Identitatea vocationala si dezvoltarea imaginii de sine

In conditiile unei imagini de sine negative si a unei stime de sine scazute, copiii
care au parcurs traseul institutional manifesta un decalaj mare intre aspiratii si capacitati,
preferinte idealizate, iar motivarea optiunilor este imprecisa.
Acesti copii si tineri nu au interese si aspiratii bine conturate. Vointa si activitatea
lor se deruleaza prin actiuni putin precizate si inconsecvent realizate si printr-o slaba
capacitate de ierarhizare. Majoritatea isi proiecteaza o independenta materiala fara
perspective pe termen lung, cautand mai degraba beneficiul de moment si afirmarea
independentei (Mitul castigatorului la loto, al salariului mare, fara efort). Pentru a putea
sa existe o reala orientare vocationala corecta, copiii au nevoie de dezvoltarea imaginii
de sine valorizanta, prin activitati de explorare, autocunoastere si o orientare pozitiva
asupra caracteristicilor personale (ce stie sa faca, are talent autentic si, in egala masura,
care sunt abilitatile care nu sunt sustinute de nici un fel de competente). Ei au nevoie sa
exerseze, sa fie pusi in situatia de a face, de a crea, de a gandi, de a cauta informatie
de-a lungul vietii. Esecul si Succesul in aceste activitati/ actiuni ii ajuta sa-si intareasca
imaginea de sine (stiu sa fac/ pot sa fac/ imi place sa fac, insa nu stiu/ pot/ nu-mi place
sa fac).
Modul in care copilul traieste ESECUL sau SUCCESUL intr-o actiune sau
activitate depinde foarte mult de capacitatea adultulului relevant afectiv si a grupului de
prieteni de a-l ajuta. Nota 10 la matematica nu este mai importanta decat faptul ca stie sa
gateasca foarte bine, ca are abilitati foarte bune in a repara un obiect. Toate „putintele”
copilului sunt extrem de importante pentru el si trebuie sustinut sa si le dezvolte. Este
adevarat,
trebuie sa fie sustinut sa-si dezvolte PANA LA MAXIMUL SAU DE POTENTIAL (si nu
mai mult, nu peste ce poate el) si celelalte competente, abilitati, astfel incat sa poata
face fata situatiilor presupuse de integrarea sociala.
Un element important care impiedica reperarea intereselor vocationale este si
faptul ca deja au integrat un mod de reactie a comunitatii: ei se asteapta sa se confrunte
cu prejudecatile sociale in ceea ce priveste provenienta din „centrul de plasament”.
Etichetarea de catre membrii societatii ca fiind „de la casa de copii” este purtatoarea unor
elemente negative (copil problema).
Socializarea
Socializarea este procesul prin care persoana invata modul de viata al societatii in
care traieste si isi dezvolta capacitatile de a functiona ca individ si ca membru al unor
grupuri (Neculau, A.,2000).
Asa cum spuneam anterior, se poate observa ca tinerii care au fost
institutionalizati in servicii de plasament prezinta o serie de dificultati, atat in asimilarea
de cunostinte si deprinderi legate de dezvoltarea unei imagini de sine pozitive, cat si in
privinta relatiilor sociale cu cei din jur, persoane de aceeasi varsta sau mai mari, de
acelasi sex sau diferit, oameni cu pozitii sociale sau roluri diverse.
Acesta ca urmare a:
□ instabilitatii afective sau sentimentului de frustrare afectiva,
□ spatiului limitat al relatiilor sociale, lipsei ocaziilor de exercitiu in dezvoltarea unei
imagini de sine pozitive sau de relationare adecvata cu persoanele din jurul lor.
Dificultatile de relationare sociala pot fi observate prin nesiguranta pe care o
prezinta din momentul in care ies din spatiul lor familial, din incinta serviciului de tip
rezidential si trebuie sa exploreze locuri noi, necunoscute, pana la adresarea spre
anumite institutii sau servicii din comunitate, pentru obtinerea unor drepturi sau
satisfacerea unor nevoi, de tipul asistentei medicale, juridice etc. sau obtinerea unui loc
de munca, a unei locuinte. Tinerii din institutii, de cele mai multe ori, apeleaza la
educatori pentru realizarea demersurilor de adresare spre anumite servicii sociale sau
gasirea unui loc de munca.
Formarea unor relatii sociale pozitive, respectiv formarea unui comportament
dezirabil social, implica din partea copiilor o comunicare cat mai eficienta cu ceilalti
membri ai societatii. Realizarea unei comunicari adecvate, eficiente, depinde de abilitatile
de comunicare ale copiilor, dar, in acelasi timp, trebuie sa se tina cont si de barierele
posibile care pot aparea in comunicare. La copiii din institutii se poate observa
comunicarea deficitara prin:
- dificultatile de exprimare,
- lipsa de cunoastere si de interes pentru o relationare adecvata,
- lipsa de incredere in sine.
Prin procesul socializarii, copiii trec printr-un proces de maturizare sociala, care
trebuie sa aiba in vedere valorile si normele societatii, modalitatile de comportament
acceptat social, intelegerea corespunzatoare a problemelor sociale din mediul socio-
cultural, pentru a stabili o conduita morala adecvata.
Viata sociala a copilului aflat in serviciile de tip rezidential se restrange in jurul Serviciului
de tip rezidential si a activitatilor scolare (cel mai adesea) si extrascolare, pe cand, in
situatia copilului aflat in familie, viata sociala presupune o paleta mult mai larga a
evenimentelor care presupun exersarea socializarii:
- activitati gospodaresti („la paine”, „la piata” – insotit sau singur)
- vizite acasa si la rude, prieteni, uneori in alt mediu (cartier/ localitate)
- vacante (atat tabere, cat si cu prietenii/ verisori si parintii acestora) in grupuri restranse.
In conditiile deficitului de socializare, personalitatea unor copiii aflati in serviciile de
tip rezidential se poate structura dizarmonic, formandu-se multe atitudini negative, de
tipul:
- toleranta scazuta la frustrare,
- autocontrol deficitar,
- tendinte egocentrice,
- impulsivitate,
- agresivitate,
- subestimarea gravitatii greselilor si a actelor anti-sociale comise,
- nedezvoltarea sentimentelor morale,
- indiferenta fata de activitatile sociale utile,
- evitarea efortului voluntar, opozitie fata de normele juridice, morale si respingerea
acestora, devalorizarea de sine,
- aderarea la un stil de viata indezirabil social,
- imagine falsa despre lume, despre relatii interpersonale, despre autonomie si libertate
individuala.
Comportamentul manifestat in relatiile cu grupul, adultul sau autoritatea este
determinat de o serie de influente pe care acesta le sufera de-a lungul traseului lui de
viata:
- evenimentele de viata (pozitive sau negative),
- implicatiile adultilor in relatia cu copiii,
- expunerea copiilor la diferiti stimuli,
- interactiuni (colegi, educatori, prieteni),
- tipuri de comunicare,
- experiente scolare si sociale (recompensatorii sau restrictive).
Modul de a se relationa social suporta influentele din mediu. Prin procesul
de identificare, copilul adopta caracteristicile atitudinilor si comportamentelor persoanelor
cu care vine in contact. Pentru unii dintre copii, acest proces este unul relativ calm, cu
tensiuni si conflicte minore, pentru altii insa, procesul este unul dificil, conflictele sunt
puternice si cu incercare de subminare a autoritatii.

Relatia cu grupul, cu adultul, cu autoritatea

Dezvoltarea copilului presupune cateva etape in care copilul este in conflict cu tot
ce inseamna autoritatea. Conflictul este un proces in sine si ii permite copilului sa
identifice cine este el, cum si cat stie el, cum reactioneaza cei din jurul sau in raport cu
tipul sau de comportament. Acest tip de conflict este absolut necesar pentru dezvoltarea
copilului, insa el trebuie sa fie corect gestionat de catre adult: trebuie sa-i permita sa-l
exerseze, sa-l inteleaga, sa ii descrie drepturile si responsabilitatile in ceea ce-l priveste
sau in ceea ce-i priveste pe ceilalti, sa invete sa-si inteleaga si sa-si asume gesturile/
actiunile. Copiii aflati in sistem rezidential traiesc intr-un mediu inchis (centrul de
plasament – scoala), nu au relatii de prietenie decat, aproape exclusiv, cu copii/ tineri din
centrul de plasament. Sunt de multe ori neacceptati ca prieteni ai unor copii cu familie.
Relatiile cu adultii se limiteaza, de cele mai multe ori, la cele cu personalul din
cadrul institutiei (educatori si personal administrativ), nu au o persoana adulta la care sa
se raporteze in mod stabil, prezenta persoanelor adulte celor mai apropiate cu care ei
intra in contact (personalul educativ si cadrele didactice de la scoala) depinde de turele
de lucru. Cadrul restrans de viata, limitat la scoala si centru, ii determina sa adopte unele
comportamente „de aparare” fata de orice elemente care le-ar putea provoca
insecuritate. Aceste comportamente de aparare, dublate pe integrarea unei imagini de
sine deficitare, duc la dezvoltarea unor comportamente de opozitie cu orice inseamna
autoritate (reguli de joc, reguli/ comportamente asteptate presupuse de cadrul scolar sau
cadrul de functionare al serviciului de tip rezidential, relatii cu beneficiari de aceeasi
varsta sau mai mari, adulti etc.).