Istoricul
Oceanografiei


Apele
 nu
 pot
 depăși
 condiția
 virtualului,
 a
 germenilor
 și
 a
 latențelor.
 Tot
 ce
 este
 formă
 se

manifestă
deasupra
Apelor,
desprinzându‐se
din
Ape.
În
schimb,
de
îndată
ce
s‐a
desprins
din

Ape,
încetând
de
a
mai
fi
virtuală,
orice
formă
cade
sub
legea
timpului
și
a
vieții;
dobândește

limite,
cunoaște
istoria,
participă
la
devenirea
universală,
se
descompune
și
sfârșește
prin
a‐
și
istovi
substanța,
dacă
nu
se
regenerează
prin
imersiuni
periodice
în
Ape,
dacă
nu
se
repetă

potopul
urmat
de
cosmogonie
(Mircea
Eliade).


Perioada
oceanografiei
mitologice



Oceanul
Planetar
reprezintă
¾
din
suprafața
Pământului.
Această
afirmație,
va
fi
întotdeauna

punctul
 de
 plecare
 al
 oricărei
 abordări
 planetare,
 bazată
 pe
 Teoria
 Generală
 a
 Sistemelor.

Uităm
prea
ușor
că
cea
mai
mare
parte
din
cadrul
Terrei
este
acoperită
de
Ape,
iar
o
viziune

terestră
 se
 dovedește
 în
 final
 reducționistă.
 Prin
 însăși
 natura
 lor
 Apele
 acoperă,
 ascund
 o

lume
aflată
sub
ele
și
generează
o
alta
în
chiar
înteriorul
acestora.
Scopul
Oceanografiei
este

de
 a
 ridica
 întreaga
 cuvertură,
 și
 de
 a
 studia
 misterioasa
 lume
 dintre
 ape.
 În
 Perioada

Începuturilor,
așa
numitul
om
arhaic
s‐a
apropiat
de
mare
pentru
că
aceasta
oferea
resurse

importante
 de
 hrană,
 iar
 zonele
 costiere
 constituie
 și
 astăzi
 cele
 mai
 populate
 spații
 de
 pe

Terra.
 Nu
 este
 locul
 aici
 să
 detaliem
 ideile
 și
 credințele
 religioase
 apărute
 în
 cadrul

populațiilor
 maritime.
 Fie
 că
 ne
 referim
 la
 polinezieni,
 la
 greci
 sau
 populații
 amerindiene

vom
 regăsi
 același
 fond
 universal
 de
 corență
 perfectă
 în
 privința
 mediului
 acvatic
 (Eliade,

1995).
 Forța
 uriașă
 a
 valurilor,
 furtunile
 puternice
 și
 pericolele
 existente
 la
 suprafața
 mării

constituiau
 pentru
 oameni
 tot
 atâtea
 pericole,
 speriau
 și
 totodată
 generau
 admirație.

Explicarea
acestei
lumi
terifiante,
dar
bogate
în
resurse
deopotrivă,
avea
la
bază
o
întreagă

mitologie:
 zeități
 marine,
 monștrii,
 dar
 și
 întrepătrunderi
 ale
 realului
 cu
 fantasticul.

Delimitarea
nu
era
niciodată
clară,
iar
spațiul
marin
a
fost
în
ansamblul
său
unul
dominat
de

sacralitate.
O
astfel
de
viziune
persistă
și
astăzi
la
multe
populații,
numite
uneori
superficial,

involuate.



Navigatorii
polinezieni
(poluns:
mult;
nesos:
insulă)
străbăteau
Oceanul
Pacific
încă
de
acum

4000
 ani
 î.Hr.
 Aceștia
 aveau
 un
 sistem
 propriu
 de
 navigație,
 bazat
 pe
 observații
 empirice

asupra
regimului
valurilor
și
curenților.
Concretizarea
sub
raport
cartografic
este
uimitoare,

polinezienii
 elaborând
 mai
 multe
 tipuri
 de
 hărți
 folosite
 în
 navigație:
 Mattang
 (sau

Wappepe),
 Rebbelib
 și
 Medo.
 Acestea
 erau
 confecționate
 din
 crengi
 sau
 bucăți
 de
 lemn

pentru
a
indica
rutele
sau
pentru
a
descrie
orientarea
generală
a
valurilor
și
a
curenților
în

apropierea
 unor
 insule.
 Scoicile
 sau
 bucățile
 de
 lemn
 erau
 folosite
 pentru
 a
 exprima

prezența
 uscatului,
 iar
 interpretarea
 unei
 astfel
 de
 hărți
 era
 facilă
 doar
 pentru
 cel
 care
 o

confecționase.


Mattang:
hartă
care
descrie
orientarea
valurilor
în
jurul
unei
singure
insule.
Scopul
acestora

era
doar
unul
educațional
și
mai
puțin
practic.

Rebbelib:
hartă
pentru
o
rețea
de
insule
(arhipelag)

Medo:
hartă
ce
acoperă
doar
câteva
insule,
folosită
în
voiaje
scurte.







 

 

 

Fig.
1
Principalele
tipuri
de
hărți
polineziene
folosite
în
navigație:


Mattang
(stânga),
Rebbelib
(centru)
și
Medo
(dreapta)



Materialul
 aflat
 la
 dispoziție
 reprezenta
 natura
 suportului
 din
 care
 se
 construia
 o
 hartă.

Eschimoșii
 din
 Groenlanda
 elaborau
 hărți
 ale
 coastelor
 din
 bucăți
 de
 lemn,
 aruncate
 de

valuri
pe
coaste.
Aspectul
acestor
hărți
poate
părea
neobișnuit
în
prezent,
fiind
mai
degrabă

o
sculptură,
ce
reda
succesiunea
de
capuri
și
golfuri
din
lungul
țărmurilor.






















Fig.
2
Exemplu
de
hartă
specifică
eschimoșilor
(Greenland
National
Museum
&
Archives).



Perioada
oceanografiei
antice



În
 spațiul
 mediteranean
 fenicienii
 și
 grecii
 au
 perfecționat
 arta
 navigației
 de
 cabotaj
 (în

lungul
coastelor),
reușind
să
cunoască
regimul
mareelor,
al
curenților
și
perioadele
cele
mai

propice
 navigației.
 Fenicienii
 au
 întreprins
 călătorii
 dincolo
 de
 Coloanele
 lui
 Hercule
 (Str.

Gibraltar)
 în
 lungul
 coastelor
 africane,
 pentru
 a
 căuta
 noi
 rute
 comerciale.
 Poemele

homerice
Iliada
și
Odisea
descriu
ample
expediții
ale
grecilor
în
spațiul
Mării
Mediterane
și
al

Mării
Negre.
Din
această
perioadă
apar
informații
despre
oscilațiile
mareelor
în
G.
Persic,
dar

explicația
 producerii
 acestora
 avea
 mai
 mult
 un
 caracter
 mitologic.
 Grecii
 sunt
 cei
 care

descriu
procesele
acumulative
ale
mâlurilor
din
valea
și
delta
Nilului.
Aristotel
(384‐322
î.Hr.)

este
preocupat
de
diversitatea
vieții
marine
și
face
numeroase
descrieri
ale
tipurilor
de
pești,

crustacei
 sau
 moluște
 întâlnite
 în
 Marea
 Egee.
 El
 poate
 fi
 considerat
 părintele
 bilogiei

marine,
 dar
 preocupările
 sale
 au
 vizat
 și
 aspecte
 de
 batimetrie.
 Remarcând
 procesele

acumulative
din
Marea
Azov,
Aristotel
ajunge
la
concluzia
că
această
mare
va
deveni
la
un

moment
dat
uscat.



Exploratorul
 grec
 Pytheas
 a
 plecat
 în
 sec.
 IV
 î.Hr.
 din
 colonia
 Massillia
 (actualul
 oraș

Marseille),
în
căutarea
unei
noi
rute
comerciale,
care
să
permită
legătura
cu
Marea
Neagră

venind
dinspre
nord.
Călătoria
sa
a
reprezentat
prima
circumnavigație
a
insulelor
britanice,

aducând
informații
prețioase
despre
configurația
coastelor,
regimul
curenților
și
al
mareelor.

El
a
ajuns
până
în
apropierea
insulei
Thule
(probabil
Islanda)
și
a
fost
primul
care
a
descris

fenomenul
de
îngheț
al
apelor
oceanice.
Speriat
de
Marea
zeiță
Albă,
care‐și
întinde
mantia

ei
peste
ape,
Pyteas
hotărăște
să
se
întoarcă
din
drum.
Atingerea
Capului
Belerion
a
prilejuit

descoperirea
locului
de
unde
se
extrăgea
cositorul,
iar
explorarea
țărmurilor
baltice
l‐a
dus

către
regiuni
producătoare
de
ambră.



Grecii
antici
credeau
că
Pământul
este
un
disc,
care
plutea
pe
Okeanos,
această
concepție
a

unui
singur
Ocean
Planetar
interconectat
fiind
pusă
ulterior
în
legătură
cu
sfericitatea
Terrei.

Eratostene
 (276‐195
 î.Hr.)
 a
 calculat
 circumferința
 Pâmântului
 pornind
 de
 la
 observația
 că

într‐un
 puț
 din
 Aswan
 razele
 Soarelui
 cad
 la
 prânz
 perpendicular
 pe
 fund,
 în
 perioada

solstițiului
 de
 vară.
 Plecând
 de
 la
 măsurarea
 lungimii
 umbrei
 pe
 care
 o
 făcea
 turnul
 din

Alexandria,
el
a
reușit
să
calculeze
unghiul
Θ:
7°12'
adică
1/50
dintr‐un
cerc
(fig.
3).
















































Fig.
3
Principiul
folosit
de
Eratostene
în
calcularea
circumferinței
Pământului.



Cunoscând
 lungimea
 umbrei
 (d)
 și
 înălțimea
 turnului
 (H),
 precum
 și
 distanța
 de
 5000
 de

stadii
 dintre
 Alexandria
 și
 Aswan
 (D),
 se
 poate
 determina
 R,
 deorece
 cele
 două
 triunghiuri

sunt
 asemănătoare,
 prin
 unghiuri
 congruente.
 Valoarea
 astfel
 obținută
 permite

determinarea
 circumferinței
 ca
 fiind
 egală
 cu
 2πR.
 Dacă
 Eratostene
 ar
 fi
 folosit
 valoarea

stadiei
 egiptene
 de
 157,5m
 atunci
 circumferința
 calculată
 de
 el
 ar
 fi
 de
 39690km,
 valoare

foarte
 apropiată
 de
 cea
 reală.
 Ideea
 sfericității
 era
 confirmată
 și
 de
 observații
 asupra

corăbiilor
văzute
de
pe
țărm.
Prima
dată
se
observă
catargul
și
ulterior
corpul
acesteia.



85
î.Hr.
 Posidoniu
 face
 o
 primă
măsurătoare
a
apelor
Mediteranei,
în
apropierea
Sardiniei,

valoarea
atinsă
fiind
de
aproape
2000
de
metri.















Perioada
oceanografiei
medievale



Două
 evenimente
 majore
 au
 dus
 la
 pierderea
 cunoștințelor
 civilizației
 greco‐romane:

arderea
 bibliotecii
 din
 Alexandria
 (415
 d.
 Hr.)
 și
 căderea
 Imperiului
 Roman
 (476
 d.
 Hr.).
 În

perioada
 de
 început
 a
 Evului
 Mediu
 supremația
 navigației
 va
 fi
 deținută
 de
 arabi,
 aceștia

reușind
 să
 cucerească
 teritorii
 extinse
 din
 Africa
 până
 în
 Asia
 de
 SE.
 Oceanul
 Indian
 era

străbătut
cu
ușurință,
deorece
aceștia
cunoșteau
oscilațiile
circulației
musonice.



Dezvoltarea
cunoștințelor
despre
mări
și
oceane
va
fi
strâns
legată
de
tipul
ambarcațiunii.
Se

pot
diferenția
trei
clase
principale,
fiecare
cu
avantajele
sale:

‐ Piroga:
construită
dintr‐un
singur
trunchi
de
copac
are
capacitatea
de
a
se
deplasa
în

ape
cu
adâncime
mică
și
poate
fi
trasă
cu
ușurință
pe
plajă.
Frecvent
li
se
atașează

un
mic
catarg
cu
o
pânză,
depinzând
astfel
de
direcția
din
care
suflă
vântul.
În
aceiași

categorie
 de
 vase
 cu
 dimensiune
 redusă
 pot
 intra
 și
 plutele
 construite
 din
 lemn,

capacitatea
 redusă
 de
 transport
 și
 navigația
 dificilă
 în
 lipsa
 vântului
 constituind

factori
limitativi.

‐ Jonca:
 corabie
 cu
 fundul
 plat
 specifică
 populațiilor
 din
 Asia.
 Adaptarea
 la
 condițiile

musonului
 impunea
 străbaterea
 mărilor
 iarna
 dinspre
 nord
 spre
 sud
 (cu
 vântul
 în

spate)
 și
 invers
 vara.
 Dezavantajul
 principal
 îl
 constituia
 instabilitatea
 acestor

ambarcațiuni
în
condiții
de
furtună.

‐ Vasele
 cu
 chilă
 au
 reprezentat
 cel
 mai
 firesc
 răspuns
 la
 condițiile
 de
 navigație
 din

larg,
populațiile
din
spațiul
mediteranean
reușind
să
întreprindă
călătorii
pe
distanțe

mari.
Prevăzute
în
timp
cu
unul
mai
mai
multe
catarge,
aceste
vase
atingeau
și
viteze

superioare,
dovedindu‐se
cele
mai
eficiente.



Perfecționarea
cârmei
a
constituit
un
factor
important
în
creșterea
capacității
de
transport
a

navelor.
 Este
 dificil
 de
 spus
 cine
 a
 inventat
 pentru
 prima
 oară
 acest
 sistem.
 La
 început
 era

folosită
o
vâslă
legată
cu
sfoară
la
pupa,
ulterior
aceasta
fiind
înlocuită
cu
mai
multe
vâsle.

Trecerea
 la
 cârma
 contruită
 dintr‐o
 bucată
 de
 scândură,
 care
 este
 manevrată
 printr‐un

sistem
 de
 pârghii,
 s‐a
 făcut
 treptat,
 perfecționarea
 acesteia
 ducând
 la
 sporirea

manevrabilității
 navei.
 Chiar
 dacă
 există
 informații
 despre
 utilizarea
 cârmei
 încă
 din

Antichitate,
folosirea
pe
scară
largă
a
acesteia
se
va
face
doar
din
perioada
Renașterii.




Inventarea
busolei
de
către
chinezi
a
permis
o
mai
bună
orientare.
Dacă
inițial
se
folosea
o

navigație
 după
 stele
 sau
 după
 soare,
 descoperirea
 proprietăților
 magnetitului
 de
 a
 indica

nordul/sudul
 a
 permis
 o
 navigație
 în
 condiții
 de
 ceață,
 noapte
 sau
 atunci
 când
 prezența

norilor
împiedica
orientarea
după
corpurile
cerești.



673‐735:
Venerabilul
Bede,
călugăr
benedictin
din
Anglia,
face
observații
importante
legate

de
variația
mareelor
și
fazele
lunii.



În
spațiul
Europei
nordice
o
nouă
putere
maritimă
își
începe
expansiunea.
Vikingii
beneficiau

de
avantajele
oferite
de
ambarcațiunile
lor
(drakkare
sau
snekare),
prevăzute
cu
până
la
34

de
 perechi
 de
 vâsle.
 Atunci
 când
 vântul
 nu
 sufla,
 catargul
 cu
 pânză
 era
 culcat
 în
 lungul

vasului,
 iar
 vâslele
 erau
 folosite.
 Această
 mobilitate
 în
 lipsa
 vântului
 avea
 să
 le
 permită

explorarea
unor
suprafețe
extinse
din
Atlanticul
de
Nord
până
în
Mediterana.
Climatul
mai

cald
 din
 secolul
 IX
 le‐a
 permis
 colonizarea
 insulei
 Islanda,
 a
 coastelor
 Groenlandei

(Greenland:
ținutul
verde)
și
a
altor
insule
din
Atlantic.
În
anul
981
Erik
cel
Roșu
ajunge
până

în
 Insula
 Baffin.
 Cinci
 ani
 mai
 târziu
 Bjarni
 Herjúlfsson
 este
 prins
 de
 furtună
 în
 timp
 ce
 se

îndrepta
spre
Groenlanda.
Deviat
din
drumul
său,
acesta
este
primul
european
care
a
văzut

coastele
Americii
de
Nord.
Colonizarea
acestora
se
va
face
însă
10
ani
mai
târziu
de
către
fiul

lui
Erik
cel
Roșu,
Leif
Ericson,
care
întemeiază
o
așezare
în
Newfoundland
botezată
Vinland

(ținutul
 vinurilor).
 În
 a
 doua
 jumătate
 a
 secolului
 al
 XV‐lea,
 coloniile
 vikinge
 de
 pe
 coastele

americane
 dispar
 datorită
 răcirii
 climei,
 legătura
 cu
 Groenlanda
 și
 Scandinavia
 devenind

dificilă.


Expedițiile
vikingilor
între
sec.
VIII‐XI



Chinezii
în
perioada
dinastiei
Ming
(1405‐1433)
au
întreprins
mai
multe
călătorii
în
oceanele

Pacific
 și
 
 Indian,
 sub
 conducerea
 marelui
 amiral
 Zheng
 He.
 Ei
 au
 folosit
 în
 aceste
 expediții

peste
300
de
nave
de
tipul
joncilor,
în
care
au
fost
ambarcați
aproximativ
37000
de
oameni.

Imediat
după
aceste
mari
călătorii
China
se
autoizolează,
distrugând
aproape
toate
dovezile

legate
 de
 expedițiile
 anterioare.
 Din
 acest
 motiv,
 informațiile
 despre
 rutele
 descoperite
 de

Zheng
 He
 sunt
 incerte,
 iar
 unele
 interpretări
 noi
 legate
 de
 atingerea
 coastelor
 Americii
 de

Nord
 și
 intrarea
 în
 Marea
 Mediterană
 trebuie
 privite
 cu
 scepticism.
 Din
 punct
 de
 vedere

oceanografic
în
această
perioadă
s‐a
cunoscut
regimului
curenților
și
valurilor
în
spațiul
Asiei

de
SE
și
al
Oc.
Indian,
informații
disponibile
civilizației
occidentale
mult
mai
târziu.





Oceanografia
în
Epoca
Marilor
Descoperiri
Geografice



Așa
 cum
 afirma
 Charles
 King
 ceea
 ce
 se
 întâmplă
 pe
 apă
 reprezintă
 preludiul
 unei
 acțiuni

care
se
va
desfășura
pe
uscat,
iar
Epoca
Marilor
Descoperiri
Geografice
confirmă
pe
deplin

această
 aserțiune.
 Prin
 expansiunea
 turcilor
 în
 Anatolia
 multe
 dintre
 rutele
 caravanelor

devin
 nesigure.
 Mirodeniile
 atât
 de
 râvnite
 de
 Occident
 sunt
 din
 ce
 în
 ce
 mai
 greu
 de

procurat,
iar
controlul
asupra
porturilor
Mării
Negre,
principala
poartă
de
intrare
a
acestora

spre
 Europa,
 va
 determina
 căutarea
 unei
 rute
 maritime.
 Prăbușirea
 Imperiului
 Bizantin
 și

expansiunea
 rapidă
 a
 otomanilor
 va
 accelera
 căutarea
 de
 noi
 trasee
 comerciale.
 În
 acest

context,
 portughezii,
 își
 concentrează
 expedițiile
 pe
 coastele
 vestice
 ale
 Africii.
 Numeroase

călătorii
vor
fi
întreprinse
în
perioada
celui
care
a
fost
numit
Henric
Navigatorul,
conducător

lusitan
care
a
pus
bazele
unui
viitor
imperiu
maritim.
Descoperirea
Capului
Bunei
Speranțe

de
către
Bartolomeo
Diaz
are
loc
în
1486.
Inițial
acesta
a
fost
botezat
Capul
Furtunilor,
dar

denumirea
nu
avea
rolul
să
încurajeze
comerțul,
motiv
pentru
care
a
fost
schimbată.
În
1498

Vasco
da
Gama
ajunge
până
pe
coastele
Indiei
unde
descoperă
un
comerț
controlat
de
arabi.

Nici
explorarea
coastelor
est
africane
nu
a
fost
mai
ușoară,
numeroase
conflicte
cu
orașele

stăpânite
 de
 arabi
 au
 fost
 rezolvate
 doar
 pe
 calea
 armelor.
 Necunoașterea
 circulației

musonice
 din
 Oc.
 Indian
 se
 va
 dovedi
 o
 piedică
 serioasă
 pentru
 navigatorii
 portughezi,
 iar

drumul
 de
 întoarcere
 spre
 coasta
 Africii
 a
 durat
 mai
 bine
 de
 trei
 luni
 de
 zile.
 Cu
 toate

acestea,
 profitul
 înregistrat
 a
 fost
 uriaș
 (de
 60
 de
 ori
 suma
 investită
 în
 expediție),
 iar
 noua

rută
spre
Asia
va
deveni
în
continuare
un
veritabil
drum
al
portughezilor.

















































































Bartolomeo
Diaz
(stânga)
și
Vasco
da
Gama
(dreapta)



Între
timp,
Spania
și‐a
concentrat
atenția
spre
vest,
din
dorința
de
a
ajunge
către
bogatele

ținuturi
 Chitai
 (China)
 și
 Cipangu
 (Japonia),
 despre
 care
 povestise
 atât
 de
 frumos
 Messer

Marco
 Polo.
 La
 conducerea
 a
 5
 corăbii,
 Cristofor
 Columb
 reușește
 să
 ajungă
 în
 1492
 în

actualul
arhipelag
Barbados,
punctul
fiind
botezat
San
Salvador.
În
cele
3
expediții
care
vor

urma,
 Columb
 ajunge
 pe
 coastele
 de
 nord
 ale
 Americii
 de
 Sud,
 va
 explora
 porțiuni
 din

America
 Centrală,
 dar
 niciodată
 nu
 va
 găsi
 ruta
 către
 Asia.

Pentru
spanioli
toate
aceste
călătorii
columbiene
nu
vor
aduce

mult
 râvnitele
 bogății,
 iar
 celebrul
 navigator
 se
 va
 stinge
 în

uitare.
 Până
 în
 ultimele
 zile
 de
 viață
 Columb
 susținea
 că

descoperise
 Paradisul
 și
 că
 este
 foarte
 aproape
 de
 Indii,
 fiind

doar
o
problemă
de
timp
să
ajungă
acolo.
Bazându‐se
pe
datele

lui
 Ptolemeu,
 Columb
 nu
 greșise
 în
 calculele
 distanțelor
 sale,

dar
pornise
de
la
o
circumferință
a
Pământului
mai
mică
cu
28%

față
 de
 valoarea
 reală.
 Această
 eroare
 a
 lui
 Ptolemeu
 s‐a

dovedit
una
dintre
cele
mai
influente
din
întrega
istorie.



























O
replică
a
vaselor
lui
Columb
(Nina,
Pinta
și
Santa
Maria).
Sursa
Andrews,
E.
Benjamin.

History
of
the
United
States,
volume
V.
Charles
Scribner's
Sons,
New
York.
1912

Hernan
 Cortez
 (1485‐1547)
 cuceritor
 al
 Imperiului
 Aztec
 și
 Francesco
 Pizzaro
 (1471?‐1541)

învingător
în
fața
incașilor,
au
fost
cei
care
au
adus
mult
râvnitul
aur
spaniolilor.
Datorită
lor

drumurile
 către
 coastele
 americane
 devin
 frecventate
 de
 occidentali,
 acești
 conchitadori

(termenul
 înseamnă
 cuceritor)
 fiind
 mânați
 doar
 de
 nevoia
 de
 a
 face
 rapid
 avere.
 Un
 alt

explorator,
Vasco
Nunez
de
Balboa,
reușește
în
1513
să
traverseze
Istmul
Panama
și
de
pe

un
vârf
zărește
o
mare
întindere
de
apă.
Ajuns
la
aceasta,
își
dă
seama
că
este
sărată
și
că
a

descoperit
 un
 nou
 ocean,
 pe
 care‐l
 ia
 în
 stăpânirea
 Spaniei
 sub
 numele
 de
 Mare
 del
 Sur

(Marea
Sudului).
Vestea
sa
va
determina
revenirea
asupra
ideii
că
se
poate
ajunge
spre
vest

în
 Asia.
 Ferdinad
 Magellan
 (Fernão
 de
 Magalhães)
 va
 întreprinde
 între
 1519‐1522
 o

expediție
 pentru
 găsirea
 unei
 rute,
 ocolind
 America
 de
 Sud
 către
 oceanul
 lui
 Balboa.
 După

luni
 de
 încercări
 prin
 fiordurile
 Țării
 de
 Foc,
 părăsit
 de
 o
 parte
 din
 oamenii
 săi,
 Magellan

găsește
 drumul
 de
 legătură,
 prin
 strâmtoarea
 care‐i
 va
 purta
 numele.
 Intrând
 în
 acest
 nou

ocean,
el
îl
botează
Mare
Pacifiquo,
sau
Marea
Liniștită,
datorită
calmului
întâlnit
pe
durata

traversării.
 Iată
 de
 unde
 provine
 denumirea
 unuia
 dintre
 cele
 mai
 furtunoase
 oceane,
 o

simplă
ironie
în
fond.
Magellan
moare
în
Filipine
în
urma
unui
conflict
cu
populația
locală,
iar

dintre
 cele
 5
 nave
 al
 sale
 doar
 una
 singură,
 Victoria,
 condusă
 de
 Huan
 Sebastian
 Elcano,

reușește
 să
 termine
 călătoria.
 Acum
 nimeni
 nu
 mai
 avea
 niciun
 dubiu
 asupra
 faptului
 că

Pământul
este
rotund,
iar
evenimentul
va
fi
consemnat
ca
prima
circumnavigație.



























Ferdinand
Magellan
(stânga)
și
Juan
Sebastian
Elcano
(dreapta)








Traseul
expedițiilor
conduse
de
F.
Magellan
(1519‐1522)
și
F.
Drake
(1577‐1780).



Perioada
circumnavigațiilor



Începută
în
sec.
al
XVI‐lea,
această
perioadă
continuă
și
în
prezent,
chiar
dacă
călătoriile
au

un
 interes
 mai
 mult
 turistic.
 Fascinația
 ocolului
 Pământului
 pare
 a
 rămâne
 permanentă.

Scopul
acestor
călătorii
îndelungate,
uneori
pe
durata
a
câțiva
ani,
era
doar
unul
economic,

cu
 toate
 acestea,
 s‐au
 obținut
 numeroase
 informații
 legate
 de
 configurația
 coastelor
 sau

regimul
mareic
și
al
curenților.




1528:
călugărul
Andrés
de
Urdaneta
stabilește
ruta
care‐I
poartă
numele
în
traversarea
de
la

vest
la
est
a
Pacificului.




























Sir
Francis
Drake
(stânga)
și
Thomas
Cavendish
(dreapta)



1577‐1580:
Sir
Francis
Drake,
piratul
devenit
nobil,
reușește
o
circumnavigație.

1587‐1591:
Thomas
Cavendish
al
doilea
englez
în
jurul
lumii.

1580–1584
și
1585‐1589:
Martín
Ignacio
de
Loyola
devine
primul
care
reușește
să
înconjoare

de
două
ori
Pământul,
în
sensuri
diferite
(spre
est
și
spre
vest).

1598‐1601:
Oliver
van
Noort
este
primul
dintre
olandezi.

1764‐1766:
 la
 bordul
 navei
 HMS
 Dolphin
 amiralul
 englez
 John
 Byron
 reușește
 un
 ocol
 al

Pământului
 în
 mai
 puțin
 de
 doi
 ani.
 Dolphin
 a
 fost
 prima
 navă
 din
 lume
 care
 a
 repetat
 o

astfel
de
călătorie.



1642:
 Abel
 Tasman
 primește
 misiunea
 de
 a
 găsi
 Terra
 Australis

Incognita,
marele
continent
sudic.
El
descoperă
insula
care‐I
poartă

numele
în
prezent
și
ajunge
pe
coastele
vestice
ale
Noii
Zeelande.

Convins
 că
 a
 atins
 coastele
 Americii
 de
 Sud
 botează
 aceste
 locuri

Staten
 Landt.
 Într‐o
 expediție
 ulterioară,
 doi
 ani
 mai
 târziu,

explorează
 coastele
 nordice
 ale
 Australiei,
 dar
 olandezii
 nu
 sunt

atrași
 de
 aceste
 locuri
 lipsite
 de
 resurse.
 Până
 la
 expedițiile
 lui

James
Cook,
Australia
și
Noua
Zeelandă
nu
prezintă
niciun
interes

economic.





1643:
 fizicianul
 italian
 Evanghelista
 Torricelli
 inventează
 barometrul
 cu
 mercur.
 Acest

instrument
se
va
dovedi
extrem
de
folositor
în
prognoza
vremii,
fiind
prezent
pe
orice
navă.



1650‐1710:
perioada
de
aur
a
bucanierilor.
William
Dampier
rămâne
cel
mai
cunoscut
dintre

aceștia,
el
a
devenit
primul
care
a
reușit
trei
circumnavigații.




1685:
Edmund
Halley
studiază
circulația
oceanică
și
relația
dintre

aceasta
 și
 vânturile
 dominante.
 Mult
 mai
 cunoscut
 pentru

observațiile
 sale
 astronomice
 (deplasarea
 de
 paralaxă),
 numele

său
va
fi
acordat
cometei
care
apare
odată
la
76
de
ani.
În
1690

el
 inventează
 clopotul
 pentru
 scufundare1,
 care
 primea
 aer

nelimitat
 prin
 intermediul
 unui
 tub,
 de
 la
 un
 vas
 aflat
 la

suprafață.
 Presiunea
 aerului
 împiedica
 pătrunderea
 apei
 în

clopot.





1751:
 măsurătorile
 de
 temperatură
 a
 apelor
 tropicale,
 realizate

de
Henry
Ellis
(1721‐1806)
au
indicat
prezența
unor
ape
reci
de
adâncime,
situate
sub
apele

de
suprafață.
Ellis
sugerează
proveniența
acesteia
din
zonele
polare.



1769:
apare
prima
hartă
a
Curentului
Golfului
a
lui
Benjamin
Franklin2.



Amiralitatea
 britanică
 aduce
 la
 bordul
 navelor
 oameni
 de
 știință
 și

pictori
 peisagiști
 din
 dorința
 consemnării
 cât
 mai
 precise
 a

observațiilor.
 James
 Cook
 ridică
 prima
 hartă
 a
 coastelor

Newfoundland,
descrie
coastele
estice
ale
Australiei
și
face
primul
ocol

al
 Noii
 Zeelande.
 El
 a
 fost
 primul
 european
 care
 a
 vizitat
 insulele

Hawaii,
 loc
 în
 care‐și
 va
 găsi
 sfârșitul.
 Față
 de
 predecesorii
 săi,

călătoriile
lui
James
Cook
au
produs
un
important
material
cartografic

și
științific.
Interesul
nu
mai
este
unul
neapărat
de
ordin
economic,
se

intră
într‐o
nouă
fază
în
care
știința
primează.








Traseul
expedițiilor
lui
James
Cook.

Prelucrare
după
Jon
Platek
(2008).



1768‐1771

1772‐1775

1776‐1779
Linia
punctată
exprimă
ruta
după
moartea
lui
Cook.


























































1
http://dev.nsta.org/evwebs/2270/PastTechnology.html

2
http://www.keyshistory.org/gulfstream.html



1775:
este
elaborată
teoria
mareelor
de
către
Pierre‐Simon
marchiz
de
Laplace.







1776:
 David
 Bushenel3
 construiește
 primul
 submarin
 care

întreprinde
 o
 acțiune
 de
 atac
 asupra
 unui
 vas,
 în
 perioada

Revoluției
 americane.
 Botezat
 The
 Turtle
 (Țestoasa),
 datorită

aspectului
său,
acesta
era
pilotat
de
o
singură
persoană.









Perioada
marilor
expediții
oceanografice



Marile
 puteri
 încep
 să‐și
 afirme
 supremația
 și
 în
 domeniul
 cercetării
 oceanografice.

Expedițiile
 au
 un
 caracter
 național
 și
 sunt
 cooptați
 cercetători
 specializați
 în
 domeniile

bilogiei
marine,
oceanografiei
fizico‐chimice
sau
geologi.







1795‐1876:
 naturalistul
 german
 Christian
 Gottfried
 Ehrenberg
 a

observat
 că
 multe
 dintre
 rocile
 silicioase
 erau
 compuse
 din

schelete
de
organisme
microscopice.
El
ajunge
astfel
la
concluzia

că
rocile
respective
s‐au
format
pe
fundul
mării.













1804‐1806:
 expediția
 condusă
 de
 Ivan
 Fedorovich
 Kruzenshtern
 la
 bordul
 navei
 Nadejda
 și

Yuri
F.
Lisianki
cu
nava
Neva
deschide
drumul
exploratorilor
ruși
în
Pacific.
Cei
doi
sunt
primii

ruși
care
stabilesc
o
circumnavigație.



1818‐1833:
 expedițiile
 arctice
 ale
 lui
 John
 Ross
 alături
 de
 nepotul
 său
 James
 Clarck
 Ross
 și

William
Perry.



1819:
 prima
 expediție
 antarctică
 a
 Rusiei
 sub
 comanda
 lui
 Fabian
 Gottlieb
 von

Bellingshausen,
 din
 care
 au
 făcut
 parte
 navele
 Vostok
 și
 Mirnyi,
 condusă
 de
 Mikhail

Petrovich
 Lazarev.
 Cei
 doi
 au
 descoperit
 unele
 insule
 ale
 arhipelagului
 Fiji
 și
 au
 trecut
 de

Cercul
Antarcticii
(66º
33′
43″),
performanță
neegalată
de
pe
vremea
lui
James
Cook.



1828:
 J.
 Vaughan
 Thomson
 elaborează
 primele
 studii
 asupra
 planctonului,
 recoltat
 pe

coastele
Irlandei.





























































3
http://www.submarine‐history.com/

 Traseul
expediției
Beagle
(1831‐1836)



1831‐1836:
expediția
la
bordul
vasului
Beagle,
din
care
a
făcut
parte
Charles
Darwin.
În
urma

călătoriei
 acesta
 recoltează
 un
 bogat
 material
 pe
 care‐l
 va
 folosi
 ulterior
 în
 teoria
 originii

speciilor.
 Contribuțiile
 sale
 au
 fost
 majore
 în
 cunoașterea
 vieții
 din
 oceane,
 tot
 acum

elaborând
teoria
sa
asupra
formării
atolilor,
material
publicat
în
1842
cu
titlul
The
Structure

and
Distribution
of
Coral
Reefs.

























H.M.S.
Beagle
în
Strâmtoarea
Magellan



1832:
este
publicată
postum
lucrarea
lui
James
Rennel
(1742‐1830)
intitulată
Currents
of
the

Atlantic
Ocean.
Contribuțiile
sale
au
fost
deosebite
și
în
circulația
din
Oc.
Indian.
În
1799
el
a

publicat
 o
 hartă
 a
 curenților
 din
 jurul
 Africii
 care
 impresionează
 și
 astăzi
 prin
 acuratețea

observațiilor.



1844:
 Edward
 Forbes
 a
 divizat
 Oceanul
 Planetar
 în
 8
 zone.
 A
 remarcat
 că
 viața
 animală
nu

există
 la
 adâncimi
 de
 peste
 300
 fathomi
 (548m).
 Dincolo
 de
 această
 valoare
 el

concluzionează
că
nu
există
viață!
Concepția
sa
avea
să
fie
curând
infirmată,
dar
contribuțiile

sale
în
biologia
marină
rămân
importante.



1847:
Matthew
Fountaine
Maury
publică
prima
hartă
globală
a
circulației
oceanice.
În
1856

apare
principala
sa
lucrare:
Physical
Geography
of
the
Sea.



1847:
 Joseph
 Hooker
 afirmă
 despre
 diatomee
 (un
 tip
 de
 fitoplancton)
 că
 nu
 sunt
 altceva

decât
 plante,
 iar
 din
 punct
 de
 vedere
 ecologic,
 rolul
 acestora
 în
 oceane
 este
 similar
 celor

terestre.



1857‐1866:
 Cunoaşterea
 reliefului
 bazinelor
 oceanice
 a
 început
 din
 a
 doua
 jumătate
 a

secolului
 al
 XIX‐lea
 și
 a
 fost
 impulsionată
 de
 trasarea
 cablului
 de
 telegraf
 dintre
 Europa
 și

America
de
Nord.
Această
activitate
a
dus
la
identificarea
dorsalei
trans‐atlantice
şi
a
ridicat

noi
probleme
legate
de
relieful
submers,
până
atunci
existând
ideea
că
aspectul
general
este

de
câmpie
uniformă.



1872‐1876:
expediția
Challenger
sub
conducerea
lui
Sir
Charles
Wyville
Thomson
a
impus
un

nou
standard
oceanografic.
Sutele
de
puncte
de
probare,
sondaje
de
adâncime
sau
dragări

ale
sedimentelor
de
fund
aveau
să
schimbe
fundamental
viziunea
despre
Oceanul
Planetar.

Tot
acum
s‐a
realizat
și
cea
mai
mare
măsurătoare
a
adâncimii
în
Fosa
Marianelor
(8180m).







Sir
Charles
Wyville
Thomson
conducătorul
expediției
Challanger
(1872‐1876)



1873:
 Luis
 Agassiz
 pune
 bazele
 primului
 laborator
 de
 biologie
 marină
 din
 S.U.A.
 pe
 Insula

Penikese,
statul
Massachusetts.
Cu
o
durată
scurtă
de
existență,
activitatea
va
fi
continuată

de
către
o
parte
dintre
studenții
săi,
care
vor
fonda
în
1888
Marine
Biological
Laboratory
în

Woods
 Hole.
 În
 același
 an,
 1873
 apare
 tratatul
 de
 oceanografie
 al
 lui
 Charles
 Wyville

Thomson
întitulat
The
Depths
of
the
Sea.



1871‐1891:
 în
 acest
 interval
 Victor
 Hensen
 a
 condus
 5
 expediții
 în
 Marea
 Baltică,
 Marea

Nordului
și
Oceanul
Atlantic.
El
este
cel
care
a
introdus
în
premieră
noțiunea
de
plancton
și
a

inventat
mai
multe
instrumente
de
recoltare
a
acestuia.



1874‐1876:
 expediția
 germană
 Gazelle
 sub
 conducerea
 lui
 Georg
 Balthazar
 von
 Neumayer.

Alături
de
Wladimir
Köppen
cei
doi
vor
publica
în
1890
primul
atlas
al
norilor.

1884:
John
Murray
înființează
la
Granton
primul
laborator
marin
din
Marea
Britanie.



1886‐1889:
călătoria
amiralului
S.
O.
Makarov
în
Oceanul
Pacific
din
Valparaiso
la
Yokohama.

La
 bordul
 corvetei
 Viteaz
 cercetătorii
 ruși
 au
 analizat
 distribuția
 temperaturii
 și
 regimul

salinității.
Viteaz
este
un
nume
cu
rezonanță
în
toată
activitatea
oceanografică
rusească,
nu

mai
puțin
de
trei
nave
purtând
acest
nume.




1893‐1896:
expediția
lui
Fridtjof
Nansen
la
bordul
vasului
Fram
(în
norvegiană
înseamnă
tot

înainte)
 demonstrează
 existența
 unui
 curent
 circumarctic
 și
 dovedește
 că
 acest
 ocean
 are

adâncimi
 mari,
 contrar
 viziunilor
 anterioare.
 Nansen
 a
 inventat
 butelia
 oceanografică
 ce‐i

poartă
 numele,
 care
 permite
 recoltarea
 probelor
 de
 apă
 de
 la
 adâncime,
 precum
 și

măsurarea
temperaturii
acestora.
































Fridtjof
Nansen
și
butelia
pentru
recoltarea
probelor
de
apă
de
la
adâncime



Perioada
oceanografiei
instituționale



1902:
regele
Oscar
al
II‐lea
al
Suediei
(1829‐1907)
înființează
ICES
(International
Council
for

the
Exploration
of
the
Sea).
El
a
fost
un
apropiat
al
științelor,
pasionat
mai
ales
de
cercetările

arctice.
 Expedițiile
 lui
 Adolf
 Erik
 Nordenskiöld
 sau
 Fridtjof
 Nansen
 sunt
 doar
 câteva
 dintre

programele
de
cercetare
sponsorizate
de
acesta.



1903:
se
înființează
Marine
Biological
Laboratory
la
Universitatea
California,
care
va
deveni

ulterior
Institutul
Oceanografic
Scripps
(http://scripps.ucsd.edu).



1906:
Prințul
Albert
I
de
Monaco
(1848‐1922)
înființează
muzeul
oceanografic
și
acvariul
din

Monaco.



1925‐1927:
expediția
germană
Meteor
a
folosit
în
premieră
un
aparat
de
sondare
acustică
a

adâncimilor.
Profilele
executate
în
Atlantic
au
evidențiat
prezența
dorsalei
mediane.



1930:
se
înființează
Woods
Hole
Oceanographic
Institution
(www.whoi.edu)



1934:
William
Beebe
și
Otis
Barton
sunt
primii
care
observă
direct
viața
din
oceane
dintr‐o

batisferă,
 rămasă
 legată
 de
 nava
 de
 la
 suprafață.
 Cei
 doi
 reușesc
 să
 coboare
 până
 la

adâncimea
de
923m.



1942:
apare
lucrarea
The
Oceans
a
lui
Sverdrup,
Johnson
și
Fleming













Perioada
oceanografiei
moderne



După
 al
 II‐lea
 Război
 Mondial
 se
 înregistreză
 progrese
 deosebite
 în
 cunoașterea
 reliefului

submers.
 
 Dezvoltarea
 tehnologică
 permite
 cartarea
 mult
 mai
 precisă,
 dar
 se
 păstrează

incertitudinea
pentru
multe
regiunui
infuficient
explorate.



1945:
Harry
Hammond
Hess

descoperă
în
Atlantic
munții
de
tip
guyot.
Au
fost
botezați
după

asemănarea
 cu
 clădirea
 de
 geologie
 a
 Universității
 Princeton,
 care
 avea
 un
 acoperiş
 plat
 şi

purta
denumirea
de
Guyot
Hall.
Arnold
Guyot
a
fost
un
geograf
celebru
din
sec.
XIX.



1953:
Marie
Tharp
descoperă
existența
unei
văi
în
centrul
dorsalei
atlantice,
sugerând
că
ar

fi
 vorba
 de
 o
 vale
 de
 rift
 similară
 cu
 cea
 din
 estul
 Africii.
 Studiile
 ulterioare
 ale
 lui
 Bruce

Hezzen
 confirmă
 existanța
 rifturilor
 și
 legătura
 dintre
 acestea
 și
 procesele
 constructive

divergente
dintre
două
plăci
tectonice.
Cei
doi
vor
elabora
mai
târziu
prima
hartă
a
reliefului

Oceanului
Planetar
intitulată
World
Ocean
Floor.







































Marie
Tharp
și
profilele
dorsalelor
oceanice
executate
de
aceasta



1958:
 Henry
 Stommel,
 pe
 vremea
 în
 care
 activa
 în
 cadrul
 Woods
 Hole
 Oceanographic

Institution,
prezintă
o
nouă
imagine
a
circulației
de
adâncime.




1960:
 la
 bordul
 batiscafului
 Trieste
 elvețianul
 Jacques
 Piccard
 și
 americanul
 Don
 Walsh

coboră
în
Gropa
Marianelor,
până
la
adâncimea
de
10911m.




1964:
 este
 construit
 submersibilul
 Alvin4,
 care
 poate
 lua
 la
 bord
 trei
 persoane.
 Până
 în

prezent
aceta
a
realizat
peste
4400
de
scufundări
pentru
recoltarea
probelor
de
adâncime.



1964:
Jacques
Yves
Cousteau
în
cadrul
programului
Sealab
(I,
II
și
III)
a
investigat,
împreună

cu
 echipa
 sa,
 posibilitatea
 de
 a
 trăi
 mai
 multe
 zile
 sub
 apă.
 Cousteau
 a
 perfecționat

echipamentul
de
scufundare,
pentru
a‐i
crea
o
mai
mare
autonomie.




























































4
http://www.whoi.edu/

1969:
Kirk
Bryan
și
Michael
Cox
elaborează
primul
model
numeric
al
circulației
oceanice.



1968‐1983:
 Programul
 Deep
 Sea
 Drilling
 Project5
 și‐a
 propus
 realizarea
 forajelor
 de

adâncime
 în
 Oceanul
 Planetar
 cu
 ajutorul
 navei
 Glomar
 Challenger.
 Proiectul
 a
 confirmat

teoria
derivei
continentelor
propusă
din
1912
de
către
Alfred
Wegener.
DSDP
a
afectuat
un

număr
 de
 96
 de
 expediții,
 iar
 adâncimea
 cea
 mai
 mare
 atinsă
 în
 crusta
 oceanică
 a
 fost
 de

1741m.
În
cele
624
de
puncte
de
investigație
s‐au
recoltat
peste
19000
de
carote.



1977:
 sunt
 descoperite
 organisme
 marine
 care
 trăiesc
 la
 adâncimi
 mari
 în
 apropierea

izvoarelor
 cu
 apă
 fierbinte
 ce
 apar
 prin
 crăpăturile
 scoarței
 (hydrothermal
 vents).
 În

condițiile
unor
adâncimi
de
3000m
și
cu
o
temperatură
a
apelor
de
400
°C
poate
exista
viață!





Perioada
oceanografiei
satelitare



1978:
 lansarea
 primului
 satelit
 oceanografic
 de
 către
 NASA:
 Seasat.
 Din
 acest
 moment

oceanografia
intră
într‐o
nouă
fază
de
investigare,
odată
cu
apariția
de
noi
produse
puse
la

dispoziție
 de
 sateliți
 ca:
 Geosat
 (1985–1988),
 Ers–1
 (1991–1996),
 Ers‐2
 (1995‐)
 Topex
 /

Poseidon
(1996‐2006),
Jason1
și
2
(2002‐),
Envisat
(2002).




Pe
baza
datelor
oferite
de
Geosat
şi
Ers‐1,
la
care
s‐au
adăugat
şi
date
din
sondaje
acustice,

Smith
 şi
 Sandwell6
 au
 realizat
 în
 anul
 1997
 prima
 hartă
 batimetrică
 a
 Oceanului
 Planetar.

Rezoluția
pe
orizontală
este
de
între
5‐10km,
iar
precizia
medie
a
adâncimilor
este
de
±100

m.
În
prezent,
rezoluția
spațială
pentru
produse
globale
de
batimetrie
a
coborât
la
±
3km.



Cunoașterea
 direcției
 și
 vitezei
 valurilor,
 a
 temperaturii
 la
 suprafața
 apelor,
 a
 cantității
 de

sedimente
aflate
în
suspensie,
constituie
doar
câteva
din
aplicațiile
tehnologiei
satelitare.




























Oscilațiile
nivelului
mediu
al
Oceanului
Planetar
pe
baza
datelor
de
altimetrie
radar7.



























































5
http://www.deepseadrilling.org

6
http://www.ngdc.noaa.gov/mgg/bathymetry/predicted/explore.HTML

7
http://www.aviso.oceanobs.com/en/news/ocean‐indicators/mean‐sea‐level/index.html