Constanța a fost fondată în urma colonizării grecești a bazinului Mării Negre

(greacă Pontos Euxeinos) de către coloniști milezieni în secolele VII-V î.Hr., sub
numele de Tomis. Acest nume este probabil derivat din cuvântul grecesc τομή (tomí)
însemnând tăietură, despicătură. Conform legendei, Iason și argonauții săi ar fi
poposit aici după ce fuseseră trimiși în Caucaz să fure „Lâna de Aur”. Urmăriți de
flota regelui Colhidei, Aietes, l-ar fi tăiat în bucăți pe fiul acestuia, până
atunci ținut ostatic la bord, pentru a-l obliga pe rege să caute și să adune
resturile în vederea ceremoniei funerare, dând astfel argonauților timpul necesar
pentru a fugi spre Bosfor[21]. Însă arheologii consideră mai plauzibil ca tăietura
(din linia țărmului) să fi desemnat mai degrabă portul antic, astăzi submers, în
fața Cazinoului. O altă posibilă origine a numelui ar fi Tomiris, regina
masageților, un trib scit ce trăia între Marea Neagră și Marea Caspică (Herodot).

Milezienii au găsit pe aceste locuri o așezare getică, noul oraș ajungând la

nivelul unui polis de-abia în secolul IV-III î.Hr.. Portul folosit de greci pentru
comerțul cu locuitorii acestor regiuni (daci, sciți și celți) a permis dezvoltarea
unui centru urbanistic. Tomis a devenit o parte a Imperiului Roman în anul 46,
fiind redenumit Constantiana. Publius Ovidius Naso, poetul roman, și-a găsit exilul
între anii 8-17. Și-a petrecut în Constantiana ultimii opt ani din viață.

Orașul a rezistat vremurilor tulburi din secolele III și IV, frământate de

numeroase invazii gotice, scitice și hunice, devenind reședința provinciei Sciția
Mică (latină Scithia Minor, greacă Μικρά Σκυθία / Mikrá Skithía). După împărțirea
Imperiului Roman, Constanța împreună cu întreaga Sciție Mică a revenit Imperiului
de Răsărit și a rămas parte a acestui stat până în secolul VII, când a fost
pierdută din cauza migrațiilor slavilor și bulgarilor, scrie wikipedia.org.