CHIMIOTERAPICELE ANTIBACTERIENE (ANTIBIOTICE)
Chimioterapicele antibacteriene sunt substante 3. Ribozomii bacterieni
care distrug cu selectivitate bacteriile care infecteaza
organismul uman (sau animal), in principiu fara sa
afecteze celulele macroorganismului.
Acestea pot fi de origine naturala (numite initial
antibiotice) sau de sinteza (numite initial chimioterapice
antibacteriene). Totusi, in prezent termenul de
chimioterapice antibacteriene se foloseste pentru ambele
grupe.
O caracteristica importanta a chimioterapicelor
antibacteriene este toxicitatea selectiva (,,gloante
fermecate”), ceea ce le diferentiaza de antiseptice sau
dezinfectante care omoara neselectiv microbii (,,gloante
obisnuite”).
Antibioticele pot fi:
 bactericide (omoara microbii):
 de tip degenerativ (omoara microbii
doar in faza de multiplicare):
penicilinele, cefalosporinele
 de tip absolut (omoara microbii oricum):
aminoglicozidele
 bacteriostatice (impiedica multiplicarea, lasand
organismului sarcina de a distruge microbii prin
mijloacele naturale de aparare): tetraciclinele,
cloramfenicolul, macrolidele, sulfamidele
In practica medicala se apreciaza ca nu este bine sa
se asocieze chimioterapice bactericide de tip degenerativ
cu chimioterapice bacteriostatice.
Pe culturi microbiene, pentru orice antibiotic exista
o doza minima inhibitorie (cu efect bacteriostatic) si o
doza minima bactericida. Raportul CMB/CMI =
toleranta microbiana.
Mecanisme de actiune
1. Sinteza peretelui bacterian
 penicilinele se leaga de PBP (penicillin binding
proteins) si le impiedica activitatea, inhiband
sinteza peretelui bacterian  liza osmotica 
efect bactericid. Nu actiuneaza asupra peretelui
preformat (bactericide de tip degenerativ)
2. Membrana plasmatica bacteriana
 polimixina B, colistina  detergenti  liza
osmotica  efect bactericid. Actioneaza asupra
membranei celulare in orice faza (bactericide de
tip absolut)
 legarea fie de subunitatea 30S, fie de 50S 
impiedicarea sintezei proteinelor bacteriene 
efect bacteriostatic: tetraciclinele, cloram-
fenicolul, macrolidele, lincomicina, clinda-
micina
 aminoglicozide  se leaga de 30S + modifica
transcriptia ARN  sinteza de proteine toxice
care omoara bacteriile  efect bactericid.
Proteinele toxice persista multa vreme dupa
disparitia antibioticului  mentinerea efectului
antibiotic chiar dupa disparitia lui (postefect
terapeutic)
4. ADN-ul celular
 rifampicina  blocheaza ARN-polimeraza
ADN-dependenta a bacteriilor
 quinolonele halogenate  inhiba giraza
5. Metabolismul acidului folic
Acidul p-aminobenzoic este utilizat de unele
bacterii ca precursor de acid folic. Ulterior, sub efectul
folat-reductazelor, acidul folic se transforma in acid
dihidrofolic si apoi in acid tetrahidrofolic, forma activa a
acidului folic. Sub influenta acidului tetrahidrofolic,
uridilatul se transforma in timidilat, astfel incat acidul
folic are rol important in sinteza bazelor azotate si in
multiplicarea celulara.
 sulfamidele  seamana cu acidul p-
aminobenzoic si bacteriilor vor sintetiza un
analog de acid folic plecand de la sulfamida,
analog care e inactiv metabolic  nu se mai
sintetizeaza baze azotate  multiplicarea e
inhibata  efect bacteriostatic
 trimetoprim  inhiba folat-reductaza  nu se
mai sintetizeaza baze azotate  multiplicarea e
inhibata  efect bacteriostatic
 asocierea sulfamide + trimetoprim  efect
bactericid; trimetoprim + sulfametoxazol =
cotrimoxazol, biseptol, sumetrolim, septrin
Rezistenta bacteriilor la antibiotice
Poate fi o rezistenta naturala (penicilinele nu
sunt active pe chlamydii, rickettsii, mycoplasme, care nu
au perete bacterian, sulfamidele nu sunt active pe
bacteriile ca nu folosesc acidul p-aminobenzoic pentru a
sintetiza acid folic) sau o rezistenta dobandita.
 Aminoglicozidele sunt antibiotice cu structura
polara care nu strabat membrana celulara, iar bacteriile
sensibile la aminoglicozide au o serie de pori aposi prin
care aminoglicozidele patrund in celula. Prin mutatii
genetice densitatea acestor pori poate sa scada 
rezistenta la aminoglicozide.
S. aureus produce penicilinaza, o enzima ce
degradeaza penicilina. De asemenea, S. aureus rezistent
la meticilina (o penicilina) si-a modificat structura PBP
de care se fixa meticilina.
Unele bacterii si-au dezvoltat procese prin care
isi sintetizeaza acidul p-aminobenzoic, nemaifiind
dependente de acidul p-aminobenzoic exogen 
rezistenta la sulfamide.
In functie de spectrul de activitate
antimicrobiana, antibioticele pot fi cu spectru ingust
(penicilina G, aminoglicozidele) sau cu spectru larg
(tetraciclinele, cloramfenicolul).
Farmacocinetica
1. Absorbtia
 penicilinele sunt distruse de HCl  sunt active
doar parenteral
 aminoglicozidele sunt polare  nu se absorb din
tubul digestiv, insa spre deosebire de peniciline,
sunt eficace in infectiile digestive
 doxiciclina (tetraciclina) se absoarbe din tubul
digestiv in proportie de 90%  este mai eficace
sistemic, dar mai putin eficace in tratamentul
diareilor infectioase precum aminoglicozidele
Tetraciclinele formeaza chelati neabsorbabili cu ionii
unor metale (Ca2+, Mg2+, Al3+, Fe3+)  administrarea
concomitenta cu lactate (Ca 2+), antiacide (Ca2+, Mg2+,
Al3+) sau antianemice pe baza de fier poate inactiva
tetraciclinele.
2. Distributia
 aminoglicozidele sunt polare  nu traverseaza
bariera hemato-encefalica  nu sunt active in
meningitele bacteriene
 doxiciclina se elimina din organism pe alte cai
decat excretia urinara  e slab activa in
infectiile urinare
 ampicilina se concentreaza in bila  foarte activ
in tratamentul colecistitelor infectioase
 cloramfenicolul se concentreaza in limfa 
activ in tratamentul febrei tifoide (S. typhi se
inmulteste in ggl. limfatici)
3. Eliminarea
Se face ori prin excretie urinara, ori prin
metabolizare hepatica (sau prin ambele, in diferite
proportii). Daca antibioticul are potential toxic pentru
macroorganism (toxicitatea e dependenta de doza), nu se
administreaza daca organul care il elimina este
insuficient functional (sau se da in doze mici). De
exemplu, e bine sa se evite aminoglicozidele la bolnavii
cu insuficienta renala. Doxiciclina se elimina prin
retrodifuzie la nivelul colonului  se poate da in
insuficienta renala sau hepatica.
4. Timpul de injumatatire
Este in general scurt, iar preparatele retard sunt
rare (ex. benzatilbenzilpenicilina).
Reactii adverse
Sunt de 3 tipuri: toxice, alergice si
biologice/microbiologice.
1. Reactiile adverse toxice – sunt cu atat mai grave si
frecvente cu cat dozele utilizate sunt mai mari. Unele
antibiotice sunt toxice pentru anumite organe:
 aminoglicozidele  nefrotoxice si ototoxice
 cloramfenicolul  toxic pentru maduva
hematogena (rar – aplazie medulara)
 sulfamidele  toxice pentru rinichi (pot
precipita la nivelul rinichilor)
 etambutolul  nevrita optica retrobulbara
2. Reactii adverse alergice
Nu toate antibioticele sunt la fel de alergizante.
Cele mai alergizante sunt penicilinele si sulfamidele.
Toate caile de administrare sunt sensibilizante, dar cea
mai sensibilizanta e calea cutaneomucoasa. In general
alergia este incrucisata pe grupe chimice de
medicamente, dar exista si exceptii (persoane alergice la
ampicilina sa nu fie alergica si la celelalte peniciline).
3. Reactii adverse biologice
Distrugand anumiti microbi din organism,
antibioticele pot genera dismicrobisme, mai ales cele cu
spectru larg administrate pe cale orala. Pot astfel aparea
infectii cu C. difficile sau candidoze intestinale. Alte
reactii adverse biologice sunt:
 reactia Herxheimer  distrugerea multor
bacterii Gram- poate genera mari cantitati de
endotoxine (T. pallidum in tratament cu
penicilina)
  dismicrobisme ale microbilor patogeni (intr-o
infectie cu 2 tipuri de bacterii, tratamentul
impotriva uneia singure favorizeaza dezvoltarea
celei de-a doua)
 avitaminoze prin distrugerea florei saprofite
(complexul B, K)
 Atb nu scad imunitatea organismului, asa
cum s-a crezut in trecut!
Asocieri de antibiotice
Daca microbul nu este cunoscut, se incearca
acoperirea unui spectru de activitate antimicrobiana cat
mai larg prin asocierea unui antibiotic activ pe Gram- cu
unul activ pe Gram+ si cu un al treilea activ pe anaerobi.
Penicilinele si aminoglicozidele asociate se
potenteaza reciproc.
Asocieri fixe: sulfamide + trimetoprim;
peniciline + inhibitori de penicilinaza.
Tratamentul profilactic cu antibiotice este o
exceptie, fiind in acest sens cunoscut tratamentul
profilactic al infectiilor streptococice la bolnavii cu
antecedente de RAA, care este posibil deoarece
streptococul a ramas in continuare foarte sensibil la
penicilina. De asemenea, in chirurgia intestinala, care
risca sa produca infectii cu microbi intestinala, se
utilizeaza de obicei asocieri chimioterapice cu spectru
larg.

BETALACTAMINELE

Betalactaminele sunt antibiotice care au o Distrugerea legaturii C-N- din nucleul

legatura chimica betalactamica. betalactamic transforma acidul penicilanic in acid
peniciloic, total lipsit de activitate antibacteriana. Acest
lucru e realizat de enzime numite penicilinaze, secretate
de diverse bacterii, de exemplu S. aureus (astazi, in 90%
din cazuri, penicilina G este inactiva fata de acest
β-lactam microb, desi istoric Alexander Fleming a vazut ca
mucegaiul Penicillium notatum inhiba dezvoltarea
In categoria betalactaminelor intra: coloniilor de S. aureus).
 penicilinele (penami) Legatura amidica poate fi desfacuta de unele
 cefalosporinele (cefeme) enzime bacteriene numite amidaze  inactiveaza
 carbapenemii antibioticul. Acest lucru e important si industrial,
 monobactamii deoarece astfel se poate inlocui radicalul R natural cu un
 tribactamii radical de sinteza  putem vorbi de peniciline naturale
 inhibitorii de beta-lactamaza si peniciline de semisinteza (pastreaza nucleul produs
pe cale naturala, dar radicalul R e obtinut prin sinteza).
Betalactaminele (cu exceptia inhibitorilor de beta-
lactamaza) inhiba sinteza peretelui bacterian. Actioneaza
astfel doar in timpul diviziunii bacteriene  bactericide
de tip degenerativ.

Penicilinele

Structura chimica
Penicilinele au la baza acidul 6-
aminopenicilanic, care contine un inel tiazolidinic legat
de un inel betalactamic, ceea ce permite includerea lor in
grupa antibioticelor betalactamice.
Fig. nr. 72.2 – Structura chimică a penicilinelor. (1) inel
tiazolidinic. (2) inel b lactamic
Mecanism de actiune Multi microbi au rezistenta naturala la peniciline:
Este comun tuturor antibioticelor acestei clase:  bacterii care nu au perete bacterian: Rickettsii,
1. Impiedica sinteza peptidoglicanului peretelui Chlamydii, Mycoplasme
bacterian – la care participa aproximativ 30 de  bacili Gram– (impermeabilitate)
enzime, numite generic PBP (penicillin-binding  Mycobacterii
proteins). Penicilinele din clase diferite se pot  C. difficile
lega de una sau mai multe PBP diferite.
2. Activarea unor enzime autolitice bacteriene –  Peniciline cu spectru largit
mai putin studiat  ampicilina
Penicilinele au o actiune de tip bactericid degenerativ.  bacili Gram– (traverseaza porii unor bacili
Gram–)
Spectru de activitate
 Peniciline cu spectru ingust  Peniciline antistafilococice (rezistente la beta-
 benzilpenicilina (penicilina G) lactamaza)
 fenoximetilpenicilina (penicilina V)  Peniciline cu spectru largit active pe
 coci Gram+ Pseudomonas
 coci Gram–  Peniciline cu spectru ingust active pe
 bacili Gram+ Enterobacteriaceae
 spirochete (T. pallidum)

Microbi Bacili gram (+) Coci gram (+) Coci gram (-) Bacili gram (-) Chlamidii
Rickettsii
Mycoplasme

Spectru
Penicilina G //////////////////////////////////////////////////////////////////////////////
Aminoglicozide ////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////
Spectru larg ////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

Farmacocinetica 2. Reactii adverse alergice

Benzilpenicilina (penicilina G) e distrusa de HCl
(nu e activa oral). Alte peniciline sunt active oral, fiind
relativ rezistente la HCl (penicilina V).
Se concentreaza putin in seroase si in LCR, dar
daca este prezenta o inflamatie, patrunderea in seroase si
prin BHE e crescuta (cu toate acestea, in cazul unui
meninge inflamat sunt necesare doze mari de peniciline).
Se excreta renal prin secretie tubulara.
Farmacotoxicologie
1. Reactii adverse de tip toxic
Penicilinele sunt cele mai putin toxice anti-biotice.
Dozele foarte mari de penicilina G pot provoca
fenomene neurotoxice, in special la pacientii cu
meningite, epilepsie sau uremie.
Meticilina este nefrotoxica.
Sunt cele mai importante si serioase reactii
adverse ale penicilinelor. Sensibilitatea este incrucisata
intre peniciline, dar si cu cefalosporinele, in 10% din
cazuri.
3. Reactii adverse biologice
 reactia Herxheimer care poate sa apara in
primele zile de tratament al sifilisului florid cu
doze mari de penicilina, din cauza eliberarii
masive de endotoxine prin distrugerea unei
cantitati mari de treponeme. Nu se impune
oprirea tratamentului, ci administrarea unor doze
mai mici. Pentru a se preveni aceasta reactie
adversa, tratamentul trebuie inceput cu doze
mici de antibiotic.
Reprezentati
I. Peniciline naturale
 benzilpenicilina (penicilina G)
 benzatinbenzilpenicilina (moldamin)
 procainbenzilpenicilina (efitard)
 fenoximetilpenicilina (penicilina V)
Aceste substante au in comun spectrul ingust
antibacterian: coci Gram+ si Gram-, bacili Gram+,
spirochete, treponeme, leptospire, actinomicete, borelii.
Sunt vulnerabile la actiunea betalactamazei  nu sunt
active pe bacteriile care au aceasta enzima: S. aureus,
unele tulpini de N. gonorrhoeae, enterobacteriacee.
a) Penicilina G e activa pe: streptococ,
pneumococ, meningococ, T. pallidum,
clostridiile gangrenei gazoase, bacilul tetanic,
bacilul carbunos, Actinomyces, Bacteroides
(exceptia Bacteroides fragilis). Ea si celelalte
peniciline naturale au ca indicatii de electie
tratamentul anginei streptococice, al antraxului,
al scarlatinei, profilaxia infecţiilor streptococice
la bolnavii cu reumatism articular acut,
tratamentul erizipelului, gangrenei gazoase,
sifilisului, actinomicozei, leptospirozei.
b) Benzatinbenzilpenicilina sau benzatinpenicili-
na G (moldamin)  penicilina de depozit
(preparat retard)  se foloseste pentru profilaxia
infectiilor streptococice la bolnavii cu RAA si in
tratamentul curativ al sifilisului (sifilisul e
singura exceptie care se vindeca cu
benzatinbenzilpenicilina, deoarece pentru
celelalte bacterii, concentratiile serice realizate
de moldamin dupa injectarea IM sunt prea mici
pentru a vindeca o boala infectioasa).
c) Procainpenicilina G (efitard)  penicilina de
depozit (preparat retard)
d) Fenoximetilpenicilina (penicilina V)  are
aceleasi proprietati cu penicilina G, cu o singura
exceptie: este mult mai rezistenta la actiunea
HCl din stomac  poate fi administrata oral (se
da exclusiv oral, dar nu realizeaza concentratii
serice prea mari deoarece absorbtia digestiva e
limitata)  tratamentul anginei streptococice si
profilaxia contactilor in caz de scarlatina
(streptococ).
II. Peniciline de semisinteza
1. Peniciline antistafilococice (peniciline ,,M”)
 meticilina  a fost prima, dar nu se mai folo-
seste (activitate slaba, nu poate fi administrata
oral, risc de nefrita interstitiala), fiind inlocuita
cu izoxazolilpenicilinele
 izoxazolilpeniciline: oxacilina, cloxacilina,
dicloxacilina, flucloxacilina, nafcilina
Singura indicatie a acestor peniciline o constituie
infectiile stafilococice, deoarece fata de ceilalti microbi,
penicilinele antistafilococice au activitate mult mai slaba
decat penicilina G.
2. Peniciline cu spectru largit = aminopeniciline
(peniciline ,,A”)
Se numesc peniciline cu spectru largit pentru ca
pe langa microbii pe care este activa penicilina G,
acestea sunt active si pe o serie de bacili Gram –.
 ampicilina  se absoarbe digestiv (40-60%;
restul ramasa poate da dismicrobisme
intestinale), difuzeaza bine la nivel biliar, urinar,
respirator si in meningele inflamat, se elimina
urinar si biliar. Este de electie in tratamentul
meningitei la copii, in tratamentul colecistitelor
si angiocolitelor, in infectiile urinare cu germeni
sensibili. Reprezinta a 2-a alternativa in febra
tifoida dupa cloramfenicol.
 amoxicilina  se absoarbe digestiv (90%  nu
da dismicrobisme intestinale); in rest e
asemanatoare ampicilinei
 becampicilina (dupa hidroliza elibereaza
ampicilina)
Asocierea ampicilina + acid clavulanic sau
amoxicilina + acid clavulanic (augmentin) le face active
si pe S. aureus penicilinazo-secretor. Acidul clavulanic e
un inhibitor de penicilinaza (betalactamaza).
3. Penicilinele anti-piocianic
Sunt peniciline active fata de Pseudomonas
aeruginosa, germen rezistent la foarte multe antibiotice.
Prin inlocuirea radicalului R al penicilinei cu un radical
carboxibenzil s-a obţinut subclasa carboxipenicilinelor,
iar prin înlocuirea aceluiaşi radical R al penicilinei cu
gruparea ureido s-a obţinut subclasa
ureidopenicilinelor.
a) clasa carboxipenicilinelor
  carbenicilina  e distrusa de penicili-naza
 principala indicatie ramane infectia cu
piocianic
 ticarcilina  asocierea ticarcilina + acid
clavulanic (inhibitor de betalactamaza) e
activa si pe stafilococ (asocierea se
numeste timentin)
 temocilina  rezistenta la betalactamaza
In spectrul de activitate al carboxipenicilinelor intra
germeni sensibili la aminopeniciline + P. aeruginosa.
b) clasa ureidopeniciline
 piperacilina
 mezlocilina
 azlocilina
Spectrul de activitate al acestei clase include in special
germeni din genul Enterobacteriaceae. Au ca indicatie
de electie meningitele cu bacili Gram-, infectiile
sistemice cu germeni sensibili, infectii urinare sau
tratamentul profilactic dupa interventiile chirurgicale
colorectale sau ginecologice.
4. Peniciline active indeosebi pe Enterobacteriaceae =
amidinopeniciline
 mecilinam
 pivmecilinam
 sulbenicilina
Sunt antibiotice cu spectru ingust, reprezentat in special
de bacilii Gram- (Enterobacter, E. coli, Proteus,
Klebsiella, Salmonella, Shigella, Citrobacter). Se
folosesc de exemplu in tratamentul infectiilor urinare
(care sunt preponderent cu E. coli).
Cefalosporinele
Cefalosporinele (cefemele) sunt o grupă de
antibiotice betalactamice asemanatoare penicilinelor din
punct de vedere al structurii chimice, mecanismului de
acţiune şi al reacţiilor adverse. Au ca nucleu de bază
acidul 7–aminocefalosporanic. Există şi alte substanţe
înrudite structural cu cefalosporinele precum
cefamicinele, carbacefemele şi oxacefalosporinele
(oxacefemele).
Cefalosporinele acţionează bactericid, printr-
un mecanism similar penicilinelor, prin fixarea de
penicillin-binding proteins (PBP), în special PBP3.
Este împiedicată astfel sinteza peretelui celular şi sunt
activate enzimele autolitice din peretele celular.
După criterii microbiologice, cefalosporinele se
clasifică în cinci generaţii (I, II, III, IV, V). O altă
clasificare, clinică, se referă la calea de administrare,
fiind împărţite în cefalosporine injectabile şi
cefalosporine de uz oral.
1. Cefalosporinele de generatia I au in componenta
lor ,,fa” sau ,,fra”: cefazolina, cefalexina, cefalotina,
cefradina, cefatrizina, cefadroxilul, cefapirina,
cefazedona, cefaloglycin, cefalonium, cefaloridina,
cefazaflur cefradoxina, ceftezol.
O exceptie ar fi cefaclorul (e cu ,,fa”, dar nu e
generatia I, ci generatia II). La fel si cefamandola.
Spectrul lor antimicrobian sumeaza spectrul:
penicilina, oxacilina, ampicilina.
2. Cefalosporinele de generatia II se iau prin
excludere: cefaclor, cefuroxima (Zinnat), cefonicid,
cefamandola, cefminox, cefotiam, cefprozil,
cefbuperazona, cefuzonam, dar şi cefamicine precum
cefoxitima, cefotetanul, ceftamezol sau carbacefeme
cum este loracarbef.
Cefuroxima şi cefaclorul sunt active pe cale
orală, restul doar parenteral.
Spectrul lor însumează spectrul penicilinei G +
oxacilinei + ampicilinei + gentamicinei +
metronidazolului (metronidazolul trebuie sa ne duca cu
gandul la anerobi cand il auzim).
3. Cefalosporinele de generatia III au in componenta
lor ,,ima, ona, ten/en”. In carte sunt vreo 2-3 care fac
exceptie. O mare exceptie este cefuroxima, care e
generatia II chiar daca are ima. Avem deci: cefotaxima,
ceftriaxona, cefoperazona, ceftazidima, cefixima,
ceftibutenul, cefetametul, cefpodoxima, cefcapen,
cefdaloxin, cefdinir, cefditoren, cefmenoxim, cefodizim,
cefpiramida, cefsulodin, cefteram, ceftiolen, ceftizoxima.
Asemănător cu aceste structuri sunt şi oxacefemele
precum latamoxeful sau flomoxeful.
Caracteristica majoră acestei generaţii de
cefalosporine este reprezentată de extinderea spectrului
de activitate pe germeni Gram-negativi precum Citro-
bacter, Klebsiella, Morganella, Salmonella, Shigella,
Pasteurella, E. coli, Proteus mirabilis, Proteus vulgaris,
H. influenzae. Sunt inconstant sensibili Serratia,
Yersinia, Enterobacter, Klebsiella pneumoniae,
Ps.aeruginosa, Bacteroides, Acinetobacter, pneumoco-
cul penicilinorezistent. Legionellele sunt rezistente la
aceste cefalosporine. Stafilococii meticilinorezistenti si
enterococii sunt rezistenti la cefalosporinele de generatia
a 3-a.
4. Cefalosporinele de generatia IV au in componenta
lor ,,pi” (cu unele exceptii): cefepima, cefpiroma,
cefozopran, cefquinona.
În comparaţie cu reprezentanţii celei de-a III-a
generaţii, aceste substanţe sunt mai rezistente faţă de
acţiunea beta-lactamazelor produse de S. aureus sau de
enterobacter. Au o activitate bună asupra
enterobacteriaceelor, P. aeruginosa, S. aureus şi
Streptococcus pneumoniae.
5. Cefalosporinele de generatia V au in componenta lor
,,rol”: ceftobiprol si ceftarolina.
Aceste substanţe mai sunt cunoscute şi sub
denumirea de cefalosporine cu activitate anti-stafilococ
auriu meticilinorezistent (Methicillin-resistant S. aureus
- MRSA).
Carbapenemii
Carbapenemii au un nucleu beta-lactamic cu
câteva diferenţe structurale faţă de celelalte antibiotice
din clasa betalactaminelor, fapt care le conferă rezistenţă
faţă de cele mai multe betalactamaze (penicilinaze,
cefalosporinaze, dar nu metalo-betalactamaze).
Ca mecanism de acţiune inhibă sinteza peretelui
bacterian prin fixare pe PBP1 şi PBP2. Au un spectru
antibacterian foarte larg acţionând asupra germenilor
Gram-negativi, Gram-pozitivi coci şi bacili, aerobi şi
anaerobi. Sunt rezistenţi la carbapenemi stafilococul
meticilino-rezistent, Legionella, Mycoplasma, Chla-
mydia, Rickettsia şi Mycobacterium.
Cinetic, carbapenemii au o biodisponibilitate
nula dupa administrare orala. Difuzeaza bine tisular,
inclusiv in LCR. Imipenemul este metabolizat la nivelul
tubilor renali de către dihidropeptidază, de aceea se
asociază cu cilastatina care inhibă dihidropeptidaza.
Eliminarea se face predominant renal.
Reactii adverse: reactii alergice (pot sa apara
reactii alergice incrucisate cu alte betalactamine in
procent de 30-50%), toxicitate neurologica (convulsii,
mai ales la cei cu afectiuni neurologice preexistente si
mai ales la imipenem), tulburari digestive (diaree si
colita pseudomembranoasa cu C. difficile).
Carbapenemii sunt antibiotice de rezervă,
indicaţi în infecţiile grave, cu germeni multirezistenţi,
inclusiv secretori de betalactamaze, mai ales în infecţiile
nosocomiale.
Ertapenemul nu se utilizează în endocardite şi
meningite. Deoarece poate produce convulsii,
imipenemul nu se utilizează în infecţiile SNC. Spre
deosebire de penemi, carbapenemii (cu excepţia
ritipenemului) se administrează doar pe cale injectabilă
intravenoasă iar dozajul trebuie redus în insuficientă
renală, datorită riscului acumulării. Carbapenemii induc
sinteză de cefalosporinaze şi de aceea nu se recomandă
asocierea de cefalosporine.
 imipenem (exista asocierea imipenem +
cilastatina = tienam)
 meropenem  e mai stabil fata fata de
dihidropeptidaza si se administreaza fara
cilastatina
 ertapenem  e stabil fata de dihidropeptidaza si
se administreaza fara cilastatina
 doripenem
 panipenem
 biapenem
 ritipenem
Monobactamii si tribactamii
Monobactamii au un nucleu betalactamic
monociclic care nu este condensat cu un alt nucleu.
Spectrul lor antimicrobian este îngust, asemănător
aminoglicozidelor. Sunt activi asupra cocilor şi bacililor
Gram-negativ aerobi (inclusiv faţă de Pseudomonas şi
fata de majoritatea germenilor care secretă beta-
lactamaze). Sunt rezistenţi la monobactami majoritatea
cocilor şi bacililor Gram-pozitivi, Acinetobacter,
Legionella, precum şi bacteriile anaerobe.
Ca mecanism de acţiune monobactamii inhibă
sinteza peretelui bacterian prin legare de PBP3 ale
bacteriilor Gram-negative, generând forme bacteriene
filamentoase. Sunt rezistenţi la acţiunea unor
betalactamaze mediate plasmidic sau cromozomial
deoarece acestea au o afinitate redusă pentru aceste
substanţe. Mai precis monobactamii sunt rezistenţi la
acţiunea penicilinazelor, dar sunt inactivaţi de producţia
crescută de cefalosporinaze. Sunt indicaţi în infecţiile
severe cu bacili Gram-negativ aerobi inclusiv la pacienţii
alergici la betalactamine.
 aztreonam  actiune bactericida de tip
degenerativ prin legarea de PBP (in special
PBP3) ale bacililor Gram–, impiedicand sinteza
peretelui bacterian. Deoarece are un potential
imunogenic scazut, poate constitui o alternativa
a aminoglicozidelor, penicilinelor sau
cefalosporinelor la bolnavii alergici la acestea.
Tribactamii reprezintă o altă grupă de beta-
lactamine, având o structură chimică alcătuită din trei
nuclee condensate. În unele ţări aceste medicamente se
află în curs de experimentare clinică, în altele există deja
în terapeutică (Japonia).
 sanfetrinemul  are spectru larg, fiind activ pe
bacteriile Gram-pozitive şi Gram-negative
aerobe şi anaerobe. Este rezistent la acţiunea
beta-lactamazelor, precum şi a dihidropeptidazei
I renale. Spectrul de acţiune ultralarg, dar şi
faptul că este rezistent la dihidropeptidaza
renală, fac din sanfetrinem un antibiotic extrem
de valoros.
AMINOGLICOZIDELE
Aminoglicozidele reprezintă un grup de antibiotice
bactericide obţinute iniţial din specii variate de
Streptomyces, care prezintă structură chimică, proprietăţi
antimicrobiene şi reacţii adverse asemănătoare. În
funcţie de specia din care au fost sintetizate, există 4
familii:
 familia streptomicinei
 familia kanamicinei: kanamicina, amikacina,
tobramicina, arbekacina
 familia gentamicinei: gentamicina, sisomicina,
netilmicina
 familia neomicinei: neomicina, paromomicina,
spectinomicina, ribostamicina, lividomicina
Spectrul antimicrobian al aminoglicozidelor este unul
îngust incluzând în special bacili Gram-negativi, bacilul
Inhibitorii de beta-lactamaza
Au structura de betalactamine si blocheaza
penicilinazele si cefalosporinazele prin legare covalenta
de acestea. Au de asemenea o activitate antibacteriana
slaba si pot fi inductori de cefalosporinaze.
 acid clavulanic
 sulbactam
 tazobactam
Inhibitorii de beta-lactamaza se asociaza cu unele
betalactamine, permitand celor din urma sa fie active la
locul infectiei:
 amoxicilina + acid clavulanic = augmentin
 ticarcilina + acid clavulanic = timentin
 ampicilina + sulbactam = unasyn, ampiplus,
sultamicilina
 cefoperazona + sulbactam = sulperazona
 piperacilina + tazobactam = tazocin
Spectrul de acţiune al acestor combinaţii corespunde
betalactaminei din asociere, la care se adaugă şi
germenii producători de betalactamaze sau
cefalosporinaze. Microbii care au dezvoltat rezistenţă la
betalactamine printr-un alt mecanism decat producţia de
beta-lactamază, răman rezistenţi la asocierile respective
(ex. stafilococul auriu MRSA, care si-a schimbat PBP de
care se lega meticilina).
tuberculozei (bacilul Koch), dar şi coci Gram-pozitivi si
negativi. Ca idee, bacteriile Gram-negative au acea
membrana externa, iar medicamentele ca sa treaca prin
ea trebuie sa aiba o dimensiune mica 
aminopenicilinele si aminoglicozidele reusesc acest
lucru (deci aminopenicilinele si aminoglicozidele nu
seamana doar ca denumire, ci si ca actiune).
Mecanism de actiune
Aminoglicozidele inhiba ireversibil sinteza
proteica bacteriana prin fixare de subunitatea ribozomala
30S + modifica transcriptia ARN si determina sinteza
unor proteine toxice care persista in microbi mai multa
vreme dupa disparitia antibioticului (postefect
terapeutic). Te poti gandi ca aminoglicozidele incep cu
litera ,,a”, prima litera din alfabet, si inhiba subunitatea
30S, care este prima subunitate in ordine crescatoare
(inainte de 50S). Aceste antibiotice au o actiune de tip
bactericid absolut, care se instaleaza rapid si este
dependent de doza.
După difuziunea prin porii membranei externe,
aminoglicozidele sunt transportante prin membrana
interna in mod activ, printr-un proces dependent de
oxigen. Acest transport activ este inhibat dacă pH-ul
intracelular este scăzut sau în condiţii de anaerobioză,
aminoglicozidele fiind ineficace asupra bacteriilor
anaerobe. Totodată transportul aminoglicozidelor
intracelular este favorizat de către antibioticele care
inhibă formarea peretelui celular, aşa cum sunt
penicilinele, cefalosporinele şi vancomicina. Aşa se
explică relaţiile de sinergism dintre aceste antibiotice şi
aminoglicozide.
Rezistenţa este încrucişată între aminoglico-
zidele din aceeaşi familie, dar de regulă, nu este
încrucişată între familii. Spre exemplu, un microb
rezistent la kanamicină este rezistent şi la amikacină, dar
poate să fie sensibil la gentamicină. Mecanismele
principale prin care bacteriile dezvoltă rezistentƒla
aminoglicozide sunt:
 producţia de enzime care inactivează
aminoglicozidele prin adenilare, acetilare sau
fosforilare
 reducerea capacităţii de pătrundere intracelulară
a antibioticului prin modificări genetice ale
proteinelor implicate în transportul acestuia
 alterarea proteinei receptoare de pe subunitatea
ribozomală 30S
 activarea mecanismelor de eflux
Farmacocinetica
Aminoglicozidele sunt substante polare  nu se
absorb in tubul digestiv, dar nici nu sunt distruse. De
aceea, daca se urmareste un tratament sistemic se
administreaza sub forma injectabila (iv, im), iar daca se
urmareste tratamentul infectiilor digestive se
administreaza oral (in felul acesta sunt lipsite de
toxicitate sistemica, deoarece nu se absorb).
ANTIBIOTICELE CARE INHIBA SINTEZA PROTEICA
Această grupă cuprinde o serie de antibiotice
care se fixează reversibil pe ribozomii bacterieni, (fie de
subunitatea 30S fie de subunitatea 50S şi inhibă astfel
sinteza proteică având în general efect bacteriostatic),
precum si o serie de antibiotice care inhibă sinteza
Nu traverseaza bariera hematoencefalica  nu
sunt active in meningite (ar trebui administrate
intratecal sau intraventricular).
Se elimina renal in proportie de 94%, iar in caz
de insuficienta renala e necesara o ajustare a dozajului
pentru evitarea acumularii lor si deci a toxicitatii.
Farmacotoxicologie
Toate aminoglicozidele sunt ototoxice si
nefrotoxice.
Ototoxicitatea se refera la toxicitatea pentru
aparatul acusticovestibular. Ototoxicitatea se manifesta
clinic doar in 10% din cazuri, este ireversibila și
cumulativă.
 ramura vestibulara: streptomicina, gentamicina
 ramura acustica: neomicina, amikacina,
kanamicina (acustica  ,,ak”)
 ambele ramuri: tobramicina
Nefrotoxicitatea apare in 5-25% din cazuri si de
obicei este reversibila.
La doze mari aminoglicozidele pot provoca bloc
neuromuscular (efect de tip curarizant) cu risc de
paralizie respiratorie (apnee). Accidentul apare în special
după aplicarea peritoneală în timpul intervenţiilor
chirurgicale. Simptomatologia este reversibilă după
administrarea intravenoasă de gluconat de calciu. Alte
reacţii adverse ce pot să apară după aminoglicozide
sunt reacţiile alergice minore, endoflebitele.
Aminoglicozidele se folosesc frecvent in
asociere cu antibiotice betalactamice, pentru extinderea
spectrului antibacterian si pentru sinergismul
farmacodinamic dintre ele (discutat anterior).
Sunt contraindicate in cazul pacientilor cu
tulburări de auz, insuficienţa renală gravă, miastenia
gravis, cu tulburări hidroelectrolitice sau în sarcină.
Folosirea aminoglicozidelor la nou-născut şi la copilul
mic se va face cu prudenţă fiind greu de stabilit afectarea
cohleară. În general ajustarea dozelor la aminoglicozide
se va face în funcţie de clearence-ul la creatinină.
proteica prin inhibarea ARN-polimerazei ADN
dependente. Aminoglicozidele discutate anterior se legau
ireversibil de subunitatea 30S si aveau efect bactericid
(absolut).
 Tetraciclinele
 Tetracicline de generatia I (clasice):
 clortetraciclina
 oxitetraciclina
 tetraciclina
 Tetracicline de generatia II (perfectionate):
 demeclociclina
 metaciclina
 doxiciclina
 minociclina
 rolitetraciclina
Mecanism de actiune
Toate tetraciclinele acţionează bacteriostatic,
inhibând sinteza proteinelor bacteriene prin legare
reversibilă de subunitatea ribozomală 30S a bacteriilor,
după ce sunt transportate activ, printru-un proces energo-
dependent în celula bacteriană.
Iniţial spectrul lor de activitate antibacteriană
era larg, fiind active pe bacterii Gram-pozitive şi Gram-
negative aerobe şi anaerobe, precum şi pe spirochete şi
pe aşa-zişii germeni de tranziţie (chlamydii, myco-
plasme, rickettsii). Prin folosirea abuzivă, nu totdeauna
raţională s-au selecţionat multe tulpini microbiene
rezistente la aceste antibiotice (enterococi, Enterobacter,
Proteus, Pseudomonas, Serratia, Acinetobacter,
Yersinia, mycobacterii). Rezistenţa la tetracicline este
încrucişată – un microb rezistent la o tetraciclină este
rezistent şi la celelalte, chiar din generaţia a II-a.
Chlamydiile, rickettsiile şi mycoplasmele au rămas în
continuare sensibile.
Deoarece tetraciclinele au o bună penetraţie
intracelulară, sunt de ales în infecţiile cu bacterii
intracelulare (Chlamydia, Mycoplasma, Rickettsia).
Rezistenta bacteriana la tetracicline este de tip
plasmidic:
 cresterea activitatii unei pompe care transporta
activ tetraciclina in exteriorul celulei bacteriene
(codificata plasmidic)
 scaderea transportului activ transbacterian
 inactivarea chimica
Farmacocinetica
1. Absorbtie
 tetraciclinele de generatia I:
˗ se absorb in proportie de 70% in tubul
digestiv, procent care scade in caz de
hipoaciditate gastrica, prezenta alimen-
telor (mai ales a produselor lactate) si a
medicamentelor care contin cationi
bivalenti si trivalenti (formeaza chelati
neabsorbabili cu tetraciclinele)
˗ ce ce nu se absoarbe intestinal (30%)
poate determina dismicrobisme intes-
tinale
 tetraciclinele de generatia II:
˗ se absorb in proportie de 90% in tubul
digestiv  nu determina dismicrobisme,
dar nici nu e utila in diareea infectioasa
(precum tetraciclina)
2. Distributie
Tetraciclinele se acumulează în oase şi în dinţi şi
realizează concentraţii mari în lapte, datorită proprietăţii
lor de chelare a calciului. Ele realizează în bilă
concentraţii de 10 ori mai mari decât cele serice. O parte
din substanţa activă ajunsă în bilă este reabsorbită
intestinal (circuit entero–hepatic), fapt ce contribuie la
menţinerea pentru o perioadă mai lungă de timp a unor
niveluri plasmatice crescute.
Minociclina difuzează bine în lichidul
cefalorahidian, fapt ce o poate face utilă pentru
eradicarea statusului de purtător cronic de meningococ.
În caz de inflamaţie meningeală mai ales în
condiţii de neuroborelioză, realizează concentraţii
crescute la nivelul SNC. De asemenea, aceste antibiotice
pot traversa placenta.
3. Eliminare
În funcţie de T1/2 se disting 2 grupe: tetracicline
cu durată scurtă de acţiune cum ar fi tetraciclina (T1/2 de
până la 9 ore) şi cu durată lungă de acţiune incluzând
aici doxiciclina şi minociclina (T1/2 de până la 17 ore).
Tetraciclinele clasice se elimina 5-% pe cale
renala si 40% prin fecale. Doxiciclina nu se elimina nici
hepatic, nici renal, ci prin retrodifuzie la nivelul
colonului sub forma de chelati inactivi  nu modifica
flora colonului si nu se acumuleaza in insuficienta
hepatica si renala.
Reactii adverse
1. Acumularea in dinti si oase (din cauza
afinitatii lor remarcabile pentru Ca2+)  colorarea
dintilor la copii in galben-brun, inhibarea cresterii in
lungime a oaselor  NU SE ADMINISTREAZA LA
GRAVIDE SAU LA COPIII SUB 7 ANI !!!
2. Iritatii ale tubului digestiv  jena/durere
epigastrica, diaree prin iritarea intestinului
3. Nefro- si hepatotoxice daca sunt administrate
in doze mari  prudenta la bolnavii renali si hepatici.
Tetraciclinele expirate pot determina sdr. Fanconi
(tubulopatie proximala/diabet renal)
4. Reactii de fotosensibilizare (tetracicline de
generatia II)  trebuie evitatea expunerea la soare in
timpul tratamentului
Tetraciclinele sunt contraindicate în sarcină, în
alăptare, copiilor sub 8 ani, în condiţii de expunere la
soare, în cazul persoanelor alergice la tetracicline şi sunt
de evitat în condiţii de insuficienţă renală datorită
efectelor cumulative.
Glicilciclinele – nu intra!
Sunt antibiotice cu efect bacteriostatic sau
bactericid (în funcţie de doză şi de specie), derivate din
tetraciclinele clasice, cu o mai bună rezistenţă la
mecanismele de apărare bacteriană.
Principalul reprezentant al acestei clase este
tigeciclina.
 tigeciclina
Mecanism de actiune
Tigeciclina inhiba sinteza proteinelor bacteriene
prin legare de subunitatea ribozomala 30S.
Spectru de actiune
Actioneaza in special pe coci (inclusiv MRSA),
dar si pe bacili Gram+ (aerobi si anaerobi: C. difficile),
mycobacterii si chlamydii.
Tigeciclina reprezintă o terapie salvatoare în
infecţiile cu C. difficile şi este unica alternativă tera-
peutică în infecţiile cu Acinetobacter în asociere cu
colistinul.
Reactii adverse
Sunt asemanatoare tetraciclinelor: tulburari
digestive, fotosensibilizare. E contraindicata tigeciclina
in sarcina, copii sub 8 ani, in cazul unei expuneri la
soare sau in cazul celor alergici la tetracicline.
Fenicolii
 Cloramfenicol
 Tiamfenicol
Mecanism de actiune
Cloramfenicolul actioneaza bacteriostatic prin
inhibarea sintezei proteinelor microbiene prin fixarea de
subunitatea 50S a ribozomilor bacterieni.
Spectru de actiune
Spectrul antibacterian este larg, asemanator
tetraciclinelor, si cuprinde bacterii Gram+, Gram–,
mycoplasme, rickettsii. Este foarte activ fata de germenii
anaerobi. Pseudomonas e rezistenta la cloramfenicol.
Farmacocinetica
Cloramfenicolul are o cinetica avantajoasa,
absorbindu-se rapid dupa administrarea orala, in
proportie de 76-90%. Spre deosebire de majoritatea
medicamentelor, care în urma absorbţiei trec în sânge,
cloramfenicolul trece mai întâi în limfă şi se
concentrează foarte mult în vasele limfatice şi în
ganglionii limfatici şi abia după aceea ajunge în sânge.
Faptul este de o mare importanţă în febra tifoidă (boala
produsă de Salmonella typhi, care se multiplică tocmai
în ganglionii limfatici, locul în care cloramfenicolul se
concentrează bine). Medicamentul este astfel deosebit de
activ în această boală. Distribuţia tisulară este foarte
bună datorită liposolubilităţii moleculei sale. Trece uşor
în sistemul nervos central şi în lichidul cefalorahidian
(LCR), unde realizează concentraţii comparabile cu cele
plasmatice. Este inactivat prin glucuronoconjugare
hepatică, cu riscul creşterii nivelului său plasmatic în
afecţiunile hepatice grave precum şi la bolnavi cu
imaturitate hepatică. Se elimină prin urină în proporţie
de 90% sub formă inactivă şi doar un procent mic sub
formă activă. Deci cloramfenicolul este inactiv în
infecţiile urinare chiar dacă acestea sunt produse de
microbi asupra cărora este activ pe antibiogramă.
Tiamfenicolul nu este transformat hepatic şi este
eliminat sub forma activă.
Indicatii clinice
Utilizarea clinică este mult limitată în prezent
datorită toxicităţii sale mari şi a faptului că s-au
selecţionat multe bacterii rezistente.
Medicamentul are avantajul activităţii asupra
unor germeni rezistenţi la alte antibiotice şi al penetraţiei
bune în multe ţesuturi, în special în meninge şi creier. De
aceea este indicat în infecţii grave, în care sensibilitatea
agentului cauzal şi/sau localizarea sa nu permit alte
opţiuni terapeutice. Astfel, este de ales în febra tifoidă şi
în alte salmoneloze, în meningitele purulente cu
Haemophyllus influenzae, în abcesele cerebrale sau în
encefalitele bacteriene etc.
Reactii adverse
1. Aplazie medulara – efect idiosincrazic,
independent de doza
2. Anemie hemolitica la bolnavii cu deficit de
glucozo-6-fosfat dehidrogenaza
3. Sindromul cenusiu – reactie adversa foarte
grava si frecvent mortala care apare la nou-nascuti, in
conditiile administrarii unor doze mari de cloramfenicol,
deoarece ficatul nou-nascutului e incapabil sa inactiveze
cloramfenicolul, iar forma neconjugata a Eritromicina reprezinta antibioticul de primă
cloramfenicolului nu se elimina prea mult prin urina 
se acumuleaza.
4. Alte reactii adverse, care, desi rare, sunt atat
de grave incat au compromis intr-o oarecare masura
medicamentul. Astazi, acesta se utilizeaza numai in
anumite situatii si cu prudenta.
Cloramfenicolul este contraindicat în cazul
persoanelor alergice la cloramfenicol, la cei cu afecţiuni
hematologice preexistente, la sugari şi mai ales la
prematuri, în caz de insuficienţă renală sau la femeia
gravidă.
Macrolidele
 eritromicina  cap de serie
 roxitromicina
 claritromicina
 josamicina
 azitromicina
 spiramicina
 diritromicina
Unii dintre ei se termina in ,,tromicina”.
Unele macrolide au proprietăţi antibacteriene,
altele antifungice (macrolide polienice). Eritromicina şi
alţi compuşi cu 14 atomi de carbon au şi efect stimulant
asupra motilităţii intestinale precum şi efect
antiinflamator care se dezvoltă lent sub tratament.
Mecanism de actiune
Fixarea reversibila pe subunitatea ribozomala
50S  impiedicarea sintezei proteice.
Eritromicina, ca si celelalte macrolide, are
proprietati bacteriostatice sau bactericide in functie de
concentratia antibioticului si de specia bacteriana.
Spectrul antibacterian
Spectrul antibacterian al macrolidelor este
ingust, oarecum asemanator cu al penicilinei (se poate
opta pentru macrolide daca pacientul e alergic la
peniciline) : coci Gram+, coci Gram–, bacili Gram+,
spirochete (T. pallidum). In plus fata de peniciline, sunt
active si pe chlamydii, mycoplasme, bacterii care aveau
lipsa tinta penicilinelor (peretele bacterian).
Indicatii clinice
alegere în pneumonia cu Mycoplasma pneumoniae, în
tratamentul bolii legionarilor (legioneloza), al
pneumoniei cu Chlamydia trachomatis la sugar, al
formelor grave de enterocolită cu Campylobacter jejuni,
în difterie, tuse convulsivă, eritrasmă (eritromicina 
eritrasma ; eritrasma este o infectie superficiala cronica a zonelor
intertriginoase ale pielii determinata de Corynebacterium
minutissimum). Este indicată ca o alternativă a penicilinei,
la pacienţii alergici la penicilină, dar dacă se poate
administra o penicilină, aceasta este de preferat în locul
eritromicinei deoarece penicilinele sunt bactericide, iar
eritromicina poate cauza mai frecvent reacţii adverse.
O indicatie specifica a claritromicinei o
reprezinta terapia de eradicare a infectiilor cu H. pylori
la pacientii cu ulcer gastric sau duodenal. Claritromicina
nu se administreaza la gravide, deoarece are efect
teratogen.
Spiramicina este un macrolid de electie in
infectiile cu Toxoplasma gondii sau Cryptosporidium.
Reactii adverse
1. Fenomene iritative gastrice explicate prin
legarea antibioticului de receptorul pentru motilină de la
nivelul musculaturii netede gastro-intestinale.
2. Reactii locale la injectare: injectarea
intramusculara e foarte dureroasa, iar cea intravenoasa
poate cauza tromboze (se recomanda ca injectarea sa se
faca lent)
3. Hepatita colestatica – cea mai grava reactie
adversa, dar foarte rara
4. Interactiuni medicamentoase – eritromicina
inhiba citocromul P450  creste concentratia
medicamentelor metabolizate de acesta (teofilină,
cafeină, anticoagulante orale, digoxină, ergotamină,
carbamazepină, triazolam, bromocriptină, valproat,
metilprednisolon, ciclosporină). În asociere cu
ergotamina şi cu alte substanţe vasoconstrictoare, poate
provoca ischemii grave.
Antibioticele lincosamidice
 lincomicina
 clindamicina
Mecanism de actiune
Deşi structural diferite faţă de eritromicină, ele
au activitate similară acesteia, acţionând bacteriostatic
prin inhibarea sintezei proteice bacteriene după legarea
pe subunitatea ribozomală 50S pe un situs comun cu
eritromicina.
Ca atare, lincosamidele, eritromicina, dar şi
cloramfenicolul pot intra în competiţie pentru acelaşi
situs de fixare, de aceea asocierea acestor antibiotice nu
este recomandabilă. În plus, rezistenţa la lincosamide
este încrucişată cu cea la eritromicină.
Spectru de activitate
˗ coci Gram+
˗ bacili Gram+, Gram–
˗ bacterii anaerobe
Rifamicinele
 rifampicina
 rifabutina
 rifamixina
Mecanism de actiune
Actioneaza prin impiedicarea sintezei proteice
datorita inhibarii ARN-polimerazei ADN-dependente
(blocheaza initierea procesului de transcriptie).
ANTIBIOTICELE CU STRUCTURA PEPTIDICA
Astfel, rifampicina are actiune bactericida in
special fata de germenii aflati in diviziune rapida.
Spectru de actiune
 mycobacterii: M. tuberculosis
 coci Gram+, Gram– (inclusiv MRSA)
 bacili Gram+ (inclusiv C. difficile)
 unii bacili Gram– (majoritatea bacililor Gram–
aerobi sunt rezistenti)
 unele poxvirusuri (antibioticul blocheaza un
stadiu tarziu de asamblare, prin interferarea
formarii invelisului particulelor virale)
Un dezavantaj major al rifampicinei îl reprezintă
faptul ca rezistenţa se dezvoltă rapid, într-un singur pas.
Rezistenţa se datorează unei mutaţii genice care
alterează ARN polimeraza şi previne legarea
antibioticului la acest nivel. Nu există rezistenţă
încrucişată cu alte clase de antimicrobiene, dar poate
apărea astfel de rezistenţă încrucişată cu alţi derivaţi ai
rifampicinei (rifabutina). Astfel, rifampicina poate fi
utilizată ca medicaţie unică doar în tratamentul
profilactic de scurtă durată.
Indicatii clinice
Rifampicina are ca indicaţie principală
tuberculoza.
Rifabutina  Mycobacterium avium
Rifamixina  diareea de calatorie cu E. coli,
reducerea florei producatoare de amoniac in caz de
encefalopatie hepatica
Reactii adverse
1. Hepatotoxicitate – principala reactie adversa
(hepatita reversibila)
2. Accidente imuno-alergice – aparitia unui
sindrom flu-like dupa cateva luni de tratament
3. Poate colora in rosu urina, lacrimile, lentilele
de contact
4. Inductor enzimatic  favorizează
metabolizarea medicamentelor asociate, cu scăderea
nivelului lor plasmatic (glucocorticoizi, estrogeni,
sulfamide antidiabetice, anticoagulante orale, digoxină,
ketoconazol, cloramfenicol, ciclosporină). Din acelaşi
motiv este contraindicată la bolnavii cu porfirie.
 Această grupă cuprinde o serie de antibiotice cu
structură peptidică care acţionează fie pe peretele
celular, fie asupra membranei citoplasmatice şi au în
general efect bactericid.
Antibiotice cu structura glicopeptidica
Reactii adverse
1. Efect iritant local  flebite la locul injectarii
2. Sdr. omului rosu  cand se injecteaza
intravenos prea repede, din cauza eliberarii de histamina
printr-un mecanism non-alergic
3. Oto- si nefrotoxicitate

 vancomicina E contraindicata vancomicina la gravide si pe cat

 teicoplanina posibila, evitata administrarea la copii.
 telavancina
 bleomicina Antibioticele contraindicate in sarcina: MCAT
(metronidazol, cloramfenicol, aminoglicozide,
 ramoplanina
tetracicline).
 decaplanina

Mecanism de actiune
Glicopeptidele au efect bactericid de tip
degenerativ, printr-un mecanism asemănător antibio-
ticelor betalactamice. Ele inhibă sinteza peretelui
bacterian în urma blocării activităţii transglicozilazelor şi
transpeptidazelor, enzime implicate în stadiile finale ale
sintezei peptidoglicanului.
Rezistenţa la glicopeptide rezultă în urma
substituirii pentapeptidului D-alanina cu D-acid lactic,
acţiune ce nu împiedică acţiunea transpeptidazei, dar
previne legarea glicopeptidelor.

Spectru de actiune
Aceste antibiotice au un spectru antibacterian
ingust: bacterii Gram+ aerobe si anaerobe (coci + bacili).
Bacteriile Gram–, leptospirele, treponemele, mycoplas-
mele, chlamydiile, ricketsiile şi mycobacteriile prezintă
rezistenţă intrinsecă la aceste antibiotice (cele Gram–
prin impermeabilitate, iar celelalte prin absenta peretelui
bacterian).
Vancomicina cuprinde ca spectru doar
bacteriile Gram+ aerobe. Pe langa indicatiile comune
tuturor glicopeptidelor, vancomicina poate fi
administrata oral in colita pseudomembranoasa cu C.
difficile. Vancomicina trebuie considerată un antibiotic
de rezervă, cu indicaţii stricte, datorită riscului
dezvoltării de tulpini rezistente. Astfel, enterococii
rezistenţi la vancomicină sunt frecvent rezistenţi şi la
multe alte antibiotice, fapt ce reprezintă o problemă
gravă de terapie a acestor infecţii.
Antibioticele polipeptidice
 polimixina E (colistina)
 polimixina B
 bacitracina
 gramicidina
Polimixina E si polimixina B sunt bactericide
absolute care actioneaza pe bacilii Gram– prin
alterarea marcata a membranei lor citoplasmatice,
printr-un mecanism asemanator detergentilor
cationici. Sunt nefro- si neurotoxice.
Bacitracina si gramicidina sunt active pe
majoritatea bacteriilor Gram+ (bacilul tetanic,
bacilul difteric). Au actiune de tip bactericid
degenerativ prin impiedicarea formarii peretelui
bacterian. Nu se folosesc pe cale sistemica din cauza
nefrotoxicitatii mari, ci numai in aplicatii locale.
 CHIMIOTERAPICELE DE SINTEZA
În această grupă sunt incluse chimioterapice
antibacteriene de sinteză, care nu există ca atare în
natură, precum sulfamidele, trimetoprimul, chinolonele
şi nitrofuranii. Aceste subgrupe au mecanisme de acţiune
diferite şi pot avea fie efect bactericid, fie efect
bacteriostatic.
Sulfamidele antibacteriene si trimetoprimul
Sulfamidele sunt chimioterapice de sinteză care
au la bază gruparea p-aminobenzensulfonamidă.
Gruparea amino din poziţia para a nucleului este
esenţială pentru activitatea antimicrobiană. Acilarea
acestei grupări determină inactivarea moleculei.
Substituirea la gruparea amido creşte activitatea
antibacteriană, cu atât mai mult cu cât substituentul este
mai voluminos.
Denumirea sulfamidelor conţine în general
particula "sulfa":
 substituent la gruparea amido  particula
"sulfa" apare ca prefix (de exemplu
sulfametoxazol).
 substituent la gruparea aminică  sufixul
,,sulfamidă” (de exemplu acetilsulfamidă)
 substituenţi la ambele grupări particula ,,sulfa"
apare la jumătatea cuvântului (de exemplu
ftalilsulfatiazol, salazosulfapiridină), aceşti
compuşi fiind inactivi ca atare.
Spectrul antibacterian este larg (enterobacterii, E.
coli  sunt utile in infectiile urinare, dupa cum scrie
mai incolo)
Mecanism de actiune
Mecanismul de actiune este bacteriostatic, prin
interferarea procesului de sinteza a acidului folic la
nivelul microorganismelor sensibile. sensibile.
Sulfamidele seamănă din punct de vedere chimic cu
acidul paraaminobenzoic. În aceste condiţii, bacteriile în
loc să-şi sintetizeze acidul folic plecând de la acid
paraaminobenzoic, îşi sintetizează un analog de acid
folic pornind de la sulfamide, analog care este inactiv
din punct de vedere metabolic. Scăderea cantităţii de
acid folic activ nu mai permite sinteza bazelor azotate,
efectul sulfamidelor fiind bacteriostatic.
Selectivitatea de acţiune pe bacterii derivă din
faptul că microorganismele patogene îşi sintetizează
singure acid folic, pornind de la acidul
paraaminobenzoic, pe când celulele macroorganismului
nu-şi sintetizează acid folic ci îl primesc prin alimente
sau medicamente, deci nu vor fi afectate de sulfamide.
Rezistenta care se instaleaza la sulfamide se explica prin:
 modificari enzimate  sinteza unor cantitati
mari de acid para-aminobenzoic
 scaderea afinitatii enzimei pentru sulfamide
 scaderea permeabilitatii invelisului bacteriei
pentru sulfamide
Farmacocinetica
1. Absorbtie
Se absorb bine pe cale digestiva, cu exceptia
ftalilsulfatiazolului, care nu se absoarbe deloc digestiv si
e util in tratamentul diareei infectioase.
2. Distributie
Se distribuie larg.
3. Eliminare
Se metabolizeaza prin acetilare sau
glucuronoconjugare, acesti produsi eliminandu-se prin
urina. Produsii acetilati sunt inactivi fata de baterii, dar
toxici si uneori greu solubili, putand cristaliza in urina.
Produsii glucuronoconjugati sunt solubili si nu au risc de
a precipita in urina.
Daca se administreaza oral si se absorb,
sulfamidele se concentreaza foarte mult in urina si de
aceea sunt foarte active in infectii urinare. Eliminarea
sulfamidelor e favorizata de pH-ul acid.
Reactii adverse
1. Reactii alergice – sunt cele mai importante
(sdr. Stevens-Johnson poate fi cauzat de sulfamide).
Alergia este incrucisata la sulfamide.
2. Deoarece se concentreaza foarte mult in urina,
daca diureza si pH-ul urinar e scazut, sulfamidele pot
precipita in tubii renali  hematurie, cristalurie, colici
renale, insuficienta renala. De aceea e recomandat ca in
timpul tratamentului sa se ingere cantitati suficiente de
apa si urina sa fie alcalina (alimentatia sa fie mai bogata
in preparate vegetale decat in preparate de carne).
3. Intoleranta digestiva
Sulfamidele pot intra în interacţiune cu alte
medicamente. Astfel, pot deplasa de pe proteinele
plasmatice şi pot inhiba metabolismul anticoagulantelor
cumarinice, sulfamidelor antidiabetice, fenitoinei,
metotrexatului, cu creşterea nivelurilor plasmatice ale
acestora. Asocierea sulfamidelor cu acidul
paraaminobenzoic, procaina şi acidul folic este
contraindicată, deoarece acestea din urmă antagonizează
acţiunea antibacteriană a sulfamidelor. Substanţele
acidifiante urinare favorizează precipitarea sulfamidelor
în rinichi şi în căile urinare.
Trimetoprimul are un spectru asemănător
sulfamidelor, dar o potenţă superioară acestora. Este
activ pe majoritatea bacililor Gram-negativi (ex.
enterobacteriaceae). El acţionează bacteriostatic prin
inhibarea dihidrofolat-reductazei bacteriene, cu
împiedicarea consecutivă a transformării acidului
dihidrofolic în acid tetrahidrofolic, forma activă
metabolic a acidului folic. Afinitatea pentru enzima
bacteriană este aproape de 50.000 ori mai mare decât
pentru enzima similară a celulelor organismului uman,
explicând astfel toxicitatea selectivă doar asupra
microorganismelor. Astfel nu se mai formează acid
tetrahidrofolic, activ biochimic.
Trimetoprimul se administrează oral deoarece
are o absorbţie intestinală bună. Concentraţia urinară
este de 100 de ori mai mare decât cea plasmatică. Din
acest motiv, este de ales pentru tratamentul şi prevenirea
infecţiilor urinare, de obicei în asociere cu sulfamide.
Asocierea sulfametoxazol + trimetoprim,
denumita obisnuit cotrimoxazol (biseptol) este un
exemplu de singergism antibacterian prin actiune de
potentare medicamentoasa. Desi componentele singure
au efect bacteriostatic, asocierea este bactericida, iar
spectrul antibacterian este mai larg decat al fiecarei
componente in parte.
Asocierea trimetoprim 80 mg +
sulfametoxazol 400 mg (in raport 1/5) este optima din
punct de vedere farmacocinetic.
Cotrimoxazolul se foloseste pentru tratamentul
infectiilor urinare.
O alta asociatie folosita in prezent in practica
terapeutica este combinatia sulfadoxina-pirimetamina
cunoscuta sub denumirea fansidar utilizată în infecţia cu
P. falciparum.
Chinolonele antibacteriene
Acidul nalidixic este primul reprezentant al
familiei chinolonelor. Este excretat foarte rapid pe cale
urinară şi astfel nu are efecte antibacteriene sistemice,
fiind utilizat pentru tratamentul infecţiilor urinare joase.
Pornind de la acidul nalidixic, ulterior au fost
sintetizati analogi sintetici fluorinaţi ai acestuia,
cunoscuti sub denumirea de fluorochinolone.
 Generatia I (chinolone urinare):
 acid nalidixic
 norfloxacina
 Generatia II (chinolone sistemice):
 ciprofloxacina
 ofloxacina
 pefloxacina
 moxifloxacina
 levofloxacina
Ciprofloxacina si ofloxacina se pot administra si topic
(preparate topice).
Mecanism de actiune
Acţiunea chinolonelor este bactericidă
actionand prin inhibarea ADN–girazei bacteriene cu
împiedicarea relaxării ADN-ului supraspiralat, proces
necesar pentru transcripţia şi replicarea normală. Se
perturba astfel funcţionalitatea ADN–ului şi este
imposibilă segregarea normală a cromozomilor şi
plasmidelor, cu oprirea diviziunii celulare şi moartea
germenilor sensibili.
Rezistenţa bacteriană este mediată cromozomial
şi se datorează modificării ADN-girazei bacteriene care
devine insensibilă la acţiunea chinolonelor.
Indicatii clinice
Norfloxacina  infectii urinare si prostatice
(ex. enterobacteriaceae: E. coli)
Celelalte fluorochinolone antibacteriene
(ciprofloxacina, ofloxacina, pefloxacina, mefloxacina,
sparfloxacina, moxifloxacina si levofloxacina), datorită
spectrului larg de activitate şi a unei foarte bune
penetrabilităţi tisulare, inclusiv osoasă şi în lichidul
cefalorahidian, sunt indicate în afara terapiei infecţiilor
urinare, în tratamentul altor infecţii sistemice cu germeni
sensibili.
Ciprofloxacina este fluorochinolona de elecţie
în administrare intravenoasă în infecţiile sistemice cu
determinări organice multiple (septicemii, bronho-
pneumonii, infecţii cu bacterii Gram– la bolnavi
neutropenici, peritonite) în asociere eventual cu
antibiotice betalactamice sau cu aminoglicozide.

Reactii adverse
1. Tulburari digestive
2. Manifestari nervos centrale
3. Reactii alergice
4. Reactii adverse osteomusculare (rupura de
tendon ahilian).

Trebuie evitate la copii deoarece pot afecta

cartilajele de creştere şi pot provoca artropatii reversibile
sau tendinite cu risc de rupturi de tendoane.