeaşi armă.
Însemnătatea practică a traiectoriei întinse, rezultă din proprietatea acesteia şi anume: la o anumită
distanţă, traiectoria este cu atât mai razantă, cu cât se ridică mai puţin deasupra liniei de ochire; razanţa traiectoriei
poate fi apreciată şi după valoarea unghiului de cădere; cu cât unghiul de cădere este mai mic, cu atât traiectoria
este mai razantă.
Lovitura a cărei traiectorie nu se ridică deasupra liniei de ochire mai sus de înălţimea unui obiectiv, pe
întreaga întindere a distanţei ochite, se numeşte lovitură directă.
Distanţa pe care glonţul (proiectilul) nu depăşeşte înălţimea unui obiectiv, se numeşte distanţa loviturii
directe.

4.3.3. Spaţiul periculos al terenului

Porţiunea de teren pe întinderea căreia traiectoria nu se ridică mai sus de înălţimea obiectivului, se
numeşte spaţiul periculos al terenului (Sp.P.T.)
Uc
Sp.P.T. =Sp.P.I.  Ui
Spaţiul periculos al terenului depinde de înălţimea obiectivului, razanţa traiectoriei, relieful terenului în
care se găseşte obiectivul şi de unghiul de incidenţă.
Cu cât este mai înalt obiectivul şi mai razantă traiectoria, cu atât este mai mare întinderea de teren, pe
care obiectivele pot fi lovite fără schimbarea înălţătorului.
Întinderea spaţiului periculos al terenului într-un teren înclinat, va fi cu atât mai mică (mare) decât
întinderea spaţiului periculos al înălţătorului, cu cât unghiul de incidenţă este mai mare (mic) decât unghiul de
cădere.
Panta terenului micşorează spaţiul periculos al terenului, iar contra-panta îl măreşte (dacă unghiul de
cădere este mai mare decât unghiul de pantă); la tragerea de sus în jos, spaţiul periculos al terenului se micşorează,
iar la tragerea de jos în sus se măreşte.

4.3.4. Spaţiul periculos al înălţătorului

Porţiunea de teren pe întinderea căreia ramura coborâtoare a traiectoriei nu depăşeşte înălţimea
obiectivului se numeşte spaţiul periculos al înălţătorului (Sp.P.I); se măsoară pe linia de ochire şi este definit de
distanţa de la punctul de cădere până la punctul în care ordonata traiectoriei nu depăşeşte înălţimea obiectivului.
Spaţiul periculos al înălţătorului depinde de:
- înălţimea obiectivului (va fi cu atât mai mare cu cât este mai înalt obiectivul);
- razanţa traiectoriei (cu cât traiectoria este mai razantă cu atât spaţiul periculos al înălţătorului este mai
mare).
Importanţa practică a spaţiului periculos al înălţătorului, constă în aceea că un obiectiv care se află în
limita acestui spaţiu poate fi lovit fără a modifica înălţătorul sau punctul de ochire în înălţime. Spaţiul periculos al
înălţătorului compensează într-o oarecare măsură, erorile comise în determinarea elementelor iniţiale de tragere.
În limitele distanţei loviturii directe, întinderea spaţiului periculos al înălţătorului se determină prin
compararea ordonatelor ramurii coborâtoare a traiectoriei medii cu înălţimea obiectivului.
Când înălţimea obiectivului este mai mică decât 1/3 din ordonata ramurii coborâtoare a traiectoriei medii,
întinderea spaţiului periculos al înălţătorului se determină înmulţind înălţimea obiectivului cu, coeficientul
spaţiului periculos.

4.3.5. Spaţiul defilat şi spaţiul protejat

Porţiunea dinapoia unei adăpostiri pe care nu poate cădea nici un glonţ (proiectil) dacă traiectoria rămâne
neschimbată, se numeşte spaţiul defilat (Sp.D).
Spaţiul defilat va fi cu atât mai mare cu cât este mai înalt adăpostul şi cu cât traiectoria este mai înaltă.
1000
Sp.D. = H Uc în care:
Sp.D. - spaţiul defilat în metri;
H - înălţimea adăpostirii în metri;
Uc - unghiul de cădere în miimi.
Traiectoria întinsă îngreuiază lovirea obiectivelor, iar traiectoria curbă uşurează lovirea lor.
Porţiunea de teren din spaţiul defilat în care obiectivul nu poate fi lovit cu glonţ (proiectil) cu o anumită
traiectorie, se numeşte spaţiul protejat (Sp.P).
 Spaţiul protejat (mort) se determină cu ajutorul formulei:
1000
Sp.P. = (H – h) x Uc în care:
Sp.P – spaţiul protejat, în metri;
1000
Uc - coeficientul spaţiului periculos.
Cealaltă porţiune din spaţiul defilat în care obiectivul cu toate că nu este văzut, poate fi lovit, se numeşte
spaţiul periculos (Sp.p).
Importanţa practică a cunoaşterii spaţiului defilat şi a spaţiului protejat (mort) constă în aceea că, permite
folosirea judicioasă a adăpostirilor contra focului adversar, precum şi a posibilităţilor de lovire ale obiectivelor
adversarului dispuse înapoia unor adăpostiri.

4.3.6. Influenţa condiţiilor de tragere asupra traiectoriei glonţului

Glonţul pe timpul traiectoriei sale în atmosferă este supus influenţelor diferitelor condiţii meteorologice.
Aceste condiţii pot fi normale sau speciale (accidentale).
Sunt considerate condiţii normale de tragere, următoarele:
a) Condiţii meteorologice:
- presiunea atmosferică la orizontala armei de 750 mm care corespunde unei altitudinii de 110 m deasupra
nivelului mării;
- temperatura aerului la orizontala armei 15O C;
- umiditatea relativă a aerului 50 - 65% (umiditate relativă se numeşte raportul dintre numărul vaporilor
de apă existenţi în aer şi numărul maxim de vapori de apă care poate exista în aer la temperatura respectivă), ceea
ce corespunde densităţi normale a aerului 1,206 Kg/m3.
- lipsa totală de vânt.
b) Condiţii balistice:
- armament categoria întâi;
- greutatea glonţului (proiectilului) şi viteza iniţială egale cu cele specificate în tabele de tragere;
- temperatura încărcăturii de azvârlire + 15O C;
- forma glonţului (proiectilului) corespunzătoare datelor de fabricaţie;
- înălţimea cătării, cea stabilită la aducerea armamentului la bătaia normală, înălţimea (gradaţia)
crestăturii înălţătorului, corespunzătoare unghiurilor de ochire din tabele.
c) Condiţii topografice:
- obiectivul se găseşte la orizontala armei;
- lipsa totală de înclinare laterală a terenului.
Odată cu scăderea presiunii atmosferice, determinată de creşterea altitudinii, aerul se rarefiază, iar
densitatea acestuia se micşorează şi în consecinţă scade forţa de rezistenţă a aerului şi se măreşte distanţa de
tragere (bătaia armamentului).
La fiecare creştere a altitudinii cu 100 m, presiunea atmosferică scade în medie cu 9 mmHg.
Corecţiile necesare se fac prin schimbarea punctului de ochire sau prin micşorarea (mărirea) înălţătorului
cu gradaţiile corespunzătoare diferenţei de presiune.
La creşterea temperaturii, densitatea aerului se micşorează, în consecinţă se micşorează forţa de rezistenţă
a aerului şi deci se măreşte distanţa de tragere a glonţului. Invers, odată cu scăderea temperaturii se măresc
densitatea şi forţa de rezistenţă a aerului, iar distanţa de tragere a glonţului se micşorează.
La creşterea temperaturii încărcăturii de azvârlire creşte viteza de ardere a acesteia şi deci creşte şi viteza
iniţială a glonţului. Odată cu creşterea vitezei iniţiale a glonţului se micşorează durata de traiect şi are loc
coborârea traiectoriei glonţului mai jos de linia de aruncare. Prin aceasta se măreşte distanţa de tragere.
În cazul când vântul bate din spatele glonţului, forţa de rezistenţă a aerului se micşorează, iar distanţa de
tragere creşte.
În cazul când vântul bate din faţă, forţa de rezistenţă a aerului creşte şi se micşorează distanţa tragere.
Vântul lateral exercită o presiune asupra suprafeţei laterale a glonţului şi îl abate, faţă de planul de
tragere, în direcţia vântului, astfel: - vântul din dreapta abate glonţul spre stânga, iar vântul din stânga abate
glonţul spre dreapta.
Vântul care bate sub un unghi ascuţit faţă de planul de tragere, influenţează în acelaşi timp atât asupra
distanţei de tragere, cât şi asupra devierii laterale.
 CAPITOLUL 5
Cunoaşterea armamentului
5.1. Destinaţia şi caracteristicile de luptă ale pistolului cal. 7,65 mm, Md. 1974.
Pistolul cal. 7,65 mm, Md. 1974 serveşte pentru atac şi apărare la distanţe scurte (până la 50 m), precum
şi în lupta corp la corp.
Tragerea cu acest pistol se execută numai foc cu foc, iar declanşarea focului se face manual, prin repetiţie.
Pentru tragerea cu pistolul se folosesc cartuşe 7,65 mm.
Pistolul este simplu în ceea ce priveşte construcţia şi mânuirea. Formatul şi gabaritul redus al pistolului
permite purtarea lui neobservabilă.

Noţiuni privind construcţia şi funcţionarea pistolului

Pistolul este o armă cu încărcare automată, deoarece energia produsă de gazele rezultate din arderea
pulberii, este utilizată atât pentru a imprima glonţului mişcarea de rotaţie şi translaţie cu viteza necesară, cât şi
pentru a imprima manşonului închizător mişcarea spre înapoi. Prin mişcarea sa spre înapoi, în recul şi revenirea
din recul, manşonul închizător execută două operaţii şi anume:
- armarea cocoşului;
- introducerea cartuşului din încărcător în canalul ţevii.
Funcţionarea pistolului se bazează pe principiul utilizării energiei de recul a manşonului închizător
eliberat. Pistolul dispune de un mecanism de darea focului cu autoarmare, fapt ce permite deschiderea focului cu
rapiditate, apăsând în mod direct pe trăgaci, fără o armare prealabilă a cocoşului.
Securitatea mânuirii pistolului împotriva unei funcţionări premature este asigurată de piedica de
siguranţă, care în timpul nefuncţionării trebuie să se găsească în poziţia “sigur”, blocând declanşatorul.
Alimentarea pistolului cu cartuşe se face dintr-un încărcător cu o capacitate de 7 cartuşe, aşezate într-un
singur rând.
Pistolul se compune din următoarele mecanisme principale:
- corpul;
- ţeava;
- manşonul închizător, pe care este montat percutorul, piedica de siguranţă şi gheara extractoare;
- arcul recuperator;
- cocoşul pe care este montat un clichet;
- pârghia cocoşului;
- opritorul închizătorului;
- agăţătorul;
- pârghia trăgaciului;
- trăgaciul;
- încărcătorul (pentru 7 cartuşe).
În completul individual al pistolului intră:
- 1 încărcător;
- 1 vergea;
- 1 toc piele pentru pistol.

Funcţionarea pistolului în timpul tragerii

La apăsarea pe trăgaci, cocoşul eliberat de pe pragul de armare al agăţătorului, loveşte sub acţiunea
arcului de armare al cocoşului, percutorul. Acesta loveşte cu vârful său capsa de aprindere a cartuşului, iniţiază
încărcătura pe bază de fulminat de mercur şi ulterior aprinde încărcătura de pulbere.
Concomitent cu arderea încărcăturii de pulbere, în ţeavă se formează gaze care exercită o presiune în
toate direcţiile. Sub acţiunea încărcăturii de pulbere, glonţul este împins prin canalul ţevii, fiind angajat în plinurile
ghinturilor după care acesta părăseşte ţeava.
Ghinturile din interiorul ţevii permit să se imprime glonţului viteza de rotaţie necesară asigurării
stabilităţii lui pe traiectorie. După aceasta, manşonul închizător, sub presiunea gazelor ce se transmit prin fundul
tubului cartuş se deplasează înapoi, comprimând arcul recuperator. În acest timp gheara extractoare, extrage tubul
cartuş din camera cartuşului. Întâlnindu-se cu dintele de la opritorul manşonului închizător, tubul cartuş este
aruncat afară prin fereastra prevăzută la manşonul închizător în acest scop.
În cursa sa până în poziţia extremă dinapoi, manşonul închizător roteşte cocoşul şi îl trece pe pragul de
armare al agăţătorului, efectuându-se în acest fel şi operaţia de armare a cocoşului. După efectuarea cursei sale
spre înapoi până la refuz, manşonul închizător sub acţiunea arcului recuperator revine în poziţia dinainte. În cursa
spre înainte, închizătorul ia cu el cartuşul următor de pe ridicătorul de cartuşe al încărcătorului şi îl introduce în
camera cartuşului. Canalul ţevii este închis de închizătorul aflat în poziţia dinainte, pistolul fiind din nou gata
pentru tragere.
Pentru a trage focul următor este necesar să se elibereze trăgaciul, revenind astfel în poziţia iniţială şi apoi
să se apese din nou pe el. În acest fel se va efectua tragerea până la consumarea completă a cartuşelor din
încărcător.
După consumarea cartuşelor din încărcător, manşonul închizător trebuie să fie reţinut în poziţia extremă
dinapoi de către opritorul său.

Destinaţia şi construcţia pieselor şi mecanismelor pistolului

Ţeava are rolul de mecanism-motor, în interiorul ei având loc arderea încărcăturii de pulbere. Cele patru
ghinturi din interiorul ţevii permit să se imprime glonţului mişcarea de rotaţie necesară asigurării stabilităţii lui pe
traiectorie. Pereţii părţii ghintuite sunt prevăzuţi cu ghinturi în traseu elicoidal, format din goluri şi plinuri.
Diametrul ţevii între plinuri poartă denumirea de calibrul ţevii, care este de 7,65 mm. Partea dinapoi a interiorului
ţevii constituie camera de încărcare care serveşte ca locaş pentru cartuş şi este prevăzută cu un umăr care se
reazemă pe o porţiune din corpul pistolului. Capătul dinapoi al ţevii este prevăzut cu o porţiune înclinată în scopul
dirijării cartuşului din încărcător în camera de încărcare şi cu o degajare, care serveşte ca locaş pentru gheara
extractoare în timpul funcţionării. Conul de forţare este porţiunea din interiorul ţevii care leagă camera cartuşului
de partea ghintuită şi are rolul de a asigura glonţului o poziţie optimă înaintea amorsării încărcăturii de pulbere.
Interiorului ţevii i se aplică un tratament de suprafaţă prin cromarea lui cu un strat subţire de crom, devenind în
felul acesta o suprafaţă rezistentă şi lucioasă. Exteriorul ţevii este neted şi brumat.
Ştiftul ţevii serveşte pentru rigidizarea fixării ţevii cu corpul. Asamblarea ţevii cu corpul pistolului se
face prin presare.
Corpul este piesa pe care se montează toate reperele ce formează ansamblul pistolului. Corpul pistolului
formează corp comun cu mânerul.

În partea anterioară a corpului pistolului se găsesc:

- Deasupra – suportul pentru fixarea ţevii;
- Dedesubt – fereastra pentru introducerea trăgaciului şi o fereastră pentru introducerea capătului
nearticulat al gărzii trăgaciului.
În partea posterioară a corpului pistolului se găsesc:
- Deasupra – orificiul pentru opritorul agăţătorului;
- canalul pentru introducerea declanşatorului;
- orificiul pentru arcul şi pârghia cocoşului;
- locaşul pentru funcţionarea cocoşului.
- Dedesubt – fereastra pentru introducerea încărcătorului care este străpunsă până deasupra;
- orificiul pentru arcul şi fixatorul gărzii trăgaciului;
- canalul pentru arcul şi zăvorul încărcătorului.
Pe partea dreaptă a corpului pistolului se găsesc:
- orificiul pentru axul trăgaciului, străpuns până în partea stângă;
- o fereastră pentru fixarea pârghiei trăgaciului cu capătul arcului trăgaciului şi cu trăgaciul;
- orificiul pentru axul trăgaciului, străpuns până în partea stângă;
- orificiul pentru axul opritorului agăţătorului, străpuns în partea stângă;
- un canal pentru ghidarea închizătorului;
- orificiul pentru capătul axului cocoşului;
- locaşul pentru puntea agăţătorului, străpuns până în partea stângă;
- canalul unde funcţionează pârghia trăgaciului;
- orificiul pentru cepii agăţătorului, străpuns până în partea stângă;
- fereastra pentru uşurare, străpunsă până în partea stângă;
- orificiul pentru şurubul plăselelor, străpuns până în partea stângă;
- două orificii pentru uşurare, străpunse până în partea stângă;
- orificiul pentru axul zăvorului încărcătorului, străpuns până în partea stângă;
- fereastra pentru fixarea plăselelor, străpunsă până în partea stângă a corpului pistolului.
Pe partea stângă a corpului pistolului se găsesc:
- orificiul pentru fixarea opritorului închizătorului;
- canalul pentru opritorul manşonului închizător prevăzut în partea superioară cu o degajare în formă de
unghi;
- canalul pentru ghidarea manşonului închizător;
 - orificiul pentru fixarea şi poziţionarea axului cocoşului.
Mecanismul de dare a focului se compune din:
- zăvorul încărcătorului cu axul său, care este legat funcţional de pârghia cocoşului;
- pârghia cocoşului;
- cocoşul;
- agăţătorul cu cepii de fixare;
- opritorul agăţătorului cu arcul şi axul său;
- declanşatorul;
- pârghia trăgaciului;
- trăgaciul.

Demontarea şi montarea pistolului.

a) Demontarea pistolului se face pentru curăţirea, ungerea şi controlul acestuia, precum şi pentru
repararea sau înlocuirea pieselor defecte, ori lipsă.
La demontarea şi montarea pistolului este necesară respectarea următoarelor reguli:
- demontarea şi montarea să se facă pe o masă sau pe o bancă, iar la câmp pe un aşternut sau pe o
scândură curăţată în prealabil de praf şi murdărie;
- în tot timpul montării se va ţine seama de seriile pieselor, pentru a nu le amesteca cu piesele altor
pistoale.
Demontarea pistolului poate fi parţială sau completă.
Demontarea parţială se execută în scopul curăţirii, ungerii şi controlul pistolului.
Demontarea completă se execută în scopul înlocuirii pieselor defecte sau lipsă, precum şi în cazurile
când i se face o nouă întreţinere (cu ulei sau unsoare) după efectuarea unei trageri îndelungate şi numai în
atelierele specializate.
Demontarea parţială a pistolului se efectuează în ordinea următoare:
- se scoate încărcătorul din mânerul pistolului;
- se ţine pistolul de mâner cu mâna dreaptă, cu degetul mare de la mâna stângă se apasă zăvorul
încărcătorului spre înapoi, iar cu degetul arătător de la mâna stângă se prinde de baza încărcătorului şi se scoate
încărcătorul din corpul pistolului,
- tot prin ţinerea pistolului în mâna dreaptă se trage manşonul închizător cu mâna stângă, în direcţia părţii
din spate a pistolului, iar prin fereastra pentru aruncarea tuburilor, de la manşonul închizător se verifică vizual
dacă în camera cartuşului nu a rămas un cartuş, apoi se eliberează manşonul închizător şi se deblochează piedica
de siguranţă.
- se scoate manşonul închizător de pe corpul pistolului;
- ţinând pistolul în mâna dreaptă, cu mâna stângă, se duce cocoşul în poziţia armat, se scoate capătul
nearticulat al gărzii trăgaciului din corpul pistolului, apoi cu degetul arătător al mâinii drepte se apasă pe capătul
gărzii trăgaciului, care a fost scos din corp pentru a nu mai intra în locaşul său. Cu mâna stângă se prinde de partea
striată a manşonului închizător, se trage înapoi până la refuz, se ridică puţin în sus de partea posterioară dându-se
posibilitatea să se mişte înainte sub acţiunea arcului recuperator şi apoi se scoate cu mâna de pe corpul pistolului.
Se introduce capătul gărzii în locaşul său din corpul pistolului. În timpul acestei operaţi nu se apasă pe trăgaci;
- se scoate arcul recuperator de pe ţeavă. Se ţine pistolul de mâner în mâna dreaptă, iar cu mâna stângă se
prinde de arc, se răsuceşte puţin spre dreapta şi se trage de el, spre poziţia din faţă a pistolului până când iese de pe
ţeavă.
Montarea se execută în ordinea inversă a demontării.
 Incidente de tragere
CAUZELE REMEDIEREA
FELUL
N INCIDENTUL INCIDENTULU
INCIDENTULUI
UI I
- Se va reîncărca
Rateu: -
pistolul şi se va
închizătorul se - Capsa defectă,
continua
află cu dacă aceasta
tragerea (se
frontalul prezintă o
înlătură cartuşul
ligheanului pe amprentă adâncă
care nu a făcut
1 culata ţevii a percutorului.
percuţia).
1 (închidere - S-a întărit
- Se va curăţa
completă), unsoarea şi
pistolul şi se va
cocoşul a făcut percutorul nu-şi
controla ieşirea
declanşarea, face ieşirea
percutorului care
dar percuţia nu completă.
trebuie să fie 1,3
s-a produs.
– 1,74 mm.
- Se curăţă
camera
Intrarea - Murdărie în
cartuşului,
incompletă a camera
ligheanul
cartuşului în cartuşului sau
închizătorului,
cameră: tasarea porţiunii
panta de
neînchiderea semirotunde a
alimentare şi se
2 cartuşului în ghearei
apretează
2 cameră de extractoare,
tasările
către slăbirea arcului
existente.
închizător; recuperator şi a
- Se schimbă
cocoşul nu arcului
arcul recuperator
poate să fie ridicătorului de
şi arcul
declanşat. cartuşe.
ridicătorului de
cartuşe.
- Se curăţă
piesele mobile
- Piesele sunt ale pistolului sau
Nearuncarea murdare, sau se înlocuieşte
tubului-cartuş arcul ghiarei arcul ghearei
prin fereastra extractoare nu extractoare.
3
închizătorului mai are forţa - Se ajustează
.
sau necesară. dintele
3
neextragerea - Dintele opritorului
lui din camera opritorului închizătorului
cartuşului. închizătorului sau se
este defect. înlocuieşte
manşonul
închizătorului.
Nefuncţionare - Se curăţă
- Opritorul
a opritorului opritorul
închizătorului
închizătorului închizătorului şi
este murdar sau
; închizătorul se ajustează
4 uzat în capătul
nu s-a oprit în capătul de
4 de oprire.
poziţia din oprire.
- Arcul
spate după -Se înlocuieşte
opritorului şi-a
ultimul cartuş arcul opritorului
slăbit forţa.
tras. închizătorului.
5 Nefuncţionare - Este blocat - Se curăţă
5 a zăvorului arcul zăvorului încărcătorul,
 încărcătorului
din cauza zăvorul
unsorii sau nu încărcătorului,
încărcătorului
există jocul de arcul zăvorului
şi fixarea
0,2-0,8 mm între şi se ajustează
incorectă a
baza pintenul de
încărcătorului.
încărcătorului şi agăţare al
corpul încărcătorului.
pistolului.
Se produce - În acest caz
percuţia în pistolul se
- Percutorul sau
poziţia când trimite la atelier
6 piedica de
piedica de pentru înlocuirea
6 siguranţă sunt
siguranţă este piedicii de
defecte.
în poziţia siguranţă sau a
“sigur”. percutorului.
- Ciocul de - Se trimite
Nearmarea
armare al pistolul la atelier
cocoşului sau
cocoşului este şi se schimbă
neproducerea
rupt, sau pragul cocoşul sau
percuţiei când
7 de armare al agăţătorul. Se
se apasă pe
7 agăţătorului este schimbă
trăgaci şi se
uzat. Clichetul clichetul
găseşte cartuş
cocoşului este cocoşului dacă
în camera
rupt în partea se constată că
cartuşului.
inferioară. este rupt.
8 Cocoşul se află
- Pârghia
8 în poziţia - Se trimite
trăgaciului a
“armat”, se pistolul la atelier
ieşit din locaşul
apasă pe şi se înlocuieşte
de ghidare din
trăgaci şi arcul trăgaciului
corp sau s-a rupt
cocoşul nu sau pârghia
cepul de la
revine în trăgaciului.
pârghia
poziţia iniţială
trăgaciului.
din faţă.
 Întreţinerea, păstrarea şi curăţirea pistolului. Se execută la fel ca la pistolul-mitralieră.
Caracteristicile tehnico-tactice ale pistolului calibru 7,65 mm, md. 1974
- Calibru ………………………………………7,65 mm;
- Lungimea pistolului ………………………....167,5 mm;
- Lungimea liniei de miră ……………………..118 mm;
- Lungimea ţevii ………………………………90,5 mm;
- Distanţa de tragere ochită …………………....25 m.
- Greutatea pistolului cu încărcător gol ………..0,520 Kg.f.;
- Greutatea pistolului cu încărcător plin …….....0,580 Kg.f.;
- Capacitatea încărcătorului ……………………7 cartuşe;
- Greutatea unui încărcător gol ……………….0,050 Kg.f.;
- Greutatea pistolului fără încărcător …………0,470 Kg.f.
- Viteza iniţială a glonţului ………………….305  10m/s;
- Presiunea medie admisă ……………………1350 Kg.f/cm.p.;
- Bătaia maximă a glonţului …………………1500 m;
- Cadenţa de tragere …………………………cca. 24 lov./min;
- Lungimea cartuşului …………………………25 mm;
- Greutatea cartuşului …………………………7,7 g.f.;
- Lungimea glonţului …………………………12 mm;
- Greutatea glonţului …………………………4,75 g.f.;
- Greutatea încărcăturii de pulbere …………0,22 g.f.
- Numărul de cartuşe în cutia de carton ………24 buc.;
- Greutatea cutiei de carton cu 24 de cartuşe ……192 gr.f.;
- Capacitatea pentru ambalat a unei lăzi pistoale ……60 buc.;
- Greutatea brută a lăzii ……………………………..63 Kg.f.

5.2. Destinaţia şi caracteristicile pistoalelor Glock 17 şi 17L

Totdeauna se presupune ca pistolul GLOCK sau oricare altă armă de foc, este încărcat şi capabil să
execute foc, pe când, tu, utilizatorul, erai convins de contrariu. Înainte de a fi scos încărcătorul, controlată camera
cartuşului, şi îndeplinite procedurile de descărcare, aşa cum sunt prezentate în instrucţiuni, arma trebuie să fie
considerată a fi încărcată şi capabilă să tragă.
În timpul manipulărilor, arma nu trebuie să fie îndreptată spre o altă persoană. Pentru a reduce
posibilitatea unei descărcări accidentale, nu plasaţi degetul pe trăgaci până când arma nu a fost îndreptată spre
ţintă şi nu intenţionaţi să trageţi. Dacă nu doriţi ca arma să tragă, nu ţineţi degetul pe trăgaci.
Înaintea utilizării pistolului GLOCK trebuie citite şi înţelese instrucţiunile de utilizare şi informaţiile
despre siguranţa pistolului din acest manual.
Orice armă de foc, inclusiv pistolul GLOCK, este o armă periculoasă şi deci, nu trebuie să fie accesibilă
persoanelor neautorizate, în special copiilor.

Descriere generală
Pistolul semiautomat GLOCK “Safe Action” cu design-ul său impecabil, prezintă toate caracteristicile
unei arme moderne:
- masa totală extrem de mică;
- capacitate mare a încărcătorului;
- siguranţa mare a utilizatorului;
- performanţe remarcabile datorate combinaţiei dintre tehnologii moderne de fabricare şi materiale cu
calitate superioară.
Arma este un pistol automat care funcţionează pe baza reculului manşonului şi dispune de o siguranţă
automată a cuiului percutor şi a trăgaciului de tip “Safe Action”.
Fiecare cartuş este încărcat automat până ce tot încărcătorul este golit. După ultimul cartuş, manşonul
rămâne în poziţia deschis, blocat de pârghia de blocare.

Caracteristici principale
Noul sistem de trăgaci “Safe Action” oferă trăgătorului cea mai bună posibilitate de a trage fiecare cartuş
rapid, fără a avea nevoie să manevreze dispozitive exterioare de asiguare/dezasigurare.
Cuiul percutor este semiarmat după fiecare cartuş tras şi este complet asigurat. Nu există riscul unei
descărcări accidentale datorate căderii armei încărcate sau datorită şocurilor.
 Pistolul poate executa focul numai prin apăsarea DELIBERATĂ a trăgaciului. Degetul de pe trăgaci
trebuie să acţioneze prima dată pârghia de siguranţă (de la nivelul trăgaciului). Descărcarea Pistolului nu este
posibilă dacă se apasă excentric (dintr-o parte, oblic, etc.) pe trăgaci, astfel încât pârghia de siguranţă nu-şi face
cursa completă.
Pârghia de blocare/deblocare a manşonului cât şi piesa de blocare/deblocare a încărcătorului, pot fi uşor
acţionate cu mâna cu care se trage.
Corpul Pistolului – din plastic cu ghidaje din oţel călit – are caracteristici remarcabile: dimensiuni reduse,
unghi de prindere ideal, masă mică.
Arma a trecut cu succes cele mai dificile teste militare şi/sau industriale şi este considerată un produs de
cea mai înaltă clasă.

Date tehnice
GLOCK 17 GLOCK 17 L
- Calibru …………9 x 19 mm ………………9 x 19 mm;
- Lungime …………186 mm ………………….225 mm;
- Înălţime ………......138 mm …………………138 mm;
- Grosime ……….......30 mm …………………...30 mm;
- Lungimea liniei de miră …165 mm …………...205 mm;
- Lungimea ţevii ………….114 mm ……………153 mm;
- Profilul ţevii: - hexagonal cu rotaţia pe dreapta
- Capacitate (buc.) încărcător…19……………….19.
- Masa (g) pistolului
- cu încărcător gol ……706 …………………751;
- - cu încărcător plin …...932 …………………977;
- Forţa de declanşare a trăgaciului 3,5* ………2,5 (2,0);
- Cursa trăgaciului (mm) ……2,5 …………………2,5.
* opţional 2,5 Kg.f. (2,0).

Componenţa completului
- pistol;
- încărcător;
- încărcător de rezervă;
- vergea de curăţare- perie de curăţare;
- cutie ermetică, din plastic, pentru transport şi păstrare.
Opţionale
- dispozitiv de încărcare rapidă;
- suport-lanternă;
- lanternă de mare putere.

Funcţionarea pistolului.
Pistolul este considerat încărcat (gata de tragere) dacă: există cartuş pe ţeavă, cuiul percutor este
semiarmat şi asigurat, trăgaciul este în poziţia extremă, din faţă.
Pârghia de siguranţă, integrată în trăgaci, este acţionată cu degetul arătător pentru a permite trăgaciului să
execute cursa completă.
Când trăgaciul este acţionat până la primul punct de presiune (cursa 5 mm), arma este dezasigurată, adică
bara pârghiei de siguranţă trece în spatele rampei de siguranţă, iar siguranţa cuiului percutor este tensionată.
În timp ce trăgaciul este acţionat mai mult, pârghia trăgaciului eliberează cuiul percutor prin intermediul
conectorului, iar datorită forţei de presiune a gazelor, manşonul este deplasat către spate. După o deplasare de
circa 3 mm spre spate, blocajul dintre ţeavă şi manşon va fi anulat, ţeava intrând într-o mişcare de basculare, în jos
peste modulul de blocare şi este reţinută în această poziţie. Manşonul îşi continuă mişcarea de recul până în poziţia
extremă. În timpul acestei curse, tubul cartuş este extras din cameră de către extractor şi apoi aruncat afară din
pistol, de către ejector. Rampa manşonului acţionează conectorul şi-l separă de pârghia trăgaciului. Aceasta
permite pârghiei trăgaciului să fie ridicată de către arcul trăgaciului şi să fie redusă în crestătura cuiului percutor.
Arcul recuperator readuce manşonul în poziţia iniţială, ceea ce determină:
- împingerea pârghiei trăgaciului spre rampa de siguranţă, de către cuiul percutor;
- pregătirea pentru acţionare a siguranţei cuiului percutor;
- armarea cuiului percutor;
 - extragerea unui nou cartuş, din încărcător şi introducerea acestuia în camera cartuşului. Ţeava este
blocată şi obturată de către manşon.
Arma este din nou asigurată şi gata să tragă. După ce ultimul cartuş a fost tras, manşonul este reţinut în
poziţia “deschis” de către pârghia de blocare a manşonului.
Piese componente: manşon; ţeava; ansamblu arc recuperator; inaplicabil, încorporat în piesa 3; cui
percutor; distanţier; arcul cuiului percutor; arcuri inelare; siguranţa cuiului percutor; arcul siguranţei cuiului
percutor; gheara extractoare; piston de acţionare a extractorului; arcul pistonului de acţionare a extractorului; arc
reazem; placa de fixare; tel; cătare; corp; arcul opritorului încărcătorului; opritor încărcător; arcul opritorului
manşonului; opritorul manşonului; ansamblu de blocare; carcasa trăgaciului cu ejector; conector; arc trăgaci;
trăgaci cu bolţul trăgaciului; pârghia de oprire a manşonului; axul trăgaciului; axul carcasei trăgaciului; ridicător;
arcul încărcătorului; baza încărcătorului; placa de bază a încărcătorului; corpul încărcătorului.
Notă: Ansamblul arc recuperator nu se demontează.

Dispozitive de siguranţă
Arma nu dispune de sisteme de siguranţă dispuse la exterior, care să necesite o acţionare separată. Toate
dispozitivele de siguranţă sau dispozitivele ce deblochează siguranţa, funcţionează automat.
Siguranţa trăgaciului: aceasta este încorporată în trăgaci sub forma unei pârghii, care, dacă nu este
acţionată, blochează trăgaciul.
Dacă se întâmplă ca arma să fie aruncată, sau dacă trăgaciul este acţionat cu forţă dezaxată, este imposibil
ca un cartuş să fie tras.
Această siguranţă poate fi acţionată (decuplată) numai dacă se apasă cu degetul pe trăgaci.
Această situaţie oferă maximum de rapiditate în executarea focului, concomitent cu o siguranţă maximă
pentru trăgător.
Siguranţa cuiului percutor: în poziţia asigurat, siguranţa cuiului percutor intră în profilul cuiului
percutor şi îl blochează. Această siguranţă este eliberată numai dacă este apăsat trăgaciul.
Funcţionarea siguranţei carcasei trăgaciului: cuiul percutor apasă pârghia trăgaciului pe rampa
siguranţei sub influenţa arcului cuiului percutor. În această poziţie nu există posibilitatea eliberării cuiului
percutor.

Dispozitivul de ochire.
Constă din: partea din spate – ţelul şi partea din faţă – cătarea, în care sunt inserate elemente albe, de
contrast. Telul este reglabil orizontal (în direcţie). Pentru reglarea pistolului în înălţime, sunt disponibile cătări cu
trei dimensiuni: 0,4 mm, + 0,8 mm sau 0,4 mm.
Încărcarea pistolului şi tragerea
Încărcătorul este încărcat cu fiecare cartuş, prin apăsarea acestuia în încărcător de la partea din faţă, baza
cartuşului fiind presată în jos.
Dacă se utilizează dispozitivul de încărcare rapidă furnizat de producător, se introduce acesta pe
încărcător şi se aşează încărcătorul pe o suprafaţă solidă. Ţineţi ferm încărcătorul şi aşezaţi degetul mare deasupra
dispozitivului de încărcare. Apăsaţi în jos dispozitivul de încărcare şi ţinându-l presat, introduceţi câte un cartuş
atât cât este posibil.
În timpul presării cartuşelor în jos, suportul manşonului alunecă în sus (eliberează arcul încărcătorului) şi
cartuşele vor intra în corpul încărcătorului. Repetaţi operaţia pentru următoarele cartuşe.
Introduceţi încărcătorul în pistol până când opritorul încărcătorului este cuplat.
Trageţi înapoi manşonul şi lăsaţi-l să se deplaseze înainte în poziţia finală. Degetul arătător al mâinii
rămâne în afara gărzii trăgaciului. Arma este acum asigurată şi gata să tragă.
După ce ultimul cartuş a fost tras, manşonul rămâne deschis. Îndepărtaţi încărcătorul gol din armă
apăsând piesa de blocare a încărcătorului. Introduceţi un nou încărcător şi apoi, ori apăsaţi pârghia de blocare a
manşonului în jos, ori trageţi manşonul încet în spate şi eliberaţi-l să se deplaseze înainte.

Descărcarea
- îndepărtaţi încărcătorul;
- trageţi manşonul înapoi pentru a extrage cartuşul (sau tubul cartuş) care este pe ţeavă (cameră);
- verificaţi dacă nu există cartuş pe ţeavă;
- lăsaţi manşonul să revină în poziţia iniţială şi apăsaţi complet trăgaciul.

Demontarea şi reasamblarea
1) Pentru curăţarea normală este suficient să demontaţi parţial arma în părţile sale componente principale.
 - manşonul;
- ţeava;
- arcul recuperator asamblat;
- corpul pistolului;
- încărcătorul.
Pentru întreţinerea şi curăţarea armei se recomandă să se utilizeze echipamentul de curăţare furnizat ca
accesoriu (vergeaua şi peria), câlţi, uleiurile şi grăsimile speciale pentru arme disponibile la distribuitorii
specializaţi.
Pistoalele GLOCK sunt demontate parţial în următoarea ordine:
- se îndepărtează încărcătorul;
- se verifică camera cartuşului dacă nu există cartuş şi se percutează în gol;
- se apasă la maximum trăgaciul;
- se îndepărtează manşonul;
- se îndepărtează ţeava şi arcul recuperator din manşon.
Înainte de îndepărtarea manşonului se vor reaminti condiţiile de siguranţă şi de garanţie.
Îndepărtarea manşonului se execută după cum urmează:
- prindeţi pistolul în mâna dreaptă sau stângă, aşa încât 4 degete să prindă manşonul şi degetul mare să fie
în partea din spate a corpului pistolului;
- folosind cele 4 degete, trageţi manşonul aproximativ 3 mm în spate;
- trageţi în jos pârghia de blocaj a manşonului cu degetul mare şi indexul mâinii drepte sau stângi
(trăgaciul este în continuare apăsat);
- împingeţi manşonul spre înainte şi separaţi-l de corp.
Dacă manşonul este tras înapoi prea mult (mai mult de 3 mm), trăgaciul se va mişca spre înainte; în
aceste condiţii, manşonul nu va putea fi separat de corp.
La demontarea pistolului nu forţaţi sau folosiţi alte obiecte ajutătoare.
Îndepărtarea ţevii se execută după cum urmează:
- apăsaţi arcul recuperator spre înainte şi ridicaţi-l;
- scoateţi ansamblul arc recuperator din manşon;
- prindeţi ţeava de piesa de blocare a ţevii, apăsaţi-o uşor înainte, ridicaţi-o şi trageţi-o înapoi afară din
manşon.
Reasamblarea pistoalelor GLOCK se execută în ordinea inversă demontării.
Verificarea dispozitivelor de siguranţă
Următoarele verificări de siguranţă se fac la intervale regulate de timp, de exemplu înaintea fiecărei
utilizări sau când se curăţă arma după folosire:
Testarea funcţionării siguranţei trăgaciului:
- îndepărtaţi încărcătorul din pistol şi reasiguraţi-vă că nu este încărcat. Apăsaţi complet trăgaciul.
- aduceţi înapoi trăgaciul în poziţia sa din faţă prin deplasarea manşonului spre înapoi. Siguranţa
trăgaciului (pârghia de la nivelul trăgaciului) trebuie să fie cuplată complet.
Când este aplicată o presiune laterală asupra trăgaciului, siguranţa trebuie să rămână cuplată, blocând
astfel mişcarea trăgaciului.
Neblocarea sau blocarea incompletă a trăgaciului indică că siguranţa este defectă.
Nu reîncărcaţi sau utilizaţi arma până nu contactaţi firma GLOCK sau o persoană autorizată de către
aceasta.
Testarea funcţionării siguranţei cuiului percutor:
- demontaţi parţial arma aşa cum a fost descris în instrucţiuni şi îndepărtaţi arcul recuperator şi ţeava de
pe manşon.
- ţineţi manşonul în jos şi decomprimaţi siguranţa cuiului percutor.
Cuiul percutor trebuie mişcat înainte astfel încât vârful acestuia să fie vizibil din manşon.

5.3. Destinaţia şi proprietăţile de luptă ale pistolului-mitralieră

Pistolul-mitralieră cal. 7,62 mm, md. 1963 este o armă individuală puternică, destinată pentru nimicirea
forţei vii a inamicului. Pentru nimicirea inamicului în lupta corp la corp, la pistolul-mitralieră se pune baioneta-
pumnal.
Pentru tragerea cu pistolul-mitralieră se întrebuinţează cartuşe md. 1943, cu gloanţe (cu miez de oţel),
trasoare şi perforant-incendiare.
Cu pistolul-mitralieră se execută foc automat sau foc lovitură cu lovitură.
 Focul automat este principalul fel de foc ce se execută cu pistolul-mitralieră; el se execută în serii scurte
(până la 5 lovituri), în serii lungi (până la 10 lovituri) şi continuu. În timpul tragerii, alimentarea cu cartuşe a
pistolului-mitralieră se face dintr-un încărcător de tip sector, care are o capacitate de 30 de cartuşe.
Tragerea cea mai eficace cu pistolul-mitralieră se obţine la distanţe de până la 400 m. Distanţa de tragere
după înălţător este de 1000 m. Distanţa loviturii directe asupra ţintei-piept este de 350 m. Focul concentrat al
pistoalelor-mitralieră asupra obiectivelor terestre se execută la distanţa de până la 800 m, iar asupra avioanelor şi
paraşutiştilor – până la 500 m.
Cadenţa de tragere teoretică este de cca. 600 de lovituri pe minut.
Cadenţa de tragere practică este: când tragerea se execută în serii – până la 100 de lovituri pe minut; când
tragerea se execută foc lovitură cu lovitură – până la 40 de lovituri pe minut.
Greutatea pistolului-mitralieră, fără baionetă-pumnal, cu încărcătorul încărcat, este de 3,6 Kg cu pat din
lemn de fag masiv şi 3,650 Kg cu pat din lemn stratificat.
Greutatea baionetei-pumnal, împreună cu teaca, este de 450g.

Noţiuni despre construcţia şi funcţionarea pistolului-mitralieră

Pistolul-mitralieră se compune din următoarele piese şi mecanisme principale:
 ţeava cu cutia închizătorului, cu aparatele de ochire şi cu patul;
 capacul cutiei închizătorului;
 portînchizătorul cu pistonul de gaze;
 închizătorul;
 recuperatorul;
 tubul de gaze cu apărătoarea mâinii;
 mecanismul de dare a focului;
 ulucul;
 încărcătorul;
 baioneta-pumnal.
Din completul pistolului-mitralieră fac parte: accesoriile, cureaua şi portîncărcătorul.
Funcţionarea automată se bazează pe folosirea energiei gazelor, care sunt împinse din canalul ţevii spre
pistonul de gaze al portînchizătorului.
În timpul tragerii, o parte din gazele care urmează glonţul pătrund din orificiul din peretele ţevii în
camera de gaze, acţionează asupra peretelui din faţă al pistonului de gaze şi împing pistonul şi portînchizătorul cu
închizătorul înapoi. Deplasându-se înapoi, închizătorul deschide canalul ţevii, extrage tubul din camera cartuşului
şi îl aruncă afară, iar portînchizătorul comprimă arcul recuperator şi armează cocoşul (îl aşează pe agăţătorul nucii
de armare).
Portînchizătorul cu închizătorul revin în poziţia dinainte sub acţiunea recuperatorului, închizătorul
împinge cartuşul următor din încărcător în camera cartuşului şi închide canalul ţevii, iar portînchizătorul
acţionează cu agăţătorul (nuca) autodeclanşatorului şi eliberează nuca autodeclanşatorului cocoşului.
Închizătorul se închide prin răsucirea lui spre dreapta şi prin intrarea pragurilor sale de armare după
pragurile de armare ale cutiei închizătorului.
Dacă piedica de siguranţă este pusă la foc automat (F.A.), tragerea continuă atât timp cât se apasă pe
trăgaci şi se găsesc cartuşe în încărcător.
Dacă piedica de siguranţă este pusă la foc lovitură cu lovitură (F.F.), când se apasă pe trăgaci, se trage o
singură lovitură; pentru tragerea loviturii următoare se lasă liber trăgaciul şi se apasă din nou pe el; dacă piedica de
siguranţă este pusă la sigur (S), apăsând pe trăgaci, pistolul-mitralieră nu funcţionează.

Demontarea şi montarea pistolului-mitralieră

Demontarea pistolului-mitralieră poate fi parţială sau completă: parţială – pentru curăţirea, ungerea şi
controlul pistolului-mitralieră; completă – pentru curăţare când pistolul-mitralieră este prea murdar, după ce a stat
în ploaie sau în zăpadă, când se schimbă unsoarea şi când se repară.
Demontarea prea frecventă a pistolului-mitralieră este dăunătoare, deoarce grăbeşte uzura pieselor şi a
mecanismelor.
Demontarea şi montarea pistolului-mitralieră se execută pe o masă sau pe un aşternut curat; piesele şi
mecanismele se aşează în ordinea demontării lor, se mânuiesc cu atenţie, nu se aşează piesele una peste alta, nu se
forţează şi nu se izbesc. La montarea pistolului-mitralieră se confruntă serile de pe piesele lui; la fiecare pistol-
mitralieră, seria de pe cutia închizătorului trebuie să corespundă cu seriile celorlalte piese.
Învăţarea demontării şi a montării pistolului-mitralieră este permisă numai la demontarea parţială,
mânuind piesele şi mecanismele cu o deosebită precauţie.
 Demontarea parţială:
 se scoate încărcătorul de la pistolul-mitralieră;
 se scoate penarul cu accesorii;
 se scoate vergeaua de la pistolul-mitralieră;
 se demontează capacul cutiei închizătorului;
 se demontează recuperatorul de la pistolul-mitralieră;
 se demontează portînchizătorul, împreună cu închizătorul;
 se demontează închizătorul de la portînchizător;
 se demontează de la ţeavă apărătoarea mâinii stângi cu cilindrul de gaze.
Montarea se execută în ordine inversă demontării.

Rolul şi descrierea pieselor şi mecanismelor pistolului-mitralieră

Ţeava serveşte la imprimarea direcţiei de mişcare a glonţului. În interiorul său, ţeava are un canal cu
patru ghinturi, orientate de la stânga, în sus spre dreapta. Ghinturile servesc la imprimarea mişcării de rotaţie a
glonţului. Pragurile dintre golurile ghinturilor se numesc plinuri. Distanţa dintre două plinuri diametral opuse se
numeşte calibrul ţevii; la pistolul-mitralieră, el este egal cu 7,62 mm. În culată, canalul este neted şi are forma unui
tub de cartuş; această parte a canalului se numeşte camera cartuşului. Camera cartuşului este unită cu partea
ghintuită a canalului ţevii prin conul de forţare.
În exterior ţeava are: un filet la gura ţevii, baza cătării, orificiul pentru evacuarea gazelor, camera de gaze,
inelul de legătură, baza înălţătorului, iar la retezetura culatei are o tăietură pentru gheara extractorului. Baza
cătării, camera de gaze şi baza înălţătorului sunt fixate la ţeavă cu ajutorul ştifturilor.
Filetul (din stânga) de la gura ţevii serveşte la înşurubarea întăritorului de recul pentru tragerea cu cartuşe
de manevră; în scopul de a feri filetul împotriva deteriorării, pe ţeavă este înşurubat manşonul ţevii.
Baza cătării – are un umăr pentru vergea şi pentru mânerul baionetei-pumnal, un orificiu pentru sania
cătării, apărătoarea cătării şi un fixator cu arc; fixatorul menţine întăritorul de recul pentru tragerea cu cartuşe de
manevră şi manşonul ţevii împotriva autodeşurubării de la ţeavă, precum şi apărătoarea de la gura ţevii (capacul
penarului) împotriva răsucirii pe timpul curăţării canalului ţevii.
Camera de gaze serveşte pentru dirijarea acţiunii gazelor din ţeavă asupra pistonului de gaze al
portînchizătorului; ea are un racord tubular cu canalul pentru pistonul de gaze şi cu orificii pentru ieşirea gazelor,
orificiul înclinat pentru evacuarea gazelor şi umărul pentru mânerul baionetei-pumnal. În urechea umărului intră
vergeaua.
Inelul de legătură serveşte pentru fixarea ulucului la pistolul-mitralieră. El are un zăvor pentru uluc, un
inel portcurea şi un orificiu pentru vergea.
Ţeava este fixată, cu ajutorul unui ştift, de cutia închizătorului şi nu se separă de ea.
Cutia închizătorului serveşte pentru îmbinarea pieselor şi a mecanismelor pistolului-mitralieră pentru
asigurarea închiderii canalului ţevii cu închizătorul şi închiderii închizătorului; în cutia închizătorului se găseşte
mecanismul de dare a focului. Ea se închide deasupra cu un capac.
Cutia închizătorului are:
- în interior: locaşuri pentru închiderea închizătorului, ai căror pereţi din spate constituie pragurile de
armare; nervuri şi praguri directoare pentru dirijarea mişcării portînchizătorului şi închizătorului; aruncător pentru
aruncarea tuburilor; prag pentru fixarea pereţilor laterali; prag pentru gheara încărcătorului şi câte un prag oval pe
pereţii laterali pentru dirijarea încărcătorului;
- în spate, deasupra – şanţuri: longitudinal – pentru călcâiul tijei recuperatorului şi transversal – pentru
capacul cutiei închizătorului; coadă cu orificiu pentru fixarea patului în cutia închizătorului;
- în pereţii laterali – câte patru orificii, din care trei pentru axele mecanismului de dare a focului, iar al
patrulea pentru pivoţii piedicii de siguranţă; pe peretele din dreapta sunt două scobituri pentru fixarea poziţiei
piedicii de siguranţă la foc automat (F.A.) şi la foc lovitură cu lovitură (F.F.);
- dedesubt: fereastră pentru încărcător şi fereastră pentru trăgaci.
La cutia închizătorului sunt fixate: patul cu inel, mânerul-pistol şi garda trăgaciului cu zăvorul
încărcătorului.
Aparatele de ochire servesc pentru executarea ochirii cu pistolul-mitralieră pe timpul tragerii asupra
obiectivelor aflate la diferite distanţe. Ele se compun din înălţător şi cătare.
Înălţătorul se compune din baza înălţătorului, arcul lamelar, foaia înălţătorului şi cursorul.
Baza înălţătorului are: două sectoare pentru a pune foaia înălţătorului la o anumită înălţime; urechi pentru
fixarea foii înălţătorului; orificii pentru ştift şi pentru zăvorul tubului de gaze. În interior are un locaş pentru arcul
lamelar şi o scobitură pentru portînchizător. Pe peretele din spate are o tăietură semicirculară pentru capacul cutiei
închizătorului. Baza înălţătorului este montată pe ţeavă şi fixată cu ştift.
 Arcul lamelar se găseşte în locaşul bazei înălţătorului şi menţine foaia înălţătorului în poziţia dată.
Foaia înălţătorului are o coamă cu crestătură pentru ochire şi tăieturi pentru menţinerea cursorului în
poziţia stabilită, cu ajutorul zăvorului cu arc. Pe foaia înălţătorului este trecută o scară cu gradaţii de la 1-10 şi cu
litera “P”; cifrele scării reprezintă distanţele de tragere în sute de metri; litera “P” reprezintă poziţia normală a
înălţătorului, care corespunde cu înălţătorul 3.
Cursorul este montat pe foaia înălţătorului şi se menţine în poziţia dată cu ajutorul zăvorului.
Zăvorul are un dinte cu care, sub acţiunea arcului, intră în tăietura foii înălţătorului.
Cătarea este înşurubată în sania care este fixată la baza cătării. Sania şi baza cătării au trecute pe ele linii
care determină poziţia cătării după reglaj.
Capacul cutiei închizătorului fereşte de murdărie piesele şi mecanismele care se găsesc în cutia
închizătorului. În partea dreaptă, capacul are o tăietură în formă de trepte, pentru trecerea tuburilor care se aruncă
în exterior şi pentru mişcarea mânerului de armare; în spate are o fereastră pentru pragul tubului director al
recuperatorului. Capacul se fixează la cutia închizătorului cu ajutorul şanţului semirotund de pe baza înălţătorului,
al şanţului transversal al cutiei închizătorului şi cu ajutorul pragului tubului director al recuperatorului.
Patul şi mânerul-pistol servesc la mânuirea mai uşoară a pistolului-mitralieră. Patul are un inel pentru
curea, un locaş pentru accesorii şi o talpă de metal cu un capac deasupra locaşului. În locaşul patului este fixat un
arc pentru împingerea penarului cu accesorii.
Portînchizătorul cu pistonul de gaze serveşte pentru punerea în funcţiune a închizătorului şi a
mecanismului de dare a focului.
Portînchizătorul are:
- în interior :canale pentru recuperator şi pentru închizător;
- în partea dinapoi: un prag de siguranţă;
- în părţile laterale: şanţuri pentru mişcarea portînchizătorului pe nervurile cutiei închizătorului;
- în partea dreaptă: prag pentru declanşarea (răsucirea) agăţătorului autodeclanşatorului şi un mâner
pentru reîncărcarea pistolului-mitralieră;
- dedesubt: un şanţ profilat în care intră pragul director al închizătorului şi un şanţ pentru trecerea
aruncătorului cutiei închizătorului. În partea dinainte a portînchizătorului este fixat un piston de gaze.
Închizătorul serveşte pentru împingerea cartuşului în camera cartuşului, pentru închiderea canalului
ţevii, pentru percutarea capsei şi pentru extragerea tubului (cartuşului) din camera cartuşului.
Închizătorul se compune din: - corp, percutor, extractor cu arc şi cu ax şi axul percutorului.
Corpul închizătorului are: la retezătura dinainte – lighenaş pentru fundul tubului şi locaş pentru extractor;
două praguri de armare care în momentul închiderii închizătorului intră în tăieturile cutiei închizătorului; deasupra
– un prag director pentru răsucirea închizătorului la închidere şi la deschidere; pe partea stângă – un şanţ
longitudinal pentru trecerea aruncătorului cutiei închizătorului (la capătul său şanţul este lărgit pentru a asigura
răsucirea închizătorului în momentul închiderii); în partea îngroşată a corpului închizătorului – orificii pentru axul
extractorului şi axul percutorului. În interior corpul închizătorului are un canal pentru percutor.
Percutorul are vârf şi scobitură pentru ax.
Extractorul cu arc serveşte pentru extragerea tubului din camera cartuşului şi pentru menţinerea lui până
în momentul întâlnirii cu aruncătorul cutiei închizătorului. Extractorul are gheara pentru apucarea tubului, locaş
pentru arc şi scobitură pentru ax.
Axul percutorului serveşte pentru fixarea percutorului şi axul extractorului.
Recuperatorul serveşte pentru aducerea portînchizătorului cu închizătorul în poziţia dinainte.
El se compune din arcul recuperatorului, tija de ghidare, tija mobilă şi mufă.
Tija de ghidare are la capătul dinapoi un prag de sprijin pentru arc, călcâi cu praguri pentru cuplarea cu
cutia închizătorului şi un prag pentru menţinerea capacului cutiei închizătorului.
Tija mobilă are la capătul său dinainte scobituri pentru montarea mufei.
Apărătoarea mâinii cu tubul de gaze se compune din tubul de gaze, inelele de legătură dinainte şi
dinapoi, apărătoarea mâinii şi semiinelul de metal.
Tubul de gaze serveşte pentru dirijarea mişcării pistonului de gaze. El are nervuri directoare. Cu capătul
său dinainte tubul de gaze se montează pe racordul camerei de gaze.
Apărătoarea mâinii serveşte pentru apărarea mâinilor pistolarului de arsuri pe timpul tragerii. Ea are un
jgheab în care este fixat semiinelul de metal care împinge apărătoarea mâinii de la tubul de gaze (prin aceasta se
exclude apariţia jocului apărătorii mâinii, când se usucă lemnul).
Apărătoarea mâinii este fixată pe tubul de gaze cu ajutorul inelelor de legătură dinainte şi dinapoi; inelul
de legătură dinapoi are un prag în care se sprijină zăvorul tubului de gaze.
 Mecanismul de dare a focului serveşte pentru: eliberarea cocoşului de pe nuca de armare sau de pe nuca
autodeclanşatorului, lovirea percutorului, asigurarea executării focului automat sau a focului lovitură cu lovitură,
încetarea tragerii, preîntâmpinarea tragerii când închizătorul nu este închis şi asigurarea pistolului-mitralieră.
Mecanismul de dare a focului se găseşte în cutia închizătorului, unde este fixat cu trei axe ce se înlocuiesc
reciproc şi se compune din: cocoşul cu arcul de armare; încetinitorul cocoşului cu arcul său; trăgaci; agăţătorul
pentru tragerea lovitură cu lovitură cu arcul său; autodeclanşatorul cu arcul său şi piedica de siguranţă.
Ulucul serveşte pentru mânuirea pistolului-mitralieră şi pentru protejarea mâinilor pistolarului împotriva
arsurilor. El se fixează la ţeavă dedesubt, cu ajutorul inelului de legătură şi la cutia închizătorului, cu ajutorul
pragului care intră în locaşul cutiei închizătorului. În jgheabul ulucului se găseşte o garnitură de metal pentru
sprijinul ţevii, iar pe părţile laterale sunt umerii pentru degetele mâinilor.
Scobiturile de pe uluc şi de pe apărătoarea mâinii formează ferestre pentru răcirea ţevii şi a tubului de
gaze pe timpul tragerii.
O parte din pistoalele-mitralieră au ulucuri prevăzute la partea inferioară cu un mâner (acesta este cel de-
al doilea mâner al pistolului-mitralieră).
Încărcătorul serveşte pentru încărcarea cartuşelor în el şi pentru trimiterea lor în cuita închizătorului. El
se compune din corp, capac, placa opritoare, arc şi ridicătorul de cartuşe.
Corpul încărcătorului îmbină toate piesele încărcătorului; pereţii lui laterali au îndoituri pentru menţinerea
cartuşelor împotriva căderii şi praguri care limitează ridicarea ridicătorului de cartuşe; pe peretele dinainte se
găseşte o gheară, iar pe cel dinapoi se găseşte umărul, cu ajutorul cărora încărcătorul se montează la cutia
închizătorului. Pe peretele dinapoi al corpului, în partea de jos, se găseşte un orificiu de control, pentru a se vedea
dacă încărcătorul este încărcat complet cu cartuşe. Pereţii corpului sunt prevăzuţi cu nervuri, pentru a mări
rezistenţa la lovire.
Dedesubt, corpul se închide cu capac. Capacul are un orificu pentru pragul plăcii opritoare.
În interiorul corpului se găsesc ridicătorul de cartuşe şi arcul cu placa opritoare. Ridicătorul de cartuşe se
menţine pe capătul de sus al arcului, cu ajutorul îndoiturii interioare de pe peretele din dreapta; ridicătorul de
cartuşe are un prag care asigură aşezarea în zigzag a cartuşelor din încărcător. Placa opritoare este fixată
inseparabil la capătul de jos al arcului şi menţine cu pragul său capacul încărcătorului, pentru ca acesta să nu se
deplaseze.
Baioneta-pumnal se pune la pistolul-mitralieră numai când se întrevede necesitatea nimicirii inamicului
în lupta corp la corp. În restul timpului, ea se foloseşte ca pumnal, ca fierăstrău (pentru tăierea metalului) şi ca
foarfece (pentru tăierea sârmei).
Conductele reţelei de iluminat se taie câte una, scoţând, în prealabil, cureaua de la baioneta-pumnal şi
cureaua de suspensie de la teacă. Când se taie conducta, se va urmări ca mâinile să nu atingă suprafaţa de metal a
baionetei-pumnal şi a tecii. Se interzice executarea culoarelor în barajele de sârmă electrizate cu ajutorul
baionetei-pumnal.
Pe lamă se găsesc: marginea tăioasă; fierăstrăul; muchia tăioasă care, în combinare cu teaca, se foloseşte
ca foarfece, orificiul în care se introduce pragul-ax al tecii.
Mânerul serveşte pentru mânuirea baionetei-pumnal şi pentru fixarea la pistolul-mitralieră. Pe mâner se
găsesc: pe faţa dinainte – un inel pentru introducerea pe manşonul ţevii; un prag cu care baioneta-pumnal intră în
şanţul corespunzător de pe opritorul bazei cătării; un agăţător pentru curea; pe faţa dinapoi – şanţuri longitudinale
cu care baioneta-pumnal se introduce pe pragurile corespunzătoare de pe opritorul camerei de gaze; zăvorul;
pragul de siguranţă; orificiul pentru curea; fălcile din masă plastică şi o curea pentru fixarea pe mână a baionetei-
pumnal.
Teaca serveşte pentru punerea baionetei-pumnal la centură. În afară de aceasta, ea se foloseşte, împreună
cu baioneta-pumnal, pentru tăierea sârmei; teaca are o suspensie cu două biliere şi o copcă, pragul-ax, opritorul
pentru limitarea răsucirii baionetei-pumnal când se foloseşte ca foarfece şi un manşon de cauciuc pentru
electroizolare; în interiorul tecii se găseşte un arc lamelar, pentru menţinerea baionetei-pumnal împotriva căderii.
Accesoriile pistolului-mitralieră
Accesoriile servesc pentru demontarea, montarea, curăţarea şi ungerea pistolului-mitralieră. Accesoriile
cuprind: vergeaua, cap-câlţi, peria, şurubelniţa, dornul, bulonul, penarul şi bidonaşul.
Vergeaua se foloseşte pentru curăţarea şi ungerea canalului ţevii şi a canalelor şi scobiturilor din celelalte
piese ale pistolului-mitralieră.
Vergeaua are un cap cu orificiul pentru dorn, filet pentru înşurubarea ştergătorului sau a periei şi
crestătura pentru cârpe sau câlţi.
Vergeaua se montează la pistolul-mitralieră sub ţeavă.
Capul de câlţi se foloseşte pentru curăţarea şi ungerea canalului ţevii, precum şi a canalelor şi a
scobiturilor din celelalte piese ale pistolului-mitralieră.
 Peria se foloseşte numai pentru ungerea canalului ţevii.
Şurubelniţa, dornul şi bulonul se folosesc pe timpul demontării şi al montării pistolului-mitralieră.
Scobitura de la capătul şurubelniţei este destinată pentru înşurubarea şi deşurubarea cătării, iar scobitura laterală –
pentru fixarea capului de câlţi la vergea. Pentru a putea fi folosită mai uşor, şurubelniţa se introduce în orificiile
laterale ale penarului. Când se curăţă canalul ţevii, şurubelniţa se pune în penar pe deasupra capului vergelei.
Bulonul se foloseşte pe timpul montării mecanismului de dare a focului. El menţine agăţătorul pentru tragerea
lovitură cu lovitură şi încetinitorul cocoşului cu arcul său pe trăgaci.
Penarul serveşte pentru păstrarea capului de câlţi, periei, şurubelniţei, dornului şi bulonului. El se închide
cu un capac.
Penarul se foloseşte ca mâner pentru vergea pe timpul curăţării şi al ungerii canalului ţevii, ca mâner
pentru şurubelniţă pe timpul înşurubării şi al deşurubării cătării şi pentru răsucirea zăvorului tubului de gaze.
Penarul are orificii în care se introduce vergeaua pe timpul curăţării pistolului-mitralieră; orificii ovale
pentru şurubelniţă şi un orificiu dreptunghiular pentru răsucirea zăvorului tubului de gaze pe timpul demontării şi
al montării pistolului-mitralieră.
Capacul se foloseşte ca apărătoare a ţevii pe timpul curăţării canalului ţevii; el are un orificiu pentru
dirijarea mişcării vergelei, praguri interioare şi scobituri pentru fixarea la manşonul ţevii.
Orificiile laterale de pe capacul penarului sunt destinate pentru dornul care se foloseşte pentru scoaterea
capacului penarului de pe ţeavă sau de pe penar.
Bidonaşul serveşte pentru apărarea uleiului folosit la ungerea pistolului-mitralieră şi se poartă în
buzunarul portîncărcătorului.
 Incidente de tragere:
Incidentele şi Cauzele Procedeele de
remedierea lor incidentelor remediere
-Încărcătorul
nu alimentează - Se reîncarcă
pistolul- pistolul-mitralieră şi
mitralieră cu se continuă
cartuşe. - Încărcătorul este tragerea;
Închizătorul murdar sau defect; - Se schimbă
este în poziţia - Zăvorul încărcătorul;
dinainte, dar încărcătorului este - Dacă zăvorul
nu s-a produs defect. încărcătorului este
lovitura – nu defect, se trimite
există cartuş în pistolul-mitralieră la
camera atelierul artileristic.
caruşului.
- Înţepenirea
cartuşului. - Se ţine mânerul de
Cartuşul s-a armare al
oprit cu portînchizătorului,
glonţul în - Valţurile se înlătură cartuşul
retezătura încărcătorului sunt înţepenit şi se
culatei ţevii, îndoite. continuă tragerea.
piesele mobile Dacă incidentul se
s-au oprit în repetă, se schimbă
poziţia de încărcătorul.
mijloc.
- Rateu. - Se reîncarcă
Închizătorul pistolul-mitralieră şi
este în poziţia se continuă
dinainte, tragerea. Dacă
- Cartuşul este defect;
cartuşul este în incidentul se repetă
- Percutorul sau
camera se controlează şi se
mecanismul de dare a
cartuşului, curăţă percutorul şi
focului este defect;
cocoşul este mecanismul de dare
unsoarea este murdară
coborât de pe a focului; dacă
sau solidificată.
nuca de acestea s-au rupt ori
armare, dar nu s-au uzat, se trimite
s-a produs pistolul-mitralieră la
percuţia. atelierul artileristic.
- Tubul tras nu - Cartuşul sau camera - Se trage mânerul
este extras din cartuşului sunt de armare al
camera murdare. portînchizătorului
cartuşului. - Extractorul sau arcul înapoi şi, ţinându-l
Tubul a rămas său este murdar sau în poziţia dinapoi se
în camera defect. scoate încărcătorul
cartuşului, şi se extrage
cartuşul cartuşul înfipt. Se
următor s-a extrage tubul tras
înfipt cu din camera
glonţul în el, cartuşului cu
piesele mobile închizătorul sau cu
s-au oprit în vergeaua. Se
poziţia de continuă tragerea.
mijloc. Dacă incidentul se
repetă, se curăţă
camera cartuşului şi
 cartuşele.
- Se controlează
extractorul de
murdărie, apoi se
continuă tragerea.
- Dacă extractorul
este defect, se
trimite pistolul-
mitralieră la
atelierul artileristic.
- Se trage mânerul
de armare al
- Tubul tras nu
portînchizătorului
este aruncat.
înapoi; se aruncă
Tubul nu este
tubul şi se continuă
aruncat din
tragerea.
cutia - Piesele mobile, căile
- Dacă incidentul se
închizătorului, de gaze sau camera
repetă, se curăţă
ci a rămas în cartuşului sunt
orificiile de gaze,
ea în faţa murdare.
piesele mobile şi
închizătorului - Extractorul este
camera cartuşului;
sau este murdar sau defect.
se ung piesele
împins din nou
mobile. Dacă
de închizător
extractorul este
în camera
defect, se timite
cartuşului.
pistolul-mitralieră la
atelierul artileristic.

Îngrijirea, păstrarea şi întreţinerea pistolului-mitralieră

Pistolul-mitralieră trebuie ţinut întotdeauna în deplină stare de funcţionare şi gata de întrebuinţare.
Aceasta se realizează prin curăţarea şi ungerea lui la timp şi cu pricepere, prin păstrarea corectă, prin mânuirea cu
grijă şi prin înlocuirea sau repararea la timp a pieselor şi a mecanismelor rupte şi defecte.
Curăţarea pistolului-mitralieră se execută:
- imediat după tragerea cu cartuşe de război sau de manevră;
- după executarea serviciului şi a exerciţiilor în teren fără tragere, la ieşirea din serviciu sau la înapoierea
de la exerciţii;
- în situaţii de luptă şi în aplicaţii cu durată mare – zilnic, pe timpul acalmiei şi al pauzelor la aplicaţii;
- dacă pistolul-mitralieră stă nefolosit – cel puţin o dată pe săptămână.
După executarea trageri cu cartuşe de război sau de manevră se curăţă şi se ung canalul ţevii, închizătorul
şi portînchizătorul cu pistonul de gaze chiar în poligon sau în teren; la înapoierea de la tragere sau din aplicaţie se
execută curăţarea pistolului-mitralieră în cursul următoarelor 3-4 zile, se şterge zilnic canalul ţevii cu cârpe curate
şi, dacă pe cârpe se observă zgură (negreală) sau rugină, se curăţă canalul ţevii.
După curăţare, pistolul-mitralieră se unge. Unsoarea se aplică numai pe suprafaţa bine curăţată şi uscată a
metalului, pentru a nu permite ca umezeala să acţioneze asupra metalului.
Ofiţerii sunt obligaţi să asiste din timp în timp la curăţarea armamentului şi să controleze dacă ea se
execută corect.
Date balistice şi de construcţie ale pistolului-mitralieră cal. 7,62 mm, md. 1963 şi ale cartuşului md.
1943:
Distanţa de tragere după înălţător, în m ……………1000;
Distanţa loviturii directe asupra ţintei-piept, în m …..350;
Cadenţa de tragere teoretică în lovituri pe minut ……600;
Cadenţa de tragere, în lovituri pe minut:
- când tragerea se execută foc lovitură cu lovitură …… 40;
- când tragerea se execută în serii ………………..……100;
Viteza iniţială a glonţului, în m/s ………………..……715;
Distanţa până la care se păstrează efectul omorâtor al glonţului, în
m ........................................................................…1500;
 Distanţa maximă la care ajunge glonţul, în m ………..3000;
Greutatea pistolului-mitralieră fără baionetă-pumnal, în Kg.:
- cu încărcătorul din aliaj uşor, neîncărcat ………...…..3,1;
- cu încărcătorul din aliaj uşor, încărcat …………...…..3,6;
Capacitatea încărcătorului, cartuşe ……………….....…30;
Greutatea încărcătorului, în Kg.:
- din aliaj uşor …………………………………….… 0,17;
- din oţel……………………………………………... 0,33;
Greutatea baionetei-pumnal, în Kg.:
-cu teacă ………..…………………………………… 0,45;
- fără teacă ………………………………………….. 0,26;
Calibrul, în mm ………………………………….….7,62;

Lungimea pistolului-mitralieră, în mm:

- cu baioneta-pumnal pusă ……………………………1020;
- fără baionetă-pumnal …………………………………870;
Lungimea ţevii, în mm …………………………………415;
Lungimea părţii ghintuite a ţevii, în mm ………………369;
Numărul de ghinturi …………………………………...….4;
Lungimea cursei ghinturilor, în mm ……………………240;
Grosimea cătării, în mm ……………………………..……2;
Lungimea liniei de miră, în mm ……………………...…378;
Greutatea cartuşului, în g. ……………………..…..........16,2;
Greutatea glonţului (obişnuit, cu miezul de oţel), în g. ......7,9
Greutatea încărcăturii de pulbere, în g. …………………..1,6.

5.4. Destinaţia şi proprietăţile de luptă ale puştii-mitralieră

Puşca-mitralieră cal. 7,62 mm Md. 1964 – este arma de bază a grupei de pistolari. Ea se întrebuinţează
pentru nimicirea forţei vii şi lovirea mijloacelor de foc ale inamicului.
Pentru tragerea cu puşca-mitralieră se întrebuinţează cartuşe md. 1943 cu gloanţe obişnuite, trasoare şi
perforant-incendiare.
Tragerea cu puşca-mitralieră se execută în serii scurte (până la 5 lovituri), serii lungi (până la 15 lovituri)
şi prin foc continuu. În afară de aceasta, mecanismul de dare a focului permite executarea tragerii lovitură cu
lovitură.
În timpul tragerii, alimentarea cu cartuşe se face dintr-un încărcător-tambur cu capacitatea de 75 cartuşe
sau dintr-un încărcător-sector cu capacitatea de 40 cartuşe.
Eficacitatea maximă a focului puştii-mitralieră asupra obiectivelor terestre se obţine la distanţe de până la
800 m, iar asupra avioanelor şi paraşutiştilor la distanţe de până la 500 m.
Distanţa de tragere după înălţător este de 1000 m.
Distanţa loviturii directe asupra ţintei-piept este de 365 m. Cadenţa de tragere teoretică este de
aproximativ 600 lovituri pe minut. Cadenţa de tragere practică când tragerea se execută în serii până la 150 lovituri
pe minut; când tragerea se execută lovitură cu lovitură până la 50 lovituri pe minut.
Greutatea puştii-mitralieră cu încărcător-tambur încărcat este de 6,8 Kg, iar cu încărcător-sector încărcat
de 5,6 Kg.

Noţiuni despre construcţia şi funcţionarea puştii-mitralieră

Puşca-mitralieră se compune din următoarele piese şi mecanisme principale:
 ţeava cu: cutia închizătorului, înălţătorul, cătarea, crăcanul şi patul;
 capacul cutiei închizătorului;
 portînchizătorul cu pistonul de gaze;
 închizătorul;
 recuperatorul;
 tubul de gaze cu apărătoarea mâinii;
 mecanismul de dare a focului;
 ulucul;
 încărcătorul (tambur sau sector).
În completul puştii-mitralieră intră: accesoriile, cureaua, învelitoarea şi genţile pentru încărcătoare.
 Majoritatea pieselor şi mecanismelor puştii-mitralieră au aceeaşi construcţie ca şi piesele şi mecanismele
respective ale pistolului-mitralieră cal. 7,62 mm Md. 1963 (A.K.M.).
Funcţionarea automată a puştii-mitralieră se bazează pe întrebuinţarea energiei gazelor rezultate din
arderea pulberii, care se dirijează din canalul ţevii spre pistonul de gaze al portînchizătorului.
La darea focului, o parte din gazele care urmează glonţul pătrund prin orificiul din peretele ţevii în
camera de gaze, apasă pe peretele frontal al pistonului de gaze şi împing pistonul cu portînchizătorul înapoi.
Prin deplasarea portînchizătorului spre înapoi se produc deszăvorârea închizătorului, extragerea tubului
din camera cartuşului şi aruncarea lui din cutia închizătorului, comprimarea arcului recuperator şi armarea
cocoşului. Deszăvorârea închizătorului se produce prin rotirea lui în jurul axei longitudinale spre stânga, datorită
cărui fapt pragurile de înzăvorâre ale închizătorului ies din tăieturile cutiei închizătorului.
Portînchizătorul cu închizătorul revin în poziţia iniţială sub acţiunea recuperatorului, împinge un cartuş
din încărcător în camera cartuşului şi închide canalul ţevii, iar portînchizătorul eliberează braţul scurt al
autodeclanşatorului de pe pragul autodeclanşatorului. Înzăvorârea închizătorului se produce prin rotirea lui în jurul
axei longitudinale spre dreapta, datorită cărui fapt pragurile de înzăvorâre ale închizătorului se agaţă de pragurile
de înzăvorâre ale cutiei închizătorului.
Dacă piedica de siguranţă este pusă la “foc automat”, tragerea se continuă cât timp se apasă pe trăgaci şi
în încărcător sunt cartuşe.
Dacă piedica de siguranţă este pusă la “foc lovitură cu lovitură”, la apăsarea pe trăgaci pleacă o singură
lovitură; pentru a trage lovitura următoare, se eliberează trăgaciul şi se apasă din nou pe acesta.

Demontarea şi montarea puştii-mitralieră

Demontarea puştii-mitralieră poate fi parţială sau completă; demontarea parţială se execută pentru
curăţarea, ungerea şi controlul puştii-mitralieră, iar demontarea completă – pentru curăţirea puştii-mitralieră când
aceasta este prea murdară, după ce a stat în ploaie sau în zăpadă, când se schimbă unsoarea şi când se repară.
Demontarea prea frecventă a puştii-mitralieră grăbeşte uzura pieselor şi mecanismelor.
Demontarea şi montarea puştii-mitralieră se execută pe o masă sau pe un aşternut curat; piesele şi
mecanismele se aşază în ordinea demontării lor, se mânuiesc cu atenţie, nu se pun unele peste altele, nu se forţează
şi nu se izbesc.
La montarea puştii-mitralieră se confruntă seriile de pe piese: la fiecare puşcă-mitralieră seria de pe cutia
închizătorului trebuie să corespundă cu seriile de pe tubul de gaze, portînchizător, închizător, capacul cutiei
închizătorului, cocoş, trăgaci, autodeclanşator şi pârghia focului lovitură cu lovitură.
Învăţarea demontării şi montării folosind puştile-mitraliere de luptă este admisă numai în cazuri
excepţionale, respectându-se măsurile de precauţie în mânuirea pieselor şi mecanismelor.

Demontarea parţială a puştii-mitralieră:

- se aşează puşca-mitralieră pe crăcan. Ţinând puşca-mitralieră cu mâna stângă de uluc în poziţie
verticală, cu mâna dreaptă se desface clema arcuită şi se îndepărtează crăcanul de ţeavă, astfel ca picioarele să
ocupe o poziţie fixă: se aşează puşca-mitralieră pe crăcan, cu gura ţevii spre stânga.
- se scoate încărcătorul. Ţinând puşca-mitralieră cu mâna stângă de gâtul patului, se apucă încărcătorul cu
mâna dreaptă. Apăsând cu degetul mare pe zăvorul încărcătorului, se împinge partea de jos a încărcătorului înainte
şi se separă de puşca-mitralieră. După aceasta se controlează dacă nu este vreun cartuş în camera cartuşului, în
care scop se trece piedica de siguranţă în poziţia de jos, se trage de mânerul de armare înapoi, se controlează
camera cartuşului, se dă drumul la mânerul de armare şi se eliberează cocoşul de pe pragul de armare.
- se scoate penarul cu accesorii. Se apasă cu degetul arătător de la mâna dreaptă pe capacul locaşului
pentru penar de la talpa patului în aşa fel, încât penarul, sub acţiunea arcului, să iasă din locaş; se deschide penarul
şi se scot din el: capul de câlţi, peria, şurubelniţa, dornul şi ştiftul.
- se scoate vergeaua. Se îndepărtează capătul vergelei de ţeavă în aşa fel, încât vârful ei să iasă de sub
umărul bazei cătării, după care se scoate vergeaua înainte. Pentru scoaterea vergelei se poate întrebuinţa dornul.
- se demontează capacul cutiei închizătorului. Cu mâna stângă se apucă de gâtul patului; cu degetul mare
al acestei mâini se apasă pe pragul tubului de ghidare al recuperatorului, iar cu mâna dreaptă se ridică puţin partea
din spate a capacului cutiei închizătorului şi se scoate capacul.
- se demontează recuperatorul. Ţinând puşca-mitralieră cu mâna stângă de gâtul patului, cu mâna dreaptă
se apucă de călcâiul tubului de ghidare al recuperatorului şi se împinge către înainte până la ieşirea călcâiului
acestuia din şanţul longitudinal al cutiei închizătorului; se ridică puţin capătul din spate al tubului de ghidare şi se
scoate recuperatorul din canalul portînchizătorului.
 - se demontează portînchizătorul împreună cu închizătorul. Se ţine în continuare puşca-mitralieră cu mâna
stângă, iar cu mâna dreaptă se trage portînchizătorul înapoi până la refuz; se ridică puţin portînchizătorul împreună
cu închizătorul şi se scoate din cutia închizătorului.
- se demontează închizătorul de pe portînchizător. Se ia portînchizătorul în mâna stângă, cu închizătorul
în sus; cu mâna dreaptă se trage închizătorul înapoi, se răsuceşte în aşa fel, încât pragul director al închizătorului
să iasă din şanţul profilat al portînchizătorului şi se scoate închizătorul, împingându-l înainte.
- se demontează tubul de gaze împreună cu apărătoarea mâinii. Ţinând puşca-mitralieră cu mâna stângă,
cu mâna dreaptă se introduce penarul cu orificiul dreptunghiular peste pârghia zăvorului tubului de gaze; se
răsuceşte zăvorul în poziţie verticală şi se scoate tubul de gaze de pe racordul camerei de gaze.
Montarea se execută în ordine inversă demontării.
Rolul şi descrierea pieselor şi mecanismelor puştii-mitralieră.
Sunt la fel cu cele de la pistolul-mitralieră.
Incidente de tragere.
Sunt la fel cu cele de la pistolul-mitralieră.
Îngrijirea, întreţinerea şi păstrarea puştii-mitralieră.
Sunt la fel cu cele de la pistolul-mitralieră.
Date balistice şi de construcţie ale puştii-mitralieră cal. 7,62 mm, md. 1964.
Distanţa de tragere după înălţător, în m ………..……..1000;
Distanţa loviturii directe asupra ţintei-piept, în m …...…365;
Cadenţa de tragere teoretică în lovituri pe minut ……… 600;
Cadenţa de tragere practică, în lovituri pe minut:
- când tragerea se execută foc lovitură cu lovitură ………50;
- când tragerea se execută în serii ………………………150;
Viteza iniţială a glonţului, în m/s ……………………….745;
Distanţa până la care se păstrează efectul omorâtor al glonţului, în m ...1500;
Distanţa maximă la care ajunge glonţul, în m ………….3000;
Greutatea puştii-mitralieră, în Kg.:
- cu încărcător-tambur, neîncărcat …………………….5,6;
- cu încărcător-tambur, încărcat ……………...……….6,8;
- cu încărcător-sector, neîncărcat …………………….…5;
- cu încărcător-sector, încărcat …………...……………..5,6;
Capacitatea încărcătorului, cartuşe …………………75 şi 40;
Greutatea încărcătorului, în Kg.:
- tambur …………….......………….………………..…0,9;
- sector…………………...……………………………..0,2;
Calibrul, în mm ………………………..………………7,62;
Lungimea puştii-mitralieră, în mm.:……………………1040;
Lungimea ţevii, în mm …………………………...……..590;
Lungimea părţii ghintuite a ţevii, în mm ……………….544;
Numărul de ghinturi ………………………………….……4;
Lungimea cursei ghinturilor, în mm ……………………240;
Grosimea cătării, în mm …………………………………..2;
Lungimea liniei de miră, în mm …………………………555;
Greutatea cartuşului, în g. ………………………………16,2;
Greutatea glonţului (obişnuit, cu miezul de oţel), în g. …7,9;
Greutatea încărcăturii de pulbere, în g. …………………1,6.

5.5. Destinaţia şi caracteristicile tehnico-tactice ale puştii semiautomate cu lunetă – P.S.L

Puşca semiautomată cu lunetă este arma din dotarea puşcaşului lunetist, destinată pentru distrugerea
diferitelor obiective izolate, care apar, în mişcare, neadăpostite şi mascate.
Pentru nimicirea inamicului în lupta corp la corp, la puşca semiautomată cu lunetă se montează baioneta-
pumnal.
Pentru tragerea cu puşca semiautomată se folosesc cartuşe cu glonţ obişnuit (uşoare Md. 1908 cu miez de
oţel).
Tragerea se execută numai foc cu foc, darea focului făcându-se manual iar încărcarea, armarea, automat.
În timpul tragerii alimentarea cu cartuşe se face din încărcător.
 Principalele caracteristici tehnico-tactice:
- Calibrul ţevii ……………………………………7,62 mm;
- Distanţa maximă de tragere după înălţător ………1200 m;
- Distanţa maximă de tragere cu luneta ……………1300 m;
- Distanţa eficace de tragere …….…………………800 m;
- Distanţa până la care se păstrează efectul omorâtor al glonţului …3800 m;
- Viteza de tragere (cadenţa practică) …………8-10 lov./min
- Capacitatea încărcătorului ………………………10 cartuşe;
- Greutatea puştii fără baionetă, cu lunetă şi încărcător g…4900 g.f.;
- Greutatea puştii fără baionetă, lunetă şi încărcător 4060 g.f.;
- Lungimea puştii fără baionetă …………………1150 mm;
- Lungimea puştii cu baionetă …………………...1300 mm;
- Lungimea ţevii …………………………………620 mm;
- Lungimea părţii ghintuite ………………………565 mm;
- Numărul ghinturilor ………………………………4;
- Pasul ghinturilor …………………………………..320 mm;
- Lungimea liniei de miră ………………………590 ± 1 mm;
- Viteza iniţială a glonţului …………………………830 m/s;
- Greutatea cartuşului ………………………………21,8 g.f.;
- Greutatea glonţului obişnuit cu miez de oţel ………9,6 g.f.;
- Greutatea încărcăturii de pulbere ………………….3,1 g.f.;
- Puterea măritoare a lunetei …………………..………4 x;
- Câmpul vizual al lunetei ………………………………6o;
- Diametrul pupilei de ieşire …………………...…....6 mm;
- Puterea separatoare …………………………………12 s;
- Greutatea lunetei ……………………………560 ± 20 g.f.

Construcţia şi funcţionarea puştii semiautomate 7,62 mm cu lunetă

Puşca semiautomată cu lunetă se compune, în principal, din următoarele piese şi mecanisme:
 ţeava cu cutia mecanismelor şi aparatele de ochire;
 ulucul ţevii;
 încărcătorul;
 tubul de gaze cu apărătoarea mâinii;
 portînchizătorul;
 recuperatorul;
 mecanismul de dare a focului;
 capacul cutiei mecanismelor;
 baioneta-pumnal;
 închizătorul;
 patul;
 luneta.
Din completul puştii semiautomate cu lunetă mai fac parte:
- accesoriile, cureaua, husa lunetei şi geanta pentru încărcătoare.
Puşca semiautomată cu lunetă este o armă cu rearmare automată, bazată pe folosirea energiei gazelor care
sunt dirijate din canalul ţevii asupra pistonului de gaze al portînchizătorului.
În timpul tragerii, o parte din gazele rezultate din arderea pulberii şi care însoţesc glonţul spre gura ţevii,
pătrund prin orificiul din peretele ţevii în camera de gaze, acţionează asupra pistonului de gaze şi împing
portînchizătorul spre înapoi.
Deplasându-se înapoi, închizătorul se deszăvorăşte de la ţeavă, cu gheara extractoare extrage tubul-cartuş
din camera cartuşului, care în momentul când ia contact cu aruncătorul de tuburi este aruncat în afară.
Portînchizătorul, în mişcare, comprimă arcul recuperator şi armează cocoşul.
Sub acţiunea arcului recuperator are loc revenirea portînchizătorului şi închizătorului în poziţia dinainte.
În timpul revenirii, închizătorul împinge cartuşul de deasupra din încărcător în camera cartuşului şi se
înzăvorăşte la ţeavă, iar portînchizătorul acţionează pârghia de declanşare automată scoţând braţul scurt al
autodeclanşatorului din pragul cocoşului, care se sprijină pe pragul profilat al trăgaciului.
 Închizătorul se înzăvoreşte prin răsucirea lui spre dreapta şi prin intrarea pragurilor sale de înzăvorâre în
şanţurile bucelei cutiei mecanismelor. Pentru a putea trage lovitura următoare, mai întâi trebuie eliberat trăgaciul
(cocoşul se eliberează din agăţător şi se sprijină pe pragul profilat al trăgaciului) apoi se apasă din nou pe trăgaci.
După tragerea ultimului cartuş din încărcător, pe timpul cursei înapoi a portînchizătorului cu închizătorul,
ridicătorul de cartuşe acţionează asupra opritorului închizătorului împingându-l în sus. La revenire, ansamblul
portînchizător-închizător este blocat în poziţia dinapoi.
După montarea unui nou încărcător (încărcat) se trage înapoi mânerul de armare şi se eliberează. Sub
acţiunea arcului recuperator are loc revenirea şi încărcarea armei, putându-se continua tragerea.
Demontarea şi montarea P.S.L.:
 demontarea încărcătorului;
 demontarea lunetei de la puşcă;
 demontarea capacului cutiei mecanismelor;
 demontarea recuperatorului de la puşcă;
 demontarea portînchizătorului cu închizătorul;
 demontarea închizătorului din portînchizător;
 demontarea apărătorii mâinii cu tubul de gaze.
Montarea se execută în ordine inversă demontării.
Rolul şi descrierea mecanismelor şi pieselor P.S.L.:
Ţeava are rolul de a imprima glonţului atât o mişcare în sens longitudinal, cât şi o mişcare de rotaţie
(pentru a asigura stabilitatea pe traiectorie). Interiorul ţevii este un canal cu patru ghinturi, ce servesc la
imprimarea mişcării de rotaţie a glonţului. Ghintuirea este pe dreapta, pasul ghinturilor fiind de 320 mm; lungimea
părţii ghintuite este 565 mm, lungimea totală a ţevii find de 620 mm.
Canalul ţevii cuprinde următoarele porţiuni: camera cartuşului, conul de forţare şi partea ghintuită în care
se află orificiul pentru efectuarea împrumutului de gaze, necesar rearmării automate a puştii. Interiorul ţevii este
acoperit cu un strat de crom, în scopul măririi rezistenţei ţevii la trageri cât şi împotriva acţiunii agenţilor
atmosferici.
Ţeava se montează la cutia mecanismelor prin intermediul bucelei cutiei mecanismelor.
La exterior ţeava are montat pe ea ascunzătorul de flăcări, buceaua pentru prinderea baionetei, blocul
cătării cu baza cătării, camera de gaze (corpul ei), inelul ulucului ţevii şi blocul înălţătorului cu zăvorul apărătorii
mâinii.
Ascunzătorul de flăcări, are rolul de a masca flăcările care ies pe la gura ţevii, în urma glonţului, pentru
a îngreuia descoperirea locului din care se execută tragerea, mai ales în timpul nopţii. Ascunzătorul de flăcări se
montează la armă prin înşurubare la gura ţevii.
Blocul cătării se găseşte montat pe ţeava puştii, înspre gura ţevii. Blocul cătării cuprinde baza cătării şi
fixatorul ascunzătorului de flăcări.
Buceaua de prindere a baionetei se găseşte montată pe ţeavă, în urma blocului cătării, şi are rolul de a
asigura montarea baionetei-pumnal la puşcă.
Camera de gaze se află montată pe ţeavă, în spatele bucelei de prindere a baionetei, cu canalul înclinat,
care-i străpunge corpul, în prelungirea canalului din peretele ţevii, asigurând dirijarea unei cantităţi din gazele
rezultate în urma tragerii în ţeavă, spre pistonul de gaze.
La camera de gaze se racordează tubul de gaze, formând împreună spaţiul în care are loc transformarea
presiunii gazelor în forţa necesară reculului portînchizătorului.
Inelul ulucului ţevii cu zăvorul ulucului au rolul de a asigura montarea ulucului la puşcă, permiţând
montarea şi demontarea, cu uşurinţă, a acestuia.
Blocul înălţătorului cu zăvorul apărătorii mâinii, se află montate pe ţeavă în partea din spate a ţevii.
Corpul blocului are un canal longitudinal, care se găseşte în prelungirea tubului de gaze şi are rolul de a permite
culisarea ansamblului portînchizător – piston de gaze. Pe suprafaţa de sus a blocului înălţătorului se montează
foaia gradată cu arcul şi cursorul său, asigurându-se prin intermediul unui ghidaj profilat şi al cursorului,
modificarea unghiului de înălţător în funcţie de distanţa de tragere. Pe peretele dinspre gura ţevii se află montat
zăvorul apărătorii mâinii.
Buceaua cutiei mecanismelor se găseşte asamblată nedemontabil pe corpul cutiei mecanismelor în partea
dinspre ţeavă. Buceaua asigură legătura dintre ţeavă şi cutia mecanismelor şi permite executarea mişcării de rotaţie
a închizătorului pentru înzăvorârea şi deszăvorârea acestuia la ţeavă. Se compune din buceaua propriu-zisă şi piesa
de înzăvorâre fixată la bucea printr-un nit.
Corpul cutiei mecanismelor este format din doi pereţi laterali şi un perete de fund. În partea de sus
corpul cutiei mecanismelor este deschis permiţând culisarea mecanismului reculant.
Corpul cutiei mecanismelor are în interior:
 - două nervuri de ghidare ale portînchizătorului, care sunt prevăzute cu locaşuri care permit montarea şi
demontarea portînchizătorului de la puşcă;
- pe peretele lateral stânga o nervură de ghidare a corpului portînchizătorului, nervură care prezintă
aruncătorul de tuburi trase;
- pe peretele lateral dreapta o nervură de ghidare pe care culisează pârghia de declanşare;
- transversal, între pereţii laterali, se găseşte puntea cutiei mecanismelor cu locaşul pentru opritorul
închizătorului.
Corpul cutiei mecanismelor are la exterior:
- pe peretele lateral stânga, ghidajul lunetei;
- în partea dinspre patul puştii, deasupra, un şanţ longitudinal pentru călcâiul recuperatorului;
- sub peretele de fund, garda trăgaciului cu zăvorul încărcătorului;
- pe peretele lateral dreapta, două scobituri şi literele “S” şi “F” (“S” – sigur; “F” – foc). De asemenea,
corpul cutiei mecanismelor este prevăzut cu orificii în pereţii laterali pentru axul autodeclanşatorului, cocoşul şi
trăgaciul şi orificiul profilat pentru sectorul piedicii de siguranţă. În peretele de fund se găseşte fereastra
încărcătorului, unde se montează încărcătorul şi fereastra pentru coada trăgaciului.
Luneta este un aparat optico-mecanic cu posibilităţi de reglare în direcţie şi în înălţime a poziţiei axei
sale în raport cu axa ţevii. Ochirea prin lunetă se face cu ajutorul reticulului gradat din sistemul optic al lunetei.

Accesoriile puştii semiautomate cu lunetă

Accesoriile se folosesc pentru a uşura montarea şi demontarea puştii, precum şi pentru a efectua curăţirea
şi ungerea ei.
Completul puştii semiautomate cu lunetă cuprinde următoarele accesorii: vergeaua, capul-câlţi, peria,
şurubelniţa, dornul, bulonul, alezorul, penarul şi bidonaşul.
Vergeaua se utilizează la curăţirea şi ungerea canalului ţevii, în principal, şi pentru curăţirea şi ungerea
celorlalte canale şi scobituri ale puştii. Vergeaua se compune din două secţiuni ce se înşurubează una în alta. La
una din secţiuni, vergeaua are un cap pentru îmbinarea cu penarul, iar cealaltă secţiune are un cap filetat pentru
înşurubarea la vergea a capului-câlţi şi a periei.
Capul-câlţi se prezintă sub forma unei tije scurte având un cap filetat pentru montarea la vergea şi un cap
prevăzut cu un canal prin care se trec câlţii sau fâşii de cârpă curată. Se foloseşte la curăţirea canalului ţevii şi a
celorlalte canale ale puştii.
Peria se foloseşte numai pentru ungerea canalului ţevii.
Şurubelniţa se foloseşte la montarea şi demontarea puştii, pentru curăţirea camerei de gaze şi a tubului de
gaze, precum şi drept cheie pentru reglarea cătării în înălţime; de asemenea are o scobitură laterală pentru fixarea
capului-câlţi la vergea.
Pentru a putea fi folosită cu mai multă uşurinţă, şurubelniţa se introduce în orificiile laterale ale penarului,
care-i serveşte ca mâner.
Dornul se foloseşte pentru scoaterea axelor şi bolţurilor.
Bulonul se foloseşte la montarea mecanismului de dare a focului. El menţine agăţătorul cu arcul său în
canalul trăgaciului la montarea trăgaciului în cutia mecanismelor.
Penarul serveşte la păstrarea celorlalte accesorii, cu excepţia vergelei şi a bidonaşului, având forma unui
tub închis cu un capac.
Penarul se mai foloseşte: drept mâner pentru vergea pe timpul curăţării şi a ungerii canalului ţevii; drept
mâner pentru şurubelniţă; pentru răsucirea zăvorului tubului de gaze.
Capacul penarului are rolul de a închide penarul.
Bidonaşul este prevăzut cu două compartimente şi este destinat păstrării substanţelor necesare curăţirii şi
ungerii pieselor şi mecanismelor puştii.
Accesoriile împreună cu luneta (în husa ei) şi accesoriile lunetei, bidonaşul (în husa lui) şi patru
încărcătoare se păstrează în geanta pentru încărcătoare.
Geanta pentru încărcătoare este confecţionată din pânză şi are patru buzunare mici pentru încărcătoare (la
exterior) şi un compartiment mare unde se introduc luneta acoperită cu husa ei şi accesoriile lunetei şi bidonaşul în
husa lui. Acest compartiment se acoperă cu un capac care are un compartiment pentru penar cu accesoriile lui.
Geanta astfel încărcată se poartă la centură, fiind prevăzută în acest scop cu două găici pentru centură.
Incidente de tragere.
Sunt la fel ca la pistolul-mitralieră.
Întreţinerea, depozitarea şi curăţirea P.S.L..
 Puşca semiautomată cu lunetă trebuie ţinută în perfectă stare de funcţionare şi gata de întrebuinţare, în
orice moment. Aceasta necesită curăţirea şi ungerea la timp cu multă atenţie, precum şi înlocuirea sau repararea în
termen scurt a pieselor şi mecanismelor uzate sau defecte.
Curăţirea puştii semiautomate cu lunetă în serviciu la unităţi se face în următoarele situaţii:
- la pregătirea puştii pentru tragere;
- după executarea tragerilor cu puşca folosind cartuşe de război sau de manevră;
- după executarea serviciului de pază şi a exerciţiilor în teren chiar dacă puşca nu a fost folosită;
- în timpul aplicaţiilor cu durată mare şi a situaţiilor de luptă, curăţirea şi ungerea puştii se fac zilnic, în
timpul pauzelor la aplicaţii şi pe timpul acalmiei;
- în situaţia nefolosirii puştii semiautomate cu lunetă curăţirea se execută, cel puţin, o dată pe săptămână.
După executarea tragerii cu cartuşe de război se curăţă şi se unge: canalul ţevii, închizătorul şi
portînchizătorul cu pistonul de gaze, camera de gaze. Operaţiile de curăţire şi ungere se execută direct în poligon
sau teren.
La înapoierea de la tragere sau din aplicaţie se execută curăţirea completă a puştii semiautomate cu
lunetă; în următoarele 3-4 zile se repetă curăţirea canalului ţevii şi a celorlalte mecanisme. Zilnic se şterge canalul
ţevii cu cârpă uscată pentru a se curăţa imediat ce apar pete de rugină sau se observă zgură.
După curăţire, puşca semiautomată cu lunetă se unge. Se ung suprafeţele metalice, bine curăţate şi uscate,
pentru a nu permite umezelii să acţioneze asupra metalului.
Ofiţerii sunt obligaţi să asiste periodic la curăţarea puştilor semiautomate cu lunetă din dotarea unităţii
respective şi să controleze dacă curăţarea s-a efectuat corect.
La unităţile ce se găsesc în cazarmă sau în tabără curăţarea puştilor semiautomate cu lunetă se execută în
locuri special destinate acestei operaţii pe mese utilate şi amenajate în acest scop. La unităţile ce se găsesc în luptă
sau în marş, curăţarea se execută pe aşternuturi, scânduri, placaj etc. care au fost curăţate de murdărie şi praf.
Pentru curăţarea şi ungerea puştii semiautomate cu lunetă se utilizează următoarele substanţe şi materiale:
- ulei de funcţionare AU. Uleiul se întrebuinţează pentru curăţarea puştii semiautomate cu lunetă şi
ungerea pieselor şi mecanismelor sale în cazul puştilor aflate în folosire curentă la unităţi;
- amestecul de unsoare de tun cu unsoare de armă, în proporţie de 1:1, pentru ungerea canalului ţevii, a
pieselor şi mecanismelor, precum şi a accesoriilor puştilor semiautomate cu lunetă ce se predau la depozit pentru o
păstrare mai îndelungată;
- petrol sau white-spirt pentru diluarea şi spălarea unsorii, în special la puştile semiautomate cu lunetă
care au stat un timp mai îndelungat în depozit. Pentru curăţarea puştii semiautomate cu lunetă folosită curent se
utilizează uleiul de funcţionare AU. În condiţiile de campanie puşca se curăţă numai cu ulei de funcţionare AU.
După folosirea petrolului şi white-spirtului piesele trebuie bine şterse şi uscate.
Cârpe. Cârpele sunt folosite pentru ştergerea, curăţarea şi ungerea tuturor pieselor şi a mecanismelor
puştii.
Câlţi (fibră de in scurtă) curăţiţi de partea lemnoasă. Câlţii se folosesc numai pentru curăţarea canalului
ţevii.
Beţişoare din lemn de esenţă moale. Este permisă folosirea beţişoarelor din lemn de esenţă moale pentru
curăţarea şanţurilor, a scobiturilor şi a orificiilor.

5.6. Destinaţia şi caracteristicile tehnico-tactice ale mitralierei

Mitraliera 7,62 mm md. 1966 M pe afet uşor este o armă automată puternică a companiei de infanterie.
Ea se întrebuinţează pentru nimicirea personalului şi mijloacelor de foc ale inamicului, precum şi a
ţintelor aeriene.
La tragerea cu mitraliera se folosesc cartuşe 7,62 mm lung, cu glonţ cu miez de oţel perforant incendiar şi
trasor.
Tragerea cu mitraliera se execută în serii scurte (5-10 lovituri), în serii lungi (până la 10 lovituri) şi prin
foc continuu.
În timpul tragerii, alimentarea cu cartuşe se face din bandă metalică aşezată în cutii. Capacitatea benzii
este de 100 sau 200 (250) cartuşe. Cutia port-bandă pentru 100 cartuşe se foloseşte la tragerea de pe crăcan,
fixându-se la suportul de la mitralieră; pentru tragerea de pe afet se utilizează cutia pentru 200 (250) cartuşe, fixată
pe piciorul din dreapta al afetului.
Bătaia eficace a mitralierei se obţine până la distanţa de 1000 m; focul prin surprindere asupra ţintelor
aflate la distanţe de până la 600 m dă rezultatele cele mai bune. Distanţa maximă de tragere după înălţător este de
1500 m.
Distanţa loviturii razante la tragerea asupra ţintei-piept este de 420 m, iar asupra ţintei alergând este de
640 m.
 Cadenţa de tragere teoretică este de aproximativ 650 lov./min., iar cadenţa de tragere practică – până la
250 lov./min.
Răcirea ţevii mitralierei se face cu aer, aceasta permiţând executarea focului continuu până la 500
lovituri, după care ţeava se lasă să se răcească sau, dacă este necesar să se continue tragerea, ţeava încălzită se
înlocuieşte cu cea de rezervă.
Tragerea cu mitraliera se poate executa de pe crăcan sau de pe afet. Afetul permite executarea focului cu
mitraliera asupra obiectivelor terestre şi a ţintelor aeriene şi asigură mărirea eficacităţii tragerii la distanţe mari.
Pentru mitraliera cu afet câmpul orizontal de tragere asupra obiectivelor terestre, folosind limitatorii, este
de ± 30o, iar asupra ţintelor aeriene n . 360o; câmpul vertical de tragere în poziţie culcat sau aşezat este de – 10 o +
20o. Înălţimea axului ţevii când se trage de pe afet în poziţie culcat este de 315 mm, în poziţie în genunchi este de
850 mm, iar în picioare, din şanţul de tragere, 600 mm.
Greutatea totală a mitralierei fără afet este de 7,5 Kg, cu afet – 12 Kg. Greutatea cutiei port-bandă cu
bandă şi 100 cartuşe este de 3,9 Kg, iar cu 200 cartuşe – 8 Kg.

Piesele şi mecanismele principale ale mitralierei, funcţionarea acestora pe timpul tragerii

Mitraliera se compune din următoarele piese şi mecanisme principale:
 ţeava;
 cutia mecanismelor mitralierei cu capacul, baza alimentatorului şi pat;
 portînchizătorul cu extractor de cartuşe şi piston;
 închizătorul;
 arcul recuperator cu tija de ghidare;
 tubul de ghidare a pistonului şi crăcanul;
 mecanismul de dare a focului;
 cutia port-bandă;
 afetul.
În completul individual al mitralierei intră: învelitoarea mitralierei, ţeava de rezervă cu învelitoarea ei,
penarul cu accesoriile, vergea, cureaua mitralierei, extractorul de tuburi rupte, întăritorul de recul şi dispozitivul
pentru trageri cu cartuşe de manevră, piesele de schimb, benzile pentru cartuşe, cutiile port-bandă, curelele şi
chinga pentru transportul afetului şi a cutiilor port-bandă.
Funcţionarea automată a mitralierei se realizează pe principiul împrumutului de gaze, utilizându-se
energia gazelor rezultate din arderea pulberii.
La darea focului presiunea gazelor acţionază asupra glonţului, determinând deplasarea acestuia în canalul
ţevii; în momentul când glonţul a depăşit orificiul pentru împrumut de gaze, o parte din gazele care urmează
glonţul pătrund prin acest orificiu, apasă pe suprafaţa frontală a pistonului şi împing pistonul cu portînchizătorul
înapoi. Prin deplasarea înapoi a portînchizătorului se produc: deszăvorârea închizătorului, extragerea tubului din
camera cartuşului şi aruncarea lui din cutia mecanismelor, extragerea cartuşului următor din bandă şi introducerea
lui în fereastra longitudinală a alimentatorului, deplasarea benzii în alimentator spre stânga cu o zală şi
comprimarea arcului recuperator.
Deszăvorârea închizătorului se produce prin rotirea lui în jurul axei longitudinale – spre stânga – sub
acţiunea portînchizătorului; pragurile de înzăvorâre ale închizătorului scapă de pe pragurile de înzăvorâre ale
cutiei mecanismelor, eliberând închizătorul, care în continuare se deplasează împreună cu portînchizătorul.
Ajungând în poziţia extremă din spate, portînchizătorul se loveşte de placa de sprijin a tijei de ghidare şi
sub acţiunea arcului recuperator se deplasează înainte. Dacă trăgaciul este apăsat, portînchizătorul cu închizătorul
nu sunt reţinute de pârghia de dare a focului şi îşi continuă deplasarea înainte; închizătorul acţionează cu pragul
împingător asupra cartuşului din fereastra longitudinală a alimentatorului şi îl împinge în camera cartuşului.
Ghearele extractorului de cartuşe al portînchizătorului prind cartuşul următor din bandă, iar degetul de
alimentare al alimentatorului se deplasează spre dreapta cu o zală a benzii. În ultima parte a cursei închizătorului
se produce înzăvorârea acestuia şi percutarea capsei de către percutor. Înzăvorârea închizătorului se produce prin
rotirea lui în jurul axei longitudinale, spre dreapta, pragurile de înzăvorâre ale închizătorului aşezându-se pe
pragurile de înzăvorâre ale cutiei mecanismelor. Percutorul, sub acţiunea degajării inelare a portînchizătorului, se
deplasează înainte şi loveşte capsa cu vârful său. Pleacă glonţul şi funcţionarea mitralierei se repetă.
Dacă după plecarea glonţului trăgaciul nu va fi apăsat, atunci portînchizătorul cu închizătorul se opresc în
poziţia extremă din spate, reţinute de pragul de armare al pârghiei de dare a focului. Pentru continuarea tragerii
este necesar să se apese din nou pe trăgaci. Tragerea va continua până în momentul când se va elibera trăgaciul sau
până când cartuşele din bandă s-au consumat.
 Pentru tragerea cu cartuşe de manevră este necesar ca la gura ţevii, în locul ascunzătorului de flăcări, să se
înşurubeze întăritorul de recul, iar la baza alimentatorului să se fixeze dispozitivul pentru trageri cu cartuşe de
manevră.

Demontarea şi montarea mitralierei

Demontarea mitralierei poate fi parţială sau completă: demontarea parţială se execută pentru curăţarea,
ungerea şi verificarea mitralierei, iar demontarea completă pentru curăţarea mitralierei după tragere sau când
aceasta este prea murdară, după ce a stat în ploaie sau în zăpadă, pentru schimbarea unsorii sau pentru reparaţii.
Demontarea frecventă a mitralierei grăbeşte uzura pieselor şi a mecanismelor.
Demontarea şi montarea mitralierei se execută pe o masă de lemn sau pe un aşternut (foaie de cort,
prelată) curat.
La demontarea mitralierei se vor respecta următoarele reguli:
- se verifică în prealabil ca în camera cartuşului să nu existe cartuş;
- se folosesc numai scule şi accesorii specifice mitralierei, în stare bună;
- piesele şi mecanismele demontate se aşază în ordinea demontării, se mânuiesc cu atenţie, fără a le aşeza
unele peste altele şi fără a le forţa sau lovi;
- nu se demontează piesele nituite, presate, roluite sau cherneruite.
La montarea mitralierei se confruntă seriile de pe piese: la fiecare mitralieră seria de pe cutia
mecanismelor trebuie să corespundă cu seriile pieselor (subansamblurilor) înseriate.
Utilizarea mitralierelor de luptă pentru a învăţa demontarea şi montarea se admite numai în cazuri
excepţionale, cu respectarea strictă a regulilor de mai sus.

Demontarea parţială a mitralierei:

Pentru demontarea parţială a mitralierei se execută următoarele operaţii:
- se aşează mitraliera pe crăcan. Ţinând mitraliera de mâner cu mâna dreaptă, în poziţie verticală, se
desface cu degetul mare al mâinii stângi clema arcuită, se eliberează parţial picioarele crăcanului şi se aşează
crăcanul în poziţie perpendiculară pe ţeavă. După desfacerea crăcanului se aşează mitraliera cu gura ţevii spre
stânga.
- se scoate cutia portbandă şi se verifică dacă nu există cartuş în camera cartuşului. Pentru aceasta, cu
mâna stângă se ridică puţin patul mitralierei, iar cu degetul mare al mâinii drepte se deplasează zăvorul cutiei
portbandă spre dreapta şi se scoate cutia portbandă de la mitralieră.
- ţinând cu mâna dreaptă mitraliera de gâtul patului, cu degetul mare se apasă zăvorul capacului cutiei
mecanismelor, iar cu mâna stângă se deschide capacul. Se ridică baza alimentatorului, care se fixează în opritorul
ei.
- se răsuceşte piedica de siguranţă în poziţia “foc”. Trăgând mânerul de armare, se aduc portînchizătorul
şi închizătorul în poziţia dinapoi şi se verifică dacă nu există cartuş în camera cartuşului. După aceasta, ţinând cu
mâna dreaptă mânerul de armare, se apasă pe trăgaci, readucând mecanismul reculant în poziţia limită din faţă.
- se scoate penarul cu accesorii. În acest scop, se ridică umerarul şi cu degetul arătător al mâinii drepte se
apasă capacul locaşului de la talpa patului astfel încât sub acţiunea arcului, penarul să iasă din locaş. Se scoate
penarul şi se scot din el capul pentru câlţi, peria, şurubelniţa şi dornul.
- se scoate vergeaua din piciorul drept al crăcanului, deplasând pentru aceasta brăţara mobilă în sus.
- se demontează tija de ghidare cu arcul recuperator. Ţinând mitraliera cu mâna stângă de mânerul-pistol,
cu mâna dreaptă se împinge înainte placa de sprijin a tijei de ghidare, până la ieşirea capătului tijei din locaşul său.
Se ridică partea din spate a tijei de ghidare şi se scoate din cutia mecanismelor împreună cu arcul recuperator. Se
scoate arcul recuperator de pe tija de ghidare.
- se demontează portînchizătorul cu închizătorul. Pentru aceasta se ţine mitraliera cu mâna stângă de
mânerul-pistol, iar cu mâna dreaptă se prinde extractorul de cartuşe şi se trage portînchizătorul înapoi până la
refuz. Ridicând portînchizătorul, acesta se scoate împreună cu închizătorul din cutia mecanismelor.
- Demontarea închizătorului de la portînchizător. Se ia portînchizătorul cu mâna stângă cu închizătorul
înainte; cu mâna dreaptă se roteşte închizătorul spre dreapta şi se deplasează înapoi, până când pragul de ghidare
iese din şanţul profilat al portînchizătorului. După aceasta se răsuceşte închizătorul spre dreapta până la refuz şi se
împinge înainte până când se separă de portînchizător.
- Demontarea percutorului de la închizător. Se ţine închizătorul cu mâna stângă cu canalul percutorului în
jos, iar cu mâna dreaptă se prinde pragul percutorului şi se deplasează înapoi până când percutorul poate fi scos
din locaşul său.
 - Demontarea ţevii. Se deplasează zăvorul ţevii spre stânga până la refuz; cu mâna stângă se răsuceşte
mânerul mitralierei în sus, până când se separă ţeava de la cutia mecanismelor. Împingând mânerul înainte, se
demontează ţeava.
Montarea se face în ordine inversă demontării.

Rolul şi descrierea pieselor şi mecanismelor mitralierei

Ţeava asigură imprimarea direcţiei de mişcare a glonţului şi concură la funcţionarea automată a
mecanismelor armei.
Ascunzătorul de flăcări serveşte pentru reducerea luminozităţii flăcării produse pe timpul tragerii.
Regulatorul de gaze serveşte pentru reglarea debitului gazelor care acţionează asupra pistonului
portînchizătorului.
Mânerul serveşte pentru transportul mitralierei, precum şi la înlocuirea ţevii. La partea inferioară
mânerul are un cioc care, atunci când se trage de mâner în afară, apasă asupra suprafeţei frontale a cutiei
mecanismelor, asigurând deplasarea iniţială a ţevii înainte, dacă zăvorul ţevii este deschis.
Cutia mecanismelor mitralierei serveşte pentru îmbinarea pieselor şi mecanismelor mitralierei, pentru
ghidarea mişcării portînchizătorului cu închizătorul, asigurarea închiderii canalului ţevii cu închizătorul, precum şi
pentru înzăvorârea închizătorului.
În partea de jos a bucelei ţevii se găseşte un canal longitudinal cu secţiune dreptunghiulară care pe pereţii
laterali are două şanţuri longitudinale pentru montarea tubului de ghidare a pistonului.
Deasupra, buceaua ţevii are două urechi pentru montarea capacului cutiei mecanismelor şi a bazei
alimentatorului.
Zăvorul ţevii serveşte pentru fixarea ţevii la cutia mecanismelor şi pentru reglarea jocului dintre
închizător şi retezătura din spate a ţevii. El se compune din corpul zăvorului, şurub de reglare, opritor şi ştift.
Tija de armare serveşte pentru deplasarea manuală a portînchizătorului; ea se compune din tija şi mânerul
cu arc şi ax.
Împingătorul oblonului are rolul de a deschide oblonul când portînchizătorul se deplasează în recul, în
vederea aruncării tubului tras prin fereastra cutiei mecanismelor.
Mecanismul de dare a focului serveşte pentru reţinerea portînchizătorului pe pragul de armare,
eliberarea lui de pe pragul de armare şi asigurarea mitralierei contra declanşării involuntare. Mecanismul de dare a
focului, montat în cutia sa, se compune din: pârghia de dare a focului cu arcul său, trăgaciul cu ax, piedica de
siguranţă şi opritorul piedicii de siguranţă cu arcul său.
Patul asigură sprijinirea mitralierei în umărul trăgătorului pe timpul tragerii.
Tubul de ghidare a pistonului serveşte pentru ghidarea mişcării pistonului şi protejarea acestuia,
precum şi pentru fixarea crăcanului.
Crăcanul serveşte ca reazem pe timpul tragerii.
Portînchizătorul cu piston asigură funcţionarea automată a mitralierei; el serveşte pentru deplasarea şi
acţionarea închizătorului, acţionarea împingătorului benzii, a percutorului şi a împingătorului oblonului, precum şi
pentru extragerea cartuşelor din bandă.
Închizătorul serveşte pentru: împingerea cartuşului în camera cartuşului, închiderea şi înzăvorârea
canalului ţevii, percutarea capsei şi extragerea tubului din camera cartuşului. El se compune din corpul
închizătorului, percutorul, gheară extractoare cu arc, ax şi ştift cilindric spintecat.
Arcul recuperator cu tija de ghidare asigură revenirea închizătorului în poziţia din faţă, transmiţându-i
energia necesară pentru executarea deplasării şi a operaţiilor care au loc în timpul acesteia: introducerea cartuşului
în camera cartuşului, acţionarea împingătorului benzii de cartuşe, închiderea şi înzăvorârea ţevii şi percutarea
capsei cartuşului.
Alimentatorul serveşte pentru deplasarea benzii cu cartuşe şi introducerea cartuşului, extras din bandă de
către portînchizător, în fereastra de alimentare a bazei alimentatorului. Alimentatorul se compune din: baza
alimentatorului, capacul cutiei mecanismelor şi împingătorul benzii.
Dispozitivul de ochire este compus din înălţător şi cătare, serveşte pentru executarea ochirii pe timpul
tragerii cu mitraliera la diferite distanţe.
Afetul serveşte pentru a mări stabilitatea mitralierei la tragerea din diferite poziţii, asupra obiectivelor
terestre şi aeriene.
El se compune din baza afetului şi suportul pivotant cu mecanismele de mişcare.
Baza afetului se compune din: corpul central, piciorul din faţă, picioarele laterale şi sectorul dinţat.
Suportul pivotant cu mecanismele de mişcare asigură rotirea mitralierei în plan orizontal şi în plan
vertical, atât în cazul tragerii împotriva obiectivelor terestre cât şi în cel al tragerii împotriva ţintelor aeriene.
Poziţiile afetului:
 - tragerea cu mitraliera pe afet împotriva ţintelor terestre se execută din poziţiile culcat, aşezat, din
genunchi şi în picioare, din şanţul de tragere.
- tragerea din poziţiile culcat sau aşezat se execută fixând mitraliera pe cadrul afetului. Cele două poziţii
diferă prin înălţimea axului ţevii mitralierei: în cazul tragerii din poziţia culcat, picioarele afetului sunt desfăcute la
maximum; la tragerea din poziţia aşezat picioarele afetului se desfac până la suprapunerea indicilor de pe şaibele
dinţate ale dispozitivelor de blocare.
Banda pentru cartuşe serveşte pentru dispunerea cartuşelor şi introducerea lor în alimentatorul
mitralierei. Banda se compune din zale legate între ele cu arcuri de legătură. La capete banda are câte o lamă de
încărcare, pentru uşurarea montării la mitralieră.
Capacitatea benzilor este de 100, respectiv 200 cartuşe.
Cutia portbandă serveşte pentru dispunerea benzii cu cartuşe mitraliera fiind echipată cu cutii pentru
100 cartuşe, utilizate la tragerea de pe crăcan, şi cu cutii pentru 200 cartuşe, care se folosesc la tragerile de pe afet.
Accesoriile pentru mitralieră:
Accesoriile servesc pentru demontarea, montarea, curăţarea şi ungerea mitralierei.
Accesoriile cuprind: vergeaua, capul pentru câlţi, peria, şurubelniţa, dornul, penarul, extractorul de tuburi,
întăritorul de recul şi dispozitivul pentru tragerea cu cartuşe de manevră.
 Incidente de tragere:
Incidentul şi Cauzele
Procedeul de înlăturare
descrierea lui incidentului
01 02 03
Portînchizător
ul nu ajunge în
poziţia din
faţă. - Cutia
- Fără a demonta
Portînchizător mecanismelor sau
mitraliera, se unge
ul neajungând camera cartuşului
camera cartuşului, piesele
în poziţia din sunt murdare, în
supuse frecării, racordul
faţă s-a oprit, racordul camerei
camerei de gaze. Imediat
cartuşul se află de gaze sunt
ce aceasta devine posibil,
în camera arsuri de gaze;
se curăţă mitraliera sau se
cartuşului, - Cartuşul sau banda
înlocuieşte ţeava;
ghearele cu cartuşe sunt
- Se înlocuiesc cartuşele
extractorului murdare sau
sau banda de cartuşe.
nu au apucat deformate.
cartuşul
următor din
bandă.
- Se controlează cartuşul
Rateu. scos din camera
- Cartuşul este
Portînchizător cartuşului şi, dacă nu se
defect;
ul se află în vede o urmă adâncă pe
- Percutorul este
poziţia din capsă, se curăţă şi
defect;
faţă, cartuşul examinează închizătorul,
- Mitraliera este
în camera iar în cazul că percutorul
murdară sau
cartuşului, este rupt sau uzat,
unsoarea s-a
glonţul nu a mitraliera se trimite la
solidificat.
plecat. atelierul de reparaţii.

- Dacă tubul nu se
extrage din camera
cartuşului în timpul
reîncărcării mitralierei,
acesta se scoate cu
Tubul cartuş
- Gheara vergeaua sau se
nu se extrage
extractoare sau înlocuieşte ţeava;
din camera
arcul acesteia sunt - În caz de rupere a
cartuşului.
defecte; gulerului tubului, se
Portînchizător
- Camera scoate tubul, se curăţă
ul s-a oprit în
cartuşului este camera cartuşului, se ung
poziţia
murdară, cartuşele din bandă şi se
intermediară,
ovalizată, sau are aşază regulatorul de gaze
tubul a rămas
mâncături în poziţia imediat
în camera
pronunţate de inferioară;
cartuşului, iar
rugină; cartuşul - Dacă gheara extractoare
cartuşul
este murdar; sau arcul acesteia sunt
următor s-a
- S-a rupt gulerul defecte, mitraliera se
înfipt cu
tubului. trimite la atelier pentru
glonţul în el.
reparat;
- Ţevile cu defecte
importante la camera
cartuşului se înlocuiesc şi
se clasează.
01 02 03
 - Piesele supuse
- Se scoate tubul din cutia
Agăţarea frecării, căile de
mecanismelor şi se
tubului. Tubul acces ale gazelor
continuă tragerea. În
extras din sau camera
cazul că se repetă
camera cartuşului sunt
incidentul, se ung piesele
cartuşului murdare;
supuse frecării şi camera
rămâne în - Aruncătorul de
cartuşului;
cutia cartuşe sau
- Dacă gheara extractoare
mecanismelor împingătorul
sau arcul acesteia,
sau este prins oblonului sunt
aruncătorul de tuburi sau
în fereastra defecte;
împingătorul oblonului
acesteia de - Gheara
sunt defecte, mitraliera se
către extractoare sau
trimite la atelierul de
închizător. arcul acesteia sunt
reparaţii.
defecte.

- Dacă la reîncărcarea
mitralierei cartuşului
aruncat a extras partea
dinainte a tubului, se
continuă tragerea. Dacă
partea dinainte a tubului
a rămas în camera
cartuşului, aceasta se
extrage cu ajutorul
Ruperea extractorului pentru
transversală a tuburi rupte sau se
tubului. - Jocul dintre înlocuieşte ţeava. Pentru
Portînchizător partea dinapoi a extragerea părţii dinainte
ul n-a ajuns în ţevii şi închizător a tubului, se descarcă
poziţia din este mare – mitraliera, se introduce
faţă, deoarece obturarea nu este extractorul în camera
partea dinainte asigurată; cartuşului, se eliberează
a tubului rupt - Cartuşul este portînchizătorul de pe
a rămas în defect; pragul de armare şi apoi
camera - Camera se deplasează energic
cartuşului şi cartuşului este înapoi;
nu permite ovalizată sau are - Dacă incidentul s-a
intrarea în mâncături adânci repetat se micşorează
aceasta a de rugină. jocul dintre ţeavă şi
cartuşului închizător; în acest scop
următor. se scoate ştiftul şurubului
de reglare al zăvorului
ţevii, se deşurubează cu
şurubelniţa şurubul cu o
tură şi se introduce
ştiftul;
- Ţevile care prezintă
defecte pronunţate ale
camerei cartuşului se
înlocuiesc şi se clasează.
01 02 03
Portînchizător - Piesele supuse - Se armează
ul nu ajunge în frecării sunt portînchizătorul şi se
poziţia limită murdare; continuă tragerea. Dacă
din spate. - Banda s-a incidentul se repetă, se
 descarcă mitraliera, se
Portînchizător
controlează aşezarea şi
ul s-a oprit în
încărcarea corectă a
poziţie
înţepenit în cutia benzii;
intermediară,
mecanismelor. - Banda este aşezată şi
cartuşul este
Banda s-a încărcată corect, se aşază
extras din
deformat în regulatorul de gaze în
bandă şi a
alimentator. poziţia următoare;
rămas în
Imediat ce este posibil se
ghearele
curăţă şi se unge
extractorului.
mitraliera.
- Se opreşte tragerea, se
apasă banda cu mâna
spre alimentator. Se
- Mecanismul de descarcă mitraliera, se
dare a focului este controlează pragurile de
Tragerea defect; armare de la
involuntară. - Pragul de portînchizător şi pârghia
La eliberarea armare al de dare a focului. Dacă
trăgaciului, portînchizătorului acestea sunt în bună
tragerea nu se s-a rotunjit; stare, se aşază regulatorul
întrerupe. - Mitraliera este de gaze în poziţia imediat
murdară, s-a următoare şi se ung
întărit uleiul. piesele supuse frecării.
Dacă incidentul se repetă,
mitraliera se trimite la
atelierul de reparaţii.
- Se scoate tubul din
camera cartuşului sau din
Extractorul de cutia mecanismelor;
cartuşe nu - Se încarcă mitraliera şi
- Ghearele
prinde bine se continuă tragerea;
extractorului sunt
cartuşul sau îl - Dacă se repetă
defecte;
scapă. incidentele, se
- Arcul degetului
Portînchizător controlează ghearele
de alimentare sau
ul s-a oprit în extractorului de cartuşe şi
arcul opritorul
poziţia din faţă arcurile degetului de
benzii sunt
sau într-o alimentare şi al
deformate.
poziţie opritorului benzii. Dacă
intermediară. acestea sunt defecte,
mitraliera se trimite la
atelierul de reparaţii.
 Întreţinerea, depozitarea şi păstrarea mitralierei:
Se execută ca la pistolul şi puşca-mitralieră.

5.7. Destinaţia şi proprietăţile de luptă ale aruncătorului de grenade antitanc A.G.-7

Aruncătorul de grenade antitanc portativ AG-7 este un mijloc puternic de foc al grupei de pistolari în
lupta împotriva tuturor tipurilor moderne de tancuri, autotunuri şi a altor mijloace motomecanizate şi blindate ale
inamicului.
În afară de aceasta, aruncătorul de grenade antitanc portativ poate fi folosit şi pentru neutralizarea şi
nimicirea forţei vii a inamicului, care se găseşte în lucrări de campanie de tip uşor, precum şi în clădiri de
cărămidă.
Cele mai bune rezultate la tragerea cu aruncătorul de grenade antitanc se obţin în limitele loviturii directe.
Distanţa loviturii directe, când înălţimea obiectivului este de 2 m, este egală cu 330 m. Distanţa maximă
de tragere după înălţător este egală cu 500 m.
Cadenţa de tragere este de 4-6 lovituri pe minut.
Greutatea aruncătorului de grenade antitanc, cu înălţătorul optic în poziţie de luptă este 6,3 Kg.
Aruncătorul de grenade antitanc este deservit de doi militari: trăgătorul şi ajutorul acestuia.
Unitatea de foc purtată este de 5 lovituri, care se transportă în truse. O trusă cu două lovituri este purtată
de către trăgător, iar cealaltă trusă cu trei lovituri este purtată de către ajutorul trăgătorului.
Aruncătorul de grenade antitanc este o armă cu ţeavă lisă, dinamo-reactiv, fără recul, cu lovitură activ-
reactivă.
Grenada se trage din aruncător cu ajutorul încărcăturii de azvârlire.
Gazele formate în urma aprinderii încărcăturii de azvârlire imprimă grenadei o mişcare de rotaţie (cu
ajutorul turbinei) şi o azvârlire din canalului ţevii cu o viteză de 120 m/s.
După plecarea grenadei din canalul ţevii, se deschid aripioarele stabilizatorului, iar la o distanţă care
asigură securitatea trăgătorului se aprinde încărcătura de pulbere a motorului reactiv.
La începutul arderii încărcăturii de pulbere a motorului reactiv, ca rezultat al scurgerii gazelor prin
orificiile ajutajelor apare forţa reactivă şi viteza de mişcare a grenadei, se măreşte, obţinându-se la sfârşitul arderii
complete a încărcăturii, viteza de 300 m/s. În continuare deplasarea grenadei se produce datorită inerţiei.
Grenada AG-7 supracalibru, cumulativă, perforează blindajul sau alt obstacol datorită acţiunii dirijate a
exploziei.
Funcţionarea grenadei constă în aceea că la lovirea în blindaj (obstacol) perforează blindajul (obstacolul)
cu jetul dirijat al gazelor, nimiceşte echipajul, distruge armamentul şi instalaţia şi aprinde carburanţii şi muniţia.
La plecarea grenadei, aruncătorul de grenade antitanc nu are recul.
Lipsa de recul a aruncătorului la plecarea loviturii se asigură prin aceea că, o parte din gaze se evacuează
spre înapoi prin ajutaje şi tubul pentru scurgerea gazelor. În acest fel se formează o forţă reactivă dirijată spre
înainte, care echilibrează forţa de recul.
Dispozitivele de ochire ale aruncătorului de grenade antitanc se compun din înălţătorul optic PGO-7 şi
înălţătorul mecanic.
Se interzice ca în timpul tragerii să se stea înapoia aruncătorului de grenade antitanc la o distanţă mai
mică de 30 m, deoarece se formează o zonă periculoasă produsă de scurgerea gazelor.

Demontarea şi montarea AG-7

Demontarea aruncătorului de grenade antitanc poate fi parţială sau completă: parţială – pentru curăţirea,
ungerea şi controlul aruncătorului; completă – pentru curăţire când aruncătorul este prea murdar, după ce a stat în
ploaie sau zăpadă, când se schimbă unsoarea, când se controlează piesă cu piesă şi pentru reparaţii. Demontarea
frecventă este dăunătoare deoarece grăbeşte uzura pieselor şi a mecanismelor.
Demontarea şi montarea aruncătorului de grenade antitanc se execută pe o masă sau pe un aşternut curat;
piesele şi mecanismele se aşează în ordinea demontării lor; se mânuiesc cu atenţie; nu se aşează piesele una peste
alta; nu se forţează şi nu se izbesc.
Pentru demontarea şi montarea aruncătorului de grenade antitanc se vor folosi accesoriile care intră în
compunerea completului P.S.A.
Ordinea demontării parţiale a aruncătorului de grenade antitanc este următoarea:
- se scot învelitorile: la început învelitoarea de la culată, apoi învelitoarea de la gura ţevii;
- se separă mecanismul de dare a focului de ţeavă; în acest scop se aşează aruncătorul de grenade antitanc
pe o masă cu placa pentru protecţia înălţătorului optic în jos; se apasă cu cheia-şurubelniţă în partea tăiată a
mecanismului de dare a focului de la dreapta spre stânga sau cu dispozitivul pentru demontarea şi montarea
mecanismului de dare a focului; se scoate axul şi ţinându-l de mâner se separă mecanismul de dare a focului de
ţeavă;
- se demontează mecanismul de percuţie; în acest scop se răsuceşte aruncătorul de grenade antitanc cu
mecanismul de dare a focului în sus (sau se aşează vertical) şi ţinând ţeava în mâna stângă, cu mâna dreaptă cu
ajutorul cheii-şurubelniţă se deşurubează niplul şi se scoate din bază percutorul, arcul percutorului şi bucşa de
reazem.
- se scoate capacul corpului mecanismului de dare a focului astfel: se ia mecanismul de dare a focului în
mâna stângă, iar cu mâna dreaptă, cu ajutorul cheii-şurubelniţă se deşurubează cele patru şuruburi şi se scoate
capacul mecanismului de dare a focului.
Montarea aruncătorului de grenade antitanc, după demontarea parţială, se face în ordinea următoare:
- se montează la loc capacul corpului mecanismului de dare a focului: se pune la loc capacul corpului şi
se înşurubează cele 4 şuruburi;
- se montează mecanismul de percuţie: se introduce arcul pe percutor, bucşa de reazem şi percutorul cu
arcul pe el, în locaşul mecanismul de percuţie şi se înşurubează niplul până când acesta se reazemă în buşca de
reazem.
- se montează mecanismul de dare a focului la ţeavă: se duce pragul bazei mecanismului de percuţie până
intră în scobitura de pe corpul mecanismului de dare a focului, se apropie mecanismul de dare a focului pe ţeavă,
iar din partea stângă se introduce axul mecanismului în locaşul său.
- se verifică dacă aruncătorul de grenade antitanc a fost montat corect: se introduce cocoşul în poziţia
armat (cu această ocazie trebuie să se audă un ţăcănit); la apăsarea pe trăgaci cocoşul trebuie să lovească energic
percutorul.
- se pun învelitorile: la început la gura ţevii, apoi la culata aruncătorului.

Rolul şi descrierea pieselor şi mecanismelor AG-7

Ţeava serveşte pentru dirijarea grenadei pe traiectorie şi pentru evacuarea gazelor rezultate din arderea
încărcăturii de azvârlire. Ea se compune din ţeava propriu-zisă cu camera de încărcare în interiorul unei culate cu
diametru mai mare şi tubul pentru scurgerea gazelor, care sunt îmbinate prin filet. Între ţeava propriu-zisă şi tubul
pentru scurgerea gazelor este un inel de obturaţie care împiedică scăparea gazelor prin îmbinarea filetată. Pentru a
exclude posibilitatea deşurubării tubului pentru scurgerea gazelor, acesta este sudat la ţeavă în două puncte
diametral opuse. Suprafaţa interioară a ţevii este cromată.
Pe suprafaţa exterioară a ţevii se găsesc bazele pentru fixarea înălţătorului optic; placa se fixează la ţeavă
cu şuruburile şi se asigură cu ştifturi; pragul pentru fixarea inelului-portcurea dinainte; urechile pentru îmbinarea
mecanismului de dare a focului cu ţeava; baza mecanismului de percuţie, care are un locaş în trepte, filetat, pentru
dispunerea şi fixarea mecanismului de percuţie şi pragul pentru fixarea mecanismului de dare a focului; pragul
subţire pentru fixarea mânerului ţevii; octaedru pentru cheia de deşurubare a tublui de scurgere a gazelor.
La gura ţevii este o crestătură pentru fixarea grenadei pe timpul încărcării.
Tubul pentru scurgerea gazelor este o ţeavă lisă care se termină într-o parte cu un ajutaj, iar la celălalt
capăt cu o pâlnie.
Pe pâlnia tubului pentru scurgerea gazelor este fixat inelul-portcurea şi este prins prin reborderuire un
taler.
Pe ţeavă sunt fixate două apărători din lemn, cu ajutorul brăţărilor care îl protejează pe trăgător împotriva
arsurilor pe timpul tragerii. Brăţările se strâng cu şuruburi.
Fiecare jumătate a garniturii dinainte este fixată pe apărătoare cu două nituri, iar capetele jumătăţilor
garniturii dinapoi sunt cherneruite. La capetele apărătorilor se găsesc armăturile metalice.

Mecanismul de percuţie
Mecanismul de percuţie asigură percutarea capsei de aprindere a grenadei.
Mecanismul de percuţie este montat în locaşul bazei mecanismului de percuţie.
Mecanismul de percuţie se compune din: percutor, bucşă de reazem, arcul percutorului şi niplu.
Percutorul are un vârf conic, partea cilindrică pe care se înfăşoară arcul percutorului, coroana şi coada
percutorului.
Bucşa de reazem este destinată pentru a sprijini capătul de sus al arcului percutorului şi are un orificiu
pentru ieşirea percutorului şi un locaş pentru arcul percutorului.
Arcul percutorului este destinat pentru a readuce percutorul în poziţia iniţială după plecarea loviturii şi a-l
menţine în această poziţie.
 Arcul percutorului cu un capăt se reazemă în bucşa de reazem, iar celălalt capăt în coroana percutorului.
Niplul, care se înşurubează în locaşul bazei mecanismului de percuţie, fixează piesele mecanismului de
percuţie şi menţine centrat percutorul.

Funcţionarea mecanismului de percuţie

Până când cocoşul loveşte coada percutorului, piesele mecanismului de percuţie ocupă poziţia normală,
percutorul sub acţiunea arcului se află în poziţia extremă de jos, vârful percutorului se află în orificiul ţevii şi nu
iese în afara suprafeţei canalului ţevii, iar coada percutorului iese din orificiul niplului percutorului spre exterior.
Când coada percutorului este lovită de către cocoş, percutorul comprimând, arcul se deplasează în sus şi
cu vârful percutează capsa de aprindere a grenadei. După aceasta arcul percutorului se destinde şi aduce percutorul
în poziţia iniţială.
Revenirea percutorului în poziţia iniţială, sub acţiunea arcului său, trebuie să fie energică, deoarece, în
caz contrar, la tragere se poate rupe vârful percutorului.

Mecanismul de dare a focului

Mecanismul de dare a focului serveşte pentru darea focului (eliberarea cocoşului din poziţia asigurat,
lovirea percutorului) şi pentru asigurarea aruncătorului. Baza mecanismului de dare a focului este corpul în care se
găsesc cocoşul, piedica de siguranţă, trăgaciul, agăţătorul şi tija cu arc. Corpul mecanismului de dare a focului în
partea dinainte are garda trăgaciului şi o fereastră pentru trăgaci.
Pentru dispunerea arcului şi a tijei acestuia, în partea de mijloc a corpului este practicat un locaş profilat;
în partea de mijloc a corpului sunt practicate două locaşe: locaşul pentru tija arcului şi locaşul pentru piedica de
siguranţă şi arcul acesteia. În partea dinapoi a corpului se găseşte scobitura pentru cocoş şi scobitura pentru
îmbinarea corpului cu ţeava prin intermediul pragului bazei mecanismului de percuţie.
În afară de aceasta în corp sunt practicate nouă orificii: orificiul pentru ax, orificiul pentru axul
trăgaciului, orificiul filetat pentru axul cocoşului, orificiul pentru piedica de siguranţă, patru orificii filetate
nestrăpunse pentru şuruburile capacului şi un orificiu filetat pentru şurubul agăţătorului.
Corpul se termină cu o placă, care împreună cu două plăsele fixate pe ambele părţi ale plăcii, formează
mânerul.
Cocoşul serveşte pentru a lovi percutorul la darea focului. El se roteşte pe axul care este fixat în corpul
mecanismului de dare a focului. Cocoşul are un cioc cu striaţiuni pentru armare, două praguri – pragul de armare
şi pragul de siguranţă, cu care se fixează la agăţător şi un orificiu pentru axul cocoşului.
Piedica de siguranţă serveşte pentru prevenirea tragerii loviturii involuntare, prin limitarea mişcării
trăgaciului. Piedica de siguranţă are un prag şi două locaşe în care, în funcţie de poziţia mecanismului de
siguranţă, intră opritorul, care este la rândul său ridicat de un arc.
Pentru a aşeza mecanismul de dare a focului în poziţia “asigurat” trebuie să se apese pe piedica de
siguranţă din partea stângă astfel, ca dunga roşie circulară să fie scufundată la acelaşi nivel cu capacul corpului.
Trăgaciul serveşte pentru eliberarea cocoşului de pe pragul de armare. El se compune din: dintele
superior care scoate agăţătorul din angrenajul cu pragul de înzăvorâre al cocoşului; orificiul pentru ax; coada
pentru apăsarea cu degetul în momentul dării focului şi dintele inferior pentru reazemul trăgaciului în pragul
piedicii de siguranţă când mecanismul de dare a focului este pus în poziţia asigurat.
Agăţătorul serveşte pentru menţinerea cocoşului în poziţia armat. Agăţătorul se prezintă sub formă de
lamă-arc, pe al cărui capăt dinainte se găseşte dintele, care serveşte pentru agăţarea acestuia cu pragul de armare a
cocoşului. În agăţător este practicat orificiul pentru fixarea agăţătorului cu ajutorul şurubului la corpul
mecanismului de dare a focului.

Funcţionarea mecanismului de dare a focului

Până la armarea cocoşului piesele mecanismului ocupă următoarea poziţie:
- arcul se găseşte în stare comprimată şi cu unul din capete se reazemă în scobitura locaşului pentru tija
arcului iar cu celălalt capăt, în partea de jos a capului tijei arcului.
- tija se reazemă cu pragurile sale în şanţurile cocoşului şi îl menţine în angrenare cu agăţătorul pe pragul
de siguranţă; agăţătorul este aşezat cu un capăt pe partea orizontală a pragului de siguranţă al trăgaciului, datorită
cărui fapt, coada trăgaciului iese până la refuz din ferestruica corpului.
La armarea cocoşului, piesele mecanismului de dare a focului încep mişcarea şi funcţionează în felul
următor:
- cocoşul, în urma apăsării cu degetul mare al mâinii drepte, rotindu-se pe ax, apasă pe trăgaciul mare al
tijei şi comprimând arcul, îl lasă în jos; agăţătorul se ridică şi se agaţă în pragul de armare al cocoşului. Cocoşul
este în poziţia armat.
 - trăgaciul se găseşte în poziţia extremă dinainte datorită apăsării agăţătorului asupra dintelui superior al
trăgaciului.
Prin apăsare pe trăgaci piesele mecanismului de dare a focului funcţionează în felul următor:
- trăgaciul, răsucindu-se pe ax ridică cu dintele superior agăţătorul şi îl desprinde din pragul de armare al
cocoşului. Sub acţiunea destinderii arcului, tija, ridicându-se, apasă cu pragul mare asupra cocoşului şi astfel îl
obligă să se răsucească energic pe axul său şi să se ridice în sus. Ajungând în poziţia pe care o ocupă până la
armare cocoşul continuă să se răsucească pe ax şi să se ridice, nu sub acţiunea arcului cocoşului ci prin forţa
inerţiei.
- în acest moment cocoşul loveşte percutorul care se deplasează în sus, comprimă arcul percutorului şi
percutează capsa grenadei. Mişcarea cocoşului în sus este limitată de către percutor, care cu partea frontală a
conului de reazem se reazemă pe fundul bazei percutorului.
- prin deplasarea cocoşului în sus datorită inerţiei, umărul scurt al acestuia se lasă în jos, apasă pe pragul
mic al tijei arcului şi lasă tija puţin în jos ceea ce frânează mişcarea mai departe a cocoşului.
- după aceasta, tija sub acţiunea arcului ridică cu pragul mic umărul scurt al cocoşului, obligă cocoşul să
se răsucească pe ax în sens invers şi să se lase cu partea mai groasă în jos până la întâlnirea cu pragul mare al tijei
arcului cocoşului.
- în acest moment agăţătorul cu un capăt stă pe partea orizontală a pragului de siguranţă al cocoşului.
Piesele mecanismului ocupă din nou aceeaşi poziţie pe care au ocupat-o înainte de armare.

Dispozitivele de ochire
Dispozitivele de ochire sunt destinate pentru ochirea aruncătorului de grenade antitanc pe obiective în
timpul tragerii la diferite distanţe. Ele se compun din: înălţătorul optic PGO-7 şi înălţătorul mecanic şi permit
executarea tragerii până la o distanţă de maximum 500 m asupra obiectivelor mobile şi fixe.
Înălţătorul optic PGO-7 se prezintă ca un vizor optic cu sistem de prisme. În planul focal al ocularului
vizorului se găseşte un reticul. Înălţătorul are puterea de mărire 2,7 ori şi câmpul vizual de l3 o. El se compune
dintr-un corp, în care este montat sistemul optic şi mecanismul pentru reglarea înălţătorului, suportul cu dispozitiv
de strângere pentru fixarea înălţătorului la aruncător şi dispozitivul de iluminarea reticulului.
Corpul serveşte pentru îmbinarea tuturor pieselor înălţătorului.
Sistemul optic se compune din: geamurile de protecţie care feresc înălţătorului împotriva pătrunderii
umezelii şi prafului; obiectivul cu două lentile pentru obţinerea imaginii obiectivului observat; prisma pentru
răsturnarea completă a imaginii obiectivului observat şi ocularul.
Obiectivul în montură se dispune în cursor. Cursorul cu obiectivul poate să se deplaseze în plan orizontal
şi vertical cu ajutorul mecanismului de reglare a înălţătorului.
Reticulul este dispus în montură şi fixat cu un inel. Montura reticulului este fixată în corp cu un inel şi cu
trei şuruburi. Pe reticulul înălţătorului este trasată scala distanţelor, scala corecţiilor în direcţie şi scala telemetrică.
Diviziunile (liniile) scalei distanţelor sunt trasate orizontal şi numerotate în partea stângă cu cifrele 2, 3, 4
şi 5, care corespund distanţei de tragere în sute de metri până la obiectiv (200, 300, 400 şi 500 m). Linia
corespunzătoare distanţei de 300 m şi linia centrală verticală sunt duble, pentru a uşura alegerea diviziunilor
necesare la ochire.
Diviziunile (liniile) scalei corecţiilor în direcţie sunt trasate şi marcate în partea de jos spre dreapta şi spre
stânga faţă de linia centrală dublă, cu cifrele 1, 2, 3, 4 şi 5. Depărtarea între două linii verticale corespunde valorii
de zece miimi (0-10).
Scala corecţiilor în direcţie uşurează introducerea corecţiilor de devansare pe timpul tragerii spre dreapta
şi spre stânga până la 0-50.
Linia centrală dublă este prelungită mai jos de scala distanţelor, ceea ce dă posibilitatea trăgătorului să
descopere mai uşor înclinarea laterală a aruncătorului.
Deasupra scalei distanţelor este semnul +, care serveşte pentru verificarea liniei de ochire “zero”.
Scala telemetrică este trasată sub formă de două linii: linia orizontală de jos este continuă, iar cea de sus
punctată. Scala telemetrică este calculată pentru înălţimea obiectivului de 2,7 m această valoare fiind indicată
dedesubtul liniei orizontale. Deasupra liniei punctate este dispusă scala cu diviziuni, distanţa între acestea
corespund modificării distanţei până la obiectiv, cu 100 m. Cifrele scale 2, 4, 6, 8, 10 corespund distanţei de 200,
400, 600, 800 şi 1000 m. Pentru determinarea distanţei este necesar ca imaginea obiectivului înalt de 2,7 m
(tancului) să se dispună între curba punctată şi linia orizontală astfel încât conturul de sus şi de jos al obiectivului
să atingă liniile scalei. În această poziţie se citeşte distanţa pe scala diviziunii, în punctul de contact al conturului
obiectivului cu linia punctată.
Iluminarea reticulului pe timp de noapte se face prin orificiul din corp, care este acoperit cu geamul de
protecţie. Lentilele ocularului sunt montate într-o montură, pe care este introdusă boneta-ocular ce este fixată cu
un colier pe corpul înălţătorului. În caz de fumizare sau scădere a iluminării, se foloseşte filtrul de lumină
portocaliu, iar în caz de soare puternic sau zăpadă, filtrul de lumină neutru. Ambele filtre de lumină se găsesc în
completul PSA al înălţătorului.
Pentru a proteja geamul de protecţie împotriva murdăriei şi degradării, pe pragul înălţătorului se introduce
un căpăcel. Căpăcelul este fixat la corpul înălţătorului cu ajutorul unei curele în scopul de a nu-l pierde.

Descrierea loviturii PG-7 V

Lovitura se compune din următoarele părţi principale: grenada antitanc PG-7 cu focosul VP-7 şi
încărcătura de azvârlire PG-7 P.

Descrierea grenadei antitanc PG-7

Grenada antitanc se compune din: capul grenadei, motorul reactiv şi focosul VP-7. Stabilizatorul, care
asigură stabilitatea grenadei pe traiectorie, se găseşte în încărcătura de azvârlire PG-7 P.
Capul grenadei constituie partea de luptă a grenadei. El se compune din: corp cu bucşa presată în aceasta;
coafa cu bucşa presată pe aceasta; conul conducător de curent; inelul de izolaţie; izolatorul, pâlnia cu conducătorul
şi încărcătura de explozie. În bucşa coafei se înşurubează capul focosului, iar în orificiul de fund se introduce
partea de fund a focosului.
Încărcătura de explozie se găseşte în corp şi se compune din doi calupi şi ecranul.
Motorul reactiv PG-7 D serveşte pentru a mări viteza grenadei pe traiectorie. El se compune din tub,
fund, fixator, şaibă, diafragmă, reazem, compensator, bloc cu ajutaje de pulbere, amresor, capsă de aprindere,
căpăcel şi întârzietor pirotehnic ZV-7.
Fundul are canalul radial şi axial, umplute cu pulbere cu fum. În canalul radial se află capsa de aprindere
KVM-3, iar în cel axial, căpăcelul.
Fundul mai are un prag filetat pe care se înşurubează încărcătura de azvârlire PG-7 P.
Pentru protecţia capsei de aprindere împotriva perforării involuntare şi a degradării filetului pragului pe
timpul transportului este înşurubat capacul de protecţie, care se deşurubează înaintea îmbinării grenadei cu
încărcătura de azvârlire.
Compensatorul serveşte pentru eliminarea spaţiilor dintre marginile încărcăturii de pulbere, diafragmă şi
reazem. Blocul cu ajutaje are şase orificii închise cu ermetizatoare prin care se scurg gazele de pulbere din motorul
reactiv. Fixatorul asigură dispunerea capsei de aprindere în dreptul percutorului la încărcarea aruncătorului de
grenade. Şaiba fiind arcuită reţine grenada în aruncător, ceea ce permite executarea tragerii la unghiuri de înclinare
negative.
Întârzietorul pirotehnic ZV-7 este destinat pentru aprinderea încărcăturii de pulbere a motorului reactiv pe
porţiunea iniţială a traiectoriei. El se compune din corp, capsa de aprindere în bucşă, arcul de siguranţă, percutorul,
căpăcelul, garnitură de pergament, întârzietorul în bucşă, două căpăcele întăritoare în tub, bucşa de fund şi două
amortizoare.
Descrierea încărcăturii de azvârlire PG-7 P
Încărcătura de azvârlire este destinată pentru a imprima grenadei viteza iniţială. Constructiv încărcătura
de azvârlire este fixată în stabilizator şi se compune din pulbere de nitroglicerină NBL-38.
Stabilizatorul este dispus în interiorul încărcăturii de azvârlire, care se înşurubează pe pragul filetat al
fundului motorului, când se îmbină încărcătorul de azvârlire cu motorul reactiv. El se compune din: tubul
stabilizatorului; patru aripioare, care se rotesc liber pe axe; soclul; şaibele; membrana şi turbina. În locaşul turbinei
este dispus trasorul, care este strâns cu piuliţa.
Turbina imprimă grenadei mişcarea de rotaţie. Soclul îndeplineşte rolul de obturator, care împiedică
scăparea gazelor încărcăturii de azvârlire la motor.
Amorsorul de bază şi amorsorul suplimentar se găsesc în tubul stabilizatorului, iar încărcătura de
azvârlire repartizată uniform între aripile stabilizatorului. Stabilizatorul cu încărcătura de azvârlire şi cu
amorsoarele sunt dispuse în tubul de hârtie. Înapoia turbinei sunt aşezate garnitura de carton, dopul din penoplast
şi garnitura.
Pentru a feri încărcătura de azvârlire de umezeală şi de degradări mecanice pe timpul depozitării şi
transportului, ea se introduce într-un penar de hârtie, care se lipeşte la locul de îmbinare cu o foiţă.
Încărcătura de azvârlire şi penalul sunt vopsite în culoare verde.

Descrierea focosului VP-7

Focosul VP-7 piezoelectric, de cap–fund, cu funcţionare percutant-instantanee, cu armare pe traiectorie şi
cu autodistrugere este destinat pentru a asigura explodarea capului grenadei la întâlnirea cu obstacolul. El se
compune din capul focosului şi fundul focosului.
 Capul focosului se compune din elementul piezoelectric, contactele, piuliţa, corpul şi izolatorul.
Elementul piezoelectric transformă energia mecanică în energie electrică la întâlnirea focosului cu
obstacolul. Ca electrozi ai elementului piezoelectric servesc părţile frontale ale acestuia.
Pentru asigurarea etanşeităţii, pe corp este presată membrana.
Pentru a proteja capul focosului împotriva deformării pe timpul manipulării, pe corp este introdus
căpăcelul de siguranţă, care este fixat pe corp cu axul. Pentru scoaterea axului, înainte de plecarea loviturii, se
foloseşte şnurul.
Sub flanşa corpului se află o garnitură de cauciuc, care ermetizează îmbinarea focosului cu bucşa coafei
grenadei.
Fundul focosului se compune din mecanismul de siguranţă-armare, detonatorul electric, dispozitivul de
autodistrugere şi dispozitivul de detonaţie.
Mecanismul de siguranţă - armare este dispus în bucşă şi se compune din: cursorul, scutul cu arcuri
conice, mecanismul de inerţie, siguranţa de pulbere şi mecanismul de iniţiere.
Cursorul este dispus în locaşul în care se găseşte detonatorul electric şi mecanismul de contact cu bucşa,
arcul şi contactul central. Când cursorul nu este armat el se menţine cu opritorul siguranţei cu pulbere şi cu bila
mecanismului de inerţie. Scutul se fixează la bucşa cu şuruburi.
În scut se sprijină două arcuri conice, care deplasează cursorul la armarea focosului în poziţie de luptă.
Mecanismul de inerţie se compune din: opritor, arc şi două bile.
Siguranţa de pulbere se compune din bucşă, opritor şi pulberea presată, în care se sprijină opritorul.
Mecanismul de iniţiere este destinat pentru aprinderea siguranţei de pulbere şi a compoziţiei
dispozitivului de autodistrugere. El este dispus în bucşă şi se compune din: percutor, arc şi capsă de aprindere. Sub
bucşă este un disc de izolaţie. În bucşă, deasupra detonatorului electric este fixat un adaus de oţel, care măreşte
siguranţa focosului în caz de funcţionare accidentală a detonatorului electric, când cursorul nu este în poziţia
armat.
Detonatorul electric se compune din: tijă dispusă în izolaţie, căpăcel de contact cu arc, pahar cu orificiu,
tub, substanţă explozivă presată în tub şi căpăcel. Între tijă şi pahar este un spaţiu circular prin care se face
descărcarea electrică când se aduce curent electric de la elementul piezoelectric la detonatorul electric.
Substanţa de autodistrugere a focosului este dispusă în bucşă şi se compune din bucşă cu substanţă
pirotehnică presată în aceasta şi capsa detonatoare.
Dispozitivul de detonare se compune din încărcătura de transmitere, presată în învelişul exterior şi
calupul detonatorului care cu corpul se fixează în bucşă.
Întregul mecanism din corp se strânge cu piuliţa de fund. Pentru ermetizarea îmbinării corpului cu piuliţa
de fund, în scobitura corpului se înfăşoară aţă de mătase îmbibată în vaselină şi cerezină.

Funcţionarea focosului
Focosul fiind montat, capul focosului face contact cu bucşa coafei grenadei prin filetul corpului şi cu
conul grenadei printr-un contact. Fundul focosului face contact cu conductorul grenadei prin pivotul învelişului cu
corpul grenadei prin piuliţa de fund. Legătura electrică a capului focosului cu fundul focosului se realizează prin
circuitul exterior şi interior al pieselor metalice ale grenadei: circuitul exterior – coafa – corpul, circuitul interior –
conul – pâlnia – conductorul.
Elementul piezoelectric din capul focosului este scurtcircuitat prin piesele metalice ale fundului focosului.
Detonatorul electric este deconectat de la circuitul electric al elementului piezoelectric şi este
scurtcircuitat prin piesele metalice ale fundului focosului. În plus, detonatorul electric este distanţat de încărcătura
de transmitere.
Poziţia indicată a detonatorului electric se asigură cu ajutorul bilei care se sprijină în opritorul de inerţie şi
cu ajutorul cursorului care se menţine cu ajutorul opritorului ce se sprijină în pulberea din bucşă.
Siguranţa focosului pe timpul transportului şi în cazul unei căderi accidentale a focosului cu grenada în
orice poziţie, pe orice teren, de la o înălţime de 3 m este determinată de: siguranţa de pulbere, mecanismul de
iniţiere şi mecanismul de inerţie.
La plecarea loviturii: capsa de aprindere sub acţiunea forţei de inerţie comprimă arcul şi loveşte
percutorul. Flacăra de la capsa de aprindere, prin orificii aprinde compoziţia pirotehnică de autodistrugere din cele
două bucşe. Opritorul mecanismului de inerţie sub acţiunea forţei de inerţie se lasă în jos până se reazemă pe
rondelă şi bilă şi se rostogoleşte în despărţitura bucşei. Cursorul este menţinut de către opritor şi bilă, din care
cauză detonatorul electric şi elementul piezoelectric sunt încă scurtcircuitate.
Pe traiectorie: după părăsirea ţevii aruncătorului de grenade antitanc arcul ridică opritorul până se
reazemă pe fundul canalului; în acest caz scobitura opritorului vine la nivelul bilei, eliberând-o din angrenajul cu
cursorul.
 Pulberea din bucşă, după un anumit interval de timp de la plecarea grenadei din aruncător, începe să ardă.
Sub acţiunea arcurilor conice, cursorul se deplasează în poziţia de luptă, împingând prin presare opritorul
din şanţul cursorului în bucşă. Deplasându-se în poziţia de luptă (extremă stânga) cursorul mişcă contactul central
de pe partea ieşindă a piuliţei de fund şi căpăcelul detonatorului electric de pe scut, deschide circuitele
scurtcircuitate ale elementului piezoelectric şi ale detonatorului electric, aşează detonatorul electric în dreptul
încărcăturii de transmitere şi conectează detonatorul electric în circuitul piezoelementului.
Ca rezultat, se obţine un circuit închis: elementul piezoelectric, contactele, conul, pâlnia şi conductorul
grenadei, învelişul, bucşa, cursorul, detonatorul electric, piuliţa de fund, corpul şi coafa grenadei, corpul, capacul
focosului, piuliţa, contactul, piezoelementul.
Armarea focosului se termină după plecarea grenadei din aruncătorul de grenade antitanc, la o distanţă de
2,5-18 m de la gura ţevii.
La întâlnirea cu obstacolul. Prin piuliţă şi contact elementul piezoelectric se comprimă şi ca rezultat se
produce o încărcare electrică a electrozilor acestuia. Când s-a obţinut o anumită diferenţă de potenţial între
electrozii elementului piezoelectric în intervalul de scânteiere a detonatorului electric se produce descărcarea
electrică, care provoacă detonarea substanţei explozive, care umple intervalul de scânteiere.
Detonaţia prin încărcătura de transmitere şi detonator se transmite încărcăturii de explozie a grenadei.
Autodistrugerea. În caz că focosul nu funcţionează, sau grenada în timp de 4-6 sec. după plecare nu va
întâlni un obstacol, detonatorul electric va funcţiona cu ajutorul capsei detonatoare ceea ce va duce la explozia
capului grenadei.

Funcţionarea loviturii
După percutarea capsei de aprindere de către percutor, flacăra va cuprinde încărcătura de azvârlire.
Gazele formate rup căpăcelul şi membrana şi transmit impulsul de foc amorsoarelor încărcăturii de
azvârlire. Arderea amorsoarelor duce la aprinderea încărcăturii de azvârlire. Gazele produse din această ardere rup
tubul, împing dopul de penoplast prin ajutajul aruncătorului de grenade antitanc, aprind trasorul şi deplasează
grenada cu stabilizatorul înainte. La începutul mişcării grenadei capsa de aprindere din întârzietorul pirotehnic este
percutată de către percutor şi începe arderea compoziţiei întârzietoare.
Gazele rezultate din arderea încărcăturii de azvârlire înainte de trecere prin ajutajul aruncătorului de
grenade antitanc, trec prin turbină, care imprimă grenadei şi stabilizatorului mişcarea de rotaţie.
După plecarea grenadei din aruncător, aripioarele stabilizatorului sub acţiunea forţei centrifuge şi a
fluxului de aer se desfac şi asigură stabilitatea grenadei pe traiectorie.
După arderea compoziţiei întârzietoare a întârzietorului pirotehnic, se produce aprinderea amorsorului şi a
încărcăturii de pulbere a motorului reactiv. La începutul arderii încărcăturii, sub acţiunea presiunii gazelor,
ermetizoarele orificiilor ajutajelor sunt aruncate, începe scurgerea gazelor arse şi apare forţa reactivă. Sub acţiunea
acestuia viteza grenadei se măreşte.
Pe porţiunea activă a traiectoriei, arde încărcătura de pulbere a motorului reactiv, după care deplasarea
grenadei se produce datorită inerţiei.
La întâlnirea cu obstacolul focosul funcţionează şi din cauza impulsului acestuia se produce aprinderea
încărcăturii de explozie, formându-se jetul cumulativ care perforează obstacolul. În afară de lovituri de război la
unităţi se distribuie şi lovituri de exerciţiu şi de şcoală (uşor demontabile, secţionate).
Loviturile de exerciţiu sunt destinate pentru antrenarea servanţilor. Aceste lovituri nu au elemente
încărcate cu substanţe explozive.
Loviturile de şcoală (uşor demontabile şi secţionate) sunt destinate pentru învăţarea construcţiei
loviturilor şi a elementelor acestora.
 Incidente de tragere
Procede
Inci Cauza
e de înlăturarea
dentul incidentului
incidentului
1. 2. 3.
- Se împinge
lovitura până
- Lovitura nu este complet când fixatorul se
împinsă în ţeava reazemă în
aruncătorului de grenade; fundul tăieturii
- Capsa de aprindere este de pe gura ţevii;
defectă; - Se înlocuieşte
- Percutorul este uzat; lovitura;
- Percutorul nu loveşte - Se înlocuieşte
Rateu. energic capsa de aprindere, percutorul cu cel
din cauza murdăririi sau de rezervă;
îmbâcsirii cu unsoare - Se curăţă
densă a mecanismului de mecanismul de
dare a focului şi a dare a focului şi
mecanismului de percuţie; mecanismul de
- Slăbirea sau ancrasarea percuţie;
arcului cocoşului. - Se înlocuieşte
arcul.

- Ţeava este murdară

Lovitura nu
(Resturi din tubul de - Se curăţă
intră în
hârtie, arsuri de gaze). ţeava.
canalul ţevii.
Jocul
înălţătorului - Înălţătorul nu este bine - Se fixează
optic. fixat. înălţătorul.

Foaia
înălţătorului - Lovirea foii înălţătorului - Se repară la
sau cătarea sau cătării. atelier.
este strâmbă.
Foaia
înălţătorului
sau cătarea
- Strâmbarea sau ruperea - Se repară la
nu se fixează
arcului înălţătorului. atelier.
în poziţia de
luptă sau de
marş.
Deplasarea
- Se înlocuieşte
liberă a - Tasarea sau ruperea
arcul
percutorului arcului percutorului.
percutorului.
în baza lui.
1. 2. 3.
Nu există
spaţiu între
cocoş şi
niplu când - Niplul nu este înşurubat - Se înşurubează
percutorul complet. niplul.
este apăsat
complet de
către cocoş.
Piedica de - Arcul opritorului este - Se înlocuieşte
 siguranţă
este fixată slab. arcul opritorului.
slab.
Lovirea aruncătorului, în
Crăpături pe - Se înlocuiesc
timpul căderii şi scoaterea
apărătorile apărătorile din
prea des a apărătorilor de
din lemn. lemn.
pe ţeavă.

Proprietăţile tehnice ale AG-7:

- Calibrul aruncătorului de grenade antitanc ……….40 mm;
- Calibrul grenadei (la cap) …………………………85 mm;
- Lungimea aruncătorului de grenade antitanc ……950 mm;
- Lungimea grenadei ………………………………640 mm;
- Lungimea loviturii ……………………………….925 mm;
- Viteza iniţială a grenadei ………………………120 m/sec.;
- Viteza maximă a grenadei ………………….…300 m/sec.;
- Cadenţa de tragere …………………...………4-6 lov./min.;
- Distanţa de tragere după înălţător …………………500 m;
- Distanţa loviturii directe asupra obiectivelor cu înălţime de 2 m .....330 m;
- Greutatea aruncătorului de grenade antitanc cu înălţătorul optic …6,3 Kg.;
- Greutatea loviturii …………………………………2,2 Kg.;
- Greutatea grenadei …………………………………1,8 Kg.;
- Greutatea genţii cu două lovituri şi P.S.A. ………7,1 Kg.;
- Greutatea genţii cu trei lovituri …………………9,3 Kg.;
- Puterea de mărire a înălţătorului optic …………2,7 ori;
- Câmpul vizual ……………………………………13o;
- Diametrul pupilei de ieşire ………………………4,5 mm;
- Depărtarea pupilei de ieşire ………………………27 mm;
- Puterea separatoare ………………………maximum 28”;
- Valoarea unei diviziuni a scalei înălţătorului ………100 m;
- Valoarea unei diviziuni a scalei corecţiilor în direcţie 0-10;
- Limitele scalei înălţătorului …………de la 200 m la 500 m;
- Limitele scalei pentru corecţiile în direcţie ………± 0-50;
- Limitele verificării înălţătorului optic în înălţime şi în direcţie ….± 0-08;
- Lungimea înălţătorului cu boneta-ocular …………140 mm;
- Înălţimea înălţătorului ……………………………180 mm;
- Lungimea înălţătorului ……………………………62 mm;
- Greutatea înălţătorului ……………………………0,5 Kg.;
- Greutatea înălţătorului cu completul P.S.A. şi învelitoare…0,95 Kg.

5.8. Arma de vânătoare I.J. BAJKAL

Arma de vânătoare este o armă individuală folosită pentru vânătoare (agrement) şi pentru tir sportiv (în
special la proba de talere aruncate din şanţ).
Se foloseşte pentru lovirea unor obiective dispuse la distanţe mici.
Armele de vânătoare folosesc pentru tragere cartuşe cu alice şi cartuşe cu glonţ, putând folosi şi cartuşe
cu efect fumigen-lacrimogen.
În funcţie de cartuşele folosite, ţevile sunt, la interior, lise (pentru tragerea cu alice) şi ghintuite (la
tragerea cu glonţ).
Există arme de vânătoare cu o ţeavă sau mai multe ţevi, cu ţevile dispuse în plan orizontal sau în plan
vertical (suprapuse) sau şi în plan orizontal şi în plan vertical (armele cu 3-4 ţevi).
Pot fi întâlnite arme cu ţevile lise, cu ţevile ghintuite sau combinat (şi lise şi ghintuite).
Calibrul armelor de vânătoare nu se exprimă în unităţi de măsură în lungime (mm, cm, etc.) ci într-un
mod convenţional, printr-un număr care este cu atât mai mare cu cât diametrul interior al ţevii este mai mic. Astfel
calibrul 20 este mai mic decât calibrul 12. Această situaţie rezultă din modul în care a fost determinat calibrul
armelor de vânătoare. Astfel, după ce au fost fabricate ţevile cu diametre diferite au fost confecţionate sfere din
metal (oţel) având diametrul egal cu diametrul interior al ţevilor.
 Apoi s-au numărat câte bucăţi (sfere din oţel) de o anumită mărime sunt într-un pfund (unitate de
măsurare a greutăţii aproximativ egală cu 0,500 Kg.). Sferele mari erau 12 bucăţi la un pfund, cele mici 16 bucăţi
şi cele mai mici 20 bucăţi. Deci, calibrul armelor de vânătoare cu alice, este egal cu numărul sferelor din oţel
(având diametrul egal cu cel al ţevii) ce intră într-o unitate de măsurare a greutăţii (1 pfund = 0,5 Kg.).
Distanţa de tragere diferă în funcţie de tipul cartuşului şi încărcătura. Cu cât încărcătura este mai mare, cu
atât distanţa de tragere este mai mare.
Caracteristici tehnice:
 este armă cu 2 ţevi asamblate în plan orizontal, lise;
 este destinată pentru vânătoare şi agrement;
 foloseşte pentru tragere numai cartuşe cu alice;
- calibru …………………………………………….12;
- greutate ……………………………………..….3,2 Kg;
- lungimea ţevii …………………………….......720-730 mm;
- lungimea camerei cartuşului …………………….70 mm;
- diametrul interior al ţevii …………………………18,2 mm;
- reducerea ţevilor la retezătura din faţă:
- ţeava din dreapta …………………………………0,5 mm;
- ţeava din stânga ……………………………………1 mm;
- presiunea maximă admisă …………………750 Kg.f./cm2.

Noţiuni despre construcţia şi funcţionarea armei de vânătoare

Arma de vânătoare se compune din următoarele piese şi mecanisme:
 ţevile cu extractorul şi cătarea;
 patul armei cu mecanismul de dare a focului;
 pana pentru asamblare.
Ţevile sunt situate în plan orizontal. Sunt confecţionate din oţel special, de înaltă calitate, călite pe
întreaga lungime a lor. Canalele şi camerele cartuşului sunt cromate, ceea ce asigură o bună protecţie anticorozivă
şi facilităţi în întreţinere. La ţevile cu ghinturi, aceasta asigură gruparea stabilă a loviturilor. Ţevile sunt astfel
construite şi calculate încât să se poată obţine rezultate bune atât la utilizarea cartuşelor cu dulii de carton, cât şi a
celor cu dulii metalice, rezistând la presiuni de până la 750 Kg.f./cm2.
Ţevile sunt asamblate între ele din construcţie.
Deasupra, la partea din faţă a ţevilor, se găseşte dispusă cătarea. La partea dinapoi deosebim camerele
cartuşului şi locaşul pentru extractorul cartuşelor.
Dedesubt se găsesc: pragul de asamblare la patul armei, pragul penei de asamblare şi baza inelului
portcurea.
Patul armei este solidar cu mecanismul de dare a focului. Este confecţionat din lemn iar la talpă are
aplicată o placă de cauciuc sau din material plastic pentru atenuarea reculului. Dedesubt, pe pat, se găseşte
montată baza pentru inelul portcurea.
Mecanismul de dare a focului:
 corp;
 mecanism de armare:– tijă de armare;
 arc de armare;
 pragul de armare.
 mecanism de percuţie:- cocoş cu percutor;
 trăgaci;
 axe.
 mecanism de siguranţă: - pârghie de deblocare-blocare;
 siguranţă.
Mecanismul de armare şi mecanismul de percuţie sunt asemănătoare cu cele de la pistolul de semnalizare
Walter sau U.M.C.
Pârghia de deblocare-blocare are rolul de a preveni tragerile involuntare.
Serveşte pentru deschiderea şi închiderea armei.
Prin împingerea pârghiei spre dreapta se execută dezasigurarea şi deschiderea armei. Odată cu
deschiderea armei acţionează şi extractorul care extrage duliile cartuşelor trase sau netrase.
Înzăvorârea se realizează automat odată cu închiderea armei.
 Pentru asigurarea armei, pe partea superioară a mecanismului de dare a focului se găseşte butonul de
siguranţă.
Şurubul care fixează pârghia are şi rolul de înălţător, împreună cu cătarea de pe ţeavă, formând aparatele
de ochire ale armei
Pana de asamblare serveşte pentru asamblarea armei, respectiv pentru cuplarea ţevilor cu patul armei şi
mecanismul de dare a focului şi pentru armarea mecanismului de darea focului.
Este confecţionată din lemn în care este montată o articulaţie metalică pentru fixare pe ţeavă, prevăzută
cu pârghie de desprindere şi zăvor.

Demontare şi montare
Demontarea armei se execută pentru curăţire, schimbarea unor piese sau mecanisme uzate sau rupte şi
pentru transportare pe distanţe mari, în mijloace de transport sau în locuri publice.
Demontarea este de 2 feluri: parţială şi totală. Se execută pe o foaie de cort sau o masă curată.
Operaţiunile pentru demontarea parţială sunt:
- controlul camerelor cartuşelor. Se execută prin deschiderea armei, privirea pe canalul fiecărei ţevi,
scoaterea cartuşelor din canalul ţevii şi introducerea lor în geanta de purtare. După verificarea canalului ţevii se
închide arma.
- demontarea penei de asamblare. Ţinându-se arma cu mâna stângă de ţevi, cu degetul arătător de mâna
dreaptă, se trage spre exterior pârghia de desprindere a penei. Se împinge spre înainte pana şi se scot pragurile de
înzăvorâre din locaşurile de la mecanismul de dare a focului.
- demontarea (separarea) ţevilor asamblate de la patul armei: Ţinându-se arma cu mâna dreaptă de gâtul
patului, cu degetul mare se împinge spre dreapta pârghia de deblocare a ţevilor.
- cu mâna stângă se prind ţevile şi se rotesc până când pragurile de asamblare ies din locaşurile de la patul
armei.
Montarea este inversă demontării, astfel:
- asamblarea ţevilor la patul armei. Se ţine patul armei în mâna dreaptă şi ţevile în mâna stângă. Se
introduc pragurile de asamblare ale ţevilor în locaşurile de la patul armei, se rotesc ţevile până când ajung în
prelungirea mecanismului de dare a focului, până când un fixator eliberează pârghia de blocare a ţevilor.
- montarea penei de asamblare. Se apucă pana cu mâna dreaptă, se introduc pragurile de înzăvorâre în
locaşurile de la mecanismul de dare a focului, după care se apasă pana până când zăvorul pârghiei de desprindere
trece înapoia pragului de asamblare fixat pe ţevi (se aude un ţăcănit uşor).
- verificarea montării corecte şi eliberarea cocoşului din poziţia “armat”.
- se execută deschiderea – închiderea armei, realizându-se concomitent şi armarea, după care se apasă
succesiv pe trăgaciul ţevii din dreapta, apoi pe cel din stânga. Se împinge înainte butonul de siguranţă, realizându-
se blocarea mecanismului de dare a focului.

Reguli de folosire, depozitare şi păstrare

Obligatoriu, înainte şi după folosire, se va executa controlul armamentului.
Nu se folosesc alte cartuşe decât cele recomandate şi de calibru corespunzător.
Nu se admit la trageri cartuşe defecte (care prezintă fisuri în dulii, sunt turtite sau incomplete).
Nu se folosesc cartuşe cu dulii improvizate.
Nu se manevrează trăgaciurile în gol pentru că se scurtează durata de funcţionare a percutoarelor şi se
uzează piesele mecanismului de dare a focului.
Pentru a preveni bombarea ţevilor, se recomandă ca după tragerea cu ţeava din dreapta (dacă nu s-a tras şi
cu cea din stânga) cartuşul din ţeava din stânga să se mute în cea din dreapta, iar cartuşul următor să se introducă
în ţeava din stânga.
Arma se găseşte asamblată numai pe timpul executării tragerilor. În restul timpului se păstrează deschisă
(cu ţevile deschise) sau dezasamblată, în tocul de purtare.
Pe timpul deplasării de la locul de depozitare (păstrare) şi până la locul de executare a tragerii (folosire),
arma se găseşte în toc dezasamblată.
Nu se îndreaptă arma spre oameni chiar neîncărcată fiind.

Depozitarea
Arma se păstrează dezasamblată cu trăgaciurile destinse, unsă, în toc sau în lăzi metalice, încuiate,
sigilate, în încăperi separate de celelalte materiale.
Muniţia se păstrează separat de armă, în cutii din tablă încuiate.
Nu se introduc pe ţevi bucăţi de cârpă, câlţi sau alte materiale.
Arma trebuie curăţită şi unsă permanent.
Se va curăţi imediat după tragere, iar iarna după ce a ajuns la temperatura camerei în care se află.
Curăţirea se execută cu arma demontată (cu ţevile scoase).
 CAPITOLUL 6
Cunoaşterea grenadelor de mână
Focosul Inelul de
Focosul 6.1. Grenada de mână
U.Z.R.G.M ofensivă (R.G.-42)
siguranţă
Arcul
Percutorul percutorul Şplintul de
Gâtul grenadei siguranţă
ui Capacul
corpului
Întârzietorul

Bucşă Corpul Pârghia de

Cămaşa
grenadei siguranţă
metalică
Tubul
central
Încărcătura
Capsa detonantă de explozie Fundul
corpului

Proprietăţi tactice:
- constituie un puternic şi principal mijloc individual de luptă apropiată, destinată nimicirii, neutralizării
şi scoaterii din luptă a inamicului;
- sunt dotaţi militarii din M.A.I. şi luptătorii din elementele componente ale sistemului naţional de apărare
care urmează să îndeplinească misiuni ce impun folosirea grenadei de mână ofensivă;
- aparţin tipului de grenade cu mare efect moral, datorită detunării puternice cauzată de cantitatea
încărcăturii explozive;
- cu acestea poate fi nimicit sau neutralizat inamicul descoperit şi uşor adăpostit pe o rază de 25 m,
datorită suflului şi puterii omorâtoare a schijelor;
- se folosesc în atac, uneori şi în apărare, în luptele de stradă, în cele din clădiri izolate sau grupuri de
clădiri, în teren acoperit şi accidentat, fiind aruncate (în special de sus în jos), împotriva inamicului ascuns sau
urmărit;
- când se aruncă de jos în sus, se alege un adăpost natural sau artificial care asigură o bună protecţie
luptătorilor în caz de rostogolire şi împotriva schijelor.

Proprietăţi tehnice:
- balistice (randament): distanţa medie de aruncare 40-50 m, se poate arunca la distanţe mai mari după un
antrenament sistematic şi continuu; raza efectului omorâtor al schijelor 25 m, iar împrăştierea acestora peste 30 m;
la explozie, se produc peste 200 schije; face explozie după 3,2-4,2 secunde (timpul de întârziere în funcţionare a
focosului).
- de serviciu: corpul are formă cilindrică şi este alcătuit dintr-o cămaşă metalică de oţel înfăşurată de 3-4
ori, cu striaţii pătrate pentru a amplifica efectul prin schije; greutatea grenadei pregătită pentru aruncare cu focos,
520 g; greutatea încărcăturii de explozie (trotil turnat), 120 g; greutatea focosului 100 g – funcţionează fuzant cu
întârziere fixă.

6.2. Grenada de mână defensivă – F.1, Md. 1915

Capsa de Focosul F.G.M.
aprindere Ax arc Inelul de
percutor siguranţă

Bucşa de Percutor
legătură

Pârghia de
siguranţă

Corp

Întârzietorul
de pulbere
Fundul
Bucşa Capsa grenadei
întârzietorul detonantă
 Proprietăţi tactice:
- constituie un foarte puternic şi principal mijloc individual de luptă apropiată, destinată nimicirii,
neutralizării şi scoaterii din luptă a inamicului, tancurilor, blindatelor, maşinilor, etc.;
- aparţine tipului de grenadă de mână cu mare rază de acţiune şi eficacitate a schijelor;
- sunt dotaţi militarii din M.A.I. şi luptătorii din elementele componente ale sistemului naţional de apărare
care urmează să îndeplinească diferite misiuni;
- schijele grenadei nimicesc sau neutralizează inamicul descoperit sau acoperit din adăposturi uşoare,
bordeie, beciuri, subsoluri, iar prin legături de grenade (5-10 buc.) se pot scoate din luptă tancuri, blindate, maşini,
etc.;
- se întrebuinţează în formele principale de luptă, mai ales în apărare şi uneori, în atac, în luptele de
stradă, în cele din clădiri izolate, sau grupuri de clădiri, în teren muntos şi împădurit, de regulă fiind aruncate de
sus în jos – uneori, însă şi de jos în sus, cu măsurile de siguranţă şi protecţie pentru cei care le aruncă;
- în teren descoperit, schijele şi suflul grenadei pot nimici sau neutraliza inamicul pe o rază de peste 200
m.
Proprietăţi tehnice:
- balistice (randament): distanţa medie de aruncare 35-45 m; se poate arunca la distanţe mult mai mari în
raport cu antranamentul luptătorului; raza efectului omorâtor al schijelor şi împrăştierea acestora, peste 200 m; la
explozie, o grenadă, produce peste 1000 schije; face explozie după 3,2-4,2 secunde.
- de serviciu: are formă de pară şi este confecţionată din fontă cu crestături longitudinale şi transversale
care uşurează fragmentarea corpului pe timpul exploziei; greutatea pregătită pentru aruncare cu focos, 600 g, tipul
nou şi 700 g, tipul vechi; greutatea încărcăturii de explozie (trotil turnat sub formă de griş sau solzi) 60 g, tipul nou
şi 45 g, tipul vechi; lungimea grenadei 92 mm şi diametrul 60 mm (model vechi cu fundul alungit – modelul nou,
cu fundul teşit), lungimea grenadei 86 mm şi diametrul 56 mm.
Focosul de construcţie românească pentru grenadele de mână ofensive şi defensive (F.G.M., Md.
1981):

Inelul de
Şplint siguranţă
Capsa de Percutor
aprindere

Corpul
mecanismului
de percuţie
Căpăcelul
Bucşa de capsei
legătură

Bucşa
Capsa întârzietor
detonantă

Pârghia de Întârzietorul
siguranţă de pulbere
 Focosul de construcţie românească faţă de celelalte tipuri, este mai eficace şi are o siguranţă dublă care
previne incidentele sau accidentele atât pe timpul depozitării (păstrării), cât şi pe timpul folosirii lui.
Se compune din următoarele părţi mari:
– mecanismul percutant;
– mecanismul de aprindere;
– bucşa de legătură.
Focosul U.Z.R.G.M. pentru grenadele de mână ofenisve şi defensive:
 Ansamblul
focos
Percutor Pârghia de
siguranţă

Tub mec.
percutant
Arc percutor

Bucşa de
legătură

Inelul şi Întârzietorul
şplintul de Capsa de de pulbere
siguranţă aprindere

Capsa detonantă

Acest tip de focos funcţionează cu întârziere (3,2-4,2 secunde). Este destinat pentru iniţierea încărcăturii
de explozie.
Se compune din următoarele părţi mari:
– mecanismul percutant;
– mecanismul de aprindere;
– bucşa de legătură.
 CAPITOLUL 7
Cunoaşterea explozivilor clasici şi improvizaţi

7.1. Noţiuni generale despre explozivii clasici şi improvizaţi

Una din principalele misiuni de asigurare genistică a acţiunilor de luptă, o constituie executarea lucrărilor
de distrugere cu ajutorul explozivilor, de către subunităţile de geniu şi alte arme.
Lucrările de distrugere se execută pentru:
* realizarea barajelor explozive;
* distrugerea obiectivelor de importanţă economică şi militară;
* executarea culoarelor în baraje genistice ale inamicului;
* în cazul unor calamităţi naturale;
* în scop de sabotaj, diversiune, terorism.
În realizarea acestor lucrări de distrugere sunt folosiţi, după caz, atât explozivii clasici cât şi cei
improvizaţi.
Explozivii sunt substanţe sau amestecuri de substanţe chimice care, sub o acţiune exterioară (impuls de
iniţiere), intră într-un proces de transformare chimică foarte rapid, însoţit de producerea unei mari cantităţi de gaze
şi temperatură capabile să efectueze un lucru mecanic.
Procesul care declanşează explozia se numeşte – iniţiere şi se realizează prin “impulsul iniţial”.
Impulsul iniţial care transmite o anumită cantitate de energie explozivului se poate obţine pe cale
mecanică, calorică, electrică, chimică sau energia unui alt exploziv.
Acest impuls se obţine astfel:
* mecanic – percuţie, lovire, frecare;
* caloric – scânteie, flacără, încălzire;
* electric – descărcare electrică, scânteie electrică;
* energia unui al exploziv – capsă detonată, exploziv de iniţiere sau detonator intermediar.
În funcţie de natura şi starea explozivilor, desprindem următoarele caracteristici:
* sensibilitate la acţiuni exterioare;
* temperatura de explozie;
* brizanţa şi viteza de explozie;
* stabilitatea şi puterea de distrugere.
Brizanţa este capacitatea explozivului de a rupe, distruge, disloca materialul cu care vine în contact.

7.2. Descrierea şi caracteristicile principalilor explozivi folosiţi în lucrări de distrugere

Clasificarea explozivilor se face după următoarele criterii:
Din punct de vedere al compoziţiei:
* substanţe chimice explozive: trotilul, fulminatul de mercur, azotura de plumb, etc.;
* compuşi chimici explozivi: dinamita, explozivi improvizaţi, etc.;
Din punct de vedere al stării de agregare:
* lichizi – nitroglicerina;
* plastici – dinamita;
* solizi – T.N.T.
Din punct de vedere al întrebuinţării în luptă (practice):
* explozivi de iniţiere (prizaţi);
* explozivi brizanţi (secunzi);
* explozivi de aruncare (deflagranţi).
Explozivii de iniţiere – se întrebuinţează la încărcarea capselor pirotehnice şi electrice, precum şi a
fitilului detonant. Una din caracteristici este sensibilitatea crescută la lovire, frecare, căldură. Din această categorie
fac parte: fulminatul de mercur, azotura de plumb şi trinitrorezorcinatul de plumb.
Fulminatul de mercur se prezintă sub formă de cristale mărunte de culoare albă sau cenuşie, otrăvitoare,
se dizolvă greu în apă. Prezenţa acidului sulfuric provoacă explozia fulminatului. Este un exploziv stabil, însă la
lovire şi trepidaţii, este foarte sensibil, mai puţin la frecare. Se întrebuinţează la confecţionarea capselor electrice,
a capselor detonante de la cartuşele armamentului de infanterie. Este stabil la temperaturi până la 50 oC. Se
inflamează la 170oC. Explodează la 210oC şi dacă este încălzit brusc detună la 117oC.
Azotura de plumb se prezintă sub formă de cristale de culoare albă, greu solubilă în apă, se combină cu
cupru, deci va fi folosită la capsele cu corpul din aluminiu, este mai stabilă decât fulminatul de mercur, având
temperatura de explozie de 310o la lovire şi frecare este mai puţin sensibilă. Este, de asemenea, un exploziv cu
capacitate mare de detonaţie pentru iniţierea exploziei unei încărcături, fiind întrebuinţat, în special la fabricarea
capselor pirotehnice.
Trinitrorezorcinatul de plumb (T.N.T.R.) este o substanţă cristalizată, de culoare galben-închis, insolubil
în apă, destul de stabil, face explozie la temperatura de 270o, mai puţin sensibil la lovire şi frecare faţă de azotura
de plumb, fiind însă foarte sensibil la flacără şi scânteie electrică. De regulă, se foloseşte la confecţionarea
capselor pirotehnice azidotetrilice, care asigură inflamabilitatea.
Explozivii brizanţi sunt folosiţi atât în lucrări militare, cu caracter edilitar, exploatări miniere,
carbonifere, cât şi ca muniţie pentru bombele de avion şi proiectile de artilerie, mina a.t., a.i., grenade.
Trotilul, sau trinitrotoluenul (T.N.T.) este cel mai reprezentativ exploziv brizant, sub formă solidă, de
culoare galbenă, insolubil în apă. Este explozivul cu cea mai mare stabilitate, în contact cu focul, arde degajând un
fum negru, înecăcios. La lucrările de distrugere trotilul se întrebuinţează sub formă de calupuri, astfel:
* calup mare de 400 gr.;
* calup mic de 100 şi 200 gr.;
* cartuş cilindric de 75 gr.
Turnat, trotilul se foloseşte ca încărcătură explozivă la bombele de avion, proiectile de artilerie şi mine
antitanc, grenade de mână. Temperatura de topire este de 81oC, iar de explozie de 300oC.
Melinita, sau acidul picric, se prezintă ca un corp solid, cristalizat, de culoare galben-deschis, prezintă o
bună stabilitate, dar arderea acestui exploziv poate să se transforme în explozie. Are întrebuinţare practică limitată.
Tetrilul este un exploziv brizant folosit, de regulă, ca detonator intermediar pentru explozia unor cantităţi
mari de explozivi, ca de pildă trotilul din încărcătura bombelor de avion, la confecţionarea fitilului detonat precum
şi a capselor pirotehnice (ca încărcătură brizantă).
Dinamitele sunt explozivi brizanţi a căror bază o formează nitroglicerina, întrebuinţate atât în lucrările de
distrugere cât şi în lucrări de exploatare. Cu cât creşte mai mult procentul de nitroglicerină cu atât creşte
sensibilitatea dinamitei la acţiuni mecanice, lovire, frecare, temperatură (la 180 oC face explozie). Dinamitele se
împart în: dinamite gelatine sau plastice şi dinamite sub formă de praf – grizutină. Dinamitele gelatine au o largă
întrebuinţare în acţiunile teroriste şi de sabotaj. La temperaturi sub + 8oC, dinamitele îngheaţă şi devin în această
stare periculoase la manipulare.
Dinamita are în compoziţie următoarele:
* 65% nitroglicerină;
* 2% nitroceluloză;
* 24% azotat de sodiu;
* 9% făină de lemn.
În afara sensibilităţii la manipulare, dinamitele sunt perisabile, termenul de garanţie nu depăşeşte 6 luni.
Explozivii de aruncare:
Reprezentantul grupei este pulberea cu fum (neagră) a cărei brizanţă este mai mică.
Ea se prezintă sub formă de granule de diferite mărimi, culoare cenuşie, lucios, fără praf. Se aprinde
foarte uşor de la flacără, scânteie, fulger sau încălzire până la 280oC.
Pulberile sunt foarte higroscopice (avide de umezeală), caz în care, dacă absorb apa, devin nefolosibile.
Pulberea cu fum se întrebuinţează pentru fabricarea fitilului ordinar, la minele de baraj, muniţiei de
infanterie.
Se cunoaşte, de asemenea, şi se foloseşte pulberea albă, sau cu ardere fără fum. Se prezintă sub forme
geometrice, plăci, coloidale, bastoane, etc. cu întrebuinţare la construirea corpurilor luminoase (bombe luminoase
cu paraşută) încărcăturilor de aruncare (muniţie de infanterie) etc.

7.3. Sisteme şi mijloace pirotehnice şi electrice de aprindere:

La lucrările de distrugere, în acţiunile de diversiune, sabotaj, terorism, la care se folosesc explozivii,
pentru explozia încărcăturilor, se întrebuinţează următoarele sisteme:
* pirotehnic – cu sau fără fitil detonant;
* electric;
* mecanic – cu sau fără fitil ordinar sau detonant;
În ultimul timp, se folosesc undele radio (emiţător), undele infraroşii, infrasunete şi transmiterea comenzii
prin laser.

7.3.1. Sistemul pirotehnic de aprindere

Pentru realizarea aprinderii pe cale pirotehnică, se folosesc următoarele materiale:
* capse pirotehnice;
* fitil ordinar;
 * aprinzători pirotehnici;
* cleşte pentru sertizarea capselor pirotehnice;
* materiale auxiliare – cuţit, chibrituri, sfoară pentru matisat, etc.
Capsa pirotehnică se întrebuinţează pentru iniţierea (excitarea) încărcăturii de exploziv. Se compune
dintr-un tub metalic, în interiorul căruia se găseşte tetril presat, încărcătura de iniţiere (azotură de plumb, fulminant
de mercur), un căpăcel de siguranţă acoperit cu o sită fină de mătase, cu rol de protecţie. Capsele pirotehnice se
ambalează în cutii tip (50 buc.) şi se depozitează separat de explozivi, în încăperi uscate, ferite de şocuri, scânteie
sau foc. Înainte de întrebuinţare, trebuie să fie controlate, să nu prezinte fisuri sau deformări. Sunt sensibile la
frecări, trepidaţii, foc, scânteie.
Fitilul ordinar se compune dintr-o vână de pulbere neagră, un fir central director şi din învelişuri de
ţesătură (in sau bumbac) impregnate cu substanţe impermeabile (bitum, gudron, plastic). Viteza de ardere a
fitilului, în aer liber, este de aproximativ, 1 cm pe secundă. Se păstrează în magazii uscate, ferit de umezeală sau
căldură, în pachete de câte 8 m şi se întrebuinţează pentru iniţierea capselor pirotehnice şi a încărcăturilor de
pulbere cu fum. Înainte de folosire, fitilul ordinar trebuie verificat din punct de vedere al vitezei de ardere şi
calităţii vânei de pulbere.
Fitilul detonant se foloseşte pentru aprinderea simultană a mai multor încărcături, la realizarea
dispozitivelor de distrugere în sistemul pirotehnic, precum şi la aprinderea unor încărcături explozive, fără capsă,
în locuri greu accesibile. Se compune dintr-o vână de exploziv brizant (tetril, penrtil), un fir interior director şi mai
multe învelişuri de ţesătură, impregnate, pentru a-l feri de umezeală, în tub de plastic. Se păstrează în bobine de 50
sau 100 m în încăperi uscate, fără temperatură ridicată. Aprinderea fitilului detonant se face, fie de la o capsă de
aprindere, fie de la un exploziv. Nu arde ci face explozie, transmiterea detonaţiei făcându-se cu o viteză de 5000-
7000 m/sec.

Confecţionarea încărcăturilor de distrugere

Pentru realizarea şi folosirea unei încărcături de distrugere în sistemul pirotehnic, se execută următoarele
operaţiuni:
* tăierea fitilului ordinar se face cu ajutorul unui cuţit bine ascuţit, la un capăt drept, pentru a fi
introdus în capsă, la celălalt capăt oblic pentru a i se da foc. Lungimea fitilului este calculată în funcţie de viteza
de ardere şi timpul necesar pentru adăpostirea persoanei care a dat foc.
* sertizarea capsei pirotehnice se face numai cu cleştele pentru sertizat, special construit care oferă
protecţie în cazul exploziei întâmplătoare, a capsei pirotehnice. Se interzice categoric sertizarea capsei (fixarea la
fitil) cu ajutorul claştelui-patent sau a dinţilor.
* amorsarea încărcăturii constă în introducerea amorsei pirotehnice la încărcătura de explozie (calup
de trotil).
* darea focului se poate realiza fie cu ajutorul chibritului obişnuit sau de pionier, fie cu aprinzătorul
pirotehnic de protecţie în condiţii atmosferice grele.
Aprinderea încărcăturii se face, de regulă, de către un singur militar, luându-se măsuri de protecţie a
personalului.
Amorsarea încărcăturilor de distrugere se execută după amplasarea explozivului la locul de distrugere.
Pentru evitarea accidentelor se iau măsuri de pază pentru interzicerea pătrunderii persoanelor străine în zona
exploziilor, respectându-se înctocmai regulile stabilite în securitatea lucrului cu explozivii.

Dispozitivele de distrugere în sistemul pirotehnic

Pentru executarea distrugerilor în diferite medii şi anumite scopuri se folosesc următoarele dispozitive:
Dispozitivul liniar presupune aşezarea încărcăturilor explozive în linie, cu ajutorul fitilului detonant,
întrebuinţat pentru distrugerea căilor de comunicaţii şi transmisiuni, conducte, piste de aterizare şi decolare
avioane, remize, hangare, etc.
Dispozitivul radial se realizează prin dispunerea încărcăturilor în formă de raze, având un punct central
pentru darea focului. Acest dispozitiv se foloseşte pentru distrugerea obiectivelor concentrate, de suprafaţă redusă
ca: piloni de pod, stâlpi de înaltă tensiune, grupuri electrogene, semafoare, uzine termice, etc.
Dispozitivul combinat rezultă din folosirea celor două dispozitive, întrebuinţat la distrugerea unor
obiective economice întinse şi cu clădiri dispersate.
De menţionat că în toate cele trei feluri de dispozitive, pentru a se produce explozia simultană a
încărcăturilor de exploziv, se foloseşte fitilul detonant.
 7.3.2.Sistemul electric de aprindere
Sistemul electric de aprindere cuprinde totalitatea mijloacelor şi dispozitivelor care asigură explozia
izolată sau instantanee a încărcăturilor de exploziv, folosind drept impuls iniţial energia electrică.
Capsa electrică se compune dintr-o capsă pirotehnică, un aprinzător electric şi un întârzietor. Capsa se
compune dintr-un tub de cupru având doi conductori şi un filament din cupru-nichel, care la trecerea curentului
electric devine incandescent.
Pentru aprinderea unei capse electrice este nevoie de un curent între 1 şi 5 A.
Capsele electrice sunt sensibile la loviri, temperatură, scânteie electrică, nu se transportă împreună cu
explozivul şi se păstrează în pachete de câte 5 bucăţi, ferite de umezeală şi căldură.
Înainte de întrebuinţare capsele electrice se controlează cu ajutorul ohmetrului.
Cablurile electrice, conductoare, se folosesc pentru transmiterea curentului electric de la sursa de curent
până la dispozitivele electrice de distrugere.
Sursele de curent folosite pentru furnizarea curentului electric necesar exploziei dispozitivelor de
distrugere, sunt:
* explozorul Tip 1 sau tranzistorizat;
* bateriile anodice;
* acumulatoare cu plumb;
* generatoare de curent;
* reţeaua electrică, etc.

Dispozitivele electrice de aprindere

Dispozitivele electrice de aprindere constituie ansamblul format din mai multe încărcături de exploziv şi
mijloace electrice de aprindere în vederea executării unei distrugeri.
După modul cum sunt legate capsele electrice şi în funcţie de natura obiectivului ce urmează a fi distrus,
deosebim următoarele dispozitive:
* în serie - capsele sunt legate între ele (una după alta);
* în derivaţie - fiecare capsă se leagă la cablul electric sau secundar;
* combinat- presupune îmbinarea celor două de mai sus.
Lăsând la o parte dezavantajul folosirii sistemului electric de aprindere în anumite condiţii atmosferice
(umiditate excesivă), el este utilizat în special pentru explozia încărcăturilor la un moment stabilit, la comandă,
lucru foarte important, în special în acţiunile teroriste, de diversiune şi sabotaj.
De reţinut, faptul că adoptarea unuia din cele trei dispozitive de distrugere se face nu numai în funcţie de
obiectivul care urmează să fie distrus ci, şi de puterea sursei de curent folosită. Iată de pildă pentru o sursă de
curent slabă (baterii anodice) vom folosi legarea în serie a capselor, deci dispozitiv în linie sau în serie, iar în cazul
existenţei sursei de curent de intensitate mare (explozoarele) vom executa legături în derivaţie.

7.4. Explozivii improvizaţi. amestecuri explozive pe bază de azotat de amoniu

Explozivii improvizaţi sunt amestecuri dintre două sau mai multe substanţe chimice, dintre care unul
bogat în oxigen, iar altul inflamabil, care sub o acţiune exterioară, intră într-un proces de transformare chimică
însoţit de producerea unei mari cantităţi de căldură şi gaze capabile să efectueze un lucru mecanic.
Ca substanţe bogate în oxigen (oxidante) se foloseşte acidul azotic şi azotatul de amoniu (NH4 NO3).
Azotatul de amoniu este o substanţă chimică de culoare albă, sub formă de cristale mărunte, foarte
higroscopică, întrebuinţat ca îngrăşământ artificial al solului.
Substanţele inflamabile folosite în realizarea amestecurilor explozive, sunt foarte multe, au ca rol
provocare şi întreţinerea arderii:
* grupa derivaţi ai petrolului: motorină, benzină, ulei auto, neofalină, valvolină, petrosin, etc.;
* grupa celulozelor: praf de cărbune, rumeguş de lemn, făină de grâu sau porumb, etc.;
* grupa zaharidelor: zahăr alimentar, melasă, siropuri, miere;
* pulberi (pilituri) de: cupru, fier, magneziu, zinc.
Se mai pot folosi alcooli, vopsele pe bază de ulei, lacuri, etc.
După cum se vede, gama substanţelor inflamabile este foarte mare cu posibilităţi suficiente de procurare
şi folosire.
Avantajele folosirii explozivilor improvizaţi:
* în mediu închis (furnal, fugasă) sunt mai puternice decât trotilul;
* substanţele amestecului improvizat pot fi obţinute cu uşurinţă, transportate şi folosite fără a trezi
bănuieli, mai ales în acţiunile de sabotaj, diversiune şi chiar terorism;
* preţul de cost incomparabil mai scăzut decât al oricărui exploziv clasic.
 Dezavantajele folosirii explozivilor improvizaţi:
* în brizanţă sunt mai slabi decât trotilul de cca. 1,5 ori;
* sunt perisabili (după preparare, trebuie folosiţi la scurt timp ), greu de depozitat şi manipulat.
Iată un exemplu: un amestec exploziv constituit din azotat de amoniu şi un derivat al petrolului (motorină,
ulei) peste 24 ore de la preparare explodează mai greu iar dacă au trecut mai multe zile, până la o săptămână,
amestecul nu mai este bun de folosit.
De reţinut, faptul că prepararea şi ambalarea explozivilor improvizaţi se face în locuri şi cu mijloace
simple, improvizate în vase de tablă sau lut, cazane, găleţi, furnale, etc. – se ambalează şi transportă în saci de
hârtie, pânză, polietilenă, obiecte de îmbrăcăminte, etc.
Iniţierea (aprinderea) acestor explozivi se face însă cu mijloace clasice, fabricate şi nu improvizate
(exemplu – trotil).
Dacă la o încărcătură de la 1-5 Kg. exploziv improvizat sunt suficiente 2-3 capse detonante (pirotehnice
sau electrice) pentru încărcături mai mari, chiar şi de 50 Kg., este necesar un impuls iniţial de cel puţin 2-3
calupuri de trotil, (2-300 gr.) sau alt exploziv brizant.
Principalele reţete de preparare şi folosire a explozivilor improvizaţi pe bază de azotat de amoniu:
Grupa derivaţii petrolului:
* Azotat de amoniu ……………………………….. = 94%;
Motorină ……………………………………….… = 6%;
* Azotat de amoniu ……………………………….. = 90 %;
Ulei auto (ars) …………………………………... = 10 %;
* Azotat de amoniu ………………………………... = 92 %;
Benzină, petrol, neofalină ………………………... = 8 %;
Grupa celulozelor:
* Azotat de amoniu ………………………………… = 85 %;
Rumeguş lemn ……….…………………………… = 15 %;
* Azotat de amoniu …………………………………. = 85 %;
Praf de cărbune ………………………………….. = 15 %;
* Azotat de amoniu ……………..………………… = 70 %;
Zahăr ( ) ……………………………….. = 30 %;
* Azotat de amoniu ……………………………….. = 85 %;
Făină de grâu-porumb …………………………... = 15 %;
Din grupa piliturilor (pulberi):
* Azotat de amoniu ………………………………... = 90 %;
Pilitură de aluminiu ……………………………... = 10 %;
În aceeaşi reţetă (proporţie) se pot folosi piliturile de zinc, fier, cupru.
Alte reţete cu mai multe substanţe:
* Azotat de amoniu ………………………………… = 80 %;
Aluminiu …………………………………………. = 10 %;
Ulei auto ………………………………………….. = 10 %;
* Azotat de amoniu ………………………………= 76 %;
Trotil …………………………………………...= 20 %;
Parafină ………………………………………..= 4 %;
* Azotat de amoniu ……………………………… = 80 %;
Ulei auto ………………………………………. = 5 %;
Făină de grâu-porumb ………………………… = 15 %;
* Azotat de amoniu …………………………….… = 90 %;
Alcool (medicinal), spirt ……………………….. = 10 %.
Trebuie avut în vedere faptul că, proporţiile stabilite în reţete nu se impun a fi cântărite farmaceutic, ci
din apreciere, cu măsuri convenţionale. Important este însă, faptul că aceste substanţe folosite în amestec, să fie
bine uscate, mărunţite pentru a se realiza nu o combinaţie chimică, ci un amestec cât mai omogen.
Încărcăturile de distrugere realizate cu ajutorul explozivilor, pot fi folosite cu succes atât în lucrări
militare, cât şi în acţiuni de sabotaj, diversiune sau terorism.
De remarcat este faptul că în majoritatea a actelor şi atentatelor teroriste, sunt folosiţi explozivii în diferite
forme, compoziţii şi mijloace precum şi armamentul uşor sau arme albe.
Procurarea armelor de foc şi a explozivilor, în special în Occident, nu ridică probleme, întrucât legislaţia
în vigoare, în majoritatea ţărilor, nu interzice portul armelor de foc; prin acţiuni armate atacă unităţi şi posturi
militare, depozite, militari izolaţi, procurându-şi în felul acesta armament, muniţie şi explozivi.
 Transportul, pentru inducerea în eroare a organelor de ordine, se face cu mijloace auto, sub acoperirea de
interes personal, turistic, sau de serviciu, prin echiparea autoturismului cu posibilităţi de ascundere în pneuri,
pragul maşinii, tapiţeria, etc., precum şi articole puţin suspecte, de ascundere ca: articole pentru toaletă, săpunuri,
crème, tuburi cu pastă, spray-uri, etc., sau ambalaje cu sticle, borcane şi cutii. Gama este largă, cere ingeniozitate
şi pricepere.
În cele mai multe cazuri, în care au fost folosite bombele artizanale sau alte mijloace de distrugere, s-au
întrebuinţat explozivii clasici: trotil, dinamită, plastic ( C4 ), precum şi unii explozivi improvizaţi.

7.5. Măsuri de siguranţă pe timpul lucrului cu explozivii

Pentru prevenirea accidentelor în timpul lucrărilor de distrugere care, în cele mai dese cazuri pot avea
urmări foarte grave, trebuie respectate următoarele măsuri şi reguli generale de siguranţă:
* pe timpul lucrărilor de distrugere trebuie să se respecte o disciplină strictă;
* toţi militarii numiţi pentru executarea lucrării de distrugere trebuie să posede temeinice cunoştinţe
teoretice şi practice privind lucrul cu explozivii;
* fiecare militar trebuie să cunoască precis ceea ce are de făcut şi în ce ordine;
* toate operaţiunile de lucru trebuie executate la comenzile şefului de lucrare;
* se stabilesc semnele de conducere, care trebuie să fie cunoscute de toţi militarii;
* zona exploziei trebuie păzită, fac excepţie acţiunile de sabotaj, diversiune, terorism;
*se asigură adăposturi, pentru oameni, distanţa corespunzătoare şi materialele de fortificaţie;
* începerea şi terminarea lucrului se stabileşte de şeful lucrării prin comenzi şi semnale;
* accesul persoanelor străine în zona exploziei este interzis;
* se asigură depozitarea şi paza tuturor materialelor explozive;
* distribuirea explozivului se face numai la ordinul şefului, ţinându-se în acelaşi timp o evidenţă
precisă a consumului;
* nu se fumează pe timpul lucrării de distrugere (manipulare, exploziv, pregătire, amorsare);
* nu se transportă împreună şi nu se depozitează în acelaşi loc capsele detonante şi explozivul;
* apropierea de o încărcătură care a dat rateu se face după 15’-30’;
* la terminarea lucrării de distrugere se face asanarea terenului (strângerea şi distrugerea tuturor
resturilor rămase din timpul exploziei).
În cazul în care se realizează aprinderea pe cale electrică, se respectă următoarele:
* capsele electrice se introduc (amorsare) în încărcături cu puţin timp înainte de declanşarea exploziei;
* sursa de curent se conectează la cablu după retragerea tuturor militarilor;
* pe timpul furtunilor şi descărcărilor electrice nu se lucrează cu sistemul electric în zona liniilor de
înaltă tensiune; dacă se impune distrugerea, atunci cablul se îngroapă în pământ la cel puţin 20-25 cm adâncime;
* cheile explozorului precum şi sursa de curent se ţin la şeful de lucrare şi se folosesc numai la ordin;
* nu este permisă apropierea de o încărcătură a cărei capsă electrică n-a explodat, decât după 15’.
În afară de aceste reguli generale de securitate a lucrului cu explozivi, sunt o serie de reglementări
specifice, ca de pildă pentru operaţiunile de distrugere sau scoatere a proiectilelor (bombelor) neexplodate, sau
distrugerea podurilor, viaductelor, tunele, baraje, clădiri şi instalaţii, muniţie, etc.
Indiferent însă de specificul lucrării de distrugere, a experienţei şi a gradului de pregătire a militarilor,
măsurile şi regulile de securitate pe timpul lucrărilor de distrugere trebuie respectate întocmai.
 CAPITOLUL 8
Cunoaşterea mijloacelor incendiare

8.1. Consideraţii generale, clasificarea substanţelor incendiare. caracteristicile procesului de ardere

Substanţele incendiare sunt substanţe chimice sau amestecuri care prin ardere degajă o mare cantitate de
căldură, urmată de ridicarea temperaturii locale a mediului.
Prin cantitatea de căldură degajată, substanţele incendiare pun în pericol personalul, tehnica de luptă,
mijloacele de transport, construcţiile, vegetaţia, culturile şi bunurile materiale, constituind astfel unul dintre
factorii distructivi importanţi în acţiunile de luptă. Posibilităţile de distrugere ale substanţelor şi amestecurilor
incendiare sunt caracterizate prin eficacitate, acţiune în timp şi spaţiu. Trebuie menţionat aici că, din datele apărute
în literatura de specialitate de după cel de-al doilea război mondial, rezultă că aproximativ 30% din bombele
întrebuinţate au avut încărcătură incendiară, iar distrugerile provocate au fost de 50% din totalul distrugerilor
provocate din folosirea armelor convenţionale.
Pentru a clasifica această categorie a substanţelor chimice de luptă este necesar a considera câteva criterii
de bază, şi anume:
- starea de agregare;
- tipul substanţelor sau amestecurilor incendiare;
- natura arderii; precum şi rolul îndeplinit în procesul de propagare a incendiilor.
După starea de agregare, substanţele sau amestecurile incendiare pot fi solide, lichide şi gazoase sau
sub formă de geluri şi paste.
Substanţele şi amestecurile solide sunt: fosforul, termitul, aliajul electron şi alte amestecuri de metale sau
săruri ale acestora;
Substanţele lichide şi gazoase sunt: produsele petroliere brute sau distilate, lichide îngroşate cu diferite
adaosuri (elastomeri, săpunuri sau pulberi metalice), vaporii lichidelor cu volatilitate mare şi aprindere rapidă în
prezenţa sau chiar absenţa aerului (acetilenă, azotat de metil, dimetil, dietil de zinc, etc.); gelurile:- lichide
incendiare îngroşate cu săpunuri de aluminiu ale acizilor palmitici şi oleici sau ale acizilor naftenici (napalmul);
pastele: - gelurile cu pulberi metalice – supenapalmul.
Arderea este o reacţie chimică de oxidare însoţită de dezvoltarea de căldură şi flacără. Această oxidare
poate fi violentă (cu caracter exploziv) sau lentă.
Condiţii de ardere. Arderea, fiind un proces de oxidare, are loc în condiţiile existenţei a doi participanţi:
substanţa care arde ( carburantul ) şi substanţa care întreţine arderea ( comburantul ).
Efectul incendiar al substanţelor sau amestecurilor destinate unor asemenea scopuri este condiţionat în
principal de existenţa unor proprietăţi fizico-chimice, printre care reprezentative sunt: temperatura de
inflamabilitate (caracteristica combustibililor lichizi), temperatura de aprindere, temperatura de ardere,
temperatura flăcărilor, etc.
Temperatura de inflamabilitate este temperatura la care vaporii saturaţi de la suprafaţa lichidului
(combustibilului) se aprind.
Temperatura de aprindere este acea temperatură la care substanţa se aprinde şi arde (în prezenţa
oxigenului) în toată masa ei. Căldura dezvoltată în procesul de ardere până la atingerea acestei temperaturi este
suficientă pentru a întreţine mai departe reacţia de oxidare. Cunoaşterea temperaturii de aprindere a unei substanţe
are o deosebită importanţă în aprecierea calităţilor acesteia sub aspectul folosirii ca substanţă sau component în
amestecurile incendiare.
Condiţiile ce se cer substanţelor şi amestecurilor incendiare pentru aprinderea ţintei:
* să aibă o căldură de ardere (combustie) mare; câteva exemple: hidrogenul 34.200 K.cal/Kg.; metanul
13.250 K.cal/Kg.; benzina 11.000 K.cal/Kg.; aluminiul 7.200 K.cal/Kg.; fosforul 6.000 K.cal/Kg.; termitul 950
K.cal/Kg.
* să aibă o temperatură ridicată de ardere;
* să aibă o durată mare de ardere;
* să fie practic greu de stins;
* să aibă posibilitatea de propagare a incendiului pe suprafaţe mari;
* să adere bine la suprafeţe verticale;
* să ardă în afara contactului cu aerul sau în prezenţa unei cantităţi minime de aer;
* să nu prezinte pericol la manipulare, transport şi depozitare;
* să aibă asigurate condiţiile economice de fabricaţie din materii prime indigene.

8.2. Descrierea principalelor substanţe şi amestecuri incendiare. Mijloace de întrebuinţare

 8.2.1. Substanţe incendiare solide
Cele mai reprezentative şi eficace pentru provocarea incendiilor sunt: fosforul, magneziul, metalele
alcaline, termitul, aliajul electron şi amestecurile acestora cu diferite substanţe oxidante.
Fosforul este folosit în principal fosforul alb (fosforul roşu nu prezintă importanţă).
Fosforul alb este o substanţă solidă, mai greu ca apa (greutate specifică 1,83), de culoare gălbuie, cu
aspect ceros, solubil în amoniac şi sulfură de carbon (alţi solvenţi organici), este foarte puţin solubil în apă şi
alcool.
În contact cu oxigenul din aer, fosforul alb, încălzit la temperatura de până la 60 o, se aprinde şi arde cu
flacără alb-gălbuie, degajând un fum alb abundent. Câteva date termice:
* temperatura de topire, 44oC;
* căldura de ardere, 6000 K.cal/Kg.;
* temperatura de ardere, 900-1000oC.
Aceste date arată că fosforul este o substanţă incendiară mult mai slabă decât amestecurile intensive, dar
care are avantajul de a crea focare de ardere, datorită stării de diviziune, atunci când este folosit sub formă de
soluţii atât pe suprafeţe plane, cât şi verticale.
Fosforul alb nu este eficient pentru incendierea clădirilor rezistente şi se foloseşte pentru incendierea
furajelor uscate, culturilor cerealiere şi plantelor tehnice, pădurilor, baracamentelor uşoare de construcţie şi
centrelor petroliere.
În aer se autoaprinde şi arde cu flacără vie, dezvoltând o temperatură de 800-1000 oC. Pentru mărirea
duratei de ardere amestecurile se completează cu materiale plastice sau cauciuc (exemplu: 4% fosfor alb, 86%
benzină şi 10% cauciuc).
Fosforul plastifiat este un alt amestec incendiar, care conţine fosfor alb într-o soluţie vâscoasă de cauciuc
sintetic sau material plastic.
În orice situaţie fosforul este capabil ca la ardere să producă vătămări sau arsuri dureroase şi greu
vindecabile personalului.
Ca mijloace de stingere se pot folosi: apa, nisipul şi pământul, soluţia de sulfat de cupru 10-15%,
formându-se un strat de cupru metalic la suprafaţa lui, încetează şi posibilitatea de autoaprindere.
Metalele alcaline. Din această categorie fac parte sodiul şi potasiul, care au proprietatea de a intra în
reacţie cu apa, eliberând hidrogen şi degajând o mare cantitate de căldură. Datorită temperaturii ridicate are loc
autoaprinderea gazului detonant (format din hidrogen şi oxigenul din aer) şi apoi a metalului alcalin.
Sodiul metalic. Este un metal alcalin de culoare alb-argintie, mai uşor ca apa (greutatea specifică 0,97
g/cm ) şi se topeşte la temperatura de 97,8 oC. Se aprinde la temperatura de 300 oC sau în contact cu apa şi arde cu
3

flacără gălbuie.
Potasiul metalic. Este un metal alcalin, uşor, de culoare alb-argintie, cu greutatea specifică 0,86 g/cm 3 şi
se topeşte la temperatura de 63,5oC. Acesta se aprinde la temperatura de 280 oC, iar în contact cu apa se aprinde
extrem de violent (cu explozie) şi arde cu o flacără violetă.
Atât sodiul cât şi potasiul metalic se sting cu nisip fin.
Termitul. Face parte din categoria amestecurilor incendiare solide, aluminotermice şi este format dintr-un
amestec de pulbere de aluminiu (combustibilul) şi oxizi de fier (oxidantul).
Termitul este un amestec incendiar intensiv, având o viteză de ardere mare şi o temperatură ridicată.
Amestecul termit se obţine din pulberile de aluminiu şi oxizi de fier în proporţiile: 25% + 75%; 24% +
76%; 15% + 85%. După executarea amestecului, pentru a le conferi stabilitate, înainte de brichetare – se adaugă
ulei de in fiert, silicat de sodiu (15%), colofoniu, etc. Brichetele de termit presate şi uscate la 45-80 oC au o culoare
cenuşie-argintie şi seamănă cu fonta.
Temperatura de iniţiere este de 1.150-1.250oC, iar cea de ardere de aproximativ 2.500oC. Efectul
incendiar al termitului, fiind destul de puternic, produce aprinderea materialelor şi chiar topirea unor aliaje de
grosimi de 2-3 mm. Întrucât termitul poate să ardă şi în absenţa aerului, la acoperirea cu pământ arderea continuă.
Termitul se utilizează pentru încărcarea bombelor incendiare de calibru mic, proiectilelor, minelor şi
grenadelor incendiare. Stingerea termitului se poate face cu apă, nisip şi pământ, dar cu cantităţi mari.
Aliajul electron. Este un aliaj metalic, uşor, de culoare alb-argintie, având compoziţia: magneziu 90,5%,
aluminiu 8%, mangan 1,5%.
Temperatura de iniţiere a electronului este de 600oC, iar temperatura de ardere atinge valoarea de peste
2000oC Arderea este posibilă numai în prezenţa oxigenului din aer şi este iniţiată de o flacără foarte luminoasă,
ceea ce explică micşorarea căldurii de ardere prin cedarea unei părţi din energia termică şi transformarea ei în
energie luminoasă.
Electronul se foloseşte la confecţionarea corpurilor bombelor incendiare de aviaţie de calibru mic,
încărcate cu termit. Stingerea electronului este posibilă fie cu nisip sau pământ, fie cu săruri ale metalelor alcaline.
 8.2.2. Substanţe sau amestecuri incendiare lichide, geluri şi paste
În comparaţie cu substanţele solide, acestea prezintă avanajul că au o aderenţă mai bună la suprafeţele
verticale (îmbrăcăminte şi tehnică), iar focarele de incendiu acoperă suprafeţe mult mai mari.
Acest avantaj prezintă şi neajunsul că efectul termic scade cu mărirea suprafeţei.
Pentru a fi eficiente, lichidele incendiare trebuie să corespundă unor condiţii de întrebuinţare standard şi
anume:
* să degaje temperatură şi căldură de ardere mare;
* să aibă un timp de ardere îndelungat;
* să aibă o vâscozitate corespunzătoare cerinţelor mijlocului de întrebuinţare şi temperaturii mediului
ambiant;
* să nu se autoaprindă la manipulare.
Substanţele incendiare şi amestecurile de hidrocarburi provenite din surse naturale sau sintetice.
În funcţie de destinaţie, lichidele incendiare pot fi categorisite în: lichide pentru încărcarea muniţiei
incendiare şi lichide pentru aruncătoarele de flăcări.
Lichidelor incendiare folosite pentru aruncătoarele de flăcări, li se cer nişte condiţii, ca:
* aprindere rapidă la temperaturi scăzute;
* ardere înceată pe traiectorie şi deplină la ţintă;
* compactitatea jetului până la atingerea ţintei;
* adezivitate bună la suprafaţa ţintei;
* distanţa de lansare a lichidului cât mai mare.
Necesitatea apariţiei lichidelor vâscoase (gelurilor) s-a datorat de fapt cerinţelor privind caracteristicile
tactico-tehnice ale mijloacelor de lansare.
Napalmul. Studiile şi cercetările întreprinse au condus la concluzia că un amestec de săpunuri de
aluminiu, ale acizilor naftenic, oleic, palmitic, stearic corespunde cerinţelor, adică măreşte indicele de vâscozitate
al produselor petroliere. Acest amestec de săpunuri de aluminiu ale acizilor organici de mai sus, care se prezintă
sub forma unor granule alb-gălbui, se numeşte NAPALM (NA – naftenaţi, PALM – palmitaţi) şi este folosit ca
încărcătură în bombele incendiare de aviaţie şi aruncătoarele de flăcări (în proporţie de 92-94% benzină şi 8-6%
napalm).
Aprinderea napalmului, în funcţie de mijlocul de întrebuinţare, se poate realiza cu diferite substanţe sau
procedee de amorsare (fosfor alb, termit, electron, flacără pirotehnică sau electrică) în aer sau la sol, dezvoltând o
temperatură de 2000OC.
În prezent, denumirea de NAPALM are o sferă mai largă de întrebuinţare şi se referă la toate amestecurile
incendiare vâscoase, indiferent de faptul că nu au în compoziţie săpunuri de aluminiu ale acizilor naftenic,
palmitic sau oleic, ci sunt compuse din sărurile altor acizi organici sau din plastomeri şi elastomeri.
Amestecurile incendiare. Pentru cunoaşterea unor compoziţii de amestecuri incendiare vâscoase, utilizate
de armatele unor state străine, vom da mai jos câteva tipuri de agenţi de gelifiere şi de amestecuri incendiare
vâscoase:
* palmitat de aluminiu 50%;
* oleat de aluminiu 25%;
* naftenat de aluminiu 25%;
* benzină de avion 100 ± 2 l;
* gelificator 8 ± 1 Kg.;
* xilen 1,7 ± 0,5 Kg.

Amestecuri incendiare sub formă de paste

Supernapalm. Pentru mărirea temperaturii degajate la arderea amestecurilor incendiare vâscoase, în
ultimul timp preocupările cercetătorilor s-au axat pe direcţia realizării unor amestecuri incendiare vâscoase sub
formă de paste în care să se înglobeze diferite pulberi metalice.
S-a constatat că introducerea pulberilor metalice, ridică temperaturile de ardere ale napalmului cu
aproximativ 400-500oC. Această performanţă termică adusă napalmului i s-a conferit denumirea uzuală de
SUPERNAPALM. Acesta este utilizat la încărcarea bombelor incendiare de aviaţie, proiectilelor incendiare şi
recipientelor speciale de mare capacitate lansate din avion.

Mijloace de întrebuinţare:
Muniţia incendiară
 Cel mai des au fost folosite în războaiele locale, bombele de aviaţie încărcate cu napalm sau amestecuri
incendiare vâscoase şi proiectilele de artilerie încărcate cu termit. Bombele incendiare de aviaţie, încărcate cu
amestecuri incendiare vâscoase, cântăresc între 5-250 Kg (din care cca. 80% amestec incendiar) şi sunt destinate
atât pentru incendierea obiectivelor din dispozitivul inamic, cât şi a diferitelor obiective industriale.
După mărime, bombele incendiare se pot împărţi în mai multe tipuri şi anume:
* de calibru mic (până la 5 Kg) se utilizează în casete, iar la explozie fiecare bombă formează un focar
de incendiu cu o rază de 5 m;
* de calibru mediu (până la 50 Kg) se aruncă fie individual, fie în legături de câte şase bucăţi. Prin
explozie se formează un focar de incendiu pe o rază de 25-50 m;
* de calibru mare (până la 250 Kg) se aruncă individual, efectul lor caracterizându-se printr-o
considerabilă forţă de străpungere şi de ardere şi se crează mari focare de incendiu;
* recipientele (rezervoarele) incendiare de aviaţie încărcate cu amestecuri incendiare vâscoase cu o
capacitate de 100-400 l şi sunt prevăzute cu aprinzător şi dispozitiv de explozie la sol. Prin explozie se formează
un focar de incendiu cu o suprafaţă de 200-400 m2;
* proiectilele incendiare de artilerie şi bombele de aruncătoare sunt destinate pentru incendierea
construcţiilor de lemn, depozitelor de combustibil, materialelor şi muniţiilor incendiare, pădurilor, etc. Ele pot fi
utilizate pentru nimicirea personalului sau distrugerea avioanelor, tancurilor şi maşinilor de transport. Acestea se
încarcă cu fosfor sau termit, iar prin explozie, substanţa se împrăştie pe o zonă cu diametrul de 30 m;
* fugasele incendiare constituie un alt mijloc de întrebuinţare şi sunt folosite diferite vase metalice
(butoaie, cutii de muniţie) încărcate cu amestecuri incendiare vâscoase. Raza de împrăştiere a amestecului
incendiar depinde de mărimea acesteia şi poate ajunge până la 80 m;
* grenadele incendiare de mână, sunt asemănătoare cu grenadele chimice sau fumigene; se încarcă cu
termit sau fosfor. Distanţa de aruncare cu mâna este de 20-40 m, iar cu arma de 170 m. Durata de ardere este de
30-45 secunde. (Model KJ S.U.A.).

Aruncătoarele de flăcări
Sunt întrebuinţate în funcţie de situaţia tactică pentru nimicirea, neutralizarea şi intimidarea personalului,
pentru că jeturile succesive de lichid incendiar aprins lansate cu precizie produc un considerabil efect psihologic
(moral) asupra personalului. Aruncătoarele de flăcări sunt de două feluri: montate pe maşini de luptă (tancuri sau
transportoare blindate) sau portabile.
Aruncătoarele de flăcări montate pe tancuri, sunt destinate pentru nimicirea personalului şi a
fortificaţiilor. Încărcătura utilă (amestec incendiar) este dispusă într-un rezervor montat în turela tancului cu o
capacitate de 1.400 l. Lansarea jeturilor de lichid incendiar se realizează cu ajutorul unui tun-aruncător de flăcări
(20-60 lovituri la o încărcătură completă), a cărui bătaie maximă este de 250 m. Durata neîntreruptă de aruncare a
jeturilor este de 1-2 minute.
Aruncătoarele de flăcări montate pe transportoare blindate, au o capacitate de amestec incendiar de 760 l,
iar distanţa de aruncare a jetului incendiar de 180 m.
Aruncătorul de flăcări portabil, are o greutate de 12 Kg şi este purtat de către un militar, care îl poate
folosi în diferite poziţii. Distanţa de aruncare a flăcărilor amestecului incendiar neîngroşat este de 20-25 m, a
amestecului îngroşat de 50-70 m; durata continuă de aruncare a flăcărilor este de 6 secunde.

8.3. Confecţionarea şi folosirea mijloacelor incendiare improvizate

Se cunoaşte că folosirea acestor mijloace improvizate de incendiare, a fost făcută încă din timpul celui de-
al doilea război mondial, atât pentru nimicirea personalului, cât şi pentru distrugerea tehnicii de luptă (tancuri,
maşini de luptă, etc.). Motivul folosirii acestora a constat în faptul că erau uşor de confecţionat cu materiale la
îndemâna militarilor (recipienţi din sticlă, lichide combustibile), având în vedere şi numărul mic de aruncătoare de
flăcări şi situaţiile de luptă care apăreau în fiecare moment.
Aceste mijloace incendiare improvizate se confecţionează din următoarele materiale: recipienţi de sticlă
cu o capacitate de 0,5; 0,75 şi 1,00 litru, lichide combustibile (benzină, motorină, petrosin, gaz), dopuri pentru
etanşare, cârpe, câlţi, cauciuc sintetic sau natural, fitil pentru aprindere. Acestea se numesc sticle incendiare sau
coktailuri Molotov. Ca o paranteză privind folosirea lor în ţara noastră, aceasta s-a făcut după Decembrie ’89 în
acţiunile violente din stradă şi la anumite obiective (Guvern, Televiziune, M.I., etc.).
Modul de confecţionare este următorul: se umple o sticlă cu un lichid combustibil, cu ajutorul unei pâlnii,
în care se introduc câlţi, bucăţi de cauciuc tăiate în prealabil; la gura sticlei se introduce un fitil de cârpă, care să
ajungă în lichid, apoi se introduce dopul de etanşare, care fixează şi fitilul. Fitilul se umezeşte în lichidul
combustibil, datorită proprietăţii de absorţie a materialului.
 Pentru folosire se identifică obiectivul, se aprinde capătul fitilului (chibrit, brichetă, etc.), după care se
aruncă în obiectiv, astfel să se spargă sticla, fapt ce permite împrăştierea conţinutului şi aprinderea acestuia,
ducând în final la incendierea obiectivului. În funcţie de natura sau materialul din care este confecţionat obiectivul,
sau de mărimea acestuia se pot folosi mai multe sticle incendiare.

8.4. Protecţia împotriva substanţelor incendiare şi tehnica stingerii echipamentului şi a mijloacelor individuale
de protecţie
Protecţia personalului împotriva efectelor substanţelor incendiare trebuie să răspundă în condiţiile
războiului modern unei game largi de măsuri care să asigure oportunitate şi eficacitate.
În acest scop, pentru protecţia personalului pot fi folosite în funcţie de situaţie, lucrările de apărare
executate, tancuri, mijloace blindate, mijloace de protecţie individuală, pelerinele şi prelatele din dotare. De
asemenea, personalul se mai poate orienta spre: şanţuri, gropi, clădiri din piatră, ziduri, coroane verzi ale
copacilor, etc.
Personalul care se găseşte în zona de acţiune a substanţelor incendiare, trebuie să părăsească în grabă
zona, orientându-se spre spaţii neincendiate şi sigure din punctul de vedere al posibilităţii incendierii acestora.
În cazul incendierii personalului, nu este indicată înlăturarea prin ştergere a substanţei incendiare; în
astfel de cazuri se recomandă limitarea zonelor de ardere prin acoperire cu pământ, nisip, zăpadă şi mijloace
improvizate. După localizarea focului, pentru a exclude posibilitatea autoaprinderii amestecului incendiar stins
care conţine şi fosfor, pe porţiunile vătămate se aplică feşi umezite cu apă sau soluţie de sulfat de cupru 5%. Cu
aceste soluţii se poate stropi îmbrăcămintea sau mijloacele individuale de protecţie.

Măsuri de prevenire a accidentelor pe timpul lucrului cu substanţe incendiare

Pentru prevenirea accidentelor pe timpul lucrului cu substanţe incendiare, trebuie respectate următoarele
măsuri şi reguli:
* respectarea regulilor de manipulare a substanţelor incendiare;
* folosirea de materiale în bună stare;
* respectarea modului în care se confecţionează mijloacele incendiare improvizate;
* respectarea tuturor indicaţiilor conducătorului şedinţei;
* alegerea terenului în care se execută partea practică;
* instruirea militarilor ce urmează să execute practic problemele de învăţat;
* supravegherea de către conducătorul şedinţei a militarilor care lucrează practic la confecţionare
mijloacelor incendiare improvizate.
 CAPITOLUL 9
Topografie militară

9.1. Forma şi dimensiunile pământului

Preocupări în domeniul topografiei au existat încă din antichitate când marii gânditori ai filosofiei,
matematicii, astronomiei, astrologiei s-au ocupat şi de întocmirea hărţilor, cu posibilităţile materiale şi tehnice la
nivelul epocii respective.
Rezultatele au fost folosite apoi de navigatori în deceniile şi secolele următoare, cât şi de comandanţii
trupelor în acţiunile militare desfăşurate. De remarcat că modul actual de prezentare a hărţilor topografice are la
bază nevoile militare atât în apărare, cât şi în ofensivă.
Forma şi dimensiunile Pământului constituie elemente de bază în geodezie, astfel forma suprafeţei
terestre determină caracterul deformărilor care intervin prin proiectarea unei suprafeţe curbe pe o suprafaţă plană,
iar dimensiunile determină proporţia de reducere la o scară convenabilă a detaliilor ce se reprezintă pe hartă.
Pentru a se executa proiecţia suprafeţei Pământului pe o suprafaţă plană, a fost necesar mai întâi să se
determine matematic forma şi dimensiunile acestuia. Pământului îi corespunde ca formă proprie geoidul – a cărei
suprafaţă echipotenţială coincide cu suprafaţa liniştită a mărilor şi oceanelor, prelungită pe sub continente şi care
este perpendiculară în orice punct al ei pe direcţia verticalei în punctul respectiv.
Suprafaţa geoidului nu este uniformă, ci prezintă neregularităţi datorate atât denivelărilor scoarţei terestre,
cât şi eterogenităţii masei Pământului, totodată măsurătorile geodezice şi topografice se execută în mod real pe
suprafaţa topografică care nu este alta decât suprafaţa fizică, determinată de formele de relief.
În modul acesta suprafaţa geoidului nu poate fi determinată în mod riguros geometric şi matematic, motiv
pentru care s-a adoptat o suprafaţă care să corespundă acestor cerinţe, suprafaţă care s-a considerat ca fiind
obţinută prin învârtirea unei elipse în jurul axei sale mici, denumindu-se elipsoid de referinţă.
Neregularităţile, ondulaţiile suprafeţei geoidului, faţă de suprafaţa elipsoidului în aceste condiţii sunt
puţin pronunţate, abaterea pe verticală între geoid şi elipsoid înregistrează valori de până la 50 m.
România foloseşte în cartografie elipsoidul de referinţă Krasovski, după care s-au determinat următoarele
elemente:
* lungimea ecuatorului …………………… 40.075,704 Km;
* lungimea meridianului ………………….. 40.008,548 Km;
* lungimea medie a arcului de meridian de 1o 111,135 Km;
* suprafaţa Pământului ………………… 510.083.000 Km2;
* suprafaţa uscatului …………………… 148.628.000 Km2;
* raza medie a Pământului (considerat sferă) … 6371,11 Km.
* suprafaţa oceanelor( 70,98% )................. 362.033.000 Km2.
Cu toate că suprafaţa elipsoidului este o suprafaţă geometrică, determinările, calculele geodezice şi alte
măsurători se fac totuşi cu unele greutăţi. Având în vedere că turtirea la poli, după elipsoidul Krasovski este de
1:298,3 ( semiaxa mică diferă cu 21 Km faţă de semiaxa mare ), în calcule practice şi lucrări pe suprafeţe cu
întindere mică se consideră că Pământul are formă sferică; în consecinţă se mai întâlneşte frecvent noţiunea de
glob terestru.

9.2. Puncte, linii, direcţii şi unghiuri caracteristice pe globul terestru

Elementele şi noţiunile de bază în topografia militară:
* axa polilor este axa imaginară care trece prin centrul Pământului şi în jurul căreia Pământul execută
mişcare de rotaţie;
* polii geografici sunt punctele unde axa polilor intersectează suprafaţa Pământului;
Polii geografici sunt cunoscuţi sub denumirea de polul nord geografic şi polul sud geografic; faţă de polul
nord geografic este stabilită şi direcţia nordului geografic, care nu este altceva decât direcţia meridianului
geografic către polul nord. Faţă de această direcţie, stabilită ca fiind de referinţă, se execută lucrările geodezice,
topografice şi cartografice.
* planul ecuatorului pământesc este planul perpendicular pe axa polilor care trece prin centrul
Pământului. Intersecţia acestui plan cu suprafaţa Pământului este ecuatorul. Celelalte linii de intersecţie ale
suprafeţei Pământului cu planuri paralele la planul ecuatorului se numesc paralele;
* planul meridianului geografic este planul care trece prin axa polilor, intersecţia acestuia cu suprafaţa
Pământului este meridianul geografic;
* azimutul geografic, notat “Ag”, este unghiul format de direcţia nordului geografic şi o direcţie oarecare
ce trece printr-un punct de pe suprafaţa Pământului;
 * azimutul magnetic, notat “Am”, este unghiul format de direcţia nordului magnetic şi o direcţie oarecare
ce trece printr-un punct de pe suprafaţa Pământului;
Se concluzionează că pe suprafaţa Pământului există polul sud şi nord geografic care sunt determinaţi cu
precizie prin calcule şi măsurători şi polul sud şi nord magnetic, determinaţi cu ajutorul acului magnetic al busolei.
În comparaţie cu polii geografici, polii magnetici nu sunt stabili.
* declinaţia magnetică, notată “Dm”, este unghiul format de direcţia nordului geografic şi direcţia
nordului magnetic sau diferenţa dintre valoarea în grade a azimutului geografic şi a celui magnetic.
Declinaţia magnetică are valori pozitive (+Dm) când acul magnetic se abate către est faţă de meridianul
geografic sau valori negative (-Dm) când acul magnetic se abate către vest faţă de meridianul geografic.
Declinaţia magnetică are valori diferite datorită instabilităţii polilor magnetici. Variaţiile declinaţiei
magnetice se datorează unor cauze în timp şi locale.
Variaţiile declinaţiei magnetice în timp pot fi clasificate astfel:
a) Periodice:
* seculară – în decurs de 640 ani; atinge valori maxime de 20o-30o;
* anuală;
* lunară;
* diurnă – este cea mai importantă şi atinge valori maxime de 20’-30’ între orele 08 şi 14, mai
pronunţată în zilele însorite de vară.
b) Accidentale: care apar odată cu Aurora Boreală sau Australă, furtuni magnetice, descărcări
electrice.
Variaţiile declinaţiei magnetice, locale, sunt datorate structurii anumitor roci, existenţei unor minereuri şi
metale care influenţează acul magnetic.
Anomalia magnetică apare atunci când sunt abateri faţă de uniformitatea variaţiei declinaţiei magnetice.
În urma măsurătorilor executate, privind declinaţia magnetică, s-au întocmit hărţi magnetice care au
trasate curbe, numite izogone, care unesc puncte cu valori egale ale declinaţiei magnetice.
(Izo = egal; gona = declinaţie).

9.3. Sisteme de coordonate

Coordonatele geografice
Poziţia unui punct pe suprafaţa Pământului se defineşte prin coordonatele geografice: latitudine (  ) şi
longitudine (  ).
Latitudinea se defineşte ca unghiul diedru, format de planul ecuatorului şi verticala locului într-un punct
considerat; se măsoară de la ecuator spre nord (latitudine nordică) şi spre sud (latitudine sudică) de la 0 o la 90o.
Punctele situate pe aceeaşi paralelă au aceeaşi latitudine.
Longitudinea se defineşte ca fiind unghiul diedru format de planul meridianului origine (Greenwich) şi
planul meridianului ce trece printr-un punct considerat; se măsoară de la meridianul Greenwich spre est
(longitudine estică) şi spre vest (longitudine vestică) de la 0o la 180o. Punctele situate pe acelaşi meridian au
aceeaşi longitudine.
Longitudinea se mai poate calcula din diferenţa de ore, considerată la un moment dat, între două localităţi
de pe glob, cunoscându-se faptul că Pământul face în 24 de ore o rotaţie completă, rezultă că în timp de o oră, se
va roti cu 15o, ceea ce reprezintă de fapt, fusul orar.
Determinarea coordonatelor geografice ale unui punct
Pentru a afla coordonatele geografice ale unui punct oarecare de pe hartă, se procedează astfel:
- se duc din acest punct paralele la cadrul geografic până intersectează latura de vest şi de sud a acestuia;
- se determină coordonatele geografice ale colţului de sud-vest ale foii de hartă;
- se determină creşterile pe latitudine şi pe longitudine până la intersecţia paralelelor duse din punctul
considerat;
- se adaugă aceste creşteri la valorile colţului de sud-vest al hărţii.
Felul latitudinii şi longitudinii este dat de sensul de creştere a valorii meridianelor şi paralelelor, astfel
valorile paralelelor crescând spre cadrul de nord, latitudinea va fi nordică, iar valorile meridianelor crescând spre
cadrul de est, longitudinea va fi estică.
Coordonatele rectangulare
Poziţia unui punct în plan se defineşte prin coordonatele rectangulare X şi Y, adică depărtarea punctului
respectiv faţă de un sistem de axe considerat. Axa XX se numeşte abscisă, iar YY′ se numeşte ordonată; punctul
de intersecţie O se numeşte originea sistemului de coordonate. În topografie axa absciselor coincide cu linia
meridianului care trece prin punctul de origine al sistemului, iar drept direcţie pozitivă a acestei axe se ia direcţia
nord.
 Pentru determinarea poziţiei unui punct M faţă de axele de coordonate, se duc pe ambele axe
perpendicularele Mm şi Mm1. Segmentele Om şi Om1 determină poziţia punctului M în plan şi sunt coordonatele
rectangulare ale punctului M, care se notează M(XmYm’). Un alt punct N va avea coordonatele N(Xn,Yn).
Determinarea coordonatelor rectangulare ale unui punct
Intersecţia meridianului axial al unui fus cu ecuatorul sau cu oricare dintre paralele se face sub un unghi
drept. De asemenea s-a arătat că punctul de intersecţie al proiecţiilor meridianului axial cu proiecţia ecuatorului se
consideră drept origine a axelor de coordonate rectangulare plane, pentru fiecare fus în parte.
Pentru uşurarea determinării coordonatelor, fiecare hartă topografică este împărţită în pătrate prin
carioajul rectangular, care este trasat în funcţie de scara hărţii. Acest caroiaj are liniile paralele la axele de
coordonate. Cu ajutorul caroiajului, coordonatele rectangulare ale unui punct oarecare se determină în raport cu
liniile pătratului în care se află, valorile în kilometri ale mărimilor x şi y fiind înscrise în cadrul rectangular al
hărţii.
Pentru determinarea coordonatelor rectangulare se procedează astfel:
- în primul rând se determină valorile coordonatelor rectangulare ale colţului de sud-vest al pătratului în
care se află punctul;
- se duc din punctul respectiv perpendiculare pe laturile de vest şi de sud ale pătratului respectiv;
- în interiorul pătratului se măsoară cu o riglă gradată creşterile Δx şi Δy faţă de laturile de sud şi de vest
ale pătratului respectiv;
- cunoscând scara hărţii, se efectuează operaţia de transformare şi se obţin creşterile reale din teren;
- coordonatele rectangulare ale punctului se obţin prin adăugarea acestor creşteri la coordonatele colţului
de sud-vest al pătratului.
În mod analog, prin operaţii inverse, se poate determina şi pe hartă poziţia unui punct ale cărui
coordonate sunt cunoscute.
DETERMINAREA COORDONATELOR
RECTANGULARE

X = 4.881,5 km
Y = (5) 624,5 km
 9.4. Harta şi planul topografic. scara hărţilor şi determinarea distanţelor pe hartă
9.4.1. Noţiuni generale despre cartografie
Cartografia este ştiinţa care se ocupă cu studiul hărţilor privind conţinutul, metodele şi procesele
tehnologice de redactare, întocmire şi reproducere a lor.
Cartografia se împarte în:
* cartografia matematică;
* redactarea hărţilor;
* editarea hărţilor.
Cartografia matematică studiază proiecţiile cartografice precum şi relaţiile funcţionale între coordonatele
punctelor din teren şi reprezentarea lor pe hartă.
Redactarea hărţilor şi întocmirea lor studiază metodele de construcţie a originalelor hărţilor.
Editarea hărţilor este ramura cartografiei care se ocupă cu studierea metodelor şi procedeelor tehnologice
de reproducere şi multiplicare a hărţilor.
Cartografia s-a impus încă din cele mai vechi timpuri datorită cerinţelor nevoilor economice şi
comerciale, precum şi a cerinţelor acţiunilor militare. Este suficient să amintim că în cel de-al doilea război
mondial s-a consumat un volum de peste cinci miliarde foi pe hartă.

9.4.2. Noţiuni asupra proiecţiilor cartografice

Proiecţia presupune reprezentarea pe un plan a unei porţiuni din suprafaţa Pământului. Elementele care
trebuie cunoscute pentru a efectua proiectarea unei hărţi, sunt:
* planul de proiecţie este suprafaţa pe care se face proiectarea;
* punctul central al proiecţiei;
* punctul de vedere – locul unde este situat ochiul observatorului;
* scara de reprezentare;
* reţeaua geografică şi rectangulară, respectiv meridianele, paralelele şi reţeaua kilometrică.
Clasificarea proiecţiilor se face după două criterii:
* după caracterul deformărilor;
* după aspectul reţelei cartografice.
După caracterul deformărilor se cunosc următoarele proiecţii:
* proiecţiile conforme sunt proiecţiile în care unghiurile nu se deformează, adică unghiurile
măsurate în teren au aceeaşi valoare cu cele din planul de proiecţie. Are largă aplicare la hărţile militare (ariile nu
sunt egale);
* proiecţiile echivalente sunt proiecţiile în care se păstrează egalitatea dintre suprafeţele de pe
elipsoid şi cele reprezentate în planul de proiecţie (ariile sunt egale). Se aplică la hărţile cadastrale;
* proiecţiile arbitrare nu sunt nici conforme şi nici echivalente, deformează atât unghiurile cât şi
suprafeţele.
După aspectul reţelei cartografice:
* proiecţiile perspective sau proiecţiile în care suprafaţa terestră se ia drept suprafaţa sferei de rază
R.
* proiecţiile conice, în care meridianele se reprezintă prin linii convergente într-un punct, iar
paralele prin arce de cercuri concentrice.
* proiecţiile cilindrice în care meridianele se reprezintă prin linii drepte paralele între ele. Se
foloseşte la întocmirea hărţilor de navigaţie maritimă şi aeriană.
În afară de cele reprezentate mai sus, se mai cunosc şi alte proiecţii:
- azimutale;
- pseudoconice;
- policonice.

9.4.3. Proiecţia cilindrică transversală conformă GAUSS

Începând cu anul 1951 s-a introdus pentru prima dată sistemul de proiecţie GAUSS.
GAUSS, a pus bazele proiecţiei cilindrice transversale, între anii 1825-1830, care are marele avantaj că se
poate aplica fără limită, de la un pol la celălalt pe fâşii (fuse) de 6 o sau 3o, în funcţie de precizia urmărită în
reprezentare. Datorită acestui fapt sistemele de coordonate sunt uniforme, iar numărul relativ mic.
Primele calcule, formule de lucru, ale acestei proiecţii au fost date de către KRÜGER în 1912, care face
ca în literatura de specialitate să poarte denumirea de proiecţia GAUSS – KRÜGER.
 În proiecţia cilindrică transversală GAUSS, proiectarea se execută pe suprafaţa unui cilindru tangent la
suprafaţa elipsoidului terestru, nu la ecuator, ci după un meridian. Elipsoidul terestru atinge suprafaţa interioară a
cilindrului după meridianul P 1 P 2 care este în acelaşi timp şi un cerc mare al elipsoidului.
Pentru reprezentarea elipsoidului terestru în plan, se impun următoarele condiţii:
* conformitatea reprezentării;
* meridianul axial să aibă forma unei drepte perpendiculare pe proiecţia ecuatorului faţă de care toate
celelalte meridiane sunt curbe oarecare, dispuse în mod sistematic;
* păstrarea lungimilor în lungul meridianului axial;
* paralelele să fie curbe oarecare, dispuse simetric faţă de proiecţia ecuatorului.
Proiectarea suprafeţei terestre se face pe fuse de 6o longitudine.
Axele de coordonate rectangulare coincid cu proiecţia meridianului axial şi cu proiecţia ecuatorului.

9.5. Harta şi planul topografic

Harta este o prezentare micşorată pe un plan a întregii suprafeţe a Pământului, la o scară convenabil
aleasă, sau a unei porţiuni din teren.
Planul topografic este acea reprezentare ce conţine suprafeţe mici, a căror ridicare şi reprezentare nu sunt
influenţate de forma sferică a Pământului.

9.5.1.Cadrul hărţilor în proiecţia Gauss

Hărţile topografice sunt limitate de un cadru interior, reprezentat de cele patru laturi ale hărţilor care
limitează imaginea hărţii.
Laturile de nord şi sud ale hărţii reprezintă paralele geografice, iar cele de est şi vest reprezintă
meridianele geografice.
Cadrul geografic, se află la 8 mm de cadrul interior, pe el fiind marcate, prin segmente, minutele şi
secundele.
Valorile coordonatelor geografice, care materializează poziţia geografică pe glob a fiecărei foi de hartă
sunt trecute în fiecare colţ de hartă.
Elementele unei foi de hartă (le întâlnim la hărţile 1:25000 – 1:200.000):
* cadrul interior;
* cadrul geografic;
* cadrul exterior – ornamental;
* teritoriul cuprins;
* nomenclatura şi denumirea foii;
* caracterul hărţii;
* nomenclatura foilor vecine;
* textul prin care se interzice multiplicarea;
* elementele conţinutului hărţii;
* indicaţii, valori ale declinaţiei magnetice, convergenţa meridianelor;
* schema declinaţiei magnetice;
* scara numerică, grafică şi naturală a hărţii;
* scara pantelor;
* schema frontierelor de stat;
* indicaţii redacţionale.

9.5.2. Reţeaua rectangulară

Pentru măsurări metrice pe hartă se foloseşte o reţea rectangulară (kilometrică), cu ajutorul ei se pot
determina coordonatele rectangulare ale oricărui punct de pe hartă.
Reţeaua rectangulară este un sistem de drepte paralele cu axele de coordonate adoptate, adică cu
proiecţia ecuatorului şi proiecţia meridianului axial al fiecărui fus.
Reţeaua rectangulară este trasată pe hărţile topografice la scările 1:25.000 – 1:200.000. Liniile reţelei
rectangulare sunt separate una de alta printr-un număr întreg de kilometri.
* la scara 1:25.000 din 4 în 4 cm, adică din 1 Km în 1 Km;
* la scara 1:50.000 din 2 în 2 cm – 1 Km – 1 Km;
* la scara 1:200.000 din 2 în 2 cm – 4 Km – 4 Km.
 Valorile caroiajului kilometric sunt înscrise între cadrul interior şi cel geografic prin grupe de patru cifre.
Pe laturile de nord şi de sud, prima cifră din grupul celor patru care marchează kilometrul, arată numărul fusului,
deci în calcul se iau în consideraţie numai următoarele trei cifre.

9.5.3. Scheletul şi nomenclatura hărţilor

Clasificarea hărţilor topografice militare:
* hărţi la scară mare: 1:25.000; 1:50.000; 1:100.000;
* hărţi la scară mică: 1:200.000; 1:500.000; 1:1.000.000.
La Congresul Internaţional de Geodezie şi Geografie din 1924, s-a propus şi adoptat un sistem
internaţional de nomenclatură pentru harta lumii la scara 1:1.000.000, însuşită şi de ţara noastră, pentru harta
modernă în proiecţia GAUSS – KRÜGER.
Acest sistem se bazează pe împărţirea globului terestru (elipsoidului) în fuse sferice din 6o în 6o, pe
longitudine, plecând de la meridianul 180o (meridianul Pacificului – opusul meridianului Greenwich) spre est şi
împărţirea în zone sferice din 4o, latitudine, plecând de la Ecuator spre cei doi poli.
Rezultă un număr de 60 fuse sferice numerotate de la 1-60 şi un număr de 44 zone (22 la nord şi 22 la sud
de ecuator) între 0o şi 88o, latitudine nordică şi sudică notate cu litere majuscule ale alfabetului latin de la A la V –
pentru emisfera sudică se specifică prin litera S (ex.: SA, SV).
Scheletul pentru foile de hartă la scara 1:1.000.000 este dat de formele trapezoidale ce iau naştere ca
urmare a împărţirii suprafeţei pământului în fuse şi zone. Fiecare trapez corespunde unei foi de hartă la scara
1:1.000.000.
Ţara noastră fiind cuprinsă între meridianele 20o 15’ şi 29o 41’ longitudine estică şi paralele de 43o 37’ şi
48o 15’ latitudine nordică, va fi cuprinsă în sistemul de nomenclatură internaţională în trapezul L-34 (Cluj) limitat
de meridianele de 18o şi 24o longitudine estică şi paralele de 44o şi 48o latitudine nordică şi trapezul L-35
(Bucureşti) cuprins între meridianele 24o şi 30o longitudine estică şi paralele 44o şi 48o latitudine nordică.
Celelalte părţi ale teritoriului vor fi cuprinde în trapezele (foile de hartă) M-34; M-35; K-34 şi K-35.
Nomenclatura hărţilor este sistemul de numerotare şi de însemnare a foilor hărţii pentru a se deosebi
între ele şi este înscrisă deasupra laturii de nord: - ex.: L-35-125-A (TUNARI).
O hartă la scara 1:1.000.000 va avea nomenclatura formată dintr-o literă mare a alfabetului latin citit pe
verticală (paralelă) de jos în sus şi de două cifre arabe (pentru ţările situate la est de Greenwich până la 180 o
longitudine estică). Exemplu: L-35 (L – reprezintă zona delimitată de paralele şi 35 – reprezintă coloana delimitată
de meridiane).
Harta la scara 1:1.000.000 a fost luată ca bază pentru hărţile topografice la scări mai mari.
L-35 = 1:1.000.000
Harta la scara 1:1.000.000 (L-35) este împărţită în 4 foi de hartă, la scara 1:500.000 notate fiecare cu
literele mari ale alfabetului latin A, B, C, D.
L-35-A = 1:500.000 (3o longitudine, 2o latitudine).
Harta la scara 1:1.000.000 a fost împărţită în 36 foi de hartă numerotate cu cifre romane I-XXXVI.
L-35-XXXVI = 1:200.000 (1o longitudine, 40o latitudine).
Foaia de hartă la scara 1:1.000.000 a fost împărţită în 144 părţi (foi de hartă) numerotate cu cifre arabe 1
la 144.
L-35-144 (30’ longitudine, 20’ latitudine) = 1:100.000.
Foaia de hartă la scara 1:100.000 se împarte în patru foi de hartă notate cu literele mari ale alfabetului
latin – A, B, C, D.
L-34-140-C (15’ longitudine, 10’ latitudine) = 1:50.000.
Foaia de hartă 1:50.000 se împarte în patru foi de hartă numerotate cu primele litere mici ale alfabetului
(a, b, c, d).
L-34-139-C-d = 1:25.000.

Planurile topografice
Pentru planurile la scara 1:10.000 se ia ca bază harta topografică la scara 1:25.000, se împarte în patru foi
egale numerotate cu cifre arabe 1, 2, 3, 4.
L-34-139-B-c-3 = 1:10.000.
Pentru planurile la scara 1:5000 se împarte harta 1:100.000 în 256 părţi (foi) numerotate de la 1 la 256.
L-34.144 (256) = 1:5000.
Pentru planurile 1:2000 se împarte planul 1:5000 în nouă părţi notate cu literele mici ale alfabetului latin
(“a” la “i”).
L-34-52 (256-I) = 1:2.000.
 Mai trebuie adăugat că liniile împărţitoare sunt meridiane şi paralele.

9.5.4. Scările hărţilor şi modul de folosire a lor

Scara hărţilor este raportul de reducere a liniilor sau diferitelor elemente de pe hartă faţă de proiecţiile
orizontale corespunzătoare din teren.
Scara ne arată de câte ori au fost micşorate imaginile de pe teren atunci când au fost reprezentate pe hartă.
În fiecare ţară s-a adoptat un număr limitat de scări, pentru executarea hărţilor topografice. În ţara noastră,
începând cu anul 1951 s-au adoptat următoarele scări: 1:25.000; 1:50.000; 1:100.000; 1:200.000; 1:500.000;
1:1.000.000.
Pe hărţi scara generală se indică de obicei sub trei forme:
* scara numerică;
* scara grafică;
* scara naturală (1 cm = 1000 m).
Scara numerică reprezintă raportul de micşorare pe hartă a unei dimensiuni din teren. Se scrie de obicei
sub formă de fracţie: 1:25.000 – aceasta arată că pe hărţile corespunzătoare toate dimensiunile liniare sunt
micşorate de 25.000 de ori.
Întrucât scara hărţii este raportul dintre lungimea unui segment “d” de pe hartă şi lungimea “D”
corespunzătoare, se poate scrie:

d = lungimea segmentului de hartă;

D = lungimea aceluiaşi segment în teren;
N = numitorul scării respective;
1 = numărătorul scării (m, cm, mm).
De aici relaţiile:
Scara grafică simplă se foloseşte în scopul
înlocuirii calculelor în cazul folosirii scării
(aflăm în
(aflăm distanţa scara)
teren) numerice.
Se construieşte trasând o linie dreaptă,
împărţită în dimensiuni egale între ele şi
potrivite pentru măsurătorile de pe hartă.
(aflăm distanţa pe hartă) Valoarea liniară a unei asemenea gradaţii se
numeşte baza scării (pentru scara 1:25.000-4
cm), iar lungimea în teren corespunzătoare bazei
scării, se numeşte valoarea scării (pentru scara
1:25.000 – 1 Km).
Talonul scării este folosit pentru măsurarea pe hartă a distanţelor mai mici. El se construieşte pe prima
bază a scării (prima gradaţie) şi se numerotează cu cifre.
Scara grafică compusă se foloseşte pentru ca măsurătorile să aibă o precizie mai mare.

9.6. Reprezentarea detaliilor de planimetrie pe hărţile topografice militare

9.6.1. Semnele convenţionale
Semnele convenţionale reprezintă un sistem de notaţii sub formă de simboluri, cu ajutorul cărora se
indică pe hărţi poziţia în teren a diferitelor obiecte şi fenomene, redându-se în acelaşi timp şi caracteristicile lor
cantitative şi calitative.
Clasificare:
* semne convenţionale de contur;
* semne convenţionale de scară;
* semne convenţionale explicative.

Semne convenţionale de contur

Se folosesc pentru reprezentarea pe hartă a acelor detalii a căror configuraţie din teren se poate reda la
scara hărţii. Se mai numesc semne convenţionale la scara hărţii. Exemplu: păduri; mlaştini; grădini, etc.
 Conturul (limitele) acestor detalii este reprezentat pe hartă printr-o figură asemănătoare cu un contur real
din teren. În cazul suprapunerii cu semnele altor elemente (şanţuri, împrejmuiri) conturul nu se mai reprezintă.
Suprafaţa din interiorul conturilor se completează cu semne uniforme, pentru fiecare detaliu din teren. Aceste
semne de completare nu indică poziţia sau dimensiunile obiectelor din teren.

Semne convenţionale de scară

Se folosesc pentru reprezentarea unor detalii din teren, de dimensiuni mai mici, care nu pot fi reprezentate
la scara hărţii. Numărul lor şi dimensiunile depind de scara hărţii, dar indiferent de scară, aceste semne redau
poziţia reală a obiectelor din teren.
Unele detalii sunt reprezentate, pe hărţile la toate scările, prin aceleaşi semne (fântâni, pietre kilometrice,
etc.), altele îşi pot schimba aspectul în funcţie de scara hărţii (localităţile).
Semnele convenţionale de scară nu arată, prin ele înseşi, dimensiunile detaliilor şi de aceea nu se pot
obţine prin măsurare dimensiunile reale ale acestora.

Semne convenţionale explicative

Sunt toate celelalte notări convenţionale ce se fac pe hartă, pentru a scoate în evidenţă unele caracteristici
suplimentare ale detaliilor din teren. Acestea sunt folosite întotdeauna combinat cu celelalte semne convenţionale.
Exemplu: o pădure, cu simbolul ce reprezintă înălţimea, grosimea şi densitatea copacilor. Mai sunt şi inscripţiile şi
cifrele care însoţesc semnele ca: localităţi; râuri; exploatări miniere; uzine; aeroporturi, etc.
Mărimea acestor semne convenţionale este în funcţie de scara hărţii.
De reţinut că, la reprezentarea semnelor convenţionale pe hărţi acestea trebuie să fie clare, expresive şi să
nu aglomereze prea mult harta.

9.6.2. Reprezentarea detaliilor de planimetrie prin semne convenţionale

Reprezentarea punctelor de bază
Punctele de bază reprezintă elementele principale ale hărţilor topografice. Pe hărţile la scările 1:25.000;
1:50.000 şi 1:100.000 se trec punctele astronomice, punctele de triangulaţie şi poligonometrice. Lângă semnele
convenţionale ale punctelor de bază se înscrie cota lor în metri.

Reprezentarea localităţilor:
La hărţile topografice cu scara 1:25.000; 1:50.000; 1:100.000, localităţile se reprezintă prin redarea
caracteristicilor acestora, densitatea construcţiilor, construcţii mari, comunicaţii, pieţe, importanţa politico-
administrativă. Lângă reprezentarea grafică a localităţilor este scrisă denumirea acesteia şi inscripţia prescurtată a
organului local al puterii de stat, numărul de familii.

Reprezentarea construcţiilor industriale

Toate întreprinderile, construcţiile industriale, agricole şi social-culturale sunt reprezentate pe hărţile la
scară 1:25.000; 1:50.000; 1:100.000 prin semne distincte şi nu prin generalizare. Locurile de exploatare la
suprafaţă sau subterane sunt reprezentate prin semne convenţionale de scară, întrucât nu se pot reprezenta la scara
hărţii. Lângă semnele convenţionale sunt trecute inscripţiile care indică felul obiectivului sau al producţiei.

Reprezentarea conductelor, împrejmuirilor, rambleelor, debleelor, liniilor

Din această categorie fac parte:
* liniile electrice pe stâlpi de lemn, metalici, beton;
* liniile de transmisiuni;
* conductele cu construcţiile aferente;
* împrejmuiri de piatră, cărămidă, garduri metalice;
* debleurile (săpături sub nivel);
* rambleele (umpluturi peste nivel).
De reţinut că reţelele electrice, de transmisiuni şi conductele nu se trec în localităţi, ci numai în afara
acestora.

Reprezentarea reţelei de comunicaţii

Comunicaţiile constituie elementele principale pe hărţile topografice militare, având o importanţă
deosebită pentru deplasarea trupelor.
Reprezentarea căilor ferate:
Căile ferate sunt clasificate astfel:
 * după lăţimea ecartamentului: normale şi înguste;
* după numărul liniilor: simple, duble, triple, etc.;
* după stare: în construcţie, în exploatare.
Căile ferate, indiferent de densitatea lor, sunt reprezentate în totalitate pe hărţile topografice. Alături de
căile ferate sunt reprezentate şi construcţiile aferente: - gările, cantoanele, podurile, etc.
Reprezentare drumurilor:
Drumurile sunt reprezentate pe hartă în funcţie de starea lor, împărţindu-se în următoarele categorii:
* autostrăzi cu lăţimea peste 14 m;
* şosele modernizate cu lăţimea peste 6 m;
* şosele cu fundaţia de piatră, nisip, pământ tare;
* drumuri naturale îmbunătăţite;
* drumuri naturale (vicinale);
* drumuri de exploatare de câmp sau forestiere;
* drumuri de iarnă, caravane, poteci.
La reprezentarea drumurilor, şoselelor, se trec pe hartă toate caracteristicile şi construcţiile aferente,
precum şi construcţiile de pe marginea drumului, hoteluri, autogări, cabane, poduri, pietre kilometrice, etc.

Reprezentarea hidrografiei
Reţeaua hidrografică (râuri, pâraie, lacuri, canale) au o importanţă deosebită din punct de vedere militar,
ele putând constitui importante obstacole pentru diferite acţiuni militare.
În funcţie de lăţime, râurile se împart în:
* râuri înguste …………………….. lăţimea până la 60 m;
* râuri mijlocii ……………………. până la 300 m;
* râuri late ………………………… peste 300 m.
Râurile sunt reprezentate pe hartă cu o linie sau două linii, în funcţie de lăţime. Pe râuri, pâraie şi canale
sunt trecute următoarele date: lăţimea în metri, adâncime, natura fundului, direcţia şi viteza de curgere a apei.
Pe hartă sunt reprezentate fântânile de toate categoriile şi izvoarele. Construcţiile hidrotehnice sunt
reprezentate cu semnele lor convenţionale.

9.7. Reprezentarea reliefului pe hărţile topografice militare

9.7.1.Generalităţi despre reprezentarea reliefului
Reprezentarea reliefului pe hartă întâmpină dificultăţi deosebite, care decurg din faptul că relieful este o
formă stereometrică, care trebuie reprezentată în plan. De obicei, relieful unei suprafeţe de teren oarecare este
complex. Cu toate acestea, el trebuie să fie reprezentat pe hartă cât mai clar şi plastic, astfel încât să se poată studia
amploarea formelor sale şi dimensiunile diferitelor neregularităţi ale terenului. Dificultăţile la reprezentarea pe
hartă a reliefului sunt multiple, exemplificare: pe hărţile la scară mare 1:2000 şi 1.5000 se poate reprezenta
microrelieful: în acelaşi timp pe scările la scară mică 1:100.000 şi 1:200.000 se reprezintă macrorelieful.
Prin orice metodă se reprezintă relieful, trebuie să se rezolve următoarele probleme:
* determinarea aspectului general al reliefului, reprezentarea formelor sale caracteristice şi a poziţiilor
relative în spaţiu ale acestora;
* determinarea diferenţelor de nivel relative;
* determinarea gradului de accidentare şi de accesibilitate a terenului;
* determinarea pantei terenului.
Modalităţi de reprezentare a reliefului în tehnica cartografică:
* metoda planului cotat;
* metoda curbelor de nivel;
* perspectivă;
* haşuri;
* tente;
* hipsometrică;
* stereoscopică şi a hărţilor în relief.

9.7.2. Reprezentarea pe hartă a formelor de relief

Se impun câteva observaţii:
(a) Reprezentarea unui con drept se face prin cercuri concentrice, iar cel înclinat se va face prin cercuri
amplasate excentric. În aceeaşi înclinare a unghiului suprafeţei obiectului reprezentat, distanţa dintre curbele de
nivel este egală, iar acolo unde unghiul de înclinare este mai mare, curbele de nivel au tendinţa să se apropie.
 (b) Reprezentarea prin curbe de nivel a unor forme alungite; un plan înclinat, a unei suprafeţe concave.

Valorile curbelor de nivel sunt aşezate întodeauna în aşa fel, încât baza cifrelor să fie orientată spre baza
pantei şi cum se spune în practică – “apa să curgă în capul cifrelor”. –
(c) Ridicăturile şi adânciturile se deosebesc prin aşa numitele “indicatoare de pantă” care sunt liniuţe
scurte trase perpendicular pe curbele de nivel; pentru ridicături indicatoarele de pantă se află la exteriorul curbelor
de nivel şi invers pentru adâncituri (în interiorul curbelor de nivel).
9.7.3.Metoda planului cotat
Constă în a scrie în plan, în dreptul proiecţiei orizontale a fiecărui punct determinat, cota sa. Pentru a da
oarecare expresivitate planului cotat, se obişnuieşte să se traseze pe acesta şi liniile caracteristice ale reliefului.
Cotele – reprezintă altitudinea absolută faţă de nivelul mării. Acestui plan cotat îi lipseşte o doză mare de
expresivitate, plasticitatea este inexistentă, iar amănuntele rămân neclare.
9.7.4. Metoda curbelor de nivel
Este cea mai corespunzătoare metodă de reprezentare a reliefului pe hărţile topografice, cunoscută până în
prezent.
Curba de nivel este locul geometric al punctelor de pe suprafaţa terestră ce au aceeaşi cotă.
Curbele de nivel se obţin prin intersectarea imaginară a suprafeţei terestre cu planuri de referinţă situate la
înălţimi succesive, la distanţe egale şi paralele între ele. Curbele de nivel mai pot fi definite ca fiind proiecţiile
orizontale ale secţiunilor terenului cu planuri orizontale duse la diferite înălţimi.
* echidistanţa naturală ………………. E;
* echidistanţa grafică ………………... e;
* între ele există relaţia ……………… e = E / n - în care “n” este numitorul scării hărţii.
Echidistanţa se alege de regulă în funcţie de scara hărţii şi de accidentaţia terenului.
Echidistanţele sunt: normale, principale, ajutătoare, accidentale.
Reprezentarea pe hartă a formelor de relief prin curbe de nivel se face pornindu-se de la câteva
consideraţii generale privind reprezentarea unor figuri geometrice: con; con înclinat; emisferă; vârf ascuţit; cupă
sferică.
Este important de reţinut faptul că obiectele de aceeaşi formă, indiferent dacă sunt adâncituri sau
ridicături, se reprezintă în acelaşi fel prin curbe de nivel.
În continuare se vor da exemple privind reprezentarea prin curbe de nivel a: văilor; dealurilor;
mameloanelor; găvanelor; creasta; şaua, etc.
Reprezentarea formelor caracteristice de relief prin curbe de nivel
 Pe hărţile topografice militare dealul şi mamelonul sunt reprezentate prin curbe de nivel închise. Curba de

nivel din interior are valoarea cea mai mare (cea mai mică).
PANTĂ UNIFORMĂ PANTĂ NEUNIFORMĂ

Depresiunea este reprezentată prin curbe de nivel închise, indicatoarele de pantă fiind orientate spre
interiorul curbelor de nivel.

Creasta (culmea, botul de deal, crupa) este reprezentată prin curbe de nivel de forme alungite,
îndreptându-se în sensul de coborâre a liniei de despărţire a apelor.
Valea este reprezentată prin curbe de nivel alungite ca şi în cazul crestelor, dar convexitatea acestora sunt
dirijate în sensul de urcare a talvegului.

Şaua se reprezintă prin curbe de nivel închise, remarcându-se prezenţa a două vârfuri şi a unui gât al şeii.
În natură, şi în consecinţă şi pe hartă, nu se întâlnesc niciodată aceste forme în mod izolat, ci într-o

strânsă corelaţie în funcţie de caracteristicile zonei reprezentate.

Pe hărţi versanţii ce depăşesc unghiul de înclinare de 40 o nu se mai reprezintă prin curbe de nivel, întrucât
acestea nu mai pot fi trasate cu echidistanţa grafică admisă
 Unele forme de teren ca movilele, gropile, malurile, debleuri, rambleuri, stânci, grohotişuri, etc., nu se
trec prin curbe de nivel, ci cu ajutorul semnelor convenţionale.
Din cele de mai sus rezultă că, o hartă în care relieful este reprezentat prin metoda curbelor de nivel, are o
serie de proprietăţi foarte valoroase şi că această metodă de reprezentare, pe lângă faptul că este simplă, este în
acelaşi timp şi cea mai precisă, până în prezent.

9.7.5. Alte metode de reprezentare

* prin haşuri, versanţii se acoperă cu acestea (se haşurează). Terenurile plate, şesuri, câmpii, nu se
haşurează. În final dă impresia unor umbre: cu cât panta este mai mare, cu atât va primi mai puţină lumină. Este
însă o metodă greoaie, meticuloasă;
* prin tente cu umbrire; metoda constă în îngroşarea umbrelor în funcţie de panta terenului, cu culori gri
sau bistru, aplicate cu intensităţi diferite după gradul de înclinare a pantelor, obţinându-se un bun efect plastic;
* hărţile în relief reprezintă cel mai modern mod de reprezentare a reliefului pe hărţile topografice. Îşi
găseşte aplicativitatea la hărţile strategice, în special la scări mici. Metoda constă în reprezentarea reliefului cu
ajutorul punctelor cotate şi al curbelor de nivel, după procedee obişnuite pe un material de bază ce poate fi uşor
modelat (faţă de material plastic) prin operaţiune de vacuumare, în maşini speciale. pentru expresivitate relieful
reprezentat se colorează după acelaşi procedeu (hipsometrică);
* metoda hipsometrică presupune folosirea culorilor care acoperă spaţiile dintre curbele de nivel,
intensitatea fiind în funcţie de înălţime, adâncimea ridicăturilor, şesurilor, apelor;
* procedeul perspectivei s-a aplicat din cele mai vechi timpuri (XVIII) – Stolnicul C. Cantacuzino (1700)
sau D. Cantemir (1737). Procedeul constă în reprezentarea neregularităţilor suprafeţei terestre şi mai ales a
ridicăturilor prin desenare în profil, fiind apoi umbrite (haşuri);
* procedeul stereoscopic constă în reprezentarea reliefului tot prin curbe de nivel, desenate pe hartă în
două culori complementare (roşu şi albastru). Citirea hărţii se face cu ajutorul unor ochelari cu lentile colorate în
aceleaşi culori. Metoda este din ce în ce mai rar folosită.

9.7.6. Citirea hărţilor topografice militare

Este o deprindere practică care se formează după ce militarul şi-a însuşit cunoştinţele necesare despre
hărţile topografice. Citirea hărţii are un rol foarte important în efectuarea cunoaşterii terenului, a organizării şi
desfăşurării unor acţiuni militare.
O citire completă a hărţii presupune cunoaşterea în primul rând a elementelor hărţii, apoi a semnelor
convenţionale cu ajutorul cărora au fost reprezentate pe hărţile topografice elementele terenului (detaliile de
planimetrie).
O hartă topografică poate fi citită complet (întreaga foaie de hartă), o porţiune din hartă sau pe o anumită
direcţie. Indiferent ce fel de citire se execută, cu acest prilej, se scot în evidenţă următoarele elemente:
* configuraţia generală a terenului;
* construcţiile industriale, social-politice şi culturale ce prezintă interes militar;
* reţeaua de comunicaţii;
* reţeaua hidrografică.
Executând în felul acesta citirea hărţii, putem obţine date importante asupra terenului fără a face o
recunoaştere la faţa locului.
Metoda se recomandă a fi folosită în situaţia în care nu sunt condiţii pentru a ne deplasa în zonele
viitoarelor acţiuni.

9.8 Probleme ce se pot rezolva pe harta la cabinet

9.8.1 Determinarea distanţelor
Determinarea distanţelor pe hărţile topografice se face prin diferite procedee, în funcţie de exactitatea ce
se impune.
*cu folosirea riglei gradate.
Cu rigla gradată se măsoară, în linie dreaptă, distanţa de pe hartă a cărei mărime din teren ne este
necesară.
Exemplu: să presupunem că pe o hartă topografică la scara 1:50 000 am măsurat cu rigla o distanţă de 57
mm. Valoarea unui mm. la scara hărţii fiind de 50 m., rezultă că distanţa corespunzătoare din teren va avea
lungimea de 57 x 50 , adică de 2850 m.
Acest rezultat este afectat de erorile de gradare a riglei, de punctarea pe cele două extremităţi ale distanţei
şi de precizia de întocmire a hărţii.
 *cu folosirea scării grafice simple.
Folosind un compas distanţier, se ia de pe hartă distanţa a cărei mărime trebuie cunoscută în teren.
Compasul astfel desfăcut se aplică pe scara grafică, în aşa fel încât vârful piciorului drept să coincidă cu una din
diviziunile de la dreapta zeroului, iar vârful piciorului stâng să se situeze în interiorul talonului.
Se citesc apoi distanţele dintre zero şi vârful fiecărui picior al compasului. Cele două valori se adună,
obţinându-se distanţa căutată.
*cu folosirea scării grafice compuse.
Dacă este nevoie de o precizie mai mare, atunci distanţele se determină cu ajutorul scării grafice
compuse. Folosirea acestui procedeu ridică de zece ori precizia asigurată de scara grafică simplă
Cu compasul distanţier se încadrează pe hartă distanţa dintre obiectele considerate. Cu compasul astfel
desfăcut se trece pe scara grafică compusă, aşezându-se vârful A pe una din diviziunile kilometrice în aşa fel încât
vârful B să se situeze în interiorul talonului scării.
Dacă vârful B se găseşte exact pe o diviziune a sutelor de metri a talonului, atunci distanţa se obţine ca şi
la folosirea scării grafice simple; dacă vârful B este plasat între două diviziuni de sute de metri, atunci vârful B al
compasului se coboară până când atinge una din liniile transversale ale diviziunilor- zeci de metri, urmărindu-se ca
vârful A să rămână pe aceeaşi diviziune kilometrică.
*cu folosirea curbimetrului.
Pentru determinarea distanţelor pe diferite trasee curbe sau sinuoase se poate folosi un instrument simplu,
numit curbimetru.
Pentru măsurarea distanţei acul indicator al curbimetrului se fixează pe zero; se aşează apoi rotiţa
curbimetrului la punctul iniţial, după care se execută deplasarea pe traseul dorit, ţinând curbimetrul în poziţie
verticală şi fără a-l ridica de pe hartă până la punctul final al traseului.
Pentru curbimetrele ale căror cadrane sunt divizate centimetric, distanţa măsurată se înmulţeşte cu
numitorul scării numerice a hărţii pe care s-a lucrat, obţinându-se distanţa reală din teren.
Exemplu: dacă pe o hartă la scara 1:50 000 s-au citit pe cercul gradat al curbimetrului 22 cm., distanţa
respectivă di teren va fi de 22x50 000.
Pentru a îmbunătăţi rezultatele se repetă măsurările de câteva ori, după care se face media. Precizia
măsurării, pentru liniile curbe cu sinuozităţi mijlocii, este de 1/50 din lungimea măsurată, iar pentru liniile foarte
sinuoase, de 1/25 din lungimea măsurată.

9.8.2 Construirea profilurilor

Profilul topografic este o secţiune verticală prin suprafaţa Pământului. Este folositor în scopuri militare
pentru o mai bună clarificare a caracteristicilor reliefului.
Pentru a-l obţine cât mai precis şi repede, profilul topografic se construieşte pe hârtie milimetrică sau
special caroiată.

Profilul complet
Pentru întocmirea profilului se execută următoarele operaţii:
- pe harta topografică se trasează o linie dreaptă între punctele pe a căror direcţie este necesar profilul;
- pe această linie se aşează marginea hârtiei milimetrice pe care se va construi profilul. Pe marginea
hârtiei se raportează prin linioare toate punctele caracteristice de pe linia AB: curbele de nivel, cotele, punctele de
intersecţie cu talvegul văilor, cumpenele de apă etc., în dreptul cărora se trec valorile respective.
- pe marginea din stânga a hârtiei, după ce a fost scoasă de pe hartă, se întocmeşte o scară arbitrară a
înălţimilor, care va cuprinde valorile curbelor de nivel intersectate de linia profilului şi valorile altitudinale ale
punctelor caracteristice; intervalul dintre liniile orizontale ale acestei scări va fi considerat convenţional drept
echidistanţă a hărţii;
- se trece la stabilirea punctelor de contur ale profilului: ele se obţin la intersecţia perpendicularelor
ridicate pe dreapta AB din fiecare punct caracteristic, cu liniile orizontale ale scării înălţimilor, toate punctele
obţinute corespunzătoare altitudinilor punctelor respective,
- toate punctele obţinute se unesc printr-o linie curbă continuă, uşor rotunjită, care va reprezenta profilul
formei terenului pe direcţia considerată.

Profilul simplificat
În cazul unor zone în care curbele de nivel sunt dese ( regiuni muntoase ), se construieşte profilul
simplificat. Pentru construirea acestuia, pe marginea hârtiei se raportează doar curbele de nivel de la schimbările
de pantă şi punctele caracteristice, neglijând celelalte curbe de nivel.
Construirea profilului simplificat se face la fel cu cea prezentată anterior pentru profilul complet.
 Profilul unei linii frânte
În timp de campanie se ivesc dese situaţii, în care profilul trebuie construit în lungul unei şosele sau a
unui itinerar dinainte stabilit, în astfel de situaţii, acesta se construieşte după o linie frântă. Linia de profil va fi
considerată pe axul şoselei sau itinerarului respectiv. Construirea profilului în lungul liniei frânte se va face pe
fiecare segment, în acelaşi fel ca şi pentru o linie dreaptă.

9.8.3. Determinarea vizibilităţii între puncte

Se poate executa:
- grafic, pe hartă;
- prin construirea profilului;
- prin calcul.
Procedeul grafic se foloseşte pentru determinare expeditivă a vizibilităţii direct pe hartă, atunci când
pentru această operaţiune nu se dispune de timp suficient.
Presupunem că trebuie determinată vizibilitatea pe direcţia AB, de pe o hartă la scara 1:25 000, având
echidistanţa curbelor de nivel 5 m. Pe direcţia respectivă se găseşte obstacolul O, care s-ar putea să împiedice
vizibilitatea.
Se consideră cu nivel zero punctul cu altitudinea cea mai mică faţă de care se calculează diferenţele de
nivel ale celorlalte puncte. Aceste diferenţe se trec la o scară convenabilă pe perpendicularele ridicate pe dreapta
AB în punctele O şi respectiv B prin diviziuni, reprezentând fiecare câte 5 m. Prin prelungirea dreptei B | O| se
obţine punctul A| la o diferenţă de nivel de circa 8 metri faţă de punctul A. Cu alte cuvinte, din A nu se poate
vedea în B, datorită lui O.

Bl
Ol
Al 40
Dacă se dispune de timp pentru
25 determinarea vizibilităţii, va fi construit un profil pe o hârtie milimetrică
sau
A pe o altă hârtie corespunzătoare după regulile expuse anterior.
O
În cazul când se dispune de timp sau se cere o precizie maiB mare, determinarea vizibilităţii între puncte se
va face pe bază de calcule, astfel:
- pentru distanţele mici:
D1
Hp= H1+ ( H2- H1 ), unde:
D1+D2

Hp= cota obstacolului în metri ;

H1= cota punctului A, în metri;
H2= cota punctului B, în metri;
D1= distanţa de la punctul A la obstacol, în kilometri;
D2= distanţa de la punctul B la obstacol, în kilometri;

Dacă Hp este mai mare decât cota obstacolului luată de pe hartă înseamnă că între cele două puncte există
vizibilitate.
- pentru distanţele mai mari trebuie să luăm în calcul influenţa curburii Pământului:
D1
Hp= H1+ ( H2- H1 ) – 0,0683 x D1 x D2
D1+D2

Pentru prescurtare notăm cu:

- Hpc= cota calculată a obstacolului;
- Hph= cota obstacolului luată de pe hartă.

Condiţia de vizibilitate este: Hpc > Hph.

 9.8.4. Determinarea zonelor văzute şi nevăzute
Determinare zonelor văzute şi nevăzute se realizează cu ajutorul profilurilor. Pe harta de lucru din punctul
de observaţie stabilit se trasează câteva direcţii spre zona în care trebuie stabilită vizibilitatea. Pe aceste direcţii se
construiesc profilurile respective, de exemplu, OA, OB şi OC.
Numărul de profiluri depinde de caracteristicile formelor de relief. Este bine ca profilurile să fie
construite pe aceeaşi foaie de hârtie; după ce se construieşte primul profil se îndoaie hârtia, după care se
construieşte cel de-al doilea ş.a.m.d.
Pe profilurile construite din punctul de observaţie se trasează raze vizuale tangente la părţile cele mai
ridicate ale terenului, însemnând prin haşurare zonele ce nu se văd.
După determinarea zonelor văzute şi nevăzute pe profilurile construite, se raportează pe hartă punctele
care separă partea vizibilă a profilurilor de cea nevăzută. Prin unirea acestor puncte pe hartă se obţin zonele
nevăzute care, pentru uşurinţa studiului terenului, vor fi haşurate.

9.8.5 Determinarea diferenţelor de nivel şi a cotelor

Determinarea pe hartă a diferenţelor de nivel se face ţinându-se seama de următoarele situaţii:
- dacă punctele ale căror diferenţe de nivel ce vrem să le determinăm se află pe aceeaşi curbă de nivel,
înseamnă că au aceeaşi cotă; deci diferenţa de nivel dintre ele este egală cu zero;
- dacă punctele respective au cota înscrisă pe hartă, diferenţa de nivel dintre ele este chiar diferenţa dintre
cote;
- în toate celelalte cazuri, pentru a determina diferenţa de nivel dintre două puncte, este necesar să se
cunoască echidistanţa curbelor de nivel de pe harta respectivă.

9.9. Probleme ce se pot rezolva cu harta în teren

9.9.1. Orientarea hărţii
Orientarea în teren cu ajutorul hărţii presupune efectuarea succesivă a operaţiilor de orientare a hărţii,
determinarea punctului de staţie pe hartă, recunoaşterea detaliilor înconjurătoare din teren pe hartă, precum şi
recunoaşterea în teren a detaliilor reprezentată pe hartă.
Orientarea hărţii constă în stabilirea unei astfel de poziţii, încât să existe o corespondenţă perfectă între
locul de dispunere a detaliilor şi obiectivelor din teren şi dispunerea pe hartă a semnelor convenţionale prin care
acestea sunt reprezentate. În acest fel se asigură ca semnele convenţionale liniare din conţinutul hărţii (drumuri,
căi ferate, etc.) să fie paralele şi în acelaşi sens cu poziţiile detaliilor din teren pe care le reprezintă.

Orientarea hărţii faţă de detaliile din teren

Pentru a orienta harta faţă de detaliile din teren este necesar să se cunoască cel puţin o direcţie din teren,
faţă de care să se stabilească poziţia hărţii. De exemplu: dacă ne aflăm pe o cale ferată, rotim harta până când
direcţia semnului convenţional corespunde cu direcţia căii ferate din teren. Pentru a verifica corectitudinea
orientării este suficient să ne convingem dacă diferitele detalii din dreapta şi stânga căii ferate sunt de aceeaşi parte
plasate şi pe hartă. În caz contrar, harta se întoarce cu 180o, obţinând astfel poziţia corect orientată.
În cazul când ne aflăm lângă un detaliu distinct din teren (pom izolat, fântână, etc), identificăm pe hartă
poziţia detaliului respectiv; apoi alegem în teren trei detalii distincte (repere), ale căror poziţii le identificăm pe
hartă, Aşezăm o riglă pe hartă în aşa fel, încât marginea ei să treacă atât prin semnul convenţional al detaliului, cât
şi prin cel al unuia din reperele alese în teren. Rotim harta, privind de-a lungul riglei, până ce reperul
corespunzător din teren se află pe prelungirea acesteia.
Harta, în toate cazurile, este recomandabil să fie aşezată la o înălţime convenabilă vizării şi să aibă o
poziţie orizontală.

Orientarea hărţii cu busola

Când vizibilitatea este redusă, sau terenul este lipsit de detalii de planimetrie care ar putea să fie
identificate, deci nu se poate face orientarea hărţii după procedeele descrise mai sus, atunci pentru această operaţie
se foloseşte busola.
Cadrul interior de est şi de vest al hărţii constituie chiar meridianul geografic (adevărat); ele pot fi
considerate în mod practic, pentru hărţile la scări mari, ca fiind paralele. Harta este orientată dacă o aşezăm într-o
asemenea poziţie în care una din laturile cadrului interior de est sau de vest corespunde cu direcţia meridianului
geografic din teren. Aceasta se poate realiza cu busola, aşezând-o cu diametrul N-S pe cadrul interior de est sau de
vest, rotind harta, împreună cu busola, până când vârful acului magnetic se stabileşte la gradaţia ce reprezintă
valoarea declinaţiei magnetice.
 Când din diferite motive nu există posibilitatea să se desfacă harta pentru a aşeza busola pe cadrul ei,
aceasta poate fi aşezată pe liniile verticale ale caroiajului rectangular. Întrucât direcţia liniilor verticale ale
caroiajului rectangular nu corespunde cu direcţia meridianului geografic, trebuie să se aplice corecţia de direcţie.
Se orientează harta, ducându-se acul magnetic al busolei la o gradaţie corespunzătoare valorii şi semnului acestei
corecţii, care este înscrisă sub cadrul de sud al hărţii.

9.9.2 Determinarea punctului de staţie prin diverse procedee

Determinarea punctului de staţie se face cu suficientă precizie folosind detaliile apropiate ale terenului,
care sunt reprezentate şi pe hartă. Dacă ne găsim lângă un detaliu cum ar fi o piatră kilometrică, o intersecţie de
drumuri, un pom izolat, etc., se înţelege că poziţia pe hartă a semnului convenţional ce reprezintă detaliul respectiv
constituie chiar punctul de staţie.

Din vedere, după detalii apropiate

Se orientează harta după procedeele cunoscute şi se aleg în teren, în apropierea punctului de staţie, 2-3
detalii reprezentate şi pe hartă. Se apreciază în mod succesiv din vedere direcţiile şi distanţele de la aceste detalii
până la punctul de staţie şi se însemnează cu aproximaţie pe hartă poziţia astfel obţinută. Precizia de determinare a
punctului de staţie este în funcţie de numărul detaliilor din teren care au fost folosite pentru determinarea lui,
precum şi de aprecierea cât mai reală a distanţelor de pe teren, cât şi a celor de pe hartă.

Prin metoda radierii

Când se staţionează în apropierea unui detaliu de planimetrie din teren reprezentat şi pe hartă, atunci
punctul de staţie se poate determina prin radiere.
Pentru aceasta se orientează harta după unul din procedeele cunoscute şi se aşează o riglă pe semnul
convenţional ce reprezintă detaliul de planimetrie din teren, astfel ca pe direcţia riglei să se vadă în teren detaliul
adevărat. Se trasează în lungul riglei o linie pe hartă şi se măsoară în teren, cu pasul, distanţa de la punctul de staţie
până la detaliul de planimetrie din teren. Această distanţă redusă la scara hărţii, se transpune pe linia trasată pe
hartă, având ca origine semnul convenţional al detaliului din teren. Capătul segmentului respectiv constituie chiar
punctul de staţie.

Prin metoda intersecţiei

Pentru a aplica acest procedeu este necesar să se stabilească în teren două detalii distincte de planimetrie,
a căror reprezentare să existe în mod necondiţionat şi pe hartă. Pentru determinarea punctului de staţie se execută
spre ambele detalii stabilite operaţiunile indicate la procedeul radierii (exceptând măsurarea distanţelor). Se obţin
două drepte al căror punct de intersecţie este chiar în punctul de staţie. În situaţiile în care punctul de staţie se
găseşte pe un detaliu liniar (şosea, cale ferată, etc.) nu mai este necesar să folosim două puncte din teren, fiind
suficient unul singur; aceasta pentru faptul că cea de-a doua direcţie este dată chiar de detaliul respectiv. Este de
reţinut faptul că în cazul folosirii intersecţiilor direcţiilor din teren trebuie astfel alese, încât unghiurile formate de
acesta să nu fie mai mici de 30o şi mai mari de 150o.

Cu ajutorul hârtiei de calc

Acest procedeu se întrebuinţează în aceleaşi cazuri ca şi intersecţia, dar impune obligatoriu alegerea în
teren a unui număr minim de 3 detalii de planimetrie care să fie reprezentate şi pe hartă.
Hârtia de calc bine întinsă se aşază pe un suport şi aproximativ pe mijlocul ei se marchează cu creionul un
punct. Din acest punct, fără a mişca hârtia, cu ajutorul unei rigle, se trasează cu creionul câte o dreaptă spre fiecare
din cele 3 detalii de planimetrie din teren. În acest fel se obţin 3 drepte concurente, având ca punct de concurenţă
pe cel marcat de la început.
Se scoate hârtia de calc de pe suport şi se aplică pe hartă, mişcând-o în aşa fel încât direcţiile trasate pe
calc să se suprapună peste semnul convenţional al detaliului corespunzător pe hartă. Când se obţine această poziţie
se înţeapă pe hartă punctul marcat pe calc, care constituie punctul de staţie.

9.9.3. Deplasarea în teren cu ajutorul hărţii

Modul de deplasare în teren după hartă depinde de unele condiţii naturale ale terenului în care s-a stabilit
itinerarul de deplasare.
Când deplasarea se execută pe un drum aflat într-un teren descoperit se procedează astfel:
* pe harta pusă la dispoziţie în vederea deplasării se scoate în evidenţă itinerariul de deplasare, cu un
creion de culoare bistru;
 * de-a lungul itinerariului, cât şi lateral faţă de acesta se marchează pe hartă toate detaliile ce pot servi
pentru orientarea cât mai precisă şi rapidă în teren, acordându-se o importanţă deosebită ieşirilor sau intrărilor în
localităţi, bifurcaţiilor, schimbărilor de direcţie şi punctelor obligate de trecere;
* se orientează harta în punctul de pornire şi se execută deplasarea până la cel de-al doilea reper de
orientare; această operaţie se repetă până la capătul itinerariului de deplasare stabilit.
Când deplasarea se face pe un teren descoperit, dar în afara reţelei de drumuri, se procedează asemănător
cu cazul precedent, cu deosebirea că se aleg şi se marchează pe hartă un număr mai mare de repere, pentru a
asigura în permanenţă posibilitatea orientării faţă de detaliile înconjurătoare de pe itinerariul stabilit.
Când deplasarea se execută în pădure, unde orientarea se face anevoios datorită lipsei de varietate a
detaliilor de planimetrie şi unde se impune o atenţie mai mare în alegerea reperelor şi a modului de deplasare între
acestea, se procedează astfel:
* se marchează reperele de orientare pe itinerar şi se măsoară distanţele dintre ele;
* se execută orientarea în punctul de pornire şi se efectuează deplasarea până la primul reper de orientare,
măsurând distanţa cu pasul până la acesta;
* la fiecare reper se face orientarea, pentru a se putea continua deplasarea.
Pentru uşurarea deplasării, la toate intersecţiile sau bifurcaţiile de drumuri, care nu sunt reprezentate pe
hartă se face determinarea de deplasare după azimut.
Când deplasarea se face în condiţii de vizibilitate redusă sau prin teren acoperit sau fără drumuri, aceasta
se face numai cu busola, după azimut.
 CAPITOLUL 10
Cunoaşterea mijloacelor individuale de protecţie

10.1. Masca contra gazelor

10.1.1 Destinaţia
Masca contra gazelor md. 85 (md. 85-F) este destinată pentru protecţia organelor respiratorii, a feţei şi a
ochilor, împotriva substanţelor toxice de luptă, prafului radioactiv şi agenţilor biologici.
Masca contra gazelor md. 85 (md. 85-F) permite alimentarea cu lichide (din bidonul individual) în zone
contaminate.
Masca contra gazelor md. 85-F se foloseşte numai de comandanţi, fiind prevăzută cu microfon şi
dispozitiv de amplificare a sunetului, care asigură transmiterea ordinelor (comenzilor) la distanţă.
Pentru purtătorii de ochelari, la masca contra gazelor md. 85 (md. 85-F) se poate monta dispozitivul de
corectare a vederii din înzestrare.

10.1.2 Caracteristici tehnico-tactice

* Masa completului:
- md. 85 ………………………………maximum 1,55 Kg.;
- md. 85-F ……………………………maximum 2,20 Kg.;
* Masa cartuşului filtrant ……………maximum 0,45 Kg.;
* Numărul de talii ale feţei măştii ………………………3;
- talia I – mare;
- talia II – mijlocie;
- talia III – mică.
* Câmpul vizual general …………………minimum 80%;
* Timpul de trecere în poziţia de luptă ………10-12 secunde;
* Capacitatea de protecţie a măştii exterioare faţă de S.T.L., sub formă de picături ……….......................
………minimum 6 ore;
* Rezistenţa măştii exterioare la cicluri de contaminare-decontaminare ………...................................…
minimum 4-5 cicluri;
* Capacitatea de protecţie faţă de vaporii de substanţe toxice a cartuşului filtrant:
- S.T.L. cu acţiune generală ....…………minimum 6 g.;
- S.T.L. neuroparalitice şi vezicante ….minimum 25 g.
* Distanţa de recepţionare a ordinelor şi comenzilor ....100 +- 10 m.

10.1.3 Descriere
Masca contra gazelor md. 85 (md. 85-F) se compune din:
- faţa măştii (masca propriu-zisă);
- cartuş filtrant;
- dispozitiv de alimentare cu lichide (DAL);
- dispozitiv de amplificare a sunetului (DAS), numai la masca contra gazelor md. 85-F;
- sac port-mască.
Faţa măştii se compune dintr-o mască exterioară pe care sunt montate: vizoarele; blocul supapei de
inspiraţie (1); blocul supapei de expiraţie; masca interioară; sistemul de fixare-ajustare şi purtare şi corpul DAL cu
supapa cu arc.
La faţa măştii md. 85-F sunt montate, în plus microfonul şi mufa de cuplare a dispozitivului de
amplificare a sunetului.
Faţa măştii este executată din cauciuc rezistent la acţiunea substanţelor toxice de luptă. Are formă
anatomică ce permite mularea perfectă pe cap. Etanşarea este asigurată de o bordură interioară din cauciuc, care
urmăreşte conturul feţei. La partea inferioară bordura interioară se prelungeşte cu un locaş pentru bărbie.
Vizoarele sunt confecţionate din sticlă duplex, rezistentă la şocuri mecanice. Se montează etanş la faţa
măştii cu ajutorul ramelor metalice sau din material plastic.
Ansamblul şurub, şaibă, piuliţă este utilizat la strângerea ramei din material plastic.
Blocul supapei de inspiraţie (1), în care se află supapa de inspiraţie (1) şi garnitura de etanşare racord
lipită cu adeziv, montat etanş la faţa măştii cu ajutorul unui colier de fixare metalic sau din material plastic.
Ansamblul şurub, şaibă, piuliţă este utilizat la strângerea colierului de fixare din material plastic.
 Blocul supapei de expiraţie cu supapa de expiraţie, sita de protecţie şi capacul de protecţie a supapei de
expiraţie, este montat etanş la masca exterioară cu un colier de fixare, similar cu cel de la blocul supapei de
inspiraţie (1).
La capacul de protecţie al supapei de expiraţie sunt fixate bridele ce susţin căpăcelele de protecţie DAL şi
DAS.
Masca interioară, cu cele două supape de inspiraţie (2) aşezate în suporturile supapei de inspiraţie (2),
este montată etanş la masca exterioară, odată cu blocul supapei de inspiraţie (1).
În interiorul ei se află tubul de alimentare cu lichide al D.A.L.
Sistemul de fixare-ajustare şi purtare este alcătuit din cordeaua de fixare-ajustare şi cordeaua de purtare,
ambele din cauciuc. Cordeaua de fixare-ajustare are 6 braţe, care se montează pe bridele de la faţa măştii prin
intermediul cataramelor de ajustare din material plastic şi se reglează cu ajutorul inelelor metalice cu manşon.
Sistemul permite ajustarea (scoaterea) rapidă a măştii pe (de pe) figură.
Cordeaua de purtare este fixată la faţa măştii cu ajutorul a două catarame cu 3 traverse din material
plastic.
Corpul D.A.L. cu supapă cu arc este montat la faţa măştii în partea stângă. Etanşeitatea este asigurată prin
mecanismul supapei, al cărui resort susţine permanent supapa în poziţia închis. Atunci când dispozitivul de
alimentare cu lichide nu se foloseşte, corpul supapei este acoperit cu un căpăcel de protecţie şi garnitură de
cauciuc.
Cartuşul filtrant md. 85 se compune dintr-un filtru de aerosoli şi un strat de sorbent pentru reţinerea
vaporilor de S.T.L., dispuse într-o carcasă metalică. Carcasa are la partea inferioară, un orificiu de intrare a
aerului, închis etanş cu un dop din cauciuc, iar la partea superioară un racord filetat prin care cartuşul filtrant se
montează la faţa măştii. Racordul filetat este închis cu un capac filetat (calotă), cu garnitură din cauciuc.
Păstrarea cartuşului filtrant cu dopul sau calota scoase sau montate neetanş, duce la pierderea
proprietăţilor de protecţie împotriva substanţelor toxice!
Dispozitivul de alimentare cu lichide se compune din:
- bidon;
- capac tip D.A.L. cu căpăcel de protecţie şi garnitură de etanşare;
- tub de acţiune cu 2 ştuţuri de cuplare;
- corp D.A.L cu supapă cu arc cu căpăcel de protecţie şi garnitură de etanşare, colierul metalic şi
ştuţul de racordare;
- tub de alimentare cu lichide cu colierul de presare din material plastic.
În corpul D.A.L. este montată supapa cu arc care se deschide numai la cuplarea ştuţului tubului de
aducţiune.
Tubul de aducţiune cu ştuţurile de cuplare şi capacul tip D.A.L. se găsesc în sacul port-mască într-o
pungă de material plastic.
Dispozitivul pentru amplificarea sunetului echipează numai masca md. 85-F şi este compus din: microfon
(montat în masca interioară, în partea dreaptă) cu cablu de legătură şi mufa de cuplare (montată la faţa măştii, în
partea dreaptă), cablul de conexiune şi amplificatorul sunetului cu întrerupătorul, locaşul surselor de alimentare (3
baterii 2 R 10), cordea de purtare, clema de fixare la veston şi capacul surselor de alimentare.
Sacul port-mască este confecţionat dintr-un material impermeabil la apă. Este prevăzut cu o cordea de
purtare cu catarame cu o traversă şi o margine secţionată, cu două semicapace ce se închid cu o capsă şi capacul
prevăzut cu 2 închizători cu bandă. De asemenea, pentru prinderea la centură sacul port-mască este prevăzut cu o
carabinieră. În interior este prevăzut cu compartimente pentru păstrarea măştii contra gazelor, pachetului de
decontaminare individual, pelerinei de protecţie, trusei de prim-ajutor, tubului de aducţiune şi capacului tip
D.A.L..
După darea în folosinţă a măştii contra gazelor la sacul port-mască se fixează o etichetă cu numele şi
prenumele celui ce o foloseşte şi seria cartuşului filtrant.
Dispozitivul pentru corectarea vederii este constituit dintr-o pereche de lentile optice montate în rame din
material plastic cu suporţi de fixare.
Dispozitivul se distribuie separat purtătorilor de ochelari şi se montează în interiorul măştii în spatele
vizoarelor.
Puterea optică a lentilelor este între +5 şi –6 dioptrii, alegându-se funcţie de purtător.

10.1.4 Principiul de funcţionare

Executând o inspiraţie cu masca contra gazelor etanşă pe figură, în spaţiul interior al măştii se creează o
depresiune care provoacă deschiderea supapelor de inspiraţie şi pătrunderea aerului din exterior, prin cartuşul
filtrant, până la organele respiratorii ale purtătorului.
 Filtrul de aerosoli al cartuşului filtrant reţine aerosolii de S.T.L. şi biologici, precum şi praful radioactiv
din aerul contaminat.
În continuare, vaporii de S.T.L. sunt reţinuţi de stratul de sorbent, iar aerul purificat pătrunde în spaţiul
interior al măştii contra gazelor.
Datorită existenţei măştii interioare, aerul purificat este obligat să spele suprafaţa interioară a vizoarelor,
împiedicând aburirea acestora.
La expiraţie, în interiorul feţei măştii se creează o suprapresiune care închide supapele de inspiraţie şi
deschide supapa de expiraţie, permiţând evacuarea aerului expirat în atmosferă.

Funcţionarea dispozitivului de alimentare cu lichide

Prin înfiletarea ştuţului de cuplare al tubului de aducţiune la corpul D.A.L cu supapă cu arc, se deschide
supapa cu arc, eliberând calea de trecere a lichidului de la bidonul individual până la tubul de alimentare cu lichide
din masca interioară. La decuplarea tubului de aducţiune prin defiletarea ştuţului de cuplare, se eliberează arcul
care împinge supapa realizând închiderea etanşă a acesteia.

Funcţionarea dispozitivului de amplificare a sunetului

Mesajul (ordine, comenzi, etc.) transmis de purtător este preluat de microfon şi transmis prin mufa de
cuplare şi cablul de conexiune la dispozitivul de amplificare a sunetului, prevăzut cu difuzor.
Purtarea difuzorului asigură transmiterea mesajului la distanţă.
Punerea în funcţiune a dispozitivului de amplificare a sunetului cuprinde următoarele operaţiuni:
- înaintea montării bateriilor se trece întrerupătorul pe poziţia “OPRIT”;
- se deşurubează cele 2 şuruburi ale capacului bateriilor;
- se îndepărtează capacul bateriilor;
- se introduc 3 baterii 2 R 10, respectând polaritatea indicată pe corpul aparatului;
- se pune la loc capacul bateriilor şi se fixează prin înşurubarea celor 2 şuruburi;
- se cuplează cablul de conexiune al D.A.S.- ului la mufa de cuplare de la faţa măştii;
La trecerea întrerupătorului pe poziţia “PORNIT” dispozitivul intră în funcţiune.

10.1.5 Alegerea taliei

Pentru ca masca contra gazelor să asigure protecţia necesară trebuie ca talia (mărimea) ei, să fie astfel
aleasă încât să se muleze bine pe faţa purtătorului şi să asigure pătrunderea aerului numai prin cartuşul filtrant.
Pentru alegerea taliei se măsoară înălţimea feţei purtătorului (distanţa dintre rădăcina nasului şi bărbie).
Rezultatul măsurătorii (în mm) indică talia (mărimea necesară a măştii) astfel:
înălţimea feţei Talia (mărimea) (în mm) necesară
- până la 110 III
- de la 110 la 125 II
- peste 125 I
Talia măştii contra gazelor md. 85 (md. 85-F) este imprimată pe masca exterioară, deasupra vizoarelor
printr-o cifră romană (I, II sau III).
Înainte de a fi îmbrăcată, masca nouă trebuie ştearsă la exterior şi la interior cu o cârpă curată (vată)
înmuiată în puţină apă şi apoi cu o cârpă uscată. Faţa măştii care a mai fost folosită de altă persoană trebuie
dezinfectată prin ştergere cu o cârpă (vată) înmuiată în spirt medicinal sau într-o soluţie de formalină 2%.

10.1.6 Verificarea funcţionării M.C.G.

Verificarea funcţionării măştii contra gazelor se execută sub conducerea comandantului de subunitate, în
afara atmosferei contaminate. Pentru aceasta se procedează astfel:
* se îmbracă masca contra gazelor şi se ajustează pe figură. Ajustarea se execută prin tragerea succesivă
de capetele libere ale braţelor cordelelor de fixare-ajustare;
* se obturează (astupă) orificiul de pătrundere a aerului în cartuşul filtrant (cu dopul de cauciuc sau cu
podul palmei) şi se face o inspiraţie adâncă. Dacă inspiraţia nu este posibilă şi masca exterioară se lipeşte de
obraji, atunci masca contra gazelor este bună (etanşă) şi urmează a fi supusă unei verificări definitive în atmosfera
contaminată.
Dacă inspiraţia este posibilă, atunci masca contra gazelor nu este etanşă şi pentru descoperirea defectelor
este necesar să se verifice părţile componente ale acesteia.
În acest scop se execută următoarele operaţiuni:
* se demontează cartuşul filtrant;
 * se obturează (astupă) cu podul palmei orificiul de la blocul supapei de inspiraţie (1) şi se execută o
inspiraţie. Dacă aerul nu pătrunde în mască, atunci faţa măştii este în stare bună de funcţionare, bine ajustată şi de
talie corespunzătoare. Dacă aerul trece, atunci faţa măştii este defectă, neajustată bine sau de talie
necorespunzătoare.
Se remediază defecţiunile (se ajustează, se alege o altă talie, ori se înlocuieşte faţa măştii) şi numai după
ce se constată că faţa măştii este etanşă, se trece la verificarea cartuşului filtrant.
Se verifică existenţa garniturii de cauciuc la blocul supapei de inspiraţie (1) şi se înfiletează până la refuz
cartuşul filtrant.
Se execută din nou o inspiraţie, obturând orificiul de intrare a aerului cu podul palmei sau cu dopul de
cauciuc.
Dacă aerul nu pătrunde în mască atunci cartuşul filtrant este bun. Măştile contra gazelor defecte se predau
la reparat şi se înlocuiesc cu altele bune.
Verificarea definitivă a funcţionării măştii contra gazelor se execută în atmosfera contaminată.

10.1.7 Reguli de folosire a M.C.G.

Trecerea măştii contra gazelor în poziţia “de marş” se face astfel:
* se trece cordeaua de purtare a sacului port-mască peste umărul drept astfel, ca sacul port-mască să se
găsească pe şoldul stâng cu capacul în afară;
* se ajustează lungimea cordelei de purtare cu ajutorul cataramei, astfel ca marginea de sus a sacului port-
mască să fie la înălţimea centurii;
* se împinge sacul port-mască puţin spre înapoi pentru a nu împiedica mişcarea mâinii pe timpul
deplasării.
* se prinde sacul port-mască de centură cu ajutorul carabinierei montate pe spatele sacului.
Cordeaua sacului port-mască trebuie să fie de regulă sub foaia de cort sau sub costumul de mascare (când
acestea sunt îmbrăcate).
Măştile contra gazelor şi celelalte mijloace de protecţie individuală, aparţinând echipajelor
autovehiculelor de luptă (tancuri, autotunuri, etc.), precum şi ale navelor şi aeronavelor, se aşează în locurile
indicate de comandanţi, în aşa fel încât să poată fi utilizate imediat după darea semnalului de înştiinţare despre
atacul nuclear şi chimic.
Trecerea măştii contra gazelor în poziţia “de aşteptare” se execută la comanda “PREGĂTIŢI MASCA”,
astfel:
* în poziţia în picioare sau în mers, arma se ia “la umăr”; în poziţia “culcat” arma se pune pe pământ în
dreapta; în tranşee arma se sprijină pe peretele acesteia sau se aşează pe parapet; în transportorul blindat
(autovehicul) arma se ţine între genunchi;
* se aduce sacul port-mască puţin spre înainte, astfel încât masca contra gazelor să poată fi scoasă cât mai
repede;
* se deschide capacul sacului port-mască;
* se slăbeşte cureaua căştii pentru a putea fi scoasă uşor sau lăsată pe spate;
* se scoate dopul de cauciuc de la cartuşul filtrant, iar acesta se montează la mască.
Echipajul autovehiculului de luptă ia măştile contra gazelor din autovehicul şi le trece în poziţia “de
aşteptare”.
Când militarul este îmbrăcat cu costumul de mascare sau are foaia de cort pusă pe el, după executarea
mişcărilor indicate mai sus, pregăteşte costumul de mascare sau foaia de cort pentru a putea îmbrăca repede masca
contra gazelor.
Trecerea măştii contra gazelor în poziţia “de luptă” se execută la comanda “GAZE”, la semnalul de
înştiinţare despre atacul nuclear şi chimic, din proprie iniţiativă (fără comandă sau semnal) atunci când se
descoperă indiciile atacului nuclear şi chimic sau ale întrebuinţării mijloacelor biologice de către inamic, când se
constată prezenţa substanţelor toxice de luptă sau mijloacelor biologice în aer sau pe teren (tehnica de luptă).
Pentru trecerea măştii contra gazelor în poziţia “de luptă” se procedează astfel:
* se opreşte respiraţia şi se închid ochii;
* se lasă casca pe spate. În cazul când militarul are pe cap bereta (şapca, căciula), aceasta se scoate şi se
pune între genunchi, pe pământ sau pe un obiect (în deplasare se poate pune sub cordeaua sacului port-mască);
* se introduce faţa capului cu bărbia înainte în locaşul bărbiei şi prin întinderea cordelelor, acestea se trec
peste cap în aşa fel încât să nu formeze cute, iar vizoarele să vină în dreptul ochilor;
* se ajustează masca pe cap;
* se face o expiraţie puternică, se deschid ochii şi se continuă respiraţia;
* se pune pe cap casca şi se strânge cureaua acesteia sub bărbie;
 * se închide capacul sacului port-mască.
Punerea pe figură a măştii contra gazelor din poziţia “culcat” se execută astfel:
* se opreşte respiraţia;
* se închid ochii;
* se aşează arma alături;
* se lasă pe spate sau se scoate casca de pe cap;
* se scoate masca din sacul port-mască;
* se îmbracă masca pe figură stând culcat pe partea dreaptă într-o poziţie cât mai comodă;
* se face o expiraţie puternică, se deschid ochii şi se reia respiraţia;
* se pune pe cap casca şi se strânge cordeaua sub bărbie;
* se închide capacul sacului port-mască şi se ia arma.
Echipajele autovehiculelor de luptă trec măştile contra gazelor în poziţia “de luptă” prin aceleaşi
procedee. În acest timp autovehiculul se opreşte. Când militarul este îmbrăcat cu foaia de cort sau cu costumul de
mascare, pentru trecerea măştii contra gazelor în poziţia “de luptă” se procedează astfel:
* se scoate gluga, se slăbeşte cureaua de la cască şi se lasă spre spate;
* se scoate masca din sac şi se îmbracă după procedeele indicate;
* se pune casca pe cap şi se strânge cureaua sub bărbie, se pune gluga foii de cort sau a costumului de
mascare şi se fixează gluga.
Îmbrăcarea pe faţă a măştii contra gazelor direct din poziţia “de marş” se execută folosind procedeele
indicate.
Scoaterea măştii contra gazelor se execută la comanda “SCOATEŢI MASCA”, astfel:
* în poziţia “în picioare” sau “în mers”, arma se ia “la umăr”, în poziţia “culcat”, arma se pune pe pământ
în dreapta; în tranşee arma se sprijină pe perete sau se aşează pe parapet; în autovehicule, arma se ţine între
genunchi;
* se lărgeşte cordeaua de fixare-ajustare, prin simpla tragere de capetele libere ale acesteia. Se apucă cu
mâna stângă de cartuşul filtrant sau de blocul supapei de inspiraţie (1), şi prin mişcarea mâinii înainte şi în sus, se
scoate masca de pe figură;
* se pune pe cap casca şi se strânge sub bărbie;
* masca contra gazelor se şterge în interior de umezeală cu o cârpă curată.
Aşezarea măştii contra gazelor în sacul port-mască se execută la comanda “STRÂNGEŢI MASCA” sau
din proprie iniţiativă.
Conducătorii autovehiculelor îşi pot scoate masca contra gazelor cu ajutorul mâinii stângi, continuând să
conducă autovehiculul cu viteză redusă. Masca contra gazelor se aşează în sacul port-mască după oprirea
autovehiculului.

10.1.8 Utilizarea măştii contra gazelor defectă

Dacă masca contra gazelor se defectează în condiţiile atmosferei contaminate, este necesar ca până la
primirea alteia să se utilizeze în continuare masca contra gazelor defectă.
Pătrunderea aerului contaminat prin rupturile (găurile) mici apărute pe suprafaţa măştii exterioare poate fi
împiedicată prin acoperirea acestora cu palma şi apăsare puternică.
În cazul ruperii unei cordele din sistemul de fixare-ajustare, se apasă faţa măştii, cu palma, la locul unde
s-a produs ruptura.
Atunci când cartuşul filtrant prezintă găuri, acestea se astupă cu palma (degetul) sau cu batista (cârpa).
Dacă este posibil găurile se astupă cu săpun, lut (pământ) sau cu miez de pâine înmuiate.
În cazul în care masca exterioară este ruptă sau vizoarele sparte, până la înlocuirea măştii, protecţia este
asigurată prin folosirea numai a cartuşului filtrant în care scop:
* se opreşte respiraţia, se închid ochii şi se scoate masca;
* se deşurubează cartuşul filtrant de la blocul supapei de inspiraţie (1);
* se introduce în gură racordul filetat al cartuşului filtrant;
* cu mâna liberă se strâng nările pentru ca respiraţia să se facă numai pe gură;
* se face o expiraţie puternică, apoi se respiră normal.
Masca contra gazelor care este defectă se înlocuieşte astfel:
* se pregăteşte masca contra gazelor bună pentru a putea fi îmbrăcată repede (se deschide capacul de la
sacul port-mască, se scoate dopul de cauciuc de la orificiul de pătrundere al aerului în cartuşul filtrant, se scoate
masca) şi se lasă casca pe spate;
* se opreşte respiraţia, se închid ochii, se scoate masca defectă;
 * se pune pe figură masca contra gazelor bună, se face o expiraţie puternică, se deschid ochii şi se reia
respiraţia;
* se pune masca contra gazelor defectă în sacul port-mască;
* se pune casca pe cap şi se strânge cordeaua sub bărbie.

10.1.9 Întreţinerea M.C.G.

În scopul menţinerii în permanentă stare de funcţionare a măştii contra gazelor se execută întreţinerea
după fiecare folosire care cuprinde:
* verificarea stării de întreţinere;
* ştergerea (curăţirea) de praf, noroi şi umiditate a feţei măştii, blocurilor supapelor, cartuşului filtrant,
dispozitivului de alimentare cu lichide, dispozitivului de amplificare a sunetului şi sacului port-mască.
Întreţinerea în cadrul zilei de verificare şi întreţinere a tehnicii şi materialelor şi cu ocazia trecerii la
exploatarea de sezon cuprinde operaţiunile de mai sus şi în plus:
* spălarea feţei măştii şi a sacului port-mască cu apă;
* curăţirea blocurilor supapelor, ramelor vizoarelor, cartuşului filtrant, dispozitivului de alimentare cu
lichide şi dispozitivul de amplificare a sunetului şi a pieselor metalice;
* retuşarea stratului de vopsea;
* dezinfectarea părţii interioare a feţei măştii.
Conservarea măştii contra gazelor cuprinde operaţiunile de mai sus şi în plus:
* tălcuirea feţei măştii;
* dezasamblarea şi ambalarea pe părţi componente;
* punerea dopului de cauciuc şi înşurubarea capacului filetat (calotei) cu garnitura de etanşare la cartuşul
filtrant.
Deconservarea măştii contra gazelor cuprinde următoarele operaţiuni:
* ştergerea (curăţirea) de praf, talc sau alte impurităţi;
* asamblarea părţilor componente;
* dezinfectarea părţii interioare a feţei măştii.

10.2. Completul de protecţie nr. 1

Completul de protecţie nr. 1 se foloseşte de către militarii de toate armele pentru protecţia părţilor
descoperite ale corpului, echipamentului şi armamentului individual împotriva infectării radioactive, cu substanţe
toxice de luptă şi cu mijloace bacteriene. În plus, completul de protecţie nr. 1 micşorează efectul vătămător al
emisiunii de lumină a exploziei nucleare şi al mijloacelor incendiare.
Completul de protecţie nr. 1 se compune din: manta de protecţie, ciorapi de protecţie şi mănuşi de
protecţie.
Mantaua de protecţie este confecţionată din pânză cauciucată şi se compune din piepţi, spate, mâneci şi
gluga fixă.
Mantalele de protecţie se confecţionează pe cinci talii:
* talia I – pentru militarii cu înălţimea până la 158 cm;
* talia a II-a – pentru militarii cu înălţimea cuprinsă între 159 cm şi 165 cm;
* talia a III-a – pentru militarii cu înălţimea cuprinsă între 166 cm şi 172 cm;
* talia a IV-a – pentru militarii cu înălţimea cuprinsă între 173 cm şi 178 cm;
* talia a V-a – pentru militarii cu înălţimea peste 178 cm.
În poziţia “de marş”, mantaua de protecţie se poartă sub capacul raniţei, deasupra celorlalte obiecte. Când
militarul are echipamentul incomplet (fără raniţă şi mantaua făcută sul), mantaua de protecţie făcută sul se poartă
pe spate, având cordelele de purtare petrecute peste umeri şi fixate la centură în faţă, iar cordeaua de fixare la
centură în spate legată de aceasta.
Ciorapii de protecţie sunt confecţionaţi din pânză cauciucată. Sunt două modele de ciorapi de protecţie.
Ciorapii de protecţie model nou au talpa din cauciuc, iar pentru fixarea pe picioare sunt prevăzuţi cu găici şi
butoni. Prinderea la centură se face cu ajutorul unor cordele de pânză. Ciorapii de protecţie model mai vechi au
tălpile întărite cu pânză foaie de cort, iar pentru fixarea pe picioare şi la centură sunt prevăzuţi cu cordele de
pânză. Pentru scoaterea mai uşoară din picioare ciorapii au la călcâi o ieşitură (pinten).
Ciorapii de protecţie se confecţionează pe trei talii: talia I – este cea mai mică; iar talia a III-a – cea mai
mare. Talia este marcată printr-o cifră romană în interiorul carâmbului ciorapului, în partea de sus.
Mănuşile de protecţie au câte două degete. Sunt două modele de mănuşi de protecţie. Mănuşile de
protecţie model nou sunt confecţionate din pânză cauciucată şi căptuşite cu pânză-doc.
Ele au o prelungire din pânză-doc prevăzută cu elastic de fixare pe mâini.
 Mănuşile de protecţie model mai vechi sunt confecţionate în întregime din pânză cauciucată, nu au
căptuşeală şi sunt prevăzute cu cordele de fixare după gât.
Mănuşile de protecţie se confecţionează pe trei talii: Talia I – este cea mai mică, iar talia a III-a – cea mai
mare. Talia este marcată printr-o cifră romană pe manşetă, la exterior.
În poziţia “de marş” ciorapii şi mănuşile de protecţie făcute sul, la un loc, se poartă în raniţă deasupra
celorlalte obiecte şi sub mantaua de protecţie. Când militarul nu are raniţă asupra sa, ciorapii de protecţie făcuţi
sul, împreună cu mănuşile de protecţie, se poartă legaţi la spate de centură cu ajutorul unui dispozitiv.
Ciorapii şi mănuşile de protecţie model vechi (cu cordele de fixare după gât), făcute împreună sul, se mai
pot purta pe şoldul drept, având trecute peste umărul stâng cele două cordele ale mănuşilor de protecţie legate cu o
fundă (înainte de a fi petrecute peste umărul stâng cordelele se trec pe sub centură).
Pentru a face sul ciorapii şi mănuşile de protecţie se procedează în felul următor: se întinde pe pământ un
ciorap de protecţie, după care se aşează peste el, în poziţia inversă (cu vârful în dreptul călcâiului), celălalt ciorap
de protecţie. Peste ciorapi se pun mănuşile de protecţie îndoite şi apoi se fac sul. Sulul se leagă folosind cordelele
de la ciorapii de protecţie.

10.2.1 Modul de folosire a completului de protecţie nr. 1

Mantaua de protecţie din compunerea completului de protecţie nr. 1 poate fi folosită ca pelerină de
protecţie, îmbrăcată pe mâneci şi sub formă de combinezon de protecţie.
Ca pelerină de protecţie mantaua de protecţie se foloseşte în momentul atacului chimic şi al întrebuinţării
de către inamic a mijloacelor bacteriene, precum şi în cazul depunerii substanţelor radioactive din norul exploziei
nucleare.
Ca manta de protecţie îmbrăcată pe mâneci se foloseşte:
* în cazul acţiunilor într-un teren infectat radioactiv, cu substanţe toxice de luptă şi cu mijloace
bacteriene;
* la executarea lucrărilor de degazare, dezactivare şi dezinfectare.
Sub formă de combinezon de protecţie mantaua de protecţie se foloseşte:
* în cazul executării acţiunilor într-un teren puternic infectat cu substanţe toxice de luptă;
* când acţionează într-un teren infectat radioactiv sau cu mijloace bacteriene în condiţiile ridicării intense
a prafului;
* la trecerea sub focul inamicului a unor porţiuni de teren infectate.
Când există pericolul atacului nuclear, chimic sau bacteriologic, completul de protecţie nr. 1 şi masca
contra gazelor se trec în poziţia “de aşteptare” la comanda “PREGĂTIŢI MIJLOACELE DE PROTECŢIE”.
La această comandă se execută următoarele:
* arma se aşează pe pământ sau se sprijină de un obiect oarecare;
* se trece masca contra gazelor în poziţia “de aşteptare”;
* se scot din raniţă mantaua de protecţie, ciorapii şi mănuşile de protecţie;
*se aşează mantaua de protecţie, făcută sul, pe spate şi se fixează cu ajutorul cordelelor trecute peste
umeri la centură, în faţă, după care se lasă să cadă liber pe spate;
* se fixează ciorapii şi mănuşile de protecţie la centură, la spate, cu ajutorul dispozitivului de legare la
centură;
* se ia arma în poziţia de mai înainte.
În cazul când militarul nu are asupra sa raniţă, poziţia “de aşteptare” cu mantaua de protecţie, ciorapii şi
mănuşile de protecţie este aceeaşi ca poziţia “de marş”.
Echipajele (servanţii) autovehiculelor de luptă aşează mantaua de protecţie (mai puţin cei de la tancuri
care nu au), ciorapii şi mănuşile de protecţie în autovehicul alături de ei; la aviaţie şi marină, mijloacele de
protecţie individuală se aşează pe locurile stabilite de comandanţi.
La începerea atacului chimic, a infectării radioactive sau a întrebuinţării de către inamic a mijloacelor
bacteriene, mantaua de protecţie şi masca contra gazelor se trec în poziţia “de luptă” la comanda “GAZE-
PELERINĂ” (sau, dacă este necesar, din proprie iniţiativă). Dacă masca contra gazelor a fost îmbrăcată mai
înainte, atunci se dă comanda “ÎMBRĂCAŢI PELERINA”.
La comanda “GAZE-PELERINĂ” se execută următoarele:
* se pune arma între genunchi, se aşează pe pământ sau se reazemă de un obiect oarecare;
* se îmbracă masca contra gazelor;
* se îmbracă mantaua de protecţie ca “pelerină de protecţie”. Pentru scoaterea ciorapilor şi mănuşilor de
protecţie, după ieşirea din terenul infectat, se comandă “SCOATEŢI CIORAPII ŞI MĂNUŞILE DE
PROTECŢIE”, dacă militarii nu au îmbrăcate mantalele de protecţie, sau “SCOATEŢI COMPLETUL DE
PROTECŢIE”, dacă le au îmbrăcate.
 La comanda “SCOATEŢI CIORAPII ŞI MĂNUŞILE DE PROTECŢIE” se execută următoarele:
* se lasă arma pe pământ sau se sprijină de un obiect oarecare;
* se dezleagă mai întâi cordelele ciorapilor de protecţie cu care au fost legaţi aceştia la picior (la ciorapii
cu găici se desfac găicile);
* se scot mănuşile de protecţie;
* se dezleagă cordelele ciorapilor de protecţie cu care au fost legaţi la centură;
* se calcă cu vârful piciorului stâng pe ieşitură (pintenul) sau partea laterală a călcâiului de la ciorapul
drept şi se scoate piciorul drept din ciorap, până la jumătatea carâmbului;
* cu vârful piciorului drept, având piciorul scos pe jumătate din ciorap, se calcă pe ieşitura (pintenul) sau
pe partea laterală a călcâiului de la ciorapul stâng, se scoate ciorapul stâng până la jumătate şi apoi printr-o uşoară
scuturare se scoate piciorul din ciorap; se face un pas lateral sau înapoi pe un loc neinfectat şi se azvârle ciorapul
din piciorul drept, având grijă să nu infecteze militarii din apropiere;
* se ia arma în poziţia iniţială.
În cazul când militarii au îmbrăcate mantalele de protecţie pe mâneci, pentru scoaterea ciorapilor şi
mănuşilor de protecţie se procedează după cum se arată în instrucţiunile de folosire.
Pentru folosirea completului de protecţie nr. 1 cu mantaua de protecţie îmbrăcată pe mâneci, se dă
comanda “GAZE – ÎMBRĂCAŢI COMPLETUL DE PROTECŢIE, MANTAUA PE MÂNECI”. În cazul când
masca contra gazelor a fost îmbrăcată separat mai înainte, se comandă “ÎMBRĂCAŢI COMPLETUL DE
PROTECŢIE, MANTAUA PE MÂNECI”, iar când masca contra gazelor se trace în poziţia “de luptă” după
îmbrăcarea completului de protecţie se dă comanda “ÎMBRĂCAŢI COMPLETUL DE PROTECŢIE, MANTAUA
PE MÂNECI – GAZE”.
La comanda “GAZE” – ÎMBRĂCAŢI COMPLETUL DE PROTECŢIE, MANTAUA PE MÂNECI” se
execută următoarele:
* se aşează arma pe pământ sau se reazemă de un obiect din apropiere;
* se îmbracă masca contra gazelor;
* se îmbracă ciorapii de protecţie;
* se îmbracă mantaua de protecţie pe mâneci, se trage gluga pe cap şi se încheie poalele mantalei;
* se desfac cordelele de fixare a mantalei de protecţie la centură;
* se îmbracă mănuşile de protecţie, se încheie mânecile cu găicile de fixare şi se ia arma în poziţia
iniţială.
Îmbrăcarea completului de protecţie nr. 1 cu mantaua de protecţie sub formă de “combinezon de
protecţie” se face la comanda “ÎMBRĂCAŢI COMPLETUL DE PROTECŢIE, MANTAUA COMBINEZON –
GAZE”.
La această comandă se execută următoarele:
* se desfac cordelele de fixare la centură a mantalei de protecţie şi se aşează mantaua de protecţie pe
pământ în partea stângă;
* se aşează arma pe pământ în partea dreaptă sau se reazemă de un obiect din apropiere;
* se desface dispozitivul de legare la centură a ciorapilor şi mănuşilor de protecţie şi se aşează pe pământ
în faţă ciorapii de protecţie spre dreapta şi mănuşile de protecţie spre stânga;
* se scot sacul port-mască de pe umăr, centura cu echipamentul prins de aceasta şi casca şi se aşează, pe
pământ, în partea dreaptă;
* se îmbracă ciorapii de protecţie;
* se îmbracă mantaua de protecţie pe mâneci, având gluga dată pe spate;
* se descheie capetele cordoanelor de spate şi laterale şi se eliberează din găicile de susţinere;
* se trec cordoanele de spate ale mantalei printre picioare în faţă şi se fixează de cureaua pantalonilor la
şoldul stâng şi cel drept;
* se prind la butonul central butonierele corespunzătoare acestuia de pe marginea dreaptă şi stângă a
mantalei, mai întâi cea dreaptă şi apoi cea stângă, după care se fixează cu o clemă;
* se încheie poalele mantalei de protecţie la butoni, astfel ca poala stângă să cuprindă piciorul stâng, iar
poala dreaptă piciorul drept; primele două butoniere care se găsesc imediat sub butonul central se fixează cu
cleme;
* se încheie cordoanele laterale ale mantalei de protecţie la butoni, după ce în prealabil au fost înfăşurate
în jurul picioarelor mai jos de genunchi; capetele libere ale cordoanelor se fixează prin închiderea simplă sau dublă
la butoni;
* se încheie marginile mantalei de protecţie, lăsându-se neînchieate două butoniere din partea de sus;
* se pune centura cu echipamentul prins de aceasta peste mantaua de protecţie şi se ia pe umăr sacul port-
mască;
 * se trece masca contra gazelor în poziţia “de luptă”;
* se pune pe cap casca şi apoi gluga; se încheie ultimele două butoniere de la mantaua de protecţie şi
gaica de fixare de la glugă;
* se îmbracă mănuşile de protecţie pe sub manşetele mânecilor, se fixează găicile de la mâneci prin
încheierea simplă sau dublă la butoni şi se ia arma.
După executarea acţiunilor într-un teren infectat, completul de protecţie nr. 1, cu mantaua de protecţie
îmbrăcată ca “combinezon de protecţie”, se scoate cu respectarea măsurilor de siguranţă indicate în instrucţiuni.
Scoaterea completului de protecţie nr. 1 se execută la comanda “SCOATEŢI COMPLETUL DE
PROTECŢIE”.
La această comandă se execută următoarele:
* se pune arma jos sau se sprijină de un obiect din apropiere;
* se scot sacul port-mască şi echipamentul şi se aşează pe pământ;
* se deschid cele două butoniere din partea de sus a mantalei de protecţie şi gaica de fixare de la glugă;
* se descheie cordoanele laterale;
* se scot clemele de fixare, se descheie poalele şi marginile mantalei, se desfac cordelele (găicile) de jos
şi de la mijloc ale ciorapilor de protecţie;
* se trage gluga pe spate, în aşa fel încât să nu se atingă ceafa cu partea infectată;
* se descheie găicile de la mâneci şi se scot pe jumătate mănuşile de protecţie din mâini, astfel ca să poată
fi uşor scoase prin scuturare;
* se apucă de partea exterioară a marginilor mantalei de protecţie şi se eliberează umerii din manta, după
care prin scuturare se aruncă în spate mantaua de protecţie cu partea exterioară în jos, odată cu mănuşile de
protecţie, având grijă să nu se infecteze îmbrăcămintea sau părţile descoperite ale corpului;
* se desfac cordoanele de spate ale mantalei de protecţie de la cureaua de la pantaloni;
* se scot ciorapii de protecţie;
* se trece în partea dinspre care bate vântul şi se scot casca şi masca contra gazelor.
ANEXE
 Anexa 1

REPREZENTAREA LOCALITĂŢII PE HARTĂ

Zonă cu
clădiri
nerezistente
la foc

Zonă cu clădiri
rezistente la foc

IONEŞTI
7382 C.J.
Denumirea localităţii în funcţie de: importanţa Anexa 2
politico-economică, număr de locuitori,
AGENŢI suprafaţă. DE LUPTĂ
BIOLOGICI
7382–numărul
Denumi de familii (numărul de gospodării);
C.J.-organul Timpul de la publice locale (Consiliu
administraţiei
Tipul de rea Doza Simptome şi
infestare la
judeţean).
agent agentul necesară efecte
apariţia bolii
ui
01 02 03 04 05
Bacterii Bacillus Incubaţie: 1-6 10.000 Febră şi
anthracis zile spori sau slăbiciune urmată
(produce mai puţin de obicei de o
antraxul) uşoară
îmbunătăţire a
stării pacientului,
după care revine
brusc cu grave
tulburări
respiratorii,
infarct,
pneumonie şi
deces
 Senzaţie de rău,
Yersinia
febră mare,
pestis
Incubaţie: 2- ganglioni
(provoac 100-200
10 zile; durata limfatici moi,
ă ciuma organisme
bolii: 1-2 zile hemoragie, blocaj
bubonic
circulator şi deces
ă)
Febră şi frisoane,
dureri de cap,
pierderea
Brucella
Incubaţie: 1-3 apetitului,
suis
săptămâni; 1.300 depresiune
(produce
durata bolii: organisme nervoasă,
bruceloz
câteva zile slăbiciune, dureri
a)
la încheieturi şi
sudoare

Pastuler
Incubaţie: 1-5
a
zile; durata Dureri
tularensi
bolii: 30-60% 10-50 generalizate, tuse,
s
dintre victime organisme senzaţie de rău
(produce
mor în 30 de general
tularemi
zile
a)
Incubaţie: 10-
Coxiella 20 zile; durata
10
burnetti bolii: de la
Ricketts organisme Pneumonie, tuse,
(produce câteva zile la
ii sau mai dureri de piept
febra câteva
puţin
“Q”) săptămâni

01 02 03 04 05
Viruşi Febră, frisoane,
Incubaţie: 4-5 hemoragie
Encefalit
zile; durata gastrointestinală,
a
bolii: de la 25 unităţi dureri de cap,
cabalină
câteva zile la infecţioase greţuri, stare de
venezuel
câteva vomă, delir; poate
ea-nă
săptămâni duce la comă,
infarct şi deces
Saxitoxi Acţiune: de la 150 Ameţeală,
na câteva minute microgra paralizia
la câteva ore; me muşchilor
durata bolii: respiratorii,
fatală după moartea în câteva
inhalarea unei minute
doze letale
 Slăbiciune,
ameţeală, gură şi
gât uscat, vedere
Acţiune: de la
neclară, slăbire
câteva ore la 70
Botulinu progresivă a
câteva zile; microgra
m muşchilor,
durata bolii: me
deficienţă
24-72 ore
respiratorie
bruscă ce poate
cauza decesul
Greţuri, stare de
vomă, crampe
abdominale
Acţiune: puternice, ruperea
200
câteva ore; vaselor de sânge;
Ricinul microgra
durata bolii: poate începe cu
me
câteva zile simptome
nespecifice de
slăbiciune, febră,
tuse
Stafiloco Acţiune:
2.000 Greţuri puternice,
cus câteva ore;
microgra diaree şi stări de
enteroto durata bolii: 4
me vomă
xina B zile
 Anexa 3
ARMELE
DE NIMICIRE ÎN MASĂ
EVOLUŢIA MODELELOR ATOMICE
„COZONAC CU STAFIDE” “MODELUL PLANETAR”

THOMSON 1898 RUTHEFORD 1912

“ATOMUL LUI
BOHR” – 1913“

MODELUL BOHR
SOMMERFELD - 1916

ELECTRONII SE ROTESC
ORBITE CIRCULARE
NUMAI PE ANUMITE
SAU ELIPTICE
ORBITE CIRCULARE
 Anexa 4
MODELE ŞI PRINCIPII DE FUNCŢIONARE A
ARMELOR NUCLEARE

BOMBA Exploziv

“ A” Plutoniu
239

Înveliş

Exploziv
BOMBA Plutoniu 239
sau Uraniu 235
“ H” det. atomic
Hidrogen

Înveliş

* pentru bombele de dimensiuni reduse se foloseşte “deuterura de litiu”;

* bombele trifazice sunt compuse din bomba “A” şi “H” (fisiune – fuziune - fisiune); este o bombă termonucleară la
care se adaugă fisiunea Uraniului;
* bomba cu neutroni: fisiunea Californiu – 251; emisie de radiaţii şi neutroni rapizi.
 Anexa 5
ARMELE DE NIMICIRE ÎN MASĂ

ARMA NUCLEARĂ

ARMA CHIMICĂ ARMA BIOLOGICĂ

II TIPURILE DE ARME NUCLEARE

A – ARME NUCLEARE CU ACŢIUNE EXPLOZIVĂ:
- BOMBA ATOMICĂ
- BOMBA CU HIDROGEN
- BOMBA TRIFAZICĂ (COMBINAŢIA BOMBELOR “A” ŞI “H”)
B – ARME NUCLEARE FĂRĂ ACŢIUNE EXPLOZIVĂ:
- BOMBA CU NEUTRONI
- SUBSTANŢE RADIOACTIVE DE LUPTĂ (PRODUSE SECUNDARE ALE INDUSTRIEI
ATOMICE)
III MIJLOACE DE ÎNTREBUINŢARE A ARMEI NUCLEARE
- RACHETE DE TOATE TIPURILE
- AERONAVE PURTĂTOARE DE FOCOASE NUCLEARE
- ARTILERIA
- SUBMARINELE ŞI NAVELE DE SUPRAFAŢĂ (RACHETE ŞI TORPILE)
- FUGASE NUCLEARE
IV FACTORII DISTRUCTIVI AI EXPLOZIEI NUCLEARE
- UNDA DE ŞOC (50% DIN ENERGIA TOTALĂ A EXPLOZIEI)
- EMISIUNEA DE LUMINĂ (35% DIN ENERGIA TOTALĂ A EXPLOZIEI)
- RADIAŢIA PENETRANTĂ (5% DIN ENERGIA TOTALĂ A EXPLOZIEI)
- IMPULSUL ELECTROMAGNETIC
- CONTAMINAREA RADIOACTIVĂ (10% DIN ENERGIA TOTALĂ A EXPLOZIEI)
 Anexa 6
ARMA CHIMICĂ
(subsatnţe toxice de luptă)
I S.T.L. pot fi întrebuinţate şi acţionează sub formă de:
- gaze sau vapori – hidrogenul arseniat;
- în stare solidă (pulberi) – L.S.D. – 25;
- în stare lichidă (picături) – SARINUL;
I CLASIFICAREA S.T.L. după persistenţă:
- persistente; semipersistente; trecătoare (nepersistente);
III CLASIFICAREA S.T.L. după acţiunea fiziopatologică asupra organismelor vii:
1. S.T.L. cu acţiune generală:
a) neuroparalitice (intoxică organismul) – Tabun; Sarin; Soman; V.X.
b) psihochimice (acţionează asupra sistemului nervos) – L.S.D.-25; mescalina; b.z.;
c) hematice (reduc numărul de globule roşii / anemie) – hidrogen arseniat; oxid de carbon;
D) nervoase (acţiune generală asupra organismului) – acid cianhidric; clorcian;
2. S.T.L. cu acţiune vezicantă (acţionează asupra mucoaselor) – iperita; levizita; azotiperita;
3. S.T.L. cu acţiune sufocantă (acţionează asupra căilor respiratorii / axfisiere) – fosgen; difosgen;
4. S.T.L. cu acţiune iritantă (acţionează asupra mucoaselor şi căilor respiratorii)
a) lacrimogene – cloratocetofenona; c.s.;
b) strănutătoare – adamsita;
c) vomitive – etilcarbazolul;
 Anexa 7

ARMA CHIMICĂ

I MIJLOACE DE ATAC CU ARMA CHIMICĂ:

◊ Rachete;
◊ Bombe chimice de aviaţie;
◊ Proiectile chimice de artilerie şi mine chimice de aruncătoare;
◊ Pulverizarea din aparate speciale montate pe avioane
◊ Dispozitive care conţin, în compartimente separate, componentele unor substanţe chimice netoxice.
acestea se combină în momentul folosirii, realizând S.T.L. – este denumită muniţie chimică binară
II INDICII DE RECUNOAŞTERE A ATACULUI CU ARMA CHIMICĂ:
* explozia muniţiei chimice este însoţită de un zgomot slab, înfundat;
* la locul exploziei apare un nor de fum sau ceaţă, care dispare pe timpul cât se deplasează pe direcţia
vântului;
* din avioane se pot lansa casete din care se desprind şi explodează un număr mare de bombe chimice
mici;
* în urma avioanelor se formează un nor de culoare închisă, care dispare repede, iar pe teren cad picături
de S.T.L.;
* pe sol, vegetaţie, clădiri etc. apar picături sau pete uleioase de culoare închisă;
* vegetaţia îşi schimbă culoarea şi se veştejeşte la câtva timp după atac;
* în zona atacului apare un miros particular al substanţelor, care produce iritarea organelor respiratorii şi a
ochilor;
* apar cadavre de păsări sau alte animale mici;

* toate aceste indicii prezentate nu vor confirma întotdeauna un atac chimic

 Anexa 8

AGENŢI PATOGENII
I Sunt agenţi patogeni, utilizaţi în scopuri agresive, care pot determina îmbolnăvirea în masă a populaţiei (epidemii),
a animalelor (epizootii) şi distrugerea fondului agro-forestier

II BOLILE CARE POT FI PROVOCATE DE AGENŢII PATOGENI:

A) BACTERIILE – ciuma; holera; variola; morva; antraxul; melioidoza; bruceloza; tularemia; febra tifoidă;
B) RICKETTSII - tifosul exantematic; febra aftoasă;
C) VIRUŞI – variola; gripa; psitacoza; encefalita; febra galbenă;
D) TOXINELE MICROBIENE – febra botulinică; enterotoxina stafilococică;
III MIJLOACELE ŞI PROCEDEELE DE RĂSPÂNDIRE A AGENŢILOR PATOGENI:
* prin lansare din avion;
* rachete;
* bombe biologice încărcate cu suspensii lichide; - aceste proiectile funcţionează prin răspândirea
conţinutului patogen, cu ajutorul unui exploziv sau prin răspândirea încărcăturii la pulverizarea ei cu ajutorul aerului
comprimat (un rezervor aflat în corpul bombei);
‫ ﻬ‬pulverizarea din avion cu ajutorul unor dispozitive speciale;
* lansare din avion a unor containere paraşutate, care se desfac la contactul cu solul;
‫ ﻬ‬agenţi diversionişti dotaţi cu: flacoane, fiole, pulverizatoare, grenade de mână;
‫ ﻬ‬animale infestate – orice specie, în special rozătoare şi insecte;
 Anexa 9
SUBSTANŢE INCENDIARE

I CARACTERISTICILE SUBSTANŢELOR (AMESTECURILOR) INCENDIARE

* să aibă o căldură de ardere (combustie mare);
* să aibă o temperatură de ardere foarte ridicată (mii oc);
* să aibă o durată mare de ardere;
* să fie greu de stins;
* să aibă posibilitatea propagării incendiului pe suprafeţe mari;
* să ardă în afara contactului cu oxigenului din aer;
* să nu prezinte pericol la manipulare şi transport;
II CLASIFICAREA SUBSTANŢELOR INCENDIARE DUPĂ STAREA DE AGREGARE
A) solide: fosforul alb, metale alcaline (sodiu şi potasiu metalic), termitul, aliajul electron
B) lichide: produse petroliere obţinute din distilarea ţiţeiului
C) gazoase (vapori): acetilena, azotat de metil, dimetil şi dietil de zinc
D) geluri şi paste: napalm (produs petrolier + gelificator), supernapalm (napalm + pulberi metalice)
III MIJLOACE DE ÎNTREBUINŢARE A SUBSTANŢELOR INCENDIARE
* aruncătoare de flăcări (portabile, montate pe tancuri şi t.a.b.)
* bombe incendiare de aviaţie (5 – 250 kg)
* recipiente (rezervoare) incendiare de aviaţie (100 – 400 l)
* proiectile incendiare de artilerie şi bombe de aruncătoare
* fugase incendiare
* grenade incendiare de mână
* sfere incendiare
* plăci incendiare
* sticle incendiare
 Anexa 10
SUBSTANŢE INCENDIARE

1. CARACTERISTICILE SUBSTANŢELOR INCENDIARE FOLOSITE LA ARUNCĂTOARELE DE

FLĂCĂRI:
 aprindere rapidă la temperaturi scăzute;
 ardere înceată pe traiectorie şi deplină la ţintă;
 compactitatea jetului până la atingerea ţintei;
 adezivitate bună la suprafaţa ţintei;
 distanţa de lansare a lichidului cât mai mare.

2. NOUTĂŢI ÎN DOMENIUL SUBSTANŢELOR INCENDIARE:

a) PIROGELUL:
 este cunoscut sub denumirea de “LAVĂ ARTIFICIALĂ”;
 este un NAPALM metalizat, de culoare cenuşie, de consistenţa aluatului;
 este compus din produse petroliere şi gelificator de natura calciului şi alte adausuri ca: asfalt,
salpetru, magneziu sau aluminiu;
 arde şi degajă o temperatură de 1600o C, timp de 3 – 4 minute;
b) AMESTECUL DE TIP “F.A.E.”:
 este cunoscut sub denumirea de “EXPLODAREA NORILOR DE CARBURANT” sau
“A.P.A.M.” (armă cu efect antipersonal, antimaterial);
 este un amestec de propan, butan, oxid de etilenă – volatile – care într-o proporţie de 1/5 cu aerul
se autoaprinde şi produce o explozie, echivalentă cu efectul unei lovituri nucleare de 10 kT;
 efecte: undă de şoc puternică; autoaprinderea aerului şi consumarea oxigenului din zonă, formând
un puternic val de foc; generează oxid de carbon şi negru de fum.
 Anexa 11

SECŢIUNE TRANSVERSALĂ PRIN

PĂMÂNT
scoarţa până la
600o C
magma
1500o C

Pământul este constituit din straturi. sub scoarţă se găseşte mantaua, ce se compune din magmă, o rocă
semilichidă. presiunea din centrul miezului este atât de mare încât roca trebuie să fie solidă.
 Anexa 12

FUNDUL OCEANULUI

Fundul oceanului este situat pe scoarţa pământului şi o secţiune transversală realizată prin terra prezintă
plăcile care formează scoarţa. mişcarea plăcilor tectonice este cea care determină apariţia munţilor, dar şi cea care
cauzează cutremurele
 Anexa 13

PRINCIPALELE CARACTERISTICI ALE

UNUI CUTREMUR

Focar (sinonim cu hipocentru) = punct teoretic, din interiorul pământului, de declanşare a unui cutremur
tectonic;
Epicentru = proiecţia focarului pe suprafaţa pământului;
Falie = fractură plană sau uşor curbă a scoarţei terestre în lungul căreia se produc deplasări;
Intensitate seismică = cuantificarea consecinţelor unui cutremur pe o scară specifică de 12 grade, plecând de la
efectele avute asupra populaţiei, a construcţiilor şi a mediului natural;
Scara MM (Mercalli modificată);
Scara MSK (Mendvedev – Sponheuer - Karnik);
Izoseisme = curbe care delimitează – pe o hartă macroseismică – suprafeţe de egală intensitate seismică;
Magnitudine = parametru care arată cantitatea de energie eliberată de un cutremur, elaborat în 1935 de S.F.
Richter, pe o scară de 9 grade;
Adâncimea focarului (hipocentrului) = distanţa pe verticală dintre epicentru şi focar.

După adâncime, cutremurele se clasifică astfel:

* de suprafaţă: între 0 – 50 kilometri;
* intermediar: între 50 – 250 kilometri;
* de adâncime: peste 250 kilometri;
* microzonare seismică = împărţirea unei regiuni în sectoare caracterizate de aceleaşi efecte pentru un
cutremur prevăzut, înregistrat la scări de 1:5000 până la 1:10000.
 Anexa 14

SCALA MSK - 64

Acceleraţia
Gradul
maximă a
cutremurului Consecinţele cutremurului
terenului
MSK - 64
(mm/s)
Cutremur înregistrat doar de
1 2,5
instrumente
Cutremur abia simţit de
2 2,6 – 5 persoane mai sensibile sau
aflate la etaj
Cutremur uşor cu daune
3 6 – 10
minime
Cutremur simţit de toţi,
4 11 – 25 obiectele fixate pe pereţi
vibrează (oscilează)
Obiectele oscilează, se produc
5 26 – 50 crăpături în tencuială,
clopotele sună singure
6 51 – 100 Cad obiecte şi tencuială
Clădirile încep să cadă,
7 101 – 250
cornişele cad
8 251 – 500 Casele, liniile electrice cad
Cutremur dezastruos cu
9 501 – 1000
numeroase victime
Aproape toate clădirile se
10 1001 – 2500 prăbuşesc, se produc crăpături
în pământ
Nici un edificiu nu rămâne în
11 2501 – 5000 picioare, se produc numeroase
surpări
Cutremur atât de violent încât
12 > 5000 întreaga zonă îşi modifică
aspectul
 Anexa 15

CUM şi PE CINE ANUNŢĂM OPERATIV ÎN SITUAŢII DE

URGENŢĂ

Inspectoratul POPULAŢIA Centrul

pentru Situaţii de TEL. 112 operaţional al
Urgenţă sectorului

Centrul
Operational pentru
Situaţii de Urgenţă

PRIMAR Comisia de Apărare

Şeful Protecţiei Civile Împotriva Dezastrelor

POLIŢIA Comisia de Evacuare

COMUNITARĂ

POMPIERI Comisiile de specialitate

ale sectorului

POLIŢIE-JANDARMI Serviciul de ambulanţă

Formaţiuni de Protecţie Mass-media

Civilă la nivel sector
 Anexa 16

CUM şi PE CINE ANUNŢĂM OPERATIV ÎN SITUAŢII DE

URGENŢĂ

Inspectoratul POPULAŢIA Centrul

pentru Situaţii de TEL. 112 operaţional al
Urgenţă sectorului

Centrul
Operational pentru
Situaţii de Urgenţă

PRIMAR Comisia de Apărare

Şeful Protecţiei Civile Împotriva Dezastrelor

POLIŢIA Comisia de Evacuare

COMUNITARĂ

POMPIERI Comisiile de specialitate

ale sectorului

POLIŢIE-JANDARMI Serviciul de ambulanţă

Formaţiuni de Protecţie Mass-media

Civilă la nivel sector
 Anexa 17
REPREZENTAREA CONDUCTELOR,
ÎMPREJMUIRILOR, RAMBLEELOR, DEBLEURILOR,
LIMITELOR ŞI CĂILOR FERATE
 Anexa 18
REPREZENTAREA RELIEFULUI PE HARTĂ PRIN
CURBE DE NIVEL
 Anexa 19

METODA PLANULUI COTAT

 Anexa 20

Puncte de bază

Obiective economice, industriale, culturale, sportive

etc
 Anexa 32

REPREZENTAREA FORMELOR DE RELIEF PE

HARTĂ
 Anexa 22

SEMNELE CONVENŢIONALE

A. SEMNE CONVENŢIONALE DE CONTUR

B. SEMNE CONVENŢIONALE DE SCARĂ

C. SEMNE CONVENŢIONALE EXPLICATIVE

 Anexa 23

REPREZENTAREA DRUMURILOR

AUTOSTRADĂ:
2 – nr. benzilor;
4 – lăţimea unei benzi, în metri;
B – material de acoperire.

ŞOSEA MODERNIZATĂ:
7 – lăţimea carosabilului;
10 – lăţimea din şanţ în şanţ;
As – material de acoperire.
.
ŞOSELE:
6 – lăţimea carosabilului;
8 – lăţimea din şanţ în şanţ;
P – material de acoperire.
.
Drumuri în construcţie

Drum natural (vicinal)

Drum de exploatare pe câmp sau în pădure

Poteci pentru transporturi samarizate sau de

picior

Trecerea drumului peste un curs de apă - pod

 Anexa 24

SEMNALELE TRANSMISE CU SEMNALE

AJUTORUL SIRENELOR DE ALARMĂ
ÎN CAZ DE RĂZBOI SAU DEZASTRU

1. ALARMĂ AERIANĂ – constă în 15 sunete a 4 secunde fiecare, cu pauză de 4 secunde între ele;
2. ALARMĂ DE DEZASTRE – constă în 5 sunete a 16 de secunde fiecare, cu pauză de 10 secunde
între ele;
3. PREALARMĂ AERIANĂ – constă în 3 sunete a 32 secunde fiecare, cu pauză de 12 secunde între
ele;
4. ÎNCETAREA ALARMEI – constă dintr-un sunet continuu de aceeaşi intensitate, cu durata de 2
minute.

FISIUNEA NUCLEARĂ

ATOM DE
URANIU

NEUTRON
 BIBLIOGRAFIE:
- Legea 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române;
- Legea 550/2004 privind organizarea şi funcţionarea Jandarmeriei Române;
- Legea 604/2004 privind aprobarea O.G. 63/2003 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Administraţiei şi
Internelor;
- Legea 481/2004 privind organizarea şi funcţionarea protecţiei civile în România;
- Legea 295/2004 privind regimul armelor de foc şi muniţiilor;
- O.U.G. nr. 88/2001 privind organizarea şi funcţionarea serviciilor publice comunitare pentru situaţii de urgenţă;
- Decizia Guvernului din 13.09.1999; “Protecţia civilă şi managementul dezastrelor”, ediţie 2000;
- C – 7;
- C – 8 A, ediţie 1985;
- C – 9;
-C – 12;
- A.N.- 9, ediţie 1987;
- I.P.R.T.A.I., ediţie 1993;
- A – 106, ediţie 1986;
- Cunoştinţe generale referitoare la bazele tragerii cu armamentul de infanterie, ediţie 1976;
- Album cu principalele tipuri de tehnică militară din înzestrarea unor armate străine, ediţie 1984;
- Atlas de semne convenţionale pentru planurile topografice, ediţie 1983;
- Instrucţiuni de cunoaştere pentru pistol calibrul 7,65 mm, model 1974;
- Instrucţiuni de cunoaştere pentru pistol mitralieră calibrul 7,62 mm, model 1963;
- Instrucţiuni de cunoaştere pentru puşca mitralieră calibrul 7,62 mm, model 1964;
- Instrucţiuni de cunoaştere pentru mitraliera de companie calibrul 7,62 mm, model 1966;
- Instrucţiuni de cunoaştere pentru puşca semiautomată cu lunetă 7,62 mm;
- Instrucţiuni de cunoaştere pentru pistol GLOCK 17 şi 17L, calibrul 9 mm;
- Instrucţiuni de cunoaştere pentru aruncătorul de grenade A.G. -7;
- Instrucţiuni de cunoaştere a armei de vânătoare I.J. BAIKAL;
- Instrucţiuni de cunoaştere pentru grenadele de mână;
- Instrucţiuni de cunoaştere a M.C.G. model 1974 şi 1985;
- Ghidul măsurilor de urgenţă – transportul mărfurilor periculoase, editura I&A, Bucureşti, 2005;
- Topografie militară, ed. 1976;
- “Protecţia civilă şi managementul dezastrelor”, ediţie 2000;
- Manual de protecţie civilă ediţie 1983;
- “Trăim cu radiaţii”, ediţie 1989;
- „Bazele tragerii cu armamentul – curs universitar, editura M.A.I. 2005;
- Gordon Thomas, Max Morgan Witts, Enola Gay, editura Politica, Bucureşti, 1983;