STUDIUL DE CAZ

Studiul de caz presupune descrierea unei situații-problemă reală sau

inventată care necesită aplicarea cunoștințelor nou dobândite pentru
soluționarea sa. Pentru rezolvarea acesteia, participanții sunt solicitați să
identifice și să ofere soluții argumentate.
Beneficiul principal al studiului de caz este faptul că permite transformarea
cunoștințelor abstracte în cunoștințe concrete, particulare. Prin urmare,
este important ca trainerul să investească efort și timp în construirea
propriilor studii de caz, specifice și adaptate obiectivelor sale instrucționale.
În elaborarea unui studiu de caz se poate porni cu un proces de
brainstorming pentru identificarea potențialelor situații în care conceptele
dorite pot fi aplicate în mod adecvat. Apoi, pot fi selectate 2-3 dintre aceste
situații pe baza cărora se dezvoltă o narațiune, care include câteva
personaje, evenimente relevante și informații utile pentru înțelegerea
cazului. În final, studiul de caz se redactează pe formatul unei povești care
să includă detalii specifice, relevante. Cu cât cazul/situația/problema
descrisă este mai realistă, mai veridică, cu atât este mai utilă pentru
realizarea obiectivelor dorite. Povestea finală trebuie să fie cursivă, ușor de
urmărit. Calitatea studiului de caz poate fi testată solicitând feedbackul unei
persoane nefamiliarizate cu scopul și tematica cazului pentru a vedea dacă
într-adevăr situația prezentată descrie ceea ce trainerul și-a propus să
descrie. În final, este recomandată formularea unor întrebări cheie care să
constituie punctul de pornire al discuțiilor cu participanții pe marginea
cazului prezentat.
Un mod de a face cursul mai interesant este de a gândi toate studiile de
caz ca segmente dintr-un singur caz mare: un proiect, o firmă sau chiar un
mini-univers paralel în care se desfășoară toate studiile de caz individuale.
Informațiile date într-unul dintre aceste cazuri devin relevante pentru
analiza cazurilor următoare. De asemenea, cazul poate să includă și o
doză de competiție. Scenariul poate fi formulat astfel încât două sau mai
multe echipe să fie puse în situația de a concura una cu cealaltă. De
exemplu, mai multe firme de consultanță sunt invitate să rezolve aceeași
problemă sau participă la aceeași licitație pe care fiecare dorește s-o
câștige. O astfel de situație este cu atât mai captivantă cu cât poate să
includă și jocuri de rol în care unul sau mai mulți participanți să își asume
identitatea unor personaje și să se comporte ca și cum ar fi în pielea
acestora cel puțin pentru o perioadă de timp.
Acestea sunt doar câteva metode de a construi studii de caz. Deși e
adevărat că studiile simple pot fi plictisitoare și prea puțin instructive, există
și pericolul opus de a complica lucrurile într-un mod nejustificat. De aceea
e important, ca pe tot parcursul procesului de elaborare a cazului, trainerul
să analizeze dacă actualul nivel de complexitate sau elementele pe care
intenționează să le adauge sunt justificate din perspectiva obiectivelor
instrucționale stabilite anterior.
O variantă la fel de provocatoare de elaborare a cazurilor este invitarea
participanților de a crea propriile cazuri. În acest sens, toată informația
predată și discutată anterior trebuie reamintită, trebuie analizată și tradusă
în termeni cât se poate de specifici. Participanții trebuie să o proceseze în
profunzime, să o organizeze și reorganizeze după multiple criterii pentru a
putea crea astfel un studiu de caz pe baza ei. Procedura de implementare
este una relativ simplă. Trainerul creează grupuri mici de 3-4 participanți.
Fiecare grup trebuie să dezvolte un studiu de caz pentru rezolvarea căruia
să fie necesară aplicarea cunoștințelor discutate până la acel moment în
training. Scopul studiului de caz este ca participanții să învețe un set de
cunoștințe prin examinarea unei situații concrete. Participanții trebuie să
dispună de suficient timp pentru a dezvolta un caz scurt sau cel puțin un
exemplu care să presupună o problemă de analizat și rezolvat.
Instrucțiunile oferite de trainer cursanților se vor referi la posibilitatea
utilizării unor situații reale ca surse de inspirație; evitarea răspunsurilor
evidente sau irelevante pentru tema trainingului; acceptarea unor soluții
sau trasee rezolutive multiple. După elaborarea cazului în cadrul fiecărui
grup, acestea pot fi date spre studiu și rezolvare unui grup diferit.

Imageria mentală este o metodă instrucțională care presupune

reprezentarea mentală a unui obiect sau loc, a unei persoane sau acțiunide
către cursant. Există mai multe tipuri de experiențe de imagerie care pot fi
utilizate de traineri, în funcție de modalitatea senzorială vizată: vizuală,
tactilă, olfactivă, kinestezică, gustativă și auditivă.
Utilizarea imageriei vizuale într-un program de training presupune
parcurgerea mai multor etape. Într-o primă fază, trainerul solicită cursanților
să adopte o poziție cât mai relaxantă, eventual să închidă ochii și să își
imagineze o anumită situație sau set de stimuli, precizați de formator.
Contextul fizic în care se realizează imageria trebuie să fie liniștitor și poate
fi modificat pentru a facilita relaxarea. Trainerul poate utiliza muzică de
fundal, poate reduce intensitatea luminii, ș.a. Deseori, înainte de începerea
efectivă a exercițiului de imagerie, trainerii pot apela la exerciții pregătitoare
în care cer participanților să vizualizeze imagini,
sunete sau scenarii simple. Ulterior, trainerul va prezenta instrucțiunile
imagistice rar și cu pauze mai mari pentru a permite cursanților să și le
poată reprezenta mental. Stimulul care constituie obiectul imageriei trebuie
descris de trainer cât mai detaliat cu putință, insistându-se asupra
caracteristicilor esențiale pe care trebuie să și le imaginează participanții.
Cu cât cursanții se concentrează mai bine și își reprezintă mai intens acești
stimuli, cu atât valența instrucțională a experienței este mai mare.
Atunci când scenariul pe care trebuie să și-l reprezinte cursanții este unul
complex sau când se utilizează un scenariu elaborat de un alt formator,
este indicat ca trainerul să și-l noteze și să-l exerseze înainte de training.
Trainerul trebuie să se asigure că instrucțiunile formulate negativ sunt
eliminate sau reformulate în formă afirmativă. De asemenea, propozițiile
trebuie să fie cât mai simple și mai scurte, iar tonul și ritmul de pronunțare
a acestora să fie bine coordonate.
Metoda imageriei vizuale poate fi folosită și ca o modalitate de repetare
mentală a cunoștințelor dobândite anterior, putând fi asociată cu modelarea
sau demonstrația. De exemplu, după demonstrarea unui anumit
comportament, cursanții pot fi solicitați să își reprezinte o situație tipică în
care utilizarea respectivului comportament este utilă și adecvată.
Instrucțiunile pot, de asemenea, sugera ca participanții să dezvolte un joc
de rol, inițial, în imaginar. Dacă rolul este jucat prima dată în imaginația
cursantului, nivelul de anxietate este mai scăzut, iar repetarea unor pași
este dublată apoi de adaptarea acestora la situația respectivă. Scenariile
dezvoltate în plan mental pot fi ulterior prezentate și discutate cu colegii de
training. Este rolul trainerului de a facilita aceste discuții, de a oferi
feedback și de a încuraja ulterior exersarea efectivă a abilităților în jocuri de
rol. Fiecare participant poate să-și noteze rezultatul exercițiului, în special
atunci când alege să nu îl discute cu restul grupului.