Papucul-doamnei (Cypripedium calceolus)

Papucul-doamnei (Cypripedium calceolus) este o floare de o deosebită

frumuseţe. «Când o vezi pentru întâia oară, te opreşti în faţa ei ca în faţa unui
tablou vestit, dorit să-1 vezi aievea. Deodată, nu-ţi dai seama: e o bijuterie de
safire, rubine şi diamante, cum pare când picătura de rouă se opreşte în corola
ei, sau un fluture rar, ori vreun colibri rătăcit prin plaiurile noastre.?» Aceasta
este descrierea pe care i-a făcut-o savantul român Ion Simionescu gingaşei
orhidee, cunoscută sub numele de papucul-doamnei.

LEGENDA:

Între minunile naturii nu pot fi uitate orhideele, splendori ale lumii

plantelor, ce cresc in zonele calde ale planetei noastre, cu forme şi culori foarte
variate şi puternic parfumatei . Orhidee cu flori mai modeste, totuși frumoase şi
foarte rare printre plantele din ţara noastră, există şi în unele poieni din munții
 noști. Florile lor sunt de culoare rosu-sângeriu, având un pintene ce le
face să semene cu un papuc şi de aceea noi le numim "papucul doamnei", fiind
o plantă ocrotită prin lege, pentru a nu fi distrus de nesocotința celor care o
culeg. Floarea este prea frumoasă pentru ca oamenii sa nu-i fi căutat povestea!

Legenda spune că pe aceste meleaguri ar fi poposit zeița Venus, zeița

frumuseții si a primăverii din mitologia romană. Se povestește că la poalele
munților Rarău erau trei ciobani cu turmele de oi. Era primăvara şi întreaga
natură mustea de viață. Pădurile înverzite şi cântecul duios al fluierului te
îmbiau la vraja şi la dragoste între oameni.

Venus stătea lungită pe iarba moale sub un stejar si asculta fermecată

glasul fluierului, uimită de frumusețea celui care cânta, un cioban, pe nume
Ionică. Dar şi zeița era răpitor de frumoasă şi de grațioasa, fiind învesmântata
intr-un val alb-liliachiu, cu o coroniță de flori pe frunte. Jupiter, tatăl tuturor
zeilor, de teamă că zeița va rămâne pe Pământ de dragul ciobanului cu fluier,
slobozind un fulger teribil, şi îi porunci zeiţei să se întoarcă în lăcașul zeilor,
care era vârful Olimp al unor. În graba mare însă, ascultându-i porunca, Venus
şi-a pierdut papucul din piciorul stâng.

Ionica, ciobănașul, găsind papucul, mare i-a fost mirarea când a văzut că
papucul nu poate fi urnit din loc, ca şi cum ar fi prins rădăcini. Şi intr-adevăr
până seara, în jurul papucului zeiței au crescut câteva frunze verzi, late, cu
nervuri arcuite în jurul lor.

Frământat de gânduri Ionica ciobănașul a adormit lângă papucul uitat de

zeiță, visând ca aceasta îi spunea: "Să nu miști papucul din locul lui pentru că el
se va transforma în cea mai frumoasa floare ce va împodobi văile munților
voștri". Ionică s-a trezit dimineața vesel, rămânând pironit locului ceasuri
întregi pentru a vedea împlinirea minunii visate. Si minunea se împlini!
 Povestind cele întâmplate oamenilor locurilor şi celorlalți ciobani, floarea
crescută din papucul zeiței a căpătat numele de "papucul doamnei" sau
"pantofiorul lui Venus", așa cum se știe şi în zilele noastre, simbolizând
dragostea de natură a oamenilor şi bucuria lor la venirea primăverii.

Cea mai “vânată” orhidee europeană este fără îndoială Cypripedium

calceolus – Papucul Doamnei. Însăşi numele ne dă de ştire că avem de-a face cu
o legendă… Este o legendă care a fost preluată de multe popoare, asociind
forma spectaculoasă a florii cu un papuc, al Zeiţei Venus, al Fecioarei Maria, al
unei domnişoare, care toate, furate de dragoste, dar trezite la timp, au fugit din
faţa ispitei, pierzându-și condurul în iarbă. Dincolo de aceste poveşti
încântătoare care se pot povesti la gura sobei, realitatea este foarte tristă şi
îngrijorătoare: Papucul Doamnei poate deveni o legendă cu adevărat, adică ceva
ce a fost şi nu mai este. Pentru că a fost distrusă !

În toată Europa este pe cale de dispariţie şi este pe locul întâi pe lista

plantelor protejate de lege. Multe organizaţii au început proiecte de înmulţire
“in vitro” şi repopularea zonelor istorice, unde specia acum nu mai există, cu
plăntuţe obţinute în laborator. Multe autorităţi au introdus amenzi exorbitante
pentru distrugerea plantei sau a zonei în care ar creşte.

La noi Papucul Doamnei este protejat încă din 1938, prin Decret Regal.
În Flora României, publicată în 1972, este menţionat ca fiind prezent în 21 de
judeţe.

Dar este greu de ştiut unde mai există în localităţile menţionate atunci…
Avem informaţii răzleţe, date cu justificată teamă, că a fost găsit, chiar
fotografiat, dar fără a da detalii şi este şi normal: nimeni nu va dezvălui unde a
găsit o „comoară“, atâta timp cât jefuitorii pândesc la tot pasul.
 Orhideele (Orchidaceae) formează o familie de plante în cadrul
monocotiledonatelor. Este cea mai diversificată şi mai răspândită dintre
familiile de plante superioare. Peste 30.000 de specii şi peste 200.000 de hibrizi.
În conservarea diversităţii biologice o atenţie mare se acordă dezvoltării şi
protecţiei fondului genetic în afara habitatelor naturale (ex situ).

După modul lor de viaţă, orhideele se împart în:

- Terestre care, obişnuit, cresc în sol, având rizomi şi tuberculi (Cypripedium,
Calanthe), originare din sudul Africii, regiunile cu căldură moderată ale
Americii de Nord şi Sud, Europei, Australiei etc.
- Epifite, cu rădăcini aeriene expuse aerului şi ploii. Provenind din regiunile
tropicale umede, le mai găsim prin mlaştini, păşuni, povârnişurile munţilor. Ele
trăiesc pe alte plante, dar nu-şi iau hrana din acestea. Cele mai multe specii
cultivate sunt epifite.
În lumea orhideelor, temperatura, lumina şi umiditatea conlucrează şi
dacă între aceste elemente nu este o relaţie armonioasă, orhideea nu se va
dezvolta normal. Existenţa hibrizilor naturali în cadrul familiei Orhidaceae este
un fenomen destul de comun spre deosebire de alte grupe de plante.
Hibridizarea apare mai ales acolo unde specii înrudite cresc în aceeaşi locaţie,
au aceeaşi perioadă de înflorire şi probabil au un polenizator comun.
Majoritatea hibrizilor artificiali, sunt făcuţi astfel încât să poată fi cultivaţi în
sere, în case şi apartamente.
După ce au fost culese, orhideele rezistă 7-14 zile. Orhideele sunt
monocotiledonate, adică plante la care embrionul se dezvoltă dintr-o sămânţă
care are un singur cotiledon. Sunt plante perene, erbacee.
 Rădăcina lor este în formă de rizom sau tubercul, frunzele sunt întregi cu
nervuri lungi, paralele, iar florile sunt hermafrodite grupate în inflorescenţe de
tip spic sau racem.
Fiecare floare din cadrul inflorescenţei are la bază câte o bractee
asemănătoare unei frunzuliţe. Floarea orhideelor este alcătuită din şase părţi:
trei petale şi trei sepale. Petalele şi sepalele sunt numite împreună tepale. Dintre
cele trei petale una este dispusă inferior, formând o structură voluminoasă
numită label. Sepalele, sunt două laterale şi una dorsală. La multe din speciile
autohtone labelul se continuă cu un pinten.
Forma, dimensiunea şi culoarea tepalelor şi labelului sunt foarte
importante pentru determinarea speciilor (caractere taxonomice). La orhideele
noastre, staminele sunt în număr de trei şi formează împreună cu stilul şi
stigmatul o structură numită ginostemiu. Aceasta structură este particulară
orhideelor.
Fructul este o capsulă care se deschide la maturitate eliberând seminţele,
care sunt foarte mici şi conţin foarte puţine rezerve nutritive. Pentru că rezervele
nutritive în sămânţă sunt insuficiente, supravieţuirea şi dezvoltarea embrionului
este condiţionată de prezenta în sol a unei anumite specii de ciuperci, pe lângă
condiţii optime de lumină, căldură şi umiditate.
Embrionul orhideelor nu se poate dezvolta fără această relaţie de
simbioză. Această relaţie este obligatorie la unele specii pe tot timpul vieţii
plantei. Orhideele se pot înmulţi şi vegetativ, prin despărţirea tuberculilor. Pe
lângă dependenţa (simbioza) de ciuperci, florile unor specii de orhidee sunt
polenizate doar de anumite insecte. Pentru Romania sunt de menţionat în acest
caz membrii genului Ophrys.
La speciile acestui gen de orhidee, floarea a evoluat în aşa măsură încât
imită (mimetism) prin aspectul labelului forma corpului unor himenoptere
(bondari, viespi, albine).
 Cultivarea orhideelor nu este un lucru dificil. Trebuie respectate doar
condiţiile de lumină, temperatură şi umiditate, din locul în care vrem să le
creştem. Este recomandat să se aleagă orhideea în funcţie de condiţiile
disponibile şi nu invers. În condiţii favorabile, orhideea oferă splendoarea
florilor timp îndelungat (Phalaenopsis, de exemplu, poate să fie înflorită timp de
un an). Phalaenopsis sp. sunt cele mai cunoscute orhidee. Majoritatea orhideelor
aflate în florării sunt hibrizi de Phalaenopsis (orhideea fluture sau orhideea
molie), care sunt cele mai comercializate în toată lumea.Orhideele Phalaenopsis
sunt originare din sud-estul Asiei, zona cuprinsa între munţii Himalaya şi
Filipine, şi în nordul Australiei. Majoritatea acestor orhidee, sunt plante epifite,
adică trăiesc “agăţate” de copaci, în junglele Asiei, la fel ca alte rude ale sale
(Vanda, Aerides, ş.a.)
În habitatul natural se găsesc de obicei sub frunzişul pădurilor umede, la
adăpost de lumina directă a soarelui, dar şi în medii mai uscate sau reci. Speciile
de Phalaenopsis s-au adaptat individual la aceste condiţii. Orhideele
Dendrobium (orhideele de Singapore) şi hibrizii lor formează cel de-al doilea
grup după mărime, secondând orhideele Bulbophyllum. Există peste 1500 de
specii de Dendrobium şi mii de hibrizi, răspândiţi în întreaga lume (India,
Japonia, Malaiezia, Papua Noua Guinee, Australia, Noua Zeelandă). Ca mai
toate orhideele, Dendrobium sunt plante epifite care au nevoie de lumină multă
şi o bună circulaţie a aerului. Cymbidium (,,orhideea barcă”), este originară din
zonele cu climă temperată şi tropicală din India, Nepal, China, Japonia, până în
Malaysia şi Australia. Florile lor durează cel mai mult, fiind una din cele mai
cultivate orhidee. Din cele 40-50 de specii s-au creat sute de hibrizi, cu flori de
diferite culori, de la alb, galben şi portocaliu, până la roşu, maro şi verde;
dimensiunile variază de la 5 la 10 cm diametru.
Speciile de orhidee cultivate, fiind în număr foarte mare, mai amintim
câteva: Vanda sp., Cattleya sp., Miltonia sp. (,,orhideea panseluţă”), Oncidium
sp., Vanilia sp. (plantă ce face parte din categoria mirodeniilor), ş.a. Astăzi
orhideele exotice pot fi găsite în orice florărie, dar din păcate cele autohtone
dispar rapid din habitatul lor natural. În România, de exemplu, există orhidee
aproape în toate regiunile, pe păşuni, în păduri şi chiar în mlaştini, dar nu sunt
foarte cunoscute.
Un grup de iubitori ai naturii, care încercau să descopere noi locuri în
împrejurimile Braşovului, unde cresc orhidee, au înfiinţat Clubul Român al
Orhideofililor, în anul 1990, fondator fiind dl. Andrei Lenard. Membrii Clubului
se ocupă cu creşterea plantelor, protecţia lor şi organizarea de întâlniri şi
expoziţii. În iunie 1990, Clubul cu sediul în Râşnov, a devenit membru deplin al
Comitetului European pentru Orhidee, cu sediul în Elveţia.
Membrii acestui Club încearcă prin activitatea desfăşurată, să trezească
interesul cetăţenilor, pentru aceste flori deosebite, orhideele. De asemenea,
având în vedere primejdia continuă de distrugere a mediului înconjurător,
membrii Clubului luptă pentru protejarea orhideelor autohtone, acestea în ciuda
popularităţii generale (în Europa, dar nu numai), fiind în pericol de dispariţie.
Cypripedium calceolus, Nigritella rubra şi Liparis loeselii sunt specii de plante a
căror conservare necesită desemnarea de arii speciale de conservare.
Papucul doamnei (Cypripedium calceolus) este o specie de orhidee care
este foarte rară şi se întâlneşte şi în flora României. În toată Europa este pe cale
de dispariţie şi este pe locul întâi pe lista plantelor protejate de lege. La noi
Papucul Doamnei este protejat încă din anul 1938. Sângele Voinicului
(Nigritella rubra), este şi el protejat în ţara noastră printr-un Decret Regal, emis
în 1939. Se găseşte în toată Europa. Asemenea lor, sunt şi alte specii care
aşteaptă să fie ocrotite.
Este necesar, ca într-un timp cât mai scurt, să devenim conştienţi de
comorile pe care încă le mai avem şi să le ocrotim, cât nu este prea târziu. În
cazul de faţă, să cunoaştem şi să ocrotim: orhideele!!
Cypripedium calceolus L. (Orchidaceae) Papucul doamnei:- este o
planta perena de circa 15 pina la 50 de cm inaltime, ce prezinta un rizom
repent, tulpina cilindrica pubescenta, frunze lat eliptice pana la oblongi cu
baza vaginiform amplexicaula, flori solitare, zigomorfe, bisexuate; label
central veziculos, galbui, de forma papucului, fructul este o capsula. V-VI.
Are ca habitat poieni si raristi forestiere de sejar.

Exemplul statelor europene ce au luat inițiativa conservării acestei specii:

Statutul actual in Marea Britanie:
O orhidee mare, atractivă care creşte pe păşunile din zonele cu piatră de
calcar. Nu de mult, această plantă era foarte răspândită, în zone ce Peninii de
Nord din Derbyshire, Yorkshire, Durham şi Cumbria. Ea a suferit un declin acut
şi a supravieţuit natural doar într-o singură locaţie, unde o combinaţie de
management atent al habitatului şi îngrădire a zonei, împreună cu propagarea
vegetativă şi restabilirea materialului din propagarea ex-situ a dus la o creştere
constantă a mărimii coloniei. În 2995 plantele derivate prin micro-propagare
folosind seminţe sălbatice au fost plantate în alte două locaţii, pe lângă locaţia
din sălbăticie. Alte plante, derivate din părinţi sălbatici, există acum în culturi.
Orhideea papucul doamnei este întâlnită şi în Scandinavia şi în Nordul
Greciei. Ea este trecută ca Critic Pe cale de Dispariţie pe lista roşie a Marii
Britanii, anexa II a Convenţiei de la Berna şi Anexele II şi IV a Directivei
pentru Habitate. Ea este protejată conform Graficului 4 de Conservare (habitate
naturale, etc.) Reglementarea 1994 şi Graficul 8 a WCA 1981 .

Factorii actuali care cauzează dispariţia sau declinul.

Dezrădăcinarea de către grădinari, culegerea sau călcarea lor de către
botanişti, şi alţii.
Distrugerea habitatului din cauza creşterii ariei de păşunat.

Acţiune în desfăşurare
 Încă din 1992 orhideea face subiectul unui Program de Recuperare al
Speciilor NE. Acesta include conservarea plantelor in-situ şi cultivarea,
investigarea genetică a potenţialelor plante sălbatice în cultivare pentru a putea
lua decizii informate despre polenizarea încrucişată şi propagarea ex-situ pentru
a crea plante noi pentru replantarea în zonele naturale, în până la cinci locaţii
potrivite.

Planul de acţiune, obiective şi scopuri

Extinderea populaţiei existente
Reintroducere sau translocare in cinci situri până în 2004
Sublinierea şi păstrarea variaţiei genetice a plantelor sălbatice.
Păstrarea populaţiilor în toate locaţiile.
Acţiuni propuse cu agenţiile principale
Politică şi legislaţie - nici o acţiune propusă
Păstrarea şi managementul sitului
Asigurarea unui habitat potrivit pentru plantă se face prin managementul corect
al sitului în care apare planta sălbatică şi în fiecare din zonele în care este
(re)introdusă planta.
Managementul şi protecţia speciei
Continuarea programului de conservare ex –situ prin tehnicile de bază de
micro-propagare
Creşterea diversităţii genetice prin polenizarea încrucişată a populaţiei
sălbatice, cu ajutorul investigaţiilor genetice.
Păstrarea unui stoc de trei (posibil) patru genotipuri de origine sălbatică,
în mai multe locuri sigure.
Continuarea programului de consolidare a zonei de habitat, prin
introducerea a altor cinci populaţii.
Păstrarea seminţelor la Banca Naţională de Seminţe din Wakehurst Place,
atunci când se stabilesc metodele potrivite.
Consiliere
Când se face recuperarea trebuie să ne asigurăm că proprietarii de pământ
şi managerii sunt conştienţi de prezenţa, statutul legal şi importanţa conservării
acestei specii, şi de metodele de management al habitatului.
Cercetare şi monitorizare pe viitor
Studiu complet şi evaluarea tuturor potenţialelor situri anterioare pentru
(Re)introducerea speciei,
Cercetare ptr. identificarea celor mai potrivite metode de stocare a
semințelor astfel încât acestea să rămână valabile cât mai mult timp.
Transmiterea informaţiilor colectate în timpul supravegherii şi
monitorizării speciei către JNCC sau BRC astfel încât aceasta să fie încorporată
în baza naţională de date.
Furnizarea anuală de informaţii către Centrul Mondial de Conservare şi
Monitorizare despre statutul speciei în UK pentru a contribui la păstrarea unei
Red Data List actuală, la nivel global.
Comunicare şi publicitate
Sporirea cunoştinţelor publicului despre această specie şi probleme
specifice de conservare exemplificate prin aproape iminenta dispariţie şi
recuperare,cu condiţia ca acest fapt să nu compromită conservarea speciei sau să
nu afecteze securitatea sit-ului,
Furnizarea de plante în unele locaţii speciale pentru vizitarea de către
public şi interpretarea conservării.
Având acest model de reabilitare a speciei care a avut rezultate concrete in
tarile dezvoltate europene, ne putem ghida pentru conservarea durabila a
Cypripedium calceolus

Ameninţările la adresa orhideelor autohtone sunt:

• exploatarea iraţională a păşunilor şi a pădurilor

• dezvoltarea turismului de masă
• dezvoltarea construcţiilor de case de vacanţă în zonele subcarpatice
• dezvoltarea infrastructurii rutiere fără studii ecologice competente
• schimbările climatice globale
• depozitarea deşeurilor de către persoane ignorante în locuri ascunse care
sunt habitate endemice pentru orhidee
• comerţul ilegal cu buchete de flori sălbatice, făcut de persoane cu simţ
estetic dar fără educaţie ecologică. Comerţul stradal este făcut de
persoane care vor să supravieţuiască "exploatând natura", dar sunt şi alte
persoane care se duc acasă cu un buchet de orhidee într-o maşină de
teren.
 Printre acţiunile prioritare în acest domeniu se poate menţiona:
• înregistrarea şi evaluarea plantelor cultivate, colecţiilor de plante şi
microorganisme, certificarea şi asigurarea lor cu fondurile necesare;
• optimizarea capacităţilor instituţionale ale băncilor de gene de plante cultivate;
• conservarea speciilor în grădini botanice şi, asigurarea supravieţuirii,
multiplicării şi reintroducerii în ecosistemele naturale, în special, a celor rare şi
periclitate
Capitalul natural din România
România poate fi considerată în ansamblu ca o imensă grădină botanică
populată cu orhidee sălbatice. Botanistul de renume mondial Soo, denumit Paşa
al Orhideelor, este născut în Odorheiu Secuiesc şi sute de cercetători din
străinătate fac referire la orhideele pe care le putem găsi în România. Faţă de
acest interes doar Săngele Voinicului (Nigritella rubra, nigra) şi Papucul
Doamnei (Cypripeidum calceolus) sunt protejate prin lege. Protecţia lor a fost
vociferată in anii 1938 şi 1939

METODE DE CONSERVARE:

Conservarea ex situ a speciilor de plante reprezintă conservarea speciilor în

afara habitatelor naturale. În cazul în care germoplasma devine periclitata,
aceasta poate fi imediat asigurată prin realizarea colecțiilor ex situ. Prin bănci
de gene se înțelege material genetic conservat in câmp, în cadrul grădinilor
botanice, sub formă de stocuri de semințe, colecții in vitro de celule si țesuturi
menținute pe termen mediu si lung sau material biologic crioprezervat. Băncile
de gene cuprind exemplare conservate pentru utilizare curentă, multiplicare,
cercetare, distribuire, evaluare. Ideal, este ca menţinerea germoplasmei să fie în
cantitate suficientă astfel încât să satisfacă necesităţile ulterioare de utilizare.
Primele colecţii au fost realizate încă din anii `20 când au fost puse bazele
băncilor de gene pentru speciile de interes agricol în peste 50 de ţări (Plucknett
si colab., 1987). De atunci au fost iniţiate numeroase programe internaţionale
privind conservarea diversităţii genetice nu numai a speciilor de interes
agronomic, ci şi pentru flora spontană.
Colecţiile au fost definite ca fiind centre clasice de menţinere ex situ a
materialului vegetal (Fassil si Engels, 1997). Ca urmare a eforturilor globale de
conservare a resurselor genetice din ultimele 3 decenii, numărul colecţiilor de
germoplasmă a crescut considerabil. Acestea au fost menţinute în diferite
condiţii în funcţie de facilităţi, buget, politica națională şi internaţională.
Încă din 1960-1970 au fost realizate propuneri de dezvlotare a băncilor
de gene care să acopere agrosistemele şi centrele cu biodiversitate ridicată astfel
încât colecţiile de germoplasmă sunt rezultat al strategiilor de conservare ex
situ.
In ceea ce privește realizarea colecţiilor in vitro, în ultima perioadă de
timp sunt consemnate numeroase studii privind conservarea speciilor cu
propagare vegetativă, cu seminţe recalcitrante, specii rare şi periclitate, seminţe
ortodoxe şi imature.
Menţinerea în habitatele de origine, dar şi refacerea populaţiilor speciilor de
plante pe baza tehnicilor in vitro devine din ce în ce mai importantă datorita in
principal schimbărilor climatice accentuate din ultima perioada.
Obiectivele unui program de conservare ex situ ar fi:
Stabilirea unor protocoale de conservare in situ si ex situ în funcţie de
specie,

Optimizarea protocoalelor de conservare in vitro (referitor la etapele

procesului de micropropagare - sterilizarea materialului biologic ales, inițierea
culturilor aseptice, multiplicarea, reprezintă punctul de pornire în stabilirea şi
optimizarea metodelor de conservare in vitro)

Extinderea periodică a diversităţii genetice prin introducerea de material

din surse diferite.

Stabilirea unei baze de date a băncii de gene.

Conform lui Caldecott, J.O., 1996, etapele unui program de conservare ex situ
sunt reprezentate de:

I. Selectarea speciilor candidate

Majoritatea speciilor candidate pentru un astfel de program sunt specii
caracterizate prin populaţii mici, izolate, ce prezintă riscul pierderii rapide a
variaţiei genetice prin drift genetic. Screeningul ar trebui aplicat populaţiilor
care sunt suspectate a prezenta riscul consecinţelor proceselor genetice.
Metodele de screening genetic sunt bazate pe markeri biochimici sau moleculari
şi evaluarea caracterelor cantitative exprimate fenotipic de către indivizi în
populaţie. Diferitele strategii de recoltare a probelor utilizate în conservarea ex
situ depind în mare parte de cunoaşterea locaţiei, distribuţia şi diversitatea
genetică existentă.
II. Măsurile de conservare ex situ urmăresc stabilirea metodelor adecvate de
conservare în funcție de caracteristicile speciei. În cazul speciilor endemice si
periclitate din zona Retezat-Tara Hategului se vor testa următoarele:
A) Conservarea ex situ prin culturi in vitro
Aceasta, deşi prezintă riscul apariției variabilităţii somaclonale datorată
metodelor de regenerare folosite, dar şi a menținerii pe termen mediu şi lung a
culturilor, joacă un rol extrem de important în conservarea speciilor de plante
periclitate, acţionând împotriva dispariţiei speciilor sau populaţiilor în sălbăticie
şi reprezintă o sursă continuă de plante utilizate în programe de restaurare.
Succesul unei metode de conservare ex situ a variabilităţii genetice a speciilor
de plante depinde în mod strict de colectarea probelor in situ
Conservarea in vitro, ca tehnică modernă a conservării ex situ, implică tehnici
de culturi celulare utilizate pentru menţinerea şi păstrarea resurselor vegetale
cultivate şi crescute in vitro prin procese ce implică subcultivari succesive.

B) Conservarea ex situ prin criostocare

Aceasta reprezintă o alternativă pentru conservarea resurselor genetice
vegetale pe termen lung, întrucât în aceste condiții majoritatea proceselor
biochimice şi fiziologice sunt încetinite sau complet stopate.
Materialul genetic criostocat poate fi reutilizat atât în alte experimente,
cât şi în programele de repopulare.
Printre avantajele metodei de criostocare pot fi enumerate şi: păstrarea
nealterată, pe termen lung, a materialului biologic, fiind o sursă inepuizabilă de
țesuturi şi linii celulare genetic stabile, spre deosebire de colecțiile în câmp se
elimină riscul instalării eroziunii genetice, comparativ cu tehnicile de cultură in
vitro care sunt mai laborioase şi costisitoare, este una dintre cele mai eficiente
metode de securizare a resurselor genetice.
Pentru a asigura o mai mare diversitate genetică a populaţiilor speciilor
conservate este necesar ca recoltarea probelor să se realizeze din zone diferite,
din subpopulaţii diferite. De asemenea, este important ca probele sa fie analizate
separat, în funcţie de caracteristicile habitatului de origine, în vederea
conservării genetice a populaţiilor respective (Segarra-Moragues si colab.,
2005).
Managementul germoplasmei conservate în bănci de gene (în câmp,
seminţe sau in vitro) presupune anumite activităţi (de Vicente si colab., 2005):
1.de asigurare a identităţii indivizilor în vederea menţinerii integrităţii genetice,

2.de limitare a colecţiilor prin determinarea germoplasmei redundante,

3.de monitorizare a modificărilor genetice naturale sau apărute ca urmare a
intervenţiei omului, 4.de identificare a genelor importante.
Colecţiile in vitro pot fi clasificate astfel (IPGRI Handbooks for genebanks No.
6, 2003):
– Colecţii active (active collections) cuprind exemplare pentru utilizare curentă,
multiplicare, cercetare, distribuire, evaluare. Sunt în mod normal duplicate ale
colecţiilor de bază şi sunt menţinute în condiţii de conservare pe termen mediu
şi lung.

– Colecţiile de bază (base collections) reprezintă un set de exemplare

conservate pe termen lung, ce nu sunt utilizate pentru analize de rutină.

– Colecţii pentru securitate (security backup collection) cuprind exemplare

din colecţiile active depozitate în locaţii diferite faţă de colecţiile active şi cele
de bază.

– Colecţiile de arhivă (archive collections) – stoc de germoplasmă depozitată,

dar nu este conservată propriu-zis

Termenul “caracterizare” reprezintă descrierea unei calităţi sau caracter al

unui individ. Caracterizarea resurselor genetice se referă la procesele prin
care indivizii sunt identificaţi sau diferenţiaţi.
În terminologia băncilor de gene şi a managementului germoplasmei,
caracterizarea se referă la identificarea variaţiei ca rezultat al diferenţelor în
secvenţele de ADN sau în gene specifice.
Capacitatea de a identifica variabilitatea genetică este indispensabilă
pentru managementul efectiv şi utilizarea resurselor genetice. În vederea
realizării unor colecţii valoroase, este necesară conservarea speciilor de plante
cu moştenire genetică cât mai amplă, care să asigure o biodiversitate mai mare
(Cachiţă-Cosma, 2006).
Abilitatea de evidenţiere a variabilităţii genetice, este indispensabilă în
vederea conservării resurselor genetice. Pentru analiza variabilităţii genetice a
plantelor regenerate prin tehnicile conservării ex situ, au fost dezvoltate o serie
de tehnici, ce pot identifica variabilitatea genetică la nivel fenotipic, citologic,
biochimic, molecular (Harding, 1996).
Numeroşi autori au subliniat importanţa markerilor moleculari în
estimarea diversităţii genetice a speciilor de plante periclitate (Chase si colab.,
1996, Fritsch si Reiseberg, 1996). Tehnicile moleculare reprezintă instrumente
adecvate utilizate în studiul caracterizării şi managementul variabilităţii
genetice, ceea ce este extrem de important în programele de conservare ex situ.
Pentru realizarea unei bănci de gene pentru speciile de plante endemice
periclitate din zona Retezat- ar fi necesara o bază materială constând în
aparatura pentru criostocare, pretratamente pentru criostocare, dar şi o
infrastructură adecvată etapelor de micropropagare, menținere pe termen mediu
şi lung şi aclimatizare. Astfel pentru:

Faza de introducere in cultura si micropropagare

-sunt necesare spaţii pentru preparare medii, pentru spălare sticlărie, sterilizare
sticlărie şi mediii de cultură, cameră sterilă de inoculare (nișă cu flux laminar),
cameră de creștere şi aclimatizare care să asigure condiții diferite de
temperatură, umiditate şi iluminare etc.
Consumabile necesare: substanțe utilizate în sterilizarea materialului
biologic, reactivi necesari pentru prepararea mediilor, flacoane de diferite
mărimi pentru inițierea şi propagarea culturilor in vitro, instrumentar pentru
manipularea materialului steril etc.
Faza de menținere pe termen mediu si lung presupune existenţa unor incinte
precum:
1. camera de creștere care să asigure condiții de iluminare, temperatură şi
umiditate diferite, pentru menținerea culturilor in vitro pe termen mediu.
Aceasta se poate realiza prin diferite metode: scăderea temperaturii
suboptimale, utilizarea mediilor de cultură caracterizate prin reducerea sursei de
carbon, sărurilor minerale, folosirea osmolitilor etc
2. camera pentru criostocare dotată cu aparat pentru scăderea treptată a
temperaturii, containere pentru azot lichid pentru depozitarea pe termen lung
(criotuburi, suporturi pentru depozitare, tije de aluminiu necesare pentru
manipularea criotuburilor, alimentarea constantă cu azot lichid).
Având în vedere că menținerea pe termen lung prin criostocare necesită
realizarea unor pretratamente de deshidratare, vitrificare, incapsulare –
deshidratare sau răcire treptată a materialului biologic sunt necesare numeroase
substanțe cu rol de deshidratare si crioprotecţie (manitol, zaharoză, sorbitol,
glicerol, PEG, ABA, DMSO, alginat etc) în funcție de caracteristicile
materialului biologic.

Faza de reinițierea a culturilor in vitro in urma menținerii pe termen

mediu si lung reprezintă verificarea viabilității materialului conservat,
regenerarea şi aclimatizarea indivizilor obținuți în cultura in vitro. Consumabile
necesare: reactivii utilizați în prepararea mediilor, reactivi pentru testarea
viabilității celulare, suport pentru cultivarea in condiții ex vitro (vase de cultură,
soluției nutritive, tratamente pentru combaterea bolilor determinate de fungi,
bacterii, diverși paraziți).
Realizarea verificării stabilității genetice in mod periodic pe parcursul
perioadei de stocare
Aparatura pentru biologie moleculara si biochimie pentru verificarea a
stabilității genetice: PCR, aparat electroforeza, balanțe analitice, centrifugi, pH-
metre, băi de apă, sursă de curent pentru aparate de electroforeză,
spectrofotometru, soft pentru analiza gelurilor etc.
Consumabile: kituri de izolare a ADN, kit de amplificare PCR, agaroză,
primeri, markeri de greutate moleculară, etc.
De asemenea, un rol important in monitorizarea unei bănci de gene îl are şi
realizarea unei baze de date. Pentru aceasta este necesar un soft in vederea
creării şi gestionarii bazei de date cum ar fi Windows XP Professional,
Microsoft Office 2003 Professional Edition, Visual FoxPro 9.0, JavaScript,
VBA, ASP.
CONCLUZII:
În ultimele decenii am reuşit să distrugem mare parte din frumuseţile
naturale prin evoluţia civilizaţiei noastre, dar din fericire am realizat în ultima
secundă că trebuie să protejăm ceea ce a rămas şi tot din fericire ştiinţa a ajuns
în prezent într-o etapă în care ne oferă mijloacele necesare pentru a „remedia”
unele din pagubele pe care noi înşine le-am produs. Cypripedium calceolus este
o specie pe cale de dispariţie, dar în mod cert poate fi salvată. Deja au fost luate
primele măsuri pentru protejarea ei, prin trecerea acesteia pe lista roşie a
plantelor pe cale de dispariţie la nivel mondial şi păstrarea seminţelor în Banca
Mondială de Seminţe.
Cercetările de laborator au dat şi ele rezultate fiind evident faptul că
specia poate fi ajutată, şi la un moment dat poate să-şi ocupe locul pe care l-a
deţinut o dată în natură. Tot ce trebuie să facem acum, este să punem în aplicare
planurile stabilite pentru Papucul Doamnei şi să conştientizăm publicul să
respecte această bijuterie care îşi are habitatul în ţara noastră.
O soluţie foarte potrivită la noi, ar fi pornirea unei campanii de
conştientizare a populaţiei, şi eventual o stângere de fonduri pentru a sprijinii
cercetarea şi procesul de reintroducere a acestei specii deosebite.