AVENTURILE ECHIPAJULUI

„DOX”
De H. WARREN

Nr. 258

DUŞMANI PRIMEJDIOŞI

Traducere de LIA HÂRSU

ROLF TORRINGS ABENTEUER GEFÄHRLICHE FEINDE

1
 Un submarin perfecţionat după toate invenţiile moderne, e
urmărit încă din timpul războiului mondial de toate naţiunile
europene. Căpitanul Farrow, comandantul acestui submarin, om
de o bunătate rară, reuşeşte să descopere pământuri şi ape care
nu-s trecute pe nici o hartă de pe glob şi-şi creează un loc de
refugiu pe o insulă pe care o numeşte „Insula Odihnei” – un
adevărat rai pământesc.

Dar nu poate fi mulţumit, atâta timp cât fiul său George, un

tânăr de optsprezece ani, se află sub tutela unui individ periculos.

Cu ajutorul credinciosului sau servitor, Farrow reuşeşte să

aducă pe George pe „Insula Odihnei”. Un testament misterios
indică pe acesta ca moştenitor al unei comori ascunse, pe care
însă nu o poate avea decât trecând prin primejdii neînchipuite.
Toate peripeţiile extraordinare pe care le întâmpina George în
tovărăşia unui tânăr prinţ negru, fac din „Aventurile submarinului
Dox” una din cele mai interesante lecturi.

2
 CAPITOLUL I
ŢINTAŞUL

AM RĂMAS mut de uimire. Aşa ceva n-am mai văzul niciodată.

Chiar şi Marian a rămas fără grai şi s-a mărginit numai să dea din
cap c-o vădită notă apreciativă.
─ Nemaipomenit, domnule Balling! Am strigat, din toţi bojocii de
la înălţimea madjanului meu. Aţi câştigat pariul. A fost o adevărată
lovitură de maestru. Micuţul şi oarecum rotofeiul domn, privi
dinspre luminiş spre noi, zâmbi puţin încurcat, ridică din umeri şi
merse spre tigrul ucis, privind cu atenţie din toate părţile şi după
ce se convinse că era cu adevărat mort, ne strigă de jos:
─ Coborâţi, domnilor. Mica noastră vânătoare s-a terminat.
Man-eaterul (tigrul canibal) nu va mai omori pe viitor nici un om.
Marian şi cu mine, ne aflam încă în madjanele noastre, cu
carabinele gata pregătite, în mână. Acum însă, ne-am dat jos de pe
crengile copacilor, unde ne instalaserăm, strângându-i micuţului
domn mâinile.
─ O împuşcătură mai reuşită, încă n-am văzut în viaţa mea, îl
lăudă Marian. Vă admir, sângele rece şi regret doar că domnii de la
poliţie, n-au fost martori la aşa ceva, pentru că cu greutate vor
putea admite „că un om poate nimeri atât de bine”.
─ Aţi fost numit judecător în afacerea asta, domnule Farrow aşa

3
că domnilor respectivi nu le mai rămâne altceva decât să creadă.
Dar nu este vorba numai de-o împuşcătură, am administrat două
gloanţe. doar tigrului. Ne-am convins singuri că aşa s-au întâmplat
lucrurile. E adevărat că Marian şi cu mine am auzit numai o
împuşcătură, dar Balling trăsese într-adevăr două gloanţe, numai
că atât de repede că răsunaseră ca una singură.
*
* *
„Mica vânătoare” despre care făceam aluzie, îşi avusese,
preludiul său. Ne întâlnisem c-o zi înainte în Chirang la un hotel
modest, unde trăsesem, cu simpaticul domn Balling. La început ne
făcuse mai degrabă impresia unui negustor de vinuri. Nu ne
închipuiam deloc că acest domn micuţ şi rotofei, cu-n zâmbet
încurcat, permanent, pe buze, avea nervi atât de tari, nervi de oţel,
care căuta şi avea ca şi noi, spiritul aventurii în sânge.
Cu ocazia cinei, am intrat în vorbă. Când a auzit pentru prima
dată rostite numele noastre, susţinu că dorise de mult să ne
cunoască. Ne povesti aventuri din viaţa lui şi aveam impresia că
exagera puţin pentru a se face mai interesant.
Câţiva domni de la poliţie care cinau şi ei în mica sală de
restaurant au fost părtaşi la conversaţie.
Când au auzit că Balling a răpus de mai multe ori tigri cu
ajutorul pistolului, unul din funcţionarii poliţiei, un comisar, îl
întrebă cu zâmbetul pe buze dacă n-ar dori să-şi arate măiestria,
chiar aici în zonă, întrucât un tigru splendid un aşa zis „man-
eater" îşi făcea mendrele cam de mult pe-aici. Prin „man-eater”, se
înţelegeau acei tigri singurateci, care se obişnuiseră cu gustul
cărnii de om, pe care-i găsise şi mai uşor de răpus.
─ Asta ar fi ceva, chiar nimerit pentru domnul Balling râse
comisarul. Acum puteţi să vă arătaţi măiestria, fiindcă noi am
încercat zadarnic să-l vânăm pe tigrul ăsta. Veţi câştiga chiar o
frumoasă recompensă care e pusă pe capul felinei ăsteia. Mergeţi
deci acolo şi împuşcaţi-l cum ziceţi, cu pistolul.
Domnul Balling, îşi păstră zâmbetul încurcat pe buze, auzind
cuvintele comisarului şi răspunse foarte calm:
─ Dacă aveţi chef domnul meu, haide să-ncheiem un pariu că
eu îi voi aţine singur calea tigrului şi-i voi răpune cu două gloanţe
fără să dau înapoiau să caut acoperire.
Pariul se făcu şi Marian şi cu mine fuseserăm aleşi ca arbitri şi
martori totodată, urmând să-l însoţim pe domnul Balling de la o
oarecare depărtare la vânătoarea asta. Domnii de la poliţiei

4
preferară să rămână în Chirang, întrucât vânătoarea de tigrii li se
părea destul de primejdioasă pentru persoanele dânşilor. Aşa se
face că ne-am instalat nu departe de luminişul în care obişnuia să
apară tigrul, pe madjanele noastre, la o distanţă de unde aveam o
bună vizibilitate. Seara, curând după cină şi după ce se instalase
întunericul domnul Balling luă poziţie la picioarele unui copac,
aşteptând sosirea tigrului. Înarmat cu un pistol am aşteptat
împreună două ore, nemişcaţi, pândind sosirea tigrului. În
luminiş, erau răspândite ferigi minuscule, străjuind în faţa unor
tufişuri dese de bambuşi, de unde începeau să se înalţe copaci
uriaşi de mango şi santal înconjuraţi la rându-le de-o vegetaţie
deasă de liane. După ce se întunecă, natura parcă reînviase la
viaţă. Razele lunii permiteau chiar o bună vizibilitate în luminiş
pentru un exerciţiu de tir, Marian şi cu mine, nu ne-am putut
reprima un zâmbet când în luminiş apăru o mică trupă de cocoşi
de pădure care-şi făcură de lucru, observând şi pigulind încolo şi
încoace după care-o zbughiră rapid în tufişuri irosindu-le ceva.
Într-adevăr o vulpe vicleană apăru imediat de după cotitura
vegetală şi le luă numaidecât urma. Domnul Balling continua să
stea nemişcat sub coroana copacilor. Pân-acum nici nu
considerase necesar, să-şi țină arma pregătită pentru tragere în
mână, ci aceasta continua să-i atârne în mod paşnic la cingătoare.
M-am lăsat din nou privirea să alunece, pe deasupra copacilor, dar
am tresărit deodată. Fără să provoace nici un zgomot, un tigru se
strecurase pe nesimţite prin tufişurile dese şi-acum îl pironea cu
privirea pe domnul Balling. Mă gândeam să-l avertizez pe
cunoştinţa noastră, printr-un semn, de pericolul în care se găsea,
întrucât mi se părea că nu era conştient de apariţia tigrului, dar
Marian mă prinse de mână şi scutură numai capul. Îmi arătă doar
arma sa, pe care-o ţinea pregătită, aşa că mi-am luat-o şi eu pe-a
mea în braţe fiind gata să intervin. Dacă domnul Balling nu va
nimeri tigrul, o vom face noi, dacă va fi nevoie. L-am neglijat însă
pe omuleţul nostru. Deodată se îndreptă drept spre tigru, care se
pregăti imediat de săritură, întrucât simţea atacul. Balling părea
să neglijeze complet intenţia tigrului şi spre marea mea spaimă,
nu-şi trăsese nici măcar pistolul din cingătoare.
Acum ajunse atât de aproape de fiară, încât aceasta l-ar fi putut
ajunge dintr-o săritură. Şi într-adevăr, în următoarea clipă, corpul
tigrului, zbură prin aer.
Balling se oprise. C-o smucitură îşi smulse pistolul de la brâu, îl
aruncă în sus, astfel încât acesta, făcu un mic salt în aer, îl apucă

5
de pat şi trase. După care se aruncă deodată de-o parte, astfel
încât tigrul nu-l mai putu ajunge.
Tigrul se prăbuşi din falnicul său zbor, ca şi cum i-ar fi fost
retezat avântul, ateriză pe pământ rostogolindu-se de câteva ori în
jur, după care rămase nemişcat.
Balling câştigase pariul răpusese de-adevăratelea fiara.
Ambele gloanţe pătrunseseră în căpăţâna fiarei şi erau cu alte
cuvinte lovituri de maestru.
─ De ce-aţi aruncat mai întâi pistolul în aer? Prin asta v-aţi
expus doar unui mare şi inutil risc, l-am întrebat eu uimit.
Balling se mărgini să zâmbească încurcat, cum îi era felul.
─ Un obicei de-al meu, pe care l-am învăţat în Statele Unite,
domnilor. Ştiţi că-n Vestul Sălbatec, sau vestul de aur, un trăgător
bun, valora mai mult decât un om bogat. Gestul ăsta oarecum
teatral, i-am învăţat de la un pădurar, care-mi spunea că prin
aceasta poţi ridica cota de siguranţă cu care nimereşti, dacă-n
clipa când prinzi arma şi tragi imediat.
─ O să-ncerc reţeta asta şi eu, dac-o fi să mă plictisesc. Pare o
joacă de copii.
─ Şi chiar şi este zâmbi cu modestie Balling. Trebuie să încercaţi
procedeul mai întâi cu arma neîncărcată.
Îşi pusese pistolul din nou la brâu şi începu să examineze fiara
cu atenţie. Arătă deodată spre o zonă a blănii splendide a felinei,
spunând:
─ Vă puteţi imagina domnilor că tigrul ăsta a fost de curând în
îngrijirea medicilor veterinari? Aici pare să fi avut o rană, care a
fost cusută de curând. După părerea mea, rana nu e mai veche de
trei săptămâni.
Marian, ca şi mine, ne-am apropiat la rândul nostru, blana
tigrului şi-a trebuit să admitem că aşa era. Balling se ridicase şi
examina acum luminişul. Deodată îşi ridică pistolul, care făcu şi
de data asta mica-i piruetă prin aer după care, răsună
împuşcătura. Un ţipăt de spaimă ne dovedi că domnul Balling
nimerise şi de data asta.
Dar asupra cui trăsese el acum?
Balling făcu repede câţiva paşi înspre tufişul de bambuşi, fără
ca să-şi fi pus pistolul la brâu. Dispăruse din raza privirilor
noastre şi am auzit numai un zgomot asemănător cu ruperea unor
crengi, ca şi cum cineva ar fi căutat să se îndepărteze în grabă.
Când ne-am repezit imediat după Balling, încercând să
pătrundem în tufiş, acesta ne ieşi tocmai în întâmpinare

6
spunându-ne:
─ În legătură cu „man-eaterul” acesta, pare să domnească un
mister, domnilor. Rana tigrului mi-a atras de îndată atenţia.
Imediat dup-aceea am văzut în tufiş, o pereche de ochi pândindu-
ne şi-atunci am simţit că aveam un duşman periculos în faţă. De
aceea am tras numaidecât, dar intenţionat n-am ochit mai sus,
pentru a nu-l omorî pe individ, oricine ar fi fost el. N-a părut să fie
prea grav rănit de aceea a şi putut repede să fugă. Aş vrea să ştiu
cine a fost omul ăsta.
Marian cercetă la rându-i locul unde stătuse pândarul şi
descoperi cu ocazia aceasta ceva interesant:
Un lănţişor subţire, ros şi aproape destrămat, de care atârna o
monedă veche. Proprietarul probabil că era un evadat.
În lumina pală a razelor de lună, am examinat moneda care
părea să aibă un mesaj sau desen cifrat, pe care evident nu l-am
putut descifra. În cele din urmă Marian îşi vârî moneda în buzunar
şi zise:
─ În primul rând să jupuim pielea tigrului, ar fi păcat s-o
pierdeţi, domnule Balling.
─ Mi-ar plăcea s-o am desigur domnule Farrow, dar tare mă tem
că-i prea târziu. Leşul tigrului a dispărut între timp. Cum nu putea
s-o facă de unul singur, trebuie să deduc c-a fost îndepărtat de
către cineva.
Se puse de cercetă, în amănunţime, de jur împrejur şi continuă:
─ Vreţi să mergeţi înapoi la Chirang cu domnul Bertram, sau
vreţi să mă însoţiţi pentru a lămuri misterul acestei dispariţii? Aş
vrea să-ncep cu cercetările chiar de aici.
─ Se-nţelege că luăm parte şi noi, domnule Balling, răspunse
Marian. Dar să nu ne facem de lucru aici în luminiş! Mai bine să
facem un ocol, fiindcă presupun ca indivizii aceştia misterioşi, au
târât leşul fiarei, doar puţin mai încolo.
Am pătruns din nou în desiş, având grijă să ţinem sub
observaţie constantă luminişul. După puţin timp am ajuns în locul
unde Marian bănuise ca ar fi fost târât tigrul.
Am descoperit urme şi la lumina pală a razelor de lună, pe care
intenţionam să le cercetăm mai cu atenţie. Din păcate aici sub
copaci era atât de întuneric, încât era greu s-o facem. Acestea
duceau spre nord şi acum regretam că l-am lăsat pe Pongo în
Chirang. Dar puteam oare bănui aşa ceva?
Balling părea un maestru şi-n citirea urmelor întrucât nu le
pierdu deloc, în ciuda vitregiei condiţiilor.

7
 Mai mult de două ore, ne-am târât prin pădurea deasă. Ne
găseam într-o porţiune mlăştinoasă, a văii largi a Taraiului.
Câteodată vegetaţia era atât de deasă, încât îmi închipuiam că ne
aflăm în junglă… Destul de des tufişurile dese şi încâlcite ne barau
drumul şi trebuia sa le ocolim. M-am minunat cum de-au reuşit
oameni aceia să târâie leşul tigrului pe aici. Deodată înaintea
noastră se deschise un luminiş mai mare şi de-aceea ne-am oprit
şi noi brusc. În spatele acestuia se înălţa o stâncă masivă şi înaltă
în formă de glonte, în aer. Deasupra era aplatizată. Am apreciat
înălţimea acesteia la nouăzeci de metri, dar oricine se poate înşela
în asemenea aprecieri, putea fi mai înaltă sau mai scundă de atât.
Avea pereţii netezi nepermiţând ascensiunea.
După ce Balling a examinat cu atenţie luminişul, el se întoarse
înspre noi şi ne spuse, şoptit:
─ Oamenii care-au târât cadavrul tigrului prin luminiş, au
dispărut în dosul acestor stânci. Poate că mai sunt acolo, în vreo
peşteră. Ce spuneţi, mergem, într-acolo?
─ Ar trebui s-o facem domnule Balling? Mă gândesc numai, că
dacă îi vom urmări pe aceşti oameni care nu ne-au făcut nimic, e
ca şi cum am dezgropa noi securea războiului începând ostilităţile.
─ Mi-au furat tigrul pe care l-am împuşcat. În orice caz, aş vrea
să-mi recapăt blana.
Balling avea şi el dreptatea lui. Marian veni cu propunerea să
începem ascensiunea de pe partea stângă a luminişului, întrucât
altfel exista şansa de-a fi prematur observați:
─ Nu ştim nimic, domnule Balling, am spus eu, cu câți duşmani
avem de-a face, ce fel de oameni sunt şi cum sunt înarmați. Fără
motiv n-au furat nici aceştia tigrul. Presupun că proprietarul
însuşi a dispus subtilizarea tigrului.
─ Păi, aş vrea să-l cunosc şi eu pe acest proprietar domnule
Bertram, răspunse Balling. S-o luăm aşadar pe partea stângă a
luminişului.
De data asta, aveam un ţel ferm în faţa ochilor. Eram curios de
ce-o să găsim după stânci. Balling ne-o luase înainte.
Se oprea din când în când şi adulmeca în noapte. Îmi dădeam
seama că poseda un auz atât de ascuţit, pentru a putea distinge în
zgomotele naturale ale unei jungle şi-ale deosebi unul de altul.
De-ndată ce-am ajuns la stânci, am căutat zadarnic după vreo
peşteră sau văgăună oarecare. N-am dat de oamenii pe care-i
urmăream, ştiam că n-au unde să se ascundă în apropiere şi acum
stăteam pur şi simplu debusolaţi acolo, neştiind încotro să o

8
apucăm. Ne-am rotit de vreo două ori în jurul stâncii, a cărui
diametru era de vreo 200 de metri. Peste tot erau stânci netede, pe
care numai un artist de-o înaltă măiestrie şi cu calităţi de alpinist
l-ar fi putut urca.
Balling ridică din umeri şi spuse:
─ Cel mai bine ar fi dac-am merge la locul de unde cei care au
târât leşul şi-au început munca lor. Va trebui să intrăm din nou în
luminiş, dar asta nu poate fi evitat.
Marian fu de aceeaşi părere, astfel încât ne-am întors şi în
curând am fost din nou în luminiş.
Urmele erau vizibile acum. Balling mergea în frunte. Cât ce-am
ajuns în mijlocul luminişului, am remarcat o ridicătură de
pământ, care arăta, ca o moviliță a unui mormânt proaspăt săpat.
Urmele duceau într-acolo.
Ne-am oprit, uitându-ne întrebători, unul la celălalt. Ajunsesem
oare aproape de dezlegarea misterului?
Am mers mai departe, ţinând o distanţă mică între noi, de vreo
doi metri, până ce-am ajuns la movilă. Primul ajunse acolo Balling.
Acesta îi dădu un ocol şi stabili fără dubiu, că urmele nu duceau
mai departe. Marian şi cu Balling îşi continuară cercetările, în timp
ce eu stăteam de pază, întrucât era de prevăzut că duşmanii ne
puteau da târcoale.
În cele din urmă Marian păru să aibă succes. Scoase un fluierat
uşor, care mă determină să mă apropii.
Înaintea mea stătea o deschizătură întunecoasă care conducea
în interiorul pământului. Pe movilă, fusese găsit ascuns un
chepeng, pe care Marian îl observase primul.
Cu ajutorul lămpilor de buzunar am luminat, în deschizătură. O
scară îngustă de trepte de piatră ducea în interior, de unde se
deschidea apoi un gang. Eram la răscruce, să îndrăznim oare să
intrăm înăuntru?
M-am gândit să-l întreb pe Marian, dar mi-am dat seama că
Balling îşi începuse preparativele de descindere înăuntru. L-a
urmat Marian, care-mi şopti să-nchid chepengul în urma mea.
După ce eu însumi am coborât treptele, am văzut c-am ajuns
într-un gang şi la oarecare depărtare se mai zărea lumina lămpii
de buzunar a lui Marian. Am luat-o repede într-acolo şi pe drum
mi-am aprins propria lampă de buzunar.
Gangul ducea spre formaţia stâncoasă şi era foarte lung. Balling
care nu avea lampă de buzunar, îi cedă lui Marian conducerea.
Acesta mergea între Marian şi mine şi cu toţii înaintam destul de

9
încet, foarte atenţi să nu cădem într-o capcană. Am ajuns cu bine
la o uşă de lemn care era neîncuiată, ceea ce ne surprinse, mai
ales că după ce-am deschis-o ne-am trezit într-o peşteră săpată-n
stâncă, destul de încăpătoare.
Ne-am oprit privind în jur, dar n-am auzit nici un zgomot
suspect.
Eu şi cu Balling ne-am oprit ia intrare, pentru a-i da lui Marian
o mână de ajutor la nevoie. Peştera era goală. Marian ne făcu semn
să ne apropiem, după care ne arătă nişte trepte de piatră care
duceau în sus.
Am numărat cincizeci şi opt de trepte de piatră până ce am
ajuns din nou în faţa unei uşi, care ducea undeva lateral înspre
stânci în vreme ce scara urca mai departe.
Marian şi cu mine, ne-am stins lămpile de buzunar, încercând
să deschidem uşa.
Nu fu deloc greu, întrucât nu era zăvorâtă. Marian o deschise cu
multă prudenţă. Un tablou impresionant ni se înfăţişă înaintea
ochilor, ceva la care nu ne-am fi aşteptat. Încăperea era încărcată
cu multe şi bogate covoare, pe pereţi ca şi pe jos. Din plafon atârna
un lampadar antic care răspândea o lumină roşiatică, moale, în
toată încăperea.
Pe pământ pe un covor gros, în mijlocul unui număr de perne
bogat ornamentate era aşezată o tânără indiană, care… dormea.
Am rămas nemişcaţi destul de mult la uşă şi n-am îndrăznit să
mergem mai departe. În cele din urmă Marian, închise uşa şi
arătă, în sus.
El îşi aprinse din nou lampa.
Am numărat treptele care duceau în sus. Din nou cincizeci şi
opt de trepte. Iarăşi am ajuns în faţa unei uşi care de asemenea,
era neîncuiată. Marian îşi stinse din nou lampa şi deschizând uşa
văzurăm uimiţi, o nouă încăpere mare, în fundul căruia, se găsea
un jilţ înalt Această cameră părea să fie o sală a colecţiilor.
Întrucât nici aici n-am putut găsi ceva care să ne stârnească în
mod deosebit interesul, ne-am urcat mai sus. După ce-am
numărat din nou cincizeci şi opt de trepte, am ajuns în faţa unei
uşi, care de data asta, era închisă.
Marian încercă s-o deschidă. După un clinchet metalic lui
Marian îi reuşi să deschidă uşa. De data asta pe podeaua
încăperii, zăcea tigrul ucis de către Balling.
În afară de aceasta, încăperea era goală. Dar unde erau acei
care căraseră cadavrul tigrului până aici?

10
 Trebuia să fi ajuns, doar cu puţin înaintea noastră, întrucât, să
care asemenea povară nu era deloc un lucru simplu.
Deodată Balling care stătea în spatele nostru, zbură prin aer,
trăgându-ne şi pe noi jos, odată cu el.
Am aterizat toţi trei la pământ cam la un metru distanţă de
cadavrul tigrului.
Cât ai clipi am fost din nou în picioare. N-am văzut pe nimeni,
dar uşa pe care intraserăm, acum era zăvorâtă.
Toate încercările noastre de-a o deschide au rămas absolut fără
nici un rezultat. Deveniserăm oare prizonieri aici?
Nu trebuia să ne facem probleme, întrucât aveam, toate armele
asupra noastră, la fel lămpile noastre de buzunar, iar Balling era
doar un ţintaş neîntrecut.

11
 CAPITOLUL II
DUŞMANI PRIMEJDIOŞI

În timp ce Balling rămăsese la uşă, pe post de santinelă, eu şi

cu Marian am început să scotocim încăperea. Nu se găsea nici o
fereastră şi nici un alt mod de ieşire. Aerul era încărcat de mirosul
pestilenţial al fiarei răpuse. Mă mâna numai faptul că aerul nu era
atât de stricat într-o încăpere care n-avea nici o aerisire.
─ N-avem ce face, trebuie să aşteptăm, să vedem ce vor oamenii
aceştia de la noi. Poate că între timp o să reuşesc să descifrez
însemnele de pe monedă, spuse Marian.
Balling nu părea să fie curios.
Acesta rămase în continuare la uşă, luându-şi în serios, postul
său de gardă.
Marian se postă într-un alt colţ al camerei şi îşi scoase moneda
veche din buzunarul hainei, privind-o cu atenţie. Ne-am străduit în
fel şi chip dar nu i-am venit deloc de hac. Deodată îmi veni o idee:
─ Încearcă Mariane, să recompui lanţul şi pune-le la îndemână.
Poate că descoperi astfel un semn de recunoaştere care ne va servi
mai târziu.
─ Foarte bine, Robert. Lanţul poate fi pus repede la loc, trebuie
să îmbin toate inelele. N-o să-l port însă la vedere, ci numai sub
cămaşă, întrucât nu cunoaştem semnificaţia acestuia.
─ Ce se mai aude, domnule Balling? am întrebat eu. Vine
cineva?
─ Da, îmi şopti cel interpelat. Aud cum se vorbeşte în şoaptă,
dar nu înţeleg nimic din ce se spune.
Am sărit în picioare şi ne-am apropiat de uşă, dar oricât ne-am
străduit, n-am putut auzi nimic. Pentru a face economie la baterie,
am stins lumina şi acum. Stăteam pe întuneric. Deodată am simţit
o oboseală de nedescris. Am vrut să-i dau de veste lui Marian, dar
nici un sunet nu-mi ieşi de pe buze. M-am prăbuşit încet la podea,
pierzându-mi cunoştinţa.
Cât de mult, trebuie să fi dormit? Unde mă găseam? Încet,
foarte încet, am început să-mi reamintesc ce s-a întâmplat.
Mi-am deschis ochii. Ne aflam în sala colecţiilor aşa cum o
descrisese Marian. Dar unde era acesta?
Da, iată-l puţin mai departe şi el era la pământ şi la o oarecare
12
depărtare, zăcea Balling. Toţi eram legaţi.
Înaintea noastră pe un jilţ înalt, stătea un indian bătrân şi
venerabil, care ne privea tăcut, în spatele acestuia stăteau
ghemuiţi mulţi oameni, care ne priveau cu ochii furioşi. Ce doreau
de la noi? Ştia Marian ceva, mai exact? Speram, întrucât părea să
se fi deşteptat ceva mai devreme.
Indianul cel bătrân, începu să vorbească. Vorbea despre o
anume zeitate, pe care noi am fi jignit-o, în clipa în care Balling a
împuşcat tigrul. Felina aparţinuse acestei zeităţi necunoscute.
Acum trebuie să ne pregătim să ne primim pedeapsa pentru
această faptă.
A trebuit să mă gândesc la „Dharma Radja – Regele regilor”, sau
şeful spiritual cum era privit, întrucât, era considerat că-n el se
întrupase „Poporul Bhutanului”.
Să fie acest indian un astfel de Dharma Radja? Concomitent a
trebuit să mă gândesc şi la frumoasa şi tânăra indiană, pe care am
zărit-o dormind în peşteră. Să fie considerată şi ea, întruparea
vreunei zeităţi? Sau aceasta nu era decât o dansatoare în templu?
O tăcere aproape sărbătorească urmă cuvintelor pe care le
pronunţase bătrânul. Se ridicase în picioare şi se ţinu aproape de
jilţ. Şi iarăşi nu-mi puteam crede ochilor.
Iat-o şezând sub tronul bătrânului indian pe tânăra la care
făceam referinţă şi care, ne privea de la înălţimea jilţului său.
În spatele nostru începu un cântec monoton, care pe alocuri lua
tonuri în crescendo. În timp ce melodia tânguitoare răsuna în
încăpere, am căutat să prind chipurile celorlalţi indieni. Aceştia îşi
plecaseră capetele plini de umilinţă, fără a îndrăzni să se uite la
preoteasa lor.
Tânăra indiană îi făcu semn bătrânului, care, făcând o
plecăciune, păşi înaintea jilţului.
Dacă indiana i-a şoptit ceva sau nu, n-am putui stabili. Când
bătrânul indian se îndreptă şi se uită înspre noi, jilţul era gol.
Bătrânul indian luă el singur acum loc, pe acesta, îşi desfăcu
braţele, spunând:
─ Djira a poruncit, ca străinii să moară în trei zile.
Îşi lăsă mâinile să cadă încet, pe lângă corp, după care făcu
oamenilor din spatele său, un semn.
Am fost transportaţi în încăperea, în care am găsit tigrul mort.
Tigrul dispăruse, aerul era bun şi curat. Înainte de-a se îndepărta
indienii, aceştia ne desfăcură legăturile de la mâini. Rămăsese o
joacă pentru noi, să ne desfacem legăturile de la picioare. Am

13
făcut-o numaidecât. Într-un colţ am găsit mâncare din belşug şi o
cană cu apă curată.
─ Deocamdată, nici nu-i aşa de rău, fu de părere Balling cu
surâsul său, veşnic încurcat. Păcat că ne-au luat armele, altfel am
fi fost în curând liberi.
Marian nu spuse nimic. Privea doar înaintea sa, părând să
cugete temeinic. Când ridică în cele din urmă capul, l-am întrebat,
dacă întrevedea vreo posibilitate de-a ieşi de-aici, întrucât nu eram
deloc dispus de-a mă lăsa omorât de dragul nu ştiu cărei zeităţi.
─ Am plecat de la presupunerea că aerul este curat în încăpere.
Aşadar trebuie să se găsească o gură de aerisire, prin care aerul
curat poate să intre înăuntru.
─ Există într-adevăr, zâmbi Balling. În colţul din dreapta al
încăperii, există, dar e bine mascat.
Marian se sculă şi merse într-acolo, examină cu atenţie locul cu
pricina, după care spuse.
─ Aveţi dreptate, domnule Balling Problema se pune numai,
dacă diametrul găurii este atât de mare, încât să permită unui om,
să se strecoare prin ea.
Am văzut, aplecându-mă înspre orificiul stâncii cenuşii, o
suprafață cu destule iregularităţi, dar tocmai acestea acopereau
gaura de aerisire atât de bine, încât numai printr-o întâmplare ar fi
putut fi descoperită, dacă n-ar fi avut englezul nostru ochiul
format, pentru aşa ceva.
─ Ar fi bine să stingem lămpile şi să cercetăm mai bine, la
adăpostul întunericului, ne propuse Marian.
─ Aş zice mai bine să aşteptăm căderea nopţii, domnilor. Atunci
putem stinge lămpile fără a mai crea suspiciuni, spuse şi Balling.
─ Atunci să ne-ntindem să dormim, ne sfătui Marian. În felul
acesta, folosim timpul cum e mai bine. Mai avem încă de recuperat
destul din noaptea trecută.
Am găsit şi această propunere bună, aşa că ne-am aşezat să
dormim, după ce am mai mâncat odată.
Am pătruns curând pe tărâmul visurilor şi nu m-am deşteptat
decât când Marian mi-atinse mâna.
Atunci am tresărit, fiind iarăşi lucid şi odihnit, ceea ce a
însemnat că trebuia să fi dormit destul de mult.
─ Trezeşte-te Robert, mă îmboldi amicul meu. Trebuie să
încercăm să vedem dacă putem scăpa prin gaura de aerisire. Dacă
ne urcăm unul în spatele celuilalt, vom ajunge prin ea la gaura
aceea mascată.

14
 Întrucât n-am îndrăznit să aprindem lumina, am încercat
exerciţiul ăsta de gimnastică, pe întuneric. Balling era omul la
baza piramidei, eu m-am căţărat pe umerii săi, iar pe ai mei,
Marian, care în felul acesta putea să ajungă cu uşurinţă la gaură.
Rămase mult timp acolo. Îl auzeam cum lucrează cu îndârjire.
─ Atenţie Robert! îmi şopti el, brusc. Las să cadă câteva bucăţi
de stâncă înăuntru, dar nu le putem lăsa să cadă pe jos. Trebuie
să evităm orice zgomot.
Imediat dup-aceea am luat în primire, prima piatră pe care i-am
transmis-o lui Balling. N-a fost atât de simplu pe cât pare, întrucât
nu trebuia ca piramida noastră formată din trei oameni, să-nceapă
să se clatine.
Au urmat alte bucăţi de stâncă, pe care Marian le desprindea
din tavan înmânându-ni-le nouă. În sfârşit îmi făcu semn că voia
să se coboare. După ce ne-am odihnit în sfârşit alături, Marian ne
împărtăşi că gura de aerisire era într-adevăr foarte îngustă, dar,
totuşi suficient de largă pentru a ne permite să ne strecurăm
afară. S-a desprins piatră cu piatră, pentru a lărgi diametrul şi-
acum după un scurt timp de odihnă, puteam să ne reluăm
tentativa de evadare.
Am aşteptat cam vreun sfert de oră, după care, am reluat
exerciţiul nostru de gimnastică. Marian lărgise gaura atât de mult
încât se şi putea roti în ea. Trebuia să facă asta, pentru a ne ajuta
şi pe noi, cei de jos de a urca până la el.
Marian se strecură prin deschizătură, mă trase după el şi-acum
mai rămăsese numai Balling.
Mi-am întins mâinile cât am putut în jos în timp ce Marian mă
ţinea la rându-i de picioare, iar Balling trebuia să încerce, din
săritură să-mi prindă mâinile.
Acesta sări cu îndemânare, atât de perfect, c-ar fi făcut cinste
oricărui acrobat. Marian mă ţinea de picioare atât de bine, încât
nu-mi era frică c-o să mă scape şi că mă voi prăbuşi înăuntru. N-
aş fi crezut niciodată că Balling să posede atâta elasticitate, în
corpul său, dar asta dovedea încă odată cât de profund înşală
aparenţele. De două ori încercă zadarnic să-mi prindă braţele, dar
la a treia încercare, reuşi. După-aceea nu i-a mai trebuit decât
câteva secunde pană a ajunge la marginea deschizăturii. În timp ce
mă întorceam pentru a mă strecura după Marian, el se aburcă în
sus şi Balling mă urmă imediat.
Canalul de aerisire avea acelaşi diametru, nu era mai larg sau
mai strâmt.

15
 Deodată Marian se opri. Întrucât nu se putea întoarce, îmi şopti
că a ajuns la un canal lateral, care-l traversa de-a curmezişul,
canalul pe care-l străbăteam noi acum şi care ducea perpendicular
în sus. Acest de-al doilea canal era mai larg şi avea trepte din fier.
După ce dispăru Marian, am urcat şi eu în canalul lateral. După
puţin timp, i-am putut atinge umerii. Urcasem în sus.
Marian dădu în curând de un nou canal, care urca tot atât de
abrupt ca şi primul.
Camaradul meu voia mai întâi să-l cerceteze cu atenţie, înainte
de a-l urca.
I-am transmis lui Balling intenţia acestuia, care la rându-i ne
spuse că după părerea lui, ne găseam tocmai la nivelul sălii
colecţiilor, care trebuia să fie în această direcţie şi cam la aceeaşi
înălţime.
─ Atunci nu mai are nici un rost să ne mai strecurăm în noul
canal de aerisire, i-am spus lui Balling. Probabil că încăperea e
goală şi ieşirea e închisă.
─ Aşa e şi cu toate astea, armele noastre, se află acolo spuse
Balling. Pe de altă parte, jilţul acela trebuie să posede un
mecanism secret, pentru a permite apariţia sau dispariţia, după
plac a tinerei indiene.
Am aşteptat vreo douăzeci de minute, până să aud semnalul dat
de Marian, care îmi şopti de jos.
─ De aici putem ajunge nestânjeniţi în sala colecţiilor. Grătarul
care e fixat pe gura de aerisire, e mobil. Transmite asta şi
domnului Balling, poate de-aici găsim o cale de evadare.
I-am împărtăşit totul lui Balling şi mi-am urmat prietenul care
se târâse mai departe. După o vreme, Marian se opri aşteptându-
mă s-ajung la el şi-apoi ţinându-se de braţele mele se lasă să cadă
în încăpere. De-ndată ce Marian îmi dădu drumul mâinilor, am
auzit de jos un zgomot înfundat. Poate că prietenul meu, aterizase
pe-un covor moale care îi înăbuşea paşi. Am acţionat şi eu ca şi
Marian, în timp ce Balling îmi preluase propriul meu rol de
adineauri sprijinindu-mă. Am aterizat cu bine la pământ şi-acest
lucru îl făcu şi Balling nu fără o anume dificultate.
Camaradul meu îşi aprinse lampa de buzunar, dându-ne
posibilitatea să ne focalizăm armele noastre, care stăteau pe jos,
chiar lângă fotoliu. Nu lipsea nimica, nici măcar muniţia. Ne-am
încins brâurile, dar carabinele ni le-am lăsat într-un colţ,
momentan. Am încercat uşa, dar era închisă şi n-am reuşit s-o
deschidem.

16
 ─ Să-ncercăm altfel, spuse Marian.
Cunoşteam deja multe asemenea construcţii secrete din India,
aşa că după o scurtă examinare a fotoliului, Marian spuse:
─ Aici se pare că fotoliul conţine un mecanism secret şi dacă
apeşi aici, jilţul se mişcă, Acum îmi pot imagina, cum de-a apărut
zeiţa aşa deodată.
Nu dură mult, până ce am auzit zgomotul bine cunoscut.
Marian dezlegase enigma fotoliului. Se aşeză repede în jilţ şi
dispăru încet în jos.
Balling şi cu mine am aşteptat răbdător, să apară din nou.
Aşteptarea ne fusese pusă la o grea încercare, întrucât, numai
după o oră am observat o dâră de lumină în întunericul care ne
înconjura şi-abia apoi apăru şi Marian lângă noi. Jilţul reveni la
poziţia iniţială. Marian dădu numai din cap, de-ndată ce ne-am
repezit cu întrebările asupra lui.
─ Să dispărem cât mai repede înapoi, în încăperea noastră,
chiar şi armele le putem lăsa aici. Un pistol însă trebuie să avem
asupra noastră, dar numai unul. Aşa n-o să bată ta ochi.
─ Şi atunci să ne amânăm tentativa de evadare pe mâine,
domnule Farrow? întrebă Balling. Ocazia de-acum mi se părea
tocmai potrivită.
─ Tocmai am aflat ceva ce face ca fuga noastră să fie imposibilă,
pentru azi. Haide Robert ajută-mă să potrivesc armele exact aşa
cum erau înainte, de-a le găsi.
Am făcut-o fără tragere de inimă, dar Marian o fi ştiind el de ce
o facem.
Fiecare dintre noi şi-a luat câte-un pistol, dar restul armelor le-
am aranjat astfel, ca la o privire superficială, să nu se poată
remarca dispariţia acestora.
Marian se aplecă şi-şi luă şi învelitoarea din piele a binoclului
sau punându-şi-o în buzunar.
─ Aici putem să ne întoarcem oricând, pentru a ne lua armele,
dacă voim. Acum va trebui să mai cercetăm şi alte încăperi.
Din nou am efectuat exerciţiul de gimnastică, pe care-l mai
încercasem şi-n încăperea în care fuseserăm ţinuţi prizonieri. Din
nou Balling făcea încheierea.
În canalul lateral, care ducea perpendicular în sus, Marian o luă
nu spre vechea noastră temniţă ci continuă să urce.
În cele din urmă am ajuns pe platformă şi eram curios ce
puteam să găsim acolo. Înainte de-a fi urcat până la capăt, am dat
de-un nou canal de aerisire lateral, pe care prietenul meu îl urcă

17
fără a mai sta să se gândească.
Balling şi cu mine, l-am aşteptat şi din fericire n-a durat mult
până ce s-a întors, după care îşi continuă drumul în sus. Brusc
am simţit o undă de aer proaspăt şi când am privit în sus, am
putut zări cerul nopţii. După câteva minute eram pe platformă.
Aceasta avea un diametru de vreo treizeci de metri şi era puţin
adâncită constituind un fel de fronton natural. Pe platformă nu se
găsea nici un suflet de om. Am privit de jur împrejur, cu atenţie.
Marian îşi luă pe neaşteptate binoclul şi-l îndreptă spre un punct,
dincolo de luminiş. Numai cu privirea ochilor nu-mi puteam da
seama despre ce era vorba. Marian îmi înmână fără o vorbă
binoclul.
După ce-am dus binoclul la ochi, nu-mi putui reţine un strigăt
de bucurie:
─ Pongo şi Maha! Oare ne-au observat?
─ Ar fi posibil, răspunse Marian. Poate că va da ocol stâncilor,
pentru că de căţărat sus, nici nu poate fi vorba. Nu putem coborî
acum, dar poate o să fim în stare de a-i încredinţa un mesaj.
Marian se porni să facă semne, cu mâinile, ca o moară de vânt.
Eu continuam să-l observ prin binoclu pe Pongo. Acesta îi observă
într-o vreme şi dispăru în tufiş.
─Trebuie să aşteptăm, până ce apare în apropiere. V-aş ruga să
vă mai uitaţi şi spre gura canalului de aerisire, domnule Balling,
pentru a nu fi surprinşi. Un alt acces pe platformă, nu există
oricum, veni răspunsul lui Marian.
Balling făcu ce i se ceruse, în vreme ce noi pândeam apropierea
lui Pongo.
Acesta nu întârzie să apară dintr-un tufiş, făcându-ne semne cu
braţele.
Marian îşi rupse din carnetul lui de notiţe, care nu-i fusese luat,
o foaie de hârtie, pe care scrisese ceva-n grabă, arătându-i-o lui
Pongo şi făcând semne cu mâna, arătând spre Chirang. Pongo făcu
semn că a înţeles, iar Marian înfăşură biletul într-o piatră mică, pe
care o aruncă jos. Uriaşul negru o prinse şi dispăru cu Maha în
tufiş.
─ Acum putem merge din nou în temniţa noastră, unde o să vă
povestesc de ce am amânat fuga noastră.
─ E vorba oare de zeiţa indiană, sau cea care se pretinde a fi? îl
întrebă Balling.
Marian încuviinţă şi se pregăti pentru coborâş. În curând am
fost jos în celula noastră, în care fusesem zăvorâţi şi după ce

18
Marian, îndepărtă urmele care ne-ar fi putut da de gol, cu prilejul
descoperirii gurii de aerisire, începu să ne istorisească.
─ În primul rând situaţia noastră nu era prea îngrijorătoare.
Fiecare avea un pistol asupra sa, suficientă muniţie şi ştiam
drumul spre libertate, pe de altă parte, Pongo plecase cu mesajul
lui Marian la Chirang.
Marian când coborâse cu jilţul o găsi pe indiana adormită. Era
în aceeaşi încăpere în care-o văzuse prima dată şi-i servea de
locuinţă.
O deşteptase şi-o împiedică să ţipe. Află că fusese silită să joace
rolul de zeiţă şi că avea 16 ani. Înainte cu trei ani câţiva indieni i
se adresaseră într-o pădure. După ce le răspunsese la toate
întrebările, a fost răpită de indieni şi dusă-n peştera dintre stânci.
Treptat deveni conştientă, că întruchipa o zeitate. Urma în felul
acesta să dea curs indicaţiilor unor preoţi bătrâni care aparţineau
unei secte.
Tatăl său, spunea ea, fusese un negustor bogat în Chirang şi ar
fi făcut totul pentru a o elibera. Atunci apăruse man-eaterul, în
pădure.
Tatăl ei crezuse c-a căzut victimă acestuia.
─ Trebuie s-o eliberăm pe tânăra indiană, îşi încheie Marian,
lunga sa istorisire. Dacă fugim fără ea, indienii îşi vor părăsi
ascunzătoarea de aici. Va fi greu să le mai dăm de urmă…
Am fost cu toţii de acord cu judecata prietenului meu, întrucât
noaptea mai era încă lungă, Balling îl rugă pe Marian să-i mai
povestească ceva de sectele secrete din India, pe care le-am întâlnit
în decursul peregrinărilor noastre.

19
 CAPITOLUL III
DIN NOU ÎN LIBERTATE

MARIAN MĂ LĂSĂ pe mine să spun câteva cuvinte, despre

religia câtorva secte pe care le-am întâlnit în diferite ocazii.
În încheierea succintei mele prezentări am spus:
─ Populaţia statului Bhutan aparţine rasei tibetane, de aceea nu
de mirare că-n acest mic stat se-ntâlnesc frecvent credinţe şi
cutume tibetane, înaintea tuturora, învăţătura despre migrarea
sufletelor, metempsihoză şi reîncarnare. Asta e singura explicaţie
pentru cultul ciudat, care domneşte peste ţara care se găseşte la
cea mai înaltă altitudine din lume. Presupunerea că după moarte,
sufletul, entitatea spirituală, a unui om, îşi găseşte o altă locuinţă
în corpul unui om, este veche, dar reactualizată azi, sub forma
unei credinţe. Tibetul înseamnă Dalai Lama. El nu este
reprezentantul unor zeităţi, nici nu e cel mai înalt preot care
personifică această demnitate, ci zeitatea însăşi, creatorul şi
păstrătorul pământului. El este autoritatea care dă sens vieţii
spirituale, judecătorul faptelor noastre bune sau rele. Când zeul
însăşi, se plictiseşte de învelişul său pământean atunci se leapădă
de acesta, cu alte cuvinte, moare din punct de vedere fizic, dar
sufletul, zeitatea însăşi transcede în alt corp, pregătindu-se pentru
un alt periplu ai vieţii. Preoţilor nu le mai rămâne altceva, decât să
pândească şi să caute, întruchiparea zeului, într-un copil anume,
cu puteri fizice şi spirituale absolut neobişnuite. Un copil, în vârstă
de o jumătate de an, de-un an, în posesia tuturor dinţilor, care
poate deja umbla, sau alerga, sau unul care poate pronunţa
numele tatălui şi mamei sale. Un copil în vârstă de patru ani, care
posedă un scris format deja, care la şase ani, poate da răspunsuri
raţionale şi pune întrebări la rându-i, profunde, se poate considera
că posedă toate elementele de-a întruchipa viitoarea zeitate. Acest
copil este ales, pregătit din toate punctele de vedere şi dus într-o
regiune izolată, unde este la adăpost de toate tentaţiile lumeşti.
─ Remarcabilă expunere, domnule Bertram fu de părere Balling,
Dar în cazul nostru preoţii care par să fi găsit zeitatea lor, în
făptura fizică a tinerei indiene, par să ignore faptul că zeitatea
însăşi refuză această demnitate şi mai mult, doreşte să se
reîntoarcă la părinţii săi. Presupun că ăsta este doar un loc
provizoriu unde este pregătită pentru onorurile de mai târziu,
20
urmând ca să-şi exercite autoritatea într-un cu totul alt loc. Asta
nu va dura mult şi se speră că între timp, ea îşi va pierde toate
sentimentele familiale împreună cu alte dorinţe lumeşti. Urmează,
cu alte cuvinte, să fie îndoctrinată. Dacă ne amestecăm în
problemele astea de cult indian, domnule Bertram în loc s-o
eliberăm pe indiană, riscăm să atragem asupra noastră, mânia şi
răzbunarea preoţilor.
─ Aveţi dreptate, domnule Balling, şi cu toate acestea, nu putem
lăsa ca unei tinere fiinţe omeneşti să i se răpească libertatea,
contra voinţei sale.
─ Ciudat cult şi ăsta, constată sec Balling.
Viaţa unui singur om, nu contează deloc în acest caz.
─ Asta se bazează în esenţă pe determinism. Se spune că
sufletul unui om, este nemuritor, iar reprezentarea sa fizică,
„corpul” nu înseamnă nimic, decât îmbrăcăminte succesivă, pe
care acesta te leapădă în peregrinarea sa.
Din nou păru, Balling să chibzuiască profund înainte de a zice:
─ În felul acesta nemurirea fiecărui om este asigurată.
─ Această credinţă predispune şi pedepseşte, domnule Balling.
Un suflet poate fi condamnat să rătăcească necontenit, căutându-
şi un corp în care să se stabilească. Timpul de rătăcire poate fi
asimilat, purgatoriului aşa cum este cunoscut în religia creştină.
─ E de la sine înţeles, că o vom elibera pe tânăra indiană, mai
adaugă Balling după o vreme. Chiar dacă preoţii ne vor jura
răzbunare. Domnule Farrow, când intenţionaţi s-o eliberaţi pe
indiană?
─ Întrucât după spusele preoţilor, urmează să mai trăim „două
zile”, va trebui ca în noaptea care vine, să dispărem de aici. Cel
mai bine ar fi ca tânăra indiană să dispară imediat din statul
Bhutan, altfel preoţii vor face orice, ca s-o aducă din nou în
puterea for.
─ O s-o iau cu mine, în Sumatra, domnule Farrow, unde
intenţionez să-mi vizitez o bună cunoştinţă.
─ Vreţi să mergeţi spre Sumatra, domnule Balling? am strigat
eu foarte bucuros. Şi noi vrem acest lucru. De altfel acolo l-am
găsit odată pe credinciosul nostru prieten negru, Pongo, am strigat
eu entuziasmat.
─ O să vă rog mai târziu să reluaţi această temă, domnule
Bertram. Ei, ce se întâmplă, domnule Farrow?
Marian îşi ridicase prevenitor mâna. Cineva încerca să deschidă
uşa. Aceasta se deschise şi-n prag am văzut două siluete masive,

21
care aveau pumnale încovoiate în mână.
Se opriseră însă la uşă, şi-i permiseră unui ai treilea să intre,
care ne aducea mâncarea. Îşi puse lampa de buzunar lângă vasele
cu mâncare şi dispărură toţi trei.
În tot timpul acesta, nu fusese scoasă nici o vorbă. Aveam o zi
întreagă înaintea noastră şi dormiserăm destul de mult, iar acum
ne puteam întări c-o mâncare bună.
Spre seară, am primit din nou mâncare.
Indienii nu păreau să aibă habar de intenţiile noastre de a
evada. Se-nţelege, că acum, dacă aveam armele asupra noastră,
puteam încerca foarte bine, să evadăm şi pe timpul zilei, dar,
voiam să evităm cu orice preţ vărsarea de sânge.
După ce lampa îşi consumase combustibilul, am rămas în
întuneric timp de două ore. Marian nu voia să înceapă prematur
încercarea de evadare, pentru a nu o primejdui şi hotărî să pornim
de-abia către miezul nopţii, întrucât presupuneam că indienii vor
dormi la această oră.
Pe trepte n-am distins nici un zgomot suspect. Totul părea mort
şi nemişcat.
În sfârşit sosi şi ora potrivită şi-acum era cazul să pornim.
Marian dădu semnalul, aprinzându-şi lampa de buzunar şi lăsând
să rătăcească fluxul luminos, în toate colţurile încăperii. M-am
căţărat pe umerii lui Balling, iar Marian pe umerii mei. De data
asta, totul merse mult mai bine, decât în noaptea trecută, în
camera colecţiilor, aşa că ne-am reluat armele cu care ne-am
încins. Marian se aşeză pe jilţ, apăsă butonul secret şi coborî cu
acesta după cum a mai coborât în ziua precedentă. Reveni, după
care lăsă jilţul să alunece, neocupat, în adâncime. Am aşteptat cu
curiozitate apariţia indienei, care era menită să fie întruchiparea
zeităţii sectei. Am fost surprinşi din nou de frumuseţea acesteia,
de-ndată, ce am revăzut-o.
Marian ne făcu cunoştinţă cu aceasta. Indiana ne mulţumi
sfioasă pentru intenţia noastră de a o elibera. Nu era familiarizată
cu locurile şi nu ne putea spunea nimic despre eventualitatea unui
gang secret.
Voiam să încercăm, să ne croim drum prin pivniţă, deşi
presupuneam că şi acolo va fi fost instalată o santinelă.
De pe platformă, nu puteam evada în nici un caz, întrucât
pereţii stâncoşi erau prea abrupţi şi foarte netezi. Mai speram ca
între timp, Pongo să se fi întors cu forţe proaspete. Rămânea
deschisă numai întrebarea, cum vom putea să coborâm de pe

22
stânci.
─ Ne vom coborî în pivniţă, răspunse Marian, poate că totuşi
drumul este liber. Dacă totuşi este postată o santinelă acolo, voi
încercă s-o înlătur. Dacă provocăm însă zgomote, ne putem trezi
dintr-odată cu toată şleahta de preoţi pe cap.
─ N-ar fi mai bine, să te însoţesc şi eu Mariane, în caz că ai
cădea într-o capcană? l-am întrebat eu pe prietenul meu.
─ Cred că-i mai bine, dacă mă duc singur, doi oameni pot fi mai
uşor descoperiţi decât unul singur. Puteţi între timp să încercaţi să
urcaţi prin gura de aerisire, dar nu prea mult, ca la nevoie, să vă
puteţi retrage. O să mă urc eu mai întâi, apoi, tânăra indiană va fi
ajutată de către tine Robert.
Îmi făcusem deja gânduri, cum am putea-o ajuta să urce pe
indiană pe canalul de aerisire îngust. A mers însă mai uşor decât
am crezut, întrucât fata era foarte îndemânatică şi dibace, în acest
fel de gimnastică. Se căţără ca o acrobată, pe umerii mei, până sus
la Marian.
Curând am ajuns din nou în canalul perpendicular. Balling
venea ca de obicei la urmă.
În cele din urmă am auzit vocea lui Marian. În pivniţă stăteau
de veghe trei indieni. Aşadar trebuia să urcăm mai sus. De-ndată
ce-am ajuns sus pe platformă, Marian ne ordonă, să ne aplecăm
cât se poate de mult, întrucât peretele stâncos nu era foarte bine
luminat.
Poate că sus, pe platformă, stătea de-asemenea o santinelă, care
ne putea observa de sus.
Marian supraveghea totul prin binoclu şi reuşi să-l descopere pe
Pongo. Îi făcu semn şi uriaşul negru se apropie de stânci. Pe umeri
lui Pongo atârna o funie lungă.
Dar cum putea să ajungă funia pe platformă, la noi?
─ N-ai cumva la tine Robert aşa cum obişnuieşti, o rolă de
sfoară subţire de cânepă?
─ Bineînţeles! La asta nu m-am gândii imediat.
Am scos ghemotocul din buzunar, l-am ataşat de-o mică piatră
şi ţinând de-un capăt al sforii, l-am aruncat în jos. Dar va ţine
sfoara asta subţire, greutatea funiei celei groase? L-am făcut atent
pe Marian, asupra acestui lucru. Prietenul meu râse şi imită felul
de-a vorbi al lui Pongo.
─ Masser Bertram fie liniştit, Pongo face!
Între timp Pongo prinse ghemotocul de cânepă şi-i ataşă funia
groasă. Am tras de sfoară şi spre uimirea mea, nu părea să aibă o

23
greutate neobişnuită. M-am aplecat peste marginea platformei şi-
mi venea acum să râd de temerile mele.
Pongo nu legase funia aceea grea, de sfoara mea ci de o altă
sfoară, un pic mai groasă şi mult mai rezistentă.
Cu acest, al doilea şnur era o joacă de copii, să tragi sus funia
cea groasă. A durat doar câteva minute, până ce am ajuns în
posesia acesteia.
─ Cel mai bine ar fi dacă domnul Balling, ar coborî primul. L-ar
putea susţine pe Pongo, în felul acesta, spuse Marian.
Balling se pregăti imediat pentru coborâre. După ce acesta fu
jos, Marian o întrebă pe tânăra indiană, dacă se încumetă de-a se
coborî singură pe frânghie.
Puţin timp după aceea Marian şi cu mine, eram jos la piciorul
platformei. N-am putut depista nici un zgomot alarmant. Am
presupus pe bună dreptate, că fuga noastră n-a fost încă
descoperită.
Pongo ne conduse în pădure. Aici am întâlnit patru indieni,
care, pare-se ne aşteptau pe noi. Tânăra indiană se aruncă în
braţele unui bărbat şi strigă fericită:
─ Tată, tată!
Pongo îl încunoştinţase, unde i se găseşte fiica, iar acesta venise
numaidecât, însoţit de trei dintre servitorii săi.
Cuvintele de recunoştinţă ale tatălui şi fiicei, păreau să nu mai
contenească, dar Marian le puse capăt. Încă nu eram în siguranţă
şi nici fiica lui nu trecuse încă, peste toate obstacolele.
Ne-am pregătit, s-apucăm repede drumul înspre Chirang. Trei
ore mai târziu ne-am întâlnit în casa negustorului. El ne invitase
să-i fim musafiri, întrucât voia să se consulte cu noi, de dragul
fiicei sale.
Khuvata, negustorul, tatăl fetei, voia să înştiinţeze de îndată
poliţia. Marian l-a convins că n-ar fi precaut întrucât nici nu s-ar
putea obţine nimic, pe de altă parte, preoţii ar ştii că tânăra
indiană s-a întors în casa tatălui ei. Era de presupus că vor face
tot ce le va sta în putinţă pentru a o aduce din nou în puterea lor.
Aceştia erau pe deplin convinşi de calităţile divine de zeiţă ale
acesteia şi sperau că le va aduce noroc.
─ Cel mai bine ar fi domnule Khuvata, ca împreună cu fiica
dumneavoastră, să părăsiţi, pentru o vreme Bhutanul. Aici nu veţi
avea linişte, o vreme. N-aveţi cumva rude în străinătate, unde o
puteţi duce pe fiica dumneavoastră?
Negustorul, răspunse afirmativ.

24
 ─ Mâine dis-de-dimineaţă plecăm atunci… Afacerile mele le voi
încredinţa reprezentativului firmei mele, care dispune de toate
informaţiile. O s-o îmbrac pe fiica mea Shana, în haine bărbăteşti,
pentru a nu putea fi recunoscută. Dacă părăsesc Bhutanul, nu
mai am de ce mă teme de răzbunarea preoţilor.
─ Nu vă pierdeţi vigilenţa domnule Khuvata. Credinţa sau
fanatismul preoţilor, nu cunoaşte graniţe continentale. Mi-
amintesc că într-un oraş european a apărut odată un preot indian,
numai pentru a pedepsi cu moartea pe acei care le-a jignit zeitatea.
─ În cazul acesta, nu voi fi sigur nicăieri, domnule Farrow!
Spuneţi-mi, ce trebuie să fac. Aş vrea să-mi feresc copilul de toate
necazurile posibile.
─ Cred că ideea travestiului Shanei, într-un băiat, este
excelentă. Dar nu spuneţi nimănui că acest băiat este fiica
dumneavoastră, travestită. Rămâneţi o vreme departe şi-abia apoi,
vă reîntoarceţi cu „tânărul.”
Khuvata îi mulţumi călduros fui Marian şi voii să vorbească de-
ndată cu reprezentantul firmei sale. Marian îi sfătui să n-o facă
decât după ce-ar fi părăsit deja oraşul cu Shana. Am rămas până-
n zorii zilei la negustorul Khuvata şi ne-am reîntors la hotelul
nostru, după ce acesta plecase în călătorie cu „fiul” său.
Pe domnii de la poliţie îi aşteptam de-abia pe la amiază.
Intenţionam să trecem sub tăcere aventura noastră, iar Balling
dorea să le spună partenerilor de pariu, că tigrul cu pricina, man-
eaterul nu mai apăruse.

25
 CAPITOLUL IV
RĂZBUNAREA PREOŢILOR

Balling, Marian şi cu mine, stăteam pe terasa micuţului hotel,

unde urma să servim micul dejun. Pongo ţinea de la fereastra odăii
sale, sub observaţie, mica terasă şi mai ales mesele noastre. Se
temea că preoţii vor să-şi arate ostilitatea foarte repede. Stăteam
întinşi pe fotoliile de paie şi fumam. Balling ne povestea câteva
întâmplări amuzante din viaţa sa aventuroasă dar ochii săi,
scrutau cu atenţie împrejurimile.
─ Şi-acum domnilor, o să vă povestesc istorioara cu crocodilul
înecat. C-o voce abia şoptită ne transmise: Râdeţi cât puteţi mai
mult domnilor, ca indianul de colo, să nu bănuiască că l-am şi
observat deja.
Am rămas mut de uimire şi trebuie că făceam o mutră nu
tocmai inteligentă, când Marian, pentru a salva aparențele râse
puternic şi zise;
─ Ai şi înghiţit crocodilul înecat, Robert, de nu-ţi mai poţi
închide gura? Arăţi ca un motan când tună şi trăsneşte!
Acum îmi venea şi mie să râd şi am privit cu această ocazie, pe
furiş spre stradă. Am văzut un indian, care avea alura unui
negustor.
─ Aşadar, ascultaţi-mă cu atenţie domnilor, începu Balling.
După ce mi-aţi povestit aventura de la lacul Wular (vezi fascicola
230) în care Pongo, a atacat numai cu cuţitul un crocodil, poate vă
va interesa o întâmplare asemănătoare. Undeva, mai sus de
Allahahad, am organizat împreună cu un domn, o partidă de
canotaj, de-a lungul Gangelui. Nefiind atent mi-a rămas vâsla
înţepenită într-un trunchi de copac şi-acum apa ameninţa să
năvălească peste bord.
Balling îşi întrerupse povestirea şi ne şopti:
─ Indianul îşi părăseşte postul de observaţie. Probabil merge să
dea raportul.
Acum Balling continuă cu voce tare:
─ Faptul de-a cădea în apă nu-l vedeam ca pe o tragedie, dacă în
acelaşi moment n-ar fi ţâşnit de undeva un crocodil uriaş, care îşi
căscase botul imens. Nu mă puteam arunca repede deoparte şi
singura mea salvare posibilă, mai rămânea să sincronizez
momentul când aligatorul se va repezi să mă înşface şi să-i vâr
26
vâsla ruptă în gâtlej.
Am izbutit să realizez ce mi-am propus şi-acum vâsla acţiona ca
un dispozitiv care nu mai permitea crocodilului să înghită, sau să
închidă gura. După ce m-am urcat din nou în barcă între mine şi
tovarăşul meu de călătorie se născuse o dispută oarecum
academică. Ce se va întâmpla cu crocodilul?!
El era de părere că va muri de foame, pe când eu, dimpotrivă,
consideram că va muri înecat.
Nu-mi era pe deplin clar, dacă ce povestea Balling acum,
episodul cu crocodilul, trăise cu adevărat întâmplarea, sau voia să
facă numai o glumă cu aceasta.
Indianul care ne supraveghea, dispăruse. După câtva timp
apăru şi Pongo la masa noastră. El ne mărturisi că tocmai când
era pe punctul de a-l urmări, el observă ceva important.
Marian se ridică după puţin timp în picioare şi se îndreptă
înspre camera noastră.
Balling şi cu mine am rămas la masă. Companionul nostru mai
povesti câteva istorioare hazlii, astfel că făceam o impresie cu totul
inofensivă.
După ce Marian reveni din nou la masă făcu o mină foarte
gravă, examină împrejurimile, se aplecă peste masă şi ne şopti:
─ Pongo a observat ceva foarte important. Suntem urmăriţi de
mai mulţi indieni. Aceştia au încercat chiar, să pătrundă în
camerele noastre. Cred că ar trebui să înştiinţăm poliţia.
─ Mai este timp pentru asta, domnule Farrow, fu de părere
Balling. Indienii nu ne cunosc. De mine, de exemplu, nu se pot
apropia, altfel pistolul meu, îşi va face iarăşi micul său salt prin
aer.
─ Indienii nu ne vor ataca făţiş fiindcă ştiu că-n acest caz, nici
noi nu vom mai glumi defel. Oare ce-ai face dumneata, domnule
Balling, dacă te vei trezi brusc noaptea şi-ţi vei da seama că un
şarpe veninos şi-a făcut culcuşul pe piept?
În loc de-a răspunde, Balling arătă spre stradă şi zise:
─ Uite acolo, pe partea cealaltă a străzii mai este un indian care
ne ţine sub observaţie. Să vezi că acum o să-l iau la rost.
Înainte ca eu sau Marian să putem spune ceva şi sărise peste
balustrada terasei şi câteva minute mai târziu, apăru undeva în
spatele indianului, îi bătu prieteneşte, zâmbind, pe indianul
tuciuriu pe umăr şi spuse:
─ Ei prietene, nu vrei să-mi spui ce vrei, în sfârşit, de la mine?
Indianul tresărise şi-acum îi privea pe Balling, de parcă îl

27
părăsise suflul. Mâna sa dispăru sub largul vestmânt şi scoase la
iveală un pumnal ascuţit. Dar Balling fu mai iute. Pistolul său făcu
un mic salt prin aer şi înainte ca indianul să apuce a da lovitura,
omuleţul îi şi îndreptase cătarea spre fruntea indianului.
─ Ei, fiule? întrebă Balling, pentru a doua oară. Pumnalul tău,
ai face bine să mi-l laşi mie. Dă-l încoace!
Balling, de-abia îşi încheiase micul discurs, că-i şi subtilizase
indianului înmărmurit care nu voia să bată la ochi, pumnalul.
Indianul ţipă:
─ Spune prietenilor tăi, continuă Balling, să se păzească de a
mai posta indivizi atât de bătători la ochi, în vecinătatea noastră.
Altfel s-ar putea să iasă şi gloanţe din pistolul ăsta, gloanţe care au
prostul obicei de-a se înfige în creierul unor asemenea oameni,
care mă spionează.
Cu faţa schimonosită de furie indianul o luă la fugă. Noi nu ne
părăsisem încă locurile noastre de pe terasă. Balling veni spre noi,
ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic şi ne spuse calm:
─ Voiam să vă povestesc o întâmplare hazlie din viața mea.
Gândurile lui Marian nu erau însă la istorisirea întâmplărilor,
companionului nostru. Deodată Marian, sări ca un arc în sus şi-i
dădu lui Balling o smucitură, ce era cât p-aci să-l arunce pe acesta
de pe scaun. În clipa următoare un pumnal zbură doar la un fir de
păr de fruntea lui Balling şi se înţepeni în lemnul măsuţei la care
stăteam.
─ Bine c-am băgat de seamă, zâmbi Marian.
Balling privi îngrozit spre pumnalul pe care Marian îi scoase
acum din masă. Vru să-nceapă să înjure dar Marian îi făcu semn
că nu era cazul.
─ Ar fi mai bine să mergem în camerele noastre, zise prietenul
meu. Se pare că avem de-a face cu un mare număr de duşmani.
Poate vom reuşi să părăsim neobservaţi hotelul. Khuvata ne-a pus
casa la dispoziţie. Am putea merge acolo.
─ Asta ar echivala cu o retragere organizată, zâmbi strâmb
Balling. Totuşi n-aş avea chef pe moment, să mă socotesc cu
indienii.
Ne urmă deci şi el, în camerele noastre de hotel, unde eram
oricum mai în siguranţă decât pe terasa acestuia.
Pongo avea sarcina de-a observa culoarul pe care erau dispuse
camerele noastre. Eu m-am postat la fereastră pentru a vedea pe
stradă. Un sentiment curios de nesiguranţă mă cuprinse, în clipa
în care am văzut trei indieni care ne supravegheau hotelul. La

28
lumina zilei, era cu neputinţă să părăsim hotelul fără o nedorită
agitaţie. Marian propuse, deci să continuăm să supraveghem
împrejurimile şi să aşteptăm prilejul de-a ieşi pe cât se poate,
nevăzuţi de-aici. Plata cazării voiam s-o facă Pongo mai târziu,
întrucât în hotelier nu aveam deplină încredere.
Am rămas deci întreaga zi în camerele noastre şi am comandat
mâncarea acolo. După ce se instală noaptea şi totul se linişti, ne-
am luat bagajele şi-am părăsit hotelul prin ieşirea de serviciu.
N-am întâlnit pe nimeni. Am răsuflat uşurat când după o scurtă
plimbare am ajuns la casa negustorului Khuvata. L-am deşteptat
pe amfitrion, care fu bucuros când ne văzu şi ne puse de-ndată la
dispoziţie trei încăperi. Ne-a spus că pe timpul zilei, au apărut
deodată doi indieni care au cercetat toată casa. Administratorul a
vrut să pună să-i aresteze, dar aceştia s-au dovedit destul de
dibaci, ca să reuşească să dispară neobservaţi.
Cu siguranţă preoţii au căutat-o pe zeiţa lor dispărută şi-acum
se convinseseră că nu mai era în Chirang. De-acum trebuia să ne
aşteptăm în orice moment la răzbunarea lor. Oare de ce n~a vrut
Marian ca şi noi să părăsim cât mai degrabă, oraşul?
Eram foarte obosiţi, ne-am aşezat jos şi nu dură mult până ce
am adormit. Pongo avea prima veghe şi ştiam că ne putem baza pe
el.
Am avut un vis foarte neliniştit. Se făcea că mă găseam din nou
în puterea preoţilor, care ne legaseră zdravăn şi care ne cărau prin
pădure. Simţeam mişcările legănătoare, în timp ce mă duceau. În
acest moment m-am deşteptat.
Dar curios aceste mişcări ciudate, continuam să le simt şi
acum. Acum îmi era clar că nu visam deloc. Eram legat de-
adevăratelea şi purtat prin pădure.
Ce se întâmplase cu noi? Nu fusese Pongo, suficient de atent?
Am încercat să mă mişc, dar de-abia îmi puteam mişca capul. Am
putut stabili doar atât, că mă duceau trei indieni, cărora puţin le
păsa ce simţeam eu în timpul transportului.
Curând se făcu lumină în pădure. Luna răsărise şi împrăştiase
puţină lumină pe cărarea pe care eram transportat. Am putut
recunoaşte cu claritate împrejurările. Înaintea mea era transportat
un pachet bine ambalat. N~am putut recunoaşte, dacă era Marian
sau Balling. Eram duşi printr-o cărare îngustă prin junglă, iar cei
care ne duceau încercau să evite orice zgomot.
Mi-ar fi plăcut să ţip dar numai mi-aş fi înrăutăţit situaţia. Pe
Pongo nu l-am putut descoperi şi nu-mi rămânea altceva decât să

29
sper că uriaşul negru reuşise să scape de furia preoţilor.
Deodată indienii se opriră şi mă depuseră la pământ. Acum îmi
puteam recunoaşte partenerul de suferinţă. Era Marian. Prietenul
meu părea încă să fie leşinat. El ţinea ochii închişi şi nu făcea nici
o mişcare. Am procedat la fel, deşi indienii, care mă
transportaseră, trebuiau să fi observat că m-am trezit din leşin.
La stânga mea curgea un mic râuşor. Indienii aduseră un
sampan lângă noi, ne duseră în barcă, în care am luat loc toţi
patru. Ceilalţi doi au rămas înapoi.
Dar unde rămăseseră Pongo şi Balling? Eram bucuros în
interiorul meu că nu i-au văzut pe cei doi. Ne puteau fi amândoi
deosebit de folositori în tentativa noastră de eliberare. Indienii nu
scoseseră nici un cuvânt pe toată durata călătoriei. Concomitent
apărură cei doi vâslaşi şi se puseră să mâne sampanul cu mare
viteză. Din păcate eram prea departe de Marian, ca să-i pot da un
semn de recunoaştere. Deocamdată nu se mişcă nici el. Poate că
era ameţit? Încotro ducea oare această călătorie?
Presupuneam deci că eram duşi de către indieni spre cetatea de
piatră, dar mai pe urmă mi-am schimbat părerea, întrucât era de
presupus că indienii credeau că le-am trădat autorităţilor locul şi
deci fuseseră nevoiţi să-şi caute o altă bază logistică.
Cine ştie, poate eram duşi chiar într-acolo, ca să ni se
îndeplinească soarta. Călătoria trebuia să fi durat mai mult de
patru ore întrucât era ziua-n amiaza mare, când am intrat în
pădure. Indienii ne-au luat din nou pe sus şi ne-au dus mai
departe, după ce şi-au ascuns sampanul în tufiş.
Marian continuase încă să nu facă nici o mişcare, deşi după
cum îşi ţinea pleoapele ochilor, am crezul că recunosc că era treaz.
Cărăuşii se opriră chiar la mijlocul desişului. În faţa ochilor mei,
apăru un mic templu, ca din pământ. Din uşa templului păşiră
spre noi, o pereche de indieni, de pe chipul cărora se putea citi
bucuria că eram prinşi şi legaţi fedeleş.
Am fost duşi în interiorul templului şi depuşi pe un bloc de
piatră. În spatele acestui bloc, se ridica un fel de tron, foarte
asemănător cu acel pe care l-am mai văzul în cetatea de piatră…
Nici o statuie a vreunui zeu, nu se găsea în încăpere.
Indienii se îndepărtară fără zgomot şi închiseră uşa după ei.
Marian şi cu mine am rămas singuri în încăpere.
─ Mariane, am şoptit eu.
─ Sunt treaz, veni imediat răspunsul.
─ Ştii cumva unde sunt Balling şi Pongo?

30
 ─ Din păcate nu. Mi-am revenit, doar pe când mă transportau
pe mica cărare din junglă. Sper să fi reuşit să scape.
─ În cazul ăsta, cum vor reuşi să ne găsească urmele, după
atâta drum cu barca?
─ Poate că nici nu vor trebui s-o facă, Robert. Mi-am făcut pe
drumul parcurs încoace, un plan, care-ar trebui să reuşească.
Atunci ne putem elibera şi singuri.
─ Suntem dezarmaţi, Mariane. Armele mele sunt încă în casa lui
Khuvata.
─ N-o să avem nevoie de arme… Planul meu se bazează tocmai
pe religia membrilor sectei. Ştii şi tu că sunt foarte superstiţioşi.
─ Să sperăm că nu te înşeli. N-aş vrea să-mi dau viaţa ca
ofrandă pe altarul nu ştiu cărei zeităţi păgâne.
─ Eu socot aşa: nu toţi adepţii sectei sunt aşa de instruiţi ca şi
preoţii din casta superioară. Pe aceşti oameni vreau să-i conving că
ceea ce ar vrea să ne facă superiorii lor, înseamnă o nedreptate.
Poate că nu se aplică aici, nu întotdeauna, aspectul principal al
faptului că acel ce cine deţine majoritatea, este şi învingătorul.
Vorbele lui Marian, nu le-am înţeles pe deplin, ca să fiu sincer,
chiar destui de puţin, dar nu-i mai puteam cere lămuriri întrucât
mal multe uşi laterale se deschiseră acum şi indienii pătrunseră în
încăpere. Creaseră un arc de cerc şi acum se aplecară asupra
noastră, care mai zăceam încă legaţi la pământ.
Apăru apoi bătrânul preot, pe care-l cunoşteam, din templul
săpat în stâncă, luă loc pe jilţul său şi ne ţinu o lungă cuvântare,
care era pigmentată foarte des cu strigătele furioase ale
coreligionarilor săi. Bătrânul preot le zugrăvi, că noi mai întâi le-
am împuşcat tigrul, apoi am pătruns în templu, pentru ca la urmă
s-o răpim pe însăşi zeiţa Djira. Drept pedeapsă, ni se cuvenea
moartea. Moartea noastră va fi cu atât mai grozavă, cu cât vom
tăinui mai mult, locul unde se află zeiţa lor, acum.
Un murmur de aprobare străbătu asistenţa. Peste faţa lui
Marian se aşternu un surâs trecător. Bătrânul preot se întoarse
înspre Marian şi-i întrebă, unde se află Djira.
Marian îl rugă pe bătrânul preot să ne permită să ne ridicăm în
picioare. Aşa culcaţi cum suntem nu vom scoate nici o vorbă.
La un semn ai preotului, au sărit imediat doi indieni şi ne-au
pus în picioare. Nu puteam face nici un pas şi cu siguranţă ne-am
fi prăbuşit imediat, dac-am fi încercat s-o facem, dar oricum
puteam stăpâni mulţimea de indieni şi Marian putea da vorbelor
sale, o impresie mult mai puternică.

31
 ─ Răspunde străine, unde se găseşte Djira? îl întrebă din nou
preotul.
Marian clătină numai gânditor capul şi răspunse:
─ Nu înţeleg prea mult din învăţătura voastră, dar mă mir
totuşi, că puneţi la îndoială faptele zeiţei voastre. Nu noi am
eliberat-o pe zeiţa Djira, ci ea pe noi, altfel, cum am fi putut părăsi
templul unde erau postate peste tot santinele?
Cuvintele lui Marian îşi găsiseră ecoul lor, în rândurile mulţimii.
Bătrânul preot observă asta şi strigă de îndată.
─ Nu e adevărat! Voi aţi eliberat-o pe Djira şi aţi ascuns-o
undeva.
─ Suntem noi oare, mai puternici decât zeiţa voastră, Djira
însăşi? întrebă Marian adresându-se celorlalţi indieni, Credeţi cu
adevărat că noi am fi putut să ne impunem voinţa asupra sa? Djira
a apărut dintr-odată în celula noastră şi ne-a arătat drumul, pe
care am mers. Ne-a cerut să nu vorbim deloc despre drumul pe
care-am apucat. Ne-a mai spus că vom fi urmăriți de către adepţii
săi, adică de voi. Pentru aceasta eventualitate ne-a poruncit să vă
spunem, să nu întreprindeţi nimic împotriva noastră. Voinţa ei,
este să ne lăsaţi libertatea.
─ Totul nu este decât o minciună, strigă bătrânul preot care îşi
văzu poziţia primejduită.
─ Dacă mint, preotule, spune-mi rogu-te, mie şi adepţilor tăi,
cum am reuşit noi să ieşim din templul din stâncă?
Cuvintele calme, ale lui Marian, avură darul, de a-l scoate pe
preot din sărite. Ne-am dat seama imediat de asta, că nu ştia cum
am evadat. Pentru a ieşi din încurcătură, începu să mintă.
─ Djira m-a rugat în vis astă-noapt,e spuse el, pe un ton care se
voia foarte convingător s-o ajut, întrucât a căzut în mâinile unor
străini.
─ Atunci ar fi trebuit să-ți indice locul unde este deţinută,
replică Marian râzând. Nu, gândiţi-vă mai bine la cuvintele pe care
mi le-a spus Djira. Noi singuri nu ne puteam elibera şi trebuie c-a
avut un motiv puternic dac-a făcut-o. Cred c-a fost supărată, dar
se va întoarce de bună voie înapoi după un timp.
Un murmur de aprobare străbătu mulţimea, dar bătrânul preot
nu se dădu bătut şi strigă cu furie:
─ Totul e-o minciună! Spuneți-mi locul unde se aftă Djira acum.
─ Cum as putea s-o fac, dacă nu ştiu nici eu însumi, răspunse
Marian, conform adevărului. Credeţi că Djira, mi-a spus mie, unui
om de altă credinţă locul unde voia să meargă? Eu nu sunt mai

32
puternic decât zeiţa voastră, dar voi văd că vreţi s-o dojeniţi, de
aceea o să vă pedepsească grozav într-o bună zi!
Acum prietenul meu juca o carte, care nu putea întârzia să-şi
arate efectul. Din mulţime se ridică un vorbitor care susţinut de
strigăte de aprobare ceru, eliberarea noastră imediată. Bătrânul
preot protestă cu putere, la asta. Alţi patru indieni mai în vârstă
tăbărâră asupra lui, începând o convorbire vehementă în
contradictoriu.
În cele din urmă preotul cel bătrân, anunţă c-o voce ridicată:
─ Am hotărât, ca pe cei doi străini să-i păstrăm atât timp aici,
până ce Djira ne dă un semn, că doreşte să-i elibereze. Dacă se va
produce îi vom îndeplini dorinţa.
M-a mirat şiretenia deosebită a acestuia. Mulţimea se mulţumi
cu această hotărâre. Numai câţiva dintre ei se declarară împotrivă
şi cerură imediata noastră eliberare.
Ne-au ridicat din nou pe sus şi ne-au dus într-o încăpere
alăturată, unde am rămas păziţi de doi paznici.
Din păcate ne-au aşezat atât de departe unul de altul, încât n-
aveam şanse să încercăm să ne eliberăm reciproc. Întrucât ne mai
legară şi de zid, de aceea nu se punea problema să ne rostogolim
unui spre celălalt pentru a încerca să ne eliberăm.
Cei doi paznici ne priveau cu priviri prietenoase şi făceau parte
dintre aceia, care ceruseră, imediata noastră eliberare. Pe de altă
parte trebuiau să bage de seamă, să nu ne eliberăm noi singuri.
Din cauza asta, stăteau muţi la o distanţă destul de mare de noi
privindu-ne. Presupunând că cei doi nu ştiau prea bine limba
germană, am strigat câteva cuvinte adresate lui Marian. Paznicii
nu ne interziseseră convorbirea, aşa că l-am întrebat pe tovarăşul
meu de celulă, ce se va întâmpla cu noi.
─ Există două posibilităţi Robert, replică acesta. Ori, mâine,
bătrânul preot va apărea spunând că Djira i-a cerut în vis să fim
ucişi, ori va încerca s-o facă el însuşi în timpul nopţii, pretinzând
că Djira a făcut-o. Asta a doua zi, bineînţeles, în faţa adepţilor săi.
─ Şi cum ne-am putea împotrivi? Pe intervenţia lui Pongo şi
Balling, nu putem conta.
─ Dac-am mai avea răgaz câteva zile, Pongo ne-ar putea găsi,
dar din păcate, ura bătrânului preot e atât de mare, încât va căuta
să ne facă felul, cât mai repede. Poate că are şi adepţi care gândesc
ca el. Legăturile mele sunt atât de tari, încât nu mi le pot slăbi,
astfel încât trebuie să lăsăm hazardul sa decidă ce s-o întâmpla cu
noi.

33
 ─ Frumoasă perspectivă, n-am ce zice! Dacă bătrânului domn îi
vine cheful să ne asasineze chiar în astă noapte, nici măcar nu ne
vom putea apăra. Şi eu sunt atât de strâns legat, încât nu mă pot
elibera singur. Mi-am dat toată silinţa… Dar... în van.
─ Dacă n-ar fi fost bătrânul preot, am fi fost de mult liberi. La
secta asta cu credinţa ei în reîncarnări, n-ar fi fost greu, dar nici
zeitatea, nu-i decât o unealtă în mâna preoţilor. Dacă am afirma că
zeiţa însăşi ne-a eliberat, ar fi greu să se dovedească contrariu. S-
ar contrazice singur. Speranţa nu mi s-a îndeplinit din păcate. Mă
bazez pe noroc, mai departe.
La prânz, am primit o masă bogată şi cu acest prilej legăturile
de la mâini ne-au fost luate. Când am fost legaţi din nou, am citit
ceva pe faţa lui Marian. Nu l-am întrebat nimic imediat, dar am
ştiut c-a făcut ceva ce l-a mulţumit.
Cei doi indieni nu-şi reluaseră imediat locurile, ci au rămas
deocamdată pe hol. Au lăsat uşa deschisă pentru a vedea
permanent ce făceam.
─ Ce ai făcut Mariane? am întrebat încet.
─ O mică şmecherie Robert, care mi-a reuşit! Ţi-aduci aminte de
iluzionistul care a dat o reprezentaţie în hotelul din Bombay şi cu
care ulterior am avut o mică convorbire particulară?
─ Ba bine că nu, dar ce legătură are una cu altă?
─ Mi-a arătat un truc cu cătuşele şi altul cu legăturile, pe care
nu le putea face nimeni. Am plătit o sumă apreciabilă pentru lecţia
dată. I-am promis să n-o divulg, doar s-o folosesc, când va fi cazul
să mă eliberez, dintr-o situaţie disperată. Într-o jumătate de minut
mă pot elibera.
─ Excelent! Atunci nu mai e cazul să ne temem de bătrânul
preot. Dar diseară când ne va fi adusă mâncare, ai grijă să
procedezi astfel încât, atunci când te vor lega din nou, să-ţi
reuşească iarăşi trucul.
─ Sper numai să nu bage de seamă indienii. Dacă mă pot
dezlega sunt aproape sigur că ne vom elibera.
Până spre seară mai era încă mult timp. L-am folosit pentru a
dormi, întrucât nu ştiam cât timp vom mai avea la noapte M-am
deşteptat de-abia, când paznicii noştri ne-au adus masa. Afară era
deja întuneric, aşa că am socotit c-ar putea fi ora 9.00 p.m. (ora
21.00). După masă am fost din nou legaţi, dar am evitat să privesc
spre Marian. De-abia când indienii au luat lămpile şi am privit
repede, am văzui un zâmbet de mulţumire aşternut pe faţa lui.
Apoi se făcu din nou întuneric, în jurul nostru.

34
 ─ Să stăm liniştiţi, îmi şopti Marian. Cel mai bine, ar fi să ne
prefacem că dormim din nou. Mâna dreaptă mi-e deja liberă,
imediat va fi şi stânga. Gata s-a făcut. Acum legăturile de la
picioare! Vin repede înspre tine, ca să te eliberez.
─ Aş mai aştepta Mariane. Cred că deocamdată e prematur.
Poate că mai intră un paznic să vadă de noi.
─ Ai dreptate Robert! Acum sunt complet liber. Am putea evada
imediat. Poate însă este mai bine, să-l aşteptăm pe bătrânul preot,
care va veni cu siguranţă în timpul nopţii la noi.
Am rămas liniştiţi, mai mult de două ore, apoi am simţit mâna
lui Marian, care îmi dezlega legăturile. În scurt timp, eram liber şi-
acum ne-am aşezat de parcă mai eram legaţi. Am pândit cu
înfrigurare în jur, dar n-am auzit nici un zgomot. Cele două
sentinele trebuie să se fi retras, întrucât nu am mai auzit nimic
dinspre partea lor: Acesta era un semn că pericolul plana. Sigur că
bătrânul preot le dăduse ordinul să se îndepărteze, pentru a ne
putea ucide în linişte, fără martori.
Miezul nopţii părea să fi trecut, când am distins o luminiţă
slabă. Zăceam la pământ, de parcă am fi dormit, dar printre ochii
întredeschişi supravegheam uşa.
Uşa se mişcă în ţâţâni şi intră… bătrânul preot. În mâna
dreaptă avea un pumnal, iar în cea stângă o lampă de buzunar, pe
care o ţinea îndreptată spre podea. Se strecură încet spre Marian,
se aplecă încet asupra lui şi vru să-i dea lovitura de graţie cu
pumnalul.
M-am ridicat în picioare şi i-am prins mâna la spate, pe când se
pregătea de lovitură. În acelaşi timp Marian sărise în picioare şi îl
apucă de gât pe preot, astfel încât nu mai putea scoate nici un
sunet.
Bătrânul preot se zvârcolea deznădăjduit în braţele noastre.
Treptat forţele îl părăsiră şi se prăbuşi nemişcat la pământ.
─ O să-i legăm în aşa fel încât să pară c-a ajuns singur în
situaţia noastră… Indienii vor considera că este un semn ai Djirei.
Preotul fu legat repede, pe locul unde stătuse Marian. Am
pătruns în marele hol al templului, pentru a căuta o ieşire. Pentru
orice eventualitate Marian îi luase preotului pumnalul.

35
 CAPITOLUL V
FUGĂRIŢI

Un întuneric deplin ne înconjură, de îndată ce-am stins vechea

lampă.
Am pipăit, căutându-ne drumul spre uşa templului, care era
închisă. Întrucât toate străduinţele noastre au rămas fără rezultat,
era cert că trebuia să ne căutăm o altă ieşire.
Am mers de-a lungul peretelui din stânga al templului, căutând
mereu. Voiam s-aprindem lampa când ne-am lovit de ceva.
Deodată piciorul meu se lovi de-un corp, întins pe jos, care scoase
un strigăt înspăimântat. În acelaşi moment am perceput o slabă
geană de lumină. Marian ajunse la o uşă laterală, pe care o
deschise hotărât. Ne-am strecurat în încăperea alăturată, unde ne
aştepta o surpriză. Încăperea era luminată şi doi indieni voinici ne
păşiră înainte. Prea mult timp de gândire nu aveam aşa că trebuia
să-i facem numaidecât nevătămători.
Marian sări înainte şi-i dădu primului o lovitură straşnică sub
bărbie, care-l aruncă de-ndată la pământ, în timp ce eu îl luam
asupră-mi pe cei de-al doilea indian, dar n-am nimerit atât de
bine, ca şi prietenul meu. Acesta scoase mai întâi un ţipăt de
avertisment şi abia apoi, a fost scos din luptă. Din păcate nu mai
exista o a doua ieşire din încăpere. Marian arătă înspre fereastră,
deschizând-o imediat.
În clipa în care ne-am dat drumul peste pervaz, uşa fu ruptă.
Indienii precis ne văzuseră. Marian îmi apucă mâna şi mă trase
după el. M-am lăsat condus lipsindu-mi spiritul de orientare în
acel moment. Am parcurs o bucată de drum în întuneric. Deodată
am văzut sclipind în față-mi undele unui râu. Ştiam acum unde
mă târa Marian. În faţa noastră se afla singura scăpare: râul şi
sampanul.
Dar era încă barca acolo?
Nu ne rămânea prea mult timp de căutat, pentru că năvăleau
deja în templu o mulţime de indieni, din toate părţile.
Unii veneau peste noi, Dacă nu ne găseam repede o barcă, ne
vom trezi în faţa unor forțe superioare, cărora nu le puteam face
faţă.
Norocul a fost de partea, noastră. Nu departe de noi, ascuns
într-un tufiş, zăcea sampanul. Ne-am repezit într-acolo şi
36
urcându-ne, l-am îndepărtat de mal. Vâslele zăceau alături, în
barcă. În timp ce primul indian şi ajunsese la mal, noi ne
îndepărtaserăm destul de mult de ei pe micul râu.
─ Să sperăm că indienii nu mai au şi un al doilea sampan
Mariane, cu care să ne urmărească pe apă!
─ Am văzut o a doua barcă în tufiş, Robert, dar n-am mai avut
timp s-o fac inutilizabilă. Trebuie să vâslim din răsputeri şi dacă
găsim o ascunzătoare bună, undeva pe mal, putem să ne
ascundem barca acolo şi noi, de asemenea.
Întrucât mergeam în sensul curentului sampanul zbura ca o
săgeată, pe apă. În întuneric n-am putut stabili, dacă duşmanii ne
urmăreau. Cu siguranţă erau mai buni maeştri în conducerea
sampanelor ca şi noi.
Am presupus deci, că ne vor ajunge în curând, de aceea mi-am
îndreptat privirea înspre mal, să văd daci găsim un loc potrivit
pentru acostare. Ochii lui Marian, erau mai buni. El arătă înspre
malul stâng, spunând:
─ Într-acolo Robert, repede. E-un loc numai bun de adăpost!
─ Minunat, Mariane, indienii nu se vor gândi c-am acostat atât
de repede şi vor trece pe lângă noi.
Cu puteri sporite am îndreptat sampanul către mal, care era
acoperit de mărăciniş şi liane. Mai era câţiva cireşi cu coroana
stufoasă, care ajungeau până la apă. Sub crengile acestora am
adăpostit barca, sperând să nu poată fi văzută de pe apă. Am
aşteptat, curioşi, să vedem ce se întâmplă. În depărtare am auzit
răpăitul cadenţat al vâslelor, semn că urmăritorii se apropiau
repede. Nu dură mult şi indienii trecură pe lângă noi: nici unul
neîncercând să arunce o singură privire înspre mal, având toţi un
singur ţel: să ne ajungă din urmă.
─ Aşadar Robert să mai aşteptăm puţin. Poate că indienii mai
au în rezervă o barcă care o urmează pe prima la o oarecare
distanţă. Dup-aceea, o luăm pe urmele lor, dar nu ne vom grăbi ci
vom lăsa barca să fie purtată de curent. Poate mai avem nevoie şi
de altă dată de forţele noastre oricum vom ajunge şi aşa la ţintă.
─ Dacă indienilor le dă prin cap să se întoarcă, ne pot descoperi
uşor.
─ Vor presupune că am vâslit din răsputeri, mai degrabă şi că
ne vom opri de-abia acolo, unde vom putea s-ajungem, la cărarea
pe care-am fost transportaţi prin junglă. Poate dăm peste Balling şi
Pongo.
─ Dac-am fi în posesia armelor noastre Mariane, nu m-aş mai

37
teme de indieni, chiar dacă i-am întâlni pe râu. I-am putea alunga
cu uşurinţă.
─ Ai dreptate Robert, dar cred că putem scăpa şi aşa. O altă
barcă nu pare să urmeze. Haide să ne continuăm drumul!
Ne-am părăsit încet ascunzătoarea şi am luat-o de-a lungul
curentului cu ambarcaţiunea noastră. Întrucât curentul era
puternic, nu trebuia să ne ostenim să vâslim dar trebuia totuşi să
fim atenți pentru a nu ajunge într-o vâltoare.
N-am mai văzut nici picior de duşman. Curând apăru şi luna şi
acum aveam o vizibilitate, de vreo cincizeci de metri, de-a lungul
râului. Ţineam barca constant pe mijlocul râului, folosind una
dintre vâsle drept cârmă. Mă gândeam pe unde s-ar fi putut aţine
acum prietenii noştri Balling şi Pongo. Deodată barca noastră fu
lovită cu-atâta putere încât era cât pe-aici să cad peste bord.
Marian începu să vâslească îndată cu-atâta forţă încât reuşi s-
aducă din nou barca în poziţia iniţială.
─ Ce-a fost asta, Mariane? l-am întrebat eu încă înspăimântat,
pe Marian. Acesta dădu din cap cu gravitate, după care din nou
începu să vâslească cu toată puterea.
─ Repede, Robert! Un crocodil ne-a barat tocmai drumul. Am
luat-o puţin lateral, dar târâtoarea văd că vine aţă după noi.
Am pus mâna pe vâsle, trăgând din răsputeri. Odată m-am
întors înapoi, unde nici la şase metri, în urma noastră am văzut
gâtlejul larg deschis al unui crocodil uriaş. Dacă izbutea să ne
ajungă atunci eram pierduţi, întrucât barca noastră micuţă nu ar
fi putut opune, suficientă rezistenţă. Marian nu-şi putu reţine un
zâmbet, când mă văzu cât mă străduiam să dispar din zona
periculoasă. Îmi trecu prin minte ce s-ar fi întâmplat dacă indienii
şi-ar fi întors brusc sampanul şi ar fi dat peste noi. Gândurile mele
îmi fură întrerupte de o chemare care venea de pe mal. În aceeaşi
clipă o barcă veni şi ne tăie calea de-a curmezişul. Pân-acum
trebuia să fi stat ascunsă în stufărişul de pe mal. Ne şi vedeam
pierduţi. Dacă indienii s-au aşezat aici la pândă, atunci slabe
şanse de-a ne mai apăra pielea, spre marea mea uimire Marian se
adresă, celor din barcă:
─ Atenţie Pongo. Ne urmăreşte un crocodil şi e foarte aproape,
doar la câţiva metri.
Am trecut pe lângă barca în care, în spatele lui Pongo, stătea
Balling. Micuţul şi rotofeiul domn îşi aruncase pistolul în aer,
acesta făcu saltul obişnuit şi trase unul după altul patru cartuşe.
Trebuia să fi nimerit bine, pentru că în urma noastră, am văzut o

38
învolburare şi-un vârtej nemaipomenit, de parcă uraganul s-ar fi
dezlănţuit brusc în apele râului.
Crocodilul bătea apa cu coada şi-acum a trebuit să îndepărtăm
repede barca din vecinătatea primejdioasă, ceea ce făcu şi Pongo
cu ambarcaţiunea sa.
Treptat vârtejul apelor se domoli, târâtoarele dispărând sub
valuri. Imediat dup-aceea Marian şi cu Pongo şi-au adus bărcile
una lângă alta, lăsându-ne purtaţi încet de curent. Balling ne dădu
pistoalele noastre, pe care le luase cu sine şi începu să-i
povestească lui Marian, ce s-a întâmplat între timp.
Balling, cu atitudinea lui de mucalit, zâmbi încurcat, spunându-
ne că regretă, că n-a fost şi el luat prizonier.
Ne-a spus că a auzit în somn un zgomot suspect care l-a făcut
să-şi apuce pistolul. Concomitent a văzut o umbră dispărând din
camera noastră. Toate căutările după atacatori au rămas
zadarnice.
În cele din urmă l-a găsit pe Pongo, zăcând inconştient, în
camera lui. Indienii l-au ameţit suflându-i în faţă, o pulbere, după
care ne-au scos din luptă pe mine şi pe Marian. Pentru Balling
aveau un respect prea mare, având în vedere îndemânarea
acestuia la trasul la ţintă, aşa că l-au evitat şi ne-au luat prizonieri
numai pe noi. Cu ajutorul lui Maha, Balling şi Pongo, ne-au luat
repede urma, dar aceasta se pierdu din nou, după ce au ajuns la
malul râului. De aceea s-a aşezat la pândă, pe mal. De două ori au
trecut indienii pe-acolo; venind pe apă, indieni pe care Balling îi
bănuia c-ar fi în legătură cu răpirea noastră.
O jumătate de oră am stat ghemuiţi acolo, supraveghind râul.
Balling şi Pongo nu-şi puteau da seama cu exactitate despre
direcţia în care am fost duşi. Nici măcar Maha, nu ne mai găsi
urmele.
Aşa se face că prietenii noştri au rămas pe mal. De-abia spre
seară Pongo a descoperit în tufiş sampanul.
─ Parcă aş avea chef, să mai cercetez încăodată, templul din
stâncă, spuse Marian după o lungă tăcere.
Balling şi cu mine am fost repede de acord.
─ Dar unde a rămas Maha? a întrebat Marian.
─ Maha acolo este, ne arătă Pongo spre malul stâng.
Ne-am mânat barca noastră, pe râu în jos şi trebuia să ajungem
de-acuma la locul unde începea cărarea în junglă. Râul făcea
tocmai o cotitură, când era să cădem grămadă de surpriză,
văzându-i pe urmăritorii noştri cum vin, spre noi.

39
 Indienii fură şi ei surprinşi şi începură cu strigăte puternice să-
şi mâne sampanul direct către noi. Balling îşi lăsă pistolul să facă
binecunoscuta piruetă prin aer. Indienii îşi dăduseră seama la
lumina lunii, că acuma veneau spre ei, nu o singură barcă, ci
două. Când am ajuns în apropierea lor, atât încât să ne poată auzi,
Marian le strigă:
─ Dacă vă apropiaţi mai mult de noi, o să tragem. Suntem în
posesia armelor noastre şi o să facem uz de ele. Noi nu v-am făcut
nimic, dar aţi văzut că Djira ne-a eliberat pentru a doua oră. Puteţi
voi, sau vreţi, să vă opuneţi voinţei unei zeităţi?
Bătrânul preot nu se găsea în barcă, altfel ar fi găsit cu
siguranţă, cuvintele de răspuns. Aşa că n-a fost greu să-i lămurim
pe credulii indieni, să ne lase-n pace, mai ales că era voinţa zeiţei
lor, la mijloc.
Balling voia să aibă pielea tigrului ucis şi şi-o revendică acuma,
drept recompensă pentru nedreptăţile suferite.
Indienii se apropiaseră mai mult între timp şi s-au putut pe
deplin convinge, că eram în posesia armelor noastre.
I-au promis lui Balling să-i dea blana. Cât despre locația
indienilor, acesta era un templu din stâncă, care urma să fie
distrus, întrucât străinii luaseră cunoştinţă de existenţa lui.
Am vâslit împreună cu indienii până la cărarea care ducea în
inima junglei şi de-aici către stânci. Acum se comportau paşnic,
întrucât ne considerau favoriții zeiţei lor. Marian le promise, că
zeiţa se va întoarce neapărat la ei.
─ Vor sahibii să vină şi ei înăuntrul templului? ne întrebă un
indian în vârstă şi când după o scurtă deliberare Marian,
încuviinţă, ne conduse peste luminişul pe care-l cunoşteam deja,
spre o moviliță abia vizibilă.
Tovarăşii săi dispăruseră înainte şi când am vrut să-i fac atent
pe Marian, bătrânul indian ne zise:
─ Sahibii nu trebuie să se mai teamă. Am recunoscut ca Djira
vă este favorabilă şi noi ne vom ţine de cuvânt.
Marian dădu numai din cap. Mie îmi era neclar dacă indienii ne
vor lăsa să părăsim din nou templul, fără luptă. Pentru orice
eventualitate mi-am slăbit pistolul la cingătoare.
Marian mă văzu şi zâmbi numai.
─ Poţi fii sigur Robert, că indienii nu ne vor mai face nici un
rău. Aş fi rămas altfel mai degrabă în luminiş, dacă n-aş fi vrut să
mai vizitează încă odată, interesanta construcţie în stâncă. Indienii
ne vor permite s-o examinăm mai cu atenţie.

40
 Ne-am căţărat câte unul prin gang şi am ajuns în pivniţa, de
unde treptele duceau din nou în sus. Indianul în vârstă ne aştepta
acolo şi-acum Marian îl întrebă:
─ Ne este permis că vizităm templul? Promit şi în numele
camarazilor mei, că nu vom trăda nimănui ce am văzut aici, sau
întâmplările prin care am trecut.
─ Poţi să vezi templul cât îţi place sahib şi poţi să povesteşti
oricui despre el, întrucât în curând nu-l va mai găsi nimeni.
─ Vreţi să distrugeţi cu-adevărat templul? Îl întrebă Marian.
─ Da sahib, aşa ni s-a poruncit. Dar tu nu ai de ce te teme. O
să-l distrugem de-abia după ce-l veţi părăsi. Aşa sunt indienii. De
câte ori străinii pătrund în sanctuarul lor, acesta trebuie distrus.
Asta cere credinţa sectei.
Chiar dacă am fi protestat din răsputeri, întrucât vechea clădire
era un monument de artă absolut unic, ştiam că nu se vor lăsa
înduplecaţi. L-am urmărit pe bătrânul indian în încăperile de sus.
Mai întâi am vizitat încăperea în care am întâlnit-o pe zeiţă
dormind. Toate covoarele şi pernele au dispărut şi doar pereţii goi
ne mai priveau. Chiar şi ascensorul care ducea în încăperile
alăturate fusese demontat. La fiecare etaj, erau încăperi, pe care
le-am văzut pentru prima dată. Din păcate nu am putut stabili ce
rol aveau fiecare din acestea, întrucât erau complet golite. După
ce-am pătruns în încăperea în care am fost întemniţaţi, m-am uitat
fără să vreau spre gura de aerisire prin care reuşisem să evadăm.
Nu-mi puteam da seama de ce până acum indienii nu ne
descoperiseră modul de evadare.
De pe platforma stâncilor am privit din nou în jos, spre luminiş,
în acel moment au răsărit zorile şi-am îmbrăţişat jungla în lumina
lor vie. Era o privelişte deosebită. Mirat, am privit spre un indian
care se-ntoarse şi ne făcea semne ciudate. Am părăsit din nou
stâncile. De fapt n-am putut vedea ce voiam, întrucât întregul
material şi ansamblul de mecanisme ce deserveau templul a fost
demontat şi transportat de-acolo. Indienii au lucrat foarte repede.
Bătrânul indian ne conduse din nou jos, până la luminiş. Aici
am găsit blana tigrului ucis de Balling.
─ Sahib, spuse bătrânul indian înainte de a-şi lua rămas bun,
făcând o plecăciune, dacă o întâlneşti pe Djira spune-i să se
reîntoarcă la noi. Noi toţi îi ducem dorul.
Marian promise c-o va face şi astfel ne luarăm rămas bun.
Cel mai mult s-a bucurat Balling, care-şi recăpătase blana.
Indianul ne rugă, să aşteptam la marginea luminişului, pentru a fi

41
martori la un eveniment deosebit. El se reîntoarse în templul săpat
în stâncă.
Am străbătut luminişul, oprindu-ne la marginea acestuia.
─ Ce aşteptăm, domnule Farrow? întrebă Balling, care nu auzise
convorbirea noastră cu indianul.
─ Indienii dărâmă masivul stâncos. Bătrânul ne-a rugat să fim
martorii acestui spectacol.
─ De ce vor să-l distrugă? Indienii n-au a se teme că noi îl vom
trăda.
─ Asta cere acest cult special al sectei, domnule Balling. Mai
bine pier decât străinii, necredincioşii sau alţi neaveniţi, să-şi vâre
nasul în problemele lor de cult.
Balling ridică mâna:
─ Deja începe!
O detunătură înfundată urmă imediat… Pământul începu să se
cutremure sub picioarele noastre. Stâncile începură să se clatine şi
apărură crăpături. Urmă o a doua explozie. Încet, încet, se prăbuşi
şi movilița aceea în formă de stup din care izbucneau nori de fum
negru, dintre dărâmături.
─ Indienii n-au părăsit încă templul, am strigat eu
înspăimântat.
─ S-au sacrificat, împreună cu templul, spuse Marian.
─ Poate se mai găseşte o a doua ieşire.
─ Înapoi la Chirang! Mâine părăsim oraşul şi-o luăm spre sud,
ne povăţui Marian. După un marş istovitor am ajuns în Chirang,
unde am căutat casa negustorului Khuvata. Administratorul îşi
făcuse mari griji din cauza noastră şi era pe punctul de-a înştiinţa
poliţia. Marian îl linişti şi-i spuse, că din punctul nostru de vedere,
cel puţin momentan, totul era în ordine. Am dormit bine întreaga
după-masă şi-apoi am mers la hotel unde voiam să ne petrecem
ultimele ore.
Balling câştigase pariul şi-acum putea să o dovedească cu pielea
tigrului. Noi fuseserăm martorii, reuşitei sale excepţionale.
Domnii de la poliţie continuau să creadă că este imposibil unui
om să reuşească aşa ceva cu-n pistol. A trebuit să repovestim
iarăşi şi iarăşi.
─ Domnul Balling este un trăgător de elită! am exclamat eu
entuziasmat. Poate c-o să vă demonstreze el însuşi îndemânarea
sa.
Mă bucuram de pe acum la gândul vederii feţelor perplexe ale
poliţiştilor, când pistolul lui Balling îşi va face saltul.

42
 ─ Dacă aveţi chef să pariaţi, puteţi veni cu toţii în curte
domnilor, îi provocă Balling.
Îl urmară cu toţii fără excepţie. La o oarecare depărtare, Balling
văzu un drapel, care era cocoţat pe acoperişul unei case. Arătă
într-acolo.
─ Poate careva dintre dumneavoastră cu 12 gloanţe să-şi înscrie
numele ca o monogramă, pe acest drapel? Iniţiala desigur.
─ Imposibil! au strigat îndată câţiva poliţişti şi alţi oaspeţi ai
hotelului, care auziseră conversaţia şi ni se alăturară.
─ Dacă unul dintre domni se obligă, să dea jos steagul după
executarea tragerii, eu pariez, că-mi vor reuşi cu 12 găuri să-mi
înscriu iniţialele numelui meu B, prin linii şi puncte.
Cei mai mulţi credeau că Balling îşi supraestima copios
posibilităţile; cu alte cuvinte, se lăuda de pomană. Un poliţist se
oferi să dea jos drapelul, pe urmă şi dintre ceilalţi observatori fu
ales, un juriu.
─ Fiţi atenţi atunci, domnilor, cum se face asta.
Balling zâmbi în felul său, încurcat. Veţi auzi numai şase
împuşcături întrucât voi trage cu două pistoale, cu mâna stângă şi
dreapta concomitent.
Iute ca fulgerul ridică el pistoalele din cingătoare, le lăsă să
zboare prin aer şi apoi trase până ce goli magazinele.
Poliţistul şi unul dintre judecători se repeziră într-acolo.
După câtva timp s-au întors îndărăt cu proprietarul casei căruia
îi aparţinea steagul.
Drapelul fu desfăşurat şi dat jos. Cele douăsprezece gloanţe
nimeriseră exact, găurile stăteau mărturie şi desigur fără dubii,
litera B.
Strigăte de bravo izbucniră din toate piepturile şi păreau să nu
se mai sfârşească. Acum toţi credeau în afacerea cu tigrul.
Mai târziu am povestit şi aventura noastră cu preoţii templului
din stâncă, fără a pomeni numele negustorului Khuvata.
Nu era exclus ca preoţii să continue să vrea reîntoarcerea zeiţei
în rândurile lor.
Seara se desfăşură un banchet şi de-abia către miezul nopţii am
plecat acasă. Deşi ştiam că nu mai aveam a ne teme de furia
preoţilor am organizat totuşi veghea pe timpul nopţii. Nu se mai
întâmplă nimic însă.
În dimineaţa zilei următoare ne-am sculat devreme.
Balling voia să meargă şi el spre Sumatra. Ne însoţea. Primul
nostru obiectiv era Manipur. Şi acolo ne aştepta o aventură,

43
datorită intervenţiei unui profesor german. Această întâmplare este
descrisă în volumul următor:

NR.259
ÎN PUTEREA PREOȚILOR

DOX
ÎN CURS DE APARIŢIE:

259. ÎN PUTEREA PREOȚILOR

260. SUB VRAJA SĂLBĂTICIEI
261. GROAZĂ DE CAPEL BANK
262. CĂLĂREŢUL NOPŢII
263. PERIPEŢII ÎNFIORĂTOARE

44
 264. COMOARA DE DIAMANTE
â

45