Sunteți pe pagina 1din 488

GIORGIO

FALETTI
Dincolo de un destin
evident
rao internațional publishing company
Michelei și lui Carlo,
Care sunt acolo unde stau și eu.
I hope to God
you will noi ask me
to go to any other country
except my own.

Mă rog lui Dumnezeu


să nu-mi cereți
să mă duc în nicio altă țară
decât a mea.
Barboncito,
căpetenie navajo,
mai 1868
Pământul nu are amintiri.
Vântul se hrănește cu praf și scaieți rostogoliți și cu mândria
amprentelor șterse și a norilor împrăștiați. Acum că stirpea mea este
făcută din aceiași nori și cu aceiași pași a umblat, altceva nu mai
este de așteptat. Nu va mai fi Kokopelli, cântărețul din flaut dulce,
căzut istovit pe spate atunci când spiritul lui ne lasă pradă foametei
care ucide. Nu va mai fi Orge cel cu dinții încleștați de mânie, nici
Soyal cel cu trianglul amuțit în gură, nici Nangosohu cel care are în
față luceafărul de dimineață. Niciunul dintre aceste spirite uitate nu
se va mai întoarce pentru a ne înapoia orgoliul năruit, simțurile
potolite, bătălia pierdută pentru că nu a avut loc niciodată.
Nimeni.
Va fi cel care doarme născut de somnul și de teama care ne va
conduce pe drumeagul străvechi, războinicul temerar, unicul fiu al
acestui pământ care dintotdeauna nu are amintiri.
Și totuși, dintotdeauna, își amintește.
At tse yee daa
Începutul
1
Singurul sunet din oraș era șuieratul trenului.
Dintotdeauna, pe calea ferată care tăia în două Flagstaff cu
lovitura ei de iatagan, treceau de mai multe ori pe zi trenurile de
marfa de la Amtrack. Locomotivele se perindau prin gara de
cărămidă roșie în mersul lor prudent pe șine și, în chinul călătoriei,
păreau animale înfricoșate numai de drumul pe care îl au de făcut,
fără nicio grijă pentru ceea ce trăgeau după ele. Erau litanii lungi de
vagoane, care păreau venite de nicăieri și care păreau să se îndrepte
spre același loc, cu containerele lor decolorate pline ochi și acoperite
cu inscripții albe.
Uneori toate purtau marca China Shipping.
Inscripția aceea exotică întipărea în privire și în minte imaginea
unor locuri din altă parte, a unor oameni de dincolo de mare, care,
în orășelul acela din centrul Arizonei, soare roșu vara și ger alb de
zăpadă iarna, făceau parte din cunoștințele tuturor și din experiența
nimănui.
Până înțelegeai că era doar o iluzie și că trenurile deja se
îndepărtau înșirându-se ca mărgelele unui rozariu. Scrâșneau încete
și indolente către est, se pierdeau din vedere urmând o bucată din
vechea Route 66 și lăsând în urma lor, ca salut și avertisment, numai
acel șuierat ascuțit.
Lui Caleb Kelso i se părea că-l poate auzi și de acolo, în timp ce,
la nivelul regiunii Snowplay părăsea drumul Fort Valley pentru a o
coti la dreapta și a urma dâra uscată a Autostrăzii Gravei, drumul
îngust care urca piatră cu piatră către nord ca o rosătură a
pământului, până când devenea rana roșie și însângerată a Marelui
Canion. Fordul Bronco pe care îl conducea se adaptă în silă noului
traseu, cu un scârțâit de suspensii, cu un zgomot de articulații
medievale și de chei franceze din cutia de scule fixată pe podea între
cele două scaune. Lui Caleb îi era dragă acea camionetă veche, care
avea pe caroserie nenumărate pete de chit ce-i serveau să se
camufleze mai mult decât salopeta pe care o purta el.
Vrând nevrând, acela era singurul mijloc de locomoție pe care
putea să și-l permită având în vedere finanțele pe care le avea la
dispoziție. Era constrâns s-o cârpească singur, cum putea, pe
măsură ce câte o parte a caroseriei sau a motorului părăsea lumea
precară a mașinilor în circulație. Necesitate și virtute sudate între
ele, care călătoreau pe aceleași patru roți cu un număr de
înmatriculare din Arizona.
Lucrurile se duceau dracului și nu era chip să le oprești. Doar să
le schimbi, dacă avea careva posibilitatea.
Și el o avea, Dumnezeule, chiar o avea.
Spre deosebire de mulți alții, Caleb Kelso avea un proiect.
După părerea lui, acesta era singurul lucru care conta cu adevărat
în viață. Să ai un proiect, oricât de veleitar ar fi putut părea. Istoria
era plină de episoade de acest gen. Ceea ce multora li se păruse un
simplu vis de nebun vizionar, pentru cei puțini care crezuseră cu
adevărat se transformase într-un strigăt de victorie.
Era numai o chestiune de timp și, mai devreme sau mai târziu, și
el ar fi ajuns la rezultatul la care lucra de ani de zile. Ar fi șters într-o
clipă toată oboseala, toate nopțile albe și toți banii cheltuiți, dar mai
ales ironiile și luările în râs pe la spate. Odată, citise pe undeva că
măreția unui om se măsoară prin numărul proștilor care l-au vorbit
de rău. Atunci, cei care îl luau la mișto și-ar fi mâncat ficații garnisiți
cu același căcat pe care îl împroșcaseră asupra lui. Ar fi plouat cu
glorie și milioane de dolari, iar numele lui ar fi sfârșit la litera K din
toate enciclopediile lumii.
„Kelso, Caleb Jonas. Născut în Flagstaff, Arizona, pe 23 iulie
1960, bărbatul care a reușit să…”
Clătină din cap și întinse o mână ca să aprindă radioul, ca și cum
cu același gest și-ar fi putut deschide calea viitorului destin.
Singurul rezultat pe care îl obținu fu vocea celor de la Dixie Chicks
care îi cereau unui cowboy să le readucă acasă și să le iubească
pentru totdeauna. În acel moment al vieții, pentru Caleb ideea de
casă și dragoste era feroce și ascuțită precum cuțitul Bowie pe care îl
avea agățat la brâu.
Casa lui se prăbușea la propriu peste el, iar despre dragoste…
Avu o scurtă viziune a părului blond al lui Charyl care îi flutura ca
niște alge pe pântec, în timp ce îi făcea sex oral. „Charyl.”
Stinse valul de căldură din stomac și radioul, cu aceeași furie
spumoasă, și alungă cântecul, trimițându-l să plutească mut în
eterul din care îl evocase.
Își distrase pentru o clipă privirea de la drum și de la toate
viziunile care îl mărgineau cu sârma lor ghimpată. Lângă el, Silent
Joe, câinele său, stătea ghemuit pe scaunul pasagerului și privea pe
geam cu un aer indiferent.
Întinse o mână pentru a-i mângâia capul. Silent Joe se întoarse un
moment cu o privire bănuitoare, și apoi își roti iarăși capul în partea
cealaltă, ca și cum ar fi fost mult mai interesat de imaginea lui
reflectată în geam.
Lui Caleb îi plăcea câinele ăla. Avea caracter cu carul. Sau măcar
avea un caracter foarte asemănător cu al lui, mai mult sau mai puțin
manifestat. De aceea, îl lua lângă el în cabină și nu îl obliga să stea în
spate în remorcă, așa cum făceau toți ceilalți vânători, care se afișau
cu vehicule împodobite de capete de câini care se ițeau pe margini
și care aveau expresia unor condamnați la moarte într-o garnitură
de tren de cursă lungă. Pentru ca apoi să se risipească lătrând în
pădure ca niște demenți, atunci când stăpânii lor coborau din
mașini, își sprijineau de umăr puștile Remington sau Winchester și
începea vânătoarea.
Silent Joe nu lătra niciodată. Nu o făcuse nici măcar atunci când
era pui și țopăia peste tot, având pe el o cantitate de piele cu trei
măsuri mai mare decât a lui. Din acest motiv, la numele original,
Joe, i se adăugase în scurt timp epitetul de Silent, pe care el îl purta
cu indiferență legat la gât ca pe o decorație. Mergea apatic, cu alura
lui deșirată până la limita dezarticulării, așa încât, privindu-l cum
alerga, Caleb se gândise adesea că, în loc să-și coordoneze mișcările,
le lăsa mai mult la voia întâmplării. Dar era însoțitorul ideal pentru
vânătoarea cu arcul, aceea pe care Caleb o prefera mai mult decât
orice pe lume, o vânătoare făcută din pânde, nemișcare, liniște și
atenție sporită în privința vântului, pentru a nu fi adulmecați de
prăzi. Dacă stătea în bătaia vântului, un cerb reușea să simtă
mirosul unui om sau al unui câine de la o distanță de opt sute de
metri și putea să transforme în câteva minute distanța aceea în
doisprezece kilometri.
Nu putea spune că Silent Joe era într-adevăr câinele său, pentru
că acel animal părea să-și aparțină numai sieși. Dar, în fond, era
singurul prieten adevărat pe care putea conta, asta pentru
impresionarea tuturor bunicilor care brodau „Home, sweet home” pe
șervetele lor de in.
Ca și cum ar fi înțeles că se gândea la el cu drag, câinele se
întoarse să-l privească.
O zi grea, așa-i, See-Jay? Am impresia că astăzi ai fi preferat să
stai în casă și să pufăi pe covor, în loc să ieși cu noaptea-n cap.
Greșesc?
Ca pentru a pune în valoare afirmația șoferului său, câinele își
întoarse capul și scoase un căscat care îi dădu la iveală limba roz și
dinții albi și puternici.
— OK, am înțeles. Să vedem dacă găsim ceva care să poată face
acceptabil acest început de zi.
Caleb își coborî mâna să ia o bucată de carne uscată dintr-un
pachet de Country Jerky Strips pe care îl ținea în buzunarul
portierei. O întinse către botul câinelui. Silent Joe nu se repezi așa
cum ar fi făcut orice alt exponent al rasei canine, fie că ar fi fost de
rasă pură, fie corcit din întâmplare sau de pe urma căldurilor, așa
cum era al lui.
Își apropie botul de mâna întinsă și apucă delicat carnea între
dinți, pentru ca imediat după aceea să înceapă să o mestece cu
răbdarea unui degustător și cu recunoștința lui Brutus. Caleb se
gândise adesea, zâmbind, că, dacă Iuliu Cezar ar fi fost un câine, cel
care l-ar fi trădat ar fi fost Silent Joe. Tot ceea ce făcea dădea
impresia clară că este pentru propriul folos și consum, pentru pura
satisfacție a eului său de corcitură. Nu era chip să-l faci să accepte
hrana ca pe un premiu. Tot ceea ce i se dădea părea să fie pentru el
un act de datorie, o inevitabilă recunoaștere a faptului că exista.
În timp ce carnea dispărea în stomacul lui Silent Joe și se grăbea
să devină al nu știu câtelea mijloc pentru a-și marca teritoriul, Caleb
deschise geamul și lăsă să intre aerul curat. Toamna, deși nu-și
pusese încă amprenta pe copaci, era deja în aerul de sfârșit de
septembrie cu un ușor miros de zăpadă și de frunze putrede. În
timpul nopții dinainte, nori de ploaie coborâseră odată cu
întunericul de pe povârnișurile piscurilor din San Francisco, cu tot
cortegiul lor de tunete și fulgere, pentru a evoca amintirea din
copilărie a unor capete sub plapumă. Drumul din fața lui purta încă
urmele cenușii ale furtunii. Băltoacele păreau monede lucioase
așternute pe pământ, acoperite cu bucăți din cerul răsăritului. În
oglinda retrovizoare nu erau dâre de praf sau pietricele rostogolite
din precedentele lui incursiuni, atunci când urcase pe acel drum cu
aceeași mașină veche și cu aceeași intenție de a vâna.
Tăcut – omul și tăcut – câinele, însoțiți numai de zgomotul de
fond al motorului și de jelaniile caroseriei, își urmară drumul
mărginit de plopi tremurători și de trunchiuri groase de stejari de
plută până la o răspântie. Pe fundalul întunecat al pinilor, la lumina
farurilor amestecată cu zorile, dădură peste un indicator turistic. Un
pictor, care știa meserie, desenase un cowboy călare, urcat în șa într-
o poză elegantă, arătând cu mâna stângă șoseaua care își urma
drumul prin pădure către dreapta. Chipul surâzător și indicațiile de
dedesubt asigurau pe oricine ar fi trecut prin părțile acelea că luând-
® în direcția arătată, se putea ajunge la Cielo Alto Mountain Ranch.
Caleb urmă sfatul acela desenat, fără să încetinească, acceptând și
corectând din volan deraparea ușoară a direcției camionetei. Nici pe
departe surprins, Silent Joe își ținu echilibrul cumpănindu-se pe
scaun, ca și cum acel fel dezinvolt de a conduce ar fi fost practicat în
mod obișnuit de tovarășul lui de drum.
După mai puțin de o milă, drumul o cotea ușor spre stânga,
obligându-l o vreme pe Caleb să ruleze aproape de o palisadă făcută
din drugi de lemn, până când să ajungă la intrarea principală a
ranch-ului. Deasupra intrării se afla o placă negeluită de lemn
vopsită în alb și turcoaz, inscripționată cu caractere negre. După
tradiția locală, era agățată de o bârnă susținută pe doi stâlpi cu
bucăți de lanț. Caleb trecu de ea și se îndreptă fără ezitare către zona
de parcare din stânga, aceea rezervată personalului.
Cielo Alto Mountain Ranch fusese construit pe o bucată de teren
care inițial se întindea pe jumătate de milion de acri la poalele
muntelui Humphrey’s Peak, cel mai înalt din toată Arizona.
Reproducea credibil un sat de la vechea frontieră. Imediat deasupra
zonei de parcare, delimitată de un al doilea gard de lemn înalt cât să
ascundă privirii mașinile, erau o serie de cabane construite din lemn
care aveau o alură foarte spartană. Camerele erau dispuse în
semicerc în jurul unei suprafețe largi, unde oaspeții satului se
adunau pentru a face grătare în aer liber și pentru concertele
îndoielnice de muzică country ce erau oferite cu o anumită
frecvență.
Marele edificiu de bârne, care constituia Club House, împărțea
practic în două terenul.
Pe partea opusă celei pe care se afla Caleb, așezată pe un deal nu
prea înalt, la dreapta față de Club House, erau o serie de hogan,
tipicele locuințe cu boltă ale populațiilor navajo, construite din
chirpici și puse acolo numai în scop decorativ și evocator. Pe
întinderea dimprejur se aflau o serie de locuințe pentru clienții
ranch-ului. Erau clădiri mici și simple, înghesuite una într-alta și
înălțate în stilul arhitectonic mai mult sau mai puțin pur al
indienilor pueblo.
În fund, ascunse privirii de un alt gard, se aflau grajdurile,
depozitele și șoproanele cu trăsurile și carele Conestoga, și cu
diligențele Wells Fargo cu care erau purtați oaspeții satului în
timpul reconstituirilor aproximative care formau o parte dintre
atracțiile ranch-ului. Peste toate domnea un aer de falsă nostalgie,
sentimentul unui timp trecut de curând și nici măcar prea eroic, care
încerca cu tot dinadinsul să fie trecut drept istorie.
Caleb opri camioneta lângă o Mazda care avea caroseria stropită
cu pete de praf și ploaie. Coborî lăsând portiera deschisă pe partea
lui pentru a-i da voie lui Silent Joe să iasă. Câinele se mișca în largul
lui pe ceea ce trebuie să-i fi fost un teren cunoscut, și de îndată ce se
află în aer liber, se și îndreptă fără greș spre copacul lui preferat.
Ridică piciorul și începu să se pișe în liniște, privind către stăpân cu
ochii celui căruia i-ar plăcea să nu fie urmărit într-un asemenea
moment de intimitate.
Din spatele Fordului, Caleb scoase arcul de vânătoare marca PSE
Fire Flight, cam învechit, dar care, la vremea lui, fusese socotit de
arcașii din toată lumea de-a dreptul revoluționar. Era o armă de
vreo patruzeci de kilograme, foarte stabilă, dotată cu un sistem de
scripeți ce reduceau cu șaizeci la sută forța necesară pentru a depăși
momentul de tracțiune maximă. Și era în stare să țintuiască un om
de un copac străpungându-l dintr-o parte în alta și dând la iveală un
vârf de săgeată suficient de solid pentru a-ți agăța haina de el.
Luă de pe scaun și tolba plină cu săgeți de aluminiu cu vârfurile
întărite în patru muchii și controlă să fie acoperite de conul lor de
protecție din plastic. Nu avea nicio intenție să-și înfigă una în
coapsă sau prin altă parte, dacă din întâmplare ar fi alunecat și ar fi
căzut. Acelea erau accidente care îi amuzau pe toți prin părțile
acelea.
O dată, oferiseră ajutor unui vânător venit de aiurea, unul dintre
aceia care soseau în Hummerurile lor negre cromate și cu gecile lor
noi, strălucitoare, convinși că filmul Rambo 2 era biblia celor care
trag cu arcul. Când îl duseseră la urgență cu o săgeată înfiptă în dos,
medicii nu reușiseră să-și țină râsul în timp ce îl tratau.
Caleb nu voia să facă aceeași figură.
Doar Dumnezeu știa cât de puțină nevoie avea de noua și crunta
compătimire din partea lumii.
Tocmai își aranja rucsacul în spate când în urma lui auzi pași pe
pietriș. Se întoarse și se trezi în fața chipului surâzător al lui Bill
Freihart. Era un bărbat între două vârste, înalt și masiv, mare băutor
de bere și mare mâncător de carne. Burta lui, dar mai ales milioane
de vinișoare zdrobite pe obraji confirmau asta fără tăgadă. La ora
aceea nu-și pusese încă pălăria Stetson, ponchoul și centura lată cu
pistolul Colt Frontier agățat într-o parte, care de fapt era uniforma
lui atunci când stătea la ranch. Toți cei care lucrau acolo erau nevoiți
să meargă îmbrăcați ca niște caricaturi ale personajelor de la
frontieră. Nimeni nu era entuziasmat în mod special, dar așa era
serviciul, iar dacă era o treabă murdară, trebuia să o faci cu
zâmbetul pe buze.
Caleb nu se miră prea tare să-l găsească treaz pe Bill. Era
responsabilul cu activitatea complexului, care nu cuprindea numai
cina cu specific de tabără și spectacole, ci și excursii pe jos, călărie și
plimbări cu elicopterul în direcția Marelui Canion. Probabil
controlase deja caii la grajduri și se interesase de micul dejun care
era distribuit la Club Flouse, asigurându-se că totul era gata pentru
trezirea oaspeților care încă dormeau în camerele lor ce miroseau a
lemn.
Bill încetă să mai tulbure cu greutatea lui pietrișul de sub cizme și
se opri în dreptul Fordului Bronco.
— Este pe aici pe undeva un cerb care trebuie să-și pună
problema dacă reușește să ajungă la ora ceaiului?
Caleb clătină din cap, cu o expresie ce reteza orice posibilitate ca
gluma vânătorească să corespundă realității.
— Sigur că nu. Pentru a face bine lucrurile, la ora asta ar fi trebuit
să fiu demult la pândă.
Caleb îl arătă cu mâna pe Silent Joe, care între timp își terminase
nevoile fiziologice și îi ajunsese din urmă. Îi adulmeca pantalonii lui
Bill dând ușor din coadă, fapt care în cazul lui, putea fi comparat cu
o gudurare bucuroasă. Omul se aplecă să-l scarpine după ureche.
— Fac o scurtă plimbare mai mult pentru a-l dezmorți pe Silent
Joe. Dacă reușesc să văd un căprior, e deja un rezultat demn de luat
în seamă.
În timp ce termina de luat lucrurile din camionetă, Caleb arătă cu
capul grupul de cabane de dincolo de gard.
— Cum merge?
Bill ridică din umeri.
— Nici nu mai sunt locuri. Turiștii se dau în vânt să vină aici ca
să doarmă prost și să mănânce și mai prost. Dar știi cum e…
— Așa-i. Bătrânul Far West funcționează întotdeauna. Nimeni
niciodată nu s-a pierdut în speculații pe seama prostului gust al
lumii.
— Și tu? Cum merge campingul?
Caleb se prefăcu a-și căuta ceva în tolbă pentru a nu fi nevoit să
răspundă privindu-l în față pe prietenul său.
— Ca dracu’. Lumea are de acum nevoi pe care eu nu mai reușesc
să le satisfac. Sosesc cu marile lor rulote și acele enorme RV albe și
vor apă, curent electric și televiziune prin cablu și tot confortul de
pe pământ. Pare imposibil să le ceară tocmai cei din campinguri…
Bill își coborî ușor vocea și se refugie într-un ton confidențial.
— Și cu banii cum stai?
Caleb îl privi cu o urmă de zâmbet, care voia să exprime mirare și
care reuși să fie doar o grimasă amară.
— Bani? Vrei să spui chestiile alea verzi pe care cineva le
numește dolari? S-au terminat demult. A trebuit să-mi întrerup
munca din cauza unei vulgare lipse de fonduri.
— Mai devreme sau mai târziu lucrurile se vor schimba. Dar tu ai
putea totuși…
Caleb îl opri cu un gest al mâinii. Bill era un prieten de la care
accepta ajutoare și sfaturi, dar în clipa aceea nu voia o predică de
dimineață despre ceea ce ar fi trebuit sau nu să facă. Era o discuție
pe care deja o avuseseră de mai multe ori, în diferite locuri, și Caleb
bănuia că încrederea prietenului său față de proiectul la care lucra
nu era cu mult superioară aceleia pe care o aveau defăimătorii lui.
— Tot ceea ce pot face este să nu renunț. Și când voi reuși, vei fi
primul care se va mira. Îți amintești de Steven Hausler?
Resemnat, Bill se mulțumi cu un răspuns pe care îl dăduse de
multe alte ori.
— Da, îmi amintesc foarte bine de el.
Steven Hausler fusese ani de zile un profesor de chimie fără
ocupație, care se adaptase tuturor muncilor posibile și imaginabile
pentru a se descurca. Nu-și putea permite o mașină și toți erau
obișnuiți să-l vadă trecând prin Falgstaff pedalând pe o bicicletă
veche cu ghidon de curse, cu doi clești de rufe prinși la manșetele
pantalonilor, pentru ca aceștia să nu sfârșească în lanțul bicicletei.
Știau toți că la mezaninul casei sale avea un mic laborator, unde
lucra atunci când avea o clipă liberă și câțiva dolari de învestit. Într-
o zi, intrase în Hunter Trade Post, magazinul de articole pentru
vânătoare și pescuit de pe Columbus. Ceruse și obținuse cu
împrumut de la Daniel Bourdet, proprietarul, o mică sumă de bani.
Cu suma aceea brevetase o proteină care devenise obiect de larg
consum al principalelor industrii farmaceutice și pentru care
percepea procente princiare. Atunci când Steven Hausler își
cumpărase primul Porsche, pusese să-i fie poleită cu aur vechea
bicicletă care acum făcea parte din mobilierul casei lui din Florida.
Caleb întrerupse conversația înălțându-și capul spre prima geană
de lumină ce se ridica de la răsărit, dincolo de vârfurile muntelui.
— Hai, e mai bine să plec dacă vreau să fac ceva. O zi bună, Bill.
Salutul acela grăbit avea aerul unei evadări.
Bill Freihart, în picioare, lângă botul unei camionete vechi pentru
care o mână de vopsea ar fi fost precum apariția lui Mesia, rămase
să-l privească pe prietenul său care se îndepărta, cu expresia
resemnată a aceluia care privește un bolnav incurabil.
— O zi bună și ție. Fii cu ochii pe busolă.
Caleb făcu un gest de confirmare cu capul și intră în pădure, în
urma lui Silent Joe. La mică distanță de rariștea în care erau parcate
mașinile, pe trunchiul unui plop, era o inscripție veche. Cu o mână
fermă, un anume Cliff neidentificat încredințase eternității
dragostea lui pentru Jane, scrijelind pe coaja de copac numele lor
înconjurate de o inimă. De fiecare dată când trecea pe acolo, Caleb
nu putea să nu își imagineze chipul lui Cliff. În ziua aceea hotărî că
era un contabil din Albuquerque, cu perucă și cravată cu nod fals,
care demult descoperise că Jane a lui era în realitate o parașută care
și-o trăgea cu altcineva.
„Ca și Charyl…”
Aproape fără să-și dea seama, lungi pasul, amăgindu-se că și-ar
putea lăsa amărâtele lui de gânduri bătute în cuie pe acel trunchi,
împreună cu inscripția aia.
Merseră mai departe în tăcere, om și câine, prin mirosul jilav de
la poalele pădurii, urmând licărul primelor raze de soare care se
prefirau printre ramuri, surprinși de fiecare dată de lumina și de
spațiul micilor rariști ce li se deschideau în drum pe neașteptate.
Caleb îndrăgea peisajul acela. La câteva zeci de kilometri de
acolo, peisajul se schimba complet, se iveau salvia sălbatică și
jnepenii, care se răreau apoi puțin câte puțin până când se
transformau în deșertul minunilor, cu culorile lui afumate și
vegetația lui sporadică.
Dar Caleb se afla într-un paradis de umori, mirosuri, parfum de
pini și susur de apă.
Cam după o oră de mers, se hotărî să facă un popas. Se așeză pe
partea neacoperită de mușchi a unei pietre, își sprijini arcul și tolba
de trunchiul unui pin și scoase bidonul din rucsac. Silent Joe își
potolise setea într-un pârâiaș prin vadul căruia de abia trecuseră.
După ce bău, luă pachetul de tutun și foițele și începu să-și
răsucească o țigară. Nu-și făcu probleme că mirosul de fum ar fi
putut atrage atenția unei eventuale prăzi. Vântul bătea din direcția
bună și știa că își putea permite acea concesie făcută viciului. Puțin
mai devreme, într-o poiană plină de băltoace, găsiseră urme și
excremente de cerb, calde încă. Silent Joe le mirosise și apoi își
ridicase botul către Caleb cu aerul satisfăcut al unui cunoscător. O
luase hotărât pe o potecă și omul îl urmase.
Caleb învățase demult să cunoască reacțiile acelui animal ciudat
pe care numai în fața altor persoane și în absența lui își permitea să-
l definească drept „câinele meu”. Era sigur că Silent Joe știa ce
căutau și, printr-un fel de acord tacit, ’ îi lăsa lui inițiativa.
În timp ce termina de fumat, o veveriță fără frică fugi pe o cracă
și se îți să observe intrușii. Apoi se retrase, mulțumită de
recunoașterea făcută sau împinsă de convingerea că nu ar fi obținut
hrană.
Caleb aruncă țigara pe pământ, strivind-o cu grijă sub tălpile
ghetelor de vânătoare, înalte până peste gleznă, din gore-tex.
Mirosul de fum se pierdu în aer și rămaseră doar parfumul și
liniștea, și acele câteva zgomote de animale care în realitate făceau și
ele parte din liniște.
Silent Joe îl privea nerăbdător, așezat drept pe poteca pierzându-
se în lumina slabă ce-i venea din față, mișcându-și pe rând capul
spre el și spre direcția pe care intenționa să-și continue drumul.
Caleb se ridică, își puse iarăși rucsacul și tolba în spate și luă în
mână arcul.
Ca și mai înainte, avu încredere și urmă intențiile câinelui,
lăsându-l să îl conducă.
Mergeau cam de un sfert de ceas când îi ajunse la nări un miros
de lemn ars. Rămase uimit și privi perplex în jurul lui pentru câteva
clipe. I se părea prea puțin probabilă o combustie spontană, având
în vedere anotimpul, dar mai ales ploaia din noaptea precedentă.
Tot astfel excluse tabăra vreunui vânător, doar dacă n-o fi fost vreun
idiot iresponsabil. Era interzis să aprinzi focul în pădure, dintr-o
serie de motive ușor de înțeles.
Prin părțile acelea, pădurea era un mod de subzistență turistic,
pentru a nu mai vorbi de indienii navajo care considerau
Humphrey’s Peak un munte sacru. Orice încălcare a legii în acest
sens putea duce la consecințe neplăcute, cum ar fi amenzi pipărate
și, în unele cazuri, chiar arestul.
Caleb îl chemă pe Silent Joe, care îl urmă fără tragere de inimă,
luând acea abatere din drum ca pe o pierdere de timp inutilă.
Depășiră cu greu o movilă de trunchiuri ce putrezeau, pe jumătate
acoperite de pământ, și puțin după aceea ieșiră într-o rariște care se
întindea pe coasta muntelui. Solul era stâncos și lăsa puțin spațiu
vegetației. Caleb înțelese imediat de unde venea mirosul de fum pe
care tocmai îl simțise.
Sus, în stânga lor, un pin nu prea mare era doborât la pământ,
despicat în două pe lung, cu trunchiul înnegrit și cu rădăcinile
aproape cu totul ieșite la suprafață. Puțin mai sus, cam cu zece metri
mai la dreapta față de poziția trunchiului, era o gaură în teren, care,
din punctul lui de observație, părea intrarea într-o peșteră.
Caleb cunoștea bine acele zone și știa foarte bine că nici pe hărțile
topografice și nici în amintirea cuiva nu era marcată nicio peșteră.
Presupuse că în timpul furtunii din noaptea trecută un fulger lovise
copacul și îl smulsese cu violență din pământ. Alunecarea de teren
care urmase dăduse la iveală ceva care până acum rămăsese ascuns
de o îngrămădire de pietroaie.
„Iată puterea fulgerelor…”
Caleb nu putu să nu se înfierbânte. Avea în fața ochilor un fel de
semn divin, un stimulent pentru a-și continua cercetarea a ceea ce
urmărea de multă vreme. Dar nu numai. Dacă, din întâmplare,
aceea era o peșteră de tipul celei din Kartchner, ar fi putut fi norocul
lui. Cei doi tineri studenți în speologie care descoperiseră acel
miracol al naturii în apropierea Tucsonului intraseră în istorie.
Iar, datorită acestui lucru, după cum adesea se întâmplă,
intraseră și pe la casierie.
Caleb se urni pentru a ajunge la deschiderea din stâncă. Silent Joe
i-o luă înainte repede, fără preaviz, ca și cum ar fi vrut să-și atribuie
dreptul primei ființe vii care intra în acea peșteră. Surd la orice
chemare, după un traseu rapid, bizar și agil, sărind de pe un
bolovan pe altul, dispăru dincolo de intrare, înghițit de întuneric.
Caleb o luă la picior, împiedicându-se și aruncând printre dinți o
înjurătură. Dacă între timp un urs, o puma sau un șarpe veninos ar
fi luat în stăpânire peștera, lui Silent Joe i-ar fi fost greu să accepte
intruziunea noului chiriaș.
Ajunsese la trunchiul pe jumătate carbonizat căzut pe piatră și
încerca să-l sară, atunci când botul lui Silent Joe se ivi din peșteră.
Caleb văzu că ținea ceva între dinți. De la distanța aceea i se păru o
bucată de lemn, poate o ramură. Cu mersul lui de clovn, veni
clătinându-se către el și-i puse la picioare ceea ce ținea în bot. Se
ghemui pe labele de dinapoi și rămase în așteptare, indiferent ca
întotdeauna, lăsându-i însă omului sarcina să evalueze din plin
valoarea acestei noi descoperiri.
Comportamentul câinelui era ciudat. Nici măcar o singură dată
înainte nu mai făcuse vreun aport. Orice încercare fusese invariabil
nereușită. De fiecare dată când Caleb îi aruncase ceva, Silent Joe își
ridicase capul spre el cu un aer de superioritate, aproape jignit, ca și
cum s-ar fi considerat o ființă mult prea inteligentă pentru un joc
atât de tâmpit.
Caleb se lăsă pe vine pentru a vedea ce găsise Silent Joe. O clipă
rămase înmărmurit, apoi din reflex privirea lui se îndreptă spre
gaura întunecată dintre pietre și copaci.
Imediat după aceea, aproape împotriva voinței lui, se sili să-și
readucă privirea pe ceea ce câinele lăsase pe piatră și pe acele de pin
suflate de vânt. Nu era o rămurică și nici măcar un rest al vreunui
animal sălbatic. Caleb Kelso cunoștea mult prea bine anatomia
animalelor care populau Coconino Național Forest pentru a avea
îndoieli.
Întins pe pământul umed din fața picioarelor lui, cenușiu și
mumificat cu grija pe care numai timpul știe să o aibă, era un os de
om.
2

Un șoim zbura sus pe cer deasupra Flagstaffului, fiu al


pământului și al albastrului. Caleb se opri și rămase să-l privească o
clipă, până ce acesta coti către apus și deveni un punct îndepărtat.
La un moment dat, nemiloasa penumbră a după-amiezii îl șterse
din priviri. Pentru prima oară în viața lui, privind unduirea unei
păsări, nu-i invidia dibăcia, eleganța, libertatea, pe care orice batere
de aripă o declara lumii statice, imobile de dedesubt. Caleb respecta
magia maiestuoasă a zborului și de aceea nu vânase în viața lui o
pasăre. Acum, într-un fel, se simțea ridicat la înălțimea acelui șoim,
se simțea liber.
Își reluă drumul cu un surâs.
Rucsacul cântărea destul, dar era o greutate pe care Caleb
aproape că nu o simțea. În acele condiții, ar fi putut și ar fi vrut să
suporte unul de zece ori mai greu, care să-i înfunde bocancii în
pământ până la jumătatea gleznei. Ar fi fost în stare să meargă până
la capătul pământului fără a simți deloc greutatea a ceea ce ducea în
spate. Ba mai mult, era convins că fură acea povară ar fi plutit în
aer, într-atât se simțea de surescitat, de ușor și de fericit. Silent Joe
mergea cu câțiva pași înainte, cu alura lui din desene animate,
oprindu-se din când în când pentru a-și întoarce capul să-l
privească, ca și cum ar fi avut nevoie să se încredințeze tot timpul că
este urmat. Caleb se întrebă dacă animalul intuise sau nu starea
tovarășului său de vânătoare. Cu siguranță adulmecase și
recunoscuse drumul către casă și, după toate probabilitățile, în
imaginația lui canină erau în clipa aceea apă proaspătă și un blid
mare plin de hrană.
Ieșiră din rariște la mai puțin de un kilometru de copacii care
delimitau latura de nord a proprietății sale. Din punctul acela,
privirea putea să îmbrățișeze întregul patrimoniu al lui Caleb. Se
întrevedea șoseaua netedă, dar nepavată care urca din Autostrada
89 și care ducea spre casă și la ceea ce erau de acum vestigiile
taberei The Oak. În fața construcției principale, un edificiu de lemn
cu două etaje a cărei disperată nevoie de a fi restaurat se putea
percepe și de acolo, ușor către dreapta se înălța stejarul secular, care
dădea numele proprietății și activități ei comerciale blestemate.
Dincolo de copac și mai la dreapta, se vedeau petele de vegetație în
mijlocul cărora erau dispuse amplasamentele de staționare pentru
rulote și campere, cu racordurile pentru apă și curent electric. Pe
stânga, o îngrăditură pentru cai dezolant de goală prevăzută cu un
mic grajd și, puțin mai încolo, o construcție solidă din bârne, cu
ferestre înguste și închise cu grilaje.
Caleb rămase o clipă să facă bilanțul a tot ce-i mai rămăsese.
Numai cu o zi înainte cântărise eventualitatea de a pune în vânzare
The Oak. Acum, când rucsacul îl liniștea cu greutatea lui și soarele
strălucea, și cerul era albastru așa cum numai cerul Arizonei știe să
fie, nici măcar nu se mai punea problema vânzării.
Își potrivi bine chingile pe piept și începu coborârea către casă.
După descoperirea peșterii și a conținutului ei, hotărâse să-și lase
mașina la Cielo Alto, s-o taie către est și să se întoarcă pe jos. Erau
destule ore de mers, dar preferase să evite orice comentariu posibil
despre o reîntoarcere atât de grabnică față de ceea ce își propusese.
Pentru a nu mai vorbi despre ce s-ar fi întâmplat dacă cineva și-ar fi
dat seama de ceea ce transporta. În legătură cu camioneta
abandonată la ranch, nu era nicio problemă, nimeni nu și-ar fi făcut
griji și nu s-ar fi mirat prea mult. De multe ori se mai întâmplase ca,
urmărind un cerb sau un elan, să se afle atât de departe de punctul
de plecare, încât să prefere întoarcerea pe jos, urcând apoi în
dimineața următoare să-și recupereze Fordul Bronco.
În timp ce intra în curtea din spatele casei, în piațeta acoperită de
pietriș, sosi un Mercedes uriaș cu o caroserie care părea făcută din
aluminiu și care purta însemnele de la El Paso RV Rentals. Caleb își
înfrână dorința de a scuipa pe pământ. Cu ceea ce cheltuiau turiștii
într-o săptămână pentru a închiria mausolee ca acelea, el trăia de
obicei o lună. Oameni de oraș, cărora le ajungea să-și pună pe cap o
pălărie cu boruri largi și o pereche de cizme în picioare pentru a se
simți urmașii unei lumi care nu mai exista.
Nimeni, niciodată nu s-a pierdut în speculații pe seama prostului gust
al lumii…
Cu doar o dimineață în urmă, Caleb s-ar fi dus în întâmpinarea
nou-veniților cu cel mai frumos zâmbet al său, gata să întindă
covoare roșii și să sune din trompete pentru a-i primi. Și gata de
orice alt compromis pentru a-i face să rămână.
Astăzi nu.
Astăzi, datorită nu se știe cărui zeu, totul era altfel…
Camperul se opri în dreptul său. Frânarea ridică un nor mic de
praf care își continuă indiferent cursa, purtat de vânt. Șoferul coborî
și privi cu ochi întrebători acea specie de Robin Hood prost
îmbrăcat care purta o salopetă de camuflaj și era înarmat cu arc și cu
săgeți. În timp ce se apropia de el, Caleb avu senzația clară că tipul
acela se aștepta să-l simtă duhnind.
— Aici este campingul The Oak?
O pală de vânt trecu și marele stejar pe care Caleb îl avea în spate
răspunse în locul lui foșnind din coroana de frunze. Îl privi cu un
aer foarte primitor pe omul care stătea în picioare în fața lui.
— Da, tinere. Ce pot face pentru dumneavoastră?
— Căutăm un loc unde să petrecem câteva nopți în timp ce dăm
o raită prin împrejurimi. Aveți televiziune prin cablu?
Între timp, cea care trebuia să fie soția, o brunetă bine făcută și cu
un nas care se vedea de la o poștă că era remodelat, coborâse la
rândul ei și aruncase o privire în jur. Judecând după expresia feței,
examinarea nu părea să o fi satisfăcut. Se apropie de soț, cu aerul
scârbit cu care vorbea probabil cu femeia care venea pentru
curățenie.
— Ce tot spui acolo, Norman, ai văzut în ce stare e locul ăsta?
După mine, aici nici măcar nu știu ce-i aia televiziune prin cablu.
Caleb răspunse cu un glas care nu-și schimbase mult tonul de la
început.
— De fapt nu, dar știm un locșor foarte bun unde vă puteți duce
să v-o trageți în cur. Și, în acest timp, vă filmează și cu televiziunea
prin cablu.
Omul avu o licărire de reacție în privire, dar văzu mâna lui Caleb
coborând aproape ca din întâmplare către marele cuțit Bowie pe
care îl purta la centură. Soția se apropie și, apărată de corpul
soțului, îi puse o mână pe braț.
— Vino, să plecăm, Norman. Chiar cred că am greșit locul.
Caleb se gândi zâmbind în sinea lui că vocea ei plină de
insinuare, dar pe ton ușor ridicat, ar fi fost îndeajuns ca să dea
alarma în Fort Apache. Norman înghiți un ghem de salivă și-și trecu
protector un braț pe după umerii soției. Încercă să dea cuvintelor
toată hotărârea pe care în acel moment reușise s-o recupereze din
neliniștea lui.
— Cred și eu.
— Atunci este singurul lucru în care credem toți trei.
Coborârea privirii lui Caleb ținea loc de „drum bun” și de salut în
același timp. Cei doi se retraseră fără a-i întoarce spatele, ca și cum
s-ar fi temut că vor simți o săgeată în spate. Caleb rămase în picioare
în soare privindu-i în timp ce se urcau în Camper cu un calm cam
tras de păr pentru a fi autentic, închizând portierele ca și cum ar fi
fost grilajele blindate de la Fort Knox. Omul de la volan porni
motorul și demară cu o viteză care lăsă în urma lui pietriș răscolit,
gaz de eșapament, dispreț și ușurare.
Caleb se întoarse către câine. Silent Joe rămăsese în tot acest timp
culcat la pământ, observând scena cu aer indiferent, curios pentru
un câine, dar neutru privind treburile omenești.
— Distractiv, nu-i așa See-Jay? Să se ducă la dracu’ ei și toți cei
care fac camping pe lumea asta. Acum nu mai avem nevoie de toți
nătărăii.
Se urcă pe pridvorul de lemn din fața casei și-și agăță arcul și
tolba cu săgeți de stâlpul care sprijinea streașină. Cu toate că trebuia
să se îndepărteze câțiva pași, nu avu forța să lase rucsacul
nesupravegheat. Îl ținu în spate în timp ce ajungea la împrejmuirea
din umbra stejarului delimitată de o plasă metalică, acolo unde se
afla casa lui Silent Joe. Caleb se gândise întotdeauna, luând în
considerație natura câinelui său, că definiția de cușcă ar fi fost foarte
umilitoare.
Silent Joe se luă după el cu răbdarea cu care clientul îl urmează
într-un restaurant pe șeful de sală care îl însoțește către masă.
Așteptă fără manifestări călduroase de grabă ca stăpânul lui să
deschidă un sac de Wild Dog Friskies și să-i pună o porție
generoasă în blid. Atunci când Caleb termină și se dădu la o parte,
își băgă botul în recipient și își începu masa, însoțind-o cu un cor de
scrâșnete de maxilare și biscuiți ronțăiți.
— Ține, bătrâne. Dacă vrei, de mâine avem fripturi și șampanie și
pentru tine.
Fără a se opri din mâncat, câinele ridică o clipă privirea către el
arătându-și albul ochilor. Expresia lui neîncrezătoare, tradusă în
termeni umani, era a celui care nu dă vrabia din mână pe cioara de
pe gard.
— Nu crezi? O să-ți schimbi părerea, îmblănitule! Acum suntem
cu toții bogați. Toți. Până și puricii tăi.
Lăsă câinele la hrana lui și se întoarse către casă. Luă arcul și
tolba, și apoi urcă cele trei trepte care duceau la intrare. Lemnul
scârțâi un fel de binețe îngrijorate sub greutatea lui. Caleb deschise
ușa pe care nu o încuia niciodată cu cheia. Sărăcia lui cronică
devenise un fapt atât de obișnuit, încât niciun hoț nu ar fi visat să
fure ceva tocmai din casa lui.
O dată trecut pragul, intră imediat în micul antreu în care se afla
baza scării ce ducea la etajul superior. Parcurse micul coridor lăsând
în urma lui rampa scărilor și coti la stânga, pentru a ajunge în
bucătăria care dădea în spatele casei. Atunci când intră, reuși să nu
se lase impresionat de spectacolul dezolant care îi apăru în fața
ochilor. Zugrăveala pereților era scorojită și pătată de timp, iar
mobilele de lemn nu arătau mai bine. Frigiderul aparținea unei
generații pentru care congelatorul era total necunoscut, iar aragazul
era atât de vechi, încât nimeni nu s-ar fi mirat dacă ar fi găsit-o în
fața lui pe soția generalului Custer cu șorț și un polonic în mână.
Chiuveta era plină de vase murdare și, la fel, blatul de lângă ea, plin
ochi de cratițe și cutiuțe, era martorul unor mese grăbite consumate
în singurătate.
Lăsă pe jos arcul și tolba, puse pe masă rucsacul și, în sfârșit, îl
deschise cu o mână nu prea sigură. Scoase cu greutate o boccea
mare făcută dintr-o pătură indiană, atât de jegoasă și de jerpelită,
încât abia se mai vedeau culorile originale. Se chinuise mult să facă
acel pachet rudimentar, pentru că țesătura era veche, mâncată de
umiditate și aproape destrămată.
Scoase încet acea grămadă diformă și dădu la iveală obiectul
dinăuntru. Luă de pe masă rucsacul pentru a face din descoperirea
lui singura protagonistă a blatului de lemn. Se așeză cu o încetineală
rituală pe un scaun, dinaintea ei. Ca în cele mai bune tradiții ale
locurilor comune, o rază a apusului de soare intră pe fereastră și
smulse un nou reflex de pe aurul vechi și de acum opacizat de
vreme. Caleb zâmbi cu același reflex și cu greu se abținu să nu urle
de bucurie.
Încă nu-i venea să creadă că dăduse norocul peste el.
Doamne sfinte, cât ar fi putut să valoreze chestia asta?
O sută de mii? Două sute cincizeci de mii de dolari?
Socotind greutatea, numai dacă ar fi topit-o s-ar fi putut scoate o
căruță de bani. Dar, ceea ce îl exalta pe Caleb nu era numai simpla
valoare a aurului din care era făcută. Luându-te după inscripții,
trebuia să fie ceva foarte vechi. Erau semne ce păreau hieroglife.
Caleb nu înțelegea prea mult, dar puteau fi maya. Sau poate aztece
ori incașe. Sau orice dracului ar fi fost, doar bani să valoreze. În acel
haos binecuvântat, o estimare de jumătate de milion de dolari nu
putea să fie hazardată. Caleb sări de pe scaun ca și cum ar fi devenit
dintr-odată fierbinte.
Doamne sfinte, jumătate de milion de dolari!
Cu suma aceea putea să-și continue cercetările și chiar și
Charyl…
Se apropie de telefon, ridică receptorul și se rugă să nu i se fi
suspendat postul telefonic. Nu plătea facturile din timpuri
imemoriale și se aștepta să i se taie linia dintr-un moment în altul.
Luă tonul ca pe un semn bun al destinului. Formă un număr și
rămase în așteptare, cu inima spărgându-i pieptul la gândul că ar fi
putut auzi vocea femeii pe care o iubea.
În timp ce la celălalt capăt al firului sunetele invadau
apartamentul pe care îl cunoștea atât de bine, Caleb își aminti pe
neașteptate seara primei lor întâlniri.
O cunoscuse pe Charyl cu mai mult de un an în urmă, când
coborâse în Phoenix pentru un concert cu Skulker Skunks. Însoțise
trupa country a prietenilor lui care mergeau să cânte la Asi Es la
Vida, un restaurant mexican cu muzică live, ce se afla la periferia
orașului. După proba de microfon de după-amiază, mâncase și
răsese cu băieții, și atunci când ei se urcaseră pe estradă, rămăsese
așezat la masă, sorbind o bere Bud și supraveghind localul care se
umplea încet, încet.
Skunks erau destul de cunoscuți prin părțile acelea și în scurt
timp se făcuse destul balamuc. În zăpăceala generală, Caleb ochise o
fată blondă care era îmbrăcată cu o pereche de blugi și cu un tricou
roșu și purta o pălărie neagră de cowboy. Era cu spatele la el,
indiferentă la muzică, cu capul plecat ca și cum ar fi examinat cu
atenție lichidul din paharul pe care îl ținea în mâini. Atunci când
ridicase capul, Caleb reușise să-i vadă chipul reflectat în oglindă și
rămăsese trăsnit. După toate probabilitățile, era mai aproape de
treizeci decât de douăzeci de ani, dar, cu toată reproducerea
aproximativă a oglinzii barului, avea o figură de adolescentă care
inspira în același timp senzualitate și nevinovăție. Aproape că
simțise fixitatea privirii lui Caleb asupra ei și se întorsese, iar
privirile li se încrucișaseră.
Caleb se pierduse pentru o clipă în acei ochi albaștri. Apoi,
contrar comportamentului său obișnuit în situații similare, își luase
berea și se ridicase pentru a se duce spre ea.
Atunci când se așezase pe taburetul de alături, fata își ridicase
leneș capul pentru a-l privi. Imediat după aceea, continuase să-și
fixeze cu atenție paharul.
Caleb se prezentase cu o voce mai emoționată decât ar fi vrut.
— Bună. Sunt Caleb.
Fata îi vorbise pe un ton inexpresiv, care dezvăluia numai un
ușor accent de plictiseală.
— Bună. Eu sunt Charyl. Două sute de dolari.
— Ce?
Charyl își rotise taburetul și-și îndreptase trupul în direcția lui.
Caleb nu reușise să-și oprească privirea ce coborâse să examineze
sânii tari și sfârcurile care întindeau țesătura subțire a tricoului.
Charyl zâmbise, dar el nu-și dăduse seama.
— Sigur nu vrei să-mi spui că te-ai așezat aici pentru că ai
descoperit brusc că sunt femeia vieții tale și mama ideală pentru
copiii tăi? Dacă vrei să-mi vezi dormitorul, sunt două sute de dolari.
Patru sute dacă vrei să vezi soarele răsărind de la fereastra mea.
Caleb se simțise stânjenit și-și luase privirea de la ea. Ochii lui
Charyl îl urmăriseră în oglindă.
— Ce este, Caleb? Ți-ai pierdut cuvintele sau ți-ai pierdut
portofelul?
Era pentru prima oară în viața lui când vorbea cu o târfă, cu atât
mai mult cu înfățișarea lui Charyl. Și era descumpănit de atracția
nefirească pe care femeia aceea așezată lângă el pe taburet o exercita
asupra lui.
Blestemase destinul. Patru sute de dolari era exact suma pe care o
avea în portofel. Luase banii cu el pentru că în ziua următoare
trebuia să se ducă la E1E1 Equipment, un magazin de electrice și
electronice, unde comandase materiale care îi trebuiau pentru
cercetările lui.
De data aceasta, fusese rândul lui să se uite o clipă la sticla de
bere pe care o ținea pe tejghea.
Puțin după aceea, având senzația lămurită că făcea o tâmpenie,
se întorsese către Charyl cu un zâmbet care căuta cu disperare să fie
dezinvolt.
— Oferta cuprinde și o cafea dimineața?
— Sigur. Dacă vrei, și omleta.
Caleb încuviințase cu o înclinare a capului.
— OK. S-a făcut. Acum am spus ceea ce trebuia să spun eu. De
acum încolo, tu conduci caruselul.
Fără a vorbi, Charyl confirmase contractul ridicându-se și
îndreptându-se către ușa localului. Caleb o urmase, parcurgând în
spatele ei acel traseu împânzit de bune intenții, care duce drept
către porțile iadului.
Din dimineața în care se trezise în patul acela mare din
apartamentul ei din Scottsdale, nu mai avusese liniște. Nu mai avea
în buzunar nici măcar un dolar și se întorsese în Flagstaff cu
autostopul, fără a reuși să-și șteargă din minte noaptea care de abia
trecuse cu corpul lui Charyl la dispoziție. După care viața lui
devenise o așteptare înfocată, jalonată de imaginea lui Charyl în
brațele altor bărbați. Ori de câte ori reușea să pună deoparte banii
necesari, împrumuta Toyota lui Bill Freihart și cobora la ea în oraș,
jurându-și de fiecare dată că era ultima oară și blestemându-se în
același timp pentru că știa că nu și-ar fi ținut jurământul.
Pe măsură ce relația lor continua, Charyl începuse să nu-l mai
trateze ca pe un client obișnuit. Făceau dragoste ca doi iubiți, fără
inhibări și fără limite de candoare înainte și după. Ea acceptase până
și să facă dragoste cu Caleb fără prezervativ, dar când, după o serie
de întâlniri, el îi mărturisise că o iubește, ea se posomorâse, se
ridicase nervoasă din pat înfășurându-și cearșaful în jurul corpului
și dispăruse în baie. La scurt timp se întorsese cu ochii roșii, ca și
cum ar fi plâns.
Se așezase pe pat ținând cearșaful ca pe un scut pe piept.
— Nu merge așa, Caleb.
— Ce nu merge așa?
— Viața. O târfă rămâne mereu o târfă, pentru tine ca și pentru
oricine altcineva.
— Ai putea să te oprești…
Ea își ridicase privirea și Caleb se pierduse pentru a suta oară în
ochii ei.
— Ca să fac ce? Să mă combin cu un sărăntoc mai mare ca mine?
Caleb, viața amărâtă am trăit-o deja. Nu am de gând să mă trezesc
încă o dată cu curu-n baltă.
— Dar tu ce simți pentru mine?
Charyl se întinsese pe pat lângă el, ținând mereu cearșaful strâns
ca o barieră. Caleb nu reușise să înțeleagă dacă pentru a se apăra de
el sau de ea însăși.
— Ceea ce simt pentru tine mă privește personal. Cu munca mea
îmi câștig existența. Și ăsta este un lucru practic.
— Dar într-o zi, eu…
Charyl se întorsese și îi pusese o mână pe buze.
— Îți știu proiectele și sunt sigură că într-o zi sau alta vei reuși să
ți le realizezi. Când va veni ziua aceea, am putea face să coincidă
plăcutul cu utilul. Până atunci, dacă vrei să ocupi patul meu, vor fi
mereu două sute de dolari. Patru sute dacă vrei să vezi soarele
răsărind de la fereastra mea.
Apoi desfăcuse cearșaful, îl strânsese în brațe și făcuse dragoste
cu o intensitate și o rătăcire care îl tulburaseră și pe Caleb.
Și acum, în sfârș…
— Alo.
Vocea lui Charyl îl scoase din caruselul imaginilor care îi
bântuiau mintea și îl readuse la euforia prezentului.
— Bună, Charyl. Sunt Caleb. Ești singură?
— Da.
Caleb știa că, și dacă ar fi fost cu cineva, nu i-ar fi spus-o.
— Am o veste răsunătoare.
— Cum ar fi?
— Bani, iubita mea. O mare, frumoasă, umflată, îngâmfată valiză
plină de bani.
De partea cealaltă se lăsă pentru un moment liniștea.
— Glumești?
— Ți se pare că aș putea glumi pe seama unui subiect ca ăsta?
Dă-mi două zile și pe urmă cobor la Scottsdale pentru a-ți
demonstra că nu este un basm. Și pregătește bagajele că ne ducem
pentru câteva zile la Vegas ca să spulber…
Clic.
Telefonul amuți dintr-odată. Caleb rămase o clipă în picioare în
dezastrul bucătăriei lui, ținând în mână receptorul unui telefon care
nu mai dădea semne de viață. Tocmai acum trebuia să-și dea seama
compania de telefonie că nu plătise ultimele facturi. În urmă cu doar
o zi, ar fi spart aparatul de furie. Acum, chipul și corpul lui Charyl
erau atât de aproape, încât, dacă închidea ochii, aproape că-i putea
simți parfumul.
„Atunci când va veni ziua aceea, am putea face să coincidă
plăcutul cu utilul…”
Și acum ziua aceea în sfârșit sosise.
Se răsuci și se sprijini de masă. Înfășură iarăși prada în pătura
veche, jegoasă și prețioasă și, ținând-o sub braț, ieși din casă.
Dându-și din nou seama de greutatea ei, bucuria îi fu de două ori
mai mare.
O dată ajuns afară, dădu o raită cu privirea pentru a controla să
nu fie cineva prin preajmă. Apoi coborî treptele și o coti la stânga.
Mergând pe lângă latura din dreapta a construcției, se îndreptă
către partea din spate a casei. Bătrânele obloane de lemn și ferestrele
ieșite din țâțâni erau scorojite și ar fi avut nevoie de o reparație și de
o mână bună de vopsea.
De data asta, Caleb nu mai avu prea multă grijă.
O luă cu pas larg pe cărarea ce urca spre îngrăditura care
odinioară adăpostise cai. Trecu de ea fără ca măcar să-i arunce o
privire. În aer plana senzația pe care o ai într-o casă pustie,
abandonată. Când vânduse ultimul cal, Burrito, avusese o strângere
de inimă și sentimentul că a pierdut ceva ce nu mai poate fi
recuperat. În melancolia lui de bărbat singur, urmele copitelor
rămase pe teren erau ca niște ciorapi rămași întinși în baie într-un
apartament părăsit pentru totdeauna de o femeie.
Se trezi dintr-odată fluierând în timp ce se apropia de clădirea
solidă din bârne care domina partea aceea de proprietate. În ceasul
care pregătea apusul, cerul era de un albastru de-a dreptul arogant.
În sfârșit, era culoarea zilelor fericite, a viitorului care nu mai părea
opac, a ochilor lui Charyl.
Ușa grea de lemn era blocată de două lanțuri încătușate de lacăte
grele cu cifru. Caleb își lăsă povara la pământ și începu să
manevreze rotițele încuietorilor. Mecanismele se declanșară unul
după altul și Caleb deschise ușa. Ușa acceptă să se deschidă numai
în schimbul unui efort considerabil. Împingând-o cu greu cu un
picior, îi transferă greutatea spre interior. Încuie ușa din nou și
declanșă toate încuietorile care din interior opreau accesul oricui.
Atâta obsesie pentru încuietori ar fi putut părea excesivă, dar lui
Caleb îi făcea plăcere să se simtă puțin maniac.
Erau oameni care ar fi ucis pentru a pune mâna pe acea
descoperire, dacă i-ar fi dat de capăt. Se simțea deja aproape, iar
acum, cu banii pe care i-ar fi putut avea la dispoziție datorită
vânzării prăzii lui, era sigur că ar fi reușit…
Aprinse lumina și se găsi în fața familiarului spectacol al
laboratorului său.
În aer plutea un miros ușor de ozon. Marea încăpere era înțesată
cu aparatură electrică și electronică. Peste tot erau cabluri groase de
înaltă tensiune care intrau și ieșeau din alternatori din material
ceramic, rezistențe legate la ampermetre care, la rândul lor, erau
legate la bobine ciudate din sârmă de cupru înfășurate pe mosoare
uriașe de lemn. Un alt cablu, mare, acoperit cu material izolant
negru, cobora din paratrăsnetul eficient montat pe acoperiș pentru a
se cupla cu restul mașinăriilor.
Toate acele utilaje ar fi rămas un mister pentru majoritatea
oamenilor, dar pentru el, reprezentau visul unei vieți.
Lucra la un proiect atât de ambițios și de important, încât avea o
miză enormă. Era vorba despre un acumulator capabil să
înmagazineze energia fulgerelor. De fiecare dată când o descărcare
electrică brăzda cerul cu lumina și trăsnetul ei, elibera energie
suficientă pentru a lumina câtva timp un oraș ca New Yorkul. La
fiecare furtună erau în aer milioane de volți care nu așteptau altceva
decât să fie prinși și închiși în caseta lui magică. Erau kilowați și
kilowați de energie curată și gratuită care ar fi putut satisface
foamea cronică de electricitate care tortura lumea. Și oricine ar fi
fost dispus să plătească milioane de dolari pentru a fi el cel care să
servească această hrană.
Nu-i păsa dacă furtuna din noaptea trecută reprezentase al nu
știu câtelea eșec. Caleb știa că într-o zi avea să-i găsească pe toți
dinaintea lui, sorbindu-i cuvintele, gata să se sfâșie numai să aibă în
mână caietul lui de însemnări.
Atunci își va fi luat dintr-o singură lovitură toate revanșele din
lume.
Se scutură și luă de jos prețioasa lui descoperire. Trebuia să o
ascundă, măcar până ar fi găsit un expert de încredere pentru
evaluare și un cumpărător în stare să-i plătească valoarea. Să
meargă la bancă să o pună în seif nici nu se punea problema. Caleb
Kelso sărăntocul, calicul, obiectul batjocurii tuturor, care închiria un
seif…
Întâmplarea ar fi dat de bănuit până și fiilor nou-născuți ai
polițiștilor din Flagstaff. Și el, firește, nu voia să stârnească bănuieli,
care ar fi putut pune bețe în roate angrenajului pe care îl punea în
mișcare.
Se îndreptă către latura din stânga a laboratorului. Se opri în fața
capacului de lemn al unui chepeng dreptunghiular ce se deschidea
în pardoseala lăsată neșlefuită, din necesitate și ca o alegere a lui. Îl
ridică cu oarecare dificultate, dând la iveală o încăpere săpată în
pământ și treptele unei scări care coborau în întuneric. Atinse un
întrerupător montat pe o grindă și lumina dădu la iveală o cameră
pătrată, cu tavanul brăzdat de grinzi puternice de lemn și pereții
acoperiți de rafturi încărcate cu toate tipurile de ustensile,
echipamente și materiale electrice.
Deși locul părea neamenajat, totul era așezat într-o ordine
scrupuloasă.
Atent să nu se împiedice și să nu-și rupă gâtul, Caleb coborî încet
treptele de lemn. Atunci când ajunse la nivelul de jos, se duse în fața
unui rastel din stânga scării și începu să pipăie cu mâna liberă
partea inferioară a unui raft. Găsi o deschizătură în care își
introduse degetele și trase în afară.
Se auzi un zgomot sec și latura dreaptă a raftului se deplasă
puțin de la perete. Caleb deschise ușa secretă rotind-o fără zgomot
pe balamalele bine unse, dezvăluind dincolo de barieră o a doua
cameră, minusculă. În timp ce intra pentru a-și depozita încărcătura
pe podea, Caleb binecuvânta spiritul prevăzător al lui Jonathan
Kelso, tatăl lui. Nu avea încredere în bănci și construise în mare
secret seiful lor personal în depozitul de utilaje. Rămăsese multă
vreme nefolosit, dar acum era din nou de actualitate, pentru a
adăposti lucrul cel mai prețios pe care Caleb îl avusese vreodată.
În timp ce ieșea și închidea raftul deasupra prețiosului său
conținut, se întâmplă ceva care îl uimi.
Afară, Silent Joe începu să latre cu furie.
Caleb urcă curios cele câteva trepte care ieșeau din subteran și se
apropie de o fereastră protejată de un grilaj.
Silent Joe parcă înnebunise. Se mișca înainte și înapoi în cușca lui,
lătrând și mârâind ca un dement, cu dinții albi și nemiloși dezveliți
către un punct neprecizat. Apoi, dintr-odată, toată frenezia aceea a
lui păru să se calmeze ca la un ordin imperios și se transformă într-
un mârâit grav și continuu care deveni imediat după aceea
schelălăitul unui pui de cățel. În sfârșit își băgă coada între picioare,
se refugie în spatele căsuței lui, se întinse pe pământ și începu să
urle.
De la fereastra murdară a laboratorului său, Caleb simți că i se
strânge stomacul. Nu mai auzise în viața lui un sunet atât de
sfâșietor. Urletul disperat al acelui câine care nu lătra niciodată era
chiar vocea terorii.
Nu avu timp să se întrebe cine sau ce îl înspăimântase în felul
acela pe Silent Joe. Chiar în acel moment auzi o mișcare în spatele
său. Se răsuci brusc, mai mult uimit decât îngrijorat. Ceea ce văzu îi
dădu un frison în tot corpul, atât de violent, încât avu senzația că
ceva încerca să iasă din el pentru a se pune la adăpost. Apoi, totul se
desfășură cu rapiditatea fulgerului. Un alt fâșâit, o mișcare ușoară și
repezită, iar pe neașteptate bezna așternută pe ochi. Cu toate
acestea, Caleb avu încă timp să simtă o durere groaznică, cu o
fracțiune de secundă înainte de a muri.
Taa nak’a’
Trei întoarceri
3

Sosind de la vest, pilotul făcu un viraj amplu cu elicopterul,


înainte de a începe coborârea spre aeroportul din Flagstaff. În față,
pe cerul care mărginea San Francisco Peaks, zbura la mare înălțime
un șoim. Jim Mackenzie, așezat pe scaunul pasagerului, stătu să-l
privească un moment. La New York, unde locuia acum, nu prea
erau ocazii în care să vezi zburând vreunul. Îl urmări cu privirea
până îl pierdu din vedere, înghițit de albastrul imens din care făcea
și el parte în acel moment. Se reculese și-și îndreptă privirea mai jos,
în peisajul familiar, parcurs de umbra elicopterului. Sub ei se
perindau elegantele locuințe din Forest Highlands, așezate precum
carele într-o caravană în jurul terenului de golf cu optsprezece găuri
aflat în proprietatea exclusivă a norocoșilor care își puteau permite
o casă în acel district. Puțin mai jos, pe partea opusă a aceleiași
coline, se afla Katchina Village, care era cu totul altceva.
Fără gazon englezesc, fără geamuri uriașe, fără valeți, fără BMW,
sau Porsche, sau Volvo în curte. Fără ziduri împrejmuitoare și fără
bariere și gardieni la porțile de intrare.
Și, mai ales, fără happy-end la sfârșitul filmului.
Jim cunoștea bine lumea care locuia la Forest Highlands. În
trecut, fusese de multe ori acolo, înainte ca întâmplarea și norocul
să-i permită să plece din Arizona și din Flagstaff fără măcar să-și
întoarcă privirea. O dată, locuise acolo un om care îi fusese cel mai
bun prieten. Sau cel puțin fusese până când viața îi pusese în fața
realității.
El era foarte bogat, Jim în schimb…
Copiii sunt probabil toți la fel, dar nu rămân așa când devin
bărbați.
Sau poate acel „în schimb” privea aspecte ale vieții care pentru
ființele umane sunt întotdeauna foarte dificil de abordat.
Vocea pilotului în căști îl trezi din gândurile sale.
— Vrei să aterizezi tu? Să vedem dacă mai ești în stare să pilotezi
un elicopter!
Jim se întoarse către tânărul bine făcut, blond, așezat la comandă,
și dădu negativ din cap. Indică manșa pe care celălalt o ținea în
mână cu o expresie definitivă.
— Faptul că eu aș fi încă în stare să pilotez un elicopter este
discutabil. Faptul că tu nu ai fost niciodată în stare să o faci este un
adevăr absolut. E mai bine să continui practica.
— Mare căpetenie, observă perfecțiunea și bagă-ți unghia-n gât.
Îți vei rupe în bucăți brevetul după această aterizare.
Ca răspuns, Jim își strânse mecanic centura de siguranță de scaun
și-și împinse ochelarii Ray-Ban cu lentile-oglindă spre rădăcina
nasului. Cu toate declarațiile lui, în timp ce coborau, își înăbuși cu
greu dorința de a lua comanda și de a executa el însuși manevra de
aterizare. Nu i se întâmpla des să călătorească într-un elicopter fără
a fi el pilotul.
Aparatul 407 se așeză pe pământ cu un balans ușor. Travis Logan
fusese întotdeauna un pilot foarte bun. Jim îl cunoștea de pe vremea
în care amândoi erau în serviciu la Grand Canyon West Airport,
gestionat de indienii hualapai, sus la Quartermaster. Făceau în
fiecare zi zeci de zboruri pentru a le asigura vizitatorilor turul
panoramic deasupra Marelui Canion. După acel spectacol care îți
tăia respirația, îi lăsa jos, la baza lor turistică pe malul fluviului
Colorado, pentru a-și completa experiența cu un traseu de rafting.
Era o rutină cotidiană, fără poticniri excesive, dar era în orice caz
vorba despre visul împlinit al lui Jim Mackenzie. Încă de când era
un băiețandru dorise să zboare. Acum pilota un elicopter ori de câte
ori voia și era fericit.
Sau cel puțin crezuse asta pentru o vreme.
Jim desfăcu centura de siguranță, își scoase casca de pe cap și se
întoarse să ia sacul de pe scaunul din spate. Întinse mâna către pilot.
— Mulțumesc pentru tur.
Travis bătu palma cu el.
— N-ai de ce, mutră roșie. Oricum, în cazul puțin probabil că te-
ar întreba cineva ceva, noi astăzi nu ne-am văzut.
Jim deschise portiera elicopterului și coborî, trăgându-și sacul
după el. Închise controlând bine închizătoarea și-i întoarse cu
degetul mare ridicat un ultim salut lui Travis, care dădea din mână,
cu o figură neclară în reflexul geamului de plexiglas.
Atunci când sosise de la New York la Las Vegas cu zborul de
dimineață, telefonase la numărul fostei lui companii Sky Range
Tour, pentru care Travis lucra și acum. Întrebase de el și, atunci
când îi făcuse legătura, acceptase, așa cum era și inevitabil,
căldurosul salut de bun venit al colegului de odinioară.
— Isuse Hristoase, nu-mi vine să-mi cred urechilor. Jim
Mackenzie care, nesilit de nimeni, acceptă să vorbească cu niște
muritori de rând. De unde suni, dar mai ales de ce suni?
Nu considerase necesar să-i dezvăluie lui Travis adevăratul
motiv al întoarcerii sale, de aceea se adaptase, chiar dacă nu avea
niciun chef, modului zeflemist al vechiului prieten.
— Sunt aici la Vegas, persoană inutilă. Dacă deschizi fereastra
biroului, sar înăuntru. Și trebuie să ajung la Flagstaff, dacă vreunul
dintre voi se duce prin părțile alea.
Se întâmpla des ca printre piloți să se practice genul acela de
favoruri. Compania nu știa în mod oficial sau se prefăcea că nu știe,
era suficient ca totul să rămână în limitele unei bune respectări a
îndatoririlor de serviciu. În dimineața aceea, Jim fusese norocos.
Chiar după-amiază, Travis trebuia să urce la Quartermaster pentru
a înlocui un elicopter cu un altul. O abatere până la Flagstaff nu i-ar
fi creat nicio problemă. Îi dăduse întâlnire la helioportul care era
baza companiei Sky Range, iar acum Jim se afla acolo, cu nasul pe
sus, ca să vadă prin vântul stârnit de palele elicei elicopterul
decolând, până când vântul se potolea, iar aparatul se transforma
într-un punct îndepărtat.
Șoimi și oameni împărțindu-și cerul.
„Ei – cu drept deplin, noi – cu teama constantă să nu ne trădeze
cerul…”
Cu un gest al capului, șterse acest gând supărător. Apoi își puse
sacul pe umăr și traversă pista de asfalt, către ieșirea din aeroport.
Respectând regulile, Travis aterizase în sectorul rezervat aviației
private. În timp ce mergea în direcția edificiului Flagstaff Pulliam
Airport, pe lângă el se înșiruiau două rânduri lungi de acoperișuri
largi, mici hangare în aer liber unde se adăposteau de intemperii
aeroplanele piloților din zonă. Erau mai ales Cessna sau Piper de
două și patru locuri. Trecu pe lângă doi oameni de vârstă mijlocie
cu pălării Stetson pe cap, care se apropiau de un Cessna Millennium
elegant, un model cu aripă înaltă, o jucărie de patru sute de mii de
dolari. Cei doi duceau în mână valize, râdeau și sporovăiau cu o
voce mult deasupra limitei admise. În timp ce îi depășea, auzi
cuvântul „Bellagio” pronunțat cu euforie.
Jim zâmbi. Bellagio era unul dintre cele mai luxoase hoteluri și
cazinouri din Las Vegas, o reproducere perfectă a unei rămășițe a
lacului Como din Italia. Cei doi se duceau probabil în Nevada,
pentru o perioadă de sex-drugs-and-rock ’n-roll, chiar dacă, judecând
după înfățișarea lor, nu păreau interesați de rock’n-roll.
Vegasul era un loc unde fiecare ac își găsea cojocul și invers.
Chiar și cojocul cel mai mare. Era de ajuns să ai acul potrivit.
Banii.
Jim nu avusese niciodată obsesia banilor. Pentru el, nu
reprezentau putere, cucerire, o viață trăită în lux. Totodată însă,
erau singurul mod pe care îl cunoștea pentru a-și putea cumpăra
libertatea. Și pentru el libertatea însemnase la un moment dat să se
despartă de acel loc, de acea viață moartă ce sfârșea la nouă seara,
de cântecele cu șei și cowboy, de hainele care miroseau a fum de
grătare, de praful deșertului care îi entuziasma pe turiști și năpădea
existența celor care erau constrânși să viețuiască acolo.
Își dăduse seama că, dintotdeauna, aceea îi fusese închisoarea.
Dar el reușise să iasă de acolo, iar acum trăia la New York, pilota
elicopterul privat al unui om de afaceri pe cerul din Manhattan și
conducea pe șosele un Porsche Cayman S nou-nouț.
Ajunse la terminal și trecu de ușa de sticlă. Înăuntru, aerul
condiționat al ventilatoarelor și penumbra. În timp ce traversa
culoarul, își scoase ochelarii și îi băgă în buzunarul cămășii Ralph
Lauren. În dreapta lui erau un șir de persoane așezate la coadă
pentru check-in. Un copil de cinci ani, care stătea în picioare alături
de mama sa, ridică ochii și îl privi în față. Gura lui făcu un O de
mirare și imediat după aceea îl arătă pe Jim cu degetul. Vocea avea
tonul strident al uimirii infantile.
— Mamă, uite, omul acela are un ochi verde.
Mama, o femeie înaltă și frumoasă, cu aceiași ochi și păr negru ca
ai fiului, se întoarse brusc și se aplecă asupra copilului.
Dickie, nu-i frumos să arăți oamenii cu degetul. Și cu atât mai
mult să strigi în gura mare de față cu lumea.
După ce-și certă fiul, femeia își întoarse privirea către Jim. Se trezi
în fața unui bărbat de aproximativ treizeci și cinci de ani cu fizic
atletic, fața bronzată, cu trăsături perfecte și păr lung negru.
— Scuzați-mă, eu…
Cuvintele i se opriră o clipă pe buze. Ochii pe care îi fixa erau una
dintre acele ciudățenii ale naturii care au câteodată un efect
distrugător asupra înfățișării unei persoane, dar în cazul acela, pe
care îl avea dinaintea ei, reușeau doar să fie deosebit de fascinanți.
Jim Mackenzie avea din naștere ochiul stâng negru și dreptul de un
verde-albăstrui care amintea de apa anumitor mări tropicale.
Femeia se ridică învăluită de o oarecare stânjeneală. Dintr-odată
expresia ei se schimbă, poate chiar fără ca ea să-și fi dat seama.
Lumina din privirile ei era aceea a unei persoane puse pe
neașteptate în fața unei tentative de hipnoză.
— Îmi cer scuze, dar Dickie este un copil atât de vioi și uneori…
— Nu-i nimic, doamnă. Nu-i așa, Dickie?
Îi zâmbi băiatului fără a fi prea mult interesat de mamă. Copilul
își recăpătă siguranța și zâmbi la rândul lui. Jim se simți liber să
plece. Se îndepărtă simțind în spatele lui privirea sfredelitoare a
femeii. Un joc vechi de când lumea, dar care era încă jucat cu
plăcere.
Jim era de multă vreme obișnuit cu efectul pe care îl producea
asupra reprezentantelor sexului opus. De când își dăduse seama,
asta fusese arma lui, o mică revanșă în fața condiției băiatului
născut și crescut la marginea unei rezervații de indieni navajo, de
un tată alb și o femeie care aparținea celei mai numeroase etnii de
indieni din America.
Cineva, undeva, spusese că ochii sunt oglinda sufletului. Poate în
cazul lui o nimerise din plin. De fapt, privirea era reflexul existenței
lui. Dintotdeauna se simțise o figură descompusă, care mergea prin
mijlocul fluviului tură a manifesta un interes anume pentru vreunul
dintre maluri. Era atras de amândouă și refuzat în același timp, fără
să aparțină într-adevăr nici unuia dintre ele.
Un om care nu era alb și nu era nici indian, un om căruia nici
măcar ochii nu reușeau să-i fie de aceeași culoare.
Împinse ușa de sticlă spre exterior și își lăsă acele gânduri la
răcoarea și penumbra edificiului.
Afară, regăsi soarele și pe Charles Owl Begay.
Bătrânul navajo era în picioare, lângă un Voyager alb, care avea
pe o latură emblema de la Cielo Alto Mountain Ranch. Când îl
văzu, chipul brăzdat de ridurile vremii și ale intemperiilor nu-și
schimbă cu mult expresia.
Numai ochii negri și înfundați în orbite dădeau la iveală plăcerea
de a-l revedea.
— Bine te-ai întors acasă, Te’iă ’ Hastiin.
Jim zâmbi auzindu-și numele indian pronunțat de bătrân pe
tonul gutural și aspirat al graiului navajo. În realitate, printre Dine,
așa cum își spuneau acum, singuri, indienii navajo, dispăruse
demult obișnuința de a avea un nume indian ca în trecut. Nu mai
erau șoimi, vulturi ori urși de la care să te inspiri. Apelative cum ar
fi Apa-ce-Curge sau Ploaie-pe-Chip ori Calul-Nărăvaș aparțineau
de acum literaturii, cinematografiei, fanteziei vreunui copil sau
curiozității nepoliticoase a vreunui turist.
În cazul lui, lucrurile se desfășuraseră într-un fel aparte, în ziua
în care se născuse, bunicul îl luase din brațele mamei și îl privise
îndelung. Apoi îl ținuse ridicat dinaintea sa ca pe o ofrandă
închinată cine știe căruia dintre zeii antici și prezisese că în acel
copil vor fi trei oameni. Un om bun, un om puternic și un om
curajos. Jim se întreba adesea dacă bătrâna căpetenie nu rămăsese
deziluzionată. În orice caz, profeția nu se adeverise, dar numele
rămăsese.
—  Tâă ’ Hastiin.
Trei-Oameni.
Jim îl îmbrățișă pe cel care se afla în picioare în fața lui și îi
răspunse în aceeași limbă.
—  Yâ’ât’eeh, bidă’i.
Bidâ’i era un cuvânt care în complicatul limbaj al indienilor
navajo îl indica pe unchiul din partea mamei. Și era felul în care Jim
îl numise încă de copil pe bătrânul prieten care îl ajutase pe bunicul
lui să-l crească. Un grup de persoane în vârstă, care coborau dintr-
un autobuz pentru a intra în holul aeroportului, auzindu-i vorbind,
îi priviră plini de curiozitate. Jim era obișnuit și cu asta. Ce mai
încolo și încoace, dacă ar fi rămas aici, ar fi fost pentru totdeauna o
persoană care cu greu și-ar fi găsit locul, unul pe care lumea din
afară l-ar fi privit așa cum se privește un pește în acvariu.
Dimpotrivă, în locul în care locuia acum, descendența lui indiană îi
adăuga ceva divers și exotic, în ochii acelorași oameni.
— Ai călătorit bine?
— Da, zborul de la New York la Vegas a fost bun. Apoi am
profitat de unul dintre băieții care stau la Quartermaster și care m-a
adus aici.
—  Ayâo to adhdleehi. Foarte bine.
Bătrânul răspunse în timp ce împingea ușa laterală a
Voyagerului. Jim își aruncă sacul pe scaunul din spate, deschise
portiera și se așeză pe bancheta din față.
Între timp, Charlie trecu la volan. Ziua aceea era pentru Jim ziua
în care se simțea pasager.
Charlie porni motorul și părăsi parcarea fără să deschidă aerul
condiționat. În liniște, o luară pe ieșirea care ducea spre Autostrada
17, cu trei benzi pe fiecare sens, ce urca pe direcția nord, către
Flagstaff. Bătrânul conducea fără grabă, victimă și artizan al ușoarei
stânjeneli pe care o aduseseră cu ei în habitaclu.
În afara motivului care îl adusese în oraș, lui Jim i se părea că nu
mai aveau multe să-și spună. Sau mai bine zis, ar fi putut să-și
spună multe lucruri numai dacă ar fi avut capacitatea să găsească
un limbaj care să-i unească și mai mult decât limba navajo. Știa bine
că Charlie nu-i aprecia alegerile și i se părea inutil să-i vorbească de
viața lui de la oraș, la mii de kilometri depărtare. Era o lume atât de
diferită, încât distanța de la Lună la Pământ nu ar fi exprimat
conceptul în mod adecvat.
Charlie iubea pământul și Jim iubea cerul. Charlie iubea
întinderea nesfârșită care i se desfășura în fața ochilor în timp ce
mergea prin deșert, iar Jim iubea canioanele care se deschideau
printre zgârie-nori.
Charlie alesese să rămână, iar Jim alesese să plece.
Scoase din buzunar ochelarii și și-i puse. În spatele acelui ecran
de culoarea chihlimbarului decise să fie el cel care să rupă tăcerea.
— Cum s-a întâmplat?
— Așa cum visează toți oamenii. În timp ce dormea, a sosit
cineva și l-a luat. Hotărăște tu cine.
— A suferit?
— Medicii au spus că nu.
Jim reveni câteva clipe la liniștea neiertătoare care invadase
mașina până nu demult. Simțea ceva ciudat în ochi și în gât. Avea
un nume precis, dar el, pentru moment, prefera să nu-i dea
niciunul.
Își reveni, dar vocea nu-i mai era aceeași.
— A avut parte de onorurile pe care le merita?
— Firește. A venit președintele de la Window Rock și apoi, pe
rând, unul câte unul, toți membrii consiliului. Presa i-a dedicat mult
spațiu. Au vorbit frumos despre el și despre toate lucrurile pe care
le-a făcut în viață. L-au tratat ca pe un erou.
— Era un erou.
— Da. A lăsat în urma lui o amintire frumoasă.
În timp ce vorbeau, peisajul, iarăși familiar pe măsură ce
parcurgeau kilometrii, se derula proiectat pe geamul de lângă Jim,
în același fel în care mai înainte se derulase dedesubtul elicopterului
în care călătorise. Revăzând locurile adolescenței lui, treptat se trezi
față în față cu timpul trecut, o suprafață vălurită, din care răsăreau
fragmente de amintiri, senzații, gesturi, chipuri, cuvinte.
Unele de amintit mereu. Altele de uitat în același mod absolut.
Vocea lui Charlie îl readuse unde era și spre locul unde se
îndreptau.
— S-a întors și Alan.
Jim nu reuși să răspundă imediat, cum ar fi vrut. Era sigur că
acea pauză minusculă nu îi scăpase bătrânului.
— Nu știam.
Jim speră că omul acela înțelept, care stătea la volan, să nu simtă
vibrația minciunii în vocea lui. Chiar dacă o percepuse, bătrânul nu
dădu niciun semn.
— A fost decorat cu virtutea militară Navy Cross.
— Asta am auzit.
Și simțise o strângere de inimă, ca o durere în suflet, atunci când
citise în ziare cu ce preț o plătise. Nu o spuse, pentru că nu avea
nimic de oferit în schimbul sentimentului de onoare al lui Charlie
Owl Begay, membru al străvechii națiuni navajo.
În timpul dialogului lor dezlânat, intercalat cu o tăcere care era
mai rea decât cuvintele, trecuseră de pe autostradă pe A 89.
Urmându-i traseul îngropat în periferie, intrară în scurt timp în
oraș. Jim privea peisajul urban care îl înlocuise pe cel rural fără nicio
emoție, ca și cum nu ar fi trăit niciodată în locul acela.
Lucruri vechi, lucruri noi.
Un local, un bar, un magazin de obiecte indiene făcute în Taiwan,
un centru comercial pe care se afla o firmă luminoasă pe cât de
uriașă, pe atât de inevitabilă. Flagstaff își reînnoise machiajul, dar
Jim știa că, în miezul lui, rămăsese neschimbat. Citea asta pe fețele
oamenilor, o simțea intersectându-se cu alte mașini, majoritatea
camionete ori SUV cu roți mari și supradimensionate.
Acum nu ar mai fi reușit să trăiască aici.
Lăsară la stânga strada Humphrey unde era școala lui veche și
depășiră rând pe rând semafoarele din fața gării, unde în mod sigur
tocmai trecea sau de abia trecuse un tren. Puțin mai încolo de
clădirea care purta plăcuța istoricei Route 66, pe cealaltă parte a
străzii, magazinul de instrumente muzicale fusese complet renovat.
În amintirile lui, reprezenta punctul de întâlnire al tuturor
muzicanților din zonă. Socotind după aspectul înfloritor, după toate
probabilitățile, mai era și acum. O dată, cumpărase o chitară,
cheltuindu-și toate economiile pentru a dărui unei fete pe care o
iubea chitara Martin la care ea visase dintotdeauna.
Fusese cu mult timp în urmă.
Poate acea femeie cânta și acum, dar el nu mai auzise niciodată
nici o singură notă a acelei chitare.
Nici nu mai simțise dorința de a dărui ceva cuiva.
Își urmară drumul fără cuvinte, ca și cum vederea acelor locuri
știute de amândoi, în loc să-i unească, reușise să sape și mai mult
prăpastia care îi despărțea.
Acum, împrăștiate de-a lungul străzii, se aflau nenumăratele
prăvălii care reprezentau într-un fel aspectul din partea de est a
orașului. Voyagerul depăși colțul cu Country Club R°ad care ducea
la câmpul de golf privat unde, atunci când era adolescent, lucrase ca
purtător de crose și unde anumite doamne care veneau din afară îi
arătaseră ce atracție putea exercita asupra ochilor lor normali un
băiat frumos, pe jumătate indian, cu un ochi negru și unul verde…
Când Charlie ajunse în apropierea unei clădiri joase și albe,
încetini, semnaliză și o luă spre mijlocul străzii pentru a coti la
stânga, intrând în parcarea care se afla pe latura intrării principale
pe care trona inscripția „Grant Funeral Service”.
Coborâră din mașină. Aproape imediat, un om care purta haine
întunecate ieși pe o ușă de sticlă mascată pe dinăuntru de perdele
anonime de culoare deschisă.
— Bună ziua, domnule Begay.
II salută pe Charlie cu o înclinare a capului și îi întinse mâna lui
Jim. În timp ce dădea mâna cu el, găsi că era caldă și uscată.
Bine ați revenit, domnule Mackenzie. Sunt Tim Grant, titularul.
Cele mai sincere condoleanțe. Cred că e o mare pierdere, nu numai
pentru poporul navajo.
Jim mulțumi dând ușor din cap. Cu toate că făcea munca pe care
o făcea, Grant era un om drept și cu privirea hotărâtă, care emana o
senzație de vitalitate foarte puternică, cu greu reținută de
comportamentul lui profesional. Probabil niciunul dintre cei care
veneau în contact cu el, având în vedere momentul, nu avea cum să-
și dea seama. Și poate că domnul Grant făcea orice pentru a intra în
starea de spirit a clienților săi.
— Dacă doriți să mă urmați…
Le-o luă înainte, intră într-o sală vastă cu pereți albi, cu mai
multe uși în față și pe laturi, iar pe lângă pereți – puțin mobilier de
lemn închis la culoare, foarte sobru.
— Pe aici, vă rog.
Îi îndrumă printr-o ușă ce se deschidea pe peretele din stânga. Se
treziră într-o cameră învăluită de penumbră, fără niciun fel de
simboluri religioase pe pereți. În centru, pe o masă lungă și îngustă
acoperită de o față de masă albă de in, se afla un vas mare din alamă
cu un capac inscripționat.
— Am urmat cu sfințenie instrucțiunile domnului Begay, care ne-
a transmis dorința exprimată la vremea sa de răposat. După veghea
funebră și vizita în crematoriu, corpul a fost ars.
Domnul Grant se apropie de masă și luă urna ca și cum nu ar fi
fost din metal, ci dintr-un material extrem de fragil.
— Vă rog, domnule Mackenzie.
Jim îl văzu mișcându-se către el și punând cu aceeași delicatețe
vasul în mâinile lui.
Sub privirea impasibilă a lui Charlie, Jim strânse din dinți fără să-
și dea seama. Trăia de partea cealaltă a lumii și demult timp, din
proprie alegere, acel loc nu mai reprezenta nimic pentru el. Și totuși,
acum, când se întorsese, dintr-odată toate certitudinile lui păreau
făcute din aceeași cenușă ca aceea pe care o conținea urna. Era tot ce
mai rămăsese din Richard Tenachee, marea căpetenie a națiunii
navajo, membru al Consiliului Triburilor, un om care fusese bunicul
lui și, în același timp, tatăl lui și, până la un moment dat, unul dintre
cei mai buni prieteni ai lui.
Rămase în picioare în mijlocul camerei, simțindu-se prost și
inutil. Ținea în mână acel obiect lucios și rece la pipăit care
reprezenta cea mai mare parte din trecutul său. Simțea pe dinăuntru
o grămadă de cuvinte și totuși nu putea să spună niciunul.
4

Când mobilul îl trezi pe Jim, sub el era un pat necunoscut, iar în


jur, penumbră și un vag miros de fum. O clipă îi fu greu să
recunoască în parfumul dulce al lemnului locul în care se afla. Își
aminti, cu același simțământ de stânjeneală cu care recuperă
telefonul de pe măsuța de lângă pat.
— Alo!
De partea cealaltă, vocea unei femei. O voce care venea de
departe și care din ton părea înfricoșată de călătorie.
— Jim, sunt Emily. Ești treaz?
— Da.
Vocea lui încleiată contrazicea înțelesul acelei monosilabe seci.
Privi ceasul. Ora opt. Calculă repede ora de la New York. Trebuia
să se fi prăbușit lumea ca Emily să fie trează la ora aceea.
— Ce-i?
Întrebarea lui tăioasă, seacă și telegrafică căzu în gol.
— Te-am sunat pentru că trebuie să-ți spun ceva.
Jim se așeză în capul oaselor pe pat. Fără motiv, avea o ușoară
senzație de disconfort. Sau poate era un motiv și era pe cale să-l
descopere.
— Spune-mi.
— I-am spus-o, Jim. I-am spus tot.
O scurtă atingere de frig și de alarmă. O clipă, Jim speră că acele
cuvinte reprezentau un simplu expedient, o acțiune emotivă în
căutarea unei reacții care să fi fost generată de aceeași emoție. Nu-i
venea să creadă că fata aceea ajunsese cu adevărat la un asemenea
grad de inconștiență. Vocea lui care își ridică tonul îi trădă uluirea.
— Ai spus ce cui?
— Despre noi. Lui Lincoln.
Numai în clipa aceea Jim Mackenzie reuși să sesizeze în cuvintele
lui Emily o undă de plâns. Și ceva care se agita în interior și care-i
accentua tremurai. Teama care urmează fiecărei clipe de curaj
impulsiv.
Urmă o scurtă tăcere, apoi vocea fetei sosi ca și cum ar fi făcut pe
jos kilometrii care îi separau.
— Nu ai nimic de spus?
Tăcerea pe care o primi ca răspuns fu puțin prea lungă și mult
mai explicită.
— Singurul lucru de spus este acela că ai făcut o mare prostie,
Emily. Într-adevăr, o mare prostie.
— Nu mai reușeam să o duc în felul acela. Eu te iubesc, Jim. Și ai
spus și tu că mă iubești…
Cuvintele lor erau acum capitulare necondiționată și fugă fără
circumstanțe atenuante.
— În anumite momente se spun multe lucruri, Emily. Unele
aparțin realității, altele ficțiunii. Îmi pare rău că tu nu ai înțeles care
aparțin uneia și care alteia.
— Jim, eu…
Emily se întrerupse în timp ce se refugia în tăcere și în plâns.
Urmară ceva zgomote înăbușite și, imediat după aceea, I interveni
vocea unui bărbat. Jim cunoștea foarte bine vocea aceea și nu se
miră s-o găsească hotărâtă și directă, chiar și j în acea situație.
— Sunt Lincoln. Frumoasă zi, nu-i așa?
Jim fu nevoit pentru a nu știu câta oară să constate răceala și
autocontrolul acelui om. Cu toate acestea, în acel moment s-ar fi
lipsit cu plăcere de toate astea.
— Știi bine că nu va fi.
— Sper pentru tine. Sper că mai ești în stare să simți o fărâmă de
rușine pentru a găsi această zi foarte proastă, pe asta și pe celelalte
care vor urma. Pentru multă vreme.
Bărbatul de la celălalt capăt al firului făcu o pauză și își aprinse o
țigară. Jim simți de la distanță fâșâitul fumului care îi ieșea din gură.
— Am vrut această mică și nedemnă conversație numai pentru ca
Emily să-și dea seama ce fel de om ești și pentru cine și-a aruncat
viața la gunoi.
— Nu cred că-i de prea mare folos să-ți spun că îmi pare rău.
— Dacă este o întrebare, are în conținutul ei răspunsul. Dacă este
o afirmație, dă-nti voie să fiu sceptic asupra sincerității ei.
— Atunci, nu cred că mai este ceva de spus.
— Nu, din contră. Ar fi multe de spus. Dar nu cred că merită să
mai investesc timp și alte cuvinte într-o discuție cu tine.
Jim închise ochii. În limanul cenușiu al pleoapelor îi apăru clară
figura omului cu care vorbea. Lincoln Roundtree, șeful de la AMS
Internațional, colosul american prezent practic în toate sectoarele de
afaceri și de finanțe mondiale. Înalt și puternic în ciuda celor
cincizeci și șase de ani ai săi și a miliardelor lui de dolari.
— Lucrurile sfârșesc aici numai dintr-un singur motiv, într-o zi
mi-ai salvat viața. Acum eu îți întorc favoarea. Suntem chit.
Altă pauză. Alt fâșâit de fum care se încolăcea printre firele
invizibile ale telefonului.
— Nu-ți doresc răul. Orice ți-aș dori ar fi puțin față de ceea ce vei
reuși să-ți faci singur. Îmi pare rău numai că nu voi fi acolo, în ziua
aceea.
Zgomotul convorbirii întrerupte restabili în toate sensurile
spațiul și distanța. Jim rămase o clipă cu ochii pe telefon, ca și cum
nu ar fi fost sigur că într-adevăr conversația luase sfârșit. Când îl
închise, ’clicul aparatului Motorola fu ca tăișul unei lame care
elimină cu totul o bucată din viața lui.
Îl cunoscuse pe Lincoln Roundtree cu șase ani în urmă, când încă
mai era pilot la Sky Range. Aterizase la Grand Canion West Airport
cu avionul cu reacție personal, un Falcon alb, nou-nouț, cu
însemnele albastre de la AMS, precedat cu răsunet și trepidație de
anunțul sosirii lui. Lincoln era prieten intim cu proprietarul de la
Sky, iar Norbert Straits, director la sediul din Las Vegas, urcase
până la Quartermaster pentru a-l întâmpina personal.
Coborâse din avion urmat de un stol de secretari și de
colaboratori. De pe pistă se apropiase pe jos de edificiul principal, o
construcție joasă, ciudată, vopsită în două tonalități de roz
respingător. În condescendența generală, Jim rămăsese în picioare
lângă intrare, sprijinit de peretele laminat, indiferent la toată acea
vânzoleală.
Lincoln Roundtree îl privise curios pe acel om cu pielea oacheșă
și părul lung negru, care purta uniforma piloților și stătea cu un aer
indolent drept lângă ușă.
Omul de mai multe miliarde de dolari se apropiase de el.
— Ești indian?
— Pe jumătate. Decideți dumneavoastră ce jumătate preferați.
— Cum te numești?
— Jim Mackenzie, indian navajo din Clanul Sării.
— Ești priceput ca pilot?
— Nu știu dacă sunt priceput. Știu că sunt cel mai bun.
Jim își scosese ochelarii și-l fixase pe omul din fața lui cu ochii lui
ciudați de două culori diferite. Lincoln nu schițase nici cel mai mic
gest de surprindere. Doar zâmbise ușor.
— Cum să te cred, dacă nici măcar amândoi ochii tăi nu spun
același lucru?
Jim dăduse din umeri.
— Și aici depinde de dumneavoastră. Alegeți-vă ochiul care vă
place mai mult și credeți-l pe el.
Lincoln Roundtree încuviințase printr-o înclinare a capului și
zâmbetul i se accentuase o clipă. Apoi se întorsese și îl urmase pe
Norbert Straits înăuntru, fără a mai adăuga nimic.
Puțin după aceea, Jim nu se mirase prea mult când directorul îl
repartizase să piloteze elicopterul care ar fi trebuit să-l ducă pe
importantul lor oaspete într-o plimbare deasupra canionului și pe
urmă avea să-l lase jos pentru un traseu de rafting pe apele fluviului
Colorado.
Din păcate, banii cumpără multe, dar nu totul. În timp ce zburau,
se schimbase vremea. Cu toate că i se spusese să nu continue
excursia, Lincoln voise totuși să se aventureze pe apele fluviului. Și
aici îl ajunsese din urmă una dintre furtunile cele mai violente din
istoria acelor locuri. Barca de cauciuc se răsturnase și Lincoln
Roundtree naufragiase pe o insuliță, cu un picior rupt și cu artera
femurală tăiată. Călăuza care îl salvase îi legase piciorul cu o curea
și îi tamponase rana, dar, cu toate aceste îngrijiri, necesita o
internare imediată. Limba de pământ pe care era Roundtree era
prea mică pentru a permite aterizarea. Pe de altă parte, condițiile
meteorologice erau de așa natură, încât niciun elicopter nu ar fi
putut zbura și niciun pilot nu intenționa să o facă.
Atunci când auzise prin radio ceea ce se întâmplase, Jim luase
elicopterul pregătit pentru urgențe și, în dansul impus de vânt,
coborâse atât cât să fie posibil să se coboare o targă și să fie aduși la
bord omul rănit și călăuza. Apoi, avusese loc o cursă printre fulgere
și tunete până la spitalul din Flagstaff, unde medicii îi opriseră
hemoragia și îi salvaseră viața.
După o săptămână, Jim fusese convocat în camera de spital unde
Lincoln Roundtree zăcea într-un pat cu piciorul drept înfășurat în
ghips și cu o perfuzie într-un braț. La intrarea lui, își ridicase
privirea din niște rapoarte pe care le citea. Jim gândise că mașina
care producea banii trebuia manevrată în orice condiții, pentru că
nu putea și nu trebuia să se oprească niciodată. Atunci când îl
văzuse în fața lui, omul întins în pat îi vorbise ca și cum ultima lor
conversație avusese loc cu câteva minute înainte.
— Și astfel aveai dreptate.
— Privitor la ce?
— Că ești cel mai bun.
Jim își învinsese cu greutate stânjeneala pe care o simțea de
fiecare dată față de complimente, în afara acelora pe care și le făcea
singur.
— Încerc. Uneori reușesc.
— Bine. Eu în viață am încercat întotdeauna să am ce-i mai bun.
În toate sensurile. Dacă vrei, mi-ar plăcea ca tu să devii pilotul meu
personal.
Fără a se gândi prea mult, Jim acceptase. Oricare ar fi fost viața
lui viitoare, îi ajungea să plece de acolo. Îl urmase în plimbări prin
toată lumea timp de cinci ani, până când în viața șefului său intrase
pe poarta principală tânăra, frumoasa și impulsiva Emily Cooper.
Când ochii acelei fete se opriseră asupra lui pentru prima oară, Jim
simțise imediat miros de bucluc. Șase luni mai târziu, în ziua liberă
a lui Jim, Emily se prezentase fără să anunțe la el acasă…
Își dădu seama că își ținuse răsuflarea în timp ce se derulau
amintirile. Cu un suspin, lăsă ca aerul pe care îl oprise în plămâni
să-și regăsească locul în lume. Orice ar fi reprezentat pentru el
Lincoln Roundtree și nesocotita lui tovarășă, aparțineau acum
trecutului.
Se întinse și-și luă blugii de pe un scaun de lângă pat. Îi trase pe
el și, cu picioarele goale, se duse să deschidă fereastra. Afară aerul
era proaspăt și parfumul pinilor stăpânea peste tot. Privirea îi fu
întâmpinată de o frântură din Cielo Alto Mountain Ranch, în plină
activitate, în timp ce soarele din spatele lui Humphrey’s Peak se
ridica să prindă umbrele.
În gingășia agresivă a peisajului se mișcau persoane care făcuseră
parte din viața lui împreună cu altele pe care nu le mai văzuse și pe
care nu avea să le mai revadă niciodată. Cuprinși toți în aceeași
ficțiune, atât de veche încât puteai să-i numeri cercurile ca la
trunchiurile copacilor. El, Emily, Lincoln Roundtree, Alan, bătrânul
Charles Owl Begay, împresurați de toată lumea aceea colorată și
plină de nostalgia ei turistică.
Singura persoană de care îl legase ceva era bunicul lui. Și poate
era persoana pe care o dezamăgise cel mai mult. Orice ar fi putut fi
și nu fusese era de acum un gând de purtat pe umerii lui. Azi, tot
ceea ce mai rămânea din Richard Tenachee erau câteva mâini de
cenușă într-o urnă de alamă. Bunicul lui nu aderase niciodată în
mod special la vreun crez religios. Ceea ce îl înconjura – pământul,
fluviul, copacii – păreau să aibă îndeajuns suflet pentru a dialoga
fără intermediari cu nevoia lui de infinit. Toată viața lui fusese o
demonstrație în acest sens. Dacă pe undeva ar fi fost un Dumnezeu
dispus să garanteze paradisul, indian sau nu, cu siguranță în
momentul acela Richard Tenachee se afla în sânul lui. Totuși, Jim
știa bine care era ultimul lucru de pe acest pământ pe care l-ar fi
putut face pentru bătrâna căpetenie indiană.
Își aminti o replică dintr-un film vechi.
„Peste o sută de ani, despre toate acestea nu va mai vorbi
nimeni..
O sută de ani trec repede, pentru copaci și munți. O sută de ani
înseamnă uneori doi oameni morți. Plecă de la fereasIră și se duse în
baie să facă un duș. Când termină cu bărbieritul, rămase o clipă cu
ochii săi patetici, în două culori, să privească un chip străin în
oglindă. Se surprinse murmurând în fața imaginii lui reflectate o
frază în limba navajo:
—  Yaat’eeh abini, Tăa Hastiin…
— Bună ziua, Trei-Oameni.
Își scutură capul. Până la urmă, avea dreptate Lincoln. Nu era o
zi bună.
Ieși din baie cu părul încă ud, și se duse să ia din rucsac o cămașă
curată. În timp ce termina cu îmbrăcatul, se gândi că ar fi fost
frumos dacă și unul singur dintre oamenii care erau î n el i-ar fi
plăcut.
5

Jim ieși cu rucsacul în spate din cabana în care își petrecuse


noaptea și traversă spațiul nepavat, care urca ușor și ducea către
Club House. Se opri pentru a lăsa să treacă un grup de turiști
gălăgioși și entuziaști, care ieșeau de la grajduri pentru a face o
excursie pe cai. Jim îi observă în timp ce se perindau prin fața lui.
Cunoștea bine tipul acela de persoane. Dezvăluiau la prima privire
ceea ce erau. Oameni de oraș care, după toate probabilitățile, în ziua
următoare și-ar fi purtat cu zâmbetul pe buze umerii și picioarele
înțepenite de zdruncinăturile din șa. Și o dată ajunși acasă, ar fi
povestit râzând și bătându-se pe genunchi despre bășinile cailor. O
doamnă cu pielea albă și cu talia suplă lansă o privire curioasă și
plină de dorință către bărbatul acela înalt și brunet care stătea în
picioare în mijlocul tăpșanului, dar fu readusă la realitate de
indiferența lui Jim și de o mișcare bruscă a calului, care o constrânse
să-și îndrepte toată atenția către menținerea unui echilibru în
aparență destul de precar.
Atunci când, cu o seară înainte, luase cenușa bunicului său de la
pompele funebre, el și Charlie urcaseră cu melancolicul lor bagaj
până la ranch. Spațiul mic al mașinii era impregnat de o prezență
aproape palpabilă pe care nu reușeau să o ignore. Făcuseră călătoria
fără să schimbe un cuvânt, pentru că amintirea pe care o purtau cu
ei și o aveau în ei nu-i făcuse să simtă nevoia.
Erau ocupate toate locurile, dar Bill Freihart reușise să-i găsească
unul într-un cottage ai cărui ocupanți întârziaseră în mod
neprevăzut și urmau să sosească abia în ziua următoare. Charlie
lucra acolo de câtva timp și avea o cameră mică, a lui, în spatele
grajdurilor, în partea rezervată personalului. De când se știa,
bătrânul nu avusese niciodată nimic al lui. Viața îi părea făcută din
munci fără însemnătate, pasagere, și din priviri fără cuvinte. Era
complet dezinteresat de orice formă de proprietate, ca și cum a
poseda ceva nu ar fi fost pentru el un stimulent, ci un fel de
pușcărie.
Nu avea casă, nu avea familie, nu avea nimic. Absența oricărei
legături era religia lui.
„Omul care are un lucru va dori apoi două, și apoi trei, și pe
urmă toate lucrurile de pe pământ. Și asta va însemna condamnarea
lui, pentru că nimeni nu poate avea tot ce există pe lume…”
Câteodată, dispărea pentru lungi perioade de timp. Bunicul lui
spunea că era un om al spiritului și se ducea în deșert să vorbească
cu sufletul lui. Jim era un copil și nu prea înțelegea ce spunea
părintele lui, dar își amintea că se gândise că, dacă era adevărat,
acelea erau discuțiile cele mai lungi pe care le avusese cu cineva
vreodată Charlie Owl Begay.
Cu excepția prietenului său dintotdeauna, Richard Tenachee.
De când putea să-și amintească îi vedea așa, așezați pe două
scaune cu pânza aproape găurită, în fața rulotei ruginite parcate pe
strada din Leup, unde trăia bunicul lui. Două capete ridicate în
contre-jour, care priveau amurgul din spatele munților și fumau
anumite pipe scurte făcute din coceni de porumb, în timp ce își
povesteau despre toate cele din jurul lor și despre ceea ce nu mai
era.
Jim intră în sala în care se adunau clienții pentru mesele care nu
erau consumate în aer liber. Era un salon mare, cu pereții și
pardoseala din bârne mari de lemn. Pe singurul perete tencuit erau
agățate reproduceri ale avizelor de răscumpărare de epocă. Jim fu
nevoit să observe că viața lui William Bonney, alias Billy the Rid,
valora de fapt mult mai puțin decât o săptămână de vacanță la Cielo
Alto Mountain Ranch.
În aer se simțea miros de pâine caldă, omletă și șuncă friptă. În
partea din spate a localului, un bucătar cu un sombrero mare pe cap
pregătea clătitele în spatele unei tejghele. Niște copilași îl observau
în vârful picioarelor, cu farfuriile în mână, așteptând să le vină
rândul.
— Bună, omule din New York. Ai dormit bine?
Jim se întoarse. Capul lui Roland, fiul lui Bi 11, răsărea din ușa
bucătăriei. Blond, bronzat, cu un nas puțin cârn, era leit Linda,
mama lui.
— Buștean. În ciuda liniștii.
— Dacă mai rămâi, trec la noapte cu camioneta de jur împrejurul
cabanei tale, așa te vei simți ca acasă. Vrei ceva de mâncare?
— De ce vrei să strici în câteva clipe, cu mâncarea ta, ceea ce am
construit cu greu într-o noapte întreagă? Tatăl tău este sus?
Roland arătă scara cu șervetul pe care îl ținea în mână.
— Da. Urmează-ți glumele tale prăpădite de căcănar și îl vei găsi
așezat la computer. Îl vei recunoaște pentru că aparatul este cel cu
fața inteligentă. Încearcă cu orice chip să încurce ceea ce a tăcut bine
mama aseară.
Jim urcă scara cu trepte scârțâitoare de lângă peretele din dreapta
și, când se înfățișă în biroul lui Bill Freihart, îl găsi la telefon.
Rămase în prag să facă o umbră pe lemnul podelei. Un nod smuls se
transformă într-o gaură în mijlocul inimii.
Așteptă ca omul așezat la birou să termine conversația.
— Da, domnule Wells. I-am vorbit aseară. Din partea mea nu
sunt probleme, nu am rezervări pentru dimineața aceasta. Firește,
voiam să vă aud însă pe dumneavoastră înainte să…
De partea cealaltă a firului urmă o întrerupere. Apoi umbra lui
Jim și faptul că-i simțise prezența îl făcură pe Bill să se rotească pe
jumătate, cu fotoliul.
— Este aici, în fața mea, în acest moment.
Încuviință din cap, ca și cum persoana de la capătul firului ar fi
putut să-l vadă.
— OK. Vi-l dau.
Bill îi întinse telefonul lui Jim. Acesta se apropie de birou și
rămase în picioare lângă monitorul calculatorului deschis pe site-ul
ranch-ului. Apropie cu grijă receptorul de ureche. Chiar dacă era
complet diferită, vocea care îl întâmpină părea în mintea lui foarte
asemănătoare cu aceea a lui Lincoln Roundtree.
Amândouă aparțineau trecutului.
— Bună, Jim. Sunt Cohen Wells.
— Bună ziua, Cohen, cum merge?
— Bine, chiar dacă devine din ce în ce mai greu să împaci viața cu
bilanțurile.
— Am auzit că acum dumneavoastră sunteți proprietarul ranch-
ului.
— Da, se pare că da. Am proiecte mari cu locul acela. Vom vedea.
Granița dintre un nebun vizionar și un om de afaceri inspirat este
foarte fină și nedefinită.
Conceptul lăsa spațiu pentru prea puține îndoieli. Dar Jim nu-l
prea vedea pe domnul Cohen Wells ca pe un vizionar nebun.
— Am aflat despre bunicul tău. Îmi pare tare rău. Era un om
mare.
„Peste o sută de ani, despre asta nu va mai vorbi nimeni…”
— Da, era un om mare. Unul dintre cei mai buni.
— Da. Urâtă poveste. Sau frumoasă, dacă ții cont că toți trebuie
să ne ducem. Măcar nu s-a chinuit în cine știe ce pat de spital cu
perfuzii înfipte în brațe.
Îi lăsă lui Jim o clipă pentru a-i permite să digere ceea ce de-abia
afirmase.
— Mi-a spus Bill că intenționezi să închiriezi elicopterul nostru
pentru dimineață.
— Da. Am ceva de făcut pentru bunicul meu.
Cohen Wells nu întrebă ce mai avea de făcut Jim Mackenzie
pentru săracul Richard Tenachee, și Jim nu consideră oportun să
mai spună ceva. Știau amândoi că, orice ar fi făcut, era prea târziu.
— Pentru mine nu-i nicio problemă. Dacă îmi aduc bine aminte,
erai cel mai bun pilot care s-a văzut prin părțile astea. Sper că nu ți-
ai schimbat atitudinea de când te-ai mutat la oraș.
— Unii zic că nu, dar știți, lumea este rea și bârfește mult.
— Bine, ia-l.
— În ceea ce privește plata, eu…
— Deocamdată nu-ți face probleme. Crezi că te mai oprești puțin
aici înainte de a te întoarce la New York?
Nu consideră oportun să-i spună că nu se mai gândea la New
York, cel puțin nu așa cum era obișnuit să tacă asta. Mai devreme
sau mai târziu, s-ar fi ivit o problemă. Nu avea mulți bani puși
deoparte. În scurt timp ar fi fost cazul să arunce o privire în jur și să-
și caute o slujbă.
„Treaba se termină aici numai dintr-un singur motiv, într-o zi mi-
ai salvat viața…”
Dar poate că în acel moment Marele Măr nu era cel mai indicat
loc.
— Treci pe la mine pe la bancă. Poate mâine, dacă-ți faci timp.
Nu mi-ar displăcea să schimb câteva cuvinte cu tine înainte să pleci.
O pauză. Mai lungă decât cea prevăzută. Liniștea aproape
aromatică a lucrurilor dureroase. Apoi o voce care transmitea acea
durere fără leac.
— Ai auzit de Alan? Știi că este acasă?
— Da, am citit despre el. Mi-au spus că s-a întors și a fost primit
ca un erou.
— Eroii sunt cu toții morți, Jim. Sau în situația fiului meu.
Jim așteptă. Știa că nu se terminase.
— Crezi că a trecut destul timp pentru a șterge tot ceea ce s-a
întâmplat între voi?
— Domnule Wells, timpul este un animal urât. Uneori confundă
memoria, alteori se mărginește s-o ocolească, pentru a o lăsa intactă.
— Eu sunt sigur că ar trebui să încercați să vă vedeți.
— Nu știu ce să zic. Poate.
Cohen Wells înțelese că, pentru moment, nu putea pretinde mai
mult.
— OK, ia-ți nenorocitul de elicopter și fă ceea ce trebuie să faci.
Dă-mi-l pe Bill.
Jim îi întinse telefonul lui Freihart și așteptă sfârșitul convorbirii
pe coridor, privind afară pe fereastră activitățile taberei. O caravană
mică de mașini de teren negre cu inscripția „Cielo Alto Adventures”
se îndrepta spre ținta unei excursii, care o fi fost aia. Era o altă
călătorie prin minunăția uluită a naturii și melancolia lăsată în voia
sorții pe care urmele oamenilor reușeau să o inspire. Atunci când
era cu Lincoln, înainte să sosească Emily și să complice lucrurile,
Jim călătorise foarte mult. Avusese, ca toți de altfel, privirea
copleșită de trecutul maiestuos care se respira în Europa sau în
Asia.
Gândindu-se la ceea ce se întâmpla în sud-vest, zâmbise în fața
eforturilor lor crâncene de a-și construi un trecut. Aici, ziduri vechi
de două sute de ani erau puse în lumina reflectoarelor și vândute
drept relicve ale civilizațiilor antice. În Italia ori în Franța, ziduri
vechi de două sute de ani erau dărâmate de un excavator pentru a
lăsa locul unei parcări.
Nici mai bine, nici mai rău. Doar altfel.
Și bunicul lui muncise din când în când la ranch. Atunci când
avea nevoie de bani ori se simțea singur și dorea să stea puțin cu
Charlie. Uneori, cu ocazia festivităților deosebite, erau organizate
reevocări istorice, prea puțin fidele, dar foarte spectaculoase pentru
ochii turiștilor. Printre cai, trageri cu arma și costume colorate,
aproape că reușeau să mascheze chipul plictisit al celui care era
constrâns să participe la acel tip de carnaval.
Când Bill termină convorbirea cu Wells, coborâră împreună în
salon. Ieșiră pe veranda exterioară și rămaseră să privească tabăra
aproape pustie acum. Bucătarul, acum fără sombrero, ieșise afară să
prepare grătarul și mâncărurile pentru masa de prânz.
Bill se așeză alături de el, înalt și mare, solid, de încredere,
prieten cu oricine ar fi vrut să-i fie prieten.
— Când te vei întoarce la New York?
Bill dădu din umeri.
— Am tot timpul. Nu mai am un serviciu în orașul acela.
Bill nu ceru explicații. Dacă nu veneau de la sine, exista poate un
motiv.
— Cum se zice? Cea mai bună ocupație e să fii fără ocupație.
Ochii lui Jim erau două prezențe invizibile în spatele ochelarilor
Polaroid.
— Da, o bună ocupație.
— Ai putea rămâne aici.
Lui Jim i se părea că acea conversație nu era altceva decât
urmarea aceleia pe care o avusese puțin mai devreme cu j Cohen
Wells.
— Vom vedea.
Stânjeneala lor fu întreruptă de apariția lui Charlie. Îi văzură
silueta uscățivă ieșind din unul dintre hangarele ridicate pe deal în
dreapta lor, ținând în mâini urna funerară a lui Richard Tenachee. Îi
ceruse lui Jim să petreacă ultima noapte cu el în singurătate,
veghind rămășițele bunului său prieten, j întins în pat și în
întuneric, până să adoarmă, Jim și-l imaginase în casa aceea
anacronică de chirpici, așezat cu picioarele încrucișate sub el,
desenând pe pământ figuri rituale cu nisipurile lui colorate, agitând
amulete și intonând cu juma de voce o incantație străveche de salut
către războinici. În Charlie trăia sentimentul liniștit al apartenenței
la lumea și la locurile în care se născuse. Poate și la trecut, care era
în concepția lui o bucată de prezent lăsată pentru o vreme în urmă
și pe care o regăseai în viitor. Astfel, cercul timpului se închidea și
devenea un inel de legământ.
Deși avea o vârstă, Charlie Owl Begay era încă în stare j să
creadă.
Și era tocmai ceea ce Jim nu reușise niciodată să facă.
Bătrânul îi văzu pe cei doi bărbați coborând cele patru trepte ale
verandei și părăsind Club House pentru a o lua J pe cărarea ce urca
spre el. Îi așteptă ținând vasul de alamă ca, pe un dar. Când
ajunseră în dreptul lui, i-l înmâna lui Jim cu o plecăciune ce onora
viața și amintirea celui răposat.
— Ține. Bunicul tău este gata.
Charlie îl privi, drept și cu șoldurile puțin ridicate pe care
indienii navajo și le purtau ca un semn distinctiv încă din timpuri
străvechi. Jim simțea că vorbele pe care ar fi vrut să i le spună
bătrânul zăceau încătușate pe undeva. Poate nu venise încă timpul
acelor cuvinte sau poate timpul acela nu avea să vină niciodată.
— Vrei să vii și tu, bidâ’i? Lui i-ar fi făcut plăcere.
Charlie nu răspunse în limba navajo, ca să înțeleagă și Bill.
Era un bărbat care avea destul curaj pentru a-și admite teama.
— Nu, nu sunt prea obișnuit cu elicopterele. Dacă natura nu mi-a
dat aripi, poate nu este soarta mea să zbor. Și pe urmă, aceasta este
o călătorie pe care trebuie să o faci singur. Singur cu bichei al tău, cu
bunicul tău.
— Ești sigur?
—  Doo ât’ehe da. E totul bine, Jim. Du-te.
Urcară unul după altul, ca într-un cortegiu funebru, către spațiul
destinat elicopterului. În timp ce se apropiau, le ajunse la urechi
zgomotul rotorului care se punea în mișcare. Pilotul fusese avertizat
de sosirea lor și pornise faza de încălzire a motorului.
Ieșiră din zona cu vegetație și Jim se trezi în față cu un Bell 407 de
un albastru electric care strălucea în soare. Un aparat ce răspândea
în jur un miros de nou, și cer, și nori. Jim își spuse că Wells nu se
zgârcise. Poate chiar avea proiecte mari pentru Cielo Alto Mountain
Ranch.
Pilotul, un bărbat brunet, de statură medie, în jur de patruzeci de
ani, pe care nu îl cunoștea, îl aștepta cu ușa elicopterului deschisă.
— Totul e OK. Este o bijuterie de-abia ieșită din fabrică. Poți
pleca oricând dorești.
Jim îi mulțumi bătându-l ușor pe umăr și urcă la bord, așezând
urna pe scaunul pasagerului. Cuplă centurile și, cu gesturi sigure,
efectua controalele de rigoare înainte de a decola.
În timp ce se îndepărtau cei trei bărbați, Jim închise ușa. Își
încrucișa pentru o clipă privirea cu a lui Charlie. Cuvintele nespuse
erau acum ferecate toate în privire.
Apucă manșa și trase delicat în sus variatorul de pas. În timp ce
elicopterul lua înălțime, îl văzu sub el, zăpăcit în umbra aparatului,
cu părul lung, cenușiu strâns la tâmple de o bentiță roșie, care
flutura ascunzându-i chipul, cu hainele bătute de curentul care
ridica praful și estompându-se în timp ce el se înălța.
Jim viră ușor cu aparatul Bell 407 și o luă spre nord.
Reglă radioul pe frecvența 1610 MHz, aceea a buletinului de știri
din Marele Canion. Pe la Rainbow Bridge ardeau gunoaie și era
prevăzut ceva fum, nu atât cât să compromită vizibilitatea și, în
orice caz, într-o zonă pe unde nu ar fi zburat.
Lăsă în stânga lui Kaibab Național Forest. Zbură la cota minimă
admisă și continuă fără să se gândească la nimic, bucurându-se de
micile zdruncinături provocate de turbulențe ușoare, zburând cu
plăcerea de a zbura, așa cum făcuse întotdeauna. Mereu căutase
asta și se gândea că asta ar fi vrut mereu. Imediat după
desprinderea de pământ, pentru el veneau pacea, întregul și
apartenența.
Poate ăsta era motivul pentru care Charlie îl lăsase singur în
călătorie cu acea mașinărie zburătoare. Știa că aia era credința lui,
izolarea lui în cercul timpului.
După mai puțin de jumătate de oră, ajunse în apropierea țintei.
Coborând spre sud, Colorado întârzia în meandre pe care timpul le
săpase printre stânci și care, datorită formei în U, luaseră numele de
Horseshoe Bend.
Elicopterul se lăsă docil în voia lui și Jim aterizăpe fâșia de stâncă
în jurul căreia se depăna cotitura fluviului. Își desfăcu centurile,
deschise ușa și luă urna de pe scaunul alăturat.
Lăsă în urmă elicopterul, prins cu tâș-fâș, tâș-fâș-urile elicei care
își încetinea treptat rotirile. De partea cealaltă a canionului, un grup
de turiști observaseră aterizarea și toți priveau curioși silueta aceea
coborâtă din cer, care stătea acum în picioare pe marginea
prăpastiei.
Cu toată obișnuința pe care o avea, spectacolul pe care îl văzu în
fața lui la aproximativ 800 de metri sub el îi tăie răsuflarea.
Plutind ca o canoe pe apa fluviului, începu să depene amintirea.

Jim petrecuse mult timp cu bunicul. Tatăl său, Loren Mackenzie, era
un actor de rodeo și pleca des în călătorie. Când mama lui îl însoțea, Jim se
muta la bunicul din partea ei, în casa lui ancorată ca o barcă fără apă
printre tufișurile scorojite ale rezervei.
Într-o zi, când era puțin mai mare decât un copil, în timpul unei astfel
de perioade, bunicul îl trezise dimineața devreme. Jim deschisese ochii,
îmbiat de un miros plăcut de pâine prăjită. După micul dejun, bunicul îl
chemase afară și îl dusese la vechea lui camionetă. Nu-și amintea marca, ci
numai starea deplorabilă în care se găsea. Jim își amintea dintotdeauna în
viața acelui om numai lucruri uzate, vechi, de mâna a doua. Li văzuse pe
el și pe Charlie cum încărcaseră în camionetă o canoe veche, de lemn, cu
doagele roase, care avea pe ea pictată în turcoaz, la prora, silueta decolorată
a lui Kokopelli, cântărețul din flaut a! Mitologiei indienilor navajo.
Bichei deschisese portiera pasagerului.
—  Urcă.
—  Unde mergem?
—  Pe fluviu.
Pentru bunicul, fluviu era numai Colorado. Când vorbea despre alte
fluvii, le spunea pe nume. Dar când spunea „fluviul”, numai acela putea
fi.
Jim se așezase la mijloc, cu Charlie la volan și cu bunicul alături, în
zgomotul chinuit al Demarorului, Charlie întrebase cu vocea lui calmă:
—  Crezi că este calea cea mai bună?
—  Da. Lucrurile care se târăsc sunt gunoaiele pământului.
Rămăseseră în tăcere aproape tot drumul. Jim simțea că era ceva
nedefinit în aer, în complicitatea și lipsa de dialog dintre cei doi oameni
tăcuți care îl însoțeau într-o excursie neprogramată. Urcaseră spre nord.
Către Page. Puțin mai jos de dig, coborâseră pe un drum nepavat pe malul
fluviului Colorado. Puseseră ambarcațiunea pe apă și Charlie se dusese să-i
aștepte mai la sud, în jos, în dreptul Marble Canvon. Lent și greoi, mânat
de apa fluviului, așa începuse traseul lor. Bunicul lui se așezase la pupa și
manevra pagaia exclusiv pentru a obliga acea coajă de nucă să urmeze
curentul. Jim stătea la prora, atingea apa cu o mână și cu nasul pe sus
privea pereții de stâncă părând să cadă peste ei.
Poate era fericit.
Mica ambarcațiune navigase liniștită printre malurile de nisip roșu,
încinse de soare, până când ajunseseră la Horseshoe Bend. Aici fluviul
avea culoarea pe care numai fantastica măiestrie a naturii și visele unui
om o pot da. Și totul în jurul lor era sculptură făcută de apă și de vânt,
stânci despicate și cu chipuri cioplite de munca de Sisif a mileniilor.
Bătrâna căpetenie arătase cu degetul spre vârfurile de deasupra lor.
—  O dată, cei pe care noi îi numim strămoșii, Poporul Sacru, aveau
aici un loc dedicat probelor de inițiere ale acelora care aspirau să devină
bărbați. Un tânăr trebuia să escaladeze cu mâinile goale aceste stânci ale
fluviului până în vârf pentru a putea deveni un războinic.
Jim știa de existența bătrânilor, părinții care generaseră în mit toate
etniile succesive. Anasazii, kisanii și, în sfârșit, populația navajo, cărora
zeii le dăruiseră Dinehtah, pământul pe care să trăiască, mărginit de cei
patru Munți Sacri.
Lucrurile acelea ocupau un loc mic în istoria certă, dar un spațiu cu
mult mai mare în legendă.
Bunicul lui continuase cu aceeași voce calmă.
—  Astăzi și tu trebuie să treci de o probă, Tââ’ Hastiin. Din păcate,
uneori nu-ți poți alege momentul în care trebuie să te lupți. O putem face
numai cu curaj atunci când ni se cere.
În ziua aceea și în acel loc, alunecând pe apă într-o canoe alături de
bunicul indian, Jim aflase că părinții lui muriseră.
O pală de vânt îl readuse la locul și în timpul realității și la
conștientizarea lucrului pentru care venise. Omul acela, care la
vremea lui văzuse războiul și îl câștigase, devenise din momentul
acela toată familia lui. Îl învățase tot ceea ce știa și, mai ales, câte
lucruri sunt de știut, înainte de a ajunge în vârful stâncilor,
urcându-le cu mâinile goale. Îl învățase că moartea era singura
certitudine pe care ți-era dat să o ai, o certitudine care era agățată ca
o uriașă pasăre albă pe umerii oricărui om.
Iar acum zbura sus pe undeva, cu aripile acelei singure
certitudini.
Jim trebui să se lupte cu lacrimile în timp ce deșuruba capacul
urnei.
— Aș fi vrut ca totul să fie altfel între noi. Iartă-mă, bichei.
Jim Mackenzie se surprinse intonând cu jumătate de voce o
incantație funebră veche a poporului navajo, atunci când răsturnă
vasul de alamă și transmise vântului și eternității cenușa bunicului
său.
6

Când Jim sosi la campingul The Oak, conduse Fordul Bronco pe


terenul cu pietriș care scârțâia sub roți până la intrarea casei. Opri
motorul și rămase o clipă să asculte. Mai întâi rămase uluit de totala
lipsă a sunetelor. Ecourile arterei circulate pe care de-abia o lăsase în
urmă când o luase pe drumul care ducea la tabără păreau să nu aibă
forța necesară pentru a urca până aici.
Liniștea era absurdă și absolută.
Coborî din camionetă lăsând portiera deschisă și aruncă o privire
în jur. Zonele de parcare erau pustii. Niciun drumeț nu era oaspete
în acel moment la The Oak și motivul era ușor de înțeles din ceea ce
se putea vedea din complexul turistic. Peste toate bătea un vânt de
delăsare și de mizerie, accentuat de unele mici reparații care aveau
ca singur rezultat să atragă și mai mult atenția asupra decăderii
totale a întregului. Nimic nu avea vreo legătură cu îngrijirea rustică
de la Cielo Alto, spartan și comod în același timp.
Jim se miră că, stăpânul casei nu ieșise pe verandă să vadă cine
sosise, în cazul în care era acasă. Motorul acela făcea un asemenea
zgomot, că i-ar fi fost greu oricui să nu îl audă, decât dacă ar fi
ascultat cu volumul dat la maximum un disc al celor de la AC/DC.
Sau poate că acesta era sub duș, acoperit de zgomotul apei, chiar
dacă impresia pe care o lăsa locul acela nu prea era legată de ideea
de curățenie.
Când se întorsese din plimbarea lui la Horseshoe Bend, după ce
aterizase la ranch, Jim dăduse înapoi elicopterul Bell 407 pilotului
său legitim și se dusese spre centrul complexului, alegând cărarea
care cobora către sud și traversa parcarea personalului. Trecând
prin fața rândului eterogen de mașini aliniate, găsise în spate acel
Bronco hodorogit cu aer familiar.
Tocmai atunci, un SUV mare care purta pe radiator însemnele
GMC o luase pe aleea care ducea din stradă spre parcare. În mașină
erau Bill Freihart cu fiul lui și o pereche pe care, după aerul celor
doi, Jim o consideră a nu știu câta reprezentantă a categoriei
turiștilor. Coborâseră și îl observaseră în timp ce privea cu aer
perplex rabla. Jim i se adresase lui Bill, în timp ce Roland îi însoțea
pe cei doi oaspeți la tabără.
— Nu-mi spune că fierul ăsta îi aparține lui Caleb.
— Chiar lui.
— Nu credeam să mai fie în viață.
— El sau camioneta?
Cu o strâmbătură, Jim strânse din umeri, cu aceeași expresie
întipărită pe chip.
— Amândoi. În ce privește această relicvă, este de ajuns s-o
privești. Vopseaua care o ține să nu se dezmembreze ar trebui să ia
Premiul Nobel pentru pace. Cât despre el, continuând să facă glume
cu fulgerele, nu-i exclus să fi fost lovit de o descărcare electrică și să
rămână trăsnit. Este pe aici prin preajmă?
Bill arătă spre munte cu o mișcare a capului.
— Nu, a urcat ieri cu Silent Joe, câinele lui. Și dacă îi vezi
împreună, înțelegi că animalul ăla nu putea fi decât al lui. Greu de
spus care dintre ei doi este mai sărit de pe fix. Avea cu el arcul cu
săgețile și spunea că vrea să arunce o privire pe-aici prin jur.
Jim nu reușise să oprească o fărâmă de îngrijorare care își arăta
capul printre nori.
— Poate s-a pierdut.
În timp ce vorbeau, Bill descărcase din mașină un frigider
portabil.
— Nu, zănaticul ăla cunoaște locurile astea ca pe propriile
buzunare care din întâmplare continuă să fie goale. Se mai întâmplă
să se poarte așa. Vine, își lasă camioneta și apoi, luând urma unui
cerb, se duce pe celălalt versant, și de aceea îi este mai comod să
coboare direct acasă decât să se întoarcă pe jos până aici. Pe urmă
face autostopul și urcă să-și recupereze mașina. De obicei a doua zi,
chiar dacă uneori a lăsat-o în parcare ceva timp. Vrei un Coors?
Jim prinsese din zbor cutia pe care i-o aruncase Bill și apoi se
așezaseră acolo, pe o bancă de lemn, să-și bea berile în liniște. Jim
nu reușea să-și șteargă din minte spectacolul de la Horseshoe Bend
și cenușa transportată de vânt a unui bunic pe care îl iubea și care se
întorsese să facă parte din pământul din care venise, după credința
străveche. Bill înțelesese asta din expresia lui și nu întrebase nimic.
Apoi, Jim ieșise din gândurile sale și arătase spre camioneta lui
Caleb.
— Aș vrea să cobor la Flagstaff după-amiază. Poate aș putea să i-
o duc eu.
Bill îi dăduse numărul lui Caleb, iar Jim îl sunase pe mobil. O
voce impersonală îl avertizase că numărul nu era activ.
— Aici îmi spune că numărul este inexistent. Știi ceva, l-ar fi
putut schimba?
— Nu. Mai curând este posibil să-i fi suspendat postul telefonic.
— A ajuns așa de rău?
— Să ajungă rău este un eufemism, față de situația economică a
lui Caleb.
Acesta fusese ultimul comentariu lapidar, iar acum, când Jim
avea posibilitatea să vadă personal în ce hal ajunsese The Oak,
înțelegea că Bill nu exagerase cu nimic.
Claxonă și singurul rezultat fu în schimb o scurtă întrerupere a
liniștii.
Și un geamăt ciudat, ușor, în spatele lui.
Jim se întoarse și se îndreptă către împrejmuirea delimitată de o
plasă metalică unde se afla o cușcă mare de lemn.
Părea goală la prima vedere, dar mergând în jurul gardului, văzu
că în spatele căsuței stătea întins un câine mare, negru-maro. Își
dădu seama de prezența lui și aruncă o privire temătoare fără să-și
înalțe capul, dându-și ochii peste cap. Trebuia să fie Silent Joe,
câinele despre care îi vorbise Bill. Lângă el erau două blide, unul
plin cu apă și altul pe jumătate cu biscuiți. Avea un aer terorizat și
era atât de lipit de pământ, încât părea să fi săpat terenul sub el
pentru a-i lua mai bine forma. Jim se întrebă ce ar fi putut să-l
înspăimânte într-atât încât să nu-l lase să-și termine mâncarea.
Încercă să-l liniștească în timp ce se îndrepta către poarta de plasă a
curții.
— Cuminte, Silent Joe. Nu-ți fie teamă.
Când își auzi numele și îl văzu că se apropie, începu să tremure.
Jim nu avusese niciodată probleme cu animalele. Cu instinctul
ancestral pe care toate animalele îl au ca bagaj în subconștient,
simțeau de obicei că atitudinea lui față de ele nu reprezenta niciun
pericol. Știa bine totodată că, atunci când se considerau amenințate,
erau în stare de reacții imprevizibile, și nu avea nicio intenție să
ajungă la urgență cu semnele dinților unui câine în carne. Dinți care,
dacă ar fi fost să judece după statură, trebuiau să fie mari și
puternici.
Îi vorbi cu voce liniștită, fără a-l privi în ochi, ceea ce, în limbajul
animalelor, înseamnă un act de sfidare.
— Acum este totul în regulă. Nu-i nicio problemă. E totul OK.
Când deschise poarta pentru a intra în curte, mai întâi întinse
mâna către câine, pentru a-l lăsa să îl adulmece în voie. Câinele nu
răspunse acelei tentative de apropiere. Sărind în picioare ca o
săgeată, se ridică și o luă spre deschiderea către libertate, atât de
repede, încât, dacă Jim nu s-ar fi dat la o parte chiar în aceeași clipă,
l-ar fi dărâmat. Alergând extrem de agil pentru mersul lui
caraghios, ajunse până la camionetă și dintr-un salt fu pe scaun,
așezându-se imediat pe partea pasagerului. Jim decise că, pentru
moment, dacă acela era locul în care Silent Joe se simțea în
siguranță, putea să rămână acolo.
Nu se mai preocupă de câine și se îndreptă spre casă.
— Ești aici Caleb? Hei, Caleb…
Niciun răspuns.
Urcă treptele și ajunse pe verandă. Încercând ușa de la intrare, își
dădu seama că era deschisă. Năvălind de cine știe unde, îi veni un
simțământ ciudat, învăluit în umbre întunecate, ca și cum ar fi
traversat un canion peste care coboară noaptea.
Își luă inima în dinți și intră în casă. Îl întâmpină răcoarea
vechilor construcții și un miros ușor rânced de ferestre închise,
ziduri netencuite vreodată și de salpetru născut în întuneric și
umezeală. Aruncă repede o privire prin toate camerele. De la
bucătăria îngropată în vase și resturi de mâncare și salonul cu fotolii
de piele cu aer mezozoic, până la dormitoarele de la etajul superior.
Înăuntru, totul era o replică fidelă a ceea ce se găsea afară.
Praf și jeg, și paturi nefăcute și muște, dar de Caleb nici urmă.
Se trezi în curte cu o senzație surprinzătoare de destindere, își
spuse că în ultimii ani dusese o viață mult prea frumoasă în umbra
lui Lincoln Roundtree și își aminti sieși că locuri ca acestea făcuseră
parte mult timp din viața lui obișnuită.
Se strădui să se întoarcă cu gândul la motivul prezenței lui la The
Oak. Nu trebuia să-ți faci griji pentru Caleb, el știa să-și poarte
singur de grijă. Ipoteza unui accident pe munte era prea puțin
probabilă. Fără îndoială, exista posibilitatea ca el să fie rănit sau, și
mai rău, mort pe undeva prin vreo râpă. În eventualitatea aceea,
oricum, câinele nu ar fi plecat, ci, în nouăzeci și nouă la sută dintre
cazuri, s-ar fi culcat alături de corpul stăpânului, măcar până când
foamea nu l-ar fi împins să se miște. Și, pe urmă, Silent Joe era mult
prea speriat ca o teorie de genul acesta să aibă valoare.
Se întoarse în curte și se îndreptă către partea din spate a casei.
Singura ipoteză pe care voia să o accepte în acel moment era că de
fapt Caleb se afla în laborator, urmărind himera care îl fascina de
ani de zile și din cauza căreia se ruina. Omul acela ciudat care vâna
tot ceea ce alerga pe pământ, dar care iubea tot ceea ce zbura liber
pe cer era una dintre puținele persoane de care Jim era într-adevăr
legat. El fusese cel care îl învățase să iubească frumusețea și măreția
zborului și fusese prima ființă umană căreia îi împărtășise dorința
lui de a deveni pilot de elicopter. Nu îl interesa că era un fel de
nebun visător care purta în ADN predestinarea de a pierde. Jim
făcuse o altă alegere, aceea de a avea cât mai mult posibil, în cel mai
scurt timp posibil, și nu înțelegea încăpățânarea lui Caleb pentru
utopia lui electrică. Dar, deși nu înțelegea, acceptase situația.
În timp ce trecea pe lângă Fordul Bronco, Silent Joe înălță capul și
îi aruncă prin parbriz o privire înțelegătoare, dar nu dădu semn să
coboare din refugiul lui pe patru roți pentru a face onorurile casei.
Jim dădu colțul clădirii și o luă pe aleea care ducea spre laborator.
În timp ce se apropia, își ciuli urechea pentru a auzi dacă din
cealaltă clădire veneau zgomote care să le fi acoperit pe cele ale
sosirii lui.
Și în cazul acesta dădu, în schimb, numai de liniște.
Soarele își începuse parabola descendentă, iar Jim mergea pe
urmele pașilor umbrei sale până când o găsi proiectată pe ușa grea
de lemn. Plăcile de lemn erau încuiate cu diverse zăvoare, dar nu fu
prea surprins. Cunoștea mania lui Caleb pentru siguranța relativă a
studiilor lui, manie care se dizolva complet atunci când venea vorba
despre casă și restul averilor lui.
Bătu de mai multe ori cu pumnul în lemn, până îl duru mâna.
— Hei, ești aici, vânător de fulgere? Sunt Jim Mackenzie.
Așteptă câteva clipe un răspuns care nu sosi.
Și, între timp, sentimentul de stinghereală pe care îl simțise
înainte, amestecat cu teamă și penumbră, se ivi iarăși. Respiră adânc
și-și recăpătă luciditatea. Jim se apropie de o fereastră apărată de
grilaje grele. Era mai curând înaltă și, cu toate că el avea o statură de
un metru și optzeci și cinci, nu ajungea să vadă înăuntru. Fără a știi
bine motivul, se agăță de bare și, cu forța brațelor, se ridică până
avu posibilitatea să arunce o privire în laborator.
Ceea ce i se înfățișă dinaintea ochilor era un scenariu oarecum
bizar.
Erau tone de aparatură căreia nu-i cunoștea nici numele, nici
folosința, dar care, după intențiile lui Caleb, era cea care ar fi trebuit
să-i aducă faimă și bogăție. Numărul materialelor crescuse fără
măsură de când Jim fusese acolo ultima oară. Prietenul lui trebuia
să fi învestit mii de dolari acolo și o parte din timp fără a primi
nimic în schimb, pentru a putea avea la dispoziție cele trebuincioase
pentru cercetările lui. Și primise în schimb numai o casă dărăpănată,
o camionetă ce se fărâma în bucăți și un maldăr de deziluzii, ca și
batjocura tuturor celor care îi stăteau în preajmă.
Tocmai se pregătea să se lase la pământ când văzu ceva pe jos în
stânga, ferit puțin de fereastră, lângă intrare. Cu un efort, își trecu
brațul drept în jurul unei bare astfel încât să se poată ridica, și cu
mâna liberă șterse geamul jegos pentru a vedea mai bine.
Reflectarea soarelui îi împiedica vederea, dar ceea ce intuia că este
culcat la pământ părea chiar corpul unui om îmbrăcat cu o salopetă
de camuflaj. Era aplecat și avea brațul drept îndoit peste cap într-o
poziție nefirească. Nu reușea să-i vadă chipul, dar după statură și
mai ales după cât era de baricadat laboratorul, nu putea fi decât
Caleb.
Jim bătu în geam.
— Caleb! Hei, Caleb!
Având în vedere că omul căzut la pământ nu făcea nicio mișcare,
Jim se lăsă în jos și se întoarse în grabă în fața ușii. Își dădu seama că
era într-adevăr mult prea grea și mult prea blindată pentru a se
gândi că ar putea să forțeze în vreun fel încuietorile. Se putea face
un singur lucru. O luă repede în jos și ajunse în curtea casei. Se
apropie de camionetă și deschise portiera pe partea câinelui.
— Curaj, frumosule, coboară, pentru că a venit timpul să
acționăm.
Ca și cum ar fi înțeles gravitatea situației, Silent Joe lăsă scaunul
fără să se împotrivească și ajunse din câteva sărituri pe veranda din
fața casei. De acolo, se opri să-l urmărească pe Jim care trecu pe
partea cealaltă, se așeză la volan și porni motorul.
Ajuns aici, Jim își puse o centură de siguranță care avusese și zile
mai bune, sperând ca rezistența să fie superioară aspectului, și
apăsă pe accelerație, aproape rotind mașina sub el și împroșcând
pietriș în jur. Se îndreptă cu viteză maximă spre ușa laboratorului.
Se agăță cu atâta forță de volan, încât se temu că s-ar putea rupe.
Văzu cele două canaturi de lemn apropiindu-se cu viteză până
când deveniră doage, și doagele noduri, și botul camionetei deveni
un berbec care deschise ușa cu un zgomot de bare contorsionate,
fiare contorsionate și schije de lemn care săreau și zburau în jurul
acelui dezastru.
Violența loviturii scoase din rama lui parbrizul, iar geamul fu
proiectat înainte și făcut țăndări ca o pânză de păianjen. Jim l-ar fi
urmat dacă nu ar fi fost centura de siguranță care, contrar aparenței,
își făcuse treaba.
Reuși să deschidă cu oarecare dificultate portiera și se aruncă
spre deschizătura pe care izbitura o făcuse în ușă. Imediat ce se află
înăuntru i se confirmă că o parte din ceea ce întrevăzuse și din ceea
ce își imaginase de la fereastră corespundea cu spectacolul pe care îl
avea dinainte aievea.
Caleb Kelso era la pământ, cu fața în praf, cu brațul drept îndoit
la nivelul umărului și acoperindu-i capul într-un unghi nefiresc. Jim
nu avea prea multe cunoștințe medicale, dar după înfățișare, Caleb
nu părea victima unei descărcări electrice, așa cum s-ar fi putut
bănui după aparatura care îl înconjura. Cu excepția acelei ciudate
poziții dezarticulate a brațului, corpul părea intact, ca și cum ar fi
căzut la pământ într-un leșin.
Împingând cu brațele, răsuci corpul până când îl întoarse
aproape cu fața în sus. Și între timp trebui să lupte cu o teribilă
stânjeneală. În trecut, participase la diferite operațiuni de ajutor și i
se întâmplase să fie nevoie să miște ori să transporte morți. Ceea ce
se întâmplă de data asta fu cu totul absurd. Cadavrul se răsucise
aproape rotindu-se de la mijloc, în timp ce picioarele își
menținuseră poziția inițială. Din senzația pe care o avusese
atingându-l și din poziția pe care corpul o luase atunci când îl
întorsese, i se păruse că era complet lipsit de oase, ca o păpușă mare
de cârpă căreia cineva îi dăduse pentru un timp impresia că era un
om.
Și, pe urmă, chipul lui Caleb.
Schimonosit, urlând fără voce, sângerând fără sânge, murdar de
praf și cu ochii holbați și fără vedere, care păreau că refuză ultimul
spectacol care i se prezentase dinainte.
Jim își zise că, orice ar fi văzut Caleb Kelso înainte de a muri, era
groaza în stare pură.
În liniștea care era din nou absolută, dintr-un loc din spatele lui,
Silent Joe începu să urle.
7

Jim era așezat din nou în așteptare pe treptele din fața casei. În
depărtare, soarele era o amintire roșie dincolo de conturul munților,
nuanțat de albastrul siniliu al cerului în amurg. Respiră adânc.
Nicăieri în altă parte nu mai exista intensitate cromatică, capabilă să
treacă lin de la comedie la dramă, care să privească spre lume de jos
în sus. Ar fi fost locul cel mai frumos de pe pământ dacă din ambele
perspective n-ai fi întâlnit și oameni. Astfel, Jim stătea nemișcat în
fața crepusculului și al schimbării permanente a fundalului și
încerca să ignore ceea ce se întâmpla la câțiva pași de el. Erau
prezente toate elementele ferocității: mașinile de poliție cu farurile
aprinse, agenții în uniformă, camioneta de la Omucideri, ambulanța
cu ușile din spate larg deschise. Din laborator ajungeau reflexele
becurilor xenon ce luminau scena acelei morți ciudate.
După descoperirea corpului lui Caleb, sunase la 911 și rămăsese
să aștepte cât putea el de liniștit. Îi condusese pe polițiști, atunci
când sosiseră, până în laboratorul unde se afla cadavrul prietenului
său și apoi venise să se așeze aici, revăzând cu ochii minții imaginile
a ceea ce se întâmplase, în așteptarea întrebărilor la care ar fi trebuit
să răspundă.
Silent Joe se calmase și stătea acum așezat lângă el pe lemnul
călduț, mulțumit de contactul protector cu corpul unui om. Jim își
dăduse seama că mângâierile lui și prezența unui punct de referință
aveau puterea să îl liniștească.
Din spatele colțului casei se ivi pe neașteptate silueta unui bărbat.
Era de statură medie, brunet, cu fața bronzată de soare și de natură.
Purta o haină de piele de căprioară și o pereche de pantaloni sport.
Detectivul Robert Beaudysin era de vârsta lui, iar Jim îl cunoștea
încă din liceu. Și el purta în vene o mică parte de sânge indian
dinspre tată. După tradiția indienilor navajo, în cazul unor căsătorii
mixte, se alegea întotdeauna originea mamei care determina tribul
de apartenență. Asta avea deplină valoare atunci când era vorba
despre Jim, care avea o descendență directă. Robert era un alb get-
beget, echivalentul unei rude îndepărtate, chiar dacă vorbea destul
de bine limba Dine-ilor.
Când sosise la The Oak și îl găsise în ușa laboratorului, îl privise
cu aer întrebător, ca și cum ar fi avut nevoie de câteva secunde
pentru a-i aduce chipul din amintire în prezent. Probabil era ultima
persoană pe care s-ar fi așteptat să o vadă așteptându-l în locul
acela. Și mai ales alături de un cadavru, în urma unei morți atât de
complicate. Apoi îl salutase și îl ignorase grăbit, parcurgând deja cu
ochii scena în care zăcea descompus contra naturii corpul celui care
fusese un om.
Acum, prima parte a drumului, cea imediată, fusese parcursă.
Rămânea cealaltă, cea mai grea. Se apropie calm, iar Jim fu surprins
să descopere în vocea lui o ușoară stânjeneală.
— Nu știam că te-ai întors.
— Și totuși ești polițist. Ar trebui să știi totul.
Robert se așeză pe trepte lângă Jim și își permise o mică
observație amară de om învins.
— Ca polițist aș fi fericit să știu chiar și numai jumătate din ceea
ce îmi trebuie.
— Urâtă treabă, nu-i așa?
Polițistul, care ura faptul că nu știa, lăsă să treacă ceva timp până
să răspundă.
— Foarte urâtă, la prima vedere. Și bănuiesc că, dacă voi
continua să cercetez, nu poate decât să fie și mai urâtă.
Jim îl privi cu atenție. Timpul care trecuse nu-l schimbase cu
mult. Dintr-un anume punct de vedere, erau amândoi oameni
realizați. Fiecare făcea ceea ce dorise întotdeauna să facă. Nu
vorbiseră des între ei. Jim pilota avioanele și Robert se mișca
vigilent pe scena unei crime pentru a încerca cu încăpățânare să știe
și să înțeleagă cine și când, întrebându-se probabil de fiecare dată de
ce. Ca singur tribut plătit anilor, observă pe chipul fostului coleg de
școală riduri pe care nu și le amintea. Se întrebă câte fuseseră
provocate de vârstă și câte de munca lui.
— Ai chef să sporovăim puțin?
Jim ridică din umeri.
— Am de ales?
— Având în vedere situația, chiar cred că nu.
Robert scoase tutun și foițe și, înainte de a se servi, i le întinse lui
Jim. Atunci când el refuză cu un gest al mâinii, începu să-și
răsucească liniștit o țigară. O aprinse și, înainte să continue, trase cu
sete din țigara care deveni cenușă roșie și apoi fum, și apoi nimic în
aerul înserării.
— Spune-mi tot.
— Nu am prea multe de zis, Bob. Am ajuns aici de la Ranch
pentru a-i aduce camioneta lui Caleb, am căutat prin jur și nu am
găsit pe nimeni. Am urcat în laborator și, de la o fereastră, l-am
văzut întins pe jos. Ușa era baricadată și atunci am spart-o folosind
camioneta drept berbec. Când mi-am dat seama că era mort, v-am
chemat.
— De câtă vreme nu-l văzuseși?
— De cinci ani, mai mult sau mai puțin.
În stânga lor, doi brancardieri urmați de medicul legist coborâră
ducând o targă pe care era un corp acoperit de o pânză albă. Silent
Joe scheună, dar nu se mișcă. Jim își încleșta fălcile. Iată ce rămăsese
dintr-o persoană care fusese importantă în viața lui.
„Doi în aceeași zi…”
Două persoane care erau acum în zbor pe aripile unei mari păsări
albe. Dar dacă era adevărat că moartea este singura certitudine,
cineva sau ceva i-o amintise lui Caleb Kelso fără niciun pic de milă.
Jim privi în altă parte în timp ce cadavrul era urcat în ambulanță.
Gestul acela instinctiv îi aminti cu părere de rău că, dintotdeauna,
când cineva avusese nevoie de ajutorul lui, el privise în altă parte.
Văicărelile sirenei care se îndepărta șterseră gândul acela și sunetul
rămase în aer ca un comentariu funebru în liniștea de la The Oak.
„Peste o sută de ani, despre toate acestea nu va mai vorbi
nimeni…”
Dar deocamdată anii aceia erau încă un proiect îndepărtat al
timpului. Dacă i-ar fi putut auzi gândul, Robert ar fi spus că tot ceea
ce se întâmpla trebuia discutat și combătut, ca să nu se mai întâmple
din nou, fără a se îngriji de oameni care nici măcar nu erau născuți.
Astfel, Jim fu cel care puse o întrebare.
— Ați găsit ceva?
Robert clătină din cap.
— Nu până acum. Cei de la Criminalistică iau probele de rutină,
dar, după fețele lor, nu cred că ne putem aștepta la nimic bun. Pe
urmă, tu ai îngreunat puțin prelevarea probelor contaminând locul,
deci…
Polițistul respinse cu un gest al mâinii obiecțiile lui Jim.
— Nu-ți reproșez. Și eu m-aș fi comportat la fel. Nu ai văzut sau
n-ai observat ceva ciudat când ai sosit aici?
Jim făcu un gest vag.
— Totul și nimic. În realitate, nici nu am avut timp. Pot numai să-
ți spun despre câine că era terorizat.
Robert asimilă acea informație încuviințând din cap și repetându-
și-o în șoaptă, ca pentru a o întipări mai bine într-un carnețel mintal.
— După tine, care ar fi explicația?
Ca și cum ar fi înțeles că vorbeau despre el, Silent Joe ridică botul
și îl așeză pe genunchii lui Jim, ridicându-și ochii căprui, căutând
parcă iertare și protecție. Jim îl mângâie ușor pe cap.
— N-am nici cea mai vagă idee. Numai în desenele animate ale
lui Marvel indienii reușesc să comunice cu animalele.
— Îl mai văzuseși înainte pe câinele acesta?
— Nu.
— După cum s-a atașat de tine, nu aș zice.
În timp ce discutau, Dave Lombardi, medicul legist, care
rămăsese în piațetă să supravegheze plecarea ambulanței, ca și cum
ar fi fost direct responsabil, se întorsese și acum se îndrepta către ei.
Jim îl cunoștea pentru că el era cel la care, în fiecare an, făcea vizita
medicală obligatorie cerută piloților de elicopter pentru reînnoirea
brevetului. Știa că era un mare pasionat de cai și că avea câțiva
acasă, la vest de Flagstaff, în Camino de los Vientos. Era înalt,
uscățiv și se deplasa cu hotărâre. După aspectul fizic și după
îmbrăcăminte, un cetățean perfect din Marlboro Country. Purta
cizme, o pereche de blugi și o geacă din același material. Probabil
fusese chemat când se pregătea să încalece unul dintre acele
animale splendide.
Uluit de prezența lui Jim, Lombardi îi aruncă lui Robert o privire
întrebătoare.
— Pot vorbi?
— Sigur, nu sunt probleme. Jim a văzut tot ceea ce era de văzut.
Ce poți să-mi spui?
— Că eu nu am mai văzut așa ceva.
— În ce sens?
— Oasele cadavrului, inclusiv cele ale craniului, sunt în mare
parte fracturate, ca și cum ar fi fost pus sub o presă. Orice l-a ucis,
trebuie să fi avut o forță teribilă.
— Ucigașul nu ar fi putut să i le frângă unul câte unul?
Legistul fusese prudent în expunerea lui. În schimb, cuvintele lui
Robert erau clare. După el, acel ceva corespundea cu cineva.
— Și cu ce?
— Cu un drug de fier ori ceva asemănător.
Lombardi clătină din cap.
— Exclus. S-ar vedea semnele loviturilor. Chiar dacă l-ar fi lovit
după moarte, ar fi fost urme mai mult decât evidente.
Robert puse o întrebare căreia îi cunoștea foarte bine răspunsul.
— Ar putea fi ceva care să aibă legătură cu cercetările lui Caleb?
— Te referi la aparatura care se găsește în acel laborator? Omul
acela nu prezintă nicidecum simptomele unuia curentat de o
descărcare electrică, oricât de puternică ar fi fost.
— Poți să-mi spui cu aproximație ora decesului?
— Aș spune acum douăzeci și patru de ore, cu o jumătate de oră
mai mult sau mai puțin.
Lombardi își pironi pentru un moment privirea în pământ cu un
aer gânditor, ca și cum nu ar fi fost întru totul sigur că poate spune
ceea ce urma să spună.
— Dacă am înțeles bine, cadavrul era în laboratorul închis pe
dinăuntru, fără nicio urmă de intrare prin efracție.
— Exact.
Medicul schiță un zâmbet amar și neîncrezător, care desenă un
rid de-a latul frunții lui.
— Nu știu dacă te poate interesa, dar ești chiar în mijlocul unei
opere clasice a literaturii.
— În ce sens?
— Misterul camerei încuiate. O persoană ucisă într-o cameră
sigilată pe dinăuntru și fără nicio urmă de intrare prin efracție.
Chiar paradigmatic, pentru orice autor de thrillere.
— Numai că eu nu scriu romane, iar asta nu este o poveste
inventată.
— Din păcate, uneori, realitatea bate cu mult romanele. În
schimb, eu îți pot spune că, pentru prima oară în viața mea, sunt
nerăbdător să fac o autopsie.
Erau oameni și de aceea, pentru o clipă, în aer pluti stânjeneala
care însoțește lucrurile necunoscute. Apoi Dave Lombardi se duse
să descopere ceva mai mult, iar Jim și
Robert rămaseră singuri. Jim se întrebă de ce îl lăsase Robert să
vorbească despre observațiile lui privitoare la omorârea lui Caleb în
prezența cuiva străin de anchetă. Din câte știa, cercetările poliției se
desfășurau sub semnul maximei discreții. Nu reuși să-și dea un
răspuns pentru că, deocamdată, polițistul își terminase partea
oficială și deveni iarăși un prieten de demult.
— Cum te descurci departe de aici?
Jim știa bine la ce se referea. El, pentru mulți de prin părțile
acelea, era unul care reușise. Stătea la New York și, în imaginarul
colectiv, asta însemna succes și viață confortabilă. Robert nu știa de
Lincoln Roundtree și de Emily și că, orice aparat ai pilota, după o
lună este un aparat ca oricare altul. Viața, peste tot, era numai o
problemă de costume și scenografie.
Arătă cu capul spre ultima licărire de soare dincolo de munți.
— Viața mea este ca și a celorlalți. Plină de zori și de amurguri.
Între timp, Robert întoarse capul spre stânga și făcu o mică
strâmbătură de dezaprobare.
— Gata cu clipele frumoase. A sosit presa.
Jim se consideră norocos pentru această diversiune care îi dădea
posibilitatea să nu mai adauge altceva. În timp ce vorbeau, de pe
drumul neasfaltat sosise un Ford Expedition anunțat de lumina
întretăiată a farurilor printre copaci. Fusese oprit de polițiști în
dreptul barajului făcut cu două mașini de poliție parcate strategic,
în coadă de pește. Din mașină coborâse o persoană care își făcuse
loc printre protestele a doi polițiști și care acum venea către ei.
Jim văzu că era vorba despre o femeie. Era înaltă și slabă, iar
după îmbrăcăminte părea că fusese surprinsă de evenimente în
timp ce călărea împreună cu Dave Lombardi. Jim o observă cu
atenție în timp ce se apropia. Avea părul lung și buclat, de o culoare
roșie-arămie care strălucea în lumina farurilor, și un chip cu
trăsături fine care se desenau încet, încet, pe măsură ce distanța se
micșora. Jim nu avu nevoie să ajungă lângă ea pentru a ști cine era.
O recunoscuse imediat ce coborâse din mașină și începuse să urce
panta ușoară care ducea spre casă. Se apropie de el cu mersul ei
agale și cu pasul plin de ecouri pe care numai amintirile știu să le
cutreiere.
Se numea April Thompson și, odinioară, fusese femeia lui. Într-o
noapte de vară, întinși în spatele camionetei lui Richard Tenachee,
înfășurați într-un sac de dormit sub stele, cu răsuflarea ei excitată de
femeie îi șoptise că îl iubește. Jim își amintea foarte bine noaptea,
stelele și acele cuvinte. Pentru o vreme chiar crezuse că ea și acel
moment ar fi putut fi mai frumoase decât libertatea. Dar el era ceea
ce era, atunci ca și acum. Curând se lăsase transportat din nou de
una dintre mașinăriile lui zburătoare, și încă o dată, când fusese
nevoie de el, ea îl surprinsese că privea în altă parte.
8

Acum întunericul era cel al străzii, complet și străpuns de faruri


în spate și în față. Pe Autostrada 89, în timp ce coborau către
Flagstaff, Jim stătea ca pe ghimpi pe un scaun incomod, alături de
April. Oricât încercase să facă față situației, nu reușea să se abțină să
nu arunce din când în când o privire către ea, admirându-i profilul
desenat de lumini în timp ce conducea. Nu se schimbase mult și,
dacă o făcuse, schimbarea era în bine. Mai matură, mai sigură, mai
femeie. Avea trăsături ferme, ușor androgine, punctate de pistrui în
jurul nasului, pe care de obicei îi accentua expunerea la soare. Era
genul de frumusețe care nu te făcea să te gândești la o casă, ci la
spații imense. Ochii albaștri aveau o nuanță pe care uneori lacrimile
reușeau să o transforme în culoarea cerului din zilele senine.
Asta își amintea bine Jim și știa la fel de bine că nici April nu
uitase.
Încă o dată, instinctul lui de fugar îl făcu să privească în altă
parte. În stânga lor defilau sigure pe ele luminile mallului, noul
centru comercial de-abia construit. Trecutul și prezentul jucau șah și
foloseau drept piese ocupanții acelei mașini. Ei doi reprezentaseră
ceva o dată. Așa cum se întâmplă adesea în socotelile omenești,
însemnaseră unul pentru celălalt destul demult pentru ca acum să
nu mai fie decât doi necunoscuți.
April fu cea care rupse tăcerea și vorbi fără să se întoarcă să-l
privească.
— Nici măcar în umbră nu reușesc să fie de aceeași culoare.
— Ce?
— Ochii tăi. Este ciudat cum de o anomalie atât de evidentă poate
fi atât de fascinantă. Cred că femeile din New York se dau în vânt
după tine.
Nu era o întrebare, era o constatare. Și, din tonul vocii, Jim își
dădu seama că în cuvintele acelea nu era nicio urmă de flirt și nici
măcar mica revanșă a unei femei rănite. Era mult mai mult. Era
declarația nepăsătoare a unei totale lipse de stimă față de el.
Când ajunsese acasă la Caleb, nu se mirase deloc să-l găsească
acolo. Jim nu știa până la ce punct întoarcerea lui în Flagstaff putea
fi considerată o știre. Dacă era, reacția lui April față de prezența lui
reprezenta o știre veche ori fără nicio importanță.
Îi salutase simplu, pronunțându-le numele.
Robert își luase o mină oficială. Faptul că în oraș se cunoșteau cu
toții și adesea se întâlneau să bea o bere împreună nu excludea
faptul că, în situații oficiale, fiecare trebuia să adopte atitudinea
impusă de rol.
— Bună, April, cum merge la Chronicles?
— Lucrurile obișnuite. De obicei, este vorba mai mult de rutină.
Se pare că nu în cazul acesta. Bob, ai ceva pentru mine?
Detectivul dădu din umeri.
— Ce naiba, April, știi că nu-ți pot spune nimic. Cel puțin nu
acum.
— Având în vedere că suntem acasă la Caleb, putem presupune
că mortul este el?
Împăciuitor, Robert Beaudysin încuviințase cu un semn din cap.
— Tu ai spus-o. Având în vedere că suntem acasă la el, putem
presupune că el este mortul.
April fixă cu privirea ochii care chiar nu voiau să fie fixați.
— Toți știau ceea ce făcea Caleb în laboratorul lui. Este vorba
despre un accident legat de cercetările lui sau de altceva?
Acel „altceva” rămăsese suspendat câteva clipe cu semnificația
lui amenințătoare, înainte ca polițistul să emită comunicatul lui
oficial, lapidar.
— Să zicem că șeful poliției va decide să țină o conferință de
presă în care vor fi difuzate toate informațiile care pot fi difuzate. Și
tu vei fi prima care va afla când și unde. Acum, dacă vrei să mă
scuzi…
Robert Beaudysin, polițistul care nu știa, se ridicase și îi lăsase
singuri. În timp ce pleca, îi lansase lui Jim o privire grăitoare. Jim
înțelesese de ce Robert îi permisese lui Dave Lombardi să vorbească
în fața lui. Putea fi considerată sau nu încredere, depinde de
punctele de vedere. Mai înainte fusese un om care știa puține, acum
era un om care știa tot. Dacă ar fi transpirat ceva, ar fi existat un
responsabil.
April i se adresase lui și încrederea din trecut fusese ștearsă de
timp și de hotărârea celui care face o muncă și încearcă să o facă
bine.
— Și tu ce îmi declari?
Jim avea încă în ochi privirea polițistului. Și nu voia probleme,
nici acum, nici altădată.
— Puțin mai mult decât ce a spus Bob. Am venit să-l văd pe
Caleb și, în loc să-l găsesc viu, l-am găsit mort.
— Doar atât?
— Doar atât.
— Și nici nu ai văzut, nici nu ai auzit nimic ciudat?
„Sigur că am văzut ceva ciudat. Am văzut cadavrul unui prieten
de-al meu transformat într-o păpușă de cârpă și un câine terorizat.
Și dacă mă gândesc bine, poate eram și eu…”
— Nu, nimic special.
În clipa aceea, de pe drum sosi o camionetă neagră cu emblema
albă de la Channel 2, un post de televiziune local. Polițiștii îl
opriseră lângă SUV-ul lui April. Cei dinăuntru coborâseră, își
descărcaseră aparatele și montaseră rapid reflectoarele. Un ziarist se
așezase cu spatele la casă și începuse să transmită în fața unei
telecamere manevrate de un operator. Era un băiat tânăr cu o haină
sport și cu aer hotărât, care probabil le vorbea telespectatorilor
visând la marile rețele naționale. În timpul transmisiunii în direct,
Robert sosise lângă ei și reporterul se apropiase repede ținând
microfonul ca pe o torță olimpică. Polițistul încercase să-l
îndepărteze, iar Jim și April reușiseră din poziția lor să-i vadă
expresia de pe chip, care, în freneticul teatru mass-media, însemna
oriunde „no comment”.
Jim se ridicase în picioare. Silent Joe îl imitase imediat și
rămăsese să-l privească nehotărât, uitându-i-se direct în față cu ochii
lui ca aluna.
— Și acum ce mă fac cu tine?
Câinele mârâise ușor și își mișcase rapid corpul, nerăbdător.
Continua să-l privească fix, lingându-și botul cu limba rozalie.
April schiță un zâmbet.
— Acesta, mi se pare, era câinele lui Caleb.
— Da.
— Dacă nu greșesc, tocmai și-a ales un nou stăpân.
Jim rămăsese în același timp uluit și distrat, când înțelesese că
acea femeie și acel câine hotărâseră practic pentru el.
— Așa s-ar părea.
Întinsese o mână și o sprijinise pe capul lui Silent Joe care
acceptase acel gest închizând ochii pe jumătate, ca pe o ratificare
tacită a unui acord.
April își băgase mâinile în buzunarele hainei și scosese cheile de
la mașină.
— Înțeleg că trebuie să ajungi în oraș.
— Mă gândeam să mă întorc în oraș cu Bob. Dar, văzând cât e de
ocupat, mi se pare o ipoteză puțin probabilă.
— Eu mă întorc la ziar, în Flagstaff. Dacă vrei, te pot duce cu
mașina.
Jim acceptase oferta lui April, iar acum Autostrada 89 devenise
Route 66, vechiul drum istoric care traversa inima orașului. Trecură
de semaforul de la intersecția cu Switzer Canyon Drive și se
alăturară din nou acelei comunități care se pregătea să trăiască sub
luminile înserării. La câțiva kilometri de aici, un om murise și
probabil altul îl ucisese, dar era vorba numai despre o poveste de
violență obișnuită între ființe umane și nu era o știre importantă.
Aerul era cald, iar străzile erau încă un loc frumos pe care să te
plimbi. Erau în jur o grămadă de puști, îmbrăcați în cele mai ciudate
feluri, ca să le amintească tuturor că Flagstaff era totuși un oraș
universitar și că tinerii au prin natura lucrurilor mai multe drepturi
decât îndatoriri.
— Unde te duc?
Ca pentru a-și face simțită prezența, Silent Joe se mișcă în
căutarea unei poziții mai comode. De cum o găsi, se culcuși pe
canapea cu un ușor pufăit de focă.
Jim arătă cu un surâs și un gest al mâinii în spatele mașinii.
— Având în vedere că familia s-a mărit, mă gândeam să văd dacă
Raquel și Joe au o cameră și o cușcă pentru câteva zile.
Cu toate că nu părea prea dispusă să o facă, zâmbi și April.
Puțin mai înainte de semaforul următor, April coti la dreapta pe
Elden Street și imediat după aceea se opri la Aspen Inn, un grațios
bedbreakfast într-o zonă rezidențială de la periferie. Jim îi cunoștea pe
proprietari de multă vreme, Raquel și Joe Sanchez. Erau persoane
care îți rămâneau în memorie. Mereu surâzători, își iubeau serviciul,
copiii, oamenii și animalele. Jim spera că vor găsi un locșor pentru
acei călători care aveau șase labe împreună și care picaseră pe
neașteptate.
April opri motorul și rămase o clipă să privească semiîntunericul
de dincolo de parbriz înainte de a da glas gândului ei.
— Bunicul tău era un om mare.
Jim nu spuse nimic și așteptă.
— Mi-a părut tare rău când am auzit. Am vrut să scriu eu
articolul care vorbea despre el și despre ceea ce fusese,
comemorându-l.
— Îți mulțumesc.
April făcu un gest vag. Jim îi mulțumi în minte că nu adăugase că
o făcuse numai pentru bătrân și, firește, nu pentru el, dacă o
gândise.
— Charlie stătea în picioare lângă patul unde așezaseră corpul și
părea sculptat în piatră. Nu l-a părăsit nicio clipă. Cred că și-ar fi dat
cu plăcere viața pentru bunicul tău.
April făcu o pauză. Atunci când continuă, tonul vocii ei scăzu
imperceptibil.
— Și pentru tine.
Jim se gândi iar la chipul lui Charles Owl Begay în timp ce din
înaltul elicopterului îl vedea dispărând și devenind un punct mișcat
de curentul făcut de elice. Se gândi la cuvintele lor care erau parcă
puse la saramură și nu reuși să nu simtă amărăciune pentru tot ceea
ce se întâmplase. Și o vină tulbure pentru ceea ce nu reușise să fie
pentru el și pentru Richard Tenachee.
— Știu. Am fost împreună ieri. Am petrecut noaptea la ranch. Nu
am vorbit mult, dar Charlie este un om care se exprimă mai bine
prin tăceri decât prin cuvinte.
April se întoarse spre el și prinse momentul pentru a schimba un
subiect care părea penibil pentru amândoi.
— Ai văzut cum s-a schimbat ranch-ul?
— Am văzut. Pare ceva serios. Am vorbit la telefon cu Cohen
Wells. Știu că el este acum proprietarul.
— Unii spun că a fost dintotdeauna. Doar că acum s-a decis să
iasă la suprafață.
Jim se întoarse și văzu capul lui Silent Joe ivindu-se în penumbră,
dincolo de marginea banchetei din spate. Îl studie o clipă și pe urmă
se ghemui iar. Jim se gândi cu ironie că era câinele lui de mai puțin
de o oră și îi și copiase tendința de a se uita în altă parte.
— Cohen este foarte ambițios în ceea ce privește viitorul de la
Cielo Alto Mountain Ranch. Vrea să îl extindă și să-l transforme
într-un complex turistic mai semnificativ decât Old Tucson Studios.
Un mic oraș care să poată găzdui mulți turiști și spectacole mari.
Dacă este nevoie, și studiouri cinematografice pentru producerea
filmelor western. Dar mai ales are intenția de a-l lega de Arizona
Snowbowl, pentru a-l transforma într-o stațiune de schi, cu acte în
regulă. Pentru a realiza așa ceva trebuie să instaleze pe Humphrey’s
Peak aparatură pentru producerea zăpezii artificiale. Wells are
spatele acoperit de mari investitori și se pare chiar de multă lume
din Washington. Puțin câte puțin, își atrage de partea lui toate
persoanele care contează. Cu banii și cu alte mijloace…
— De exemplu?
— Randy Coleman, președintele Camerei de Comerț. Deputatul
Preston Dourette. Primarul Colbert Gibson.
— Gibson nu era directorul de la First Flag Savings Bank, banca
lui Cohen?
— Ai dat deja răspuns la întrebarea cine l-a înscăunat în fotoliul
de primar. Nici măcar nu își suflă nasul dacă nu are permisiunea
binefăcătorului lui.
— Ceva-i în neregulă în toată această poveste.
— Într-adevăr. Problema este că indienii navajo nu sunt de acord.
Pentru ei, San Francisco Peaks sunt și rămân munți sacri. Se pare că
plutește în aer o acțiune judecătorească. Dar cred că Wells lucrează
și în direcția asta.
Jim observă că, referindu-se la nativi, April spusese „pentru ei” și
nu „pentru voi”. Iată că până la urmă îl exclusese din ceva de care
încercase întotdeauna să fugă. Dintr-odată se simți jenat și era o
senzație veche, pe care credea că o uitase. Penumbra îi mascase
totuși expresia și dăduse tăcerii lui o altă semnificație.
April continuă povestirea faptelor.
— Bunicul tău era o persoană care se bucura de un mare respect
în Consiliul Triburilor din Window Rock. Iar James Corbett,
președintele națiunii, punea mare preț pe părerea lui. Și era o părere
foarte potrivnică. Ieșirea lui din scenă nu a schimbat multe lucruri,
chiar dacă i-a slăbit puțin opoziția.
Jim știa bine ceea ce însemna Richard Tenachee pentru Poporul
Oamenilor. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial fusese erou
de război. Făcea parte din categoria persoanelor cunoscute sub
numele de Codetalkers, indienii detașați la Comunicații pentru a
transmite ordine și informații prin radio. Fusese elaborat un cod
bazat pe limba navajo, care prin natura ei era atât de complicată,
încât orice decodificare era imposibilă.
Când era copil, cu toate că el îl rugase de multe ori, bunicul nu
voise niciodată să-i povestească întâmplările lui de război.
Spunea că „războiul este lucrul cel mai prostesc pe care oamenii
îl pot face”.
Jim își dăduse seama mai apoi că povestirea fusese doar amânată
pentru când ar fi devenit un om matur și ar fi avut instrumentele
necesare pentru a înțelege. Dar abia ce crescuse destul, și în mintea
lui zbura cu elicopterele, așa că nu-și mai făcuse timp să îl asculte.
— Bunicul meu era un mare om, dar era și un conservator.
— Orice ar fi fost, era o persoană care știa să se bată pentru
lucrurile în care credea. Și a demonstrat-o de-a lungul întregii lui
vieți.
April tăcu o clipă. Când vorbi iarăși, avea în voce o inflexiune pe
care Jim nu reuși să o descifreze.
— Ținea foarte mult la mine. Și eu la el. Ultima oară când l-am
văzut a fost cu puțin timp înainte de a muri, atunci când i l-am adus
pe fiul meu să-l cunoască.
— Nu știam că ai un fiu. Nici măcar nu știam că te-ai căsătorit.
Fata dădu ușor din cap și, timp de o clipă, părul roșcat păru viu
în jurul chipului ei.
— Sunt multe lucruri pe care nu le știi, Jim. Ai fost plecat prea
mult timp, și chiar și atunci când erai aici aveai mintea în altă parte.
O clipă mai târziu, Jim o surprinse zâmbind amar, ca și cum și-ar
fi urmărit un gând rapid.
— Este ciudat ceea ce se întâmplă.
— Ce vrei să spui?
— Ai aflat de Alan?
„Războiul este lucrul cel mai prostesc pe care îl pot face
oamenii…”
— Da. I-am urmărit povestea.
April privi iarăși afară, ca și cum în întuneric ar fi fost ascunsă
explicația tuturor lucrurilor.
— Iată ce vreau să spun. Voi doi ați fost departe ani de zile și
acum vezi ce se întâmplă? Este nemaipomenit cum întâmplarea are
grijă să recompună anumite tablouri. Și mereu reușește să adauge o
fărâmă de ironie chiar și în cele mai dramatice situații.
Jim nu spuse nimic. Fără a avea un motiv precis, știa că nu se
terminase.
— Se întoarce acasă și Swan Gillespie. Vine aici ca să turneze un
film.
Jim trase nădejde ca penumbra și pielea lui întunecată să-i fi
ascuns strâmbătura de pe chip datorată golului pe care îl simțise în
stomac. Dar nu erau fluturi, era un stol de corbi.
— Nu știam. N-am mai văzut-o și n-am mai auzit-o de o veșnicie.
April întinse o mână și deschise portiera de pe partea lui.
— Poate sunt prea multe persoane pe care nu le-ai văzut ori nu
le-ai auzit de-o veșnicie.
Coborî, aruncând spre lumina unui felinar un reflex de aur roșu
din părul ei. Jim fu mulțumit că ea considerase subiectul închis. Ieși
și el din SU V și se duse la portiera din spate. Când o deschise,
Silent Joe sări afară întinzându-se și căscând ca după o călătorie
lungă. Aruncă o privire în jur și apoi, cu mersul lui ciudat
nepăsător, se duse hotărât să marcheze teritoriul, udând colțul unei
mici construcții care era sediul unei agenții imobiliare. În timp ce îl
privea, Jim se gândi că nu s-ar fi mirat dacă acel câine, după ce
fusese transportat în mașină, i-ar fi cerut să fumeze o țigară.
Simți prezența lui April lângă el. Se întoarse și se trezi cu ea în
față.
— Gata. Sper ca tu și câinele tău să găsiți un blid de supă caldă și
un pat pentru noapte.
— Mulțumesc.
— N-ai de ce. Stai mult?
— Trebuie să-l văd pe Cohen Wells, mâine-dimineață. A spus că
vrea să mă întâlnească nu știu de ce.
April deveni serioasă și îl fixă cu privirea. Jim avu impresia că se
uita la el, dar că, în realitate, în mintea ei vedea alte imagini. Reuși
să nu-și întoarcă privirea în altă parte.
— Vezi, Jim, tu ești o persoană inteligentă. Foarte inteligentă. Așa
ai fost întotdeauna, însă din păcate te mulțumești să fii numai o
persoană vicleană. Nu va trece mult până vei descoperi ce vrea de la
tine stăpânul orașului. Dar este ceva ce el nu știe…
— Adică?
— În orice caz, nu te vei opri prea mult aici. Tu ești un bărbat
pentru care singura regulă valabilă este aceea a unui altundeva. Bine
ai venit acasă, Jim Mackenzie. Și o seară bună.
April se întoarse cu spatele la el și îi lăsă în ochi impresia
sclipitoare a unei lacrimi. Omul și câinele lui rămaseră în mijlocul
străzii ca să o vadă pe acea fată ciudată urcându-se în mașină și
îndepărtându-se, până când luminile posterioare deveniră mica
licărire a stopurilor, înainte de a vira spre stânga pe Birch Street și a
se pierde în depărtare.
— Vino, Silent Joe. Să mergem să ne găsim un adăpost.
Traversară strada și se îndreptară fără grabă către casă.
Ferestrele erau luminate și fațada din bârne de lemn nu putea
trece neobservată cu vopseaua ei gri-deschis. Urcă scara scurtă
auzind cum ghearele câinelui zgrepțănau lemnul. Ajunse în fața ușii
de la intrare, cu geamuri acoperite de perdeluțe în interior.
Sună.
Regula acelui altundeva.
În timp ce aștepta să se deschidă ușa, Jim înțelese ce voise să
spună April cu fraza aceea. Avea dreptate. Fusese departe pentru
multă vreme, și, chiar și atunci când el era încă aici, gândurile lui
erau în altă parte. Poate aceea care o vreme fusese femeia lui îl
cunoștea mai bine decât se cunoștea pe sine însuși. Era o definiție
ageră, sinteza perfectă a neliniștii lui. Când era cu Lincoln
Roundtree, îl urma aproape în toate colțurile lumii. Pe urmă, le
văzuse pe celelalte pe cont propriu. Dar în oricare dintre locurile în
care fusese, simțise de fiecare dată dorința de a fi în altă parte.
Și asta chiar și acum.
Da â’tiî jf c Ș
Războiul
9

Guvernanta lăsă tava pe pat și se asigură ca picioarele de metal


care o susțineau să fie bine deschise și să stea drepte pe plapumă.
— Gata. Mai aveți nevoie de altceva, domnule Wells?
Alan Wells privi cu aer bănuitor aglomerarea aceea de alimente
care ar fi fost de ajuns pentru micul dejun al unei familii de trei
persoane. Apoi îi zâmbi îngăduitor femeii cu părul grizonant care
stătea în picioare lângă pat.
— Shirley, ești cu noi de când eram un copilandru. Dacă mi-aduc
bine aminte, ai lăsat să-ți scape și câte o palmă, o dată sau de două
ori. De când am devenit pentru tine domnul Wells?
— Acum nu este cazul să răstălmăciți ceea ce spun ori nu spun.
Mai curând mâncați micul dejun, înainte să îmi amintesc că sunteți
tot Alan și să nu-mi vină să vă trag iarăși vreo două.
Omul întins pe pat se predă cu un gest familiar, fie că era Alan
ori domnul Wells.
— Bine, bine. La ordinele tale. Dar, după mine, tu ai văzut de
prea multe ori Pe aripile vântului.
Luă un pahar cu suc de portocale și îl duse la buze. Bătrâna
guvernantă a casei Wells rămase lângă pat câteva secunde, ca
pentru a se convinge că făcea într-adevăr onoare mâncării de pe
tavă. Alan îi simți privirea ațintită asupra lui în timp ce dădea iama
în farfuria cu omletă. Apoi femeia se răsuci brusc și se îndreptă
către ușă. Cu toată rapiditatea gestului, cu coada ochiului Alan o
surprinsese iarăși cu lacrimi în ochi, lucru care se întâmpla de fapt
de fiecare dată când intra în camera lui. Înainte de a ieși, o văzu din
spate cum își vâră o mână în buzunar și își șterge ochii cu o batistă
încercând să nu fie observată.
Când ajunse la ușă, o deschise și rămase o clipă în prag.
— Și amintiți-vă că peste o oră vine fizioterapeutul pentru
ședință.
Înainte să poată pleca, Alan o chemă, pentru a da o tentă de final
fericit micii lor comedii.
— Shirley…
— Da, domnule Wells?
Îi surâse.
— E totul în regulă, nu trebuie să-ți faci probleme. E totul OK.
Femeia făcu un semn din cap și închise ușa fără să mai adauge
nimic altceva. Amândoi știau bine că era o minciună, că nimic nu
era în regulă, în afara curajului pe care fiecare îl găsea pe undeva
pentru a înfrunta situația aceea.
Însă anumite lucruri trebuie spuse uneori, chiar dacă numai
pentru a fixa un obiectiv comun.
Își băgă în gură o bucată de pâine prăjită și furculița cu o bucățică
de omletă. Cu surprindere, observă că îi era foame.
Noaptea fusese liniștită și nu avusese dureri, de fapt nu avusese
dureri mari. Față de ultimele două săptămâni, era un mare pas
înainte. Un pas uriaș față de ceea ce trebuise să suporte de multe
luni încoace.
Televizorul deschis îi atrase atenția. Întinse mâna peste pat, luă
telecomanda și mări volumul programului de pe canalul Fleadline
News de la CNN. Pe ecranul cu plasmă fixat în perete se derulau,
seci și crude, imaginile unui reportaj din Irak. Trei soldați italieni
muriseră într-un atentat la Nassirya, în timpul unei patrule de
rutină.
Alan lucrase multă vreme în sectorul în care opera contingentul
italian. Fusese la început o zonă liniștită. Italienii nu erau parte
directă în acțiune, dar furnizau trupe de sprijin pentru misiunile
auxiliare și de control ale teritoriului. Dar, pe urmă, și regiunea
aceea se transformase, ca și celelalte, în zonă de război.
Cu toate că o numeau o misiune de pace, în realitate era un
conflict în toată regula.
Privi stingherit la imaginile de arhivă amestecate printre cele ale
reportajului despre noul atentat. Alan Wells cunoștea foarte bine
ceea ce vedea. Până cu câteva luni în urmă fusese unul dintre
soldații aceia care se mișcau purtând o cască și o salopetă de
camuflaj, deschisă la culoare, de partea cealaltă a lumii. Știa bine
cum se desfășurau lucrurile. Era aceeași procedură. Se apropia
cineva la un moment dat și nu puteai să fii niciodată sigur de unde
venea pericolul, pentru că ființele umane nu au scrisă pe față
intenția de a muri. Uneori era câte unul ceva mai mare decât un
copil, unul dintre cei mulți care veneau să ceară țigări sau alte
lucruri de acest fel. Și imediat după aceea urma o explozie și
rămânea apoi iadul, cu bucăți de carne peste tot și sânge, și oameni
la pământ care urlau.
Cei care încă mai puteau urla.
Alan își privi picioarele sub pătură.
Dincolo de planul tăvii, ridicătura se întrerupea aproape imediat,
puțin mai sus de ceea ce, o dată, fuseseră genunchii lui.
„E greu să te dezbari de anumite obișnuințe. Uneori corpul ne
trădează nu numai uitând, dar și păstrându-și intacte amintirile…”
Mai avea și acum, uneori, senzații nefirești. Îi era cald sau frig sau
simțea că îl mănâncă un membru care nu mai exista. Și fusese o
ameliorare față de momentele în care picioarele lui inexistente îi
dădeau dureri ca și cum i-ar fi fost smulse cu un clește.
Reflexul membrului-fantomă, îl definise în sinea lui.
Când privi iar spre televizor, emisiunea despre Irak se terminase.
Și știa că tocmai în acel moment sicrie cu tineri înfășurate într-un
drapel se îndreptau către casă.
Îi veniră în minte cuvintele unui indian bătrân pe care îl
cunoscuse și îl vizitase la un moment dat, și la care ținuse ca la unul
din familia lui.
„Războiul este lucrul cel mai prostesc pe care oamenii îl pot
face…”
Avea dreptate. Avea cu atât mai mare dreptate, cu cât fusese în
război în momentul în care patria i-o ceruse. Devenise un erou al
celui de-al Doilea Război Mondial și numai acum înțelesese Alan cât
de greu îi fusese să ducă acea povară. Și locotenentul la Pușcași
Marini Alan Wells, când se aflase la ananghie, făcuse ceea ce simțea
că trebuie să facă. Era un soldat și, ajuns la Tikrit, încercase să-și
facă datoria cât mai bine. Iar datoria lui ceruse într-o anumită
circumstanță ca el să-și riște propria viață pentru a o salva pe aceea
a oamenilor care îi fuseseră încredințați.
Și-o riscase și reușise, iar acum oamenii aceia erau teferi. Așadar,
niciun sicriu și niciun drapel în călătorie către casă și către funeralii
de stat. Ca preț, lăsase vântului din deșert litri întregi din sângele
său, pe pământul acela roșu și nisipos, care îl supsese așa cum bea
un însetat apa, fără măcar să-și schimbe prea mult culoarea.
Și mai ales își lăsase acolo picioarele, de la genunchi în jos.
În schimb, îl numiseră „erou” și îi dăduseră o medalie.
Două picioare – o medalie.
O jumătate de medalie pentru un picior. Nu fusese o afacere
bună.
Dar, în război, ce înseamnă o afacere bună?
Anaa’.
Războiul, așa cum îl numeau indienii navajo. Și ei la timpul lor,
fuseseră vizitați de așa-zise misiuni de pace, poate atunci când nu
aveau nicio nevoie și nicio dorință să primească acele vizite. Atunci
când colonizarea se întinsese, ca o pată de ulei către Vest, avusese
justificarea și în consecință sloganul ei. Din Est venise o mulțime de
lume, atrasă de promisiunea unei vieți noi și de mirajul
pământurilor fertile și a minelor de metale prețioase. Se mișcaseră
pe aripile a ceea ce propaganda definise ca drept inalienabil, „un
destin evident”. Era însă destinul albilor și nimeni nu se gândise să
includă și pieile-roșii. După regula ciclică a timpului, totul ajungea
să se repete. Alan se gândea că în realitate istoria era, în substanța
ei, de o plictiseală mortală. Singurul punct de interes era să studiezi
în numele căror justificări noi și pline de fantezie oamenii comit
dintotdeauna aceleași barbarii.
Ridică privirea.
De cealaltă parte a acelei încăperi, care era prototipul unei case
din Forest Highlands, sprijinite de tăblia de lemn a unei lăzi, erau
două proteze ortopedice nou-nouțe, admirabile în perfecțiunea lor
și care îți înghețau sângele în vine prin semnificația lor. Tatăl lui, ca
întotdeauna, nu se uitase la bani și se gândise la tot ce era mai bun
pe lume în domeniu. De trei săptămâni începuse să facă exerciții. O
dată la două zile, un specialist recomandat de întreprinderea care
producea acel tip de proteze urca din Phoenix pentru a-l învăța să le
folosească în mod corect. Era un joc complex de echilibre și
distribuiri de greutate asupra încheieturilor care înlocuiau în mod
artificial mișcările unui membru adevărat. Îl asiguraseră că,
exersând, va ajunge să se miște normal și că unii făceau sport în
condițiile acelea. Îi arătaseră chiar și un film cu un atlet care avea un
membru artificial și alergase cursa de o sută de metri într-un timp ce
ar fi fost un rezultat bun pentru un om cu ambele picioare.
Pentru moment, avusese numai dureri și deziluzii, și căderi
oprite în zbor de asistent, atunci când încercase să lase cârjele și să
se miște câțiva pași fără ajutorul nici unui alt mijloc de susținere.
Însă strângea din dinți și mergea înainte, ca în trecut și ca
întotdeauna.
Telefonul de pe măsuța aflată lângă pat începu să sune. Ridică
aparatul de pe suport și răspunse.
— Da.
Vocea tatălui său se auzi la celălalt capăt, ceva mai puțin decisă
față de standardul lui obișnuit.
— Bună, Alan, eu sunt. Totul în regulă?
— Da, totul în regulă.
— A sosit terapeutul?
— Nu, nu încă.
— Bine, nu te lăsa, băiete. Știu că vei reuși.
— Sigur că voi reuși.
Un moment de pauză, ca și cum tatăl lui și-ar fi căutat niște
cuvinte pe care nu le găsea ușor.
— Știi, mă gândeam la un lucru…
Alan își spuse că Wells Cohen nu se gândea niciodată la un lucru.
Chiar dacă spunea unul singur, erau o sută cele pe care le avea în
minte. Imediat îi păru rău că gândise așa. Lăsând la o parte totul,
tatăl lui fusese într-adevăr îndurerat de situația lui.
Pe de altă parte, Cohen își urmă drumul, oricât de sinuos ar fi
fost în nesiguranța lui.
Mi-am zis că, după ședința de terapie, ai putea să urci în mașină
cu șoferul și să-l rogi să te aducă aici la birou. Te miști de acum
perfect cu cârjele. Aici toți s-ar bucura nespus să te vadă. Poate dacă
ieși puțin și întâlnești lume, ar putea să-ți facă bine…
Alan încercase să nu ofteze în receptor.
— Bine. O să văd ce pot face.
— Foarte bine. Atunci ne vedem mai târziu.
— Sigur. Ne vedem mai târziu.
La orice oră ar fi fost acel mai târziu.
Termină convorbirea și lăsă aparatul pe furnirul măsuței. Bău
ultima gură de cafea și puse ceașca pe tavă. În suportul din stânga
erau ziare.
Le luă și le examină.
Era câte un exemplar din New York Times, din UȘA Today, din
Arizona Daily Sun și din Flag Staff Chronicles, ziarul local.
Îl alese pe acesta din urmă și începu să-l răsfoiască.
Prima pagină era ocupată pe jumătate de un articol al lui April
Thompson. După ce se întorsese, îi telefonase pentru a-i cere cu
delicatețe un interviu și, cu aceeași delicatețe, înțelesese motivele
refuzului său. În acea împrejurare descoperise că devenise ziaristă și
fusese mulțumit pentru ea. Întotdeauna își dorise asta și în sfârșit
reușise. În amintire îi apăru imaginea părului ei arămiu și a ochilor
ei albaștri. Citi cu interes articolul. Era vorba despre o crimă care
avusese loc undeva aproape de oraș, un delict care nu se conturase
încă și în legătură cu care erau așteptate curând comunicate oficiale
din partea organelor de poliție într-o conferință de presă. Neavând
informații precise asupra faptelor, articolul se derula cu abilitate,
vorbind despre personalitatea victimei, descrisă ca un om ciudat și
fantezist, dar cu o personalitate complexă. În felul acesta, într-un
articol negru pe alb însoțit de o fotografie nesemnificativă, Alan află
despre moartea lui Caleb Kelso.
Îl cunoscuse prin intermediul unei alte persoane și i se păruse
întotdeauna un om cumsecade.
Vestea aceea îl indispuse și pregăti terenul pentru următoarea.
În dreapta jos, cu o trimitere la pagina de spectacole, era un
articol care vorbea despre Swan Gillespie, însoțit de o fotografie în
culori a acesteia. Nici măcar calitatea tipografică aproximativă a
cotidianului nu reușea să-i știrbească cu nimic din frumusețe.
Pentru o clipă, se opri să privească acel patrulater colorat ca și cum,
dintr-un moment în altul, persoana pe care o reproducea ar fi
trebuit să prindă viață și să-i vorbească.
Apoi, urmând o voință pe care o descoperi ca nefiind a lui, se
trezi că citește articolul.
LEBĂDA SE ÎNTOARCE LA CUIB
Swan Gillespie se întoarce acasă. După cum știu toți, populara
actriță a plecat din locul de baștină, Flagstaff, cu mai mulți ani în
urmă spre rampa de lansare a Los Angelesului, în căutarea
succesului la Hollywood. Și putem spune că niciodată nu a fost
căutarea mai norocoasă. După începuturile nesigure cu primele
roluri minore, astăzi, având la activ o serie de filme foarte bine
cotate în box office, este considerată unul dintre vârfurile de
diamant ale industriei cinematografice americane. Pentru ea, o
carieră strălucitoare, în ascensiune, care a făcut ca în câțiva ani să
devină o stea pe scara valorilor mondiale. Totuși, perla care lipsește
din colierul triumfului concitadinei noastre este, după cum ea însăși
admite, o nominalizare la Oscar. Poate de aceea s-a lăsat pe mâinile
regizorului Simon Whitaker și ale scenografului Oliver Klowsky,
care au câștigat deja cinci Oscaruri.
Nine Muses Entertainment a anunțat în acest scop filmul cu titlu
provizoriu Nothing More Than a Fairy Tale bazat pe un fapt real
petrecut în această zonă și care este cunoscut ca „Masacrul din Fiat
Fields”. În distribuție, care mai cuprinde în afară de Gillespie și…
Alan închise ziarul și îl lăsă să cadă pe pat alături de el. Îi bătea
inima în piept puțin mai repede decât s-ar fi așteptat și de cât ar fi
fost oportun.
„Swan.”
Se sprijini de pernă și se întoarse în timp. Închise ochii.

În ziua aceea intrase în biroul tatălui său, în sediul First Flag Savings
Bank, la colțul dintre Humphrey și Columbus Avenue. Cohen Wells era la
telefon, dar îi făcuse semn din cap să intre și îi arătase fotoliul de piele din
fața biroului. Alan se așezase pe locul vizitatorilor și, în timp ce tatăl își
încheia convorbirea, arunca o privire prin încăpere.
Fusese de multe alte ori în biroul acela mobilat sobru în lemn închis la
culoare, dar poate era prima oară în care avea ocazia să-l vadă cu adevărat.
Înainte de ziua aceea fusese întotdeauna un loc care îl impresionase,
templul lui Cohen Wells, patronul băncii, unul dintre oamenii cei mai
puternici și cei mai bogați din zonă.
Ani de zile, având în vedere poziția lui, încercase să fie primul peste tot.
La școală, în sport, în viața socială a acelui mic orășel pentru care, cu toate
eforturile pe care le făcea, el nu era Alan Wells, ci întotdeauna numai fiul
lui Cohen Wells.
Din câte își amintea, își văzuse viitorul trasat de acea figură obsesivă și
zâmbitoare de părinte care în ziua aniversării lui de optsprezece ani îi
făcuse cadou un Porsche roșu strălucitor, nu pentru că ar fi crezut că i-ar
fi plăcut, ci numai pentru că se gândea că ar fi mașina potrivită pentru
plimbările fiului său.
Tatăl terminase brusc convorbirea și, după ce închisese telefonul, îi
zâmbise complice.
—  Ăștia din Washington cred că-și pot uita îndatoririle o dată ce au
fost aleși. Dar este cazul ca, din când în când, să le amintească cineva că
trebuie să-și câștige salariul.
Cu toate că se afla în fața fiului său, sau poate tocmai din acest motiv,
Cohen Wells nu reușise să facă abstracție de acea mică demonstrație de
forță.
Pe urmă îi zâmbise din nou și, dator ită tandreței pe care o avea în ochi,
Alan îi acordase, ca întotdeauna, circumstanța atenuantă a bunei-credințe.
Totuși, asta nu avea să schimbe cursul lucrurilor. Venise acolo cu un scop
precis și nimic nu l-ar fi convins să se întoarcă din drum.
—  Bine, băiete. Foarte bine. Ce pot face pentru tine?
Nici măcar nu așteptase răspunsul.
—  Nu, mai întâi îți voi spune eu ce pot face pentru tine. Am o mică
surpriză…
Cu un aer aparent distrat, se ridicase și se dusese la fereastră. Dăduse
puțin la o parte transperantele pentru a privi afară.
—  Acum, că ai terminat facultatea, cred că vei voi să te odihnești, dar
mai ales, să te distrezi puțin.
Se întorsese și îl privise cu ochi ștrengărești.
—  M-am gândit la o călătorie în Europa. Șase luni în plimbare prin
Spania, Franța, Italia, Grecia sau în orice alt loc vrei să te duci, pentru a le
arăta acestor europence din ce aluat este făcut un tânăr din Arizona. Iar pe
urmă, când te întorci, am o altă surpriză, de data asta ceva mai mare…
Se așezase din nou și îl privise cu un aer solemn.
—  I-am trimis unui prieten de-al meu la Berkeley University foaia ta
matricolă. Ai fost acceptat pentru un masterat în economie pentru anul
următor. Apoi, după ce te vei întoarce aici, vei putea începe…
—  Nu.
Cohen Wells îl privise ca și cum o voință de pe altă planetă ar fi pus
stăpânire pe corpul fiului său.
—  Cum ai spus, te rog?
—  Tată, ai auzit bine. Am spus nu.
—  Bine, dacă nu-ți convine Europa, poți alege tu un loc unde…
—  Nu Europei îi spun nu. Spun nu la tot.
Cohen Wells se sprijinise de spătarul fotoliului, acceptându-i ușoara
flexiune. Închisese ochii pe jumătate.
—  Este din cauza fetei ăleia, nu? Swan.
—  Nu are nicio legătură cu Swan. Dacă nu ar fi fost ea, ar fi fost o alta.
—  Aia nu-i femeia potrivită pentru tine.
Alan zâmbise. Faptul că ei doi începuseră să se frecventeze fusese la
început un motiv de mândrie pentru Cohen Wells. Cu ambiția lui, i se
păruse firesc ca fata cea mai frumoasă din regiune să fie, prin intermediul
lui Alan, proprietate a familiei. Toate lucrurile frumoase au un preț, într-
un fel sau altul. Dar acum fiul lui submina proiectul, iar Swan Gillespie,
dintr-un obiect de paradă, se transformase în motiv de îngrijorare.
—  Nu știu dacă este femeia potrivită pentru mine. Știu numai că vreau
să decid cu capul meu.
Își privise tatăl în față cu un aer provocator.
—  Intenționez să mă căsătoresc cu ea.
Tatăl lui făcuse un gest ca și cum i-ar fi fost de ajuns, dar cuvintele îi
ieșiseră din gură cu un șuierat.
—  Aia nu vrea să se căsătorească cu tine. Vrea să se căsătorească
numai cu banii tăi.
El făcuse grimasa unuia care s-ar fi așteptat la acea reacție.
—  Știam că ai să spui asta. Și știam că în fond asta crezi despre mine.
Nu crezi, în ciuda tuturor lucrurilor, că aș putea avea ceva pentru ceea ce
sunt. Eu trebuie să am ce-i mai bun nu pentru că aș merita, ci pentru că
ești convins că-l meriți tu.
Se ridicase în picioare și, pentru prima oară, îl dominase pe tatăl lui de
la înălțime.
—  Tată, resemnează-te. Nu mă voi duce în Europa. Nu voi frecventa
masteratul tău tâmpit. Și o voi lua de soție pe Swan Gillespie.
—  Astea sunt ideile pe care ți le-a băgat în cap curvulița aia. A reușit
să despartă un tată de fiul lui. Ea și celălalt prieten al tău, Jim Mackenzie,
indianul acela bastard, corcitura.
Indiferent la această izbucnire de furie, se îndreptase spre ușă.
II ajunsese din spate anatema turbată a tatălui său:
—  Alan, niciodată nu vei reuși să realizezi ceva de unul singur.
Se oprise și se întorsese cu un surâs.
—  Poate. Dar sunt curios să o descopăr singur.
—  Alan, dacă ieși din această încăpere, te vei căi. Nu vei mai vedea de
la mine niciun sfanț.
Își vârâse mâinile în buzunar și scosese cheile de la mașină. Le lăsase
acelui om care acum stătea în picioare în spatele biroului său de om
puternic și de părinte lipsit de orice putere.
— Iată. Păstrează totuși mașina. Aceasta este prima dată în care am
ocazia să ți-o spun, dar nu mi-a plăcut niciodată, nici măcar o clipă. O
plimbare pe jos îmi va face bine.
Ieșise din biroul acela cu un sentiment de mulțumire. Străbătuse toată
Humphrey Street până în centru, fluierând și mergând glonț pe picioarele
pe care acum nu le mai avea.
Redeschise ochii și se întoarse în prezent. Îi făcea rău să-și
amintească acea zi, chiar dacă nu avusese remușcări pentru alegere.
Apoi se întâmplase ceea ce se întâmplase, iar el plecase. Intrase la
Academia Militară și de atunci nu mai văzuse pe nimeni. Jim, Swan,
April Thompson, Alan Wells. Toate – cărți pe care viața le
amestecase și le împărțise la întâmplare și pe care ei fuseseră
constrânși să le joace. Atâta amar de vreme se întrebase cine
câștigase și cine pierduse. Acum îi trecuse acea curiozitate. Singurul
lucru sigur era că, de atâta amar de vreme de când îi vorbise lui
Swan pentru ultima oară, trăise ca și cum orice ar fi spus, orice ar fi
făcut, orice ar fi văzut, ea ar fi fost acolo pentru a împărtăși totul cu
el.
Luă ziarul și îl întoarse, pentru că nu voia ca fotografia lui Swan
Gillespie să-l vadă plângând.
10

— Dacă-mi scuzați expresia, mi se fâlfâie.


Cohen Wells se ridică brusc de pe fotoliu.
Persoanele răspândite în biroul lui avură o tresărire ușoară. Toți
erau obișnuiți cu accesele lui de nervi, dar faptul că apelase la
obscenități arăta că Wells Cohen era chiar ieșit din minți.
— Nu este posibil să se oprească un asemenea proiect din cauza
câtorva tâmpenii ale unor bigoți.
Se așeză din nou. Nervii îi trecură dintr-odată. Celor prezenți le
dădu impresia bizară a unui copil mare care făcea mutre. Dar, în
cazul lui Cohen Wells, era o impresie absolut nepotrivită și care nu
trebuia pângărită cu tonul simpatiei. Acesta nu era un capriciu și
toți știau de ce era în stare omul acela în momentul în care ceva sau
cineva se punea de-a curmezișul între el și proiectele lui.
Rosalynd Stream, membru cu autoritate al Biroului pentru
Afacerile Indienilor, jenată, își scutură un fir de praf inexistent de pe
haină. Era așezată pe un fotoliu cu brațe în colțul stâng al camerei,
lângă ușa care dădea spre sala de reuniune.
— Cohen, nu sunt tâmpenii și, mai ales, nu sunt tâmpenii ale
unor bigoți. Este ceva mult, mult mai serios. Mă uimește faptul că tu
nu vrei să-ți dai seama de asta.
De la biroul lui, Wells o privi ca și cum ea, căzând dintr-un copac,
i-ar fi propus să mănânce un măr.
— Rosalynd, trebuie numai să-mi spui de ce parte ești.
— Sunt de partea ta, dar asta nu înseamnă că am intenția să mă
arunc într-un butoi de pe cascada Niagara. Există niște legi, care nu
pot fi ocolite. Noi toți avem poziții privilegiate, dar asta înseamnă,
în afară de avantaje, și limite precise.
Colbert Gibson, primarul, tăcea în picioare lângă fereastră,
aruncând uneori câte o privire distrată la traficul practic inexistent
din stradă. Era mult mai îngrijorat de faptul că tonul vocii lui Cohen
Wells dădea posibilitatea secretarelor să intuiască mai degrabă
semnificația acelei reuniuni decât subiectul ei.
Ca și cum i-ar fi citit gândul, bancherul reluă discuția în termenii
unei conversații civilizate.
— Eu cred că indienii navajo au fost tratați cum trebuie de Statele
Unite ale Americii. Sunt sătul până peste cap să-i tot aud pe câțiva
intelectuali de rahat cum continuă să le schimbe scutecele repetând
cât de fără noroc au fost ei și cât de rău a fost omul alb. Când
vorbești la Washington de nativi, li se ridică părul în cap și nu este
nimeni în stare să se miște și să ia nici măcar o hotărâre simplă. Și
totuși, știm cu toții foarte bine că, dacă nu am fi fost noi, ar mai
umbla și acum lăsând pe pământ urme de sanie și procurându-și
prânzul și cina cu arcul cu săgeți.
Randy Coleman, președintele diplomat al Camerei de Comerț,
care până în clipa aceea stătuse tăcut privind în jurul lui ca și cum
nu l-ar fi interesat discuția, își făcu auzită vocea dintr-odată.
— Nu este chiar așa de simplu, Cohen.
Bancherul se lăsă pe spătarul fotoliului. Îi dădu cuvântul
interlocutorului său cu un gest provocator.
— Atunci explică-mi tu cum este.
Coleman se ridică în picioare și începu să se plimbe prin cameră,
vorbind ca și cum ar fi fost singur. De obicei, asta îl deranja pe
Wells, dar nu spuse nimic. Randy era un tip strălucitor și, pe
alocuri, foarte pătrunzător în intuițiile lui.
În general spunea lucruri de bun-simț, dar avea acel obicei ciudat
de a le spune mișcându-se de colo-colo.
— Nu avem de unde să știm cum ar fi fost această țară dacă nu ar
fi fost colonizată. Putem constata numai cum este acum. Cei câțiva
intelectuali despre care vorbești au avut o mare influență asupra
opiniei publice mondiale, iar remușcările nu se pot înlătura cu
insecticid.
— De când suntem îngrijorați de opinia publică mondială?
Coleman strânse din umeri așa cum se face la o întrebare de la
sine înțeleasă.
— Niciodată. Dar erau toate cazuri în care ne puteam justifica
comportamentul ca pe o hotărâre în fața unei amenințări. Indienii
navajo nu sunt așa ceva. Aici putem spune asta. Nu au fost
niciodată.
O pauză. Apoi o concesie secretă, pe care ar fi negat-o în fața
oricui.
— Sau, mai bine zis, au stat în fața țintelor pe care le-am avut
întotdeauna în ce privește pământurile lor.
Coleman își reveni și-și continuă examinarea amănunțită întru
lămurirea lui Cohen Wells.
— Al oricui o fi meritul sau vina, indienii navajo nu mai merg cu
arcul cu săgeți. Sunt un stat în stat. Sunt oameni care au studiat,
oameni care știu ce se petrece în lume și care nu mai pot fi
cumpărați cu o oglinjoară și cu câteva pături. Acum au învățat
lecția. Păturile le produc ei și le vând la prețurile covoarelor
persane. Și au în interiorul rezervației destule resurse de exploatat.
Au uraniu, aramă, petrol, cărbune…
Wells îl întrerupse, mestecând pentru a nu știu câta oară un
dumicat amar care nu voia să se lase înghițit. Știind că nu este vorba
despre o noutate, îl scuipă totuși pe masă.
— Asta mă scoate cel mai mult din răbdări. Extrag cărbunele
forând planeta-mamă tară întrerupere și îl transportă pe o pipe-line
alimentată cu apă, lungă de mai multe zeci de kilometri. Acum nu
vreți să-mi spuneți că apa care ne trebuie pentru a aliment
aparatura pentru producerea zăpezii artificiale ar avea o importanță
mai mare față de cea care este folosită de ei în fiecare zi pentru
activitățile lor?
Coleman îi explică răbdător copilului de ce trebuie să mănânce
cereale și zarzavaturi.
— Este vorba despre două lucruri diferite. Aceea este viață,
economie, muncă. Nu putem să intervenim prea mult în caracterul
sacru al Piscurilor. Indienii navajo îl apără cu sabia scoasă și o vor
face până la ultimul. Trebuie să ne mișcăm cu grijă. Un atac frontal
ar putea duce la un impas care s-ar rezolva numai după ani de zile.
Hotărârea le-a crescut în timp, împreună cu aptitudinea lor de a trăi
în prezent.
Făcu o concesie proastei dispoziții a lui Wells și tăie de la
rădăcină orice tentativă de obiecție.
— Sigur că au problemele lor. Cine nu le are? În trecut, a fost o
anumită înclinație către alcool, care pe undeva persistă. Chiar și o
predispoziție mascată la sinucidere. Lucruri care indică o stare
proastă endemică și difuză. În interiorul Consiliului Triburilor sunt
fără îndoială păreri diverse, dar la nevoie, pot conta pe un suport
mediatic fără precedent. Reprezintă cea mai numeroasă etnie a
nativilor din America și una dintre cele mai cunoscute din lume.
Cărți, desene animate, filme western au vorbit dintotdeauna despre
ei. Sunt o parte din imaginarul colectiv, ceea ce îi face mult mai
puternici decât le este numărul și decât lasă să se presupună
localizarea lor politică.
— Randy, crezi că sunt idiot? Știam deja aceste lucruri. Eu nu
vreau altceva decât să fac din zona asta un colț de paradis.
— Pentru ei, această zonă este un colț de paradis. În sensul literal
al termenului. Ar fi ca și cum ai cere unui creștin să monteze pe
Golgota un teleschi.
— Dar și pentru ei ar fi o grămadă de avantaje.
— Poate viața pe care o duc îi face refractari la tentațiile banului.
Wells avu un nou acces de furie. Tonul vocii lui reveni la cota de
alarmă.
— Dar pentru numele lui Dumnezeu! Este de ajuns să mergi să
dai o raită prin rezervație. Sunt locuri care strigă răzbunare la
lumina zilei. În Leupp, Kayenta, până și la Window Rock se respiră
sărăcia prin toți porii și pe oricine ai întâlni are întipărită pe față
dezolarea. Nimeni nu-și poate dori să trăiască în asemenea condiții.
— Condițiile acelea, oricare ar fi ele, sunt rodul autodeterminării.
În trecut au depășit încercări care din partea noastră au fost de o
cruzime la limita genocidului. În afara episoadelor numite „de
război”, ca povestea aceea de la Bosque Redando, au rămas în urma
noastră fapte care reprezintă istoric o adevărată batjocură. Marele
Marș sau lagărul de concentrare din Fort Defiance, atunci când în
loc de pături și haine pentru a se feri de frig s-au trezit de la
Washington cu sacouri de catifea cu guler înalt și cizmulițe de
damă. Vrei să continui?
— Alea sunt lucruri din trecut, care nu se pot repeta.
— Or fi lucruri din trecut, dar oamenii de astăzi și le amintesc
foarte bine. Fac parte din istoria lor, chiar destul de recentă. Și, după
cum știi, cine s-a fript cu ciorbă suflă și-n iaurt.
Cohen Wells rămase gânditor la locul lui un moment,
mângâindu-și barba cu mâna. Apoi, cu un gest, îi dădu cuvântul
reprezentantei Biroului.
— Rosalynd?
Înainte de a răspunde, femeia își aranjă fusta care nu avea nicio
nevoie de a fi aranjată.
— Ce vrei să-ți spun? Orice se poate obține. Dar are dreptate
Randy. Trebuie procedat cu cea mai mare grijă. Un singur pas
temerar, și ne putem trezi într-o situație de zid contra zid din care n-
o să mai ieșim niciodată.
Coleman crezu de cuviință să încheie într-o notă pozitivă.
— Suntem norocoși că Richard Tenachee nu mai reprezintă
simbolul acestei dispute. Prin dispariția lui, frontul opozanților a
pierdut multă forță și începe să aibă unele fisuri. Vei vedea că puțin
câte puțin le vom transforma în falii. Într-un fel sau altul.
Bancherul consimți, nu prea convins. Pe de altă parte, Coleman s-
ar fi mirat de contrariu. Afișă apoi către cei prezenți o figură
hotărâtă. Și nu numai față de adversarii lui.
— Foarte bine. Acum, că am ascultat toate teoriile distructive, mă
aștept în scurtă vreme de la voi la cele constructive. Să zicem că sunt
sătul să aud motive din cauza cărora nu se poate face nimic.
Aduceți-mi raționamente care să ne autorizeze să acționăm în sens
opus. Este ceea ce mă aștept de la voi, un schimb pentru ceea ce voi
ați obținut deja de la mine…
Aceste cuvinte declarau ședința închisă. Dar însemnau și o
subliniere precisă a poziției de subordonare a interlocutorilor lui
față de el.
Coleman, resemnat, salută și se îndreptă spre ușă. Rosalynd
Stream se ridică de pe fotoliu, evident ușurată, își luă geanta și îl
urmă. Primarul o luă pe urmele lor, mulțumit că nu fusese
constrâns de evenimente să ia cuvântul.
Era aproape de ușă când îl opri vocea lui Wells.
— Tu nu, Colbert! Aș vrea să discut ceva o clipă cu tine.
De asta se temea primarul. Și din păcate sosise momentul de care
se temea.
Închise ușa în urma celorlalți doi, care îl văzură dispărând
dincolo de canat fără nicio invidie. Așteptă cu oarecare neliniște să
trebuiască să-l dezamăgească pe Cohen Wells a nu știu câta oară.
Acesta îi puse exact întrebarea la care se aștepta.
— Sunt noutăți?
Gibson infirmă dând din cap.
— Niciuna. Am căutat în arhivele orașului, dar rezultatul a fost
negativ. Din partea mea, voi încerca să mușamalizez totul cât mai
bine. Nu sunt documente, iar dosarul este foarte vechi. Poate în
arhivele statului la Washington…
Wells îl întrerupse cu un gest ferm.
— Nu te înfierbânta cu Washingtonul. Am pe cineva care se
ocupă de problemă. Mai curând pe celălalt front?
— Am percheziționat casa prin toate ungherele și nu am găsit
nimic. Dacă există cu adevărat, documentul de proprietate poate fi
oriunde în altă parte. Într-o casetă de valori, de exemplu.
— Nu. Poți exclude asta. Eroul nostru era mai mult genul care-și
ținea banii la saltea. Pentru orice eventualitate am făcut cercetări și
nu apare nicio casetă de valori pe acel nume și nici pe numele
vreunei alte persoane care i-ar fi putut fi apropiată.
Urmă o pauză de gândire, apoi Wells se convinse că era pe calea
cea bună.
— Nu, acea bucată de hârtie blestemată trebuie să fie pe undeva.
Și trebuie găsită. Percheziționați casa iarăși, pe îndelete. Sigur v-a
scăpat ceva.
Gibson, fără să vrea, coborî tonul.
— Tipul care de obicei aduce pachetele pentru noi în acest
moment se află la închisoare.
— Știu. Tembelul acela s-a lăsat prins într-una dintre
încurcăturile lui hormonale. Știam că mai devreme sau mai târziu se
va întâmpla așa. M-am ocupat deja să-i fac rost de un avocat, dar
numai pentru a-l ține sub supraveghere. Cred că de data asta l-am
dat pe brazdă.
— Nu aș vrea ca acel nebun să hotărască să deschidă registrele.
Măcar și pentru a avea îndurare din partea judecătorilor.
— Nu o va face. Este nebun, dar nu e prost. Știe că într-un caz de
acest gen ar evita pedeapsa cu moartea numai pentru a-și semna o
altă condamnare.
Primarul detesta subiectul acelei discuții. Ar fi vrut să fie oriunde
altundeva, chiar și în faimosul butoi de pe cascada Niagara despre
care vorbise Rosalynd cu puțină vreme în urmă.
— Există altă lume care s-ar putea băga pe fir, de aici sau din
afară. Băieți discreți, de încredere, care pentru o mie de dolari sunt
dispuși să se miște fără să pună întrebări.
— Hm. Mai bine unul din afară. Oricum ar sta lucrurile, am riscat
chiar prea mult cu acel Jed Cross.
— Bănuiește ceva nepotul lui Tenachee?
— Cine, Jim? Ei, na! El se gândește numai la femei, la bani și la
elicoptere. N-avem nici cea mai mică problemă din partea aia, așa
cum nu avem din nicio altă parte. Dave Lombardi a făcut o treabă
bună. În orice caz, îl voi vedea pe Jim curând și voi încerca în vreun
fel să-l fac să înțeleagă mai bine. Știu eu cum să-l iau…
Wells se ridică de pe fotoliu, cu chipul neîncrezător în fața
gravității evenimentelor.
Nu-mi vine să cred că toate astea s-au întâmplat cu adevărat. Mi
se pare o nebunie.
Repetă pentru a suta oară lucruri pe care le știau amândoi.
Colbert Gibson încercă să nu lase plictiseala să i se întipărească pe
față.
— La timpul său, cine s-a gândit la asta a reușit, ungând roțile
juste, să treacă în actul său de proprietate și acel amendament. O
mișcare perfectă. Și pe urmă se prezintă acel bătrân sclerozat cu
poveștile lui absurde. Dar, dacă nu sunt absurde și iese la iveală un
drept cu un titlu legitim de proprietate, m-am ars.
— S-ar putea să nici nu se întâmple. Noi nu am văzut acel
document niciodată. Poate să fi fost chiar o cacialma.
— Colbert, uneori mă mir de tine. Aici nu suntem la un
campionat de poker. Aici se merge pe bune. Dacă este o cacealma,
nu am nicio intenție să joc și să pierd milioane de dolari. Ai sta tu cu
o foarfecă în jurul coaielor fără teama că la un moment dat o vei
auzi făcând țac?!
Primarul încercă să nu mai pună paie pe foc.
— Oricum, imediat ce îl vom găsi, dacă există într-adevăr, totul
va fi rezolvat. Avem la dispoziție posibilitatea de a falsifica perfect
orice bucată de hârtie, dar, în lipsa documentului original, chiar că
nu este nimic de făcut. Trebuie să trecem date care sunt esențiale.
Apoi va fi de ajuns un chibrit și se va sfârși totul.
Bancherul zâmbi satisfăcut, așa cum se face de obicei la
propunerile bune ale unui cercetaș.
— Atunci când va veni ziua aceea, îți voi acorda ție plăcerea de-a
aprinde chibritul. Iar în același foc vom arde documentul acela,
precum și probele care dovedesc că ani de zile ai băgat mâna în
banii din seifurile băncii mele.
Expresia lui deveni dintr-odată amenințătoare, chiar în clipa în
care își accentua zâmbetul.
— În așteptarea acelei zile, să nu faci vreo glumă proastă,
Colbert. Este inutil să-ți amintesc că nu sunt nici pe departe o
persoană sportivă. Dacă sfârșesc în căldare, vă trag pe toți după
mine să fierbem împreună. Iar tu vei fi cel care va avea curul cel mai
aproape de flacără. M-ai înțeles?
În mintea lui Gibson se strecură o viziune exaltată, o scenă în care
el trăgea cu toată forța de care era în stare un șut în mutra cu
zâmbetul odios al lui Cohen Wells.
Viziunea se risipi în lumina rațiunii de stat.
— Perfect.
Wells îl concedie cu voce distrată. Gândurile lui erau de acum în
altă parte.
— Asta-i tot pe ziua de azi. Ține-mă la curent, dar fără telefon.
Vino și informează-mă personal.
Atunci când intrase în biroul acela, Colbert Gibson, primarul
atrăgător al orășelului zâmbitor Flagstaff, bănuia că Wells Cohen
era un ticălos fără scrupule și unul dintre cei mai smintiți nenorociți
care au călcat vreodată pe fața pământului.
Trecuse ceva mai mult de o oră și, în timp ce deschidea ușa
pentru a pleca, era absolut convins de asta.
11

Jim ieși de la Aspen Inn, coborî scara mică de lemn și se îndreptă


spre garajul construit pe o latură a clădirii principale, unde Silent
Joe își petrecuse noaptea. Așa cum prevăzuse, după ce auziseră
toată povestea, prietenii lui îl primiseră fără probleme și pe câine. Îl
duseseră în boxa care acum era liberă, iar Silent Joe se adaptase fără
probleme noii situații. Se fâțâise puțin prin locul acela străin,
mișcându-se pe labe ca și cum ar fi fost pufoase și adulmecând peste
tot ca să-și marcheze punctele de referință. Pe baza cercetărilor
făcute, luase drept al său un culcuș pentru animale împrumutat de
la un vecin. Acceptase pe urmă apa și hrana pe care i-o puseseră
dinainte nu ca pe o masă, ci ca pe un drept divin și se ghemuise în
așteptarea evenimentelor.
Ieșind din garaj, Jim se gândise că acel câine era personificarea
monarhiei absolute.
A doua zi dimineața, ridică oblonul, curios de ceea ce ar fi găsit
înăuntru. Însă ceea ce văzu părea imaginea nemișcată din seara
trecută. Silent Joe era întins în cușca lui în aceeași poziție în care îl
lăsase și îl privea cum se apropie cu aceiași ochi liniștiți. Pe podeaua
de ciment nu erau semne că-și făcuse nevoile. Singurul element
discrepant era blidul de hrană, care acum era gol și atât de lucios,
încât părea de-abia ieșit din mașina de spălat vase.
Se apropie știind că nu ar fi avut surprize. Cu o seară înainte se
mirase, și continua să o facă și acum, de firescul cu care acel animal
îl alesese ca nou stăpân, ascultându-i ordinele ca și cum le-ar fi
înțeles nu numai din tonul vocii, ba chiar și din structura cuvintelor.
— Bună, Silent Joe. Ai dormit bine?
O ușoară mișcare a cozii.
— Trebuie să înțeleg că înseamnă da?
Drept orice alt răspuns, câinele se înălță pe labele din față, apoi se
ridică de tot și, căscând, făcu o plecăciune care ar fi fost perfectă
pentru o rugăciune îndreptată spre Mecca. Apoi o luă spre ieșire.
Jim îl însoți în grădinița din spate unde, cu mare eleganță, câinele se
ușură de resturile interioare, lichide și solide.
Apoi se întoarse spre Jim și se așeză să-l privească, având o
expresie canină care, tradusă în termeni umani, voia să zică fără
niciun echivoc: „Și acum ce facem?”
Îl mângâie pe capul acela de animal inteligent.
— Nu aș vrea să te dezamăgesc, prietene, dar mă tem că va trebui
să mă aștepți aici. Acolo unde mă duc eu, din păcate câinii nu sunt
admiși.
Se întoarse iarăși în garaj, și Silent Joe îl urmă fără probleme, ca și
cum i-ar fi înțeles cuvintele. Îi făcu semn să intre, și câinele, docil, se
conformă ordinului. Când trase oblonul, stătea iarăși ghemuit în
culcușul lui și îl privea, așteptându-l deja.
Jim ieși în stradă și se îndreptă pe jos către centrul orașului. O luă
cu pas iute pe Birch Avenue, simțindu-se, după multă vreme, un
turist la casa lui. Trecu prin fața County Court House, cu toate
drepturile și îndatoririle ei, și o lăsă în urmă, așa cum făcuse
întotdeauna cu toate lucrurile din viața lui. În jur erau multe
magazine noi, din acelea care se nasc și mor în fiecare sezon în
localitățile turistice. Și era un soare strălucitor, care crea umbre
clare, precise. La câțiva metri în stânga lui era Uptown Billiards,
unde făcuse să se rostogolească bilele colorate, pe un covor verde,
împreună cu prieteni care acum, poate, nu-i mai erau nici măcar
cunoștințe.
Se gândi că prietenia era precum dragostea. Nu se putea făptui la
comandă.
„Atunci când trece sau când o distrugem, lasă în urma ei un
simțământ de zădărnicie..
Alături de el regăsi, ca pe un tovarăș nedorit, timpul scurs. Când
trecu prin fața autogării, își aminti de câte ori, în copilărie, dorise să
ia un autobuz către o destinație oarecare, doar ca să fie departe de-
acolo.
Și imediat îi veniră în minte cuvintele lui April când îl însoțise cu
o seară înainte.
„Tu ești un om pentru care singura regulă valabilă este regula lui
altundeva.. ”
Pe atunci încă nu putea ști că acel altundeva în realitate nu era o
victorie, ci o condamnare.
Jim Trei-Oameni Mackenzie era sigur că nu trebuie să te întorci.
Și, atunci când o faci, este numai pentru a număra morții. El
numărase doi într-o singură zi și nu-i fusese ușor. Se gândi iar la
figura lui Richard Tenachee, cu chipul brunet brăzdat de riduri și cu
corpul uscățiv, drept și bine legat ca lemnul uscat, chiar dacă avea o
vârstă. Acelei imagini i se suprapuse imediat după aceea în mintea
lui imaginea corpului lui Caleb Kelso, întins pe jos acolo unde își
cultiva iluziile, zdrobit pe îndelete și fără pic de milă de către acela
care îl ucisese.
O dată cu moartea lor moștenise acea amărăciune pe care o purta
în suflet.
Și un câine.
Lăsă în urma lui autobuzele și orice promisiune de libertate, pe
care niciun loc și niciun mijloc de transport nu reușeau să o păstreze
vreodată.
Coti la dreapta, pe Humphrey Street, și urcă spre intersecția unde
era First Flag Savings Bank. Se întrebă ce avea atât de important să-i
spună Cohen Wells. Îl cunoștea destui de bine pe omul acela și știa
că felul cum aborda el lucrurile era mereu mult mai blând decât
adevăratele lui intenții. Îl întâlnise și în trecut o singură dată
„pentru a schimba două vorbe”, așa cum spusese el. Și fuseseră
câteva vorbe care, într-un fel, schimbaseră viețile a patru persoane.
Mergând, întâlni o fată în trening care făcea jogging. O văzuse
venind și își scosese ochelarii Ray-Ban din cămașă și și-i pusese la
ochi. În ziua aceea nu avea chef de priviri uimite din cauza ochilor
lui în două culori. Dăduse voie lumii să dedice prea multă atenție
acelui amănunt.
Fata, o blondă cu părul scurt și un corp frumos pentru o față
banală, trecu de el fără ca măcar să-l bage în seamă. Odinioară, în
fața unei asemenea întâmplări, prietenii vechi ar fi râs și l-ar fi luat
la mișto spunând că a început să dea rateuri. Acum, acei prieteni
aveau să-i reproșeze lucruri mult mai numeroase și mult mai grave.
Ajunse în fața ușii băncii, o clădire scundă de epocă, pe care la un
moment dat o cumpărase Wells și o refăcuse fără a-i modifica liniile
arhitecturale. Împinse ușa de sticlă și intră, întâmpinat de mirosul
specific băncilor. Înăuntru era cu totul altceva. Nu se uitaseră la
cheltuieli pentru a o restructura. Peste tot se vedea bunul-gust, dar
și bogăția, cu mici concesii făcute ostentației. Dar, pentru că era
vorba despre banca lui Cohen Wells, putea fi socotit un păcat lipsit
de importanță. Puțin mai încolo de intrare, la dreapta, era biroul de
cristal și lemn de la recepție. Când Jim ajunse la el, omul care stătea
așezat acolo îi adresă un zâmbet generos.
— Bună ziua, domnule. Cu ce vă pot ajuta?
— Bună ziua. Sunt Jim Mackenzie. Am o întâlnire cu domnul
Wells.
— Un moment.
Funcționarul luă telefonul și apăsă butonul ce corespundea unui
interior.
— Domnul Mackenzie pentru domnul Wells.
Primi un răspuns afirmativ, pe care îl sublinie cu o mișcare a
capului.
Puse receptorul în furcă și îi arătă o scară la dreapta lui, în colțul
cel mai îndepărtat al salonului cu pardoseală de marmură.
— Poftiți, domnule. La etajul superior. Veți fi primit de secretara
domnului Wells.
Nu erau mulți clienți la bancă în acel moment. Simțindu-se
observat, Jim trecu de-a lungul mai multor ghișee și o luă în sus pe
scara care avea treptele din aceeași marmură ca și salonul. În timp
ce urca, se intersecta cu silueta elegantă a lui Colbert Gibson care
cobora. Ținea capul în jos, ca și cum ar fi controlat la fiecare pas
unde punea piciorul. Din puținul pe care îl lăsa să se vadă, avea un
aer mai curând contrariat. Jim și-l amintea ca director de bancă, dar
acum, rațiuni de stat îl ajutaseră să urce și stătea pe fotoliul
primarului. Fiind foarte atent să nu se încurce în ițe, îi spuseseră…
Pe palierul din capul celor două scări, îl găsi pe Cohen Wells care
îl aștepta.
Se îngrășase puțin față de ultima dată, dar avea aspectul sănătos
al celui care își petrecea multe ore în aer liber, chiar dacă era ocupat
cu munca. Nu era un om frumos, însă inspira o forță și o vitalitate
nestăvilite. Când îl văzu, bancherului i se lumină fața. Cu omul
acela nu se știa niciodată dacă din sinceritate sau din interes.
— Ce plăcere să te văd, Jim. Îmi pari într-o formă splendidă.
Îi strânse viguros mâna, așa cum i se potrivea unui om de afaceri
bogat din Arizona.
— Vrei o cafea?
— Da, cred că o cafea mi-ar prinde bine.
Bancherul se întoarse spre biroului secretarelor, care se deschidea
spre stânga.
— Mary, te rog, două cafele. Cu toate anexele și conexele. Și care
să nu fie de la automatul nostru de cafea. Trimite pe cineva să ia
două espresso ca lumea de la Starbucks.
Intrară în camera șefului. Jim privi în jur. Nu se schimbase mult
de când intrase acolo ultima oară, cu mulți ani în urmă. Unele piese
de mobilier erau diferite, biroul era acum un Bolton enorm autentic,
iar culoarea pereților era mai caldă.
Dar era și rămânea, în fond, perfect armonizat cu ceea ce se
aștepta de la locul de muncă al unui om al puterii.
Cohen îl pofti pe un fotoliu de piele în fața biroului.
— Stai jos. Încă este cald de la curul primarului.
După cum cobora scările, avea aerul cuiva în curul căruia de-abia
fusese înfiptă o coadă de mătură…
Jim zâmbi și se așeză. Speră că Wells luase acea expresie ca pe un
răspuns la gluma lui și la primirea cordială.
— Domnule Wells, aș vrea mai întâi de toate să pun la punct
treaba aceea cu închirierea elicopterului…
Bancherul îl întrerupse și schimbă subiectul cu un gest al
mâinilor.
— Avem timp destul pentru asta. Nu te gândi acum. Se sprijini
cu coatele pe birou și se înclină către Jim. Mai curând spune-mi
despre tine. Te simți bine la New York? Știu că te-ai aranjat pe picior
mare cu Lincoln Roundtree.
Jim scutură din cap și-și privi distrat vârfurile pantofilor.
— Nu mai este niciun New York și niciun Lincoln Roundtree.
Am abandonat totul.
Wells rămase o clipă pe gânduri, ca și cum ar fi reflectat asupra
celor de abia auzite.
Când îi vorbi din nou, avea un chip deschis tuturor
posibilităților.
— Dacă-ți pare rău, și mie îmi pare rău. În caz contrar, pentru
ceea ce am să-ți propun, asta ar putea fi perfect. Cum s-ar spune,
niciodată nu-i merge prost cuiva fără să-i meargă bine altcuiva…
Zâmbi la rostirea acelui crâmpei de înțelepciune populară. Dar
imediat după aceea, redeveni serios și pătruns de ceea ce spunea.
— Cred că noi doi ne putem da o mână de ajutor. Ai dormit la
ranch și ai văzut cum s-a transformat. Este o clădire minunată, dar
lucrează la cincisprezece la sută din ceea ce poate da. Am în minte
proiecte mari pentru locul acesta, investiții de milioane de dolari.
După toate probabilitățile, mai spusese acel discurs de zeci de ori,
gândi Jim. Îl admiră pentru entuziasmul autentic pe care îl arăta
pentru acel proiect. Ori poate era numai prima etapă, aceea în care
își entuziasma publicul, înainte de a ajunge la subiect.
— Humphrey’s Peak poate deveni o stațiune turistică de iarnă
pentru schi de prim rang, mai mult decât Aspen, sprijinită de
complexul hotelier în care intenționez să transform Cielo Alto
Mountain Ranch. Iar vara poate deveni un mic paradis pentru
turiștii amatori de aventură. Excursii cu elicopterul, rafting pe
Colorado, pescuit, trasee cu jeepul sau pe jos. Am în minte
spectacole care să fie invidiate și de coloșii de la Hollywood. Pentru
asta, am luat legătura cu cei de la Cirque du Soleil pentru a studia o
serie de show-uri inspirate de Vestul Sălbatic.
Iată acum etapa a doua, aceea în care apar obiecțiile.
— Aceasta nu este o aspirație exclusiv pro domo mea. Dacă se va
realiza totul, la ranch va sosi cu siguranță o mare sumă de bani. Dar
nu numai acolo. Ar fi un avantaj pentru întreaga zonă. Această
regiune de provincie care ne sufocă pe noi toți va întineri. Orașul
are multe săgeți în arcul lui și mi-ar plăcea ca una dintre ele să
ajungă să lovească ținta.
Jim suspecta că arcul acela și acele săgeți, dacă nu chiar și ținta,
vor fi fost proprietatea exclusivă a lui Cohen Wells. Cu toate
acestea, nu spuse nimic, pentru că era curios să cunoască etapa
următoare.
Se limită să formuleze întrebarea care ar fi trebuit să urmeze în
mod logic.
— Și eu ce legătură am cu toate acestea?
— Ai, pentru că, dacă mă urmezi, voi face din tine un om bogat.
Jim se gândi că aceasta era partea cea mai interesantă a discuției.
Era faza a treia, aceea în care uniformele albastre își procurau
călăuze indiene. Din păcate, fu nevoit să-și amintească iarăși
cuvintele lui April Thompson.
„Ai să vezi că vei descoperi imediat ce vrea de la tine stăpânul
orașului…”
Fata aceea, în loc să facă ziaristică, ar fi trebuit să deschidă un
magazin de profeții.
— Acum, vezi, sunt niște obstacole de trecut și niște divergențe
de rezolvat, așa cum se întâmplă întotdeauna în cazuri din astea.
Câte o roată de uns, câte o autorizație care se lasă așteptată. Dar
adevărata piedică este reprezentată de indienii navajo. Nu sunt
deloc de acord cu acest proiect. După cum știi, San Francisco Peaks
sunt munți sacri, iar Consiliul Triburilor nu prea aude bine cu
urechea asta. Și Richard Tenachee era vârful de diamant al acestui
aisberg.
Un moment de gândire, ca pentru a urmări o amintire.
— În trecut, am avut neînțelegeri cu bunicul tău. Uneori foarte
aprinse, dar întotdeauna bazate pe respect. Bătrânul tău știa ce
stimă îi port, chiar dacă părerile noastre nu coincideau.
Îl privi pe Jim în ochi, căutând o confirmare.
— Din păcate, el nu mai este acum printre noi, iar noi toți trebuie
să privim spre viitor.
Regele a murit, trăiască regele! Iar acum Jim aștepta etapa a
patra, motivarea soldatului înainte de bătălie. Exaltarea forței lui și
promisiunea unei bogate prăzi de război o dată cu victoria.
— Tu ești un băiat strălucit. Conduci elicopterele, ai studiat, ai
călătorit, cunoști lumea. Ești o persoană care trăiește în timpul lui.
Ești nepotul unei mari personalități din cadrul Națiunii. Te cunosc
toți în Window Rock și, datorită considerației pe care o aveau
pentru bunicul tău, automat au aceeași considerație pentru tine. La
seama și la faptul că eu am multe uși deschise în cadrul Consiliului
și al Biroului pentru Afaceri Indiene. Dacă ne jucăm bine cărțile, nu
este greu de presupus că, în viitor, tu ai putea aspira să devii
președinte. Ai toate calitățile necesare. Ești un indian navajo în toată
regula, dar ești și pe jumătate alb, omul ideal pentru a împleti noi
relații între aceste două lumi. Pentru moment, îmi ajunge să fii de
partea mea și să pui în vreun fel în valoare prestigiul de a fi nepotul
lui Richard Tenachee.
Tonul deveni complice. De la etapa a patra se trecu imediat la a
cincea. Amintirea frumoaselor vremuri trecute.
— De fapt, noi am mai fost în afaceri împreună mai demult. Și știi
că poți avea încredere în mine.
Jim rămase o clipă pe gânduri. Multe dintre lucrurile pe care i le
spusese Cohen Wells nu-l interesau absolut deloc. Dar, așteptând să
găsească ceva sau pe cineva de care să-i pese, asta era o modalitate
să câștige niște bani.
Poate mulți.
— Ai un loc unde să stai? O mașină?
— Există casa bătrânească a bunicului meu, la mică distanță de
East Flagstaff. Dar nu știu în ce condiții se află. Deocamdată sunt la
Aspen Inn.
— Bine. Ascultă ce îți propun, pentru moment. Vei avea o
locuință separată până vei găsi un loc al tău. Îți voi da o mașină de
la bancă și voi depozita cincizeci de mii de dolari într-un cont curent
pe numele tău. La-ți câteva zile, să zicem o săptămână. Aruncă o
privire prin preajmă și încearcă să te integrezi iarăși prin părțile
astea. Pe urmă, dacă vrei, îți pot încredința elicopterul de la ranch.
Deocamdată, este unul singur, dar în scurt timp, va deveni o flotă.
Și administrarea acesteia ar putea fi însărcinarea ta, împreună cu tot
restul.
— Pentru restul, cum trebuie să mă comport?
— Îți voi spune eu la momentul potrivit.
Expresia lui Cohen însemna un singur lucru. Specificase că
singurul și unicul punct de referință era el. Jim simți cum niște fire
invizibile îl legau de mâini și de picioare.
Dar erau fire de aur, și asta era suficient ca să fie îndepărtate
multe nedumeriri.
— Și Alan?
— El este cealaltă față a medaliei. Este un cetățean american, un
soldat care și-a vărsat sângele pentru țara lui, a fost decorat. Este un
erou care a plătit un preț scump pentru eroismul lui. Este o figură
importantă pe care s-o avem de partea noastră.
Jim reuși cu greu să rămână impasibil. Cohen Wells reușea să
scoată beneficii și din nenorocirea fiului său.
Firește, nu i-ar fi dorit-o niciodată.
Firește, se gândea că, dacă i-ar fi urmat sfaturile, toate acestea nu
s-ar fi întâmplat.
Poate plânsese.
Dar acum, că era un fapt împlinit, de ce să nu îl fructifice în cel
mai bun fel?
Jim nu reușea să-și creadă urechilor. Nu reușea să creadă nici în
el însuși, să înțeleagă când avea să fie ostoită acea poftă de
autodistrugere pe care o atrăgea după el. Dar, în fond, nici el nu se
comportase mult mai bine față de Alan…
— S-ar putea întâmpla să-l întâlnesc. Ar fi destul de stânjenitor, și
pentru el și pentru mine.
Wells înțelese că acelea erau ultimele slabe dovezi de împotrivire.
Le trecu cu vederea, cum făcea întotdeauna.
— Cu Alan o rezolv eu. Important este ca tu să mă asiguri că el
nu știe nimic din acordurile noastre din trecut.
Jim dădu afirmativ din cap.
— O știam numai eu și dumneavoastră, iar eu nu i-am spus
nimic. Din ziua aceea nu i-am mai vorbit.
— Foarte bine.
Îi întinse mâna peste birou. Jim se ridică și i-o strânse. Cei
cincizeci de mii de dolari din cont compensau pe deplin faptul că
Wells Cohen rămăsese așezat.
— Bine ai venit în cursa pentru aur, Jim Mackenzie.
În clipa aceea cineva bătu la ușă. Bancherul crezu că era secretara
cu ceea ce comandase.
— Ar trebui sărbătorit cu un toast, dar astăzi cred că ne putem
mulțumi cu o cafea bună. Intră!
Ușa se deschise. În timp ce un bărbat în uniformă de șofer o ținea
deschisă, cineva se arătă în cadru, mișcându-se cu greutate cu niște
cârje de aluminiu.
După mulți ani, în fața lui era Alan Wells.
Jim simți pe dinăuntru o avalanșă de remușcări și de milă, și se
blestemă pentru asta. Din băiatul de odinioară nu mai rămăsese
nimic, iar din bărbatul care devenise, poate nici atât. Fizic era leit
taică-său de acum mulți ani în urmă. Dar era slab și avea un aer
suferind, iar în ochi purta tot ceea ce trebuise să suporte. Urmă o
clipă din acelea în care viața pare suspendată și timpul își ia o
pauză. Pentru un moment interminabil, toți rămaseră nemișcați, ca
și cum acea încăpere devenise un bloc de plexiglas, iar ei ar fi fost
manechinele dintr-o vitrină tridimensională.
Apoi Jim se trezi. Speră că vocea îi părea mai hotărâtă decât era el
de fapt pe dinăuntru.
— Bună, Alan.
Vechiul lui prieten nu păru surprins. Îl privi o clipă perplex, ca și
cum i-ar fi fost greu să-și amintească figura lui și să-i dea un nume.
Apoi zâmbi și vorbi cu o voce pe care nu și-o amintea să fi fost a
lui.
— Bună, Jim. Mă bucur să te văd.
În timp ce Jim se apropia pentru a-i strânge mâna, își dădu pe
deplin seama de un lucru pe care până atunci doar îl bănuise.
Toată viața își dorise să fie Alan Wells.
12

Drumul ce urca spre Cielo Alto Mountain Ranch era același din
ziua precedentă. Dar omul care îl parcurgea în acel moment nu mai
era același. Pentru Jim Mackenzie, acea limbă de pământ și pietre nu
mai aparținea trecutului, nu era un simplu traseu printre arbori
împânzit de amintiri întunecate precum chiparoșii. Era din nou
parte a prezentului lui, iar el era din nou băgat până-n gât în ceea ce
dintotdeauna dorise să evite. Pentru a nu se mai gândi, se străduia
să creadă că, în condițiile actuale, era singura oportunitate de
muncă pe care o avea.
„Tariful este cel dintotdeauna. Treizeci de arginți.”
O ușoară râgâială acidă însoți gândul acesta, ca și cum corpul ar
fi fost în armonie deplină cu proasta lui dispoziție. Deschise
fereastra Dodge Ramului nou-nouț pe care îl conducea și scuipă un
ghem de salivă cu gust de fiere. Silent Joe, culcușit pe scaunul de
alături, întoarse capul spre el, ca și cum ar fi fost deranjat de valul
de aer ce intrase pe neașteptate pe geamul deschis.
Jim se trezi în fața a doi ochi acuzatori, fiind iarăși nevoit să
constate incredibila capacitate pe care o avea câinele acela de a-și
comunica starea de spirit printr-o simplă privire. Sau de a-i face pe
toți să creadă că avea una. Chiar dacă nu era în cea mai bună stare
de spirit, se trezi totuși zâmbind în fața acelui reproș mut.
— Bine, bine. Era numai pentru o clipă.
Ridică geamul și alungă acel mic reproș. Jim își păstrase
demnitatea la întâlnirea cu Alan, și chiar și noul lui tovarăș își făcea
partea lui.
Tot timpul pe care îl petrecuse în biroul lui Cohen Wells stătuse
pe fotoliu ca pe patul de cuie al unui fachir. Când intrase Alan,
mișcându-se greoi pe proteze cu ajutorul nefiresc al cârjelor,
stânjeneala dintre acei patru pereți devenise imediat o prezență
aproape tangibilă. Fuseseră clipe grele, dense, din acelea pe care
timpul le rezervă numai celor mai bune ocazii. După ce Alan se
așezase, Jim încercase cu încăpățânare să nu-i privească picioarele,
în schimb, oricât s-ar fi căznit, privirea lui trăgea tot într-acolo. Și de
fiecare dată simțea o strângere de inimă care devenise încet, încet un
rău fizic.
Singura alternativă era să îl privească în față pe Alan, și asta nu-i
dădea o senzație mai bună. Pe chipul acela era o mare de amintiri și
de nopți încărcate de remușcări pentru ceea ce se întâmplase și cu
întrebarea dacă meritase într-adevăr. Ceea ce îl uimise mai mult pe
Jim și îl făcuse să se simtă și mai vinovat era totala lipsă de
resentimente față de el. Ceea ce se întâmplase între ei trecuse
aparent fără să lase nicio urmă. Alan avea aceiași ochi curați
dintotdeauna, cei pe care și-i amintea, ochi care erau amândoi de
aceeași culoare. Pe chipul slab erau acum riduri care istoriseau mai
bine decât cuvintele povestea lui. Și era una dintre acele povești pe
care niciun om nu ar fi vrut nici măcar să o audă.
Era un soldat care supraviețuise războiului.
Ca și bunicul lui, el se întorsese după ce plătise prețul și fusese
celebrat ca un erou.
Iar el, într-un fel sau altul, îi trădase pe amândoi.
Cohen Wells, dimpotrivă, părea cu totul stăpân pe sine. Jim se
gândise că, de fapt, omul acela era o gaură neagră umană care își
trăgea forța pentru ce era mai bun în el din energiile negative.
Reflectase asupra acelor bărbați atât de diferiți între ei, care, la o
lovitură a sorții, avuseseră aceeași reacție. Amândoi reacționaseră
viguros în fața unui moment stânjenitor, dar din motive diferite.
Alan pentru că era un om cu o forță ieșită din comun, iar tatăl lui
pentru că era dotat cu o capacitate și mai ieșită din comun de a
întoarce orice situație în favoarea lui.
Bancherul îi zâmbise fiului care încerca încă să-și găsească poziția
cea mai bună pe scaun.
— Sunt bucuros că ai venit, fiule. Este o noutate. După cât se
pare, am reușit să punem mâna pe cel mai bun pilot de elicoptere
care s-a văzut vreodată prin părțile astea. De astăzi, Jim va lucra
pentru noi, sus la Cielo Alto.
Lui Jim nu-i scăpase folosirea pluralului din frază. Confirma că
tot ceea ce se întâmpla în camera aceea nu era un fapt personal, ci
fiecare lucru era decis în funcție de „noi”. Era o concesie importantă
făcută persoanei și capacităților lui Alan, declarația desuetă a unui
părinte mândru care îi spunea fiului fraza rituală: „tot ceea ce vezi
într-o zi va fi al tău”. Cu siguranță, detaliul acela nu-i scăpase nici
lui Alan. Dar cu tot atâta siguranță, mintea lui trebuia să fie în clipa
aceea acaparată mai mult de ceea ce nu ar mai fi avut vreodată,
decât de ceea ce ar fi avut într-o zi.
Ascultase fără entuziasm și fără aversiune.
— Foarte bine. Sunt mulțumit că și Jim s-a întors acasă.
Jim avea încă în minte cuvintele lui Cohen Wells, spuse în acea
încăpere cu puțin înainte de sosirea fiului său.
„Este un erou care și-a plătit cu mare preț eroismul. Este o figură
importantă pe care trebuie să o ținem de partea noastră.”
Și în timp ce le auzea iarăși în minte, ar fi vrut să se ridice și să-i
povestească totul lui Alan, să-i explice cât fuseseră de josnici tatăl
lui și acel Jim Mackenzie căruia de-abia îi făcuse urări de bun venit
acasă. Despre ce se întâmplase în trecut și despre ce s-ar mai fi
întâmplat. În schimb, nu se ridicase și nu spusese nimic.
Ca întotdeauna, își întorsese capul în altă parte.
Iar acum, acel nimic devenise de fapt acid sulfuric în stomacul și
în gura lui.
Ajunse la răspântia însemnată cu panoul publicitar de la ranch.
Cowboy-ul îi arătă drumul cu surâsul lui pictat care avea să dureze
cât avea să țină culoarea. Apoi avea să fie un alt pictor și un alt
surâs, până la sfârșitul timpurilor. Ajunse în sat și, puțin mai încolo,
în parcarea salariaților, unde îl găsi așteptându-l în picioare, cu
figura lui impunătoare, pe Bill Freihart, cu îmbrăcămintea lui
îndoielnică, de western.
Când Jim deschise portiera și coborî, Bill se apropie de mașină, în
timp ce Silent Joe sări repede să-și găsească un copac unde să se
ușureze. Urmări cu privirea animalul caraghios care își alegea un
copac ca și cum și-ar fi ales o cravată.
— Măiculiță, dar cât se pișă câinele ăla.
— Da. Cred că dacă i-am da să bea câteva beri, ar putea să fie
folosit pentru stingerea incendiilor.
Bill zâmbi la glumă, fără prea mare convingere. Își privi vârful
prăfuit al cizmelor. Părea un copil mare surprins cu mâinile în
buzunarele de la pantalonii tatălui.
— Și astfel ești de-ai noștri.
Jim făcu un gest neglijent cu mâna.
„Dacă mă vei urma, eu voi face din tine un om bogat.”
— Se pare că da.
— Foarte bine. Vino, pentru că ăia par să aibă piper la cur. Știi
cum sunt oamenii de la Hollywood.
Jim simți iar în gură acidul sulfuric care se întorsese să-și ceară
tributul.
— Oamenii de la Hollywood?
— Da. Ăia cu filmul. Au venit să caute niște locuri de filmare și
locuiesc aici. Nu ți-a spus nimic Cohen?
— Ba da. Dar nu mi-a vorbit de cei de la Hollywood.
Cu oarecare neliniște, Jim îl urmă pe Bill către Club House.
Puțin după sosirea lui A lan în biroul tatălui, sunase telefonul.
Cohen ridicase receptorul și, din cuvintele lui, Jim înțelesese că la
celălalt capăt al firului era Bill Freihart. Îl ascultase în timp ce-i
vorbea despre o problemă și imediat după aceea îl liniștise,
promițându-i că avea să se ocupe el. Apoi i se adresase lui Jim cu un
zâmbet dezarmant. Erau persoane la ranch, oameni importanți, care
aveau intenția să folosească elicopterul pentru o plimbare. În
momentul acela, pilotul nu era disponibil.
N-ar fi fost din întâmplare posibil ca Jim…?
Atunci ar fi acceptat orice ca aibă o scuză să plece mai repede de
acolo. Dar, ca întotdeauna, graba stricase treaba. Iar Jim simțea într-
un fel că avea să suporte consecințele.
Atunci când el și Bill ajunseră în curtea ranch-ului, doi oameni
erau în picioare pe verandă, în fața intrării principale de la Club
House. Erau într-o așteptare evidentă și, în timp ce se apropia, Jim
avu cum să-i observe.
Unul era tânăr, mai mult sau mai puțin de vârsta lui, înalt și slab.
Îl văzuse o dată la televizor cum primea din mâinile lui Cameron
Diaz Oscarul pentru cel mai bun scenariu original. Avea părul creț
și niște ochelari de metal rotunzi care, pe chipul lui, aminteau de
Bob Dylan și de Knockin’ on Heaven ’s Door.
Celălalt era mai matur, și Jim îl cunoștea foarte bine. Nu-l mai
întâlnise înainte, dar văzuse o fotografie de-a lui în diferite reviste și
o dată Life îi dedicase coperta de bărbatul anului. Pe de altă parte, în
America și în restul lumii cine nu-l cunoștea pe Simon Whitaker,
regizorul și producătorul care făcuse avere la Nine Muses
Entertainment, devenind astfel unul dintre coloșii cinematografiei
mondiale? Produsese și regizase unele dintre cele mai mari succese
de casă din ultimii zece ani. Dar ceea ce îl adusese pe copertele
tuturor revistelor de scandal de pe planetă era recenta lui relație cu
una dintre cele mai frumoase femei din toate timpurile, Swan
Gillespie.
— Ți-i prezint pe Oliver Klowsky și pe domnul Simon Whitaker
de la Nine Muses.
În timp ce dădea mâna cu ei, producătorul îl măsură din cap
până în picioare. Două clipe aproape simultane i-au fost de ajuns lui
Jim să îl vadă de aproape și să îl găsească antipatic.
— Tânărul acesta este Jim Mackenzie, pilotul pe care îl așteptam.
— Mi se pare puțin cam prea tânăr.
— Pentru bunicul meu, la optzeci de ani și unul de șaizeci era
tânăr.
Jim își scoase sfidător ochelarii. Când îi văzu ochii de sub
ochelarii Ray-Ban, Klowsky nu reuși să-și rețină un strigăt de
uimire.
— Doamne sfinte, dar ce fel de ochi sunt ăștia? Jim, tu ai o față de
cinema, ceva de speriat. Nu te-ai gândit niciodată să te faci actor?
— Nu cred, Oliver. Pe Jim nu-l interesează cinematograful.
Pentru el, numai elicopterele contează.
Vocea sosise de undeva din spatele lor ca să aplaneze momentul
de tensiune, dar numai pentru a crea un altul. Jim o cunoștea foarte
bine și de multă vreme. Se întoarse către ușă. Din penumbra
pragului se arătă o siluetă de femeie, și frumusețea aproape ireală a
lui Swan Gillespie îl ului.
Cu timpul, se maturizase și devenise mai discretă, sinuoasă, tară
nerușinatul glamour și gălăgia solară a adolescenței. Mai era încă
imaginea unei femei cu picioare lungi și sâni perfecți, dar acum,
Swan își purta trupul bronzat cu grația unei regine. Ochii negri care
erau în stare să înflăcăreze lumea când o privea pe ecran nu purtau
semnele neliniștii de altădată. Era numai un fond îndepărtat de
melancolie pe care Jim l-a pus pe seama dificultății de a gestiona cu
dezinvoltură acea întoarcere acasă.
Plecase de la Flagstaff când era una dintre multele fete frumoase
care visează o carieră în cinematografie. Acum, pentru ea, ca în orice
poveste care se respectă, visul acela devenise realitate. Se întorcea în
orașul natal nu pe aripile unei victorii, ci pe ale unui autentic triumf.
Era una care reușise, o Cenușăreasă pentru care nu exista miezul
nopții.
Jim se gândi că, în fond, ei doi erau la fel.
Amândoi își realizaseră visele din copilărie. Se întrebă dacă erau
egali chiar în toate și dacă primea și ea vizita lui Alan Wells în
anumite coșmaruri din timpul nopții. Uneori chiar și atunci când se
învârtea în pat fără să reușească să-și găsească somnul.
— Bună, Swan, ce mai faci?
— Bine. Dar tu, Tăa Hastiin?
Jim sublinie evidența cu un gest vag al brațelor.
— După cum vezi. Am câțiva ani în plus, dar în afară de asta, nu
s-a schimbat nimic. Pilotez încă elicoptere.
„Și am cam prea mulți Alan Wells și Emily Cooper și Lincoln
Roundtree în spate..
Puțin ofuscat, Oliver Klowsky nu pierdea un cuvânt din acel
dialog. Îl auzi că-i adresa lui Bill o întrebare în șoaptă.
—  Tăă ’ Hastiin?
— Jim este un navajo pe linie maternă. Este numele lui indian.
Înseamnă Trei-Oameni.
— Fantastic! Băiatul ăsta continuă să uimească…
Silent Joe își făcu drum prin grup, iar capul lui răsări lângă Jim.
Se așeză și o privi pe Swan cu aer nerușinat, ca și cum ar fi vrut să o
admire și să fie admirat în același timp. Ea zâmbi, iar zâmbetul acela
păru să înghețe pentru o secundă acel moment ca într-un stop-
cadru.
— Acela este câinele tău?
Mâna lui Jim coborî într-o rapidă mângâiere pe capul lui Silent
Joe.
— Așa aș spune, chiar dacă sunt sigur că el ar prefera să creadă
că eu sunt omul lui.
Vocea lui Simon Whitaker sosi pentru a le aminti tuturor că
timpul înseamnă bani, fără excepții temporale și nici geografice.
— Credeam că trebuie să facem o plimbare cu elicopterul.
Jim își puse ochelarii și-și intră în rol, amintindu-le de motivul
prezenței lor la Cielo Alto Mountain Ranch.
Îi răspunse producătorului cu aceeași voce seacă:
— Fără îndoială. Dacă ați vrea să mă urmați…
Conduse grupul către locul în care îi aștepta elicopterul.
În timp ce urcau la pista de decolare, Klowsky se duse lângă el.
Era un creator și, ca atare, părea excitat la ideea că ar putea aduna
date.
— Trebuie să-ți explic ce merită să vedem.
— Cred că așa ar fi bine.
— Cunoști povestea numită „Masacrul din Fiat Fields”?
— Cine nu o cunoaște prin părțile astea?
— Avem intenția să facem un film după acea întâmplare. Este o
componentă de mister care ni se pare extrem de stimulantă din
punct de vedere cinematografic. Vrem să vedem locurile unde s-a
întâmplat.
— Vreți să mergeți într-o plimbare și sus la canion?
Vocea obraznică a lui Whitaker se amestecă în vorbă:
— Nu suntem turiști și nu suntem în vacanță. Canionul îl vom
vedea altădată, dacă va fi necesar.
Jim se întoarse să-l privească. De când se puseseră în mișcare, îl
ignorase intenționat, dar remarcase brațul lui sprijinit ostentativ pe
umerii lui Swan. Era tipul jaloanelor. Și, cu gestul acela, tocmai ce-i
pusese iubitei lui o etichetă.
Swan Gillespie era proprietate privată.
Mai exact, a lui.
Ajunseră în tăcere la pista însemnată cu o mare cruce albă, în
centrul căreia se afla aparatul Bell 407, și mai colorat și strălucitor
decât în ziua precedentă. În picioare lângă marginea de ciment, îi
aștepta Charlie.
Îi ignoră complet pe oaspeți și i se adresă lui Jim folosind limba
indienilor navajo.
— Oamenii ăștia ne vor face probleme.
— Crezi?
— Femeia aia le-a creat întotdeauna. De ce ar trebui să fie altfel
de data asta?
— Fii liniștit. A trecut multă vreme și suntem diferiți. De data
asta nu se va întâmpla nimic.
Charlie înclină neîncrezător din cap. Nu părea cu nimic mai
mulțumit de această profeție. Dar filosofia lui dintotdeauna era
liniștea și se conformă și de data aceasta.
Klowsky părea fascinat de felul în care suna limba pe care o
vorbeau. Lăsă să-i scape un comentariu de scenarist.
— La dracu’. Toate astea sunt nemaipomenite. Este păcat că
Nicolas Cage a făcut deja filmul acela prost despre code talkers, altfel
s-ar putea dezvolta o poveste fantastică.
Jim reîncepu să vorbească englezește și i se adresă lui Silent Joe.
I-l arătă pe bătrânul care stătea în picioare în fața lor.
— Trebuie să mă duc într-un loc unde tu nu poți veni. Rămâi aici
cu Charlie. Eu mă întorc repede.
Câinele întoarse capul spre elicopter și apoi îl ridică spre omul pe
care i-l arătase Jim. Imediat după aceea i se așeză alături. Probabil
nu iubea nici el elicopterele și făcuse alegerea într-o clipă.
Îi ajută pe cei din grup să se instaleze în aparatul de zbor și pe
urmă se așeză și Jim pe locul pilotului. În timp ce făcea controalele
așteptând să se încălzească motorul, se trezi gândindu-se la toată
succesiunea evenimentelor din acele ultime ore.
Viața lui schimbată din nou, pentru a nu știu câta oară, atunci
când crezuse că găsise un loc definitiv unde să stea. Urna cu cenușa
bunicului lui, bătrânul Charlie Begay care îl privea încă prin
plexiglasul carlingii fără a-l lăsa să înțeleagă ce gândea. Și întâlnirea
cu April, apoi cu Alan și, în sfârșit, cu Swan. Acum erau toți
prezenți. Tablouri recompuse, persoane îndepărtate care se
întorceau călăuzite de mână de cineva care urzea povești mult mai
complicate decât cele pe care le scria Oliver Klowsky. Și Caleb
Kelso, ucis de cine știe cine în laboratorul lui și transformat într-o
păpușă, în timp ce-și urmărea visele de glorie…
Motorul era acum la temperatura optimă și Jim se întoarse să
controleze dacă pasagerii își legaseră cu toții centurile de siguranță
și își puseseră căștile.
— Mă auziți?
— Tare și clar.
Klowsky era așezat lângă el și-i făcu un semn cu degetul mare
ridicat. Din spate sosiră confirmările lui Swan și ale iubitului ei, care
privea pe fereastră cu un aer de autosuficiență. Jim speră în sinea lui
să-i fi fost frică să zboare și îi păru rău că nu-l avea pe el ca unic
pasager. L-ar fi făcut să se cace pe el de frică.
— OK, să plecăm.
Jim trase de manetă și elicopterul se ridică de la pământ cu grație
mecanică. Urcă manevrând cu abilitate manșa și îl ținu suspendat în
centrul pistei. Apoi viră ușor la dreapta și conduse aparatul
deasupra satului.
— Aici, unde acum se află ranch-ul, era casa familiei Lovecraft.
Erau o pereche cu doi copii și veniseră de la Pittsburgh în urma
emigrărilor de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, cu vreo zece ani
înainte ca Flagstaff să aibă cale ferată. Băiatul lor se căsătorise cu
fiica unei căpetenii navajo din acele timpuri, Eldero, care trăia cu
grupul lui pe o bucată de teren învecinat cu cel al familiei Lovecraft.
În timp ce continua să povestească, se ridică de la pământ lăsând
în urma lor ranch-ul și direcționă elicopterul spre nord-vest.
— Nu se știe exact ce s-a întâmplat. Autoritățile timpului vorbesc
despre o altercație neașteptată între cele două familii. Cea mai
acreditată dintre ipoteze a fost aceea că băiatul o maltrata pe soția
lui indiană și că ea ar fi fugit la tatăl său după ce fusese bătută
pentru a nu știu câta oară. Treaba e că Dine ai lui Eldero…
Klowsky îl întrerupse.
— Cine?
—  Dine. Este modul în care se numesc între ei indienii navajo.
Din reflex, Jim vorbise despre stirpea lui ca și cum nu ar fi făcut
parte din ea. Se întrebă dacă Swan sesizase acest detaliu. Dar ea nu
spuse nimic, iar scenaristul nu mai avea alte întrebări, de aceea se
simți autorizat să continue narațiunea.
— Eldero și ai lui, profitând de un moment în care bărbații nu
erau acasă, au atacat ferma și le-au ucis pe sora și pe mama
băiatului. Atunci când el și tatăl lui și-au dat seama ce se
întâmplase, au urcat la tabăra lui Eldero, în locul numit Fiat Fields,
și i-au omorât pe toți cei pe care i-au găsit în sat. Nu le-a fost greu să
o facă. Chiar dacă erau numai doi, erau bine înarmați și aveau în
fața lor mai mult femei și copii și pe câte un războinic obosit de
alergăturile și de luptele cu negustorii de sclavi din New Mexico. Și
cei doi Lovecraft au murit în timpul măcelului, exact aici…
Jim arătă cu mâna liberă platoul vast care se deschidea sub ei, o
porțiune plată în salba sinuoasă a munților. Era acoperită cu iarbă
verde și fără îndoială un loc bun de pășune. Dar nu era nici urmă a
vreunei așezări indiene anterioare.
Whitaker își făcu auzită pentru prima oară vocea.
— Nu a mai rămas nimic din sat.
—  Hogan-urile nu sunt făcute să dureze. Aici, nimic nu are
această caracteristică.
Continuă să zboare deasupra zonei, în timp ce Klowsky făcea
poze.
— Acesta este rezumatul faptelor, așa cum le-au recompus cei
din epocă. A rămas numai un punct întunecat.
Făcu o pauză, ca și cum reflecta asupra a ce avea să spună.
— Corpul lui Eldero și cel al fiicei sale Thalena nu au fost găsite
printre cadavrele din Fiat Fields. Iar despre ei nu s-a mai auzit
niciodată nimic.
13

Jim se trezi singur cu Silent Joe în parcarea personalului.


La întoarcerea lui din recunoașterea de la Fiat Fields, îi găsise pe
Charlie și câinele așteptându-l lângă pista de aterizare, ca și cum nu
s-ar fi mișcat de acolo. Atunci când îl văzuse coborând din elicopter,
își manifestase bucuria cu mișcări vagi din coadă, ceea ce, conform
criteriului său de sărbătorire, echivala cu un fel de Carnaval de la
Rio al câinilor.
Se întorseseră toți la tabără, iar grupul se răsfirase. Swan și
Whitaker se îndreptaseră către bungalow-ul lor, iar Klowsky,
nesătul de noutăți, îl monopolizase pe Charlie pentru a-i pune unele
întrebări. Jim se gândise atunci că bietul lui bidă’i n-ar fi reușit să
scape prea ușor. Însă în cele din urmă zâmbise în sinea lui, cu
gândul la chipul scenaristului pus în fața răspunsurilor hotărâte,
monosilabice ale bătrânului. După ce îi făcu lui Bill un scurt
rezumat despre cum se desfășurase zborul și după un schimb de
idei despre tipurile de ocupații de la ranch, Jim se dusese să-și
recupereze mașina pentru a se întoarce în oraș.
Cu toate gândurile lumii care i se îngrămădeau în cap.
Când puse mâna pe clanța de la portiera automobilului, Silent Joe
se întinse la pământ și îl privi, cu aerul plictisit al nobilului englez
care aștepta să i se deschidă portiera. Jim deschise larg portbagajul
mașinii pe care, din ordinul lui Wells, o primise de la funcționarul
băncii. Mai erau multe alte mijloace de locomoție disponibile, dar
Jim își alesese camioneta aceea luând în considerație noua prezență
din viața lui, un tovarăș în patru labe.
Imediat ce o văzuse, Silent Joe o declarase pe gustul lui printr-o
stropire vioaie a pneurilor din spate. Evident, o considera o
frumoasă variație față de camioneta veche și scorojită a lui Caleb.
Acum, părea la fel de bucuros de noua mașină. Îi trebui mai puțin
de o clipă ca să sară pe locul șoferului și să se așeze pe scaunul
pasagerului.
— Văd că nici prin cap nu-ți trece eventualitatea de a te urca în
spate, ca toți ceilalți câini.
Nemișcat la locul lui, Silent Joe strănută.
Jim deduse că strănutul trebuia să însemne nu.
Vocea lui Swan sosi pe neașteptate de undeva de aproape și-l luă
pe nepregătite.
— Te-ai transformat în indianul care vorbește cu animalele?
Întoarse capul și se trezi cu ea aproape de el, pe drumeagul care
cobora de la tabără la parcare. O privi cum făcea, calmă, cei câțiva
pași care îi separau și, în timp ce mergea, părea că toată lumea i se
așternea la picioare.
Jim îl arătă cu capul pe Silent Joe și făcu rezumatul situației.
— Pentru a vorbi cu acest câine trebuie mai întâi să-ți fixezi o
întâlnire prin intermediul avocatului lui.
— Acolo unde trăiesc eu, sunt persoane cărora acest câine le-ar
putea fi avocat…
Swan râse din toată inima, ca o femeie, nu ca o actriță. Jim se
simți stânjenit. După uriașul ei succes, nu se așteptase să o găsească
atât de naturală și, mai ales, nu prevăzuse un moment atât de intim
între ei.
— Logodnicul tău îți permite să mergi singură la plimbare?
Swan făcu un gest vag ce denota obișnuință.
— Oh, Simon s-a lipit de telefon și de computer. Controlează
niște date care-i parvin de la Los Angeles. Îi trebuie cel puțin o oră.
Coborî puțin tonul vocii și îl privi în ochi.
— Nu-ți place, nu-i așa?
— În limba navajo, cuvântul „nociv” nu este aproape niciodată
folosit. De obicei este înlocuit cu expresia „nu e bun pentru mine”.
— Nu este o persoană rea. Doar că trăiește într-o lume dificilă și a
fost nevoit să învețe să se adapteze. Știi gluma aceea veche cu jocul
care atunci când devine dur…
— Și tu? Când ai devenit dură pentru a putea juca?
Jim o întrerupsese pentru a o provoca. Nu-i plăcea omul acela, iar
în clipa aceea nu-i plăcea de ea, fiindcă încerca să i-l prezinte într-o
lumină favorabilă.
Swan zâmbi iarăși. Jim înțelese că zâmbetul acela era pentru el,
melancolia pe care o conținea era pentru ea însăși.
— Poate prea mult și poate nu îndeajuns.
Apoi schimbă subiectul și tonul vocii. Fugi din lumea existentului
pentru a-și permite o vizită în lumea posibilului. Poate doar pentru
a vedea dacă cele două lucruri ar putea coincide uneori.
— Mă plimbam prin ranch și te-am văzut ieșind din Club House.
Te-am urmărit. Voiam să schimb câteva cuvinte cu tine între patru
ochi.
Din partea lui, Jim nu avea nicio dorință. S-o întâlnească pe ea și
pe Alan în aceeași zi era poate un lucru ce îi depășea, forțele.
Împreună, reprezentau cauza integrală a sentimentului lui de
vinovăție. Nimic nu s-ar fi schimbat nici dacă l-ar fi împărțit cu ea.
Din reflex, pentru a evita jena, îi pusese aceeași întrebare pe care
i-o adresase într-o după-amiază cu mulți ani în urmă.
— Ce mai face mama ta?
— Oh, ea e bine. Mai are încă spălătoria. Am încercat să o
conving să vină să stea cu mine. Am încercat să o conving să nu mai
muncească. Dar nu-i posibil…
Fără să-și dea seama, ea răspunse la acea întrebare aproape cu
aceleași cuvinte.
— Cunosc genul. Bunicul meu aparținea aceleiași categorii.
— Charlie mi-a vorbit despre el. Îmi pare tare rău.
Jim simți ceva în el împietrindu-se.
— Așa-i viața. Se termină mereu în același fel, chiar și pentru
oamenii din partea locului.
„Singura certitudine este o pasăre mare albă. Dar Richard
Tenachee a avut două certitudini. Moartea și absența nepotului
său…”
Swan înțelese din tăcerea lui Jim că privea în trecut. Profită
pentru a vorbi despre ale ei.
— Am auzit că Alan s-a întors acasă.
Jim răspunse afirmativ dând ușor din cap. Acum întregul lui corp
i se părea de piatră.
— Ce face?
Swan îl privi o clipă în ochi. Apoi, de data asta, Jim văzu pe
altcineva întorcând capul în altă parte.
Și se întrebă de ce nu făcuseră amândoi același lucru cu mulți ani
în urmă.
Traficul nu era aglomerat în ziua aceea. Era o după-amiază de vară, iar
căldura îi ținea pe oameni departe de mașini și de drum, adăpostiți la
umbra boitelor de viță-de-vie și în răcoarea barurilor. Jim era complet
singur pe Kingman Street, o străduță sub Lowell Observatory. Era lipit de
zidul nisipiu al unei construcții joase. Se adăpostise în conul de umbră al
unui acoperiș, ascuns privirilor de profilul unei camionete roșii. Stătea
acolo în așteptare, gândindu-se la ceea ce tocmai se întâmplase. Până cu
jumătate de oră în urmă se afla în biroul lui Cohen Wells și-i mai
zumzăiau încă în urechi cuvintele acelui om. Și gânduri confuze îi treceau
prin cap.
Apoi Swan ieșise din spălătoria mamei ei. Ținea capul în jos și părea
gânditoare. Cu toate că nu era nimeni pe stradă, ea nu-l văzuse cum se
apropia și se trezise cu el alături pe neașteptate.
Tresărise când îi pusese o mână pe braț. Se întorsese brusc. Jim
observase broboanele mici de sudoare de pe chipul ei și simțise un miros
vag de detergent ecologic care venea din hainele ei.
Apoi zâmbetul ei care putea să te facă să uiți orice sudoare și orice miros
de detergent.
—  Sfinte Isuse, Jim. Vrei să fac un infarct?
—  Iartă-mă.
—  Uneori uiți cât de tăcuți știți să fiți voi, indienii.
Jim era jenat și nu înghițise gluma. Nu știa ce să spună, și atunci
spusese primul lucru care îi trecuse prin minte.
—  Ce face mama ta?
Din expresia feței ei înțelesese că atinsese un punct sensibil. Chipul îi
devenise rigid și o flacără rebelă, mică i se aprinsese în ochi.
—  Oh, ea e bine. Are spălătoria. Lumea ei începe acolo și nu trece
dincolo de un fier de călcat. Am încercat să o conving că pentru mine este
altfel. Dar nu-i chip…
Jim înțelesese că de-abia avusese loc o discuție mult mai încinsă decât în
după-amiaza aceea de vară. A nu știu câta, după câte știa.
—  Vrei să vorbești despre asta?
Se oprise brusc și i se pusese dinainte. Vorbea cu el ca și cum ar fi vorbit
în continuare cu mama ei.
—  Și ce-ar mai fi de zis din cele ce nu i-am zis deja de o mie de ori?
Se întorsese și își reluase drumul.
—  Sunt luni de zile de când încerc să o conving că eu vreau altceva
pentru viața mea. Că nu suport ideea că totul se sfârșește aici. Un soț,
copii, o piscină gonf labilă în spatele casei și un grătar duminica. Și să
ajungi la patruzeci de ani cu senzația că ai murit de cel puțin zece.
—  Dacă te măriți cu Alan, nu vei avea aceste probleme.
—  Oh, ba sigur că le voi avea. Crezi că s-ar schimba ceva? Aș ieși
dintr-o cușcă numai ca să intru în alta. Aș fi pentru totdeauna soția lui
Alan Wells care, la rândul lui, va fi pentru totdeauna fiul lui Cohen Wells.
O pauză. O clipă și un secol.
—  Și pe urmă ar trebui să continui să trăiesc în orașul acesta. Nu cred
că pot continua să fac asta.
—  Dar tu îl iubești?
Swan îl privise ca și cum nu ar fi înțeles limba în care era formulată
întrebarea. Apoi îi dăduse un răspuns care în realitate era o altă întrebare.
Și era valabilă pentru amândoi.
—  Am douăzeci și trei de ani. După tine, ce știu eu despre dragoste?
Apoi clasase acea paranteză și revenise, pradă încăpățânării ei.
—  Eu știu că pot să răzbesc, Jim. Pot deveni cineva. Simt asta. Știu că
sunt în stare. Și vreau să plec de aici pentru a o demonstra.
Jim reușea s-o înțeleagă. Era aceeași neliniște pe care o simțea agitându-
se pe dinăuntrul lui. Și probabil că în ziua aceea Cohen Wells găsise
soluția.
Pentru amândoi.
—  Cât îți trebuie ca să pleci?
Swan răspunsese fără zăbavă, ca și cum socoteala aceea o făcuse deja de
multe ori.
—  Zece mii de dolari.
—  Este aceeași cifră care îmi trebuie și mie.
—  Pentru ce?
—  Cursul de pilotaj și brevetul pentru elicopter costă douăzeci de mii
de dolari. Am zece mii. Pentru a-i aduna mi-au trebuit ani de zile, iar în
ritmul acesta mi-ar trebui o viață să realizez restul.
—  Poți cere un împrumut.
—  După tine, cine i-ar acorda un împrumut de zece mii de dolari unuia
pe jumătate alb și pe jumătate navajo, care nu are nimic de dat drept
garanție? Mai degrabă i-aș scrie o scrisoare lui Moș Crăciun.
Făcuse o pauză. Își privise cizmele All Stars, vechi de ani de zile, cu
care era încălțat.
Spusese cuvintele pe nerăsuflate, așa cum Iuda dăduse într-o zi un
sărut.
—  Dacă într-adevăr te interesează banii aceia, i-am găsit. Și pe ai tăi și
pe ai mei.
—  Glumești?
—  Nu, nu glumesc. De-abia am ieșit din biroul tatălui lui Alan.
Swan tăcuse.
—  Mi-a făcut o propunere.
—  Ce anume?
—  Oh, o ticăloșie autentică. Dar a prețuit-o la douăzeci de mii de
dolari.
Ea îl îndemnase să continue.
—  Ce?
—  El nu suportă faptul că Alan a decis să se însoare cu tine. L-a spus-o
chiar azi-dimineață. S-au certat. Wells spune că, dacă o va face, nu va mai
vedea niciun ban de la el.
—  Și asta ce legătură are cu mine și cu tine?
—  Așteaptă. Wells mi-a spus o grămadă de lucruri. Că mă urmărise în
toți acești ani și că știa că am mare succes la fete. Atunci l-am întrebat ce
se aștepta de la mine…
—  Și el ce a spus?
Swan pusese întrebarea ca și cum ar fi cunoscut răspunsul, dar nu-i
venea să creadă.
—  Vrea ca eu s-o seduc pe fata care îi răpește fiul. Să i-o iau din cale,
într-un fel sau altul. Iar pentru el, asta valorează douăzeci de mii de dolari.
De acum, Jim dăduse frâu liber cuvintelor. Continuă pe nerăsuflate,
fără a se putea opri.
—  Noi doi suntem mult prea asemănători ca să fie posibilă o legătură
între noi. Ne este mult prea foame pentru a ne putea mulțumi cu realitatea
care ne înconjoară. Singura modalitate pe care o am pentru a-mi realiza
proiectele este de a le împărți cu tine.
Nu adăugase lucru! Cel mai important. Că ar fi împărțit, o dată cu
banii, și oglinda zilei următoare.
Swan rămăsese multă vreme în tăcere. Jim era convins că-i văzuse în
ochi o scânteiere, gândindu-se la câtă libertate și-ar fi putut cumpăra cu
banii aceia.
Câtă viață, cum și unde voia.
Deja vorbea în șoaptă, complice.
—  Ce te-ai gândit să faci?
Stătuseră de vorbă toată după-amiaza, iar către seară hotărâseră cum să
se comporte. Se despărțiseră fără a se privi în ochi și Jim nu avusese
curajul să-i dezvăluie că, fără ea, nu ar fi avut curajul să facă nimic.
Se mai văzuseră o singură dată, timpul necesar pentru a-l distruge pe
Alan.
Pe urmă, niciodată, timp de zece ani.
La atâta vreme după aceea, amintirea acelei discuții era o
prezență pe care nu știau cum să o uite. Uneori puteau să se prefacă,
ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Puteau trăi separați pentru
toată viața și să aibă succes, încercând să uite ceea ce se întâmplase.
Dar nu acum. Nu în momentul în care, după atâta timp, erau
iarăși unul în fața celuilalt și se priveau în ochi, iar ceea ce vedeau
era doar un reflex a ceea ce fiecare dintre ei avea pe dinăuntru.
Swan consideră lunga pauză a lui Jim ca pe o absență. Repetă
întrebarea.
— Ce face Alan?
Fără să-și dea seama, Jim scutură din cap, ca și cum ar fi fost
stăpânit, din nefericire pentru el, de gânduri ciudate.
„Ce face Alan? Ce să facă un om cu care toți s-au luat la întrecere
care mai de care să îi ia mai mult? Ce poate face un om singur care
în fiecare seară își scoate picioarele și le sprijină de un perete?”
O dată, în sfârșit, spuse fără greutate tot ceea ce gândea într-
adevăr.
— Este un mare om, Swan. A fost întotdeauna. Era un mare om
de când era copil. Îl pot toca mărunt în bucățele și fiecare dintre
acele bucățele ar fi mai bună decât oricare alt om pe care îl cunosc.
Făcu o pauză ce era tăcere și, în același timp, un cuțit înfipt în
inimă.
— Inclusiv noi doi.
Jim văzu apa care venea de departe în ochii lui Swan.
Călătorea pentru vina pe care și-o purta în suflet de ani de zile.
Era pentru pierderea inocenței, pentru momentul în care renunțase
la vise pentru a deveni un om oarecare, constrâns să se confrunte cu
rezultatele greșelilor lui. Era pentru ironia sorții care nu-ți dădea o a
doua șansă.
Swan se apropie și își sprijini fruntea de umărul lui. Vocea ei era
durere în stare pură.
— Oh, Jim. Ce-am făcut! Ce-am făcut…
Vocea i se opri în gât și începu să plângă.
Jim Trei-Oameni Mackenzie, indian navajo din Clanul Sării, o
îmbrățișă pe Swan Gillespie și o ținu strâns la pieptul lui, simțind
marea aceea de părere de rău cum îi ieșea din ochi și cobora călduță
și sărată ca să-i ude cămașa.
O ascultă cum plângea și îi fu recunoscător pentru că ea știa încă
să o facă și ar fi dat orice numai ca acele lacrimi să fi fost suficiente
pentru amândoi.
14

— Este ceva ce nu mă convinge în toate astea. Caleb Kelso a fost


găsit mort în casa lui, iar poliția ascunde ceva. Eu cred că a fost
asasinat. Și, în plus, într-un mod foarte ciudat. Altfel nu ar fi nevoie
de toată această discreție.
April Thompson era în biroul Corinnei Raygons, directoarea de
la Flag Staff Chronicles. Femeia era așezată pe un fotoliu de lemn care
l-ar fi făcut fericit pe Norman Rockwell, privind-o amuzată în timp
ce își sorbea ceaiul Earl Grey. O privea peste marginea ceștii în timp
ce se plimba prin cameră, încălzită de discuție. Ca întotdeauna,
simțea un început de duioșie în fața aiurii sportive a ziaristei sale
rebele.
Când venise de la Santa Fe pentru a conduce acel mic cotidian de
provincie și o găsise în organigramă pe acea fată frumoasă cu părul
de culoare acaju, o catalogase la început în viteză ca pe o carieristă
obișnuită, grăbită să arate lumii că mai are și altceva în afara
fizicului pe care și-l fâțâia de colo-colo. Nici măcar nu prea își
ascunsese aspirația de a-și pune semnătura pe ceva apărut în
paginile unui cotidian de tiraj național, chiar dacă ar fi fost vorba de
necrologuri. Și înțelesese că April, într-un fel, înțelesese asta. Apoi, o
dată cu trecerea timpului, după o perioadă în care se studiaseră și se
măsuraseră una pe alta, Corinna se convinsese că avea de-a face cu
o femeie hotărâtă și ambițioasă, dar cu nimic atrasă de tentațiile
unei cariere, nu contează unde și cu ce preț. Iubea munca pe care o
făcea și mai ales era înfometată de adevăr.
Era prototipul ziaristului, ceva ce nu mai exista, o identificare cu
munca aceea care cu timpul își pierduse consistența până la a
deveni un stereotip fără semnificație.
Într-o seară se întâlniseră din întâmplare la Satura, un restaurant
japonez de pe Yale Street, unde cina singură, așa cum se întâmpla
mereu de când sosise în Flagstaff. Sora ei Alexandra, care stătea în
oraș, unde era proprietara unui cabinet dentar, avea familia ei, și
Corinna nu se simțea întotdeauna în stare să joace rolul mătușii
singure și a cumnatei intruse. April era prietenă cu proprietarii și
intrase pentru a-i saluta în fugă și ca să bea un pahar de vin roșu.
De pe scaunul ei, o văzuse și se apropiase. Corinna o invitase să se
așeze și începuseră să vorbească. Se simțiseră dintr-odată apropiate.
Băuseră împreună alte câteva pahare de vin, iar seara se sfârșise cu
două femei puțin amețite așezate într-o mașină, povestindu-și
întâmplări din viața lor.
Corinna găsise la ea hotărârea pe care o pierduse și elanul pe care
nu-l avusese niciodată. Se considera o femeie prea inteligentă și
prea bătrână pentru a fi invidioasă, și de aceea, puțin câte puțin,
începuse să resimtă o simpatie și o admirație care se transformase în
afecțiune.
Acum intenționa să propună consiliului de administrație să o
numească pe April Thompson la conducerea ziarului în locul ei,
când avea să iasă la pensie. Deocamdată era încă ziaristă în biroul
directoarei sale, învăluită de emoția unei știri în care să creadă.
Vorbea și se mișca, dar de fapt gândea cu voce tare.
— De obicei, prin părțile astea cazurile de crimă nu au în spatele
lor cine știe ce poveste. Certuri, înjunghieri între bețivi, reglări de
conturi mărunte pe motive de dobândă, un bărbat care își bate
nevasta atât de tare încât ajunge să o omoare. S-a întâmplat și
invers, ca femeia să fie cea care l-a bătut prea tare pe bărbat.
Știau amândouă că acele cazuri importante care îți aduceau
Premiul Pulitzer erau destul de rare la Flagstaff și prin împrejurimi.
Dar Corinna avea încredere în intuiția colaboratoarei ei și, dacă ea
susținea că în spatele morții acelui Caleb
Kelso ar fi fost ceva important, existau posibilități serioase ca ea
să aibă dreptate. Încercă să argumenteze pentru a-i stimula
concentrarea și creativitatea lui April.
— Dacă este într-adevăr vorba despre un caz de omor, e normal
să existe un secret profesional al anchetatorilor.
— Firește. Dar întotdeauna poliția de aici a privit cu ochi buni
presa locală. Este un fel de patriotism local față de restul lumii, care
a privilegiat în orice situație raporturile dintre noi și autorități în
comparație cu presa din afară.
Făcu o pauză, ca și cum ar fi obosit să se convingă de situație.
— Peste tot găsesc în cazul acesta uși închise. Chiar și sursele
mele personale din cadrul poliției au amuțit și nu-i chip să le
descoși.
Făcu o grimasă și dădu din mâini a neputință.
— Au anunțat pentru mâine-dimineață o conferință de presă.
Firește că mă voi duce, dar vei vedea că va fi obișnuita porcărie.
Zece minute pe bază de no comment și vă vom anunța, și cercetăm,
lăsați-ne să lucrăm. Și pe urmă toți acasă.
Se așeză pe singurul scaun tapisat din fața biroului. Un gând și
un mic rid apărură drept în mijlocul frunții ei. Corinna avu impresia
că dispoziția i se schimbase imperceptibil.
— Singurul lucru de care mă pot agăța este prezența unui martor.
Este unul pe care îl cunosc și, în aparență, asta ar putea ușura
lucrurile. Dar Jim Mackenzie este viclean ca un vulpoi și un os greu
de ros. Nu cred că va vrea să vorbească și să se pună rău cu poliția
din Flagstaff. De obicei, este unul care nu se bagă și caută mereu
calea cea mai simplă.
Corinnei nu-i scăpă amărăciunea fină care o făcuse pe April să-și
coboare vocea. Puse cu grijă ceașca pe birou, ca și cum amândouă ar
fi fost foarte fragile. O privi în ochi pe April, sperând să nu se
grăbească să-și ascundă privirea.
— Vorbim despre acel Jim Mackenzie?
În schimb. April și-o ascunse.
— Da. Nu știu precis ce face aici, dar cu siguranță va găsi o cale
să facă rău.
— Ai grijă! Mi se pare că în cazul tău a făcut destul rău.
— Oh, stai liniștită. Aia este o poveste veche. Era moartă chiar și
când credeam că era vie, darămite acum.
Dar April Thompson iubea prea mult adevărul pentru a reuși să-l
ascundă. Dacă fraza aceea ar fi fost scrisă, și nu pronunțată, ar fi
avut la final puncte de suspensie. Corinna se hotărî să schimbe
subiectul, pentru a-i permite o ieșire din corzile în care o înghesuise
conversația.
— Bine. Așteptăm desfășurarea pentru cazul Kelso. Vom relua
deducțiile după conferința de presă. Între timp, aici în Flagstaff sunt
persoane faimoase. Și tu știi la cine mă refer. Amândoi au în spate
povești care interesează lumea. Ar fi frumos ca Alan Wells și Swan
Gillespie să fie intervievați de cineva care îi cunoaște bine și care a
făcut parte din viața lor în trecut. Și, mai ales, ar fi un delict să lăsăm
pe altcineva să ajungă înainte.
Corinna Raygons era o femeie cu experiență și o bună prietenă.
Dar era totodată și directoarea unui cotidian și avea persoane cărora
trebuia să le dea socoteală de salariul pe care îl lua la sfârșit de lună.
April ținea întotdeauna cont de asta și nu compromitea pentru
nimic în lume raportul dintre ele.
De aceea și de data asta îi înțelese motivațiile.
— OK. O să văd ce pot face, chiar dacă am senzația că va fi foarte
greu, atât pentru unul, cât și pentru celălalt.
Se ridică din fotoliu. Se salutară și April ieși din birou, închise în
urma ei ușa de sticlă și rămase o clipă în picioare, ca și cum nu ar fi
fost întru totul sigură de direcția în care să o ia. Se lăsă condusă de
gândurile ei și traversă coridorul scurt. Apoi o luă la dreapta și
ajunse în biroul mare pe care îl împărțea cu încă doi ziariști. Fără să
privească pe nimeni, se așeză la biroul ei. Reușise să obțină de la
Corinna privilegiul de a fi separată de ceilalți printr-un rând de
rafturi joase, ca într-o aparență de birou privat. Fusese o mică
favoare în semn de prețuire pentru fata aceea care avea o nevoie
declarată de intimitate pentru a-și desfășura mai bine munca.
Niciodată nu-i fusese mai recunoscătoare ca acum.
Mută niște foi, alinie suportul de creioane și padul pentru mouse
pe masă, ca pentru a restabili o ordine de care avea neapărată
nevoie în acel moment. Știa că gesturile acelea nu erau suficiente
pentru a-i calma agitația, dar era oricum un mod de a-și ține mâinile
ocupate.
Cu toată prietenia, îi displăcuse faptul că îi permisese Corinnei
să-i citească simțămintele cu atâta ușurință. Pentru prima oară în
viața ei, nu era sigură că alegerea de a fi ziaristă fusese cea mai
bună. De când îl revăzuse pe Jim, nu mai era convinsă că făcuse
vreodată o alegere bună.
Dar probabil că directoarea ei avea dreptate. Dacă era nevoie de
terapie intensivă, acela era cu siguranță modul potrivit pentru a o
obține. Sau măcar pentru a-și da seama că nu a pierdut pe drum
hotărârea și curajul.
„Interviuri realizate de cineva care în trecut a făcut parte din
viața lor…”
Swan Gillespie. Alan Wells.
Și cum mai făcuse parte din viața lor!
Alan se prezentase pe neașteptate la ea acasă. Era singură în seara
aceea. Ai ei plecaseră într-o călătorie, iar ea mulțumise cerului că îi
acordase acea mică perioadă de singurătate. Era un moment în care avea
nevoie să fie ruptă de tot, pentru a lua decizii importante, din acelea fără
cale de întoarcere, care schimbă pentru totdeauna viața oamenilor. Auzise
soneria în timp ce la radio se transmitea Stand by Your Man, un cântec
mai vechi al lui Tammy Wvnette. Fii aproape de bărbatul tău. În acel
moment, cântecul i se păruse puțin caraghios. Se dusese să deschidă cu
speranța secretă de a-l găsi pe Jim în prag. În schimb, spre dezamăgirea ei,
îl avea în față pe Alan. Ținea la el, era persoana cea mai bună pe care o
cunoștea, aceea cu care se sfătuia atunci când avea nevoie de ajutor. Era cel
mai bun prieten al ei. Dar era și cel mai bun prieten al lui Jim, iar în seara
aceea ar fi avut nevoie de el ca de aer.
Apoi văzuse în ce hal era Alan și se îngrijorase.
—  Doamne sfinte! Arăți de parcă l-ai fi văzut pe dracu’. Ce se
întâmplă?
—  Pot intra?
Părea răvășit. Era nepieptănat și avea ochii roșii, și se vedea că plânsese.
Dacă stăteai lângă el, simțeai că răsuflarea îi mirosea puțin a alcool.
—  Sigur că poți intra.
Rămăsese în vestibul, mototolind în mâini o șapcă de baseball. Alan
Wells, unul dintre cei mai bogați băieți din zonă, încă era unul care,
atunci când intra într-o casă străină, își descoperea capul.
—  Vrei ceva de băut?
—  Nu, mulțumesc. Am băut deja câteva beri înainte să vin încoace.
O urmase în salon și se dusese imediat să închidă radioul. Apoi
adăugase tăcerea lui la cea din cameră.
—  Atunci, vrei să-mi spui ce se întâmplă?
Se întorsese și April îi descoperise ochii sticloși.
—  Este foarte simplu. Este vorba despre Jim și Swan. Sunt împreună.
—  Ce înseamnă „sunt împreună”?
—  Și-o trag, dacă preferi expresia.
Era atât de groasă, încât, în altă împrejurare, April s-ar fi pus pe râs.
De data asta însă, în fața expresiei inexorabile a lui Alan, simțise că o ia cu
leșin.
—  Dar ce naiba spui? Ești nebun?
—  April, i-am văzut.
—  Unde?
Alan se așezase pe un scaun. Se sprijinise cu cotul pe masă și-și trecuse
o mână prin păr. Începuse să vorbească fără să o privească în față. April
înțelesese că nu era vorba despre lipsă de curaj, ci numai de rușine în fața
suferinței pe care i-o provocaseră.
—  Coboram de la Country Club Drive. M-am oprit la semafor și am
văzut camioneta lui Jim în față la Wispering
Wings Motel. Și tocmai când treceam pe acolo i-am văzut ieșind dintr-o
cameră.
—  Și ce-ai făcut?
Alan o privise. În ochii lui era sfârșitul unui vis. Și certitudinea că,
pentru multă vreme, nimeni altcineva nu ar fi putut veni să-l înlocuiască.
—  Nu știu ce-am făcut. Am oprit mașina și nu am avut putere să
reacționez. Nici măcar nu i-am văzut plecând. Poate am murit în
momentul acela. Poate stai de vorbă acum cu fantoma mea.
„Și tu stai de vorbă cu a mea”, se gândise ea. April simțise mica ei lume
de fată prăbușindu-i-se definitiv pe umeri. Nu era sigură că avea tăria să
dărâme ruinele și, în locul lor, să construiască o femeie. Se așezase la masă
în fața lui Alan. El îi luase mâna și o ținuse într-a lui. Apropiat, distrus,
îndurerat, prieten.
Își lăsase lacrimile să-i curgă libere pe față fără nicio rușine.
—  Jim știe în ce stare ești?
—  Nu, aveam intenția să-i vorbesc mâine. Dar asta schimbă complet
lucrurile. Acum totul este mult mai greu.
—  Ce ai de gând să faci?
April, ca întotdeauna, spusese adevărul, pentru că nu era în stare să
facă altfel.
—  Nu știu. Chiar nu știu.
După seara aceea, April îl văzuse pe Jim Mackenzie încă o dată. Doar
atâta cât să-i dea bănuiala că îi permisese să-i distrugă viața.
Apoi, vreme de zece ani, niciodată.
Sunetul telefonului sosi ca un colac de salvare care s-o scoată din
gândurile acelea. Luă mobilul de pe birou și apăsă pe tastă.
Se auzi vocea nerăbdătoare a fiului ei Seymour. Nouă ani de
entuziasm nestăvilit și permanent.
— Bună, mamă. Astăzi s-a întâmplat ceva fantastic.
— De adăugat la lucrul fantastic de ieri, îmi închipui.
— Oh, nu, ăsta e mult mai fantastic. Cărei a terminat barca și
mâine urcă la Lake Powel și-i dă drumul la apă. Putem merge și
noi?
Un moment de pauză înainte de lovitura finală.
— Da, te rog, mamă. Te rog, te rog, te rog cu zahăr deasupra.
Era o glumă veche între ei de când era Seymour mai mic.
Acum crescuse, dar învățase să o scoată din mânecă asemenea
unui adevărat trișor, atunci când voia s-o înduioșeze.
April începu să râdă, ca întotdeauna când se întâmpla asta.
Răspunse fără prea multă convingere.
— Am de lucru mâine-dimineață.
— Sigur, nu face nimic. Te însoțesc. Aștept în mașină ca data
trecută și pe urmă plecăm spre lac. Oricum, Cărei cu remorca va fi
mult mai lent decât noi. Putem ajunge în același timp.
— OK. Mai vorbim diseară.
Dar din tonul ei se ghicea că avea să spună da. Și Seymour
înțelesese.
— Mulțumesc, mulțumesc, mulțumesc, cu zahăr deasupra,
mamă.
— Ești un mare șmecher, dar te iubesc.
— Și eu. Ești numărul unu.
Întrerupse convorbirea, dar rămase să privească display-ul
telefonului ca și cum acolo ar fi fost reflectat chipul surâzător al
fiului ei.
Cărei Thorens era un vecin de-al lor care, în garajul viluței lui,
începuse asamblarea unei mici bărci pe care o cumpărase
demontată. Seymour participase activ la construcția acelei bărci pe
care o botezaseră The Lost Ark și momentul inaugurării ei sosise în
sfârșit.
Chipul lui Cărei se suprapuse peste chipul fiului ei.
Era singurul proprietar al agenției Coconino Real Estate, era
burlac, nu avea probleme cu banii, îl adora pe Seymour și era
îndrăgostit de ea. Una peste alta, nici măcar nu era un bărbat urât.
Era prototipul băiatului american echilibrat, fără vicii și fără sclipiri,
dar de la care era greu să ai surprize neplăcute. Pentru ea ar fi fost
bărbatul potrivit pe care să se sprijine și căruia să-i predea în sfârșit
toate grijile.
O făcea uneori. Plină de un ușor sentiment de vinovăție, dar o
făcea. Îi lăsa în grijă casa când plecau în vacanță. I-l lăsa pe Seymour
atunci când nu avea posibilitatea să aibă grijă de el, ceea ce părea să-
i umple pe amândoi de bucurie. Asta o liniștea puțin și îi permitea
să nu se întrebe de prea multe ori dacă nu era un comportament
incorect din partea ei să profite de sentimentele acelui bărbat, care
până acum nu-i ceruse și nu-i propusese nimic în schimb.
Stătea cu sufletul la gură în așteptarea acelui moment. Nu numai
pentru că nu știa cuvintele cu care Cărei i-ar fi spus că o iubește, ci
pentru că nu știa ce i-ar fi oferit ea ca răspuns. Își spusese, nu o dată,
că aceea ar fi fost alegerea corectă. Și-o repetase în fiecare zi, până
acum două zile.
Apoi se întâmplase ceva la care nu se așteptase.
Un bărbat pe care credea că nu îl va mai vedea niciodată revenise
brusc în viața ei. Atunci când se trezise cu el dinainte, la casa lui
Caleb, simțise un val de căldură traversând-o din cap până în
picioare ca un suflu de cuptor și îi rugase pe toți sfinții din paradis
să nu i se întipărească pe chip nimic din marasmul pe care îl simțea
pe dinăuntru.
Îi veniră în minte cuvintele și tonul îngrijorat al Corinnei.
„Vorbim despre acel Jim Mackenzie?”
Își puse coatele pe birou și-și sprijini fața de ele, bucuroasă că era
singură.
Da, vorbeau despre chiar acel Jim Mackenzie.
Jim Mackenzie, bărbatul în care nu puteai avea încredere, cu
ochii de două culori.
Jim Mackenzie, care în același moment îi trădase pe ea și pe cel
mai bun prieten al lui.
Jim Mackenzie, care plecase din Flagstaff fără măcar să se uite
înapoi.
Jim Mackenzie, tatăl fiului ei.
15

Noaptea trecuse fără să facă prizonieri.


Jim se sucise și se răsucise în pat până când hotărâse că nu era un
loc bun. După întâlnirea cu Swan, avusese sentimentul urât de
trădare. Nu era obișnuit să trăiască făcând bilanțuri și, de când se
întorsese la Flagstaff, fusese nevoit să se gândească la mai mult de
unul. Trăise toată viața crezând că nu are conștiință, și dintr-odată
descoperise că avea una. Se ridică fără să aprindă lumina și, în
picioarele goale, se duse din dormitor în bucătărie. Datorită bunelor
auspicii ale lui Cohen Wells, obținuse cu chirie la un preț decent
acel apartament de două camere de la Comfi Cottages pe Beal Road.
Când ajunseseră, Silent Joe coborâse din camionetă și, cu mersul lui
din desene animate, adulmecase, explorase, cercetase, stropise.
În cele din urmă acceptase.
Moșteniseră culcușul de la vecinii familiei Sanchez, și Jim îl
pusese lângă ușa din spate a bucătăriei, aceea care dădea spre mica
grădină din dos. Ultima privire pe care i-o aruncase câinele părea să
arate că toate acele mici schimbări nu erau în topul aspirațiilor sale.
Că nu era un țigan, așa cum ar fi putut da de înțeles înfățișarea lui.
Cu toate astea, căscase în semn de compromis și se pregătise pentru
noapte.
Când Jim ajunse la frigider și îl deschise, lumina dezolantă care
venea de la ușa deschisă îi arătă realitatea în față. Un om cu fizic
atletic, păr lung și ochi de două culori cu aceleași cearcăne. Singur
ca un câine și cu un câine într-o casă care nu era a lui. Frigiderul
prezenta aceeași dezolare pe care o resimțea Jim în clipa aceea. Luă
o sticlă de apă rece și bău îndelung.
Silent Joe se ridică de la locul lui dând leneș din coadă. Jim nu-și
făcu iluzii cu privire la solidaritatea acelui câine. Știa că se mișcase
nu dintr-un sentiment de participare, ci cu simpla speranță a unei
gustări nocturne care nu era în program.
Deschise ușa și îl lăsă să intre.
Aprinse lumina și îi puse în blid mâncare pentru câini, pe care o
cumpărase de la supermarket.
În timp ce Silent Joe își termina masa, el se îmbrăcă și, puțin după
aceea, el și câinele ieșiră în stradă cu noaptea-n cap. Aerul era rece și
bătea o rafală de vânt care te făcea să-ți ridici gulerul hainei. Merse
cu mâinile în buzunare printre căsuțele adormite, cu lumini rare
aprinse deasupra porților neprimitoare, așteptând ca acea licărire a
zorilor să se transforme în albastrul pe care îl cunoștea și îl iubea.
Zburase ore întregi și nu reușise niciodată să facă parte din el,
nici măcar un minut.
Silent Joe mergea alături de el, fără să resimtă nevoia
neliniștitoare de independență și explorare. Ca și cum ar fi simțit, ca
și cum ar fi înțeles. Se ținea lângă silueta aceea de om învăluită de
lumina puținelor felinare decolorate, urmându-l în căutarea unui
loc care nu era nicăieri, pentru că nu se afla nicăieri în sufletul lui.
Strada se sfârșea cu o casă pe dreapta și cu o bancă în față. Jim se
așeză pe lemnul umed, și Silent Joe se ghemui pe jos lângă el.
Cu o seară înainte, la ranch, rămăsese singur în același fel,
imediat după ce Swan fugise lăsând în urma ei câteva lacrimi
călduțe pe o cămașă și ecoul sughițurilor ei. Charlie se ivise pe
neașteptate din spatele gardului care delimita parcarea și se
materializase lângă el. Jim se întrebase dacă văzuse și auzise ceva și
ce știa despre cele văzute și auzite.
Din cuvintele lui, probabil totul.
— Femeia aceea simte o vină pe care nu este în stare să și-o
învingă, dar este în stare să o transmită altora. A făcut-o deja și o va
mai face.
— Vina este a ei, dar și a mea. Vina nu este doar a unuia dintre
noi.
— Știu, Trei-Oameni. Dar adevărata ta vină este aceea că nu vrei
să-l asculți nici măcar pe unul dintre oamenii care sunt în tine.
Charlie făcuse o pauză. Îi căutase privirea lui Jim, fără s-o
întâlnească. Apoi schimbase complet subiectul, ca și cum cele spuse
ar fi fost un suficient motiv de reflecție.
— Bunicul tău nu avea bani, dar poseda lucruri prețioase care
acum îți aparțin.
— Adică?
— Păpușile katchina. Și alte esențe pe care nu le știu.
Esențele erau pentru el puținele lucruri pe care merita să le ai.
Acelea care puteau completa sufletul unui om. Și, pe deasupra, nu
aveau nicio valoare pentru ceilalți oameni, în afara celor asemenea
lui Charles Begay și lui Richard Tenachee.
Deschisese portiera camionetei și încercase să nu arate îngrijorare
în voce.
— Și unde sunt?
— Nu știu. Mie mi-a spus numai să-ți comunic că există. Și că se
află în seiful familiei. A spus că tu aveai să înțelegi…
Plecase fără alte explicații. Ca întotdeauna, atunci când considera
că a vorbit suficient.
Jim se sprijini de bancă și-și întinse brațele pe marginea
spătarului.
O pasăre-cardinal cu pieptul roșu sări pe vârful unei crengi. Era o
pasăre a deșertului, dar nu era greu să o găsești în oraș, uneori.
Când era mic, în timpul excursiilor printre ienuperi, tufișuri de
ocotillo și salvie sălbatică, se juca împreună cu Charlie încercând să
le deosebească de altele, care aveau pe cap o creastă de pene foarte
asemănătoare. Charlie îl învățase multe, îi dăduse niște avantaje față
de copiii din alte părți ale lumii. Când se uita la desenele animate cu
Wile Coyote, știa că Road Runner exista într-adevăr și cum era
făcut. Nu avea nevoie să-și imagineze preria, pentru că era în ea. Nu
avea nevoie să se joace de-a indienii, pentru că el era un indian.
Trăise multă vreme din asta, până când înțelesese că a fi un
indian navajo, sau un indian hopi, sau un indian hualapai nu era un
avantaj, ci pur și simplu faptul de a fi depozitarul unei îndelungi
moșteniri de asupriți.
Și a unei vieți fără viitor închise între granițele unei rezervații.
Încetase din clipa aceea să mai fie copil, fără a înceta să fie egoist.
„Tu aveai să înțelegi unde sunt…”
Jim știa că bunicul avea o colecție importantă de păpuși hopi,
foarte vechi și foarte prețioase. Le ținea într-un loc pe care el nu îl
cunoștea. Uneori, atunci când era vreo ceremonie la Window Rock,
le scotea și erau expuse într-un cufăraș de relicve în sala de consiliu.
Le văzuse de câteva ori de aproape, toate la un loc, chiar dacă nu îi
fusese permis să le atingă. Acele figuri colorate erau o mică armată
votivă de superstiții și de cultură pe care timpul o reprezentase și o
construise prin intermediul mâinilor unor oameni dispăruți de ani
de zile. Bunicul arăta spre păpuși cu un deget și explica. Mudhead,
Bear, Navajo, Eototo, Eagle. Fiecare statuetă era o legendă, fiecare
culoare un sentiment, fiecare chip o prezicere ori un fel de a
mulțumi.
„Tu aveai să înțelegi unde sunt…”
Și în schimb, încă o dată, nu înțelegea.
Tot ceea ce avea era ascuns într-un loc necunoscut pe care nu știa
să-l găsească. Și îl căuta de multă vreme fără măcar să intuiască
despre ce era vorba. Richard Tenachee se dusese și nu mai putea să
învețe nimic pe nimeni, iar păpușile katchina care se vindeau în
magazine veneau toate din Taiwan sau din China.
Rămase așezat să se gândească și să nu înțeleagă, până când
soarele ajunse să înlocuiască cu umbra întunericul dintre arbori.
Acum lumea se trezise de tot, iar el nu voia încă să facă parte din ea.
Se ridică de pe bancă și se întoarse acasă urmat de Silent Joe care se
adaptase liniștii și repausului, ca și cum ar fi făcut parte din starea
lui sufletească. Ajunse să deschidă ușa cabanei la timp pentru a auzi
telefonul sunând. Pusese mobilul să se încarce lângă o lampă aflată
pe o mobilă de la intrare. Apoi luă și duse receptorul la ureche:
— Jim?
— Da.
— Sunt Robert. Te-am trezit?
Beaudysin avea vocea obosită. Poate și el își petrecuse noaptea
gândindu-se și neînțelegând.
— Nu știi că indienii dorm cu un singur ochi închis?
Robert nu râse la glumă.
— Mă tem că va trebui să mă suporți încă o dată.
— Nu-i nicio problemă. Ce trebuie să fac?
— Trebuie să vii să semnezi depoziția. Și aș vrea să mai schimb
încă o dată câteva cuvinte cu tine. Nu se știe niciodată dacă nu se
mai ivește ceva.
Jim încercă să-i ușureze frustrarea sperând că atitudinea lui
pozitivă îi va sluji și lui.
— Am nevoie de un avocat?
— Nu. Pentru moment cred că ai nevoie de un psihiatru bun.
Atunci când vei avea nevoie de avocat, îți vei da seama.
— Cum?
— Îmi vei auzi vocea care îți citește drepturile.
Tensiunea și oboseala i se citeau în cuvinte. Jim înțelese că
detectivul începuse să glumească pentru a se descărca.
— La ce oră trebuie să vin?
— Avem o conferință de presă în dimineața asta. Cred că la zece
va fi terminată. La zece și jumătate ar fi perfect.
— OK, voi fi acolo.
Lăsă mobilul și se duse să facă un duș. Câinele îl urmă curios
până la baie, dar când își dădu seama despre ce era vorba, plecă
oripilat. Apoi Jim se îmbrăcă și se foi prin casă, cu televizorul aprins
pe MTV, făcându-se că ascultă muzică și ia micul dejun.
Pe urmă, ieși din casă la ora potrivită pentru a se duce la sediul
poliției.
În timp ce traversa cu încetineală Flagstafful către Sawmill Road,
privea în jur. Ceva se schimbase, ceva rămăsese la fel. Tinerii pe care
îi întâlnea pe stradă la volanul mașinilor lor erau niște copii când el
plecase. Tinerii care frecventau la vremea lui universitatea erau
împrăștiați prin lume, ca să o populeze cu copii și să se descurce cu
munca și cu divorțurile. Câte unul nu mai exista, iar din alții
rămăsese și mai puțin…
Ajunse la sediul poliției cu impresia că drumul fusese
interminabil.
Încercă să parcheze camioneta Dodge Ram la umbra copacilor de
la marginea piațetei. Ar fi trebuit să-l lase pe Silent Joe să aștepte în
mașină, dar nu voia să-și asume riscul de a-l prăji la soare. Îi dădu
drumul să iasă și să se plimbe puțin, înainte de a-l lăsa singur. Era
un câine foarte curat și cu siguranță nu ar fi făcut murdărie în
mașină, dar o vezică plină este o vezică plină, atât pentru oameni,
cât și pentru animale.
Câinele acceptă invitația și începu să se fâțâie prin parcare.
Adulmecă un pic în jur și decise să facă pit-stop pe cauciucurile unei
Honda. Apoi se lipi de mașină și rămase să fixeze curios pe cineva
care stătea înăuntru.
Din mașină coborî un copil de vreo zece ani. Purta blugi, o
pereche de Nike și o vestă peste un tricou fără mâneci al echipei
Miami Dolphins. Din șapca de baseball ieșea un păr lung și negru,
lucios în soare.
— Bună, câine. De unde vii?
Silent Joe se lăsă la pământ și așteptă. Copilul întinse mâna și
începu să-l mângâie pe cap. Jim se apropie. Băiețelul acela nu părea
înspăimântat, dar uneori reacțiile animalelor sunt imprevizibile, și
ultimul lucru de care avea nevoie acum era un părinte înfuriat
pentru că un câine îi mușcase copilul.
— Silent Joe, vino aici, nu deranja oamenii.
— Nu, nu mă deranjează. Este un câine frumos și mi se pare
foarte cuminte.
Jim ajunse lângă cei doi și putu să observe că puștiul era destul
de înalt pentru vârsta pe care o arăta. Avea tenul și părul tipic al
oamenilor locului, dar când ridică spre el chipul bronzat, se găsi
dintr-odată în fața a doi ochi albaștri și limpezi.
— Cum de se numește Silent Joe?
Jim făcu un gest vag și zâmbi.
— Deh, să spunem că nu este genul care sporovăie mult.
Câinele se ridică și se așeză între ei, ca și cum ar fi vrut să i se
prezinte acel nou prieten. Jim știa foarte bine că, de fapt, voia să fie
mângâiat pe cap de amândoi.
— Îți plac animalele?
— Firește. Acasă am o țestoasă și un dihor, iar într-o zi voi avea
un cal numai al meu.
Hm. Va fi cu siguranță o mândrețe de cal.
Se lăsă la pământ. Silent Joe se sprijini cu corpul de el.
— Eu sunt Jim. Tu cum te numești?
— Seymour.
— Bine, Seymour. Vino să te învăț ceva.
Copilul se ghemui lângă el. Jim îi explică în ce fel să se poarte.
— Dacă vrei să te împrietenești cu un câine, trebuie să-l scarpini
acolo unde el nu ajunge singur. Locurile cele mai bune sunt aici,
deasupra cozii și pe piept. Încearcă.
Seymour începu să-și treacă degetele peste sternul lui Silent Joe.
Câinele rămase nemișcat și extaziat, cu limba scoasă. Părea că
niciodată în viața lui nu mai simțise o asemenea plăcere.
— Acum încearcă să te oprești din scărpinat.
Copilul îndepărtă mâna și imediat Silent Joe veni spre el cu
pieptul în afară, cerându-i să reia exercițiul acela atât de plăcut.
— Vezi ce șmecher?
Seymour începu să râdă.
În clipa aceea se auzi o voce de femeie din spatele lor, urmată de
o umbră.
— Ce se întâmplă, Sey?
Jim se ridică și se trezi în fața lui cu chipul îngrijorat al lui April
Thompson. Când își dădu seama că era vorba despre el, o văzu
relaxându-se și devenind rigidă în același timp. Jim îl privi iarăși pe
Seymour și văzu că pe chip îi străluceau ochii lui April. Avu fără
motiv o ușoară senzație de rău.
— Văd că tu și câinele tău ați făcut cunoștință cu fiul meu.
— Seymour este fiul tău?
Copilul se băgă în vorbă și mama evită un răspuns evident.
— Jim m-a învățat să fiu prietenul câinilor. Acesta se numește
Silent Joe.
— Uneori aș vrea să te pot numi și pe tine așa. Acum urcă-te în
mașină și pune-ți centura, că plecăm.
— Alerg. Pa, Jim! Pa, Silent Joe!
Mângâie pentru ultima dată capul câinelui și intră în mașină. Jim
și April îl urmăriră cu privirea și îl văzură prin geamul din spate al
mașinii cum își făcea de lucru cu centura, ascuns de tetieră.
Se priviră. În exuberanța lui infantilă, Seymour nu le surprinsese
stânjeneala.
— Scuză-mă, este un copil destul de expansiv. Prea mult, uneori.
— Mi se pare un puști de toată frumusețea. Este inteligent și vioi.
Câți ani are?
— Oh, dacă ar fi să ne luăm după asta, chiar prea vioi.
April nu-i răspunsese la întrebare. Jim încercă să iasă din
stinghereala pe care o simțea, iar noaptea de insomnie sigur nu îl
ajuta. Hotărî să schimbe subiectul, ca și cum acest expedient ar fi
putut schimba ceva între ei.
— Ce faci aici?
April făcu un gest vag.
— Am venit pentru o conferință de presă inutilă despre uciderea
lui Caleb. În opinia mea, poliția orbecăie prin întuneric, iar
declarațiile detectivilor sunt o dovadă clară. Se pare că nu numai că
nu știu cine, dar nici cum…
Făcu o pauză și îl privi, ca și cum ar fi vrut să treacă de bariera
ochelarilor negri.
Când se apropiase de Seymour, Jim își ținuse ochelarii la ochi.
Nu dorise al nu știu câtelea comentariu prostesc al unui copil față
de ciudățenia ochilor lui. Acum era bucuros că o făcuse.
— Tu nu mai ai nimic să-mi spui?
— Nu, ceea ce ți-am spus ție i-am spus și lui Robert.
Jim mințea și știa că April era conștientă de asta. Ceea ce văzuse
în realitate ar fi fost un subiect gras pentru orice ziarist de
investigație din lumea întreagă. Cu atât mai mult pentru o jurnalistă
de la un mic ziar local.
Dar viața lui era și așa prea plină de probleme pentru a căuta să-
și mai facă altele cu poliția. Nu era dispus să riște nici pentru iubita
lui de odinioară. Nici măcar pentru fiul ei cu ochii atât de albaștri și
cu părul atât de negru.
April se predă, închipuindu-și poate că era numai una dintre
multele concesii pe care le făcea cu el.
— OK, cum vrei. Dacă te răzgândești, mă poți găsi la ziar. Știi
unde este.
Îi întoarse spatele și se îndreptă spre Honda. În mijlocul parcării,
în picioare, Jim o privi cum urcă în mașină, cum pornește motorul și
cum se îndepărtează. De la geam văzu mâna agitată a lui Seymour
și răspunse la salut. Nu reușea să-și scoată din cap expresia lui April
când îi ocolise întrebarea cu privire la vârsta copilului.
Rămase câteva secunde să se gândească și să-și imagineze, iar
ceea ce ieșea la iveală îi dădea o ușoară senzație de frig, nefirească
sub soarele fierbinte din parcare.
Nu avu cum să gândească mai departe. Lângă el, Silent Joe
începu un mic balet frenetic. Jim îi auzea ghearele zgrepțănând
asfaltul. Îl privi și văzu că începuse să tremure.
— Ce-i? Ce se întâmplă?
Încercă să-l mângâie, dar câinele țâșni pe neașteptate și se duse la
camionetă. Sări pe scaunul pasagerului și rămase să privească pe
geam, continuând să tremure și să-și dea ochii peste cap.
Apoi, dintr-odată, începu să urle.
16

„Jigodiile alea nu au nicio dovadă. Nicio dovadă. Nicio


dovadă…”
Jed Cross continua să repete cu furie aceste cuvinte în sinea lui, în
timp ce fuma întins pe patul său dintr-o celulă a închisorii din
Flagstaff, la numărul 951 din Sawmill Road. Fumul de țigară care îi
ieșea din gură era capturat imediat de lumina care intra pieziș pe
mica fereastră aflată sus în spatele lui. Umbra produsă de montant
împărțea în două patul improvizat în care îl obligau să doarmă.
Jumătate în lumină, jumătate în umbră.
Jumătate fum, jumătate praf.
De fiecare dată când se mișca în pat, praful care se ridica își
disputa cu fumul puținele raze de soare. Porcăria aia de pătură cu
ștampila închisorilor din statul Arizona era practic o crescătorie de
acarieni. Azvârli chiștocul în micuța chiuvetă din stânga lui și se
așeză în fund pe pat. Curând avea să-și termine și țigările, iar
supraveghetorii lui nu păreau să aibă nicio intenție de a-i îngădui
să-și facă o nouă provizie.
Purta încă lucrurile cu care îl arestaseră, o pereche de pantaloni
de pânză bej și o cămașă ușoară. De când stătea înăuntru, jigodiile
alea nu-i permiseseră nici măcar un duș. Avea în picioare o pereche
de ciorapi jegoși și ghetele lui vechi de năbuc făcute ferfeniță. Era
fără șireturi și îi luaseră până și cureaua.
Ar fi putut să i le lase, oricum nu avea nicio intenție să se
sinucidă.
Nici acum, nici vreodată.
Îl prinseseră acasă, dimineața devreme, în timp ce dormea. Cu o
seară înainte fusese cu prietenii la King Steak House, pe strada care
duce la Sidona, un loc unde se mânca bine și cu muzică faină.
Cântece adevărate, cu o melodie de recunoscut, cântate de o voce
cum trebuie, nu porcăria aia de rap care se auzea acum peste tot. Se
întorsese târziu, cu câteva beri la bord și cu ceva mai mult whisky,
și se trântise peste cuvertură fără măcar să se dezbrace.
Spărseseră ușa casei sale de pe Lynch Street și intraseră ca niște
demenți. Îl ridicaseră din pat, îl întorseseră și, fără să-i dea măcar
timp să deschidă ochii, se trezise cu fața în jos și cu brațele la spate.
Auzise declicul cătușelor și nici măcar nu-l văzuse la față pe
polițistul care îi citea drepturile.
— Ai dreptul să taci. Dacă renunți la acest drept, tot ce spui…
„Și voi aveți dreptul să mi-o sugeți, poponari de căcat”, se
gândise.
Apoi venise nebunia cu procedurile ce păreau să nu mai aibă
sfârșit. Fotografiile, amprentele, întrebările acelor umflați în pene
care se credeau șerifi. Și tăcerea lui la care avea dreptul și în care se
refugiase cu o expresie de dispreț, ca unică revanșă față de lumea
care îl aruncase în pușcărie ca pe un animal.
Lui Jed Cross nu-i era frică. Mai fusese și alte dăți la închisoare și
în locuri mult mai dure decât acela. Nu patru polițiști de provincie
reușeau să-l îndoaie pe el. Îl țineau izolat numai pentru a-l înmuia,
dar el le cunoștea tehnicile și era destul de tare pentru a da peste
cap toată poliția din sud-vest.
„Eu am coaiele la locul lor, nu ca polițiștii care stau mereu în
grupuri pentru a le avea măcar prin preajmă.”
Gândul îl făcu să zâmbească. Sfinte Hristoase, asta da glumă
bună. Când o va spune băieților de la barul lui Jenny, se vor tăvăli
de râs.
Coaie prin preajmă, foarte tare!
Și ora de plimbare la aer, pe care i-o permiseseră din prima zi, și-
o petrecea în totală singurătate, într-o curte nepavată din partea de
vest a închisorii, departe de curtea unde le era permisă deținuților o
libertate temporară. El știa, capul de acuzare împotriva lui nu era
dintre cele mai dorite de către delincvenții de rând. Unul mai puțin
încăpățânat ar fi riscat să nu-și mai aducă oasele în celulă după
timpul petrecut cu ceilalți deținuți în curte, chiar dacă închisoarea
din Flagstaff nu era o instituție de detenție federală, iar cei care se
găseau de obicei aici erau niște scursuri. Iar el trecuse prin prea
multe ca să-și mai facă griji din cauza acelor lepădături. Oricum nu
se punea problema, și cu atât mai bine.
„Nici măcar o dovadă. Nici măcar o amărâtă de dovadă.”
Dar…
Amintirea a ceea ce se întâmplase îi provoca și acum, la câteva
zile bune distanță, un ușor frison de plăcere. Urca spre Leupp, în
inima rezervației indiene, și era băiatul acela care făcea autostopul,
blestematul acela de rahat cu ochi navajo, cu fețișoara lui frumoasă
și privirea strălucitoare precum cărbunele.
Cât putea să aibă? Zece, unsprezece ani?
Avea o piele bronzată care la vedere părea mai moale decât
mătasea. În timp ce conducea, Jed simțise începutul unei erecții
stânjenitoare. El n-ar fi vrut să-i facă niciun rău, dacă prostănacul
acela nu s-ar fi pus pe urlat când a început să-l pipăie… îi promisese
și bani, dar nu fusese chip. Două sute de dolari, Isuse Hristoase.
Apoi trei sute. Și ăla continuase să zbiere ca și cum l-ar fi jupuit de
viu. Jed privise în jur. Era după-amiaza târziu și oprise mașina într-
un loc izolat, după ce parcursese un drum neasfaltat care trecea pe
lângă mina de cărbuni, ascunsă vederii de grămezile de pământ de
la săpături.
Și atunci îl trăsese jos din mașină și îi dăduse un dos de palmă
atât de tare că începuse să-i țâșnească sângele din nas de parcă
fusese lovit de un glonț. Îl lovise iar, mai ușor. Aproape că nu se
mai mișca și Jed îl târâse câțiva metri și îl sprijinise de portbagajul
de la Mitsubishi.
Apoi îi trăsese jos blugii și…
Aproape fără să-și dea seama, mâinile i se strânseseră în jurul
gâtului băiatului și… la sfârșit se prăbușise la pământ gâfâind, iar
băiatul nu mai respira.
Și acum, când se gândea, simțea excitarea încălzindu-i stomacul
și umflând pânza dintre crăcii pantalonilor.
Un pas care se apropia pe coridor îl opri să se întindă pe pat, să
tragă fermoarul și să profite de experiența aceea, de amintire și de
fantezie. Chipul unui polițist în uniformă albastră se arătă la ușa
zăbrelită a celulei.
Jed îl cunoștea din vedere. Îl întâlnise de mai multe ori cu câte o
bere în mână, unul dintre mulții spectatori ai uneia dintre multele
întreceri de biliard la Jason’s Pool and Bar, în Downtown. Era un
băiat tânăr cu început de chelie și de obezitate, cu o linie moale a
gurii. Jed îl citise imediat. Un șoarece de birou cu siguranță nu era
în centrul acțiunii. Dacă se putea numi acțiune ceea ce se întâmpla
prin părțile alea.
— Cross, vino, ai o vizită.
— Și cine dracului e?
— Avocatul tău.
— Stârpitura aia? Era și timpul.
Întinse mâinile către deschizătura dintre zăbrele prin care îi
treceau mâncarea și așteptă ca polițistul să-i blocheze încheieturile
cu cătușele. Apoi se retrase înăuntru și așteptă. Gardianul i se
adresă cuiva din stânga lui.
— OK, poți deschide.
O parte din grilaj se desprinse și, alunecând într-o parte, se
suprapuse pe partea fixă. Bătea un vânt de mare eficiență în locul
acela. Închisoarea fusese construită de curând și nu se uitaseră la
cheltuieli. Induseseră în aceeași clădire închisoarea, sediul poliției și
biroul șerifului de district. În timp ce ieșea din celulă, nu putu să nu
se simtă puțin în pielea lui Clint Eastwood în povestea aceea cu
evadarea de la Alcatraz.
Jed Cross o luă la stânga și merse pe coridor, cufundat într-o
lumină sulfuroasă verde-albăstrie. Erau neoane agățate de tavan și,
mergând, vedea umbra brațelor sale prinse în cătușe cum se apropia
și dispărea sub picioarele lui în așteptarea următorului neon și a
umbrei succesive.
Simțea ca pe o prezență aproape tangibilă ostilitatea polițistului
care îl urma la doi pași distanță, cu mâna așezată neglijent pe patul
pistolului. Poate aștepta numai ca el să facă un pas greșit pentru a-i
trage un glonț în cap și apoi să le povestească prietenilor lui, în
timpul unei partide de biliard, că țeasta lui explodase ca un dovleac
și creierul i se împrăștiase pe pardoseala din rășină sintetică.
Jed Cross era prea viclean și prea bolnav la cap pentru a cădea în
acea capcană.
„Bătrâne, nu vor fi lovituri în cap. Cu atât mai puțin capete care
explodează și creiere care se împrăștie pe jos. Acum un avocat cu
pile mă va scoate de aici, iar tu o s-o iei în curul tău frumos de
polițist burtos.”
— La dreapta.
Trecură de o ușă deschisă și gardianul îl împinse brutal spre
coridorul care se deschidea în fața lor. Jed își pierdu echilibrul și se
împiedică. Își recăpătă echilibrul și, continuând să umble, întoarse
capul spre gardian. Încercă să-și compună pe față cel mai
batjocoritor zâmbet de care era în stare.
— Liniștește-te, tinere. Doar nu vrei să se lovească prizonierul, iar
avocatul lui să dea poliția în judecată. Cred că nu mi-ar strica ceva
bani în această perioadă.
Gardianul nu răspunse. Îl împinse iarăși pe prizonier, de data
aceasta fără prea mare convingere.
Jed privi iar în față și zâmbi.
Trecură pe lângă un lung șir de uși încuiate până când, acolo
unde se termina coridorul, se treziră în fața unei uși de metal
vopsite în verde. Printr-o deschidere mică din partea superioară se
întrevedea încăperea, deformată de refracția geamului.
— Intră.
Jed împinse ușa batantă și se trezi într-o cameră mare, luminată
de ferestre apărate de zăbrele care se deschideau pe partea stângă.
Mobilierul era reprezentat de niște mese de metal cu tăblie de
metacrilat verzui și câteva scaune din același material.
La una dintre aceste mese stătea așezat un bărbat. Jed fu surprins.
Se așteptase să-l întâlnească pe bătrânul Theodore Felder și, în
schimb, acesta era o figură cu totul nouă. Purta o pălărie deschisă la
culoare, cu o panglică maro, și un costum de in bej șifonat, destul de
subțire pentru anotimpul în care se aflau. Dedesubt avea o cămașă
în dungi, cu gulerul încercat de oboseală și cu cravata desfăcută.
Prin haina deschisă se întrevedeau o pereche de bretele roșu-închis.
Era masiv și transpirat, cu o pereche ridicolă de ochelari cu ramă de
metal, care făceau ca ochii lui să semene cu doi ciorapi aflați în cuva
mașinii de spălat. Omul acela îi dădu lui Jed Cross o senzație de jeg
pe care cu greu o putea suporta. El era un maniac al curățeniei, iar
vara făcea și trei sau patru dușuri pe zi. Oameni grași și slinoși ca
tipul acela chiar îl scârbeau, cu sau fără diplomă, cum vor fi fost ei.
Se apropie de masă, în timp ce polițistul care îl însoțise se opri
lângă ușă pentru a garanta intimitatea dintre avocat și clientul său.
— Și tu cine dracu’ ești?
Omul cu ochii ca șosetele nu se ridică și nici nu întinse mâna.
— Bună ziua, domnule Cross. Mă numesc Thomas Rittenhour și
sunt avocat.
Prizonierul îl privi o clipă cu o expresie batjocoritoare pe față.
Apoi întinse mâinile încătușate către avocat.
— Bună ziua ați spus? După dumneavoastră, chiar este?
Avocatul Rittenhour se făcu a nu auzi.
— Luați loc, vă rog.
Pe cât îi era posibil cu mâinile strânse în cătușe, Jed își aranjă mai
bine un scaun în fața mesei și se așeză.
— Ce s-a întâmplat cu bătrânul Theo?
— În acest moment, avocatul Felder este ocupat și nu se putea
ocupa de caz.
Rittenhour nu adăugă că, atunci când auzise capul de acuzare, cu
toate că era obișnuit să aibă de-a face cu oameni de cea mai joasă
speță, Felder fusese oripilat și refuzase ferm să preia cazul.
Chiar și el, dacă nu ar fi exagerat un pic în ultima vreme cu
pariurile, sigur nu…
— Am fost însărcinat de anumite persoane să mă ocup de
apărarea dumneavoastră. Oameni care, în concordanță cu logica
lucrurilor, nu au nicio plăcere să-și facă apariția. Dacă mă-nțelegeți
ce spun.
— Mi se rupe chiar dacă apare Fecioara Maria, darămite ei. Tot
ceea ce vreau este să ies de aici cât mai repede.
— Vom încerca. Dar mai întâi trebuie să vă dau o veste proastă.
— Zi!
— Vărul dumneavoastră Caleb a murit.
— Fie-i țărâna ușoară! Tâmpitul ăla s-a oprit din alergat după
vise și furtuni. Ai o țigară?
Thomas Rittenhour, avocat în Phoenix, nu era un începător și nici
măcar un sfânt, dar rămase uluit.
„Fie-i țărâna ușoară! Ai o țigară?”
Cuvintele acelea îi vor rămâne în minte multă vreme, cu tempoul
perfect cu care ticăloșia își regizează scenariile.
Scoase din buzunar un pachet de Marlboro și îl așeză pe tăblia
mesei. Își așteptă clientul să aleagă una, apoi scăpără bricheta Zippo
pentru a-l ajuta să și-o aprindă. În timp ce Jed Cross se apleca spre
flacără, fără un motiv anume, Thomas Rittenhour fu convins că
omul acela era nebun.
Încercă să nu se gândească și se decise cu părere de rău să
înceapă să-și facă meseria pentru care era plătit.
— Bine, să ne întoarcem la oile noastre.
— Ar fi timpul.
— Domnule Cross, sunteți acuzat de viol și omor calificat asupra
lui… Deschise un dosar pe care îl avea în față pe masă și controlă un
document care conținea capetele de acuzare… Johnson Nez, un
copil navajo de unsprezece ani. Corpul a fost găsit îngropat în
apropierea minei de cărbune, la vreo cincisprezece kilometri vest de
Flagstaff. Ce-aveți să-mi spuneți?
Rittenhour avea doi copii, un băiat și o fată, aproximativ de
vârsta victimei. Numai gândul că li se puteau întâmpla copiilor lui
lucrurile despre care vorbeau îi proiecta în minte o umbră
întunecată.
— Că nu am fost eu.
„Ba ai fost chiar tu, nenorocitule. Și, dacă nu aș fi în situația
economică în care mă aflu, te-aș lăsa cu mare plăcere în mâinile
călăului.”
Thomas Rittenhour își scoase ochelarii și îi șterse cu o batistă pe
care o scosese din buzunar. Cu aceeași batistă care conținea urmele
unor operații asemănătoare își șterse un văl subțire de sudoare de
pe frunte.
— Din păcate, există un martor. Un bătrân care păștea oile prin
părțile acelea a văzut când ați luat băiatul care făcea autostopul și
când ați urcat către Leupp. Susține că, după circa o oră, v-a văzut
întorcându-vă și că erați singur în camionetă.
Jed ridică privirea și înălță spre tavan un vălătuc de fum.
— Dar hodorogul ăla m-a văzut pe mine sau a văzut doar o
camionetă ca a mea? Vă atrag atenția că prin părțile astea sunt o
grămadă de mașini modelul acela și culoarea aceea.
Avocatul Rittenhour înțelese imediat unde bătea Cross.
— Asta poate fi adevărat. Dar nu cred că sunt două de aceeași
culoare și cu același număr de Arizona.
— Prostii. Știți tot atât de bine ca mine că o persoană în vârstă nu
este credibilă din acest punct de vedere. Ar fi putut să vadă orice.
— Există și o altă problemă. Ba mai mult de una.
— Și care ar fi?
— În timpul percheziției de acasă de la dumneavoastră, în
calculator au fost găsite înregistrări de site-uri și fișiere legate de
pedofilie și pornografie cu minori. Și aveți în spate câteva acuzații
pentru molestare.
Jed Cross dădu din umeri ca și cum toate acele lucruri nu l-ar fi
privit pe el.
— Sunt acuzații, niciodată condamnări. Asta contează.
Întinse către omul pe care îl avea dinainte chiștocul de țigară pe
care îl ținea în mână. Apoi îl lăsă să cadă la pământ și îl strivi cu
piciorul.
— Dacă sunteți un avocat care valorează puțin mai mult decât
acest chiștoc, nu ar trebui să vă fie greu să demontați una câte una
toate aceste idioțenii.
„Problema nu este dacă reușesc. Problema este dacă într-adevăr
vreau să încerc…”
Ca toți avocații, Thomas Rittenhour era un jucător de poker, dar
de data asta cacealmaua nu îi reușise chiar deloc. Gândul acesta i se
citi pe față atât de evident, încât îl făcu să roșească.
Jed Cross se aplecă spre el. Îi simți respirația puturoasă și
răutatea filtrându-se densă printre dinții care deveniseră cenușii de
la alcool și tutun.
— Ascultă-mă bine, avocatule. Nu mă interesează niciun pic ce
crezi despre mine. Gândește-te numai să mă scoți de aici și apoi du-
te să ți-o tragi în cur împreună cu cei de teapa ta. Și spune-le… cum
le-ai numit?
Rămase o clipă perplex, prefăcându-se că scormonește în
memoria recentă cuvinte pe care și le amintea foarte bine.
— A, da, sigur. Du-te și spune-le persoanelor care nu au plăcere să-și
facă apariția că, dacă rămân la pârnaie prea mult, voința mea poate
să se clatine. După cum știi, voința, memoria și gura sunt direct
legate. Nu aș vrea să fiu obligat să deschid registrele și să fac în așa
fel încât să apară cătușe la încheieturile lor ca într-o scamatorie a lui
David Copperfield.
— Nu înțeleg ce vreți să spuneți.
Jed Cross se ridică de pe scaun.
— Nu ai înțelege la ce-ți folosește mătărânga nici dacă ți-ar
explica o actriță porno. Dar scoate-mă de la zdup, altfel în câteva
zile vor fi mai mulți care să-mi țină companie aici.
Făcu o pauză.
— Și fă un duș, porc împuțit.
Jed Cross, înlănțuit de cătușele și de nebunia lui, se întoarse și se
îndreptă spre ieșire.
În timp ce îl privea cum dispare dincolo de ușă, urmat de
gardianul lui, singurul gând care îi trecea prin minte lui Thomas
Rittenhour, avocat în Phoenix, era speranța că, în timpul perioadei
de detenție, acel psihopat avea să facă cine știe ce mare, enormă
tâmpenie și că un polițist destinat să devină sfânt avea să-i tragă un
glonț în capul acela găunos pe care și-l purta pe umeri.
Și atunci când ar fi auzit povestindu-se despre asta, știa bine ce ar
fi spus.
„Fie-i țărâna ușoară! Ai o țigară?”
17

Jed Cross ieși mijindu-și ochii în soarele din curte.


Privi o clipă în jurul lui, apoi luă din buzunarul cămășii ultima
țigară și o aprinse fără să-și facă prea multe probleme. Știa bine că
discursul pe care i-l ținuse avocatului înainte să iasă de la vorbitor
avea să-i pună sare pe coadă cuiva foarte sus-pus din oraș. Curând
aveau să sosească mâncare bună și țigări, și tot felul de lucruri pe
care un pușcăriaș și le-ar fi putut dori.
Jed era la curent cu starea lucrurilor, dar trebuia ca nici ceilalți să
nu le uite. Altfel, el era mereu acolo, gata să răcorească mințile
înfierbântate.
„Persoane care nu au plăcere să-și facă apariția…”
Jed știa bine despre cine era vorba și erau oameni care îi făceau
greață. Erau cei care se mișcau printre muritorii de rând cu nasul pe
sus, ca și cum lumea ar fi fost nepotrivită pentru a-i găzdui,
tratându-i pe toți ca pe niște ființe inferioare numai pentru că nu
conduceau un Porsche sau un Jaguar sau pentru că nu locuiau în
cartierele rezidențiale și nu-și trimiteau copiii la școlile care
contează.
Apoi, când apărea vreo problemă, cei ca el deveneau utili, ba
chiar prețioși. Dacă nu chiar indispensabili pentru rezolvarea
multor mici probleme care se iveau uneori în gestionarea afacerilor.
Felul în care erau rezolvate nu părea să aibă mare importanță, în
lumina unui rezultat pozitiv.
Nimeni nu voia să participe, nimeni nu voia să vadă, nimeni nu
voia nici măcar să știe.
Îngâmfarea lor îi împiedica să-l includă în aspectele mai ascunse
ale afacerilor, mai puțin oficiale, acelea care se duceau la bun sfârșit
în obscuritate și cu mijloace nu numai neloiale, dar chiar ilegale.
Jed își cunoștea rolul, știa care era ritmul dansului și era dispus
să danseze. Accepta fără să clipească îngâmfarea cu care era tratat
datorită dolarilor pe care îi aducea acasă. Însă atunci când era la
greu, cerea satisfacția de a nu fi singur pe pistă, chiar dacă în acel
moment el se afla în lumina reflectoarelor. Voia bani și aplauze și
nu-i păsa că puteau fi numai în particular.
Ca acum.
Aruncă țigara și o strivi sub talpa ghetelor.
În timp ce înainta pe pământul bătătorit din curte, îi veni în minte
ceea ce spusese Rittenhour despre vărul lui, Caleb.
Aproape că-i veni să râdă.
Iată că, nenorocitul acela reușise să dea ortul popii. Nu că i-ar fi
păsat prea mult, de fapt. Încă de pe când erau copii, Caleb fusese
întotdeauna un neisprăvit, iar el, de fiecare dată când avusese
ocazia, îl culcase la pământ într-un fel sau altul.
O dată, când erau la liceu, îl surprinsese în parcul de pe lângă
Lowell Observatory că o săruta pe Laura Lee Merrin, o fată de la
liceu căreia îi făcuse curte și care în mai multe rânduri arătase că-l
prefera pe văr. Îl luase de-o aripă și îl bătuse în urletele acelei
curvulițe, până când rămăsese lat la pământ, cu fața plină de
sângele care îi țâșnea din nas.
Apoi, cu trecerea anilor, nu se mai văzuseră aproape deloc. Jed
detesta atașamentul lui Caleb pentru școală și toată obsesia aia a lui
pentru disciplinele științifice, fizica mai ales. Pe de altă parte, nici
între familii nu era prea mare legătură. Tatăl lui și mai ales mama
lui nu reușiseră niciodată să-l suporte prea mult pe prostul acela de
Jonathan Kelso care venise din alte părți, cumpărase The Oak și
făcuse acolo un camping. În cele din urmă, fără niciun entuziasm
din partea rudelor, se căsătorise cu Mary, sora mamei.
Caleb era un biet visător și avea proiecte hazardate, superioare
forțelor lui, și în muncă, și în dragoste.
Jed aflase că imbecilul acela se îndrăgostise de o anume Charyl,
una care se prostitua în Scottsdale. Asta îl făcuse să se distreze chiar
mai mult decât obsesia lui pentru cercetarea fulgerelor. Și-l
imaginase pe Caleb în genunchi, cu un inel în mână întins spre o
fată goală care stătea în patru labe pe pat, cu un client roșu la față
care i-o trăgea pe la spate.
Jed și prietenii lui râseseră până la lacrimi când le povestise ce-i
trecuse prin cap.
Apoi, o dată, când era în Phoenix, își amintise de treaba asta cu
vărul lui și curva și reușise, căutând pe internet, să dea de urma
fetei. Când o văzuse, rămăsese impresionat. Chiar era una bună și se
gândise că în fond Caleb trăia destul de bine dacă își putea permite
o fată ca aceea. Se înțelesese cu ea și i-o trăsese fără să-i spună nimic,
bucurându-se de împreunare și de gustul răutăcios al acelei taine,
suprapunând ca într-un montaj cinematografic fața ei peste aceea a
lui Caleb Kelso, mort pe undeva prin orașul Flagstaff, poate fulgerat
de visul lui tâmpit.
Și, mult sau puțin, cât să fi lăsat în urmă, el era singurul
moștenitor.
Scutură din cap și acesta fu, în ceea ce-l privea, singurul serviciu
funerar pe care i-l putea acorda vărului, și un „săracu’ neghiob”
drept predică.
Merse prin curtea însorită. Pe partea cealaltă, zidul de incintă
proiecta o umbră protectoare.
Deasupra lui, un agent stătea în picioare pe bastionul care
delimita curtea în stânga. Din cauză că avea soarele în față, nu
reușea să-i vadă chipul, dar îi intuia conturul înarmat cu o pușcă cu
aer comprimat profilându-se pe cerul albastru. Se îndreptă spre
partea opusă a curții, pentru a ajunge în colțul ferit de soare.
Mergând, ajunse în dreptul umbrei gardianului cu pușca lui ridicolă
îndreptată spre pământ. Cu un zâmbet, avu grijă să pună un picior
chiar pe umbra capului, gândindu-se cât ar fi fost de plăcut să
procedeze la fel direct pe capul lui.
Ajunse lângă perete și se așeză pe pământ, sprijinindu-și spatele
de ciment și bucurându-se de senzația de răcoare prin materialul
subțire al cămășii.
Începu să se gândească.
Toată povestea aceea nu avea sens.
Adică, nu prea înțelegea.
După întâmplarea de la mina de cărbune, ștersese amprentele și
spălase cu grijă cu furtunul interiorul camionetei. Apoi arsese
hainele pe care le purta în acel moment. Înainte de a-l îngropa,
spălase cu benzină corpul băiatului pentru a șterge orice urmă de
reziduuri fiziologice pe care în orice caz, chiar și în excitarea
momentului, avusese grijă să le elimine.
S-ar fi putut vorbi despre amprente digitale, ADN și toate
celelalte căcaturi din C.S.I. Pe care cei de la Criminalistică și le luau
cu ei.
Cu materialul găsit în calculatorul lui nu era nicio problemă.
Erau doar câteva fotografii, care cel mult l-ar fi putut pune într-o
lumină proastă la proces, dar care nu constituiau o dovadă
determinantă.
Era doar mărturia bătrânului aceluia care spunea că îl văzuse,
dar lui Rittenhour sau oricui altcuiva în locul lui nu i-ar fi fost greu
s-o elimine. Gândindu-se iar la trupul umflat și transpirat al
bărbatului de la vorbitor, lui Jed îi sări muștarul. Tipul nu părea în
stare nici să-și scoată ștremeleagul din prohab, darămite să scoată
un om din pârnaie. Bine, dacă acea caricatură de avocat nu va fi la
înălțime, prietenii lui din camera de comandă să se miște, să-și
deschidă larg portofelele și să-i angajeze pe toți deștepții blestemați
din sud-vest, cu togile lor, și cu chițibușăreala lor, și cu pălăvrăgelile
lor.
Știa prea multe lucruri și era prea tare în acel moment, până și
pentru ei.
Chiar că nu avea de ce să-și facă griji.
Își încrucișă mâinile la ceafă și începu să cânte cu voce groasă un
cântec al lui Toby Keith. Agentul de pază care stătea deasupra lui se
ivi de după parapet pentru a controla ce făcea. Jed văzu mișcarea
după umbra de pe jos și, fără măcar să se întoarcă, își luă mâna
dreaptă de la ceafă și expuse în sus pumnul cu degetul mijlociu
ridicat.
„Controlează asta, căcănarule!”
Continuă să cânte și să se gândească la viitorul lui nenorocit,
până când, de pe partea cealaltă a curții, ceva îi atrase atenția.
Fusese ca o mișcare, atât de ușoară că nu reușise să o identifice, dar
pe care o simțise cu partea aceea animalică pe care o mai păstrează
încă în gene oamenii.
Și iată că se întâmplă din nou.
Încetă să mai cânte și își ascuți privirea.
Într-adevăr, era ceva care…
Se ridică în picioare și, de la înălțimea lui de un metru și optzeci
și trei, avu o perspectivă mai bună asupra întregii curți.
Ceea ce văzu îi făcu să se zburlească părul pe brațe.
Jed Cross era un om căruia nu-i era frică de nimic. Era puternic
din punct de vedere fizic și foarte hotărât și, pe undeva pe
dinăuntru, păstra ascunsă bănuiala rațională că era nebun. Știa că
putea găsi o reacție adecvată pentru orice întâmplare negativă care
l-ar fi amenințat, fie din partea oamenilor, fie din partea animalelor.
Dar cu siguranță sângele lui rece nu era pregătit să înfrunte ceea
ce i se întâmpla în fața ochilor.
Jed Cross își pierdu complet controlul asupra corpului și al
sufletului său negru.
Se lipi de zidul de ciment ca și cum ar fi vrut să intre și să facă
parte din el și, urlând din toate puterile, se scăpă în pantaloni.
18

Robert Beaudysin împinse ușa de metal și trecu fără tragere de


inimă din penumbra coridorului la lumina din curtea închisorii. În
fața lui, în colțul opus spațiului liber, era un ciorchine de lume care
se agita în jurul a două corpuri întinse pe pământ. Erau albastrul
uniformelor și vestele colorate ale paramedicilor, și încă un grup
destul de mare de oameni în civil. În vânzoleala nevrotică a
persoanelor care se zbuciumau, înainte-înapoi-sus-jos, zări o targă
așezată pe jos.
Își luă o clipă de răgaz. Scoase tutun și foițe și își răsuci o țigară.
O aprinse cu bănuiala că, pentru multă vreme de atunci încolo, avea
să fie ultima dintr-o serie de țigări tihnite. Cu puțin timp înainte,
stătea pe scaun în biroul lui, confruntat cu una dintre cele mai grave
crize din viața lui, și i se părea că, pentru un detectiv, ar fi fost
preferabilă oricare altă situație din lume.
Acum, fără a ști pe ce-o să-i cadă ochii, avea senzația clară că era
în pragul unei experiențe noi care ar fi făcut ca precedenta să pară o
situație de invidiat.
Până în momentul acela, exista un cadavru găsit cu oasele
sfărâmate, fără să aibă nici măcar o vânătaie, ucis într-un mod greu
de catalogat în vreun fel. Dave Lombardi care făcuse autopsia,
confirmase diagnosticul provizoriu pronunțat la The Oak, însă
adăugase că nu mai fusese pus niciodată în viața lui în fața unui
asemenea rezultat de autopsie.
Același lucru l-ar fi putut spune și el.
Rezultatul acela, în orice caz, însemnase pentru medicul legist
sfârșitul muncii lui. Pentru cine conducea cercetările însă,
începuseră belelele. Cadavrul era cufundat în întunericul cel mai
clasic al enigmelor literare. Închis într-un mediu zăbrelit din
interior, nicio urmă, nicio amprentă, niciun semn de intrare prin
efracție.
Absolut nimic.
Disecaseră de-a fir a păr viața lui Caleb Kelso, cu tot ce ar fi putut
însemna mister în viața unui om născut și crescut într-un orășel de
șaizeci de mii de suflete, în care toți se cunoșteau și toți știau totul
unul despre altul.
Și aici triumful nimicului. Nici bani, nici dușmani, practic nici
prieteni, un camping cu bilanț falimentar, în parte grevat de o
ipotecă, și visul absurd de a deveni într-o zi bogat și faimos.
Dar oare era atât de absurd acel vis?
Și, pe de altă parte, cine nu spera să devină, mai devreme sau mai
târziu, bogat?
Detectivul Robert Beaudysin se trezi încercat de un sentiment de
duioșie pentru Caleb Kelso, pentru el însuși, pentru toți.
Acelea erau iluziile pe care fiecare om și le căra în spate, fără să-și
dea seama că ducea un sac găurit, care devenea din ce în ce mai
greu pe măsură ce conținutul se pierdea pe drum. Apoi, într-o zi, îți
dădeai seama că sacul era gol și că viața trecuse.
Văzuse destule întâmplări de felul acesta, ca polițist și ca om,
pentru a-și mai permite luxul de a fi surprins. În orașul acela și în
multe altele asemănătoare, împrăștiate în acea regiune, era o situație
de permanentă tensiune. Doamne ferește, nimic conflictual, nimic
deschis. Dar acela era încă un pământ de frontieră, granița dintre
oamenii albi, câre trăiau prezentul și luau urma viitorului, și
indienii navajo, care refuzau acel viitor dacă nu-l puteau trăi în
lumina trecutului lor.
Poate nu era așa pentru toți, dar era așa pentru mulți.
Și vocea poporului era dintotdeauna vocea lui Dumnezeu,
oricare i-ar fi fost divina culoare a pielii.
El avea un dram din acel sânge în vene, nu atât cât să fie
considerat un Dine în toată regula, dar îndeajuns ca să înțeleagă
problemele care se iveau. Și erau suficiente pentru a atrage atenția și
a stârni îngrijorarea tuturor forțelor de poliție, ale statului sau ale
indienilor navajo.
În acele clipe anterioare, care acum păreau a fi trecut cu un an în
urmă, pe când era cufundat în aceste gânduri, în biroul lui intrase
un agent de poliție. Era un băiat tânăr, cu aerul sănătos al aceluia
care făcea o muncă plăcută și care trăia cu entuziasmul pe care
numai o experiență limitată îl poate genera.
Deschisese ușa hotărât, fără să bată.
El își ridicase privirea din dosarele pe care le studia.
— Cole, îți iert intrarea asta ca într-un saloon numai dacă îmi
aduci o veste bună.
— Scuzați-mă, domnule detectiv. Am o mică noutate, dar într-o
asemenea situație, chiar și asta poate fi considerată un rezultat.
Agentul Cole pusese pe birou o bucățică de hârtie pe care era
însemnat ceva. Beaudysin își trecuse privirea peste bucățica
dreptunghiulară de hârtie galbenă și găsise acolo un nume și un
număr de telefon.
— Nu știu dacă ar putea fi așa. Dar, din desfășurătorul
convorbirilor telefonice, rezultă că ultimul apel efectuat de la casa
lui Kelso, în ziua morții, cu puțin înainte ca angajații de la compania
telefonică să-i fi tăiat tonul, a fost la acest număr. Și acesta este
abonatul căruia îi corespunde.
— Și cine ar fi această…
Controlase numele, scris în grabă cu creionul, cu litere ascuțite.
— …Charyl Stewart?
Agentul Cole dăduse din umeri.
— Mda, din câte se pare este prostituată. Am controlat. Stă în
Scottsdale și, după toate aparențele, Caleb Kelso o întâlnea destul de
des. Putem trage concluzia că era mai mult decât un simplu client.
Bill Freihart, un prieten de-al victimei, pe care l-am interogat, ne-a
spus că el era îndrăgostit de ea.
Robert Beaudysin sperase că, în urma unuia dintre acele miracole
care nu se întâmplă niciodată în realitate, totul ar fi putut deveni
într-adevăr foarte simplu. O mizeră și banală istorie de amor,
gelozie și violență, oricare ar fi fost detaliile.
Totodată, ceva în el ucisese acea speranță înainte de a se naște.
Din pricina acestei senzații, nu pusese în practică nicio strategie. Pur
și simplu, ridicase receptorul și formase numărul. De partea cealaltă
a firului se auzise o voce de femeie. Nici curioasă, nici politicoasă.
Doar resemnată.
— Alo.
— Domnișoara Charyl Stewart?
— Da, iubire, ce vrei?
Pentru a nu mai pierde timpul, pusese la bătaie artileria grea la
auzul tonului profesional al respectivei voci.
— Sunt detectivul Robert Beaudysin de la Poliția din Flagstaff.
— Sigur, și dumneavoastră vorbiți cu Sharon Stone.
Previzibil.
— Domnișoară, pentru a vă risipi nedumerirea, căutați în cartea
de telefon numărul Poliției din Flagstaff și întrebați de mine. Dacă
vreți, vă repet numele meu.
— Nu face nimic. Vă cred. Spuneți.
— Cunoașteți un anume Caleb Kelso?
Liniștea care urmase purta pecetea neîncrederii. Care genera
dintotdeauna prudență.
— Da. Numele îmi spune ceva. De ce?
Trecuse peste întrebarea aceea.
— Domnișoară, știm despre relația dintre dumneavoastră și
domnul Kelso, de aceea cred că nu mai trebuie să ne învârtim în
jurul cozii. A trecut mult de când l-ați văzut sau l-ați auzit ultima
oară?
— Nu l-am văzut cam de vreo zece zile. Dar l-am auzit la telefon
acum vreo două zile.
Răspunsul confirmase indicațiile desfășurătorului. Fata era
sinceră. Avusese un mic acces de speranță, din aceea care moare
ultima.
— Bine. Și ce-ați vorbit?
— Eu n-am zis prea multe. A vorbit mai mult el. Mi s-a părut
foarte entuziasmat. A pomenit de o mare sumă de bani pe care o
avea sau trebuia să o aibă. Vorbea de o călătorie la Vegas sau ceva
de genul acesta. Apoi s-a întrerupt convorbirea și de atunci nu l-am
mai auzit.
Din instinctul care îl împinge pe un om să devină un bun polițist,
o crezuse.
— Și nu a mai adăugat nimic?
— Ceea ce am spus este ceea ce s-a întâmplat.
O pauză. Vocea trecuse la o înțelegere dezolată care îl
surprinsese. Era tonul unei persoane care constata pentru a nu știu
câta oară că orice lucru în viață este destinat să-i meargă prost.
— I s-a întâmplat ceva, nu-i așa?
Îi oferise, cât de cât, confortul compasiunii.
— Da, domnișoară. Îmi pare rău. Nu prea știu care erau
raporturile dumneavoastră cu Caleb Kelso, dar trebuie să vă spun
că a fost găsit mort la el acasă. Probabil asasinat.
De partea cealaltă urmase tăcerea cuiva care nu vrea să îngăduie
lumii luxul lacrimilor sale. Sau a cuiva care nu le mai are.
— Ar fi important pentru noi să vă putem vorbi personal, pentru
a încerca să deslușim circumstanțele dispariției domnului Kelso.
— Da.
Monosilaba aceea aducea a șervețele mototolite și a sughițuri de
plâns înecate.
— Voi trimite o mașină să vă ia, dacă doriți. Nu este necesar să vă
luați un avocat, dar, dacă doriți să o faceți, nu-i nicio problemă.
— De acord.
Închiseseră telefonul în același timp, iar el rămăsese cu ochii pe
aparat, ca și cum dintr-un moment în altul un cântec de flaut ar fi
trebuit să-l facă să plutească urmând spiralele firului ca un șarpe.
În secunda aceea i se păruse că aude pe undeva ecoul unei
împușcături, sufocate de distanță. Dăduse vina pe tensiune și pe
meseria lui, care îl făceau să audă focuri de armă și în sfârâitul unei
marmite. Nu se sinchisise prea mult și se întorsese cu gândul la
cuvintele lui Charyl Stewart.
„O mare sumă de bani. Pe care o avusese sau trebuia să o aibă…”
În sfârșit un indiciu care aparținea genului uman, un fir de
urmărit, ceva ce un detectiv ar fi putut să transforme într-un mobil,
o modalitate de execuție, o tentativă de depistare.
Nu putuse continua, pentru că puțin după aceea reintrase Cole,
fără să bată la ușă, ca de obicei.
— Tinere, chiar cred că ar trebui să înc…
Tânărul îl întrerupsese.
— Veniți. Au sunat de la închisoare. Au spus că trebuie să vedeți
ceva.
Cu o presimțire rea, îl urmase de cealaltă parte a complexului, în
zona care găzduia închisoarea orașului.
Iar acum presentimentul avea o formă concretă. Un mic ciorchine
de oameni strânși pe latura opusă a acelei curți.
Aruncă țigara și ajunse lângă grup. În timp ce se apropia, cei de
lângă el se dădeau la o parte pentru a lăsa să treacă o targă
transportată de doi paramedici. Pe ea era întins un agent imobilizat
în chingi. Avea ochii închiși, era foarte palid, dar nu prezenta urme
de răni evidente. Un al treilea infirmier îi însoțea ținând în sus un
flacon de perfuzie al cărui fir sfârșea în brațul omului de pe targă.
— Ce are?
— Are un picior rupt și e în stare de șoc. Oricum, e în afara
oricărui pericol.
Îi lăsă pe infirmieri să treacă și se opri în centrul scenei, în clipa
aceea, Dave Lombardi sosi în spatele lui. Sigur trebuia să se fi aflat
prin preajmă dacă se prezentase cu atâta promptitudine. Ceea ce
văzură, văzură împreună și împreună avură aceeași senzație
întunecată de teamă.
Paralel cu zidul, la pământ, era corpul unui om. Pe piept avea o
pată de sânge care-i udase cămașa subțire. Zdrențele materialului
lăsau să se înțeleagă că un foc de pușcă produsese dezastrul. Ca
pentru a confirma ipoteza aceea, la mică distanță era o pușcă cu aer
comprimat, din acelea pe care o au în dotare paznicii.
Pe zidul de ciment, o dungă lungă roșie dădea de bănuit că omul
se sprijinise de perete înainte de a cădea.
Lombardi se aplecă asupra corpului și îi puse o mână la gât.
Beaudysin văzu că omul avea chipul deformat într-un mod ciudat,
ca și cum oasele craniului s-ar fi desprins și ar fi alunecat într-un
unghi neobișnuit. Nu avu timp să formuleze o ipoteză pentru că
medicul o transformă imediat într-o certitudine. Făcu exact ceea ce
detectivul Robert Beaudysin se temea că avea să facă. Luă
încheietura cadavrului și o ridică. Brațul se îndoi anormal la nivelul
cotului, ca și cum în interior nu ar mai fi fost oase.
Sau nu fuseseră niciodată.
Tot ținând brațul ridicat de la pământ, medicul se întoarse spre el
și îi aruncă o privire foarte semnificativă. Amândoi știau că și restul
oaselor cadavrului erau în aceeași condiție. Puse totuși întrebarea,
pentru că meseria lui era să constate faptele.
— Aceeași situație?
— Se pare că da. Și nici nu ai idee cât de neștiutor mă simt, în
cazuri din astea.
— În cazuri din astea, ignoranța este un lux, în lipsă de altceva.
Beaudysin se adresă unui gardian de lângă el.
— Cine i-a găsit?
Un alt gardian, un om între două vârste aproape de pensie, se
apropie.
— Eu am fost primul sosit.
— Ce s-a întâmplat?
— Nu știm. Era un prizonier afară pentru ora de plimbare în aer
liber și Matt Coban, colegul meu, îl supraveghea de sus de pe zidul
incintei. Eu eram înăuntru când am auzit niște urlete. Apoi
zgomotul unei împușcături. Am alergat aici și i-am găsit așa.
— Așa cum?
Arătă spre cadavru cu un gest din cap.
— Păi, el era mort de-a binelea. Mat era aici întins pe pământ, cu
un picior rănit. Prima mea impresie a fost că trăsese în prizonier și
că, făcând-o, căzuse de pe zid.
Detectivul știa bine, din experiența personală, că adesea prima
impresie era și cea corectă.
— El nu ți-a spus nimic?
— Nu. Când am ajuns să-i dau ajutor, a început să se zbată ca un
nebun. Părea terorizat. Piciorul părea să-l doară foarte rău, dar era
ca și cum nu l-ar fi simțit. Singurul lucru pe care continua să-l repete
neîncetat era cuvântul „Nu”. Și avea privirea unuia care a văzut
ceva îngrozitor.
— Cine este mortul?
— Jed Cross. Era…
— Da, știu bine cine era.
Fir-ar să fie, cu deformarea aceea a chipului aproape nici nu-l
recunoscuse. Era un soi dintre cele mai rele și fusese arestat sub
acuzația de viol și ucidere a unui minor. Toți vorbeau despre asta
prin părțile acelea. Un psihopat maniac care se mânjise cu unul
dintre delictele cele mai abjecte pe care le-a inventat ființa umană.
Nu reuși să simtă nicio milă pentru omul acela josnic. Dintr-un
motiv pe care nu și-l putea explica, știa că nu focul de armă care îi
zdrobise pieptul fusese cauza morții. Dar orice l-ar fi ucis, părea să
fie dotat cu un fatal simț al justiției.
— Există o urmă, un semn, ceva ce ar putea ajuta într-adevăr să
se înțeleagă cum s-au desfășurat lucrurile?
— Singurul lucru ciudat este acela.
Gardianul, care poate în clipa aceea visa pensia ca pe pământul
făgăduinței, le arătă cu mâna un punct din stânga lor.
Detectivul întoarse capul în direcția aceea și la început nu reuși să
observe ce voia să spună gardianul. Când fu în stare să se
concentreze, cu greu își crezu ochilor.
Pe teren erau urme de tălpi care porneau din latura opusă a curții
în direcția zidului. Robert Beaudysin se apropie și se aplecă să le
cerceteze. Parcă timpul nu trecuse. Generații de piei-roșii îl priveau.
Ca de multe ori înaintea lui, un om cu sânge indian în vene se
ghemuia la pământ să verifice amprentele.
„Pot doar să-ți spun despre câine că era terorizat…”
Îi veniră în minte cuvintele lui Jim Mackenzie, în timp ce își
simțea părul de pe brațe și de pe ceafă ridicându-se măciucă. Era
acolo, sub soarele după-amiezii, în mijlocul civilizației, și totuși nu
reușea să nu simtă un frison care venea direct din necunoscutul
obscur, ce înspăimânta dintotdeauna ființele umane.
Ceea ce avea în față era urma pasului unui om adult care
umblase în picioarele goale. Amprente clare, precise, cu contur bine
definit. Numai că, în loc să fie concave, întipărite în pământ, erau
invers. În optica răsturnată a contrasensului, urmele ieșeau absurde
în relief, ca și cum cineva mersese prin curtea aceea de pământ
bătătorit sosind din partea îngropată a lumii.
19

Jim așteptă mai mult de o oră și jumătate pentru a-l putea vedea
pe Robert.
După ce April și Seymour plecaseră, intrase în sediul poliției și i
se adresase fetei în civil așezate în ghereta ei. Îi oferise ochelari, și
nu ochi. Primise în schimb o eficiență politicoasă, dar distrată, care
era tot ce putea Jim înghiți în acel moment. După o consultare
telefonică rapidă, fata îl rugase să se așeze în sala de așteptare.
Pentru că în curând ar fi venit cineva să se ocupe de el.
Rămăsese singur în tot acest timp, așezat pe un scaun de plastic.
Din anumite puncte de vedere, așteptarea aceea avea ceva
miraculos, ceva datorat zăpăcelii lui. Era o pauză de care avea
nevoie ca de apă în deșert pentru a se opri o clipă să refacă
socotelile care se încăpățânau să fie toate greșite.
În câteva ore, viața lui se întorsese cu susul în jos. Avea senzația
sufocantă că se asfixia sub apă, în cel mai profund întuneric, fără
alinarea de a putea urma bulele de aer pentru a ieși la suprafață.
Reîntoarcerea acasă risipise tot ceea ce el numise certitudini ani de
zile. Sunt confruntări pe care viața nu promite să le evite, dar
permite cel mult să fie amânate. Astfel, persoanele care făcuseră
parte din viața lui din trecut veniseră să-și reclame, una câte una,
locul în prezent.
Întâlnirea cu April îi provocase o stare de disconfort și, atunci
când se aștepta mai puțin, îl pusese în fața ipostazei necunoscute a
stânjenelii. Întâlnirea cu Alan îl făcuse să se simtă un trădător de
neiertat. Întâlnirea cu Swan îi confirmase că fiecare este singur în
nopțile lui de insomnie.
Dar întâlnirea cu Seymour îi lăsase pe dinăuntru o teamă care
părea suma tuturor senzațiilor neplăcute pe care le simțise vreodată
în viața lui.
Avu certitudinea că își trăise viața pe dibuite, fără să înțeleagă
nimic din ceea ce se întâmpla în jurul lui, atât de sigur de
interpretarea lui, încât le exclusese în modul cel mai radical pe toate
celelalte, nu numai probabile, dar chiar și posibile.
Jim Mackenzie studiase, călătorise, pilota elicoptere.
A trage de o manșă și a te ridica în înalt era într-adevăr o pasiune
sau numai un mod mai sofisticat pentru a fugi?
Dacă îi era frică de răspuns, de întrebare era de-a dreptul
terorizat.
Era așa de adâncit în acele gânduri, că aproape nu-și dădu seama
de zarva care venise subit să trezească din letargie sediul poliției. Pe
un fundal de polițiști agitați, silueta lui Robert Beaudysin se înfățișă
în prag. Avea un rid de încruntare în mijlocul frunții și fața celui
care de-abia văzuse ceva ce unei ființe umane nu ar trebui să-i fie
dat să vadă vreodată.
Jim încercă să se ridice de pe scaun, dar detectivul îl opri cu un
gest al mâinii.
Iartă-mă, Jim. Am belele pe cap. Așteaptă-mă aici, te rog. Vin
imediat ce mă eliberez.
Jim nici nu avu timp să facă un gest de încuviințare, că bărbatul
dispăruse. Se întrebă ce piatră căzuse în apa acelui loc pentru a isca
un asemenea tumult de cercuri concentrice.
Se sprijini din nou de spătarul de plastic al scaunului,
pregătindu-se pentru o lungă așteptare. Cam după vreo jumătate de
oră, un polițist intră în sală însoțind o fată frumoasă cu părul blond.
— Domnișoară Stewart, dacă vreți să așteptați aici… detectivul
își cere scuze, dar a intervenit o urgență. Va veni la dumneavoastră
imediat ce îi va fi posibil.
Fata blondă se așeză pe unul dintre scaunele din stânga lui și își
puse geanta pe cel de lângă ea. Picior peste picior, aștepta cu
resemnarea întipărită pe chip, asemenea cuiva care s-ar fi aflat
oricum mai devreme sau mai târziu în camera aceea. Jim o privi
distrat și primi în schimb aceeași privire dezorientată. Era cu
siguranță o femeie care i-ar fi atras atenția în alte împrejurări, așa
cum și el ar fi făcut totul pentru a-i stârni interesul. Dar de-acum nu
mai erau lovituri de pierdut, nici puncte de câștigat. Se schimbase
totul atât de rapid, de neașteptat, încât jocurile de altădată se
revelau de fapt ceea ce erau, tentative inutile și frustrante de a
prelungi adolescența.
Îi reveni în minte chipul lui Seymour.
Trăsăturile și ochii erau fură îndoială ale lui April.
Dar tenul și părul acela, atât de negru și de lucios…
Când o întrebase care era vârsta fiului ei, ea îi ocolise în același fel
și întrebarea, și privirea.
Rămase încă multă vreme așezat pe scaunul lui, în compania unei
fete blonde cu gânduri sumbre și întrebări fură răspuns, ridicându-
se și ieșind din când în când numai pentru a controla dacă Silent Joe
nu avea probleme în camionetă. Cu toate invitațiile lui, ori de câte
ori îi deschisese portiera, câinele nu voise să coboare din Dodge.
Tocmai se întorcea din una dintre aceste misiuni umanitare când,
în pragul ușii cu geamuri de la intrare, se văzu așteptat de un tânăr
care purta o uniformă neagră a Poliției din Flagstaff.
— Domnul Jim Mackenzie?
— Eu sunt.
— Sunt agentul Cole. Dacă vreți să mă urmați, vă însoțesc la
detectiv.
Jim îl urmă pe tânăr pe diferite coridoare și apoi în ascensor,
intersectându-se cu oameni cu cătușe prinse la cingătoare și licăriri
de soare printre jaluzele, până când se trezi în fața geamurilor
translucide ale ușii unui birou. Din partea cealaltă venea răcoarea
penumbrei. Își scoase ochelarii și îi vârî în buzunarul cămășii.
Tânărul puse mâna pe clanță, apoi se răzgândi și bătu de câteva ori
în marginea de lemn a ușii.
— Intră.
Ușa se deschise și Jim se găsi în fața unui birou foarte ordonat și a
unui om care avea nevoie de ordine ca de aerul pe care îl respira.
Robert îi arătă scaunul din fața lui.
— Vino înăuntru, Jim. Ia loc.
— Este incredibil câte scaune se află într-o secție de poliție.
Robert schiță un zâmbet șifonat și-l expedie pe tânărul polițist.
— Poți pleca, Cole. Îndată ce vin rapoartele, adu-mi-le imediat.
— Foarte bine, domnule detectiv.
Băiatul plecă închizând încet ușa în urma lui. Rămase în urma lui
sentimentul supărător pe care Jim îl avusese încă din seara în care îi
vorbise prietenului său acasă la Caleb. Acela pe care numai lucrurile
necunoscute îl pot genera.
— Ce se întâmplă?
Robert îl privi ca și cum nu l-ar fi văzut.
— Este o nebunie, Jim. Este într-adevăr o mare nebunie…
Își luă seama și reveni la realitate. Sau cel puțin își impuse să o
facă.
— Bine, să revenim la oile noastre. Să vorbim puțin de seara
aceea de acasă de la Caleb. Te-ai mai gândit? Mai este ceva ce ai
putea adăuga la ceea ce mi-ai spus?
— Nu. Absolut nimic. Ți-am spus tot ceea ce îmi amintesc.
Detectivul luă o foaie cu notițe de pe masă. Jim nu își amintea pe
moment să-l fi văzut în seara în care își vorbiseră că își notează ceva.
Probabil o făcuse pe urmă, după o schemă a lui de lucru.
— Mi-ai spus despre câine că era terorizat când ai găsit corpul lui
Caleb.
— Da. Îngrozit din cale-afară. E ciudat…
Jim se întrerupse imediat și detectivul îl încolți.
— Ce e ciudat?
— Nu, las-o baltă. N-are importanță.
— Lasă-mă pe mine să decid dacă este sau nu un lucru fără
importanță.
Jim adăugă cuvintelor o expresie neîncrezătoare, ca și cum ceea
ce avea să spună ar fi fost într-adevăr ridicol.
— S-a întâmplat acum câteva ore în parcare. Dintr-odată, câinele
s-a arătat terorizat exact la fel ca atunci. A început să tremure ca o
frunză și a sărit fulgerător în mașină. În timp ce te așteptam, am
ieșit de câteva ori să controlez cum se simțea. S-a calmat, dar nu a
fost chip să-l fac să coboare.
Detectivul Robert Beaudysin îl privea pe Jim și tăcea. Părea să
cântărească cuvintele pe care de-abia la auzise și nu știa prea bine
cum să le interpreteze și cum să le catalogheze. Era o tensiune
ciudată în aer, care nu părea să aparțină omenescului. Jim o sesiză și
încercă să o domine.
Minimaliza totul cu un gest din umeri și zâmbi.
— Probabil animalul acela are nevoie de psihiatrul pe care mi-l
propuseseși mie.
Robert nu reacționă la glumă și păstră încă puțin tăcerea. Când
vorbi, păru să o facă simultan cu o decizie pe care de-abia o luase.
— Jim, nu știu de ce îți spun asta. Poate pentru că te cunosc,
poate pentru că ești un tip rezervat și nimic din ceea ce știi nu a
apărut în ziare.
Făcu o pauză care conținea puțin realism autocompătimitor.
— Sau poate pentru că în acest moment este singura alternativă
pe care o am. Singurul mic indiciu, oricât de incredibil ar părea.
Se ridică de la birou și se duse să ia un pahar cu apă de la
automatul dintr-un colț. Vorbi în zgomotul bulelor, în timp ce era
întors cu spatele, ca și cum să nu-l privească în față pe interlocutorul
lui ar fi însemnat un fel de evitare a responsabilității.
Pentru amândoi.
— A mai murit unul.
Jim se mișcă pe scaun stânjenit.
— Ce înseamnă „a mai murit unul”?
— Exact ce-am spus. Am găsit o altă persoană ucisă în același fel
ca și Caleb.
Jim rămase tăcut. Nu era prea sigur că voia să audă și restul.
— Și, de data asta, întâmplarea este cu atât mai încurcată. Caleb
era la el acasă, în laboratorul ferecat pe dinăuntru, fără nicio urmă
de intrare prin efracție. O problemă, îmi vei spune. Este adevărat.
Cu toate acestea, rămâne bănuiala, oricât de improbabilă, a unei
eventualități care nu a fost luată în considerație, un lucru atât de
nesemnificativ, încât putea scăpa la multe analize, dar în definitiv
nu la toate. Așa cum se întâmplă de obicei.
Făcu o mică pauză să bea puțină apă din paharul de plastic.
— Cazul ăsta nou este și mai rău. Îl cunoști pe Jed Cross?
— Cine, vărul lui Caleb? Rahatul ăla cu ochi?
— Chiar el. Era în închisoare. Arestat pentru că era suspectat de
uciderea unui băiețel navajo în scop libidinos. Bănuielile erau în
realitate o certitudine pe care nici avocatul diavolului nu ar fi reușit
să o dărâme. El este al doilea mort.
Așteptă o secundă pentru a-i da timp lui Jim să asimileze veștile
năucitoare pe care le aflase.
— A fost asasinat în curtea închisorii, în timpul orei de plimbare.
Era singur, cu un gardian care îl supraveghea de sus, de pe zidul
incintei. Nimeni nu va plânge pentru sfârșitul lui, în afara persoanei
care trebuie să descopere cine l-a scos din circulație…
Urmă o grimasă pentru a arăta că detectivul Robert Beaudysin
vedea persoana aceea de fiecare dată când se uita în oglindă.
— Dar ceea ce într-adevăr contează este absurditatea situației. Un
om singur, supravegheat în curtea unei pușcării, unul dintre
locurile cele mai sigure din lume.
— Și ce s-a întâmplat?
— Ceață totală. Au auzit urlete și o împușcătură, iar când au
sosit, Jed Cross era doborât la pământ cu un glonț în piept. Dar nu l-
a ucis focul de armă. Avea toate oasele scheletului sfărâmate. Exact
ca și Caleb.
Jim nu-și putu stăpâni o înălțare din sprâncene.
— Și ce a spus gardianul?
— Nu a fost în stare să povestească nimic. A căzut de pe zid și
are un picior rupt. Este în stare de șoc. Pare că ceva l-a speriat în așa
hal, încât și-a pierdut mințile. Deocamdată e sub sedative. Vom
vedea când vor decide să îl trezească. Dar, din ceea ce mi-a spus
gardianul care i-a acordat primul ajutor, nu am prea multe speranțe
în această direcție.
Robert se întoarse și se așeză iar la birou, ca și cum ar i s-ar fi
epuizat în același moment argumentele și energia de a sta în
picioare.
Jim îl privi fără să înțeleagă bine ce aștepta detectivul de la el.
— Și eu ce legătură am?
— Tu, nimic. Dar câinele tău are.
— Silent Joe? Vrei să spui că pe cele două persoane le-a ucis
câinele meu? Ai înnebunit?
Jim îl privi ca și cum ar fi fost sigur că, după atâtea șovăieli, în
definitiv Robert era acela care avea nevoie într-adevăr de un
psihiatru.
— Nu spun că i-a ucis. Interpretez numai ceea ce tu de-abia mi-ai
confirmat. Atunci când l-ai găsit pe Caleb, Silent Joe era prezent și
ceva îl înspăimântase de moarte. Acum, la înfăptuirea acestei noi
crime, s-a întâmplat iarăși…
Se înclină spre el peste marginea biroului ca pentru a da mai
multă greutate cuvintelor sale. Sau pentru a transfera o parte din
gravitatea vorbelor pe umerii vechiului său prieten.
— Jed Cross a fost ucis în momentul în care Silent Joe s-a arătat
înspăimântat în parcare. Un minut mai mult, unul mai puțin. Și asta
s-a întâmplat la mai puțin de o sută de metri de locul în care te
găseai tu cu câinele.
Jim reflectă un moment. Știa bine că un om care stă să se înece se
agăța din instinct și de o mână, numai să supraviețuiască. Dar
concluziile la care ajunsese Robert păreau cel puțin ciudate. Nu
putu decât să-i întoarcă celuilalt o expresie perplexă.
— Îmi ceri să cercetez teritoriul cu câinele în zgardă și când văd
că face pe el de frică să te fluier?
Detectivul Beaudysin ridică puțin vocea. Părea exasperat de
situația în care se găsea și înfuriat pentru ceea ce disperarea îl
determinase să spună.
Pe cine, Jim prefera să nu știe.
— Nici eu nu știu ce-ți cer. Știu bine că spun în fața ta lucruri pe
care în fața altora nu le-aș confirma nici sub tortură. Cu toate astea,
acesta e singurul element pe care îl au în comun cele două crime, cu
excepția gradului de rudenie dintre Caleb și Jed.
Făcu o pauză, iar lui Jim i se păru că încerca să reintre în cercul
întâmplărilor omenești, într-o lume în care persoanele nu sunt
găsite cu oasele zdrobite într-un laborator închis pe dinăuntru sau
în curtea unei pușcării.
Se relaxă și încercă să-și îndepărteze gândurile cu un gest hotărât
al mâinii. Apoi puse ochii pe Jim.
— Vezi în ce situații te pune uneori munca asta? Este ca în război.
Faci totul numai să nu cazi sub tirul inamicului. Și dacă din
întâmplare te gândești că nu ai vrea să fii în locul meu, să știi că nici
eu nu aș vrea să fiu.
Suspină în semn de renunțare.
— Bine, Trei-Oameni. Poți pleca. Vrei să pun pe cineva să te
însoțească?
— Nu. Cred că voi reuși să găsesc singur drumul.
Se ridică și din câțiva pași fu lângă ușă. Tocmai punea mâna pe
clanță când vocea lui Robert îl opri.
— Jim?
Se întoarse să-l privească.
— Te-ai prăbușit vreodată cu elicopterul?
— Nu.
— Bine. Dacă sufli cuiva un singur cuvânt din cele ce s-au vorbit
astăzi în această cameră, voi face să regreți că nu te-ai ciocnit cu
elicopterul de un munte.
Jim nu avea nicio îndoială asupra temeiului acelei perspective.
— Și ține ochii deschiși…
Jim știa bine la ce făcea aluzie. Era vorba într-un fel despre el și
despre animalul acela ciudat pe care știința îl încadra arbitrar în
rasa canină. Poate o nebunie. Dar câte nebunii, cu timpul și o dată
cu succesul, nu se dovediseră a fi intuiții geniale?
— Mesaj recepționat.
Plecă din birou și parcurse fără dificultate drumul care îi
promitea ieșirea din acel loc sufocant. Trecu de intrare, unde fata de
la recepție îl privi uimită de discordanța ochilor lui. În timp ce ieșea,
aruncă o privire fugară spre sala de așteptare. Era goală. Jim trecu
mai departe și se trezi în lumina și în aerul parcării. Respiră și se
surprinse uimit că totul în jurul lui rămăsese neschimbat, așa cum îl
lăsase.
Fata blondă era afară, la câțiva pași de el. Ieșise să fumeze o
țigară. În picioare, i se părea și mai frumoasă decât o judecase la
prima vedere. Dar acum avea altceva în minte.
În momentul acela, fata se întoarse și ochii lor se întâlniră.
Nu arătă nicio surprindere. Nu-i văzuse ochii ca pe un fenomen
de circ sau de dormitor. Poate nu-i văzuse și gata.
Jim se îndreptă spre camionetă. Făcuse doar câțiva metri când
vocea fetei blonde îl surprinse din spate. În contrast cu înfățișarea ei
delicată, în voce avea o urmă de duritate neașteptată.
— Mă scuzați.
Jim se întoarse. Fata aruncase țigara și se îndrepta spre el.
— Sunteți Jim Mackenzie?
— Da. Ne cunoaștem?
Fata blondă întinse o mână uscată și sigură.
— Mă numesc Charyl Stewart. Sunt…
Se întrerupse.
— Eram o prietenă a lui Caleb. El mi-a vorbit adesea despre
dumneavoastră.
Jim nici măcar nu întrebă după ce amănunt îl recunoscuse.
— Caleb a murit.
Charyl spuse aceste cuvinte pe un ton fatalist. Murise și nu se va
mai întoarce niciodată. Nici pentru ea, nici pentru nimeni altcineva.
Jim simți respect pentru dezolarea aceea, astfel că nu-și plecă
privirea.
— Știu. Eu l-am găsit.
— Și cum s-a întâmplat?
— Se fac cercetări. Nu pot spune nimic.
— Înțeleg.
Charyl scotoci prin buzunarele hainei subțiri și scoase un
portțigaret de piele.
— Știu că pentru dumneavoastră nu sunt altceva decât o
necunoscută. Dar Caleb ținea la dumneavoastră. Ținea și la mine. Și
asta oarecum ne face mai puțin străini.
Dintr-un compartiment al portțigaretului scoase o carte de vizită
și i-o întinse lui Jim.
— Acesta este numărul meu. Mă voi opri la noapte în oraș. V-aș
fi…
Se întrerupse, poate pentru că își aminti că datorită unui
sentiment de afecțiune pe care îl împărtășeau amândoi, erau mai
puțin străini.
— Ți-aș rămâne îndatorată dacă mâine-dimineață, înainte să plec,
m-ai însoți să văd unde locuia Caleb. Aș putea să cer asta oricui
altcuiva, dar mi-ar plăcea să fii tu acela.
Jim luă cartonașul și îl vârî în buzunarul cămășii, împreună cu
ochelarii. Zâmbi ușor, sperând să fie un zâmbet reconfortant.
— Bine. Ne auzim mâine-dimineață, Charyl.
Se îndreptă către camionetă, lăsând o fată blondă în picioare în
mijlocul unei parcări, singură cu ochii ei strălucitori și cu vocea ei
lipsită de iluzii pe un chip prea delicat. Nu vedea niciun motiv să
facă ceea ce tocmai îi ceruse Charyl. Cu toate acestea, își spuse că
făcuse multe lucruri în trecut fără să-și explice motivul.
Și mai toate erau fapte urâte.
Dar fata aceea blondă nu știa, și asta putea fi o cale pentru a
începe ceva în alt mod.
20

Jim opri camioneta Dodge Ram în față la Wild Peaks Inn la zece
și treizeci de minute.
Îi telefonase destul de devreme lui Charyl Stewart, surprins de
ceea ce făcea. Noaptea trecută nu fusese mai bună decât precedenta.
Silent Joe îl însoțise, fără să-și dezmintă porecla. Laconic din fire și
nesătul prin vocație.
Erau prea multe lucruri care îl asaltau când rămânea singur și
mai erau încă pe atâtea când se afla în contact cu restul lumii. Jim nu
era pregătit. Înainte, asta nu se întâmplase niciodată, nici într-un
caz, nici în altul. Poate de aceea decisese să o sune pe fata aceea
despre care nu știa absolut nimic, decât că împărțise cu el afecțiunea
unui om care murise într-un mod care te încremenea.
Răspunsese impersonal la al doilea apel.
— Alo.
— Charyl, sunt Jim Mackenzie.
Tonul fetei deveni brusc cald și prietenos.
— Bună, Jim. Speram într-adevăr să mă suni. Crezi că mă vei
putea însoți?
— Dacă îți convine, vin să te iau pe la zece și jumătate.
O clipă de tăcere. Cu ochii minții, Jim o văzuse ridicând
încheietura mâinii pentru a controla ora.
— Perfect. Sunt la Wild Peaks Inn. Știi unde este?
— Nu este pe Route 66 colț cu Fourth, în East Flagstaff?
— Ba chiar acolo.
— Perfect. Atunci, pe mai târziu.
Încheiase convorbirea întrebându-se de ce acceptase, și acum era
în parcarea hotelului întrebându-se același lucru. Punctual ca
niciodată, fără falsă politețe. Luă mobilul din torpedoul camionetei
și dădu să formeze numărul lui Charyl. Fata i-o luă înainte ieșind pe
ușa camerei. Dintr-odată, acea mică priveliște de centru comercial
avu un punct de atracție. Purta aceeași haină, dar își schimbase
pantalonii și cămașa. Părul blond îi era legat la spate într-o coadă de
cal. Nu era fardată și părea mai tânără decât în ziua precedentă.
Fără a simți pentru ea niciun interes special, Jim își spuse totuși că
alura acelei femei părea să aibă o vibrație diferită, ca și cum apariția
ei ar fi avut întâietate față de alte imagini care o înconjurau.
În timp ce venea spre el, Jim coborî din camionetă și se duse să
deschidă portiera de pe partea pasagerului. Silent Joe era așezat pe
scaun și părea că privește cu atenție un punct imaginar în fața lui.
— Hai, coboară. Astăzi trebuie să urci în spate.
Câinele întoarse capul și îl privi așa cum își privește un nobil
englez șoferul cu o clipă înainte de a-l concedia. Imediat după aceea
se întoarse iar să fixeze spațiul prin geam și nu dădu nici cel mai
mic semn că-și va schimba locul.
Un negustor perfect, cu urechile de rigoare. Jim reuși să nu
zâmbească, pentru a nu se da bătut.
— Hai, tinere. M-ai înțeles foarte bine. O dată vei face pe câinele,
și nu pe turistul.
Silent Joe se decise. Se mișcă lent, plin de superioritate canină. În
timp ce se urca în remorcă, aerul lui îndurerat părea expresia
tuturor nedreptăților lumii.
Vocea lui Charyl îl surprinse din spate. Dar nu era nici urmă din
duritatea din ziua precedentă.
— Câinele tău nu cred că mă va iubi din cauza asta.
— Câinele meu nu iubește pe nimeni în afară de el însuși. Sunt
convins că, așa cum vede el lucrurile, reprezintă o mare concesie
faptul că îmi permite să am grijă de el.
Urcară în camionetă și Jim porni motorul. Nu considerase
oportun să specifice că, până cu câteva zile în urmă, acela fusese
câinele lui Caleb. Era o precizare fără niciun sens, n-ar fi făcut decât
să răsucească cuțitul în răni recente.
Jim ieși din parcarea de la Wild Peaks Inn. O luă la stânga și intră
în traficul de pe A 89, care urca către nord și către promisiunile
neașteptate ale campingului The Oak.
Merseră câteva minute înainte ca Charyl să se decidă să rupă
tăcerea.
— Caleb ți-a vorbit vreodată despre mine?
— Nu. Trecuse multă vreme de când nu-l mai văzusem. Aproape
cinci ani. Mă mir însă că ți-a vorbit despre mine.
— Oh, Caleb te stima foarte mult. Cred că te și invidia puțin.
Spunea că, într-un fel, el te învățase să zbori.
Era adevărat. Datorită lui Caleb învățase la început despre
măiestria, eleganța și libertatea păsărilor în zbor. Apoi invidiase acel
zbor. Și în cele din urmă, zborul acela devenise pentru el o rațiune
de viață.
— Da. Este și meritul sau vina lui dacă am devenit un pilot de
elicoptere. Tu ce faci în viața de zi cu zi?
Charyl rămase puțin suspendată între acea întrebare și răspunsul
ei. Apoi se resemnă cu faptul că fiecare este o vulpe și este hăituit de
copoii lui lătrători.
— Mai devreme sau mai târziu vei afla. Atunci, mai bine să-ți
spun eu. Făcu o pauză și privi pe fereastră, ca și cum ceea ce voia să-
i spună era scris pe geam. Sunt curvă.
Jim fu surprins de atâta sinceritate brutală, dar nu spuse nimic. Îi
dădu timp să își revină. Nicio femeie pe lume nu ar fi putut
mărturisi ceea ce Charyl tocmai îi împărtășise fără să se gândească
nicio clipă la ea însăși.
Jim conduse mai departe și așteptă. Sosi și restul poveștii.
— L-am cunoscut pe Caleb într-un local din Phoenix, cam cu doi
ani în urmă. La început era numai un client, unul ca mulți alții.
Pentru mine era un tarif, o frază înregistrată. Două sute de dolari
dacă vrei să-mi vezi dormitorul, patru sute dacă vrei să vezi
răsăritul de la fereastra mea. El părea mereu cu buzunarele goale,
dar nu știu cum găsea bani pentru a continua să ne vedem. Era bun,
era amabil. Prea amabil. Îmi vorbea despre visurile lui, despre
proiectele lui, despre speranțele lui. Despre chestia aia extravagantă
cu fulgerele. Poate o absurditate fără viitor. Dar părea să creadă în
ea și, într-un fel, am început și eu să cred.
Făcu o altă pauză. Jim o privi. Văzu jocul tensiunii pe maxilarul
ei grațios.
— Apoi, într-o zi, mi-a spus că mă iubește și că vrea să se
căsătorească cu mine.
Scotoci în buzunar și scoase portțigaretul.
O clipă de răgaz ca să nu audă câinii lătrând.
— Te deranjează fumul?
Jim dădu din cap în semn că nu. Nu voia să polueze cu sunetul
vocii lui acel moment care îi aparținea numai lui Charyl. Ea își
aprinse o țigară. Următoarele cuvinte îi ieșiră pe gură împreună cu
primul fum.
— Era prima oară când un bărbat îmi spunea lucrurile acelea. Oh,
se mai întâmplase și înainte. Și poate într-un mod mai frumos. Dar,
în cazul lui, erau ale unui om sincer. Știam, i-o citeam în ochi. Am
văzut și am trăit destul minciuna, pentru a ști să recunosc adevărul.
Se opri iar. Jim se întrebă dacă aceleași lucruri le spusese și la
poliție. Probabil că da. Poate pentru a încerca să mascheze, din
pudoare, părerea de rău și durerea pe care le purta pe chip și în
voce.
— I-am spus că nu. În trecut mă aflasem de prea multe ori cu
curu-n baltă, și nu mai voiam să risc. Dar de atunci încolo, nu am
mai cheltuit banii pe care mi-i dădea atunci când ne întâlneam.
Totul este pe un libret de economii, ban pe ban. Nu știu de ce am
făcut-o.
Jim avansă o ipoteză:
— Poate pentru că îl iubeai și tu?
— Poate pentru că îl iubeam și eu…
Charyl lăsase capul în jos și repetase aproape în șoaptă întrebarea
în chip de răspuns. Jim înțelese că încerca cu încăpățânare să-și facă
iluzii, ca să rămână numai o ipoteză, pentru a nu trebui să admită că
pierduse totul încă o dată. Apoi o văzu cum recuperează clipa și fu
iarăși lângă el în camionetă.
— A suferit?
— Poliția spune că nu.
„Poliția nu știe nimic. Iar despre asta mai puțin decât nimic…”
— Când am aflat, am crezut că a căzut victimă experimentelor lui
cu electricitatea. Dar pe urmă ace! Detectiv mi-a spus că nu era așa,
chiar dacă nu a mai adăugat nimic.
Cu coada ochiului, Jim o văzuse cum se întorsese să-l privească.
Era în mijlocul unei povești întunecate și părea că se așteaptă din
partea lui la o lumină pe care nu putea să i-o ofere.
„Te-ai prăbușit vreodată cu elicopterul?”
Atunci când înțelese că de la el nu ar fi venit nicio clarificare,
Charyl deschise geamul și aruncă afară chiștocul de țigară.
— Am vorbit cu Caleb cu două zile înainte să se întâmple. Era
euforic. Părea să fi câștigat la loterie. Spunea că ar fi avut în curând
mulți bani și că aș fi putut să încetez să mai duc viața asta, dacă aș fi
vrut. Mi-a propus un sfârșit de săptămână la Vegas.
Jim rămase uluit. Robert nu-i spusese nimic. Era de înțeles din
punctul lui de vedere, dar era surprinzător dacă te gândeai la cât
putea ști Jim despre viața lui Caleb. De obicei, el și banii erau în
antiteză. Dacă banii erau gheața, Caleb era o plită încinsă. Se rezolva
totul în grabă și într-un pufăit de aburi.
— Nu ți-a spus nimic altceva?
— Nu. S-a întrerupt legătura și pe urmă nu m-a mai sunat…
Lăsă fraza în aer, pentru a nu trebui să spună că murise înainte
de-a reuși să o facă.
Jim tăcu o clipă gândindu-se. Ce-ar fi putut să suscite în Caleb
atâta euforie? Unde putuse să găsească banii despre care îi vorbise
lui Charyl?
„Sunt în seiful familiei. A spus că tu aveai să înțelegi.”
Fără nicio legătură, îi veniră în minte cuvintele lui Charlie, atunci
când vorbiseră la ranch despre lucrurile bunicului său. „Esențele”
lui, cum le numea el. Își aminti că în laboratorul lui Caleb, într-un
loc săpat în pardoseală, exista un compartiment secret. Cu mult
timp în urmă, pe când erau la el acasă, i-l arătase ironic lui Jim și
bunicului său, spunând că acela trebuia să fie seiful familiei, dacă ar
fi avut cumva ceva de pus înăuntru. Să fi fost oare cu putință ca
bătrânul Richard Tenachee, care cunoștea oamenii, să-i fi încredințat
puținele lui averi spre păstrare lui Caleb, după toate cele
întâmplate? Și ca, după moartea bunicului și plecarea nepotului,
Caleb să fi decis să sară pârleazul și să intre în posesia lucrurilor pe
care le păstra și care nu îi aparțineau?
„Nu”, își spuse. Nu stătea în firea prietenului lui. Nimeni care ar
fi dresat un câine ca și lent Joe nu ar fi putut face așa ceva, dacă este
adevărat că animalele seamănă cu stăpânii. Nu era în firea acelui
visător fără noroc, ratat până la sacrificiu, onest până la cer.
Încercă să pună în balanță teoriile adverse. Caleb era îndrăgostit
și disperat. Și un om în acele condiții putea fi în stare de orice.
Istoria lumii și a lui personală era plină de episoade în sprijinul
acestei teorii. Jim avea nevoie să știe. Nu îl interesa nimic despre
valoarea presupusei și neașteptatei moșteniri. Dar voia să se poată
gândi la Caleb cu același respect pe care îl avea pentru puținele
averi ale unei bătrâne căpetenii indiene care reprezentase toată
familia lui.
Îi dezamăgise în toate. Măcar atât le datora amândurora.
Era atât de absorbit de aceste gânduri, încât aproape că trecu de
intersecția cu drumul la stânga care ducea spre tabără. Frână brusc
și în oglindă văzu capul lui Silent Joe trecând prin fața lunetei
posterioare. Îi ajunse la ureche un sunet deranjant de gheare
scrijelite pe metal. Se opri pentru a da prioritate unui camion cu
remorcă ce cobora către Flagstaff. Tocmai când făcea curba pentru a
intra pe drumul neasfaltat, Charyl lăsă să-i scape un surâs ironic.
— La fel conduci și elicopterele?
— Scuză-mă, eram pe gânduri.
Nu-i fu greu lui Charyl să justifice starea de spirit pe care o avea
Jim. În schimb, mutra câinelui se arătă la geamul din spatele ei, cu
un reproș mut, dar evident.
Merseră spre casă în liniște. Fiecare avea gândurile lui în călătoria
aceea scurtă, cu zgomotul de fond al roților pe pietriș. Când
ajunseră să vadă marele stejar care dăduse numele proprietății, Jim
observă că în curte, în fața clădirii principale, era parcată o mașină.
Jim opri automobilul pe partea cealaltă, sub stejar, lângă plasa de
metal care delimita vechiul coteț al lui Silent Joe. Deschise portiera
și coborî din camionetă. Văzând locurile familiare, câinele începu să
dea ceva semne de nerăbdare în remorcă. Jim trecu în spate și lăsă
în jos parapetul care îi permitea să coboare. După o săritură
dezarticulată cum îi era mersul obișnuit, Silent Joe atinse pământul
și se îndreptă către copacul lui preferat de odinioară.
În timp ce câinele își regăsea habitatul, Jim aruncă o privire în jur.
Casa era așa cum și-o amintea, dar totul părea și mai abandonat
după moartea proprietarului. Puținul timp care trecuse părea că
decolorase deja fiecare lucru, așa cum se întâmplă repede cu
amintirile fără importanță. Peste toate plutea un imaginar văl de
praf care, în percepția lui Jim, dădea un suflet îndurerat chiar și
lucrurilor neînsuflețite.
Se apropie de mașina oprită, un Volvo gri cu tracțiune integrală.
Pe parbriz era un mic talon care o declara fără urmă de îndoială în
proprietatea băncii First Flag Savings. Căută un semn al
ocupantului, dar nu era nimeni în jur. Singura urmă a trecerii
umane erau panglicile galbene de la poliție care sigilaseră locuința
și laboratorul, declarându-le scena unei crime. Și pe drum, urmele
de la roțile unei ambulanțe care se îndepărtase transportând corpul
masacrat al unui prieten.
În spatele lui auzi cum scrâșnea pietrișul sub cizmele lui Charyl.
Puțin după aceea, se trezi cu ea alături. Între timp, soarele se dusese,
dezmorțind tonurile de verde și înlocuind umbrele cu o lumină
cenușie monotonă.
— Aici trăia Caleb?
— Da. După cum vezi, locul unde stătea reflectă perfect
descrierea pe care i-ai făcut-o.
Fata mai făcu alți doi pași șovăielnici către casă. Hoinărea prin
cine știe ce gânduri. Poate nu avea idee despre adevărata condiție
economică a lui Caleb Kelso și despre felul în care trăia. Și acum,
când le văzuse cu ochii ei, poate nici măcar nu știa să dea un nume
pentru ceea ce simțea.
Jim se întoarse spre camionetă și o lăsă singură, pentru că nu
putea fi altfel decât așa. Charyl Stewart avea în urma ei o viață plină
de promisiuni și de speranțe pierdute de-a lungul drumului.
Drumul ei personal către infern nu mai avea nici măcar privilegiul
de a fi pavat cu bune intenții. Speră pentru ea ca măcar Caleb să fi
fost o amintire de care să se agațe și nu a nu știu câta amărăciune
pentru o ocazie pierdută.
Stătură așa, în tăcere și nemișcați. Un bărbat pe jumătate alb și pe
jumătate indian, o prostituată și un câine. Într-un fel, toți trei
aparținuseră locului aceluia și din același motiv locul acela le
aparținea, datorită prezenței care încă mai plutea în aer a unui
nebun zăpăcit care îi iubea necondiționat.
Câteva secunde încă pentru ei și apoi, de după colțul din stânga
al casei, ieși un om care purta un costum gri. Îi văzu și rămase o
clipă interzis. Apoi se mișcă în direcția lor, cu pasul grăbit al unor
picioare prea scurte care duceau un bust prea lung. Jim îl recunoscu.
Îl zărise în ziua vizitei lui la Cohen Wells, la bancă. Era funcționarul
care stătea într-un birou în spatele recepției. Când Jim întrebase de
președinte, abia ridicase ochii pierduți în spatele unor lentile groase,
de miop. Apoi îi simțise privirea împungătoare în spate până când o
luase în sus pe scară.
Jim văzu cu surprindere că era înalt cam cât el. De departe,
disproporția corpului îl făcea să pară mult mai scund.
— Bună ziua, domnule. Sunt Zachary Van Piese de la First Flag
Savings Bank. Vă pot întreba motivul prezenței dumneavoastră
aici?
Văzând că jocul lui Zachary era tonul oficial, Jim decise să-l
înfrunte pe terenul lui.
— Bună ziua și dumneavoastră. Eu sunt Jim Mackenzie,
responsabil al flotei aeriene de la Cielo Alto Mountain Ranch. În
această casă trăia unul dintre cei mai buni prieteni ai mei. Eu vă pot
întreba despre motivul prezenței dumneavoastră aici?
Își scoase ochelarii și-l fixă pe om cu toată duritatea de care era în
stare. Atunci văzu cum neplăcerea se desenează pe chipul omului
cu precizia unui cerc într-un lan de grâu.
— Domnul Mackenzie? Desigur. Scuzați-mă, nu vă
recunoscusem.
Umerii domnului Van Piese se relaxară. Partea acută a vocii sale
se pierdu pe undeva prin gât și bărbatul reîncepu să vorbească
precum o ființă omenească.
— Sunt expertul imobiliar de la First și sunt aici pentru a face o
evaluare a proprietății. Domnul Kelso avea cu noi un contract de
ipotecă și banca pretinde astfel un credit preferențial. După decesul
lui, în absența moștenitorilor sau a altor îndreptățiți, acest loc va fi
cu siguranță scos la licitație. Având în vedere valoarea datoriei, se
poate spune că acest teren este deja în proprietatea băncii.
„Al lui Cohen Wells, ai vrea să spui. Mâna lui întinsă asupra
orașului devine cu fiecare zi mai mare…”
— Iată de ce m-am îngrijorat la sosirea dumneavoastră.
Primul impuls al lui Jim ar fi fost s-o ia de guler pe acea hienă
angajată de terți și, cu șuturi în cur, s-o facă să străbată toată Route
66 până la Oatman. În schimb, se apropie de el și coborî ușor vocea,
în mod confidențial. Speră pentru el și pentru sine că nu avea
respirația urât mirositoare.
— Domnule Van Piese, fata care este cu mine este logodnica lui
Caleb Kelso. Dintr-o serie de motive, era departe în ziua morții lui și
nu a putut fi prezentă la funeralii. M-a rugat să-i fac favoarea de a o
aduce personal aici, unde a trăit bărbatul ei. Cred că vrea să stea
singură câteva momente.
Chipul lui Van Piese se destinse într-un semn de înțelegere. Avea
imprimată pe chip falsa tristețe a unora dintre antreprenorii de
pompe funebre.
— Înțeleg. Sigur, nu-i nicio problemă. De fapt, îmi terminasem
releveul pentru expertiză.
Atunci când ridicară privirea, Charyl nu se mai vedea. Probabil
dăduse colțul casei și privea acum muntele din curtea din spate sau
urca spre laborator.
„Seiful familiei.”
Jim se gândi iar la ascunzătoarea tăinuită în chepengul din podea
și la conținutul ei. Din păcate, localul acela, ca de altfel și casa, era
încă sub sechestru. Era ilegal să intri. A forța sigiliile poliției era o
glumă care ar fi putut avea consecințe puțin plăcute. Nu știa încă ce
ar fi făcut, dar firește nu ar fi permis ca lucrurile bunicului său să
devină proprietatea unei bănci, First ori Last, oricum s-ar fi numit.
Și în clipa aceea se întâmplă.
Precedat de un lung schelălăit, Silent Joe sosi în goană către
Dodge, se ridică pe labele din spate și le sprijini pe cele din față de
portiera închisă. Începu să zgârie metalul cu frenezie, ca și cum ar fi
vrut să-și sape o groapă ca să intre în camionetă. În timp ce se
apropia repede, Jim aiaea zgomotul ghearelor pe metal și vedea
urmele desenându-se pe vopseaua caroseriei.
— Oprește-te, Silent Joe. Ce-i cu tine?
Câinele nu-i dădu nici cea mai mică atenție. Când înțelese că
portiera nu se va deschide, abandonă latura din mijloc a vehiculului
și se duse în spate unde era încă lăsat în jos parapetul. Sări în
remorcă cu atâta elan, încât alunecă cu o izbitură până în peretele
cabinei șoferului.
Își regăsi aproape imediat echilibrul. Atunci își ridică botul spre
cer și începu să urle.
O fracțiune de secundă mai târziu, dintr-un punct din spatele
casei, sosiră urletele lui Charyl. Erau strigăte ascuțite, aproape
inumane. Părea imposibil ca o ființă umană să aibă în ea capacitatea
de a suferi în asemenea hal, ca și cum ar fi simțit toată oroarea și
durerea lumii.
Lui Jim i se făcu pielea ca de găină, tot corpul fiindu-i străbătut
de o suflare de vânt rece și de teama care îngheța acel vânt.
Dar se forță să reacționeze într-un fel. I se adresă lui Van Piese,
care arunca în jur priviri și mai înspăimântate decât ale câinelui. Îi
vorbi sec, cu maxima claritate de care dispunea în acea frântură de
timp.
— Aveți un mobil?
— Da.
— Atunci nu vă mișcați de aici. Chemați imediat poliția, întrebați
de detectivul Beaudysin, spuneți-i numele meu și cereți-i să dea
fuga la casa lui Caleb. M-ați înțeles bine?
Urletele continuau. Implacabile și nefirești. Van Piese nu
înțelegea și asta părea să-i mărească teroarea.
— Da.
Jim aproape că nu auzi răspunsul. O luase la goană și se îndrepta
către colțul casei.
Urletele continuau.
Un nor întunecat trecea pe cerul de la The Oak, desenând o
umbră neagră, lungă pe pământ. Părea că trece pe cerul din toată
lumea și că soarele nu avea să mai răsară niciodată.
Jim ajunse la colț și trecu mai departe, terorizat de ceea ce ar fi
putut să găsească.
Pe latura din stânga a casei nu se vedea nimeni. Nimic și nimeni.
Urletele încetară dintr-odată.
Jim își urmă cursa. Rugându-se și sperând, trecu de colțul
următor.
Și aici o văzu.
Era căzută la pământ, pe drumul care mărginea partea din spate
a construcției, înainte de a deveni povârniș și, în sfârșit, munte. Era
întinsă pe spate, cu capul întors în direcția opusă celei din care
venea el, cu un picior pus peste celălalt într-un mod nefiresc, ca și
cum ar fi avut oasele sfărâmate.
Jim își încetini alergarea și ajunse din inerție în punctul din care îi
putea vedea fața.
Coada de cal se desfăcuse, iar părul îi căzuse în față acoperindu-i
chipul. Lui Jim i se păru că trăsăturile parcă se deformaseră, la fel și
oasele craniului.
Fără să fie nevoie să o atingă, știu că era moartă.
Reuși să-și înfrângă mila, care îi cerea să îngenuncheze și să-i
ridice părul, și să o ia în brațe pe fata aceea prea tânără pentru a
muri și prea rănită pentru a muri în felul acela. Dar puțina luciditate
de care dispunea îi sugeră să nu atingă nimic până când nu avea să
vină poliția. Căzu în genunchi lângă corpul lui Charyl și se aplecă
până când atinse cu fruntea pământul. Rămase acolo să plângă fără
lacrimi și să blesteme lumea pentru moartea aceea fără sens, până
când auzi de departe tânguirea sirenelor.
Atunci se scutură și înălță capul.
Exact în clipa în care prima uniformă albastră a unui polițist se
ivea din spatele casei, se auzi primul tunet.
Imediat după aceea, începu să plouă.
21

Restul, dacă e posibil, fusese un coșmar și mai urât.


Ploaia torențială, cadavrul pe targă, brațul îndoit nefiresc din cot,
care alunecase de sub cearșaful cu toate chingile de siguranță,
luminile ambulanței, sirena. Călătoria până la secție escortat de
mașina poliției, cu Silent Joe care în sfârșit se liniștise ghemuit lângă
el. Gândul constant la chipul deformat și la corpul zdrobit al aceleia
care în viață fusese o fată frumoasă fără noroc, în urechi răsunându-
i încă amintirea urletelor ei. Orele pierdute pentru a răspunde de o
sută de ori la aceleași întrebări.
„Nu, nu o mai văzusem pe Charyl Stewart înainte de ieri după-
amiază.
Da, știam că era o prostituată, mi-o spusese chiar ea.
Da, știam de relația ei cu Caleb Kelso.
Nu, nu cred să mai fi fost înainte la The Oak.
Ce s-a întâmplat? Este a douăzecea oară când o spun. Când am
auzit-o urlând, am alergat în spatele casei și ea…”
Jim mulțumise tuturor sfinților din cer că îl găsise la The Oak pe
acel funcționar spălăcit de la bancă, Zachary Van Piese. Îi furnizase
un alibi care valora cât viața. Dacă ar fi fost singur, cum și-ar fi
explicat prezența alături de cadavrul unei prostituate din Scottsdale,
chiar în locul în care fusese ucis bărbatul ei în același mod?
Pe toată perioada cât împărțise biroul cu un alt polițist, Robert se
conformase fluxului de întrebări care se roteau ca niște unde radio
în jurul siluetei așezate a lui Jim. După descoperirea noului omor,
căzuse pradă resemnării. Din câteva priviri pe care i le aruncase, Jim
înțelesese că ar fi dat salariul pe o lună numai să se afle cu el între
patru ochi și să-l întrebe ceea ce îl interesa cu adevărat. Într-unul
dintre puținele momente în care rămăseseră singuri, detectivul îi
adresase o întrebare seacă și, ca atare, primise un răspuns sec.
— S-a întâmplat iarăși?
— Da.
— Să vorbim când suntem doar noi doi.
Jim înțelesese mesajul. Însemna: „nu spune că știi”. Însemna: „nu
spune că știu”. Dintr-un noroc chior. Van Piese, buimăcit de emoții,
confundase puțin succesiunea evenimentelor și explicase
comportamentul frenetic al lui Silent Joe ca pe o reacție la furtuna
violentă.
Jim nu-l contrazisese.
Către sfârșitul depoziției sale, în biroul lui Robert venise până și
Donovan Clecse, șeful Poliției din Flagstaff. Intrase în cameră
făcându-le semn să continue și se așezase într-un colț. Asistase fără
să deschidă gura la restul întrebărilor și al răspunsurilor. Purta
întipărite pe față semnele a ceea ce, în comunicatele de presă, este
denumită drept „o vie îngrijorare”.
Jim se gândise că avea toate motivele. În animatul, dar
inofensivul orășel Flagstaff muriseră trei persoane, ucise barbar de
aceeași mână. Și, având în vedere că pentru primele două nu era
chip să afli pe cine să iei la întrebări, nimic nu te făcea să presupui
că pentru a treia victimă lucrurile s-ar fi putut schimba.
Dar speranța este ultima zeiță și iată-l acolo, rugând-o în tăcere,
pradă și el măruntei lui terori. Amenințat de spectrul FBI-ului care,
dintr-un moment în altul, putea urca în forță de la sediul din
Phoenix pentru a-și exercita autoritatea de a elimina poliția locală
din anchetarea cazului.
După ce epuizase pentru a nu știu câta oară subiectele, calvarul
de întrebări și răspunsuri al lui Jim se terminase. Cu toate că șeful
lui era prezent, Robert se hotărâse să-l însoțească personal la ieșire.
Nici măcar nu avusese nevoie să inventeze o scuză. Cu siguranță,
afară, la intrarea principală, erau adunați reprezentanții televiziunii
și ai presei din întreg statul. Dacă ar fi înțeles că Jim fusese pentru a
doua oară prezent la locul delictului, pentru el și pentru cercetări ar
fi luat sfârșit acea minimă discreție de care toți aveau nevoie pentru
a încerca să rezolve cazul. Așteptaseră să ajungă destul de departe
de birou înainte să înceapă discuția, dar acum, când coborau scările
și treceau pe coridoarele care duceau la ieșirea de serviciu,
detectivul Beaudysin avea în sfârșit posibilitatea să vorbească cu
martorul lui principal între patru ochi.
— Deci?
— Nu știu ce să spun, Bob. Întâmplarea este de necrezut.
— Despre câine vorbești?
— Da. Aceeași scenă de alaltăieri din parcare. A sărit în spatele
camionetei de-a dreptul terorizat. Apoi a început să urle și te rog să
mă crezi că era un vaiet care îți îngheța sângele în vine. Imediat
după aceea fata a început să strige. Restul îl știi.
— Tu ce crezi?
— Eu? Ce vrei să cred? Mi se pare totul atât de absurd. Fata a
murit în același fel cu ceilalți doi?
— La fel, identic. Toate oasele făcute fărâme, ca și cum ar fi fost
trecută pe sub o presă.
— Din momentul în care am auzit-o zbierând până când am
ajuns unde era, au trecut maxim treizeci de secunde. Ce anume
poate să aducă o persoană în halul acela și să dispară în neant într-
un timp așa de scurt?
— Nu știu. Și, din păcate, furtuna aceea blestemată a șters orice
urmă.
Robert avusese o ezitare. Jim avu impresia că prietenul lui îi
ascundea ceva, dar nu i se păru momentul potrivit să insiste. Tot
ceea ce își dorea era să iasă de acolo, să respire aer proaspăt, să
plece la mii de kilometri depărtare de acel oraș și să uite ce se
întâmplase în ultimele zile.
Terorizat că, dintr-un moment în altul, Silent Joe s-ar fi putut
pune iarăși pe urlat.
La capătul coridorului pe care îl parcurgeau, ajunseră în fața unei
uși de metal. O lumină verzuie venea potolită de sus, prin ferestre
mici. Era cald și mirosea a ciment umed.
Robert se opri în fața ei. El era polițistul, iar Jim se conformă
rolului său.
— Spune-mi ce trebuie să fac.
— Cum aș putea să-ți spun ce să faci, dacă eu însumi am nevoie
de cineva care să mi-o spună?
Robert deschise ușa. Afară, furtuna lăsase băltoace pe pământ, ce
reflectau un cer albastru, spălat ca nou, gata pentru asfințit. Jim nu-
și dăduse seama că trecuse atât de mult timp de când intrase în acea
clădire.
— Du-te acasă, pilește-te și culcă-te. Este ceea ce aș face eu, dacă
aș putea.
— La revedere, Robert. O seară bună. Și ți-o doresc din suflet.
Detectivul făcu numai un semn din cap, ceea ce însemna că
înțelesese.
— Fii cu ochii pe câinele tău.
Spuse aceste cuvinte pentru a doua oară și, în lumina faptelor,
sunau mai mult a amenințare decât a sfat. Apoi dispăru în urma
scârțâitului subțire al ușii.
Jim se trezi singur în parcarea secundară, aceea rezervată
mașinilor private ale personalului și mașinilor de serviciu. Pe una
dintre ultimele alei se ițea acoperișul camionetei lui.
Se îndreptă în direcția aceea căutând cheile în buzunar.
Când păruse clar că prezența lui la secție avea să se prelungească
mult, un agent de la unitatea chinologică îl însoțise pe Silent Joe la
cabana din Beal Road. Jim nu știa în ce stare avea să-l găsească. De
obicei, atacurile lui de panică nu lăsau urme. Comportamentul lui
era iar cel dintotdeauna, indolent și concesiv, docil și autosuficient.
Dar traversau un moment de nesiguranță, mai ales cu animalul
acela atât de imprevizibil.
Ajunse la camionetă și fu nevoit să o ocolească pentru a ajunge la
locul șoferului. Trecu, fără să o privească, pe lângă portiera zgâriată
de furia lui Silent Joe, ca și cum, dacă ar fi ignorat detaliul acela, ar fi
fost posibil să ignore tot ceea ce se întâmpla.
Înainte de a urca, scoase mobilul din buzunar și formă numărul
de la ranch.
La al doilea apel răspunse vocea de bariton a lui Bill Freihart.
— Cielo Alto Mountain Ranch. Cu ce vă pot ajuta?
— Bună, Bill, sunt Jim. Trebuie să vorbesc cu Charlie. E pe acolo
din întâmplare?
— Ești norocos. A ieșit adineauri. Ar trebui să mai fie pe-aici pe
afară.
Jim așteptă, auzind zgomot de cizme pe podeaua de lemn. Puțin
după aceea ajunse în aparat, uscată ca întotdeauna, vocea
bătrânului lui bidă 7.
— Da.
— Charlie, sunt Jim. Am nevoie de tine pentru o treabă. Reușești
să ajungi în oraș la căderea întunericului?
— Fără probleme.
— Bine atunci. Ne vedem pe la zece la mine acasă. La numărul 29
din Beal Road, colț cu Fort Valley.
— Bine.
Bătrânul termină convorbirea. Spusese „bine”, așadar la zece fix
ar fi așteptat în fața porții cabanei sale. Jim închise mobilul,
întrebându-se dacă făcea bine să-l implice și pe Charlie în ceea ce
voia să facă. Cunoscându-l, ajunse la concluzia că i-ar fi părut mult
mai rău dacă nu i-ar fi cerut să meargă cu el.
Se urcă în mașină, porni motorul și ieși încet din parcare. Tot
astfel făcu și drumul până acasă.
Își luă răgazul pe care nu voise să și-l ia în viață. Conduse încet,
rememorând una câte una toate cele întâmplate în decurs de câteva
ore. Fără a reuși prin asta să facă vreo presupunere asupra vieții lui
viitoare.
Când ajunse la cabană, o găsi sprijinită de partea din față a
Hondei sale pe April Thompson.
Orele petrecute ca să răspundă la întrebările polițiștilor i se
părură dintr-odată o realitate preferabilă prezenței lui April, încă nu
digerase întâlnirea din ziua trecută. Nu era în stare să mai înfrunte o
alta, așa cum nu era dispus să mai înfrunte o altă noapte de
insomnie. Noul omor marcase o pauză. Era ceva teribil pentru felul
lui de a fi și un fapt neliniștitor pentru toate întrebările pe care le
adăuga celor existente. Dar în toate astea era un simplu martor. Era
doar un om care văzuse și care putea relata ceea ce știa, lăsând
altora sarcina de a înțelege. Tot restul era pușcăria lui. Oriunde se
întorcea, se afla în fața câte unui zid și pe fiecare zid era scris câte un
nume.
Alan, Swan, Cohen Wells, Caleb Kelso, Charles Begay și Richard
Tenachee.
April.
Seymour…
De data aceasta, era imposibil să întoarcă privirea în altă parte,
era imposibil să pretindă că nu s-a întâmplat nimic. Ca biata Charyl
Stewart, încercase să-și piardă urma, dar fiecare om lasă semne ale
existenței sale, care nu pot fi șterse. Oricât ai fugi de fantome, viteza
nu e îndeajuns de mare pentru a nu le găsi așteptând tocmai în locul
în care te consideri în siguranță.
Opri mașina în spatele Hondei și coborî. Ea se apropie pășind
agale, ca și cum traseul acela ar fi fost greu de parcurs din pricina
distanței și a destinației.
— Bună, Jim.
April luă expresia și tăcerea lui Jim ca pe o surpriză la revederea
ei.
— Sunt ziaristă și sunt din Flagstaff. Și cel puțin o fărâmă de
creier tot posed. Chiar credeai că nu aș fi descoperit unde stai?
Jim încercă să pară hotărât, fără să fie nepoliticos.
— Ce pot face pentru tine?
— Ce-ar putea vrea o ziaristă? O poveste.
— Ce poveste?
— O istorie adevărată. Vreau să-mi spui ce se întâmplă.
Jim se abținu cu greu să nu râdă.
— Tu vrei…? Eu aș avea nevoie de cineva care să-mi spună ce se
întâmplă.
April surprinse amărăciunea și oboseala din vocea lui. Li acordă
un moment de răgaz. Întoarse capul să privească intrarea micii
cabane.
— Asta te împiedică să mă inviți înăuntru?
Jim nu reuși să găsească o scuză plauzibilă pentru a nu o face. Ar
fi fost de ajuns să-i spună că era obosit, ar fi fost de ajuns să-i spună
că avea nevoie să fie singur, ar fi fost de ajuns…
Ar fi fost de ajuns să-i spună adevărul. Că îl înspăimânta să
rămână între patru pereți cu ea.
— Nu, deloc. Vino, trebuie să verific dacă se simte bine câinele
meu.
Străbătură aleea scurtă de la intrare – plăci de ciment așezate
între două bucăți de pajiște. Jim deschise ușa și se dădu la o parte
pentru a o lăsa pe April să intre.
Înăuntru, aerul era curat, semn că Silent Joe, cu toate că fusese
închis, nu își pierduse controlul asupra corpului. Anunțat de un
zgrepțănat de gheare pe ciment, veni să controleze fără grabă
identitatea nou-sosiților. Atunci când îi văzu, nu avu nicio reacție,
ca și cum ar fi trăit un moment prevăzut și previzibil.
April îl privi cu mai multă simpatie decât lăsau să se înțeleagă
cuvintele.
— Nu se poate spune că este un câine de pază perfect.
— Nici măcar de apărare, dacă ne luăm după asta. Cred că
singurul mod de a-l face periculos este să-l iei în brațe și să-l arunci
în capul cuiva.
Indiferent la acele comentarii prea puțin laudative la adresa lui,
câinele se întoarse cu spatele și se mișcă fără grabă, pentru a se
așeza în așteptare în fața ușii de la grădină, care dădea spre
bucătărie. Jim se duse să deschidă și îl lăsă să iasă. În timp ce câinele
alerga pe afară în căutarea unui loc unde să se ușureze, controlă să
aibă apă proaspătă de băut și îi răsturnă în blid o cutie de mâncare
pentru câini.
Apoi se reîntoarse în micul salon care ținea loc în același timp de
cameră de zi și de sufragerie. April rămăsese în picioare, cu mâinile
în buzunarele blugilor, privind în jur. Jim încercă să câștige timp.
— Ai chef de o cafea? Este singurul lucru pe care ți-l pot oferi.
April îl privi ca și cum ar fi cântărit oportunitatea unei cafele la
ora aceea. Poate și capacitatea lui Jim de a face una decentă.
— Bine, o cafea.
— Nu cred că am lapte.
— Tocmai mă gândeam că fără lapte ar fi perfect.
Jim aprecie încercarea ei de a atenua puțin tensiunea. Sau poate
era numai o tehnică ziaristică pentru a crea o atmosferă relaxantă
pentru o posibilă sursă de informații.
În timp ce el stătea în dreptul chiuvetei și încărca filtrul
aparatului, April se ivi în ușa bucătăriei.
— Văd că te-ai aranjat bine.
Jim ridică modest din umeri.
— Este numai ceva temporar, așteptând să găsesc un loc numai al
meu.
Ea aruncă o replică, având un aer aproape distrat:
— Știu că acum lucrezi pentru Cohen Wells.
„Ai să vezi că vei descoperi imediat ce vrea de la tine stăpânul
orașului…”
Jim nu se întrebă nici măcar cum de știa. Tocmai îi spusese. Era
ziaristă și era din Flagstaff. Și poseda o inteligență de invidiat.
— Da, sunt pilotul ranch-ului și responsabil cu viitoarea flotă
aeriană.
— Oh, de-i așa, omul acesta este în stare să cumpere multe
lucruri. Și multe persoane…
Făcuse această remarcă pe un ton blând, fără să accentueze
cuvintele. Ceea ce rezultase nu era sarcasm, ci o undă de milă.
Jim reacționă din păcate într-un mod pe care ar fi vrut să-l evite.
De oboseală, de nervi, dintr-un sentiment de vină. Avu o tresărire
care îl făcu să-și toarne pe mână cafeaua fierbinte pe care o turna în
cești. Una căzu la pământ și se sparse cu un zgomot sec, împrăștiind
în jur cioburi și lichid fierbinte. Înăbușindu-și un icnet între dinți,
deschise robinetul și se grăbi să pună mâna opărită sub jetul de apă.
Apoi se întoarse și o înfruntă, luându-și energie din acea mică
durere pentru a aborda subiectul.
Se surprinse ridicând vocea mai mult decât ar fi vrut.
— În sfârșit, April, ce vrei de la mine? Știu că m-am purtat urât
față de tine. Știu că m-am purtat urât față de toți cei care îmi erau în
preajmă. Și „urât” este numai un eufemism. Nu ai putea să-mi spui
în față că sunt un nenorocit care ar merita să moară de o sută de ori
și să-mi dai două palme și să pleci trântind ușa?
April nu avu nicio reacție. Se limită să-l fixeze o clipă în tăcere.
Jim rămase surprins văzând că pe buzele ei apăruse, de cine știe
unde, un surâs. Fu și mai surprins când văzu că nu era părere de
rău, ci numai o atingere melancolică de gingășie.
— Nu, Trei-Oameni. Nu, băiat fără noroc care nu vrea să crească.
Timpul acela s-a dus. Au trecut prea mulți ani de la acea stare de
spirit. Nu știu câte poduri am traversat noi de atunci, dar știu câtă
apă a trecut pe dedesubt. Eu m-am schimbat, a trebuit să o fac.
Atunci eram o copilă, dar acum știu ce fel de femeie am devenit.
Din păcate, nu știu ce bărbat ai devenit tu.
Jim o privi pentru prima oară cu ochii bărbatului care ar fi vrut să
fie. Fugise de toate atât de repede, că nu reușise să rețină cât de
frumoasă fusese, în toate sensurile. Se eliberase cu atâta violență de
ceea ce considera o închisoare, încât nu observase că probabil April
nu era gardianul, ci stătea închisă în celulă împreună cu el.
Ea continuă cu aceeași voce blândă, care în același timp era o
silențioasă lamă de pumnal.
— Îți repet ce vreau de la tine. O poveste. Vreau să-mi spui ce se
întâmplă în orașul acesta, ce ascunde poliția cu atâta îndârjire.
Vreau să-mi spui ce-ai văzut. O dată măcar, vreau de la tine
adevărul. Mi-l datorezi.
— Mă șantajezi?
April făcu un gest elocvent cu umerii.
— De ce nu? Ți se pare că meriți altceva?
Jim schimbă dintr-odată subiectul. Nu mai reușea să se apere, de
aceea căută apărare în atac.
Sec, neprevăzut, tăios.
— Al cui este Seymour?
Ea rămase o clipă împietrită. Apoi, fără să răspundă, ieși din
bucătărie. Jim o urmă și o opri în mijlocul sufrageriei. Îi puse o
mână pe umăr și o constrânse să se întoarcă. Cu un gest brusc, April
se descotorosi de mâna lui Jim, dar rămase dreaptă în fața lui fără să
mai dea semne de plecare. Avea ochii plini de lacrimi și expresia
cuiva care se urăște pentru asta.
Nu o slăbi.
— Al cui este Seymour?
— Al meu! îi urlă în față April.
Jim se apropie atât de mult, încât îi simți parfumul răsuflării.
Inițiase vânătoarea de sinceritate și acum nu mai putea da înapoi
fără să fi terminat, chiar cu riscul de a muri din cauza asta. O luă de
brațe și începu s-o scuture.
— Acum spune-mi tu adevărul. Al cui este Seymour?
Lacrimile curgeau șiroaie pe obrajii lui April ca să spele anii de
singurătate, zilele petrecute în luptă fără să aibă pe nimeni căruia
să-i arate rănile, nopțile petrecute încercând să întrevadă un viitor
prin ceața prezentului.
— Chiar vrei să știi al cui este Seymour?
Se eliberă iar și îl privi cu ochi sfidători, ochi albaștri înecați în
lacrimile sărate. Aceiași pe care îi dăruise și fiului ei.
— Este al meu! Este al meu! Este al meu!
Cedă dintr-odată. Umerii i se lăsară și vocea îi deveni o suflare.
Se apropie un pas și își lipi fruntea de pieptul lui, căutând un
refugiu care îi fusese refuzat ani de zile.
— Este al meu…
Spuse aceste ultime cuvinte sufocată de materialul cămășii. Jim o
cuprinse cu brațele și o ținu lipită de el, căldura acelui corp
confundându-se cu a lui.
Jim simți că se topea ceva înlăuntrul lui. Nu știa ce era, pentru că
nu i se mai întâmplase. Toate întrebările dintotdeauna își găsiră
într-o clipă răspuns. Nu unul sigur, dar posibil. Poate că ar fi trebuit
să rămână acolo pentru a avea libertatea pe care o căutase plecând.
Și poate că, de fiecare dată când mărise spațiul din jurul lui,
respirase tot mai puțin.
Rămase nemișcat în locul acela de vânătoare a timpului și a
părerilor de rău, cu parfumul părului lui April să reînvie amintirea,
iar corpul ei palpabil de femeie să-i aducă aminte că este bărbat.
Când o dezlipi de el și o sărută, gustându-i lacrimile, pentru prima
oară în viața lui, Jim Mackenzie avu senzația că sosise acasă.
22

Chiar și acum se îneca în amintiri.


Trecuseră mulți ani și se vărsase mult sânge. Sânge ieșit din vene
și sânge ieșit din cuvinte, din acele cuvinte care ucid persoanele
într-un mod mult mai dureros decât armele. Tot ceea ce părea făcut
fărâme se recompunea câte puțin datorită magiei și ciudățeniei
întâmplării. Cu forme noi și culori noi care aminteau că nimic nu
era la fel. Întâlnirea aceea pentru care nu era pregătit, nu acolo și nu
atunci, îi lăsase un sentiment de gol greu de explicat, atunci când o
dorință de revanșă ar fi fost mult mai de înțeles. În clipa în care se
aflaseră față în față și se priviseră în ochi, totul păruse atât de
îndepărtat, atât de inutil, atât de lipsit de sens. Niciun motiv pentru
a învinge, fiindcă nu era niciun motiv pentru a lupta. Singura
emoție fusese remușcarea. Nu pentru ceea ce fusese, ci numai
pentru ceea ce ar fi putut să fie.
Se întrebă dacă se întâmplase același lucru și cu ea. Acum știa
cine era și unde era. Și-și cunoștea modul de a gândi. Kilometrii care
îi separau nu îi făceau din acest motiv să fie mai aproape. Deja
odinioară nimic nu fusese posibil. Ceea ce se adăugase în decursul
timpului ar fi putut doar să transforme indiferența în milă.
Și el chiar nu voia…
Bastonul se înfipse într-o mică denivelare de teren și simți că-și
pierde echilibrul. Două brațe puternice care îl susțineau pentru a-i
evita căderea îl scoaseră din gândurile sale.
— Sunteți obosit? Vreți să intrăm în casă, domnule Wells?
Alan Wells se sprijini în baston și refuză cu o mișcare din cap.
Wendell, fizioterapeutul care îi urmărea reabilitarea și exercițiile cu
protezele, decisese să părăsească sala și să se aventureze într-o
plimbare pe un teren ceva mai accidentat. Se mutaseră afară, pe
pajiștea din fața casei, la umbra ulmilor.
Lucrurile nu se desfășurau prea lesne, și Alan începuse să-și
piardă încrederea.
— Nu cred că voi reuși vreodată.
— Ba da, sigur că o să reușiți.
„Nu, nu voi fi în stare. Din simplul motiv că nu reușesc să găsesc
nici un singur nenorocit de motiv pentru a o face…”
Wendell îi zâmbi, fiind sigur că acele cuvinte îi fuseseră dictate
pacientului său de un moment de scepticism. Le auzise și de la alte
persoane altădată, în aceeași situație.
— Domnule Wells, cunoașteți un pilot italian care se numește
Alessandro Zanardi?
Alan nu urmărea prea mult automobilismul, dar știa că luase
locul întâi la câteva campionate de carting în America.
— Da, am auzit de el.
— Bine. Băiatul acela a avut o problemă ca a dumneavoastră. Și-a
pierdut ambele picioare într-un accident în timpul unei curse în
Germania.
Făcu o pauză de efect și Alan fu nevoit să accepte că Wendell era
foarte priceput în motivarea persoanelor.
— Acum a început iar să alerge. Cu ajutorul unor proteze ca ale
dumneavoastră, participă la un campionat de turism la nivel
mondial.
— Și câștigă?
Wendell făcu un gest din umeri.
— Asta nu are importanță. Oricare i-ar fi poziția în cursă, în orice
caz e un câștigător.
Alan nu spuse nimic. Wendell era un băiat sănătos și plin de
entuziasm, pe care reușea să-l transmită muncii sale. Recunoștea în
el sinceritatea și o dedicare demnă de toată lauda pe plan
profesional și uman pentru ceea ce făceau împreună. Totuși, nu
reușea să nu se gândească la faptul că, de fiecare dată, la sfârșitul
ședințelor lor, se întorcea la viața lui dintotdeauna mergând pe
două picioare, iar Alan Wells rămânea un nume pe o agendă și un
dosar clinic.
Fizioterapeutul îi întinse cele două cârje pe care le sprijinise de un
copac.
— Cred că este de-ajuns pentru astăzi. Aveți încredere în
experiența mea. Totul se va întâmpla pe neașteptate. Într-o
dimineață vă veți trezi și vă veți da seama că reușiți să mergeți fără
probleme.
Alan își puse sub brațe cârjele și, împreună, se îndreptară spre
casă. Părăsiră ceea ce ei numeau simplu „grădină”, și care era de
fapt un parc în toată regula. Acesta se lărgea în jurul lor cu o
deschidere către vest care îl învecina astfel cu cea de-a treia gaură
de pe terenul de golf.
Wendell făcu să alunece pe șine marea ușă de sticlă care dădea
spre salon.
— Vreți să vă ajut să faceți o baie?
— Nu, nu sunt transpirat. Sunt bine. Mă va ajuta diseară șoferul
tatălui meu.
Jonas era una dintre multele persoane angajate de Wells, un fel
de factotum care, printre multele lui merite, îl avea și pe acela de a fi
fost o vreme infirmier la Flagstaff Medical Center.
— Foarte bine, dacă nu mai aveți nevoie de mine, eu plec.
Alan rămase în picioare să privească marele Flarley al lui
Wendell, care ieșea din spatele casei și dispărea pe aleea de la
intrare. Nu îndrăgise niciodată motocicletele, dar în clipa aceea se
gândea cât de mult i-ar fi plăcut să poată conduce una.
Shirley își făcu apariția lângă el.
— Domnule Wells, aveți nevoie de ceva?
Alan fu nevoit să zâmbească, dezarmat ca întotdeauna în fața
prezenței punctuale a guvernantei.
— Shirley, trebuie să-mi spui unde este telecamera.
— Care telecameră?
— Aceea care mă filmează tot timpul și te avertizează când
rămân singur. Nu se poate să fii atât de punctuală fără un ajutor din
afară. Sau trebuie să cred că te încrezi în cine știe ce percepție
extrasenzorială?
Făcu câțiva pași prin cameră. Cârjele lăsau pe pardoseală semne
care erau imediat ascunse de perii mochetei. Se îndreptă către
partea opusă a salonului, urmat de femeie.
— Poți pleca liniștită. Mă duc în birou să-mi citesc
corespondența. Te voi găsi că mă supraveghezi și pe internet?
Shirley făcu un pas înapoi și Alan avu senzația că se-ntrecuse
puțin cu gluma și că fusese prost înțeles. Se întoarse să o privească
cu un zâmbet.
— Știu că faci pentru mine tot ce-ți stă în putere. Și poate și ceva
mai mult. Îți mulțumesc mult, Shirley. Chiar nu am nevoie de nimic.
— Foarte bine, domnule Wells.
Guvernanta plecă fără să mai adauge nimic. Alan își urmă
drumul către partea din casă unde era biroul. Trebuia să facă față
unor modalități de deplasare care erau mult diferite față de cele de
altădată. În plus, folosirea cârjelor făcea din el nu numai un om fără
picioare, ci și unul fără mâini. Se gândi că ar fi trebuit să inventeze
ceva pentru a putea transporta mici obiecte fără a fi nevoit de fiecare
dată să se folosească de ajutorul cuiva. În sfârșit, ajunse în camera
de lucru a tatălui său, care era în perfectă armonie cu restul casei. O
îmbinare desăvârșită de mobile vechi și un design mai modern.
Ajunse la biroul cu suprafață de cristal care era adevăratul
protagonist al încăperii și, chinuindu-se un pic cu cârjele, reuși să se
așeze în fața monitorului. În timp ce aprindea monitorul, își dădu
seama că tatăl lui uitase calculatorul deschis și că una dintre acele
unități portabile, de salvare a datelor, era introdusă într-una dintre
fantele USB.
Conținutul apăru pe ecran imediat ce acesta se lumină.
Alan Wells cel de acum câțiva ani ar fi închis fișierul fără să-i
arunce nici măcar o privire. Acum lucrurile nu mai stăteau așa.
După toate probabilitățile, aceea avea să fie viața lui viitoare: era
moștenitorul lui Cohen Wells, în toate sensurile, chiar dacă asta nu
fusese ceea ce alesese cândva pentru el.
Ecranul era plin de foldere cu diverse nume. Alan le deschise una
câte una și le parcurse repede. Erau rapoarte bancare de conturi
curente de la instituții din insulele Cayman, Barbados, din Irlanda și
de la Monte Carlo, toate în valoare de câteva sute de milioane de
dolari. Erau copii scanate ale unor documente de proprietăți
mobiliare și imobiliare și acțiuni mai mult sau mai puțin relevante
într-un număr neprecizat de întreprinderi și societăți. Probabil
originalele erau puse în siguranță în vreun seif pe undeva.
Alan se simți jenat. Își dădu seama că era vorba despre lista
completă a activităților tatălui lui. Și că nu tot ceea ce era arhivat ar
fi putut fi arătat cu dezinvoltură Fiscului. Se pregătea să închidă
fereastra aceea când observă un folder numit „Cielo Alto Mountain
Ranch”.
Făcu clic și folderul își dezvălui conținutul. Erau o serie de
documente privitoare la activitatea ranch-ului. Unul era o hartă a
zonei în care se ridica satul cu toată suprafața proprietății colorată
în violet. În interior, puțin mai departe de centru, era un teren mult
mai mic, cu formă ce aducea cu un romb, colorat în galben. Pe
aceasta era scris cu negru: „Fiat Fields – Eldero 1868”.
Ciudat. Din ceea ce știa și din spusele tatălui lui, zona aceea
trebuia să fie în deplina lor proprietate, inclusiv suprafața Fiat
Fields. Harta era recentă și Alan nu reușea să-și explice cele două
culori, și nici acea dată care era de mai bine de o sută de ani, și un
nume care aparținea mai mult legendei decât istoriei.
Deschise un alt document și, pe măsură ce înainta cu lectura,
simțea cum crește în el neliniștea.
Era copia unei mărturisiri complete a lui Colbert Gibson care
admitea că își însușise fraudulos și pentru uz personal fonduri de la
First Flag Savings Bank.
Din ceea ce știa, Colbert Gibson era în clipa aceea primarul din
Flagstaff, dar data documentului făcea trimitere la o perioadă în
care era încă directorul băncii. Alan înțelese de ce tatăl lui susținuse
la timpul respectiv alegerea în funcția de primar a unei persoane
clar necinstite. Omul acela era complet în mâinile lui. Ar fi fost de-
ajuns să se facă publică acea bucată de hârtie pentru ca primarul să
sfârșească în pușcărie. Iar Gibson ar fi făcut tot ceea ce tatăl lui i-ar fi
cerut numai ca să nu se întâmple așa ceva.
Cel de-al treilea fișier pe care reuși să arunce o privire era
certificatul unei mari sume împrumutate în particular de către
Cohen Wells cu câțiva ani în urmă unei persoane pe care nu o
cunoștea, un anume David Loinbardi.
Alan nu știa ce să facă. Și, mai ales, nu știa ce concluzii să tragă
din ceea ce de-abia citise. Era conștient de faptul că în lumea
afacerilor, pentru a nu fi devorat, trebuia într-un fel să fii dispus să
devorezi. Cu toate acestea, era vorba despre o metaforă destinată
mai cu seamă lexicului popular. Treaba se schimba mult când erai
pus în fața rămășițelor unor oameni distruși.
Închise computerul și, ajutându-se de cârje, se ridică din fotoliu.
Hotărî să lase stick-ul la locul lui. Cu siguranță că tatăl său l-ar fi
văzut când se întorcea acasă și l-ar fi pus acolo unde îl păstra de
obicei. Dacă l-ar fi luat el și l-ar fi pus în vreun sertar, se putea gândi
că citise ceea ce era pe el. Și acesta era un lucru pe care voia să-l
evite pe cât îi stătea în putință.
Ieși din birou și tot atât de încet se întoarse în salon.
Se așeză pe un divan și, cu telecomanda, trase perdelele pentru a
se apăra de lumina incandescentă de asfințit.
Shirley se prezentă pe neașteptate, când se pregătea să aprindă
televizorul.
— A sunat John, portarul de la bariera de intrare. Era foarte
agitat. Vă caută cineva.
— O vizită pentru mine? Cine este?
— Pe moment, bietul a crezut că era o glumă. Când și-a dat
seama că era chiar ea, aproape s-a sufocat.
— Am înțeles, Shirley. Dar vrei să-mi spui cine e?
Alan simțea cum i se zbat tâmplele. Spera să nu audă numele
acela. În schimb, Shirley îl rosti.
— Swan Gillespie.
Numai două cuvinte care se pierdură în draperiile încăperii, dar
care ricoșară în mintea lui Alan ca o împușcătură între munți.
Primul impuls fu acela de a spune nu. De a-l avertiza pe John sau pe
oricine ar fi stat la ghereta portarului să nu o lase să intre nici acum,
nici altădată.
Sau măcar până când nu i-ar fi crescut iar picioarele.
Dar impulsul acela fu imediat domolit. Nu putea fugi toată viața.
Spectrul lui Swan Gillespie avea să-l bântuie încă multă vreme, dacă
nu avea curajul să-l înfrunte și să-l șteargă pentru totdeauna din
imaginația lui.
Acum.
— Spune-i să o lase să treacă.
Înainte ca Shirley să aibă timp să iasă din cameră, o opri. Îi arătă
spre fotoliul de care sprijinise cârjele.
— Și ascunde blestematele alea de cârje.
Locotenentul Alan Wells înfruntase moartea și, în același timp,
văzuse alți oameni murind. Așteptase, întins pe nisip și simțind
cum îl părăsesc sângele și viața, să vină ajutoare, nehotărât dacă să
urle să se grăbească sau să se roage să nu mai ajungă niciodată.
Dar răstimpul cât o așteptă pe Swan Gillespie să intre reprezenta
unul dintre cele mai grele momente din viața lui. Prea multe
amintiri, prea multe cuvinte nespuse, prea multă furie reprimată,
prea multă durere alungată cu greu în neant pentru a se amăgi că
nu există.
Și totul se șterse când se deschise ușa și se trezi cu ea în fața lui.
Swan Gillespie era una dintre acele persoane care aveau darul de
a transforma într-un eveniment intrarea ei într-o încăpere. Invers
decât se întâmplă de obicei cu ființele umane, întregul depășea
valoarea specifică a componentelor separate. Era un chip, un corp, o
privire, o voce, dar combinate de hazard cu aceeași grijă norocoasă
care înfăptuiește operele de artă.
În trecut, de fiecare dată când o avusese în fața lui, își dăduse
seama că, oricât s-ar fi străduit, nu reușea să și-o întipărească în
minte la fel de frumoasă pe cât era de fapt.
— Bună, Swan.
— Bună, Alan.
Femeia înaintă doi pași în cameră.
Purta o pereche de pantaloni simpli de pânză și o cămașă sport
lăsată afară din pantaloni. Deasupra, o vestă ușoară de puf. În mână
ținea o pălărie moale și o pereche de ochelari de soare. Când își
dădu seama că îi mai avea încă la ea, îi arătă jenată lui Alan.
— Iartă-mă, ar fi trebuit să-i las în mașină, dar au devenit practic
uneltele meseriei. Uneori o figură faimoasă poate fi un inconvenient
stânjenitor.
Alan o știa prea bine și înțelegea ce voia să spună. Într-un fel
tragic și bizar, ei doi erau o perfectă antiteză. Ea devenise faimoasă
pentru picioarele ei, el pentru că nu le mai avea.
— Ce faci?
În aer plutea rugina timpului trecut și a lucrurilor care se
întâmplaseră, și pierderea aceea de intimitate care intervine între
două persoane care au crezut că se iubeau, imediat după ce viețile
lor s-au separat.
— Bine.
Swan arătă spre cameră.
— E frumos aici. E altfel de cum mi-o aminteam.
— Da. Mama mea, înainte de a pleca cu noul ei soț, a făcut o
treabă bună. S-a căsătorit chiar cu arhitectul care ne-a refăcut casa.
Cred că acum este pe undeva în plimbare prin lume.
Alese un ton lejer pentru a evita să dea alte explicații.
— Nu cred că treburile edilitare ale acestei familii sunt
importante. Tu ești mult mai mult. În condițiile astea, cred că-ți
datorez felicitări. Tot citesc în ziare despre succesele tale. Probabil
Flagstaff ți-a făcut o primire triumfală.
Swan dădu cu modestie din mâini și își coborî privirea în podea.
— Oh, asta. Nu este cum crezi. Cum spun înțelepții sau oamenii
de rând, nu tot ce zboară se mănâncă. Când eram aici, abia așteptam
să plec. Am descoperit doar că lumea este la fel peste tot. Singurul
loc care se schimbă într-adevăr este locul în care te-ai născut. Poate
nu trebuie să te întorci niciodată.
Când ridică ochii și îl privi, Alan văzu în ei o vină purtată de-a
lungul anilor. Prezentul poate fi uneori un sălaș dintre cele mai rele
dacă este mobilat cu reziduurile unui trecut greu de uitat.
— Poate te-ai întrebat de ce am venit astăzi aici.
Alan încercă să zâmbească.
— Cred că salutarea unui vechi prieten este o explicație bună.
Cu o mișcare fluidă și naturală, Swan se așeză pe divan și-și lăsă
ochelarii și pălăria pe fotoliul alăturat.
— Da, de fapt am venit să văd ce faci. Dar și pentru a-ți spune
anumite lucruri. Ar fi trebuit să o fac cu mult timp în urmă și cu atât
mai mult după ceea ce ți s-a întâmplat. Dar, după cum știi, curajul
nu a fost niciodată punctul meu forte.
— Și totuși, pentru a ajunge unde ai ajuns, a fost nevoie demult
curaj.
Nu era curaj. Eram tânără și mi-am făcut iluzii o vreme că ar fi
fost vorba de asta. Apoi am înțeles ce era de fapt.
Alan așteptă în tăcere urmarea. În clipa aceea simțea pentru ea
aceeași compasiune pe care o avea pentru el.
— Era disperare.
Swan îl fixă cu o expresie pentru care odinioară și-ar fi dat viața
numai să o vadă o singură dată.
— Așa, fără curaj, am reușit să devin numai o persoană celebră.
Tu, în schimb, ești un erou.
„Eroii sunt toți morți. Chiar și cei care au reușit să se întoarcă..
— Nu, nu sunt un erou.
— Ba sigur că ești. Ai fost întotdeauna, chiar dacă nu știai.
— Nu mi-a folosit prea mult.
— Oh, sigur că ți-a folosit. Le-a folosit băieților acelora pe care i-
ai salvat. Ți-a folosit ție pentru a deveni bărbatul de acum. A
folosit…
Swan făcu o pauză și asta îi ajunse lui Alan pentru a rechema în
memorie gânduri îngrozitoare.
„Bărbatul care sunt…”
Se gândise îndelung, întins într-un pat de spital noaptea, cu
dureri sfâșietoare în picioare, în timp ce printre lacrimile care i se
scurgeau din ochi privea tavanul fără să-l vadă. Se întrebase de mai
multe ori, spre rușinea lui de soldat. Se întrebase dacă, în lumina a
tot ceea ce simțea în acel moment, ar fi luat aceeași decizie. Se
întrebase dacă ar mai fi avut aceeași hotărâre de a face cea mai
periculoasă alegere sau ar fi rămas la locul lui, la adăpost, constrâns
fiind după aceea să dea piept cu conștiința lui, dar salvat, integru,
intact.
Viu.
Se întrebase de mii de ori dacă ar mai fi avut forța de a-și risca
viața pentru băieții aceia. Și nici măcar o dată nu reușise să găsească
un singur răspuns la fel.
Swan își ascunse sfârșitul complicatului ei discurs într-o răsuflare
șoptită.
— Mi-a folosit mie pentru a găsi curajul să vin aici.
Alan nu spuse nimic. Aștepta urmarea nerăbdător și, în același
timp, nu-și putea reține teama.
— În toți acești ani, mi-am dat seama că am trăit lucrurile
frumoase care mi s-au întâmplat cu senzația că nu aș avea drept
deplin asupra lor, ca și cum totul ar fi fost o uzurpare și, dintr-un
moment în altul, ar fi trebuit să vină cineva și să-mi ceară socoteală
de prezența mea acolo și să-mi ceară totul înapoi. Trăiam așa cum
dorisem întotdeauna, și totuși…
Lăsă în aer fraza și pauza aceea era mult mai grăitoare decât
cuvintele nespuse.
— Pe urmă am înțeles de ce.
Încă o pauză, timpul pentru un suspin. Și pentru un ultim steag
alb fluturat în vânt.
— Atunci când se fac treburi urâte, trebuie să ai tăria să le uiți. Iar
această tărie nu am găsit-o niciodată, chiar dacă am crezut că sunt în
stare. Iată de ce sunt astăzi aici.
O privi în ochi, și Alan citi în ei adevărul și o așteptare care dura
de ani.
— Pot spera că într-o zi mă vei putea ierta?
Alan o privi în tăcere o vreme care lui Swan i se păru
interminabilă. Acela era un moment pe care orice om l-ar fi acceptat
ca pe o manifestare de dreptate divină.
Era acolo, în fața lui, fără apărare. Ar fi putut prinde din zbor
acea oportunitate și ar fi putut să se bucure de revanșa lui. O putea
distruge cu cuvintele. Dar, în același timp, ar fi putut avea un
răspuns la întrebările ei. Într-o clipă, elimină toate dubiile rămase și
înțelese că răspunsul era da. Pus în aceeași situație, s-ar fi comportat
în același fel și și-ar fi riscat iarăși viața pentru a-i salva pe acei
tineri.
Și nu spuse cuvintele acelea.
— Sigur. Te-am iertat demult, Swan.
Timpul începu iar să treacă între acei pereți, și un zâmbet
neînsemnat pe buzele lui Swan avea semnificația unui incendiu.
— Atunci mă pot întoarce din când în când?
Alan își dădu seama că nici măcar o dată în timpul conversației
ochii lui Swan nu se opriseră pe picioarele lui.
— Swan, e totul în regulă. Eram copii și am făcut greșeli. Tu, Jim,
eu. Singura iertare pe care trebuie să o cauți este aceea care vine din
tine însăți. Nu trebuie să plătești pentru nimic. Nimic nu te poate
obliga să te întorci.
— Nu este de-ajuns faptul că ar putea să-mi facă plăcere?
Alan își plecă privirea către protezele ascunse în pantalonii de
trening, pentru a-i putea vorbi fără să aibă în față chipul ei.
— Swan, să privim în față realitatea. Tu ești o femeie care are
lumea la picioarele ei. Eu sunt un om care are în locul picioarelor
bucăți de plastic și de metal. Cum să-ți facă plăcere să frecventezi o
asemenea persoană?
Ridică privirea și îi zâmbi fără să-și dea seama că, unite cu acea
expresie, cuvintele aveau o semnificație nemiloasă.
— Poate că „plăcerea” poate fi înlocuită cu „milă”. Și ăsta este
ultimul lucru de care am nevoie acum.
Swan avea ochii plini de lacrimi. Făcu un semn de înțelegere cu
capul.
— Am înțeles. Așa e drept.
Se ridică de pe divan. Alan îi văzu rapid ochii plini de lacrimi
înainte de a dispărea în spatele ochelarilor de soare.
— Cred că nu-mi rămâne decât să plec.
Se apropie și-i dădu un sărut fugar pe obraz.
— La revedere, Alan.
Acel sărut avea parfumul care nu se uită și o promisiune de
duioșie pe care nu era drept să o simți.
— La revedere, Swan. Mult noroc.
Swan se întoarse cu spatele și, după câțiva pași, dispăru dincolo
de ușă. Tot ceea ce însemna prezența ei se risipi, așa cum se
întâmpla de fiecare dată când pleca. Alan rămase singur în lumina
amurgului, în camera aceea care îi părea iar cufundată în întuneric
la numai o clipă după plecarea ei.
23

— De ce nu mi-ai spus?


April părăsi o clipă refugiul umărului său, fără să se îndepărteze
prea mult de căldura corpului. Jim îi simțea rotunjimea sânilor
apăsându-l pe o parte și pielea fină de pe picioare care o atingea pe
a lui. Ea îl privi în tăcere, întinsă pe pat lângă el, dar prezentă iarăși
pe lume.
Când se sărutaseră în picioare în sufragerie, duioșia acelui sărut
fusese imediat copleșită de pasiune. Lacrimile se transformaseră în
unghii ascuțite. Rănile lor deveniseră guri și buze. Se încleștaseră și
hainele lor căzuseră ca și cum ar fi fost cusute numai pentru acel
scop, iar Jim regăsise intactă în amintire pielea aceea cunoscută și, în
același timp, nu mai simțise nimic asemănător.
Și totuși, ea era doar o femeie și el doar un bărbat. Rasă
străveche, eterna poveste.
Lupta aceea de limbi și sâni, și mâini, și piele frecată pe care o
numeau sex o mai simțise de mii de ori pentru el și pentru nu mai
știa cine în acel moment. Fără a fi în stare să-i dea un altfel de nume.
Fără măcar să-și dorească să învingă plictiseala și să încerce. Acum,
ceva o transformase, dar Jim nu voia să înțeleagă în ce anume. Voia
doar să trăiască ceea ce simțea. Și pentru a o putea face din plin,
trebuia să știe. Chiar cu riscul de a-i părea apoi rău.
Repetă întrebarea de teamă ca April să nu-l fi auzit.
— De ce nu mi-ai spus?
— Ce?
— De Seymour.
Suprafața moale a pielii aceleia se îndepărtă, înlocuită de coaja
zgrunțuroasă a realității. April se răsuci și coborî din pat pentru a-și
lua cămașa de unde graba de-a se dezgoli o lăsase să cadă. Jim ghici
jocul mușchilor pe spatele bronzat, întinse o mână pentru a o
mângâia, dar nu ajunse la timp. April se ridică scuturându-și capul
într-o mișcare de păr viu și începu să-și tragă cămașa. Jim îi văzu
dispărând sânii, nasture cu nasture.
— Ar fi folosit la ceva dacă ți-aș fi spus?
Jim tăcu. Ar fi fost nevoie de ani de zile pentru acel răspuns. Și
nu avea tot acel timp.
— Tu voiai numai să fugi. Povestea aceea tâmpită cu Swan nu
avea nicio legătură. Nu la ea era problema, ci la tine. Ar fi fost
numai un mijloc pentru a-ți încetini fuga și, în timpul acesta, am fi
fost nefericiți amândoi. Cu mari șanse să mai creăm unul.
— Și ce-ai făcut?
April se așeză pe marginea patului și începu să-și tragă
pantalonii.
— Când am aflat că eram însărcinată, m-am dus în Phoenix, la
sora mea. Aveam diploma de la Northern Arizona University și am
frecventat o școală de jurnalism până când s-a născut copilul. Apoi
am obținut un post la Arizona Daily Sun pentru vreo doi ani. Mi-am
creat un mic renume. Când mi s-a prezentat ocazia, am acceptat
oferta de la Chronicles și m-am întors în Flagstaff.
— Ce le-ai spus alor tăi?
— Adevărul. Că am iubit un bărbat care nu merita să trăiască,
dar că nu de aceea copilul meu merita să moară. Spre marea mea
surprindere, au înțeles.
— Și ce i-ai spus lui Seymour?
— Că nu avea un tată, pentru că nu fusese posibil. Cred că va
înțelege cu timpul.
— Și lumii ce i-ai spus?
Lui Jim îi păru imediat rău de această ultimă întrebare. April
dădu din umeri cu indiferență.
— Nimic. Este viața mea. Mă privește numai pe mine. Chiar dacă
știu că nu vor înțelege niciodată asta.
Forța acelei femei îl lovi pe Jim mai puternic decât orice pumn. Se
miră că ea îl crezuse până la un moment dat la nivelul ei. Îndreptă
discuția în altă parte, știind bine că, oriunde ar fi căzut cuvintele,
atingeau oricum un punct dureros.
— Cum este Seymour?
— La fel ca tine. Are numai nouă ani, dar are inteligența și
farmecul pe care cred că le aveai și tu la vârsta aceea. Încerc să fac
tot ce îmi stă în putere să le folosească așa cum trebuie. Am ajuns
chiar să mă rog.
Jim rămase tăcut, cu capul plecat. April era în picioare la capul
patului. Se elibera de toate fantomele ei. Uneori era de ajuns să
desprindă jumătate pentru a le vedea că dispar în întregime.
— Tu ai vrut adevărul. Nu este întotdeauna un loc în care să te
simți la largul tău.
Jim înălță capul și o privi fără a ști ce să spună. Apoi spuse ceea
ce simțea, sperând să fie ceea ce trebuie.
— Trebuie să-l cunosc.
April veni pe partea lui și se așeză pe marginea patului. Îi luă
capul în mâini și îl sărută ușor pe buze.
— Nu, Trei-Oameni.
— Dar eu…
Îi acoperi gura cu mâna pentru a-l împiedica să continue. Jim
văzu în ochii acelei femei lucrurile pentru care un bărbat și-ar fi dat
viața ca să le merite. Și pe care nu reușiseră să le facă trei bărbați
într-unul singur.
April se ridică și rămase să-l privească de sus, așa cum se cădea
să fie.
Pe chipul ei se mai citeau încă duioșie și părere de rău.
— Acesta nu este un joc, Jim. Asta e viață. Iar pe acest tărâm nu
cred că ești un bărbat care să merite încredere. Nu-ți voi mai
permite să strici totul încă o dată.
Se așeză pe un fotoliu lângă pat, luă de jos cizmele și le încălță cu
gestul brusc al unui adio.
În clipa aceea sună soneria de la intrare. Jim privi ceasul din
reflex. Era ora zece. Sosise Charlie și adusese cu el simțul timpului.
În casa aceea timpul zburase și, din anumite motive, afară trecuse
prea încet. Jim se ridică de pe pat și începu să se îmbrace.
— Este Charlie. Îi dădusem aici o întâlnire. Uitasem complet.
Vocea lui cerea iertare, iar lui April nu-i servea la nimic.
— Nu-i nicio problemă. Tu ai vizite, iar eu trebuie să plec.
Jim înțelese sensul acelor cuvinte nu din semnificație, ci din tonul
vocii.
„Tu ai viața ta, eu pe a mea. Se ating, dar nu se unesc. Nu se
mai…”
April se ridică de pe fotoliu și se îndreptă spre ușă, în căutarea
hainei. Jim o opri în timp ce se pregătea să iasă din cameră.
— April!
— Da?
— Acum nu pot. Dar imediat ce voi putea, îți promit că vei avea
povestea ta.
Ea îi zâmbi și îl ucise.
— Am avut deja una. Și, în ciuda celor întâmplate, a fost cea mai
frumoasă poveste de pe pământ.
Plecă lăsându-l mai bătrân și mai singur decât putea suporta.
Auzi un clic! Din sufragerie, un zgomot de ușă deschisă și voci la
intrare, și pe urmă un alt zgomot de ușă închisă, pe urmă tăcere.
Atunci când Jim apăru punându-și un tricou, Charles Owl Begay
stătea în picioare în mijlocul camerei.
— Bună, Charlie. Îți mulțumesc că ai venit. Numai o clipă și sunt
gata.
Bătrânul răspunse cu un simplu gest din cap. Jim se duse iar în
dormitor pentru a-și lua pantofii. Din sufragerie îl ajunseră
cuvintele bătrânului.
— Fata aia are multă forță și multă muzică în ea. Este o adevărată
Femeie-Care-își-Schimbă-Culorile. Omul care o duce în casa lui este
un om norocos.
Femeia-Care-își-Schimbă-Culorile era o veche legendă navajo,
esența femeii perfecte.
Jim se gândi că o femeie ca aceea nu ar fi trebuit să-l aleagă pe
unul lipsit de culoare ca el.
— Sunt sigur de asta.
Se întoarse la Charlie și se supuse judecății privirii lui fără să
adauge că nu ar fi putut fi niciodată omul acela.
Charlie înțelese oricum, dar nu spuse nimic altceva.
Silent Joe ieși numai atunci din bucătărie, ca și cum ar fi intuit că
în casa aceea se întâmplau lucruri mai importante decât el și din
care era exclus. Sau că acele lucruri omenești erau prea
nesemnificative și nu merita să le dai prea multă atenție.
Jim se gândi că acel câine îl distra. Era singura ființă vie care
reușea să-i dea bună dispoziție. Poate era și singura ființă vie care
avea încredere în el.
— Câine, rămâi aici. Trebuie să ies din nou. Când mă întorc, o să
te plimb până în Colorado.
Silent Joe luă acea promisiune ca pe o amenințare, nu ca pe o
răsplată. Își reluă locul în bucătărie cu entuziasmul cu care un
microbist se așază în fața televizorului pentru a urmări un meci
căruia îi cunoaște deja rezultatul.
Jim luă o geacă de blugi de pe un scaun și ieși din casă urmat de
Charlie. Lăsase lumina din bucătărie aprinsă, nu atât pentru câine,
cât pentru el. Era numai o iluzie, dar știa că la întoarcerea lui i-ar fi
făcut plăcere să-și imagineze că îl aștepta cineva.
Se urcară în Dodge, și Jim porni motorul. Charlie nu întrebă unde
mergeau. În filosofia lui, dacă Jim îl rugase să meargă cu el într-un
loc, exista un motiv. Care era motivul și care era locul avea să
descopere când ajungeau.
Jim știa toate acestea, dar simți nevoia să îl avertizeze că acțiunea
lor ar fi putut avea consecințe neplăcute pentru amândoi.
—  Bidă 7, știu unde sunt esențele bunicului meu. Mergem să le
luăm.
Charlie făcu un semn de încuviințare cu capul, iar borul pălăriei
îi desenă o umbră pe obraz.
— Pentru a le avea, poate trebuie să facem ceva ilegal.
Charlie cunoștea bine istoria Poporului. Știa o grămadă de reguli
corecte și incorecte, de abuzuri și promisiuni nerespectate. Cunoștea
oameni constrânși să umble și oameni constrânși să stea pe loc.
Pentru el, nicio lege care priva un om de puținele lucruri pe care
merita să le aibă nu era o lege dreaptă.
Arătă cu mâna drumul pe care îl aveau în fața lor și spuse doar
atât:
— Să mergem.
Ieșiră din luminile orașului urmând fluxul traficului pe
Autostrada 89, destul de lent la ora aceea. Lumea stătea în casă ori
în restaurante, iar șoferii de camioane – în pensiuni, luptându-se cu
beri reci, nachos și chili. Erau prin preajmă puține suflete
încăpățânate în căutarea nopții sau grăbite să scape de ea. Și suflete
blestemate care opreau bătăile de inimă ale ființelor umane și făceau
câinii să urle.
— Fii atent la umbra ta, Trei-Oameni.
Charlie rupsese tăcerea dintr-odată. Vorbise aproape în șoaptă și
Jim nu înțelesese sensul cuvintelor spuse.
— Ce vrei să spui, bidă’i?
Charlie vorbi continuând să se uite la drumul din fața lui.
— Fiecare om are un frate care este copia lui fidelă. E mut, și orb,
și surd, însă spune și vede totul, exact ca el. Sosește ziua și dispare
noaptea, atunci când întunericul îl absoarbe sub pământ, în casa lui
adevărată. Dar este de ajuns să faci un foc, iar el este din nou acolo,
ca să danseze la lumina flăcărilor, supus la ordine și fără a se putea
răzvrăti. Stă întins pe pământ pentru că i-o poruncește luna, stă în
picioare pe un perete atunci când i-o permite soarele, stă lipit de
picioarele sale pentru că nu poate pleca. Niciodată.
Întoarse capul și îl privi. Ochii lui erau o pată sub întunericul
pălăriei.
— Omul acela este umbra ta. Este cu tine de când te-ai născut.
Când îți vei pierde viața, o va pierde o dată cu tine fură să o fi trăit
vreodată.
Făcu o pauză și, din cauza nedumeririi lui Jim, spuse ce avea pe
suflet.
— Încearcă să fii tu însuți, nu umbra ta, altminteri vei părăsi
această viață fără să știi ce este viața.
Jim rămase tăcut. Acela era cel mai lung discurs pe care Charlie i-
l ținuse de când îl cunoștea. Se întrebă despre ce vorbeau el și
bunicul lui când erau singuri, câte lucruri necontaminate de mașini,
telefoane mobile și ecrane de computer văzuseră, de câte zboruri ar
fi fost în stare fără elicoptere, ce bogății posedau fără vreo legătură
cu banii.
Și câtă durere simțeau pentru el. Nu pentru ceea ce le făcuse lor,
ci pentru ceea ce își făcea sieși.
Nu spuse nimic pentru că nu era în stare. Luă doar o mână de pe
volan și o puse pe brațul bătrânului. Și știu tară vreun motiv anume
că tăcuse ceea ce trebuia.
Cu puțin înainte de răspântia care ducea la casa lui Caleb, Jim
trase pe stânga și opri camioneta într-un loc gol de parcare.
Luă lanterna din compartimentul mănușilor și o rangă din
dotarea camionetei și coborâră. Merseră ascunzându-se pe sub
copacii care mărgineau drumul. Exista posibilitatea ca poliția să fi
lăsat pe cineva de pază acolo. Era posibil, dar Jim nu miza pe
această probabilitate. Fuseseră comise două delicte la The Oak, dar,
încă de la primul, zona și edificiul fuseseră inspectate cu o grijă
meticuloasă. Și încă și mai mult cu ocazia celui de-al doilea delict.
Nu era nimic de supravegheat în locul acela. Nimic care să justifice
prezența santinelelor.
Dar pentru liniștea lor era mai bine să controleze înainte de a se
zvârli cu capul înainte într-un șir neplăcut de încurcături.
Puțin după aceea, o tăiară în diagonală până când ajunseră la
drumul neasfaltat ce urca spre casa lui Caleb. Copacii o ascundeau
încă vederii și nu era posibil să se vadă dacă filtra vreo lumină de la
ferestre sau dacă în jur se simțea prezența cuiva. Urmară drumul o
vreme, mergând încă pe sub pini. Era un clar de lună care se prefira
într-un halou cât să vezi pe unde calci, dar care lumina puțin poteca
învăluită în beznă.
Când casa le apăru în fața ochilor, văzură că era cufundată în
întuneric. În haina lui de bumbac, Jim simți că-l ia cu frig. Două
persoane muriseră în locul acela, ucise într-un mod înfiorător. Fu
bucuros de prezența lui Charlie. Poate că singur nu ar fi avut curajul
să se întoarcă acolo.
Se apropiară și mai mult și se opriră, feriți de un copac. Din casa
luminată de acel corn de lună nu răzbătea mișcarea nici unei ființe
umane.
O luară pe latura cea mai îndepărtată a curții, lăsând pe stânga
construcția principală, și urcară spre laborator. Mergeau cu atenție,
încercând să nu facă să scârțâie pietrișul de sub picioare. Apoi
ajunseră pe pajiște și pe cărarea care ducea la edificiul scund, puțin
mai sus, și orice zgomot de pași încetă.
Când ajunseră în fața ușii, Jim fu nevoit să aprindă pentru o clipă
lanterna. El și Charlie făcură scut cu corpurile lor, în așa fel încât să
se vadă cât mai puțin licărirea aceea. Fu suficientă o secundă pentru
a vedea că ușa pe care Jim o spărsese cu camioneta fusese de bine,
de rău reconstruită. Poliția avea încredere în sigilii și în teroarea
delictelor comise în locul acela ca să țină pe oricine la distanță.
Aparatura lui Caleb putea fi râvnită de mulți, dar nu era
transportabilă cu un mijloc de deplasare normal. Un du-te-vino
nocturn de camioane, chiar și de mici dimensiuni, nu ar fi trecut
neobservat.
Jim găsi punctul de minimă rezistență și introduse ranga. O
mișcare scurtă și un zgomot care în tăcere se propagă ca o
împușcătură. Apoi se făcu o deschizătură suficientă pentru a lăsa să
intre corpul unui om.
După ce rupseră panglicile galbene puse de poliție ca să
marcheze cu literele lor negre scena crimei, intrară în laborator. Aici
Jim fu din nou nevoit să aprindă lanterna pentru a se putea orienta,
protejând-o cu mâna, astfel încât să limiteze fasciculul de lumină. În
penumbra deasă, aparatura și alternatoarele pe care le instalase
Caleb în locul acela păreau amenințătoare și în același timp prea
puțin reale, ca și cum ar fi fost aparatele din laboratorul unui
cercetător creator de monștri din filmele lui Ed Wood. Chepengul
era chiar acolo unde și-l amintea, pe partea stângă față de intrare.
Se apropiară de capacul de lemn și Charlie îl ajută să îl ridice. Jim
îndreptă într-acolo lanterna și văzură treptele care duceau puțin mai
jos, în camera subterană plină de rafturi. Jim îi făcu semn lui Charlie
să coboare și îi lumină drumul. Apoi coborî și el și se așeză în
dreptul raftului din stânga.
Îl examină câteva momente la lumina lanternei și…
— Ieșiți de acolo cu mâinile la ceafa și fără să faceți mișcări
bruște. O mișcare greșită și vă las lați pe amândoi.
Vocea izbucnise poruncitoare dinspre un fascicul de lumină
foarte puternică, orbitoare. Din reflex, Jim ridică o mână ca să-și
protejeze ochii. O secundă mai târziu lumina coborî.
— Doamne ferește, Jim, dar ce dracu’ faceți aici?
Lui Jim îi dansau scântei galbene prin fața ochilor, dar, în
reflectarea unei lanterne foarte puternice îndreptate spre pământ,
recunoscu vocea și chipul detectivului Robert Beaudysin. Își trase
sufletul abia când văzu că se lasă în jos țeava pistolului pe care
acesta o ținea îndreptată asupra lor.
Jim mulțumi cerului că era el.
— Salut, Bob. Dacă iei lumina aia de acolo și cobori, imediat ce-
mi revin din șoc îți explic totul.
Farul se stinse și lanterna pe care o avea Jim în mână rămase
singura sursă de lumină. Picioarele detectivului apărură încet, încet
pe măsură ce cobora treptele de lemn, până când, din reflexul de
lumină, îi apăru chipul pe care nu se citea nimic bun, iar Jim
conveni că nu erau prea multe motive pentru a se aștepta la un
comportament prietenesc.
Robert privi în jur și întinse mâna către întrerupător.
— Ajunși aici, mi se pare absurd să nu folosim o lumină serioasă.
Un bec agățat în tavan se aprinse, împrăștiind în jur o lumină
brutală. Încăperea se dovedi ceea ce era de fapt, o debara cu scule și
unelte așezate în ordine pe rafturi.
— Sper că acum îmi vei da niște explicații.
— Bunicul meu îi dăduse spre păstrare lui Caleb anumite lucruri.
Această casă împreună cu tot ce conține este de-acum proprietatea
băncii lui Cohen Wells. Nu am cum să demonstrez că obiectele
acelea îmi aparțin. Dar erau ale bunicului meu și vreau să le am,
făcând abstracție de valoarea lor. Nu sunt din lăcomie aici, ci din
respect.
Jim arătă din cap spre raftul din fața lui.
— Dacă îmi amintesc bine, aici este un compartiment ascuns pe
care Caleb îl numea „caseta de valori” a familiei, înăuntru vei găsi
un anumit număr de păpuși katchina destul de vechi și alte lucruri
despre care nu știu nimic, dar pe care le va recunoaște Charlie.
Făcu un gest cu mâna spre figura încă bănuitoare a prietenului
lui.
— Trebuie doar să descoperim cum se deschide.
Se puseră toți trei pe treabă. Căutarea mecanismului de
deschidere dură circa douăzeci de minute, după care Robert se lăsă
păgubaș.
— Dar ești sigur că acest compartiment există într-adevăr?
Jim tocmai băgase mâna sub un raft și începuse să-l parcurgă cu
atenție. La un moment dat găsi o crăpătură care nu ar fi trebuit să fie
acolo.
— Poate l-am găsit.
Își vârî mâna în deschizătură și trase spre exterior.
Se auzi un declic scurt și partea dreaptă a raftului se desprinse
puțin de perete. Jim se dădu la o parte pentru a-l lăsa pe Robert să
deschidă primul trapa. Raftul se mișcă fără niciun zgomot și
dezvălui deschiderea micii încăperi care era în spatele lui.
Pe dreapta, puse pe pământ, se aflau niște obiecte care în
aparență păreau mici statuete. Chiar dacă acel mic depozit subteran
părea extrem de uscat, acestea fuseseră înfășurate într-o folie de
plastic pentru a le apăra de umiditate și praf. Culorile care se
ghiceau atenuate de precaritatea transparenței ambalajului le
clasificau fără dubiu printre operele de artă de tip katchina. Alături
era un plic mare cerat, maro, pe care era scris un nume cu o grafie
ascuțită, cu o carioca neagră.
„Jim Mackenzie.”
— Mda, măcar ai spus adevărul.
Cuvintele lui Robert îi ajunseseră la urechi lui Jim ca o absolvire.
Îi mulțumi înțeleptului Richard Tenachee că avusese prudența de a
evidenția astfel apartenența acelor obiecte.
În partea opusă era un obiect înfășurat într-o pătură indiană
destrămată, așezat pe podeaua de lemn. Părea foarte veche, dar
printre rupturi și pete se vedeau bine culorile originale: roșu,
albastru, indigo, negru și alb.
Robert o arătă și i se adresă lui Jim.
— Este și asta a ta?
— Nu am mai văzut-o până acum. Nu cred să fi fost a bunicului
meu.
— Asta este pătura unei căpetenii. Foarte veche.
De când îi surprinsese Robert, era pentru prima oară când
Charlie își făcea auzită vocea. Îi îndepărtă și îngenunche în fața
obiectului pus pe jos. Puse ușor mâna pe țesătura care îl acoperea.
Confirmă părerea de mai înainte.
— Foarte veche. A aparținut unei căpetenii foarte puternice. Nu
era un lucru de-al lui Richard.
Bătrânul începu să desfășoare cu grijă acel ambalaj delicat pentru
a-i scoate la lumină conținutul. Atunci când se desprinse și ultima
fâșie, Jim și Robert erau atât de captivați de ceea ce li se arătase în
fața ochilor, încât nu dădură atenție mimicii lui Charlie.
Niciunul dintre cei doi nu-l văzu cum se albise la față. Niciunul
dintre cei doi nu-i văzură reacția instinctivă de a se îndepărta preț
de o palmă de acel lucru strălucitor.
Vocea detectivului îi ieși din gură o dată cu răsuflarea lui plină
de uimire.
— Sfinți din ceruri! Și ce e chestia asta?
În fața lor apăruse un vas mare de metal. După culoare și
consistență, totul lăsa să se înțeleagă că era vorba despre un obiect
prețios. Lumina becului smulgea reflexe suprafeței pe care numai
magia aurului le putea genera. Pe margine erau gravate semne, un
fel de scriere într-o limbă pe care în acel moment niciunul dintre ei
nu știu să o identifice.
Chiar și după o evaluare fugară și inexpertă, era clar că valoarea
intrinsecă a obiectului trebuia să fie foarte mare. O eventuală
valoare arheologică i-ar fi mărit-o peste măsură.
Charlie murmură ceva în limba navajo. Lui Jim i se păru că
înțelege două cuvinte: âsaa și nahasdzâân.
Asaa’. Vas.
Nahasdzâân. Pământ.
Dar Robert îl antrenă în elanul lui de detectiv și crezu că nu a
auzit bine.
— Iată ce declanșase fericirea lui Caleb. Chestia asta trebuie să
valoreze o avere. De unde poate proveni?
Charlie se ridică și se îndepărtă de vas. Se sprijini de raftul din
față. Jim îl privi și, pentru prima oară de când îl cunoștea, îl văzu
tulburat.
— Charlie, te simți bine?
Bătrânul făcu un grăbit semn afirmativ cu capul. Apoi își scoase
pălăria ca și cum acel cerc din jurul capului s-ar fi transformat într-o
menghină insuportabilă. Jim văzu că ochii lui înconjurați de riduri
erau străbătuți de o spaimă care venea de foarte departe.
Arătă spre vasul de pe podea care reflecta indiferent lumina.
— Vasul Pământului.
— Vasul Pământului? Ce înseamnă?
Charlie nu avu cum să răspundă. De undeva din afara
laboratorului sosi deslușit un zgomot metalic care luă prin
surprindere mutrele uluite ale lui Robert și Jim.
Robert ascultă o secundă. Apoi, dintr-o singură mișcare, apucă
lanterna și scoase pistolul.
— Este cineva. Nu vă mișcați de aici.
Jim și Charlie rămaseră singuri în lumina nemiloasă a acelui bec
gol, în tăcere, în fața licăririi aurului, fără a reuși să se privească în
ochi.
De la locul lor de sub pământ auziră niște voci fără a le putea
desluși. Puțin mai târziu le ajunse la ureche un zgomot de pași. În
sfârșit, chipul lui Robert Beaudysin se ivi în deschizătura
chepengului. Lângă el era o altă persoană. În reflexul luminii care
venea de jos, Jim recunoscu fluturarea părului acaju al lui April
Thompson.
24

Acum erau așezați toți patru în jurul mesei din sufrageria lui Jim.
În centrul tăbliei de lemn era pus vasul aurit, cu pătura veche
indiană care ținea loc de față de masă. Lumina becului împrăștia
reflexe aurii pe suprafața opacizată de timp. După ce Robert o
surprinsese pe April afară din laboratorul lui Caleb, urmase un
moment justificat de stânjeneală. Toți îi priveau pe toți ca și cum nu
reușeau să-și explice motivele prezenței lor în locul acela și la acea
oră. Era clar că fiecare, dintr-un motiv sau altul, avea dreptul la
explicații. Și ar fi trebuit, la rândul lui, să dea cu atât mai multe
lămuriri. Deciseseră să plece de acolo și să stea de vorbă liniștiți
într-un loc mai puțin expus la ciudățeniile evenimentelor. Cabana
lui Jim de pe Beal Road păruse locul cel mai nimerit.
Jim fusese autorizat neoficial de către Robert să ia plicul și
păpușile katchina care îi aparțineau. Încărcase statuetele în
camionetă și își băgase în buzunarul interior al hainei acel sul de
pânză cerată. De-a lungul întregului drum de întoarcere, Charlie
stătuse pe scaunul pasagerului în tăcere. Părea încă impresionat, iar
lui Jim nu-i veni să-l întrebe nimic.
Robert și April sosiseră fiecare cu mașina lui, urmând camioneta.
Când intraseră, Silent Joe se arătase o clipă în ușa bucătăriei. Îi
privise până ce înțelesese că promisiunea sau amenințarea cu o
plimbare pe jos până în Colorado nu s-ar fi adeverit pe moment. Jim
îi dăduse mâncare și apă proaspătă, și îi deschisese ușa de lângă
chiuvetă pentru a-i lăsa drum liber spre pajiștea din spate.
Robert i se adresă lui April. Era autoritatea legală, de aceea li se
păru tuturor normal ca el să fie cel care înnoda firele.
— Acum, că suntem liniștiți, aș putea ști de ce veniseși la The
Oak?
— Dar voi?
April nu se lăsase intimidată. Învățase și ea demult lecția cu
apărarea și atacul.
— Trebuie să-ți amintesc că sunt polițist?
Fata răspunse ca și cum provocarea ar fi fost unul dintre cele mai
firești lucruri din lume.
— Iar eu sunt ziaristă. Îmi desfășuram investigația privind
moartea a două persoane.
— Aș putea să te acuz de…
Jim își dădu seama că lucrurile luau o întorsătură urâtă și se
decise să intervină.
— Robert, suntem toți în aceeași barcă. Acesta nu-i un caz ca
toate celelalte. Aici nu funcționează regulile normale.
Detectivul rămase o clipă perplex, apoi își dădu seama că Jim
avea dreptate.
Când i se adresă din nou lui April, tonul îi era diferit.
— OK. Vorbește tu acum.
April se relaxă și se sprijini de spătarul scaunului.
— Am înțeles că Jim știa mult mai multe decât spunea. Și am mai
înțeles că ar fi fost imposibil să-l fac să vorbească. Astfel, am început
să-l urmăresc pentru a vedea dacă ieșea ceva la iveală. Când am
văzut că pleca din oraș și se îndrepta spre The Oak, mi-am spus că
avusesem dreptate. Am așteptat ca ei să se îndepărteze și am urcat
până la casă. Și v-am surprins. Asta-i tot.
Jim observase că April nu-l privise niciodată în față în timp ce
vorbea. Poate se simțea vinovată de faptul că îi urmărise. Dar îl
pusese la adăpost de orice responsabilitate referitoare la scurgerea
de informații și nu pomenise nimic despre întâlnirea lor de după-
amiază.
Luă în seamă asta și îi fu recunoscător.
Din contră, nerăbdarea lui April de a afla ceva era departe de a se
fi potolit.
— Eu am spus totul. Acum e rândul vostru.
Înfățișarea ei fermă era subliniată de reflexe ale privirii
asemănătoare cu cele ale vasului care se afla în mijlocul mesei. Jim
simți ceva pe dinăuntru și ar fi vrut să-i ia fața în mâini și să o
sărute. Dar nu era momentul și poate nu era el bărbatul potrivit.
Din cele spuse, Robert înțelese că nu ar fi putut să scape cu o
poveste oarecare.
Resemnat, se ridică în picioare.
— April suntem în fața unor lucruri care se explică cu greu în
mod rațional. Vreau promisiunea ta oficială că nimic din ceea ce se
vorbește în camera aceasta nu va fi dat publicității.
April îl privi o clipă în tăcere. Detectivul se duse în spatele ei și o
strânse cu ușa.
— Am această promisiune. April?
— Da. O ai. Dar când va fi momentul, vreau exclusivitate.
Acum, Robert era cel care trebuia să cântărească posibilitățile și
să suporte presiunea lui April. Cu exact aceleași cuvinte și un dram
de ironie ca suprapreț.
— Am această promisiune, Robert?
Polițistul cedă pe toată linia.
— Da, fir-ar să fie. Vei avea exclusivitatea ta afurisită.
— Foarte bine. Acum spuneți-mi ce se întâmplă.
Privirile erau ațintite asupra lui April. Nimeni nu văzu pe buzele
lui Charlie străfulgerarea unui zâmbet de plăcere. Femeia-Care-își-
Schimbă-Culorile își luase revanșa…
Robert se așeză din nou pe scaun. Jim îi cedă cuvântul fără nicio
părere de rău.
— Cred că e rândul tău, Bob.
Detectivul își îngădui un moment de concentrare înainte de a
vorbi. Era greu să găsească cuvinte convingătoare pentru alții, când
nu era în stare să le găsească nici pentru el.
Totuși, oricum ar fi stat lucrurile, esențialul rămânea neschimbat.
— Iată faptele. Au murit trei persoane, toate trei în același fel.
Caleb Kelso, o prostituată din Scottsdale pe care o frecventa și care
se numea Charyl Stewart, și vărul lui, Jed Cross…
April sări imediat ca arsă.
— Dar ați spus că Jed fusese ucis în timpul unei încercări de
evadare.
Robert făcu un gest din umeri încercând să minimalizeze sensul
spuselor ei. Întreruperea aceea îl obliga să ia în considerație
cuvântul touche.
— Ni s-a părut cea mai bună soluție, în loc să divulgăm un
adevăr greu de manevrat. Dacă vei avea puțină răbdare, vei înțelege
motivul.
April tăcu iar, și Robert rămase singur printre asperitățile
povestirii lui.
— În afară de Stewart care a murit afară, în curtea din spate de la
The Oak, pentru ceilalți doi lucrurile sunt puțin mai complicate.
— Adică?
— Sunt două cazuri de manual. Caleb a murit în laboratorul lui,
închis pe dinăuntru, fără urme de violență ori intrare prin efracție.
Jed Cross a murit în curtea închisorii, în timpul orei de plimbare în
aer liber, în timp ce era supravegheat îndeaproape de un gardian.
— Și omul acela ce spune?
Polițistul dădu din cap și în același timp închise o pistă.
— Nimic. A căzut de pe zidul de incintă și și-a rupt un picior.
Ultimele vești pe care le am nu sunt prea bune. A rămas atât de
șocat de ce a văzut, încât medicii nu sunt siguri că va mai putea fi
vreodată întreg la minte.
Jim simțea că în aer plutea sentimentul iminent al unor lucruri
necunoscute. Acelea care, atunci când sunt coșmaruri nocturne sunt
greu de suportat, dar care se transformă în bestii feroce dacă mai
sunt încă realitate în soarele dimineții.
— Și cum au murit?
Robert făcu o pauză ca și cum i-ar fi fost greu să-și dea seama.
— Toate trei corpurile aveau oasele corpului și ale craniului
sfărâmate. În mai multe locuri, ca și cum ar fi suportat o presiune
enormă. Ca o presă sau dracu’ știe ce. Și apoi, este povestea cu
urmele.
— Ce urme?
Pentru moment, detectivul trecu peste întrebare și își continuă
firul.
— Atunci când a murit Stewart, din păcate furtuna a șters orice
urmă. Am urcat la The Oak pentru a controla în laborator un
amănunt care, având în vedere ciudățenia lui, poate scăpase pe
moment la analiza morții lui Caleb.
— Ce anume?
Cu toate că hotărâseră să dea cărțile pe față, Robert părea încă
reticent să vorbească. Într-un fel, ca și cum, cu toată nebunia
situației, ar fi putut spune ceva care să-l facă nebun în ochii
celorlalți.
Se decise totuși, mânat de furia disperării.
— Ce Dumnezeu?! În fond, nu l-am văzut numai eu.
Se sprijini de spătarul scaunului. Privi vasul ca și cum ar fi fost în
stare să descifreze hieroglifele scrise pe marginea lui.
— În curtea pușcăriei erau urme de tălpi goale pe pământ. Dar
nu erau amprente normale. Vreau să spun că nu erau întipărite pe
pământ așa cum se întâmplă în mod normal…
Detectivul gesticula din mâini, pentru a se face mai bine înțeles.
— Erau reliefate în sus. Ca și cum cineva s-ar fi apropiat mergând
de-a-ndoaselea. Vreau să spun, călcând pe partea subterană a
pământului.
Jim interveni și îi aruncă o frânghie prietenului pentru a-l scoate
din nisipurile mișcătoare în care se vârâse singur.
— Cred că este de luat în considerație și comportamentul
câinelui.
April se trezi dintr-odată că trebuie să-și controleze o mimică
bănuitoare. Prea multe date năvăleau peste ea și toate deodată. Jim
se gândi că oricine, în situația aceea, ar fi reacționat la fel.
— Câinele? Ce legătură are câinele?
Jim acceptă ușurarea întipărită pe chipul lui Robert Beaudysin ca
pe un merit personal și continuă povestirea în numele lui.
— Când am ajuns la casa lui Caleb și am descoperit corpul, Silent
Joe era terorizat. Nu înfricoșat ori timorat. Căzuse pradă celei mai
pure terori. Atunci când a fost ucis Jed Cross, eu eram în parcarea
din fața secției centrale de poliție. Câinele a început să urle și a sărit
în fugă în camionetă. Era iar scos din minți și, cât timp am rămas
acolo, nu a mai vrut să coboare. Același lucru s-a întâmplat și atunci
când am însoțit-o pe Charyl Stewart în nefericitul ei pelerinaj la The
Oak.
O privi pe April în ochi, încercând să nu-i fugă nici gândurile,
nici privirea în altă parte.
— Biata de ea voise să vadă locul în care trăise Caleb. S-a
îndepărtat singură și, în timp ce se afla în curtea din spate, câinele a
început să urle. Aproape în același timp și ea a început să strige. Și
îți pot spune că erau urlete pe care nu vreau să le mai aud. Nu am
avut timp nici măcar să înțeleg ce se întâmplase. Treizeci de
secunde mai târziu era moartă.
April se ridică de pe scaun ca și cum un arc ar fi împins-o de
acolo cu forța.
— Așteptați o clipă. Chiar credeți c-am să înghit toate brașoavele
astea? Eu nu știu ce luați, dar vă sfătuiesc să înjumătățiți doza. Îmi
spuneți că există pe-aici un asasin care vine, își zdrobește victimele
și dispare? Și, ca și cum nu ar fi de ajuns, își mai și anunță sosirea
prin urletele unui câine?
— Da.
Toți trei se întoarseră în același timp către Charlie. Monosilaba
aruncată de bătrân în focul discuției opri timpul în loc. Tăcuse pe
toată durata acelei expuneri înfierbântate a faptelor. Charles Owl
Begay era un tip peste care ochii treceau și alunecau în altă parte, nu
pentru că ar fi fost un om neînsemnat, ci pentru că nu făcea
niciodată ceva ca să atragă privirile. Acum era privit cu o atenție
care de obicei era îndreptată către oracole.
Bătrânul murmură ceva în limba indienilor Dine. Jim nu reuși să
înțeleagă bine ce spusese. Așa cum o făcuse și înainte la casa lui
Caleb, scosese doar două cuvinte.
Primul era nahasdzăân, care în limba navajo înseamnă pământ, iar
al doilea, biyââzh, termenul care îl indică pe fiu atunci când îi
vorbește mama.
— Ce înseamnă, bidă ’i?
Charlie arătă cu mâna vasul de pe masă.
— Vasul Pământului. Nu credeam că există cu adevărat.
Rămase o clipă pe gânduri, ca și cum i-ar fi fost greu să-și creadă
propriile gânduri. Apoi se hotărî și le transformă în cuvinte, oricât
de incredibile ar fi fost.
— Am auzit vorbindu-se despre el. Era o legendă pe care șamanii
și-o transmiteau în șoaptă între ei, o amintire atât de vagă, încât nu
merita să fie luată prea mult în seamă. Și acum mă aflu cu ea în față.
Se spune că este prețios nu numai pentru aurul din care este făcut,
ci pentru ceea ce reprezintă. Este o prevestire de moarte.
Jim își dădu seama dintr-odată de felul de a fi al lui Charlie, de
motivul frecventelor lui perioade de singurătate petrecute în deșert,
de rezervarea lui, de stările lui de spirit, de cuvintele lui. Înțelese
acum sentimentul de spațiu pe care îl inspira prezența lui chiar și în
camerele cele mai înguste și în locurile cele mai strâmte.
Și-și spuse că era un tâmpit că nu-și dăduse seama până acum.
— Tu ești un șaman.
Bătrânul zâmbi vag printre dezamăgire și riduri.
— Este o putere a altor timpuri, Trei-Oameni. S-a sfârșit datorită
unei proaste folosiri. Nimeni nu mai crede acum în aceste prostii.
Demonii oamenilor de acum nu mai pot fi învinși cu un pumn de
nisip colorat și câteva amulete…
Graba lui Robert întrerupse această comunicare tardivă dintre
Jim și Charlie. Era polițist și de aceea trebuia să fie un om practic.
— Iartă-mă Charlie, puțin mai devreme ai spus că acest vas este o
prevestire de moarte. Dar, prin ea însăși, o prevestire este o ipoteză,
pe când trei persoane moarte sunt o realitate. Ce este în definitiv
chestia asta? Și ce legătură are cu cele trei omoruri?
— Vasul este un obiect sacru. Este de rău augur.
Polițistul cedă în fața evidentei reticențe a bătrânului. Pentru
moment preferă să lase subiectul deoparte și să-și îndrepte atenția
către un alt aspect tot atât de semnificativ al întâmplării.
— Cum a ajuns în mâinile lui Caleb, în opinia ta?
Charlie dădu ușor din cap.
— Nu am nici cea mai mică idee.
Robert se însărcină să facă un rezumat al faptelor pentru toți
ceilalți. Se ridică și se sprijini de o mobilă alăturată de masă. Începu
să numere pe degete. Jim înțelese că era vorba despre un mic ritual
pentru a înlesni concentrarea.
Un deget…
— Bill Freihart l-a văzut pe Caleb în dimineața anterioară morții
lui. După cum ne-a relatat, era mai curând deprimat. Nu
întâmplător subliniez asta, ci dintr-un motiv precis. Urcase până la
ranch cu camioneta și și-a urmat drumul pe jos către Piscuri. Avea
cu el câinele și arcul cu săgeți pentru o partidă de vânătoare. Fără
cine știe ce așteptări, spune el. Nu s-a întors să ia camioneta. Bill nu
a devenit bănuitor pentru că o mai făcuse și altădată.
Acum Robert vorbea pentru el.
Două degete…
— După-amiază i-a telefonat femeii lui euforic, l-a spus că grijile
lui financiare se sfârșiseră. Ba chiar a invitat-o pentru un sfârșit de
săptămână la Vegas. I-a vorbit despre o mare sumă de bani care
trebuia să sosească. La puțină vreme după aceea a fost ucis.
Trei degete…
— Asta înseamnă că amărâtul acela a găsit acest vas undeva într-
un loc neprecizat pe munte, chiar în ziua morții lui. Și că, după toate
probabilitățile, era mai curând aproape de casa lui decât de ranch,
dacă a hotărât să se ducă pe jos spre casă și nu s-a întors să-și ia
camioneta.
April îl salvă de jena de a constata inutilitatea celui de-al patrulea
deget.
— Da, însă ce legătură există între vas și moartea lui Caleb și a
celorlalte persoane, admițând că este vreuna? Charlie?
Jim îl cunoștea bine pe bătrân și îl știa înclinat mai mult spre
dialogul privirilor decât spre cel al cuvintelor. Și totuși, în acea clipă
ochii lui erau alunecoși, ca și cum ar fi avut remușcări că vorbise din
instinct și că spusese prea multe.
— Singurele elemente pe care le am la dispoziție sunt dintr-o
legendă veche de cinci sute de ani.
Puse pe pătura uzată o mână care părea să aibă aceeași vârstă.
— Aceasta era pătura unei căpetenii. Din desenele pe care le
înfățișează, aș spune că era vorba despre un om foarte important.
Un om cu putere politică, dar ținut la mare cinste de oameni și din
alte motive. Înainte de a vă spune altceva, trebuie să văd locul în
care Caleb a găsit vasul.
Robert lăsă să-i scape un gest care voia să fie sarcastic și reuși
numai să fie o declarație de neputință.
— Sigur. Având la dispoziție o mie de oameni, în câteva
săptămâni putem trece Piscurile prin sită. Asta numai dacă șeful va
crede această poveste și nu ne bagă pe toți la balamuc. Și dacă
bătaia de joc a presei din acest stat nu le va distrage atenția agenților
de poliție.
Charlie continua să întindă cu mâna pătura pusă pe masă Așa
cum se mai întâmplase și altădată, după cuvintele lui se lăsă tăcerea.
— Există o cale pentru a descoperi unde a găsit Caleb vasul.
Înălță capul și îi privi. Era pentru prima oară când Jim îl vedea că
se supune iar judecății ochilor.
— Caleb nu era singur în acel moment.
Jim începea să înțeleagă ceea ce voia să spună bătrânul și mai ales
ceea ce avea intenția să facă.
— Câinele. Avea câinele cu el.
Sensul era clar, dar nu se putea abține să nu se arate
descumpănit.
— Nu aș vrea să par pesimist, Charlie, dar eu nu aș conta prea
mult pe Silent Joe.
Ca și cum ar fi înțeles că se vorbea despre el, când își auzi
numele, câinele își arătă botul dincolo de pragul bucătăriei. Păru
puțin nesigur dacă să se întoarcă la culcușul lui, demonstrându-le
oamenilor indiferența lui, sau să întreacă orice pronostic
nefavorabil. În sfârșit, se hotărî. Liniștit și cu mersul legănat, înaintă
până în mijlocul camerei și se așeză pe podeaua de lemn în fața lui
Jim.
Rămase în așteptare, privindu-l.
Jim întinse o mână și îl mângâie pe cap.
— OK, tinere. Se pare că a sosit momentul să arăți lumii că ești în
stare să-ți câștigi bucata de pâine.
Silent Joe căscă și îl privi cu un aer sever.
Jim o luă drept un reproș pentru judecata îndoielnică exprimată
pripit ceva mai devreme. Și drept hotărârea ca, atunci când va sosi
ziua glorioasă, să fie găsit pregătit.
25

Părăsiră The Oak atunci când soarele abia răsărise.


După nicio oră de mers, cu puțin înainte de a intra în desișul
pădurii, April își îndreptă privirea către tăpșanul din vale. Încă se
vedeau streșinile canadiene ale casei lui Caleb lângă marele stejar.
Mașinile parcate în curte erau o pată de culoare pe fundalul cenușiu
al pietrișului.
Sosise prima la întâlnire și, când oprise mașina în fața casei, un
fior subțire o străbătuse cu unghii ascuțite pe șira spinării. Aerul era
proaspăt, iarba era verde și cerul albastru, ca desenate de creioanele
colorate ale unui copil. Imediat după aceea se gândise că nu
desenau copiii oameni întinși pe pământ, uciși într-un mod de
neînțeles de către un asasin care avea consistența unei fantome.
Fiorul devenise o stare de spirit. Deși își spusese că era naivă, totuși
nu fusese în stare să coboare din mașină.
Și, apărată de cei patru pereți de metal, se lăsase în voia
gândurilor ei.
Întâlnirea cu Jim din seara trecută fusese o greșeală. Încercase în
tot acest timp să-și găsească un alibi și să se convingă că fusese cu el
numai dintr-un motiv ziaristic, dar știa prea bine că nu era adevărat.
În realitate, dorea numai să-l revadă, o dată măcar, fără să facă
economie, fără să fie nevoie să controleze cartonașul cu prețul.
Acum încă nu era momentul, dar știa că, mai devreme sau mai
târziu, ar fi sosit și acel moment, ca mai toate lucrurile de
neînlăturat care călătoreau împreună cu greșelile. Mai devreme sau
mai târziu ar fi făcut socotelile, dar nu acum. Acum era încă sub
influența tremurului acelui sărut, după o așteptare atât de lungă,
încât părea exclusă pentru totdeauna din izvodul orelor, și al zilelor,
și al anilor. Și din redescoperirea corpului, din senzația că viața ar
putea fi o ipoteză, chiar numai plauzibilă, în fața imobilității pietrei.
Îi spusese cineva că, în decursul vieții, iubim doar o singură dată.
Dacă era adevărat, această singură dată avea pentru ea chipul și
corpul lui Jim Mackenzie. Fără niciun motiv valabil, fără niciun
temei pentru a putea gestiona acel sentiment atât de stânjenitor, fără
nicio posibilitate de izbăvire. Chiar fără dorința de a o căuta. Nu-și
făcea iluzii nici despre el, nici despre situația lor. Știa că el va pleca
din nou și ea va rămâne din nou singură. Când încă era iubita lui, se
trezea uneori privindu-l surprinsă că un bărbat atât de frumos ar
putea fi bărbatul ei, și făcuse greșeala să creadă că avea să fie pentru
totdeauna. De data asta însă era diferit. Se avea pe sine, îl avea pe
Seymour, avea munca ei. Își avea viața ei construită zi de zi cu
greutățile mărunte care tocmai de aceea sunt în realitate mari
creații. Avea puterea să trăiască fiecare sărut ca și cum ar fi fost
ultimul pe care îl primea, cu senzația că ar fi primul.
Nu era convinsă că pe undeva în el ar fi existat binele, așa cum
credea oricine care se îndrăgostea de persoana greșită.
Nu i-ar fi permis să intervină în realitatea ei. Nu i-ar fi servit pe
tavă viața ei, așa cum făcuse prima oară. Îi permisese numai să
distrugă vise pe care nu credea că le-ar mai putea construi. Era
echilibrul perfect între instinct și rațiune. Nimic nu deosebea
dragostea umană de căldurile animalelor în afară de percepția ei, de
posibilitatea de a simți și de a înțelege.
Și de posibilitatea de a reacționa.
Cu Jim, suferința era o certitudine egală cu emoția.
De aceea nu avea nicio teamă de acel bărbat care în viața lui
plăcuse atât de mult femeilor, încât nu avea curajul să creadă că i-ar
fi putut plăcea uneia singure. Zgomotul roților pe pietriș o luase
prin surprindere și se redescoperise o ziaristă în așteptare, în curtea
unei case unde fuseseră comise două crime. Jim, care deschisese
portiera camionetei și cobora urmat de Charlie și de câine își
suprapusese prezența peste gândul ei. Aproape în același timp
răsărise din drum și botul mașinii detectivului Robert Beaudysin
pentru a închide cercul. Se aflau toți în curtea din față, cu picioarele
în pietriș pentru a recrea atmosfera din seara precedentă.
Priviseră în tăcere indolența hoinară a lui Silent Joe, care nu părea
nicicum impresionat că se găsea la vechea lui locuință. Robert îl
privea cu o expresie bănuitoare cum se plimba printre tufișuri
pentru ritualurile lui canine în aer liber. Poate considera nepotrivită
îndărătnicia de a-i atribui lui Silent Joe prerogative specifice rasei
lui, dar care acelui exemplar în speță îi erau refuzate.
„Toată speranța pe care o avem stă toată în nasul unui câine…”
Acesta fusese gândul ei, dar April era sigură că în acel moment
era gândul tuturor.
După ce câinele mirosise, stropise și se rostogolise destul în iarbă,
Jim scosese din mașină pătura. Se chircise la pământ și îi vorbise lui
Silent Joe. April rămăsese uluită și fascinată de tonul vocii lui, un
ton pe care nu i-l mai auzise niciodată când se adresase unei ființe
umane.
— Caută, Silent Joe. Găsește locul unde se afla asta. Fii câine bun
și caută.
Silent Joe înțelesese.
Adulmecase câteva clipe materialul și, imediat după aceea, se
aplecase să miroasă pământul. Apoi își ridicase capul și se
îndreptase fără grabă către spatele casei. Un timp, îl urmaseră
ținându-și respirația, dar când îl văzuseră că o ia pe poteca ce trecea
pe lângă laborator și urca pe munte, sufocarea devenise un suspin
de ușurare. Câinele se întorsese să se uite la ei, ca și cum s-ar fi
asigurat că-l urmează. Părea într-un fel să simtă că aceea era o zi
mare pentru el. Era protagonist și știa asta. Până și mersul lui era
diferit, mai fluent, mai puțin întâmplător.
Intrară în răsuflarea verde a copacilor mergând în șir indian. Jim,
cu un rucsac ușor în spate, deschidea drumul. După toate calculele,
Caleb parcursese drumul în decurs de o zi, așa că nu li se păruse
necesar să-și ia echipament pentru noapte. Numai o cantitate
suficientă de hrană și de apă.
April se întoarse. Charlie mergea în urma ei, cu trăsături foarte
îmbătrânite, dar fără nicio urmă de oboseală în corp. Iar pe chip nu i
se deslușea nici măcar un gând. Poate îi era teamă că nu vor găsi
ceea ce căutau, poate îi era teamă că vor găsi. Robert încheia șirul,
neîncrezător în ceea ce făcea și deschis oricărei eventualități care i-ar
fi putut clinti scepticismul.
Singurul punct de referință era Silent Joe. Mergea cu câțiva pași
înaintea grupului, adaptându-se mersului lor, mirosind și
adulmecând drumul pe care cu câteva zile în urmă îl parcursese în
sens opus împreună cu stăpânul lui cel fără noroc.
April încerca să nu se gândească la euforia pe care o simțise
Caleb în timp ce purta pe umeri iluzia lui de bogăție. Fără să știe de
fapt că nu număra pașii de pe drumul de întoarcere, ci pe aceia care
îl separau de un sfârșit oribil.
Se concentră asupra lui Jim care mergea înaintea ei alegând
poteca cea mai ușoară printre tufișuri. Înaintă având în fața ochilor
figura lui atletică și părul negru și lucios care îi cădea pe umeri, la
fel cu cel al fiului ei.
„Al fiului nostru…”
Se trezi imaginându-și cât de frumos ar fi fost ca, în loc de un
indian bătrân și de un polițist, între ei să fi fost Seymour, și toți trei
să fi fost o familie normală americană cu un câine bizar în excursie
pe munte, și cea mai mare grijă a lor să fi fost să răspundă
necontenitelor întrebări ale unui copil despre animalele și despre
locurile care îi înconjurau.
Continuă să meargă aproape trei sferturi de oră, construind în
sinea ei acest vis astfel încât să i se pară adevărat, dar știind în
același timp că nu ar fi fost niciodată astfel.
Pe urmă, Jim hotărî să facă un popas. Charlie se îndepărtă singur
în desișul tufișurilor și Robert se așeză deoparte pe o piatră
acoperită de mușchi, la umbra unui pin și-și răsuci o țigară. Toți
erau obișnuiți cu genul acela de excursii și nimeni nu era obosit din
cale-afară.
Jim scoase din rucsac un baton energizant și un bidon cu apă pe
care i le întinse lui April.
— Ține. Mănâncă asta și bea puțină apă, chiar dacă nu ți-e sete.
Te vor ajuta.
April desfăcu bucata din ambalaj și mușcă din ea. Avea un gust
bun și nu îi fu greu să o termine. O înghițitură lungă de apă spălă
urma de gust dulceag și April fu gata să-și reia drumul.
Jim coborî vocea și se așeză cu corpul între ea și Robert pentru a-
și garanta o minimă discreție.
— April, în ceea ce privește seara de ieri, eu…
— Nu trebuie să spui nimic.
Încercă să-l îndepărteze și să se întoarcă la ceilalți. Jim o opri
punându-i o mână pe braț.
— Nu. Totuși, sunt multe de spus. M-am gândit toată noaptea.
April îi întoarse spatele și făcu câțiva pași în direcția opusă. Jim o
ajunse din urmă și rămase alături, în pas cu ea. Avea aceeași voce ca
atunci când îi vorbise lui Silent Joe cu două ore în urmă. Aceea pe
care n-o mai folosise cu nicio ființă umană. Aceea care surprindea și
fascina.
— Ani de zile m-am simțit un hibrid, un fel de actor de bâlci pe
jumătate alb și pe jumătate indian, pentru care nici măcar ochii nu
reușeau să intre în armonie. Întotdeauna am crezut că aș fi trecut
prin lumea aceasta fără a lăsa urme, pentru că nimeni nu este cu
adevărat în stare să o facă. Voiam să am totul și imediat și să
consum cât mai curând cu putință totul, pentru că eram convins că
nu aș fi avut posibilitatea să iau nimic cu mine. Nu mi-am dat
seama că în acest fel consumam și ceea ce-mi fusese oferit de
persoane mult mai bune decât mine, fără a-mi cere în schimb nimic.
Dacă April îl cunoștea bine pe Jim Mackenzie, știa cât de mult îl
costau acele cuvinte și fu bucuroasă că nu trebuia să dea niciun
răspuns. Nu știa ce voce i-ar fi ieșit pe gură după ce ar fi înghițit
nodul pe care și-l simțea în gât.
— Prezența lui Seymour a schimbat acum totul.
Era sigură că, mai devreme sau mai târziu, acel moment avea să
vină, iar acum simțea furie și o duioșie feroce, și nicio invidie pentru
el, și niciun sentiment de răzbunare pentru ea.
— Atunci când m-am trezit cu el în față și am înțeles cine era, în
aceeași clipă mi-a fost clar că el reprezenta urma pe care o lăsasem
în viață.
April tot nu spuse nimic.
— Nu am experiență în sentimente. Nu le-am simțit niciodată, de
aceea am încercat să le înlocuiesc cu pasiuni. Să pilotez elicoptere, să
conduc mașini puternice, să fiu liber cu orice chip. De aceea nu știu
să definesc acum felul în care mă simt. Dar după ieri-seară, pentru
prima oară în viața mea când am rămas singur, am simțit lipsa
cuiva.
Jim se întrerupse. Pe o ramură trecu străfulgerarea cenușie a unei
veverițe. Deasupra capetelor lor zburau păsări. Șerpi se târau fără
zgomot printre stânci. Poate mai jos un cerb ridicase capul și
adulmeca aerul. April se gândi că nu exista nicio formă de viață care
să poată egala minunăția unui moment de liniște după acele
cuvinte.
— Nu-ți cer să mă ierți fiindcă nu văd nici măcar un singur motiv
pentru care ar trebui să o faci. Știu însă ceea ce am de gând să fac
eu.
În clipa aceea, Silent Joe îi ajunse din urmă și i se alătură lui Jim.
Ridică botul căutându-i privirea și poate o mângâiere.
Jim zâmbi și îl mângâie pe cap. April înțelese că acel câine ținea
la el și el ținea la acel câine.
Mângâierea trecu repede, dar rămase zâmbetul. Și, de data asta,
era pentru ea.
— Mă voi opri aici și voi fi aici. Știu că este târziu și nu-mi fac
iluzii. Dar voi fi aici pentru orice lucru de care tu și Seymour s-ar
putea să aveți nevoie. Și sper că, într-o zi, îmi vei acorda șansa să îl
cunosc.
April își înalță capul și îl privi. Apoi întinse mâinile și îi scoase
ochelarii. Îl țintui îndelung, fără să cadă în capcana ochilor lui.
Vorbele îi ieșiră, dar nodul se topise. Tonul ei era ferm și sigur,
așa cum numai adevărul știe să fie.
— Dacă este încă unul dintre trucurile tale și îi vei face rău și
fiului nostru, te voi urmări în toată lumea și te voi ucide.
April o luă înainte căutând compania celorlalți. Jim rămase să-i
urmărească o clipă silueta care se îndepărta, până când ecoul
ultimelor ei cuvinte se risipi cu totul.
Apoi se aplecă și lovi ușor cu palma crupa lui Silent Joe.
— Vino, tinere. Îți amintesc că avem o treabă de făcut.
Când o ajunseră pe April, Charlie și Robert erau în picioare și
gata de plecare. Jim îi dădu iarăși câinelui să adulmece pătura și
Silent Joe păru mulțumit că jocul continua. Se lăsă rapid pe labele
din față și, imediat după aceea, se mișcă urmând o rută, pe care
nasul lui părea să o traseze cu siguranță.
Jim își dori să fie așa.
În timp ce câinele îi ducea în urcuș către vârful muntelui, își dădu
seama că mergea privind drumul înaintea lui, ascultând pasul lui
April din urma lui. Îi plăcea să audă că era acolo și acum.
„Dacă îi vei face rău și fiului nostru, te voi ucide…”
Nu avea nici cea mai mică îndoială că ar fi fost în stare de asta.
Era mulțumit că Seymour avea lângă el o asemenea persoană. Era
un bun punct de referință pentru un copil, așa cum ar fi fost un bun
punct de referință pentru oricare bărbat.
El nu înțelesese asta. Faptul de a o fi determinat să spună acele
cuvinte era și unul dintre sentimentele de culpă pe care le avea pe
conștiință.
Fără să știe, Robert îi veni în ajutor. Profitând de un loc mai larg,
se apropie de el și îl scoase din marasmul gândurilor lui.
Își ridică șapca de vânătoare de pe cap și își trecu o mână prin
păr.
— Unde crezi că ne târăște câinele ăsta?
— Chiar nu știu, Robert.
— De când am plecat, mă tot gândesc și încă nu am găsit niciun
motiv valabil pentru această expediție.
Jim arătă cu mâna un punct deasupra lor. Ca și cum le-ar fi auzit
cuvintele, Silent Joe se oprise și se lungise la pământ, lângă ceea ce
la prima vedere părea intrarea într-o grotă.
— Poate că motivul tocmai ți l-a găsit Silent Joe.
Fără veste, ieșiseră din desișul copacilor și se găseau acum într-
un luminiș despuiat care se deschidea pe coasta muntelui. Terenul
era stâncos și numai câteva tufișuri îndrăznețe își disputau cu
pământul dreptul la viață. Sus în dreapta lor, un pin uriaș era culcat
la pământ, spart în două pe lungime. Puțin mai jos, sub copac, erau
niște pietre prăvălite într-o vale fără vegetație. Trunchiul pe
jumătate carbonizat îi făcu să înțeleagă ceea ce se întâmplase. Un
fulger îl lovise și îl culcase la pământ scoțându-i din pământ
rădăcinile și provocând o alunecare de teren.
Trebuia să se fi întâmplat recent.
Robert se predă în fața evidenței și a uimirii lui.
— Doamne sfinte, chiar ne-a condus. Nu aș fi pariat un chior pe
câinele ăsta.
— Și mai spui că îi cunoști pe oameni. De aceea ar trebui să ai
mai multă încredere în animale.
Ajunseră cu o anume nerăbdare la spirala aceea întunecată
deschisă în pământ. Robert își desfăcu fermoarul de la hanorac ca
din întâmplare. Jim văzu că dedesubt, agățat de centură, purta tocul
cu pistolul. Semnificația acelui gest distrat nu îi scăpase. Din reflex
se întoarse să controleze dacă April era în siguranță lângă el. Și văzu
că Charlie se oprise puțin mai jos de ei. Nemișcat, fixa gaura intrării
în grotă așa cum un condamnat prin împușcare privește gaura
puștii îndreptată spre el.
— E totul în regulă, Charlie?
Bătrânul tăcu un semn de încuviințare aproape imperceptibil.
Apoi se mișcă. În timp ce îi depășea îndreptându-se spre
deschiderea grotei, spuse câteva cuvinte cu voce neutră:
— Lăsați-mă să intru eu primul. Voi așteptați aici.
Nimeni nu se împotrivi. Tonul și fața lui Charlie nu admiteau
împotrivire. Fără un motiv anume, înțeleseră că nu putea fi altfel.
Charlie trecu în fața câinelui și îl mângâie rapid pe cap. Câțiva
pași încă și întunericul grotei îl înghiți. Rămaseră afară în tăcere și
așteptare. Era greu de spus care cântărea mai mult.
După câteva minute care păruseră ani, figura lui Charlie se ivi la
intrare.
— Veniți.
Îl ajunseră din urmă și îl urmară înăuntru. Silent Joe îi privi cum
trec unul câte unul și rămase așezat unde era, fără nicio dorință de
a-i însoți.
Se treziră într-un fel de coridor care ținea loc de anticameră într-o
grotă nu prea mare, dar care purta semnele prezenței umane. Pe
pereți erau inscripții și figuri care puteau fi puse în legătură fără
nicio îndoială cu simbologia și mitologia băștinașilor. Pe partea
dreaptă era un fel de culcuș făcut din piei uzate de timp și imediat
alături, pe pământ, erau resturile unui arc și ale unei tolbe cu săgeți.
Charlie îi opri ascunzând în parte cu trupul lui cele văzute.
— Această grotă este un loc sacru. Este locul în care venea să
mediteze un șaman care în timpul viziunilor sale vorbea cu
spiritele. Sunt semnele lui pe pereți, iar ceea ce a mai rămas din
obiectele lui și din sacul lui cu leacuri vedeți aici dinainte.
În penumbră, chipul lui era o pată întunecată sub borul pălăriei.
Cuvintele lui erau pentru toți, dar erau mai ales adresate lui Robert.
— Vino, om al legii. Astăzi este o zi frumoasă pentru tine. După
atâta amar de ani, ai rezolvat o enigmă.
Charlie se dădu la o parte și toți cuprinseră întreaga grotă dintr-o
singură privire.
Întinse la pământ, erau două cadavre descărnate de timp și
mumificate de umiditate. Unul era așezat pe o parte, iar celălalt era
întins pe pământ puțin mai încolo, în poziție ghemuită, cu capul în
direcție opusă. Anii păruseră mult mai iertători cu hainele decât cu
corpurile.
Charlie arătă cu capul scheletul cel mai apropiat.
— Ceea ce vezi este corpul unui om care o dată a fost o mare
căpetenie a națiunii navajo. Când era viu se numea Eldero.
Uimirea tuturor se concentra în cuvintele detectivului, care și-o
exprimă cel mai rapid.
— Vrei să spui Eldero acela, căpetenia satului Fiat Fields?
Charlie confirmă cu tăcerea lui ceea ce de-abia spusese.
Se mișcă și se apropie de cel de-al doilea corp. Vârî un picior sub
umărul drept și, împingând dintr-odată, răsuci acele sărmane
resturi.
— Eldero nu era numai o căpetenie. Era ceva mai mult. Priviți.
Priviră toți și văzură ceea ce bătrânul voia să le arate, și toți
simțiră frigul și întunericul care se ridica din pământ și punea
stăpânire pe spațiul din jur. La pământ în fața lor, înfășurat în haine
prăfuite, era cadavrul unui om cu oasele craniului complet
sfărâmate.
II yi yșș
Originile
26

Stacy Lovecraft deschise ușa de lemn, ieși din casă și admiră


soarele care se ridica printre umbrele pinilor pe latura estică a
Piscurilor. Îl urmă dinăuntru un miros ademenitor de ouă, ceapă
prăjită cu costiță și pâine prăjită. Aroma aceea apetisantă se pierdu
în aerul proaspăt al dimineții și se duse să zgândăre mirosul câtorva
animale sălbatice în jur. Binecuvânta încă o dată alegerea prin care
se convinsese să abandoneze orașul pentru a se stabili în acel loc
fermecat. Peste tot pe unde îi umbla privirea era un sentiment de
spațiu, de imensitate, de prezență constantă a lui Dumnezeu, însoțit
de graba cea mare a ființelor umane care se înghesuiau să lase o
urmă, chiar și minusculă, dispuse la orice pentru a-i putea spune
întinderii minunate a cerului albastru: „Iată, și eu exist”.
Se întoarse să privească locul unde trăiau el și familia lui.
Își construise prima casă pe noua proprietate lipită de peretele de
stâncă, cu ziduri de gresie uscată și trunchiuri de copaci tăiați pe
jumătate și izolați cu chirpici. Acoperișul fusese construit în același
fel, întărit cu paie, șipci și smoală. Alesese locul acela pentru că,
puțin mai sus, o streașină naturală o proteja în anotimpul ploilor,
deviind apa care curgea de pe coastele muntelui, și pentru că avea
mereu în față spectacolul apusului. Era un aranjament destul de
confortabil, dar cu totul provizoriu. Alesese soluția aceea din
motive practice. Trebuind să se ocupe numai de trei laturi,
construirea casei fusese mult mai rapidă și mai ușoară. Acum
suprafața locuinței devenise necorespunzătoare, mai ales că trebuia
să sosească copilul. Pentru moment, trăiau îngrămădiți cu toții în
cele două camere în care împărțise edificiul, dar curând nu ar mai fi
fost posibil să se adapteze noilor exigențe.
De cealaltă parte a platoului care se deschidea dinaintea
construcției joase, Thalena, nora lui, urca poteca spre izvor, ducând
câte o găleată plină de apă în fiecare mână. Chiar și de la distanța
aceea se vedea în părul ei negru și lucios de indiancă frumoasă
reflexul primelor raze nehotărâte de lumină. Mergea fără efort
aparent, cu toată rotunjimea evidentă a burții, semn neîndoielnic al
unei sarcini avansate.
Kathe, soția lui, ieși din cadrul negru al ușii și rămase o clipă în
prag. I se alătură soțului și privirea se suprapuse peste a lui în
direcția fetei.
Stacy știa deja ce avea să spună.
— Thalena mă îngrijorează. Este mai încăpățânată decât un
berbec. Nu ar trebui să care greutăți în starea ei.
Stacy zâmbi și îi cuprinse umerii cu brațul.
— Fata aceea aparține unui popor care are obiceiuri mult prea
diferite de ale noastre pentru a accepta drept bune anumite sfaturi
de la o mamă din Pittsburg. Sunt femei obișnuite să muncească
până în ultima clipă și să nască tăindu-și cu dinții cordonul
ombilical. Dacă am obliga-o altfel, s-ar simți umilită în rolul ei de
soție.
Între timp, fata ajunsese în dreptul lor, intrând în conul de umbră
proiectat de munți. Reflexul din părul ei se stinse, dar lumina
ochilor ei negri ca tăciunele rămase aprinsă.
— Așa o fi, dar m-am obișnuit să le dau femeilor însărcinate o
mână de ajutor.
Kathe se desprinse din îmbrățișarea soțului și se apropie de nora
ei. Îi luă o găleată din mână. Fata încercă să se ferească.
—  Thalena, ădaa ăholyă.
Kathe Lovecraft o îndemnă pe tânăra noră să aibă grijă de ea în
complicatul limbaj al nativilor.
Stacy arătase o mare surprindere înainte și o mare admirație
după pentru ușurința cu care soția lui începuse să vorbească destul
de bine limba aceea atât de grea. Idiomul indian era bazat pe
consoane și vocale, precum și pe felul de a fi pronunțate și pe
intonația lor. Un mod de pronunție grav sau unul acut putea
schimba complet semnificația cuvântului. Fata se hotărî și lăsă o
găleată mamei soțului ei, lui bizhăaădjilini.
—  Ahehee’, Kathe. Mulțumesc mult.
Spre deosebire de soacra ei, Thalena nu asimilase întru totul
limba albilor. Dar se exprima destul de bine și accentul ei dădea
limbii engleze o muzicalitate cu totul deosebită.
Cele două femei duseră gălețile cu apă în casă. Stacy le urmă
atras de perspectiva unui mic dejun gustos.
Cu mult înainte de răsăritul soarelui, Thalena se sculase și
începuse să „fabrice”, cum spunea ea în engleza ei ciudată,
disonantă, dar mereu duioasă și caraghioasă în același timp. Din
camera în care dormea cu Kathe și Linda, fata lor cea mică, Stacy
auzise zgomotul vaselor de pământ în care pregătea făina cu apă
din care făcea aluatul pentru pâinea pe vatră, un fel de tortilla după
moda indienilor navajo.
În timp ce o privea mișcându-se delicat, nu se miră că fiul lui o
luase de nevastă, dar, mai ales, că se îndrăgostise de ea. Era
obișnuită să trăiască într-un hogan sau printre pieile cortului tepee, și
toată arhitectura aceea pătrată a casei părea să o fascineze, ca și
căminul din piatră care înlocuia hornul sălașurilor indiene. Dacă ar
fi rămas în Pittsburg, un băiat cum era Colin nu ar fi avut probleme
să-și găsească mai întâi o logodnică și apoi o soție. Ba din contră,
aproape avea o logodnică, Loraine Sunquist, o frumoasă blondă cu
gropițe în obraji când râdea. Ceea ce se întâmpla des. Dar atunci
când Colin îi propusese să se căsătorească cu el și să îl urmeze în
aventura pe care familia lui se hotărâse să o întreprindă în sud-vest,
dispăruseră gropițele, apoi și ea.
Exact în această ordine.
Stacy se gândi că fiul lui nu pierduse nimic. Thalena era o
adevărată Femeie-Care-își-Schimbă-Culorile, așa cum își defineau
indienii navajo femeia ideală. Pe pământurile acelea unde totul era
încă precar, iar civilizația exista mai mult cu numele decât cu fapta,
o soție oarecare era deja un dar al destinului. Erau oameni care ar fi
dat orice numai ca să aibă o companie în nopțile reci. Din est
sosiseră multe femei cu chipul brăzdat de trasee neclare. Dar prin
părțile acelea era apă suficientă pentru a spăla orice pată a oricărui
trecut, în schimbul dorinței de a munci și de a îngriji un soț. Cu
toate acestea, o soție atrăgătoare și delicată ca Thalena, cu care să
împărți emoțiile inimii și nu doar viața dură a sud-vestului, putea fi
considerată un miracol.
Nora lui se apropie și îi puse dinainte o porție de ouă și pâine
prăjită crocantă, cu ceapă și costiță alături.
— Când se întoarce Coly?
Stacy zâmbi. Cu toate protestele hilare ale fiului său, nu fusese
chip să o facă să pronunțe corect acel nume. Acum, în urechile
tuturor, acea mică stâlcire suna ca un fel de alint.
— Mâine, cred.
Thalena încuviință din cap, ca pentru a înțelege mai bine sensul.
— Mâine este o zi bună.
Kathe Lovecraft căută privirea soțului și surâse și ea. Colin urcase
cu două ajutoare indiene la pășunile înalte. Aveau o turmă de vaci
rasa Austin pe care intenționau să o vândă serviciului de
aprovizionare de la Santa Fe Railway, care hrănea personalul
ocupat cu lucrările pentru calea ferată. Furajele de pe platoul înalt
erau hotărâtoare pentru ca animalele să pună pe ele carne și grăsime
ca să fie frumoase și grase la data vânzării. O mare parte din
perspectiva de supraviețuire a familiei se baza pe creșterea acelor
bovine. Aveau și o mică turmă de oi, jumătate de duzină de cai și
două vaci de lapte într-un mic grajd de pe latura stângă a casei, dar
toate acestea reprezentau cu siguranță partea cea mai puțin
importantă a bilanțului lor.
Pentru toți indienii, uniunea dintre Thalena și Colin fusese cu
adevărat un mare noroc. Raporturile dintre cele două etnii erau
dintotdeauna șovăielnice, cu momente de tensiune care se
transformau în adevărate lupte de gherilă și represiune, alternând
cu altele în care se ajungea la o stare de relaxare care, în
entuziasmul și ipocrizia generală, era definită drept pace. Thomas
Keam, agentul indian, făcuse multe în direcția asta. Solicitase
guvernului o extindere a teritoriului rezervației către sectoare unde
hrana era mai ușor de procurat, mai bogate în vânat sau mai puțin
supuse fluxului migrator al lăcustelor care lăsau deșert în urma lor.
Datorită lui, indienii navajo ajunseseră la un sentiment de unitate
națională, după un trecut de diviziuni în bande mai mult sau mai
puțin numeroase, mai mult sau mai puțin războinice. Episoade cum
ar fi Marele Marș și prizonieratul la Bosque Redondo îi făcuseră pe
toți să înțeleagă că unirea însemna mai multă forță și putere de
reprezentare.
În lumina acestei schimbări, Keam invocase ajutorul lui
Barboncito, Manuelito și Ganado Mucho, căpetenii recunoscute ale
poporului navajo, împotriva autorilor frecventelor razii care puteau
submina procesul de pace.
Căpitanul Bennett, comandantul de la Fort Defiance, adusese
hotărârea guvernului de la Washington, care îmbrățișase această
politică autorizând numirea a trei reprezentanți dintre
personalitățile eminente ale triburilor.
Când Barboncito fusese ales Căpetenie Supremă a Indienilor
Navajo, alesese la rândul lui două vicecăpetenii, Ganado Mucho și
Manuelito, pentru ca aceștia să se ocupe de sectorul occidental și,
respectiv, oriental. Cei trei erau apoi liberi să indice în funcție de
personalitate diferiții lideri ai comunităților de hogan.
Plutea în aer dorința guvernului de a reinstaura sentimentul de
unitate națională și de a sensibiliza căpeteniile, acordându-le unora
dintre ele rolul de emisari ai puterii federale. La începutul lui 1871,
Barboncito murise după o boală grea și Ganado Mucho îi preluase
rolul de căpetenie supremă. La jumătatea anului următor fusese
constituit un corp de poliție indiană, comandat de Manuelito și
format din o sută treizeci de oameni în solda guvernului federal.
I se propusese unei noi căpetenii, Eldero, să-i ia locul lui Ganado
Mucho la conducerea sectorului lăsat liber datorită noii lui funcții.
În toată această efervescență de noutăți, Eldero refuzase să se ocupe
de viața publică și să fie pus în situația de a colabora cu omul alb.
Era un bărbat mândru, religios și legat de tradițiile poporului său.
Dincolo de faptul că era un mare luptător, era și un om de spirit și
simțea ca puțini alții legătura cu Shimah, Glia, care pentru oamenii
locului era o ființă, singura și unica Maică a tuturor. După o
credință străveche, stâncile uriașe care se înălțau contorsionate și
mâhnite din pământ nu erau altceva decât niște monștri pietrificați
care populau planeta înainte de apariția oamenilor. Eldero ținea la
oamenii lui și nu intenționa să le riște viața în jafurile ce
caracterizaseră ultimii ani, dar nici să fie în contact direct cu cei pe
care îi judeca a fi neînțelegători și în care nu avea mare încredere.
Pe baza unuia dintre multele tratate stipulate și prea des încălcate
cu foarte mare ușurință de ambele părți, soția lui avusese dreptul la
o bucată de pământ alăturată cu cea a familiei Lovecraft. Astfel,
Eldero cu familia și câțiva oameni de încredere se retrăsese să
trăiască pe micul teritoriu dat de guvern.
Thalena era fiica lui.
Stacy îl cunoscuse când fusese cu Colin să o ceară de soție,
ducând, o dată cu cererea, și darurile de nuntă. În timp ce nevasta
lui Eldero admira bucuroasă un colier de perle de mare care îi
aparținuse mamei lui Kathe și păturile moi în stil răsăritean, el de
abia se uitase la cei doi cai și la oile care fuseseră împinse de doi
oameni albi în țarcurile lor din spatele micului grup din hogan.
Stătuse nemișcat pe un trunchi din fața casei lui. Era cea mai
mare și construită cu mare grijă, așa cum i se cuvenea unei
căpetenii. Lângă el, un câine cu blană galbenă stătea culcat ca și cum
ar fi căpătat cu timpul același caracter ca și stăpânul lui.
Conform obiceiului, Thalena nu era prezentă.
Stacy abandonase grupul femeilor și îl ajunsese din urmă. Se
priviseră o clipă și, fixând acei ochi negri și profunzi, simțise o
amețeală pe care de atunci încolo nu încetase să o simtă de fiecare
dată când se aflase în prezența lui. Nu era o amenințare și niciun
pericol. Avea senzația că urmele pe care acel om le lăsa pe pământ
aveau o greutate diferită, ca și cum ar fi înțeles mai bine decât alții
sensul a tot ceea ce îl înconjura și avusese privilegiul de a găsi pe
dinăuntru modul cel mai bun ca să facă parte din el.
Eldero îi făcuse semn să se așeze pe trunchi, lângă el.
— Fiul tău o vrea pentru el pe Thalena.
Nu fusese o întrebare, ci o afirmație. Stacy înțelesese că nu era
posibilă nicio diplomație în acel moment. Nu ar fi fost un mijloc
pentru a cumpăra sau vinde, așa cum nu erau nici darurile. Putea fi
acceptat numai adevărul, deoarece simțea că, în caz contrar, Eldero
ar fi înțeles.
— Fiul meu spune că Thalena poate fi o soție bună.
— Ar putea cumpăra o soție bună de la negustorii mexicani, dacă
ar vrea.
— Fiul meu nu vrea o soție bună oarecare. Fiul meu o vrea pe
Thalena.
Stacy văzu în ochii lui alți ochi arzători care îl fixau ascunși în
spatele unei încrengături de riduri.
— De ce?
— Fiul meu o iubește pe Thalena.
Eldero își aranjase pe umeri somptuoasa pătură de căpetenie care
îl apăra, țesută de femeile din tribul lui în culorile clasice roșu,
albastru, indigo, negru și alb, împodobită pe centru cu un motiv cu
romburi și cu triunghiuri pe cele patru laturi.
Vorbise despre ei ca și cum ar fi vorbit despre altceva.
— Și Thalena îl iubește pe fiul tău?
— Da.
Fusese singura dată când Stacy văzuse pe chipul lui ceva care ar
fi putut semăna cu un surâs.
— Dragostea este făcută din ploaie. Numai vântul știe când și
unde poate ajunge. Dar dacă Pământul îi iubește pe oameni fără a
cere nimic în schimb, atunci fiul tău pe acest același Pământ o poate
iubi pe Thalena.
Stacy rămăsese impresionat de simplitatea și profunzimea acelei
credințe. Și înțelesese că se sfârșise conversația. Omul acela care
reușea să preschimbe supunerea într-o senzație de pace îl acceptase
pe Colin ca soț pentru fiica lui.
Se ridicaseră. Eldero era puțin mai scund, dar Stacy se simțea
depășit, îl vedea deasupra lui și deasupra tuturor celor care erau în
jurul lor, asemenea și chiar mai mult decât Piscurile. Se întorsese
spre câine, și animalul se ridicase și i se alăturase. Stacy se gândi că
reacționase ca și cum stăpânul lui i-ar fi dat un ordin cu voce tare.
Dar, de fapt, nu scosese niciun sunet.
Eldero trecuse cu privirea peste câmp, absorbit. Pentru o clipă,
Stacy avusese impresia că încerca să folosească cu el același mod de
comunicare fără cuvinte pe care îl folosise cu câinele. Apoi îi vorbise
și era convins că aceea era exact vocea Pământului, dacă el ar fi vrut
să le vorbească oamenilor.
— Care-i numele tău?
— Stacy Lovecraft.
— Ești un om sincer, Stacy Lovecraft. Și este și fiul tău.
— De unde știi?
Silabă seacă, precisă, fără ezitări. Ca și cum nu ar fi putut fi altfel.
— Știu.
Și Stacy nu se îndoi nicio clipă că era adevărat.
Pe urmă, Colin și Thalena se căsătoriseră și, datorită acestei uniri,
nu mai avuseseră niciodată probleme cu indienii. Cele două grupuri
trăiau în relații bune, fără a trece unul în spațiul celuilalt. Mai încolo
de linia de demarcație a celor două loturi de pământ, Stacy avea pe
propriul teren un izvor și îi dăduse liberă trecere lui Eldero să-și
adape vitele. A avea apă în zona aceea era un privilegiu pentru
oricine, dar mai ales pentru indieni, cărora de multe ori li se refuza
acest drept. Acest lucru făcuse o foarte bună impresie asupra
membrilor micii comunități de băștinași.
În ceea ce-l privește, influența lui Eldero evitase orice fel de
violențe. O dată, trei tineri navajo înfierbântați dăduseră iama în
teritoriul lor și le prădaseră jumătate de duzină de berbeci și doi cai.
După două zile veniseră să le aducă înapoi, cerându-și scuze și
aducând salutul căpeteniei.
Stacy își termina micul dejun, când Linda ieși din dormitor. Se
îmbrăcase, dar încă se mai freca la ochi. Se trezise în timpul nopții
pentru a mulge vacile și în ziua aceea Kathe o lăsase să doarmă
puțin mai mult decât de obicei. În casa aceea, zorile îi surprindeau
pe membrii familiei Lovecraft deja în picioare.
— Cât este ceasul?
— Este ora mesei, Frumoaso din Pădurea Adormită.
— De ce nu m-ai trezit mai devreme?
— Cum aș fi putut? Dormeai așa de bine, că nu am fost în stare.
Sunt doar tatăl tău, nu prințul din poveste.
În timp ce se apropia de scândurile care formau blatul mesei,
Stacy o privi cu dragoste pe fiica lui mai mică, o copie fidelă a soției
lui. Asemănarea dintre ele se limita totuși la înfățișare. Caracterul ei
era însă mai apropiat de al lui, mult mai mult decât al lui Colin.
Primul născut, băiatul, reprezenta pentru el orgoliul și certitudinea
continuității. Linda era în schimb prelungirea asupra altei persoane
a duioșiei pe care o simțea pentru mamă.
După mutarea lor de la oraș, urmărise cu îngrijorare fazele
adaptării ei la noul mod de viață. Și Linda se comportase într-un fel
care și acum pentru Stacy părea incredibil. Își însușise dragostea și
uimirea pentru lumea înconjurătoare și nu trecea zi să nu descopere
ceva.
Thalena dădu să se ridice pentru a-i aduce mâncarea. Linda
trebuie să fi avut aceleași concepții ca și mama ei, pentru că puse o
mână pe brațul acelei cumnate exotice și o forță să rămână așezată.
— Rămâi acolo, mama. Sunt în stare și singură. Dacă știe că mă las
servită, după aia ce-mi face Coly când se întoarce?
Raportul dintre cele două fete fusese de la început extraordinar.
Thalena părea fascinată de părul blond al Lindei. Adesea, în ora
binecuvântată dinaintea amurgului, se așezau afară și tânăra
indiancă îi ungea părul cu un balsam pe care îl extrăgea din
ierburile pădurii, pieptănându-l apoi îndelung cu delicatețe, ca și
cum ar fi fost un bun prețios de care trebuia să aibă cea mai mare
grijă.
Linda tocmai punea ouăle în farfurie, când de afară se auzi un
nechezat de cal.
Stacy încruntă din sprâncene văzându-le pe fete uimite. Era
destul de puțin probabil să fie Colin, a cărui întoarcere era
prevăzută numai pentru a doua zi.
Se ridică de pe scaun și se îndreptă spre ușă. Se opri în prag să-i
observe pe nou-sosiți.
Patru oameni ieșiseră din pădure și traversau luminișul
îndreptându-se către casă. Nu li se întâmpla prea des să primească
vizite, chiar dacă uneori câte un trecător era tentat de fumul care
ieșea din cămin și de promisiunea unei cești de cafea caldă. Rămase
pe loc așteptând să se apropie vizitatorii. Thalena ieși urmată de
Linda și se așezară lângă el. Stacy știa că soția lui luase pușca
Winchester Yellow Boy pe care o țineau pe polița de deasupra
căminului și că, din interior, controla situația.
Era liniștit. Așa cum se apropiau fără fereală, nu păreau persoane
care caută gâlceavă. În orice caz, Kathe arătase o mare îndemânare
în a folosi acea armă și nu avea niciun scrupul la nevoie.
Acum că erau aproape, Stacy reușea să-i vadă la față. Trei erau
albi, iar al patrulea indian, probabil un hopi. Era între două vârste,
dacă i se putea atribui una. Era îmbrăcat după moda albilor, cu o
haină de catifea roasă și, de sub pălăria moale împodobită cu o
pană, ieșeau șuvițe de păr cărunt. Până și de la distanța aceea i se
vedeau pe obraji ciupiturile de vărsat.
Chiar dacă avea la oblâncul șeii un Sharps 45, purta arc cu săgeți.
Stacy știa că, deși luaseră contact cu armele de foc, indienii preferau
încă în multe ocazii armele părinților lor. Mai ales atunci când
detunătura unei împușcături ar fi putut atenționa victimele, fie
acestea oameni sau animale.
Și bărbatul care călărea alături de el era înarmat. De sub șa se
ivea patul unei puști Henry, iar în tocul agățat în bandulieră ținea
un Remington Army 44. Era un pistol frumos și mai ales foarte
precis. Iar călătorul acela avea aerul unuia care știa să-l folosească.
În ciuda vântului, era în cămașă și cu capul descoperit. În spate,
agățată cu un șnur de piele, îi atârna o pălărie neagră împodobită cu
ornamente.
Cu toate că felul lor de a se purta era în aparență lipsit de griji,
Stacy îi judecă imediat drept doi oameni periculoși.
Ceilalți doi albi erau neînarmați. Aveau fețe oarecum anonime și
nu păreau persoane cu destulă voință. Față de ceilalți, făceau o
impresie mai bună de curățenie și îngrijire. Probabil nu purtau arme
pentru că se simțeau destul de apărați de prezența tovarășilor lor de
călătorie.
Omul fără pălărie își duse murgul pe care îl călărea aproape în
dreptul lor. Atunci când îl putu vedea bine la față, Stacy își dădu
seama că era destul de tânăr. Distanța și barba neagră îl înșelaseră.
Avea ochii înfundați în orbite și bănuitori. O cicatrice îi însemna o
parte a obrazului care nu era acoperită de barbă. Gândi că probabil
o lăsase să crească pentru a ascunde lovitura.
Cu toată stânjeneala, încercă totuși să fie cordial cu omul acela.
— Bună. Sunt Stacy Lovecraft. Dacă vreți să vă adăpați caii, este
un izvor în spatele vostru. Dacă vreți o ceașcă de cafea, de-abia am
făcut-o și este caldă încă.
Omul fără pălărie nu consideră oportun să se prezinte. O arătă cu
un gest din cap pe Thalena.
— Este soția ta?
Avea o voce rece, neplăcută, care îi aminti lui Stacy sunetul unei
pile care alunecă pe o bucată de fier. Se strădui să răspundă pe un
ton normal.
— Nu, este nora mea. Soția fiului meu Colin.
— Este un squaw man?
Întrebă asta cu o voce care dezvălui un ușor accent de dispreț.
Squaw men erau o categorie de oameni foarte discreditată. Era vorba
despre albi care erau acuzați de comunitate că s-au căsătorit cu
indience pentru a pune mâna pe pământuri care le fuseseră
acordate prin tratate.
Și, în majoritatea cazurilor, această acuzație corespundea
realității.
— Nu. Asta este proprietatea mea. Aceasta este fiica mea Linda,
iar aceasta este Thalena, nora mea și fata căpeteniei Eldero.
Pronunțase aceste cuvinte cu o voce destul de tare, astfel încât
hopi să îl poată auzi. Raporturile dintre navajo și hopi nu erau
dintre cele mai bune, dar numele unui personaj ca Eldero făcea în
orice caz o impresie puternică. Ca unic răspuns, indianul încuviință
ușor. Expresia feței nu i se schimbase, dar acel semn cu capul
spunea că înțelesese informația.
Omul fără pălărie se ridică în scări și aruncă o privire în jur. Când
i se adresă iar lui Stacy, părea satisfăcut de ceea ce văzuse.
— Hm. Frumoasă proprietate. Mult pământ pentru un om
singur. Poate prea mult…
— Tinere, nu știu cine sunteți și nici nu mă interesează. Și nu mă
interesează nici de ce-ați venit în locul acesta. Dacă nu aveți nevoie
de apă pentru animale, singurul lucru pe care îl vreau este să vă
întoarceți caii și să plecați de pe proprietatea mea. Invitația la cafea
considerați-o neavenită.
Omul fără pălărie își permise o frântură de zâmbet în care plutea
o nuanță de bătaie de joc.
— Fără cafea, ai?
Tăcu o clipă ca și cum s-ar fi gândit. Apoi, cu un gest aproape
distrat, își duse mâna la șold și o puse pe tocul pistolului.
— Și dacă totuși am vrea cafeaua aia?
— Eu nu cred…
Zgomotul unei împușcături îi întrerupse lui Stacy răspunsul. Un
nor de praf se ridică în fața murgului. Glonțul ricoșă și se pierdu în
dreapta lor, urmat fură rost de un șuier înspăimântat care se
îndepărtă în grabă.
Kathe ieși la vedere, având în mâini Winchesterul care încă mai
fumega. Avea ochi fulgerători, și omul fără pălărie se trezi că
privește de-aproape gaura țevii îndreptate spre capul lui.
Dacă tot mai vreți cafeaua aceea, la câțiva kilometri de aici este
un oraș unde puteți găsi câtă vreți.
Omul fără pălărie nu dădu nici cel mai mic semn că ar fi
impresionat. Nici calul lui nu păruse speriat de zgomotul
împușcăturii. Iar în ochii lui nu era teamă, ci numai un gol care te
înfiora.
— Foarte bine, doamnă. Acesta este un loc în care străinii nu sunt
bine-veniți, mi se pare. De aceea cred că nu mai avem ce să ne
spunem.
Întoarse calul și dădu să plece. Ceilalți înțeleseră că vizita lor se
sfârșise și făcură același lucru. Numai indianul nu-și întoarse calul,
ci îl făcu să dea înapoi pentru a nu-și oferi spatele unei puști
încărcate.
— Nu, tinere. Mai avem ce să ne spunem.
Omul fără pălărie rămase o clipă perplex. Nu spuse nimic, dar se
întoarse și ceru explicații ridicând întrebător dintr-o sprânceană.
— Există bunul obicei, în fața doamnelor, să te prezinți
spunându-ți numele.
Omul fără pălărie zâmbi. Era un zâmbet strâmb cu dinții murdari
de zeama tutunului de mestecat.
Stacy, într-un fel deprins poate de la Eldero, simți că omul acela
era unul rău.
— Este adevărat, sunt un văcar autentic.
Făcu o pauză, ca și cum s-ar fi gândit cum să se definească.
— Numele meu…
Își duse mâna la spate și trase de pălăria neagră cu ornamente de
argint până când o așeză pe cap. Apoi zâmbetul i se lărgi, ca și cum
ar fi decis să facă o glumă bună.
— Iată numele meu. Mă numesc Wells, doamnă. Jeremy Wells.
Întoarse murgul și îi ajunse din urmă pe tovarășii lui. Stacy și
familia lui îi urmăriră pe cei patru cu privirea până când intrară
printre copaci la liziera pădurii și dispărură din vedere. Cu toate
acestea, Stacy rămase cu senzația clară că, la multă vreme după ce
plecaseră, ceva bolnav plutea încă în jurul casei lor.
27

— Asta nu-i deloc o veste bună. Și dacă nu este pentru mine, nu


va fi nici pentru dumneata…
Fraza și privirea pe care Clayton Osborne i le adresase
interlocutorului lui nu lăsau loc pentru subînțelesuri. Bărbatul care
stătea așezat cu aer plictisit pe scaunul lui incomod într-o cameră în
spatele clădirii Big Jake’s Trade Center nu se deranjă prea mult
auzind amenințarea mascată.
Se numea Fabien Leduq și era inginer de construcții civile. Avea
ochii și tenul deschise la culoare, iar părul de un castaniu spre
blond, care dădea înfățișării sale ceva albinos. Era îmbrăcat sport,
dar cu o căutare tipic europeană. Vorbea o engleză de clară sorginte
anglo-saxonă, cu un puternic accent francez, necontaminată încă de
sunetul nazal și de diferitele influențe lingvistice ale idiomului
american.
Scoase din haina de pânză deschisă la culoare un portțigaret
elegant de piele. Îl deschise și luă o țigară neagră, subțire și lungă. O
aprinse și suflă fumul în ambianța aceea pe care continua s-o
privească în silă și bău cu îndărătnicie evidentă o gură din paharul
de whisky pe care îl ținea în mână.
Fabien Leduq detesta locul acela în care Clay Osborne se
încăpățâna să-i dea întâlnire.
Era o baracă improvizată, la limita decenței, nu numai pentru
gusturile lui, dar și pentru oricine ar fi avut o fărâmă de simț
decorativ. Omul supranumit Big Jake o construise fără niciun fel de
aspirație arhitecturală, la vreo 15 kilometri depărtare de celălalt
grup de șandramale pe care, în entuziasmul general, cineva îl
botezase „New Town”. Trade Center era așezat strategic și era
folosit ca punct de schimb pentru o zonă cu o rază de aproximativ
50 de kilometri. Firma era „La Big Jake”, și acolo se puteau face de
toate, se putea schimba orice și, cu preavizul necesar, puteai găsi de
toate. Însă, în general, erau mai mult băuturi și articole de primă
necesitate. Semințe, unelte, faină, fasole, slănină, pemmicam, arme și
muniții. O dată la două luni, vreo două prostituate urcau de la Fort
Defiance împreună cu proviziile și se opreau acolo atâta timp cât era
necesar pentru a calma durerile de cap ale tuturor burlacilor din
împrejurimi. Se întâmplase uneori ca, vreuneia dintre aceste femei
să i se facă o propunere de căsătorie din partea câte unui client și să
devină o locuitoare permanentă a zonei.
Una dintre ele fusese chiar Bess, soția lui Big Jake.
Leduq se ridică și se duse lângă Osborne, care privea ceva afară
pe fereastra cu geamuri atât de murdare, încât peisajul părea
învăluit în ceață. Câteva muște se plimbau pe geam, indiferente la
treburile oamenilor.
— Nu e bine să interpretați în felul acesta. Eu pot avea o oarecare
autoritate la acest capitol. Dar nu pot interveni într-atât încât să
deviez cursul unei căi ferate. Acum sau niciodată, alegeți
dumneavoastră.
Clay Osborne se întoarse și îl înfruntă cu un aer agresiv.
— Dar s-a făcut deja o deviere. Sau nu?
— Sigur că da. Dar eu nu mă simt acum în stare să mai propun o
schimbare ulterioară. Consiliul de administrație a luat această
decizie pe baza unor noi expertize care au fost cerute din afară. S-ar
putea chiar să aibă dubii în privința mea și a acordurilor noastre. De
aceea nu cred că este oportun să insistăm prea mult în această
direcție.
— De ani de zile lucrez la această idee. Am reușit să pun mâna pe
toate terenurile pe care mi le-ați indicat. Iar acum îmi spuneți că
această cale ferată va lua o altă direcție?
Leduq îi vorbi cu răbdarea cu care i te adresezi unui copil
încăpățânat. Pentru a-și pune în valoare cel mai bine punctul de
vedere în afacerea aceea, explică o situație pe care Osborne o
cunoștea foarte bine.
— Acesta este un proiect care a luat naștere acum vreo
cincisprezece ani. Inginerii dinaintea mea au primit din partea
companiei Santa Fe Railway sarcina să proiecteze o cale ferată care
să urmărească Paralela 35. Au făcut o treabă bună pe hartă, dar aș
spune puțin grăbită și fără verificări pe teren. Acum, la final, la o
verificare mai atentă în zona aceasta, s-a dovedit că denivelarea
terenului este o problemă practic imposibil de rezolvat din punct de
vedere economic. Este mult mai ușor să se devieze șinele către est,
unde, chiar dintr-un punct de vedere morfologic, proiectul
dumneavoastră ar fi mult mai ușor de realizat.
Clayton Osborne era un om foarte abil în afaceri, dar era lipsit de
cea mai elementară formă de instruire. Avea o dificultate structurală
în asimilarea cuvintelor care sunau mai aspru. Termenul
„morfologic” îl indispunea și îl instiga împotriva interlocutorului
său, cel care îi băga pe gât propriile studii și propria ignoranță.
— Singurul lucru pe care îl știu este că eu acum sunt proprietar al
unor terenuri care nu-mi folosesc la nimic.
Cu un gest distrat, Leduq amenință cu vârful incandescent al
țigării una dintre muștele care zăboveau pe geam. Insecta zbură
imediat ce simți apropierea căldurii.
— Va fi nevoie de cel puțin cinci, șase ani până când calea ferată
pe care o construiește Santa Fe Railway să ajungă aici. Prin
intermediul meu sunteți în posesia unor informații secrete la care
nu mai are nimeni acces. Aveți tot timpul pentru a creiona un alt
plan de acțiune și pentru a-l pune în aplicare.
Osborne rămase să privească în tăcere pe fereastra opacă ceea ce
reușea să vadă. Era foarte probabil ca ochii lui să fixeze totul și
nimic și, în același timp, să pună la cale măsurile de rigoare.
Încă din timpul primei lor întâlniri, inginerul Leduq învățase să
nu subaprecieze creierul acelui om. Era incult ca o găleată de
bălegar, dar poseda o capacitate strategică înnăscută și de invidiat.
Înfățișarea lui grosolană ar fi putut să înșele, dar asta era numai o
altă armă de care dispunea. Dintre proprietarii de terenuri și
speculatorii cu care era în contact, el era cu siguranță cel mai puțin
convingător din punct de vedere fizic, dar cu mintea cea mai ageră.
Leduq se transferase din Europa în America din pricina unei
probleme pe care o avea cu anumite datorii la jocurile de noroc pe
care le făcuse cu destulă ușurință și pe care nu avea nicicum
posibilitatea de a le onora. Era un bărbat atrăgător, iar pentru
femeile locului, avea fascinația acelui ceva european care plutea în
jurul lui. Reușise prin intermediul unei prietene de care avea mare
grijă să intre în contact cu consiliul de administrație de la Santa Fe
Railway și cu responsabilii construirii căii ferate, unul dintre aceștia
fiind chiar soțul ei. Obținuse funcția de supraintendent logistic în
teritoriu și, fiind de acord cu garantul lui, luase legătura cu
persoanele potrivite de pe pământurile pe unde urma să treacă linia
ferată. Deținea informații confidențiale și care ar fi permis oricui ar
fi avut acces la ele să câștige sume foarte însemnate.
Fabien Leduq vindea aceste informații pe sume piperate.
Nu știa dacă această cale ferată avea să aducă prosperitate și
bogăție în teritoriul acela uitat de Dumnezeu, plin de oameni din
topor și de acei indieni oribili, dar, cu siguranță, lui îi umplea
buzunarele.
Clayton Osborne ieși din tăcerea lui și pronunță dintr-odată un
nume.
— Arny.
Leduq rămase mască.
— Arny cine?
Osborne dădu din capul lui mare și vorbi fără să-l privească, ca și
cum ar fi vorbit în realitate cu el însuși.
— Thomas Keam a făcut o treabă bună. Prea bună. Totul este
liniștit prin părțile astea datorită lui. Este o liniște care nu permite
nicio libertate de mișcare. Ar fi nevoie de un agent indian ceva mai
energic și mai…
Se întrerupse o clipă. Leduq nu avea să știe niciodată cât de
„mai” ar fi trebuit să fie agentul indian ideal. Când Osborne vorbi
din nou, i se adresă interlocutorului ca și cum atunci și-ar fi dat
seama de prezența lui. Vorbea repede, cu o oarecare excitare, ca și
cum ideile care i se îngrămădeau în minte ar fi fost mai rapide și
mai presante decât ar fi reușit să le exprime cuvintele.
— Am cunoscut un anume Arny, sus la Fort Defiance. Nu-mi
amintesc, William sau Wilton. Vrea să i se spună „Maiorul”, dar se
consideră în realitate un misionar și este ferm convins că Dumnezeu
l-a trimis în locurile acestea pentru a drege toate păcatele sud-
vestului. Și este convins că indienii sunt cei mai încăpățânați
păcătoși și că ei au cea mai mare nevoie de intervenția divină. Ce
mai, este un fel de profet. Însă toate acestea nu îl împiedică să fie
sensibil la măgulirile banului. Foarte sensibil…
— Cred că am înțeles deja că știți unde să interveniți.
Vocea lui Osborne venea dintr-o lume de intrigi și lăcomie la care
nimeni nu avea acces.
— Sigur că da. Încerc să fac mereu în așa fel încât nimic să nu mă
poată surprinde. Voi lucra în această direcție. Și în alta, mult mai
imediată. Am un om al meu care se ocupă de asta în acest moment.
Cu siguranță tonul inginerului era mai ușurat. Găina lui cu ouă
de aur nu avea să înceteze să clocească puii ei prețioși.
— Bine, cred că asta-i tot. Vă salut, domnule Osborne. Dacă aveți
nevoie de mine, știți unde și cum să mă găsiți.
Fără să se întoarcă, omul cufundat în gândurile sale în fața
ferestrei îi făcu un semn scurt de salut cu mâna. Auzi pasul lui
Leduq care se îndepărta, zgomotul ușii care se deschidea și se
închidea. Rămase nemișcat până când îl văzu prin geam încălecând
în șaua calului. Se desprinse de fereastră și se duse în centrul
camerei. Podeaua de lemn scârțâi sub cizmele cu toc jos, dar nu avu
cum să o audă. Proiectele și ambiția i se învălmășeau în cap,
hrănindu-se una pe cealaltă.
Când ar fi ajuns acolo calea ferată, cele patru căscioare care se
numeau acum pompos New Town ar fi devenit un oraș adevărat. Și
atunci când ar fi fost gata calea ferată, ar fi devenit un centru de
primă mărime. Osborne știa bine cum mergeau lucrurile. Asta se
întâmplase și înainte de mai multe ori.
La început ar fi venit colonii, acei disperați fără nicio perspectivă
trecută sau viitoare, în căutarea unei bucăți de pământ fertile pe
care să o cultive și pe care să transpire în speranța unei recolte
bogate. Pentru mulți dintre ei, singurul pământ pe care l-ar fi
obținut ar fi fost metrul pătrat în care erau înmormântați.
Supraviețuitorii s-ar fi dus dincolo, împinși de o iluzie pe care
numai marea ar fi putut-o opri și potoli.
Prin părțile acelea nu erau pământuri bune pentru agricultură.
Dar erau pășuni verzi și îmbelșugate. Acolo s-ar fi așezat crescătorii
de animale și ar fi început să se folosească de calea ferată pentru
negoțurile lor. Asta ar fi făcut din New Town o afacere foarte bună
pentru omul care ar fi avut abilitatea să-i devină stăpân.
Și omul acela voia să fie el, Clayton Osborne.
Acum însă, între el și proiectul acesta se amestecau proprietarii
pământurilor pe care ar fi trebuit să se dezvolte ceea ce în mintea lui
se și numea „Osborne City”.
De exemplu, acel Lovecraft și canalia aceea de Eldero cu indienii
lui.
Își termină băutura dintr-o singură înghițitură și puse paharul pe
masa cea șubredă de sub fereastră. Ca și cum ar fi fost o reacție
simultană la acel gest, ușa se deschise și intră Bess, stăpâna casei.
Era o femeie trecută de prima tinerețe, cu părul vopsit și un fizic
care începea să debordeze, dar cu o privire vioaie care oricum o
făcea atrăgătoare.
— Ești singur?
Osborne nu răspunse. Arătă cu un gest încăperea goală pentru a
sublinia ceea ce era evident.
Comportamentul doamnei Big Jake se schimbă dintr-odată.
Deveni convingătoare, aluzivă, în timp ce adopta un ton care
promitea totul.
— Atunci mă pot opri eu pentru câteva minute…
Traversă încăperea cu o artă obosită, recurgând la mișcări
senzuale, care nu reușeau să fie ridicole în ciuda corpolenței.
Privindu-l pe Osborne tot timpul în ochi, ajunse lângă masă și se
așeză pe ea. Își ridică fusta și își desfăcu picioarele. Țesătura aspră îi
descoperi pubisul păros și porțiunea de piele albă a pulpelor
grăsune acolo unde nu avea ciorapi.
Osborne simți un nod în gât pe care nu ar fi reușit să-l înghită cu
ajutorul nici unei băuturi.
— Și soțul tău?
— Soțul meu știe că atunci când ești tu prin preajmă trebuie să
stea la locul lui.
Desfăcu picioarele de tot și cu mâinile îi făcu semn să se apropie.
— Vino aici și încalecă-mă.
Clayton Osborne simți freamătul unei erecții în pantaloni. Femeia
aia avea darul de a-l excita la culme. Sigur avea foc între picioare,
dar știa să folosească vorbele la fel, ba poate și mai bine decât mâna
și gura.
Își deschise cureaua pantalonilor și făcu câțiva pași grăbiți. Până
și-i lăsă în vine ajunse deja la jumătatea drumului între picioarele
femeii. Bess i-o luă în mână și o băgă în ea. O simți umedă de
dorința ei și asta avu putere să-i mărească excitarea. În timp ce
începea să se miște, ea i se agăță de gât.
— Oh, Clay, da, fă-mă să ți-o simt.
Fu un moment scurt, rapid, esențial, fără respect, cum era drept
să fie.
Apoi Osborne scoase un urlet care părea al unui animal rănit și
vărsă în ea tot ce avea înăuntru, în timp ce mâna știutoare a lui Bess
cobora să-i maseze testiculele. Se retrase brusc, simțind că i se
înmoaie picioarele.
— Doamne sfinte, Bess, eu…
Femeia îi puse un deget pe buze.
— Sst… Nu spune nimic.
Scoase din buzunarul șorțului un șervețel pe care, pentru a se
șterge, și-l trecu cu nerușinare printre picioare. Ochii ei nu-l
scăpaseră din priviri nicio clipă. Osborne avu o tresărire și simți că
ar fi fost gata să o ia de la capăt.
Cu un surâs, Bess își dădu seama și-i opri ardoarea.
— Nu acum, Clay. Trebuie să plec.
Coborî de pe masă și se aranjă. Pe chipul ei nu rămăsese nici
urmă din ceea ce de-abia se întâmplase. Ajunse la ușă, o deschise
fără grijă, iar înainte de a pleca îi zâmbi din ochi.
— Întoarce-te curând.
În timp ce se închidea ușa, Clayton Osborne își dădu seama că,
de când relația lor începuse, nu se sărutaseră nici măcar o dată.
Se aranjă pe cât putu și ieși afară pe ușa din spate, fără să se
îngrijească să se ducă să-l salute pe Big Jake. Puțin de rușine și puțin
din îngâmfare. Cu banii pe care i-i lăsa o dată la două luni pentru
aprovizionări, omul acela putea accepta atât coarnele, cât și acea
mică lipsă de politețe.
Afară îl aștepta Doug Collier, supraveghetorul lui.
Când îl văzu ieșind din clădire, dezlegă caii de bara de care
fuseseră legați. Sări în șaua calului său și îl conduse de dârlogi pe
cel al șefului până în fața intrării. Era înalt și slab, și purta o pălărie
cu boruri tari. Peste pantalonii de lucru purta pulparele de piele ale
cowboy-lor.
— Mergem acasă?
— Nu, avem o altă întâlnire la Pine Point.
La câțiva kilometri era un deal în vârful căruia se afla un pin
mare singuratic, un punct de referință precis pentru oamenii din
zonă și, de multe ori, un loc de întâlnire.
Osborne se urcă pe cal cu oarecare greutate. Își spuse că nu mai
avea vârsta să încalece o femeie și imediat după aceea un cal. Mai
avea încă o senzație vagă de sfârșeală în stomac cu gândul la Bess,
dar dădu pinteni și, imitat de omul lui, o luă ușor la trap lăsând în
urmă Big Jake’s Trade Center și pe focoasa lui stăpână. Merseră în
tăcere unul lângă altul. Collier învățase să recunoască toanele
stăpânului său și știa că în anumite momente nu era cazul să încerce
să-i vorbească. Nu i-ar fi răspuns, în cel mai bun caz.
La început nu prea băgase în seamă ceea ce se zicea despre
Osborne. Oamenii povesteau că făcuse o adevărată avere în timpul
Războiului de Secesiune, făcând comerț cu aceeași pasiune
patriotică și cu sudiștii și cu nordiștii, vânzându-le celor două tabere
adverse tot ceea ce se putea vinde, inclusiv informații. Dacă ne luăm
după rezultat, la sfârșitul războiului, el câștigase. Se spunea că era
un om nesătul și fără scrupule. Dar, pe de altă parte, cine avea așa
ceva prin părțile acelea? Collier era în stare, după nevoi, să creadă
totul și nimic. De când lucra pentru Osborne se simțise mereu bine.
Își primea cu regularitate salariul lui excelent și avea casă și masă,
după cum se înțeleseseră. În rest, școala sa de gândire se putea
rezuma la faptul că tot ceea ce se întâmpla la o aruncătură de băț în
spatele curului lui nu îl interesa.
Poate de aceea era încă viu.
Și intenționa să rămână așa cât mai mult posibil.
Când sosiră la Pine Point, cei cu care trebuiau să se întâlnească îi
așteptau deja.
Collier era curios, dar nu lăsă să se vadă acest lucru. În timp ce se
apropiau de copacul din vârful dealului, unde îi așteptau doi
oameni, îl recunoscu pe indian. Auzise vorbindu-se despre el și știa
că omorâse trei oameni care îl călcaseră pe coadă, sus la Canion
Bonito. Știa că îi ziceau One Feather, pentru că purta o pălărie cu
pană de vultur și că era un hopi. Îl văzuse de câteva ori prin părțile
alea, și chipul lui lipsit de expresie îl înfiora. În rest, nu știa multe și
nu era convins că ar fi vrut să știe. Pe cel cu care era nu-l cunoștea,
dar luându-se după cel cu care se însoțise și după felul în care își
purta arma în tocul prins la șold, nu era tocmai o floare.
Era tânăr, purta barbă și avea aerul celui care avea deja mai mult
de o crestătură pe patul pistolului. El fu cel care i se adresă lui
Osborne când opriră caii în fața lor.
— Bună ziua, Clay.
Șeful făcu o strâmbătură de neplăcere.
— Wells, mă tem că trebuie să-ți reamintesc că, pentru tine, eu
sunt întotdeauna numai „domnul Osborne”. Dacă vei ști să stai la
locul tău, ne vom înțelege. Eu cer și plătesc, iar tu execuți. În loc să
folosești un ton nepermis, mai bine spune-mi dacă ai făcut tot ce ți-
am cerut.
Omul de pe cal, care fusese numit Wells, ignoră săpuneala.
Oricum, nu păru impresionat cine știe ce.
— Nu, „domnule Osborne”.
Accentuase ultima parte a propoziției numai și numai ca pe o
favoare făcută interlocutorului său. Acum zâmbea într-un fel care îl
scotea din minți.
— Și de ce?
Wells dădu din umeri.
— N-am avut cum. Lovecraft este, în aparență, o familie liniștită,
dar foarte hotărâtă. Vă vor putea confirma asta oamenii
dumneavoastră care m-au însoțit.
— Unde sunt Lewis și Colman?
— Le-am dat permisiunea să se ducă acasă.
Osborne rămase o clipă uluit înainte de a răbufni, ca și cum nu și-
ar fi crezut urechilor.
— Tu… le-ai permis… ce?
Wells rămase impasibil.
— Ați auzit foarte bine. Le-am dat liber. Prefer să nu am prea
mulți martori la discuțiile noastre. Cred că am înțeles ce intenționați
să faceți și mi-a venit o idee mai bună.
Osborne simțea cum începe să clocotească pe dinăuntru. Vocea îi
deveni scrâșnet în timp ce urca un ton:
— Tu nu trebuie să ai idei. Nu te plătesc pentru a gândi, ci numai
pentru a-mi executa ordinele.
Celălalt rămase o clipă pe gânduri, ca și cum ar fi luat o hotărâre.
— Am înțeles. Nu vreți oameni care să gândească. De aceea o
țineți aproape pe gorila aceea care stă pe cal lângă dumneavoastră?
Totul avu loc cu asemenea viteză, încât Osborne reuși să-și dea
seama de cele întâmplate numai atunci când trupul lui Collier căzu
la pământ cu o pată de sânge care i se întindea pe cămașă. La
început intuise numai cu coada ochiului mișcarea pe care o făcuse
supraveghetorul lui pentru a scoate pistolul. Nici nu văzuse gestul
lui Wells, atât fusese de iute. Fusese detunătura, apoi fumul și
mirosul înțepător al prafului de pușcă.
Atunci când se împrăștiase fumul, Wells stătea liniștit pe calul
lui, iar pistolul îi era din nou în teacă. Diferența o făceau numai
trupul unui om la pământ și o șa goală pătată de sânge.
Wells era relaxat ca și cum tocmai dăduse pe gât o halbă bună de
bere. Din contră, Osborne nu era deloc. Așa cum i se întâmpla de
fiecare dată în fața unui mort.
— Vedeți, domnule Osborne, că în definitiv, tocmai ce mi-am
câștigat plata?
Omul acela de gheață rosti cuvintele cu un glas exagerat de copil
satisfăcut de treaba bună pe care o făcuse.
— Mi-ați comandat astăzi să ucid un om. Și eu am făcut-o.
Arătă cu capul spre cadavrul lui Collier. Sângele se împrăștia în
jurul corpului întins pe o parte și mânjea cu roșu acele de pin.
— Cu asta suntem chit.
Clayton Osborne se pricepea la oameni și îi știa bine pe asasinii
plătiți precum Wells. Sigur avea un plan bine stabilit în minte, altfel
în acel moment ar fi existat două cadavre.
Se hotărî să înceapă inevitabila negociere.
— Ce vrei, Wells? Alți bani?
— Nu. Sau nicidecum cei câțiva dolari pe care vă gândiți să mi-i
dați…
O clipă lăsă fraza în aer.
— După cum v-am spus, dumneavoastră aveți o problemă la care
eu am soluția. Și sunt sigur că o veți găsi strălucită.
Osborne suspină ușurat. Omul acela nu avea să-l ucidă. Măcar nu
în ziua aceea. De fapt, era vorba ca întotdeauna despre o chestiune
de bani.
— Și cât mă va costa?
Wells răspunse ridicând conciliant din umeri. Felul acela de a se
eschiva nepăsător nu se potrivea mult cu unul care de-abia ucisese
un om.
— Oh, nu vă faceți probleme, fără îndoială vom găsi o cale de
înțelegere.
— Ce înseamnă „o cale de înțelegere”?
Pe buzele lui Wells înflori un zâmbet ce se voia nevinovat, dar
care îi făcu pielea de găină bietului domn Osborne.
— Înseamnă că de azi încolo suntem asociați fifty-fifty, prietene.
Acum pot să-ți spun Clay?
În timp ce zâmbetul lui Jeremy Wells i se lărgea pe buze, Osborne
își dădu seama că, în tot acest timp, indianului numit One Feather
nu i se mișcase nici un singur mușchi pe față.
28

Colin Lovecraft își conduse calul cât mai prudent cu putință în


jos pe povârniș. Se echilibră cu greutatea corpului în șa, astfel încât
să poată adopta poziția cea mai bună pentru coborâre. Cărarea care
cobora de la pășunile înalte și care o lua pe latura sudică a
Humphrey’s Peak era mult mai bună, dar și mult mai lungă. Să
coboare pe partea asta era, fără îndoială, o imprudență, dar l-ar fi
ajutat să câștige cel puțin trei ore la traseul prevăzut.
Prinse de râpa care acum se întindea în diagonală, erau câteva
tufe îndrăznețe de trandafir sălbatic și mahon de munte care își
creau în stâncă pământul necesar înrădăcinării. Puțin mai încolo, la
capătul unei formațiuni naturale săpate de ape și de vânt cât să
semene cu o cărare, vegetația pădurii punea din nou stăpânire pe
teritoriu după acea pauză aridă și stâncoasă din peisaj.
Colin îndrăgea tot ce vedea în jurul lui.
Copacii, soarele, cerul, parfumul umed al pinilor de munte,
lumina și umbrele pe care le proiectau pe pământ și pe viețile lor,
toate trebuiau căutate și depășite cu aceeași osteneală. Traiul era
greu, dar cufundat în culori care îi cereau mereu plata unei a doua
priviri. Poate fascinația aceea nu era la fel de evidentă pentru toți.
Pentru mulți, aceea era încă o zonă de trecere febrilă, un loc căruia
instinctul oamenilor de a merge să vadă ce se afla dincolo nu îi
permitea să fie apreciat în toată esența lui adevărată.
Colin nu era atât de evlavios pe cât ar fi vrut Stacy Lovecraft.
Dumnezeu era un personaj pe care îl focaliza cu greu, dar avea atâta
încredere în tatăl lui, încât se considera un credincios prin
intermediul unei alte persoane. De aceea, nu știa prea bine a cui
fusese mâna care modelase și colorase tot ceea ce îl înconjura, dar
era cu siguranță un tip priceput. Și, după el, avea și grijă de ființele
umane care se îngrijeau de ceea ce el crease.
Când familia lui se hotărâse să pornească în acea aventură, Colin
se aruncase cu capul înainte, plin de nerăbdarea de a descoperi și de
acea dorință de lucruri noi care trebuia să o fi moștenit întreaga
familie, având în vedere rapiditatea cu care toți se adaptaseră la acel
nou stil de viață. Până și mama lor, cea mai descumpănită și cea mai
legată de viața lor la oraș, părea că înflorise de când se stabiliseră
aici. Își amintea de sănătatea ei precară, de nasul ei înroșit și de
frecventele atacuri de tuse din timpul iernii, suferințe care acum
erau o amintire din Pittsburgh și din trecut. Surprinsese o dată o
conversație între părinții lui. Stăteau în fața casei, unul în fața
celuilalt, cufundați în lumina amurgului, de care poate nu reușeau
să se bucure în toată splendoarea lui, învăluiți cum erau în iubirea
lor neștirbită.
Ea se apropiase de soțul ei, căutându-i prezența în timp ce-și
ținea ochii îndreptați spre albastrul intens, mărginit la orizont de
soarele roșu.
— Ce frumos! Și când te gândești că, atunci când am plecat, îmi
era o frică de locul acesta ca de dracu’.
Stacy Lovecraft zâmbise și-și pusese o mână pe umărul soției lui.
O trăsese spre el și o cuprinsese cu brațul.
— Știu. Și îți mulțumesc pentru că totuși ai plecat.
— Nu, eu îți mulțumesc. De când am ajuns aici, nu reușesc să-mi
scot un gând din minte.
— Care?
Mama înlănțuise cu brațele mijlocul tatălui său. Era o femeie
înaltă, dar subțire, și lângă el părea și mai delicată.
— Aș fi vrut să o fi făcut mai devreme.
Din jenă că spionase acel moment de intimitate, Colin plecase pe
nesimțite. Încă nu o cunoscuse pe Thalenu. Încă nu putea să
înțeleagă ce simțeau în clipa aceea Stacy și Kathe Lovecraft.
Respiră adânc și i se păru că vântul aducea cu el parfumul tinerei
lui soții indiene. Simți că stomacul îi dădea ghes, ca și cum ar fi avut
înăuntru o pitulice de cactus ce dădea din aripi pentru a ieși. Și
trebuie s-o fi avut și în cap, pentru că, de fiecare dată când se
gândea la ea, avea impresia că o auzea cântând. Totul se schimbase
de când Thalena intrase în viața lui. Descoperise cu ea dragostea și
era mândru să știe că și cu ea se întâmplase același lucru. Noaptea,
când în casă dormeau toți, soția lui se lipea strâns de el și îi
conducea mâinile pe pielea ei chihlimbarie și el intra în ea cu
uimirea temătoare pe care o avea întotdeauna când intra într-o
biserică. Apoi stătea treaz s-o audă cum doarme, cu senzația că
noaptea era un loc minunat fiindcă avea în ea miros de pini și
cântecul păsărilor întunericului, și respirația ușoară a soției lui care
se odihnea mulțumită în brațele lui.
Calul se poticni, atrăgându-i atenția la ce avea de făcut. Dincolo
de buza povârnișului câteva pietre se rostogoliră coborând către
fundul râpei. În timp ce le privea cum se duceau în jos, avu un fior
gândindu-se la ceea ce s-ar fi întâmplat dacă în locul acelor pietre ar
fi fost corpul lui.
Se concentră asupra drumului și, puțin după aceea, ajunse la
pâlcul de pini și de tufișuri de la poalele pădurii. Ajunse la un
luminiș dincolo de buza povârnișului și coborî de pe cal. Se gândi
că atât el, cât și animalul lui zdravăn își meritau pauza. Luă plosca
de la oblânc și bău o dușcă zdravănă. Apoi își scoase pălăria, turnă
în ea apă din belșug și i-o întinse calului, care îi simțise deja mirosul
și-și întindea botul. Îl lăsă să bea și pe urmă se așeză liniștit pe un
trunchi de copac, mestecând bucăți de carne uscată pe care le tăia cu
un cuțit pe care îl purta la centură, în timp ce armăsarul lui se
îngrijea singur de hrana lui zilnică.
Colin Lovecraft se considera un om destul de norocos ca să se
poată numi fericit.
Hotărâse să se întoarcă acasă cu o zi înainte, având în vedere că
animalele care alcătuiau mica lor turmă erau pe mâini bune. Le
lăsase pe pajiști în grija celor două ajutoare indiene. Pe Cooper Pot
și Juanito li-i dăduse Eldero pentru a le da o mână de ajutor și Colin
avea deplină încredere în ei. Autoritatea pe care acel om o avea
asupra micului grup de persoane care i se încredințaseră era
incredibilă. Bărbații și femeile care trăiau în mica tabără de la Fiat
Fields păreau dispuși cu toții să-și dea viața pentru Eldero, poate
pentru că la rândul lor simțeau că și căpetenia lor ar fi făcut la fel.
Colin se gândi iar la nunta lui cu Thalena, un rit păgân plin de
spiritualitate inocentă, expresivă, binevoitoare. Fuseseră dansuri și
cântece cu sunete neînțelese care celebrau viața mult mai bine decât
întâlnise Colin vreodată în manifestările analoge ale civilizației din
lumea lui.
Apoi, în timp ce Thalena era împreună cu un grup de femei
îmbrăcate în Fecioarele Porumbului, figurile care simbolizau
schimbarea de statut și fertilitatea pământului, Eldero se apropiase
de el. Îi arătase o direcție fără să vorbească. Colin o luase înainte și
el îl urmase, două umbre în lumina flăcărilor jucăușe. În scurt timp
erau în afara grupului de hogan-uri, luminat intermitent de
reverberațiile flăcărilor. La un moment dat, omul acela ciudat se
întorsese în așa fel încât să-l aibă în față. Îi pusese mâinile pe umăr
și îl privise lung. Ochi negri, înfundați în orbite, magnetici, care
vorbeau o limbă a tăcerii pe care Colin încă nu o înțelegea. Apoi,
dintr-odată, avusese impresia că se desprinsese de corp, ca și cum
pentru o clipă Eldero i-ar fi poruncit minții sale să iasă pentru a
intra și pentru a ocupa cu voința ei locul lăsat gol. În acel moment
de uitare de sine, Colin se trezise în fața unei fețe tremurătoare care
i se păru cunoscută. În sfârșit, înțelesese că acel chip era al lui și că
în acel moment vedea lumea prin intermediul ochilor lui Eldero.
Era o senzație nefirească, dar fără urmă de teamă. Încet, încet
Colin simțise cum coboară în el o pace imensă. Acum, reușea să se
simtă parte din tot ceea ce îl înconjura. Acum era un fir de iarbă, pe
urmă era un copac și apoi un nor și iar el însuși, ca și cum de-abia
trecuse un examen, iar pământul, arborii, cerul și norii ar fi acceptat
să comunice cu el. Își văzuse din afară chipul cum începea să
zâmbească și, în timp ce zâmbetul i se lărgea plin de satisfacție, se
regăsise iarăși stăpân pe sine ca să se poată bucura de senzația
minunată ce iscase zâmbetul acela.
Pe chipul lui Eldero era aceeași descătușare, dar vocea îi deveni
profundă când îi vorbi în engleza lui sumară.
— Acum ai văzut. Acum știi.
— Ce era?
— Shimah. Spiritul Pământului. Thalena este fiica mea și face
parte din el. Acum și tu. Fiii voștri vor merge prin lume și vor fi
binecuvântați.
Fără să mai spună nimic, Eldero se întorsese și se îndreptase spre
tabără. Atunci când intraseră în lumina deplină a focului, o văzuse
pe Thalena care îi arunca tatălui ei o privire temătoare. Nu
observase expresia cu care Eldero răspunsese întrebării mute pe
care fiica lui o purta în ochi. Lui Colin i se păruse numai că îl văzuse
cum încuviințează ușor. Poate fusese o mișcare atât de
imperceptibilă încât era greu de descifrat, sau poate doar o mică
iluzie provocată de mișcarea focului. Dar chipul Thalenei se lărgise
într-un zâmbet și ochii ei străluceau. Apoi se așezase lângă ea și nu
se mai întrebase nimic. Nu prea reușise să înțeleagă ceea ce se
întâmplase, dar trebuia să fi fost un lucru bun dacă soția lui era atât
de fericită.
De atunci nu mai avusese ocazia să vorbească singur cu bătrâna
căpetenie, dar sigur nu avea să uite acea experiență trăită prin ochii
lui Eldero.
Colin își puse pălăria umedă în cap, bucurându-se de senzația de
răcoare în păr, așteptând ca soarele să i-o usuce. Se ridică de pe
buturuga pe care stătea și se duse la calul care păștea puțin mai
încolo. Urcă în șa și îl luă fără probleme de lângă iarba rămasă pe
jos. Trebuie că mâncase destul, pentru că îi fu de ajuns un ghiont
ușor în coapse și drumul către casă era din nou în fața lui.
În spațiile acelea atât de ample, călătoriile erau nesfârșite, mai
ales dacă erau întreprinse în singurătate. În cazul acela, un om nu
avea altă tovărășie decât poate pe cea a animalului pe care îl călărea,
a imaginației și a unei voci cu care să cânte cântece. Colin Lovecraft
avea o voce frumoasă și fantezie cât să dea și altora, dar fantezia îi
era prinsă cu „fabricarea*” momentului în care Thalena avea să-l
vadă și să-i sară de gât.
Alte două ore trecură până să ajungă aproape de casă și fură
două ore fără sfârșit. Era tânăr, iar nerăbdarea tinereții făcea ca
nisipul din clepsidră să se scurgă mult mai lent decât sângele din
vene.
Ieși din pădure, pe platoul larg unde familia Lovecraft își
încropise casa. Acela fusese primul lor refugiu, în sfârșit un
acoperiș, după luni de zile în care dormiseră afară fără a fi apărați
de altceva decât de prelata unei căruțe cu coviltir, atunci când
ploua. Puțin în stânga lui și în față era structura din lemn a noii
case, pe care o construiau încet, încet. Mai mare, mai spațioasă, cu
camere luminoase și un cămin mare de piatră, așa cum își dorea
mama lui.
Un loc unde să-și vadă părinții îmbătrânind și copiii crescând.
Prea puțină importanță avea dacă erau jumătate albi și jumătate
indieni.
Se miră văzând că din horn nu iese fum. Cu trei femei în casă,
focul stătea mereu aprins, chiar și în cele mai călduroase zile de
vară. Fără un motiv anume, simți cum îi coboară ceva rece în piept
și-i umbrește plăcerea întoarcerii.
Fumul pe coș era un semn de viață. Iar acum era numai
nemișcare și tăcere.
I se păru ciudat că nimeni nu-i ieșise în întâmpinare în curte. De
la mica locuință lipită de munte nu se arăta niciun semn de viață.
Dădu o lovitură ușoară cu cizmele în coapsa calului și mări pasul.
Bănuiala că se întâmplase ceva rău se transformă în certitudine. Pe
măsură ce se apropia, perspectiva îi deschidea câmpul vizual spre
latura opusă a casei.
Și apoi îl văzu.
Întins lângă o tufă de salvie sălbatică pe care o îngrijea Kathe
Lovecraft în partea dreaptă a locuinței, sprijinit pe o parte, era
corpul unui om cu o săgeată înfiptă în spate. Colin scoase un urlet
care răsună ca un ecou de moarte în toată valea și o luă la galop.
Coborî din șa înainte ca animalul să se fi oprit și se grăbi spre omul
care era întors cu spatele la el, rugându-se la Dumnezeul tatălui său
să nu fie adevărat ceea ce știa de fapt că este.
Stacy Lovecraft murise cu ochii deschiși, cu capul îndreptat ușor
în sus, ca și cum și-ar fi luat rămas-bun de la munte. Erau două stele
stinse în mijlocul chipului plin de sânge care îi cursese din tăieturi
profunde făcute pe pielea capului. Colin tremură de groază când își
dădu seama că tatăl lui fusese scalpat. Și în aceeași clipă fu convins
că cine făcuse acel gest barbar îl făcuse când încă mai era viu. De
fapt, ochii acelui corp martirizat care fusese tatăl lui îl fixaseră până
în ultima clipă pe cel care îl ucisese.
— Thalena! Mamă! Linda!
Scosese acel strigăt chiar în clipa în care gândul la femei îi trecu
prin minte. Se ridică în picioare și alergă înnebunit către casă. Ușa
era deschisă. De cum ajunse în prag și avu posibilitate să vadă
înăuntru, oroarea certitudinii puse stăpânire pe corpul și pe mintea
lui. Kathe Lovecraft era răsturnată pe spate lângă sobă. Ținea
mâinile în jurul capătului săgeții care îi străbătuse pieptul cu același
gest cu care ducea către casă florile sălbatice pe care le aduna de la
izvor. Trebuie să fi fost lovită în prag și se clătinase spre interior
până căzuse acolo unde o găsise. Un scaun era trântit la pământ și
sub picioarele acestuia, se împrăștiaseră cioburile vasului de
pământ care de obicei era pe masă. Mai avea încă părul pe cap, iar
Colin mulțumi cerului și celor care l-ar fi locuit că o feriseră de acea
pătimire.
— Thalena! Linda!
Nici de data asta nimeni nu răspunse chemării lui. Ajunse cu
sufletul la gură până în ușa celeilalte camere. Nu era închisă, iar
lemnul neșlefuit scârțâi ușor în balamale în timp ce o împingea.
Sora lui era ghemuită pe pat, ca și cum ar fi dormit, cu fața spre el.
Dintr-o rană adâncă la gât sângele coborâse să năclăiască mai întâi
rochia și apoi pătura de sub ea. Părea imposibil ca un corp atât de
mic să aibă atât de mult sânge, încât să pară complet scăldat în el.
Colin simți că înnebunește.
— Thalena!
Strigă atât de tare, că simți cum îl arde gâtul, în absurda speranță
de a vedea corpul fără viață al Lindei ridicându-se și de a auzi vocea
soției lui cum îi răspunde. Ieși din nou afară, trecând fără să aibă
curajul să privească cadavrul mamei lui.
— Thalena!
O chemă iar cu același urlet disperat. Și, ca răspuns, avu doar
aceeași tăcere. În timp ce-și rotea privirea ca posedat, căutând o
urmă a soției lui, Colin își dădu seama că din grajd lipsea un cal,
Metzcal, un murg mititel și supus. Era preferatul Thalenei și era cel
pe care îl îngrijea chiar ea. Asta aprinse în el o speranță timidă. Nu
reușea să înțeleagă ce se întâmplase, dar era posibil să-și fi dat
seama la timp de pericol și reușise să fugă. Se gândi cu o strângere
de inimă la Thalena călare, cu sarcina ei avansată și la riscurile
pentru copil. Dar măcar nu era întinsă la pământ asemenea celorlalți
membri ai familiei lui, cu corpul străpuns de o săgeată sau cu gâtul
tăiat.
Colin nu avea mult peste douăzeci de ani, dar își spuse că nu
putea să se așeze să plângă, așa cum îi cerea în momentul acela
voința care urla în el.
Încercă să se liniștească și să se gândească.
Cu siguranță, săgețile care îi uciseseră mama și tatăl erau ale
indienilor navajo. La prima vedere, păreau lungi cam de două
picioare. Din puținul pe care îl știa, măsura aceea o foloseau numai
ei și indienii ute. Toți ceilalți indieni făceau săgeți mai lungi cam cu
trei degete. I se părea ciudat ca un indian navajo, oricare ar fi fost el,
să atace familia fiicei lui Eldero. Se întrebă cine putuse săvârși acel
masacru. Nu trebuie să se fi întâmplat demult, având în vedere că
sângele rănilor era încă proaspăt.
Oricine ar fi fost, putea să mai fie pe aproape. Cerând în gând
iertare corpurilor întinse la pământ, hotărî că pentru moment era
mai nimerit să se ocupe de cei vii. Dacă și lui i s-ar fi întâmplat ceva,
nu ar mai fi fost nimeni care s-o ajute pe Thalena. Se îndreptă spre
cal și spre conturul protector al puștii din oblâncul șeii.
Mai întâi trebuia s-o găsească pe soția lui oriunde ar fi fost ea. Ar
fi putut avea nevoie de ajutor, ar fi putut fi rănită sau…
Își forță cu greu mintea să se oprească la prima posibilitate.
Era atât de absorbit în gândurile lui, încât nu auzi șuieratul
săgeții care străbătea aerul cu vâjâitul aripioarelor ei. O clipă mai
târziu, privea mirat stinghiuța aceea de lemn care îi străpunsese
inima. Pe urmă, cu neîndurarea unui ritual, un fir de sânge îi ieși
din gură, în timp ce i se înmuiau genunchii și cădea la pământ.
Când atinse pământul, săgeata se rupse, iar greutatea corpului îi
scoase prin spate ceea ce mai rămăsese din ea. Ultimul lucru la care
reuși să se gândească fu că nu-i păsa de moarte atâta timp cât
Thalena ar mai fi câștigat timp pentru a se salva.
În aer rămase o clipă de liniște ireală, ca și cum vibrația acelei
săgeți în zbor ar fi luat locul oricărui alt sunet vital. În cele din
urmă, din peticul de verdeață de dincolo de țarcul cailor răsări o
pălărie împodobită cu o pană. Indianul hopi numit One Feather se
ridică din tufișul în spatele căruia era ghemuit și se apropie de
corpul întins la pământ. Puse jos arcul și îngenunche lângă cadavru
pentru a controla dacă e mort.
În timp ce indianul se ridica în picioare, umbra unui om se lungi
pe pământ aproape de el.
Jeremy Wells lovi ușor cu cizma prăfuită cadavrul lui Colin,
rostind cu o voce neagră de supărare:
— Ticălosul ăsta nenorocit și-a ales momentul cel mai nepotrivit
să se întoarcă. Cel mai rău pentru noi și pentru el. I-a permis fetei să
câștige o groază de timp.
One Feather se aplecă să șteargă un cuțit însângerat de haina
omului pe care de-abia îl ucisese.
— Îi putem lua urma. N-a trecut mult timp. O vom prinde dacă
vrei.
Wells își confirmă intenția pe un ton sec.
— Sigur că vreau. Ne-a văzut la față, iar asta poate compromite
tot. Din fericire, avem și noi un avantaj. În starea ei nu poate da
pinteni calului la galop. Și cu siguranță s-a îndreptat către Fiat
Fields, la tabăra tatălui ei. Nu ne putem permite să ajungă la timp ca
să-l avertizeze pe Eldero. Ne-ar strica plăcerea surprizei.
În timp ce vorbeau, alți doi oameni ieșiseră din umbră și se
apropiaseră. Erau înarmați și aveau întipărită pe chip indiferența
față de moartea altor ființe umane pe care numai o practică
îndelungată o putea aduce. Numele lor erau Scott Truman și Ozzie
Siringo și erau căutați în diferite state pentru un număr de crime
întrecut numai de cel al lui Jeremy Wells, îi fuseseră complici în mai
multe ocazii și știau că niciodată nu aveau de pierdut. Atunci când
îi chemase, promițându-le o poziție foarte bună, definitivă și
avantajoasă, nu se lăsaseră rugați de două ori.
Nici măcar nu întrebaseră dacă era nevoie să împuște, să ucidă
sau altele de genul acesta. Pur și simplu, luaseră totul ca de la sine
înțeles.
Wells îi auzi și se întoarse către ei.
Truman, un bărbat în jur de patruzeci de ani, cu părul rar și
mustață pe oală, i se adresă șefului cu un aer aproape plictisit.
— Acum ce facem?
— Luați caii. Aici treaba nu s-a terminat încă. Mai întâi de toate,
trebuie găsită fata și trebuie să-i închidem gura. Pe urmă, trebuie să
urcăm la Fiat Fields să ne ocupăm de indieni.
Ozzie Siringo scuipă un cocoloș de tutun de mestecat îmbibat cu
salivă, care îi umfla obrazul. Se șterse la gură cu mâneca de bumbac
a cămășii.
— Ar putea fi probleme prin părțile acelea?
Wells scutură din cap, profitând de ocazia aceea pentru a-și
dezmorți gâtul.
— N-aș zice. În total, sunt cam cincisprezece persoane dintre care
jumătate sunt copii și femei. Iar bărbații aproape că nu au puști.
Luându-i prin surprindere, va și mai ușor decât cu amărâții ăștia.
— Foarte bine.
Fără alte comentarii, cei doi se întoarseră și se îndreptară spre
locul ascuns unde își priponiseră caii.
Wells și One Feather rămaseră singuri. Atunci când îi vorbi în
șoaptă complicelui său alb, indianul privea un punct neprecizat de
pe munte.
— N-ar trebui să-l subestimezi pe Eldero.
Wells îl privi surprins. Îl cunoștea destul de bine pe omul acela
pentru a-l considera neatins de emoții. Însă în vocea lui era acum
ceva care părea îngrijorare. Dacă nu ar fi fost vorba despre One
Feather, ar fi considerat-o frică.
— Zici? Este numai un bătrân înconjurat de câteva pisici leșinate
pe care doar el mai reușește să le numească războinici.
One Feather lăsă privirea în pământ și dădu din cap. Vocea îi
părea traversată de spaima cuvintelor pe care le pronunța.
— Tu nu înțelegi. Eldero este un brujo.
Wells știa puțină spaniolă și cunoștea semnificația acelui cuvânt.
— Vrei să zici un vrăjitor?
Indianul își aținti asupra lui ochii indescifrabili, ca pentru a întări
ceea ce avea să spună.
— Da. Un vrăjitor foarte puternic.
Jeremy Wells era un asasin și, ca toți asasinii, era un om practic.
Pentru el existau numai cauza și efectul. O lovitură de pinteni, și
calul o lua la galop. Câțiva dolari, și o curvă i se băga în pat. O
lovitură de armă, și un om cădea mort la pământ.
Nimic altceva decât cauză și efect. În capul lui nu era loc pentru
prostiile alea pe care indienii le răspândeau, toate închipuirile
despre șamani și spirite, și cine mai știe ce.
Acum însă părea diferit. Îl cunoștea pe One Feather și acum îi
descifra în ochi, dacă nu teamă, cel puțin o îngrijorare reală.
Și un respect profund.
În timpul acesta, Ozzie și Scott ieșiseră de sub protecția copacilor
și se apropiau de ei, ducând fiecare un cal liber de căpăstru.
Wells vorbi în șoaptă, înainte ca oamenii să ajungă destul de
aproape pentru a-i putea auzi.
— Dacă ți-e frică, poți rămâne aici. Ne vom ocupa noi.
Pronunțase aproape cu indiferență fraza aceasta, dar știa că hopi
nu ar fi ieșit fără demnitate din această situație.
Omul care știa să înfigă o săgeată în inima cuiva de la o distanță
de cincizeci de pași rămase tăcut o clipă. Când răspunse, vocea îi era
iar ștearsă ca întotdeauna. Avea numai o ușoară urmă de milă
pentru omul acela care nu voia să creadă.
— Mie nu mi-e frică. Tu ești cel căruia ar trebui să-i fie.
Imediat după aceea, Ozzie Siringo conduse calul pe care îl ținea
de căpăstru ca să se oprească ascultător lângă el. În timp ce punea
un picior în scară și se urca în șa, gândindu-se iar la cuvintele lui
One Feather, Jeremy Wells nu reuși să-și stăpânească o senzație
ciudată de neliniște.
29

Urcată fără șa pe spinarea lui Metzcal, Thalena mâna calul cât


putea de repede având în vedere sarcina ei avansată. De copilă era
obișnuită să călărească fără șa și pentru ea asta nu era o problemă.
De când fratele ei mai mic Cochito fusese omorât din greșeală de un
soldat băut, tatăl ei o considerase pe ea băiatul familiei și o învățase
să călărească întocmai ca un bărbat. Se ținea agățată de coamă fără
efort și îi mulțumea în gând siguranței și forței acelui animal nobil
căruia îi datora viața.
Totul se întâmplase cu o asemenea viteză încât amețise. Ieșise pe
partea stângă a casei, unde într-o cămară țineau hrana pentru cai și
alte provizii, pentru a le feri să cadă pradă raziilor urșilor carnivori.
Cu o găleată de nutreț se îndrepta spre țarc pentru a se ocupa de
Metzcal. În timp ce se apropia de gard, își simțise copilul dând
puternic din picioare și, imediat după aceea, o senzație de presiune
asupra vezicii.
Cu zâmbetul pe buze, își spusese că fiul lui Colin avea un
caracter puternic, dacă îi dădea de furcă înainte de a se naște.
Trecuse de șirul de tufișuri care mărginea partea dreaptă a
construcției și, după ce fusese destul de departe pentru a nu fi
văzută, își ridicase fusta și se ghemuise la pământ ca să urineze. Era
o femeie indiană, obișnuită cu viața în aer liber. Ca să-și facă
nevoile, nu avea problemele lui Katlie și ale Lindei care ceruseră și
obținuseră să fie construită un fel de toaletă rudimentară din lemn,
la o anumită distanță de casă.
Din locul ei dintre tufe îl văzuse pe socrul ei bizhăaăd jilini Stacy
ieșind afară și îndreptându-se spre locul unde fusese ea cu câteva
clipe în urmă. Câțiva pași și nu se știe de unde venise vâjâind prima
săgeată. Îl lovise în spate, iar omul căzuse pe o parte cu un strigăt
înăbușit. Imediat după aceea apăruse în ușă Kathe, poate chemată
de necesitatea dureroasă a acelui vaiet. O a doua săgeată o lovise și
pe ea în piept. Din cauza reculului se retrăsese, dezechilibrându-se
spre interior. Urmase apoi zgomotul unui scaun căzut și al unui vas
care se spărgea.
Apoi venise un om în fugă, tăcut ca moartea pe care tocmai o
stârnise cu săgețile lui. Intrase repede în casă, urmat de celălalt. O
auzise apoi țipând, înspăimântată, pe Linda și apoi nimic. Thalena
își băgase în gură o bucată din mâneca de piele a hainei și o
mușcase până când o duruseră maxilarele, doar ca să nu zbiere.
Îi recunoscuse imediat. Erau doi dintre bărbații pe care îi văzuse
cu o zi înainte, acel hopi cu fața ciupită de vărsat și albul cu barbă și
cu ochii răi. Trăind într-o tabără indiană, Thalena crescuse într-un
permanent pericol de invazii. Primul lucru pe care trebuia să-l faci
în asemenea situații era acela de a nu te arăta și de a fugi. Nu știa de
ce atacaseră oamenii aceia casa, dar era sigură că, dacă ar fi găsit-o,
ar fi ucis-o și pe ea.
Ghemuită ca să fie protejată de tufișuri, ajunsese la țarcul cailor și
deschisese poarta încercând să nu facă să scârțâie chingile de piele
care țineau loc de balamale. Se apropiase de Metzcal și, ținând drept
pavăză corpul calului, îl condusese afară din îngrăditură. În timp ce
îl încăleca cu greu, sperând ca pruncul să nu aleagă tocmai acel
moment pentru a se mișca din nou, alți doi bărbați se iviseră din
pădure, în fața casei. Nu erau călare, și Thalena înțelesese că-și
lăsaseră caii priponiți la o anumită distanță printre copaci, pentru ca
nechezatul necontrolat al vreunuia din animale să nu poată da
alarma. Atât cât putea, se lipise de coama lui Metzcal. Era puțin
probabil ca acei oameni să nu o vadă, iar un foc de armă era un
pericol demn de luat în seamă, chiar și de la distanța aceea.
O luase la galop, cerând în gând iertare copilului care era în ea. În
timp ce se îndepărta de locul acelui masacru căruia nu-i știa rostul,
Thalema se gândise cu ușurare la Colin, care era în siguranță în acel
moment la pășune, apărat de oamenii pe care îi dăduse tatăl ei. Nu
avea să se întoarcă decât a doua zi și avea timp destul să-l vestească
de ce se întâmplase, ca să nu riște nimic.
Acum se îndrepta să-l avertizeze pe Eldero. El ar fi știut ce să
facă. Thalena era convinsă că acel atac nu era decât pretextul unui
obiectiv mai mare și că, orice ar fi avut în minte oamenii aceia, încă
nu se sfârșise totul. Făcu o rugă către protectoarea ei, Femeia-
Păianjen, ca nimic rău să nu i se întâmple nici soțului, nici fiului și
nici rudelor ei.
Din mai multe motive, hotărî să nu se îndrepte către Fiat Fields.
Mai întâi de toate, oamenii aceia știau cine era și fără îndoială s-ar fi
gândit că logic ar fi fost ca ea s-o ia într-acolo. În al doilea rând,
drumul peste câmp era lung și greu, iar Thalena știa că nu l-ar fi
găsit acolo pe tatăl ei. În perioada aceea a lunii, tatăl ei urca singur
muntele pentru a vorbi cu spiritele și pentru a le invoca protecția. Se
oprea câteva zile în post negru la locul lui sacru, pe care ea îl văzuse
o singură dată când era mică, dar pe care spera să și-l amintească.
Din fericire pentru ea, soarele era încă destul de sus și filtra încă
destulă lumină chiar și în desișul pădurii pentru a-i da o indicație
precisă.
Își abătu calul din drum, ținând lumina soarelui pe partea
dreaptă ca punct de orientare. Știa că potcoavele lui Metzcal lăsau
urme pe pământ pe care acel hopi era în stare să le urmărească fără
probleme. Spre norocul ei, mai sus era un pârâiaș pe care avea
intenția să-l suie un timp, până la un punct în care ar fi putut ieși cu
siguranța de a-și continua drumul pe teren stâncos.
Asta nu l-ar fi împiedicat pe indian să descopere mai devreme
sau mai târziu pe unde o luase, dar cu siguranță i-ar fi luat mai mult
timp. Era numai un mijloc de a câștiga timp, iar în clipa aceea,
timpul era bunul cel mai prețios.
Burta o deranja puțin și se temea că, datorită hurducăielii, copilul
s-ar fi resimțit. Pe de altă parte, nu putea să nu se ducă să ceară
ajutor. Avea încă în fața ochilor priveliștea a două persoane
străpunse de săgeată precum animalele și strigătul disperat al unei
fetițe de treisprezece ani care…
Crescând lângă un om ca Eldero, Thalena fusese mereu aproape
de înțelepciunea pe care el o avea de la oameni și de la zei.
Asemenea tuturor indienilor, știa că moartea era partea opusă vieții,
de care nimeni nu putea scăpa. Ca ei toți, învățase să conviețuiască
cu ideea morții și să creadă că era numai o reîntoarcere către
Shimah, Spiritul Pământului din care se trăgeau toți oamenii.
Cu toate acestea, credința sau știința nu reușea să-i fie de ajutor în
timp ce se gândea iar la acele persoane dragi pe care le lăsase fără
viață într-o casă ce până cu câteva ore înainte fusese pentru ei toți
însăși esența vieții.
Începu acum să plângă pentru că știa că în curând, în fața tatălui
ei, nu i-ar fi fost îngăduit să o facă. De când îi murise singurul băiat,
Eldero își pusese în ea toate speranțele de care fusese lipsit de
moartea lui Conchito.
Pe urmă, în fața lui nu ar fi plâns.
Acum însă, era numai o tânără femeie în așteptarea primului ei
copil și nu înțelegea motivul pentru care niște oameni îi luaseră
aproape tot ceea ce poseda. Lăsă lacrimile să-i curgă libere ca ploaia,
care pe pământul acela deșertic și secetos, în afara parantezei de
verde a munților, era considerată de toți ca o binecuvântare.
Văzând lumea filtrată de ramuri și de lacrimi, ajunse la pârâiaș.
Apa care îi curgea din ochi se amestecă ușor-ușor cu cea care îi
curgea la picioare și împreună spălară acea clipă trecătoare.
Încercă să se gândească la Colin, soțul ei.
Amintirea chipului lui îi dădu curajul care în clipa aceea îi lipsea.
Trebuia să reziste și să continue, astfel încât el să fie mândru de
curajul soției lui. Ea fusese femeia pe care o alesese și căreia îi
dăduse sarcina să-i aducă pe lume fiul, un fiu important, care ar fi
fost într-o zi un om mare, și astfel, ar fi mers în lumea asta cu
orgoliul și înțelepciunea unei căpetenii.
Urcă prin apa torentului până când ajunse în zona din dreapta
cursului de apă unde se deschidea platoul larg și stâncos unde
potcoavele calului ar fi lăsat puține urme, greu de identificat.
Și, în plus, când ar fi ajuns la pârâu, urmăritorii ei ar fi trebuit să
se împartă în două grupuri și să o ia în cele două direcții pentru a
încerca să descopere unde atinsese iar uscatul. Asta le-ar fi încetinit
și mai mult drumul. Își îngădui un mic răgaz de speranță și, înainte
de a ieși din apă, lăsă calul să se adape.
Poteca era acum mai anevoioasă și nu-i putea permite calului
viteza pe care ar fi vrut-o ea. Potcoavele răsunau pe piatră cu un
zgomot surd care i se părea Thalenei mai puternic decât
împușcăturile.
Cu toate socotelile și prudența ei, nu se putea stăpâni să nu
întoarcă din când în când capul să controleze drumul în urma ei. Se
temea să nu audă zgomot de potcoave de fier dintr-un moment în
altul și să nu vadă ivindu-se din hățișul pădurii patru călăreți în
urmărirea ei, călăuziți de un indian care purta la pălărie o pană și,
drept trofeu, moartea.
Își continuă drumul până când ajunse din nou în umbra
ocrotitoare a pădurii. După o vreme, care i se păru nesfârșită, ajunse
la un trunchi trântit la pământ de forța vântului și de greutatea
zăpezii.
Acela era semnul pe care și-l amintea. După ce până acolo o luase
pe coasta muntelui ținându-se mereu la aceeași înălțime, o luă spre
est și începu să urce. Știa că acolo sus, pe undeva, era locul de
meditație al tatălui ei, locul pe care Eldero îl numise în limbajul lui
secret Aâ, „Acolo”. Trebuia în același timp să fie atentă pentru că
intrarea era ascunsă de o grămadă de pietre care o apărau de
privirile fugare.
Fusese în acel loc cu tatăl ei cu ani în urmă, când era numai o
fetiță. Urcase împărțind cu el crupa unui singur cal. Cu toată
curiozitatea ingenuă a copilăriei, simțise întru câtva sacralitatea
gestului pe care trebuia să-l împartă cu tatăl ei. Când ajunseseră pe
la jumătate, Eldero descălecase, dar pe ea o lăsase în șa. O rugase ca
în timpul absenței lui să nu pună piciorul jos sub niciun motiv, ca și
cum în locul acela pământul nu ar fi fost o Mamă, ci un pericol.
Se îndepărtase apoi și, după câțiva pași în sus, dispăruse printr-o
trecere îngustă între două stânci. Dacă nu ar fi văzut corpul tatălui
ei intrând și dispărând în acel spațiu îngust, Thalena nu ar fi crezut
că în locul acela putea fi o deschizătură.
Eldero lipsise mult și, când se întorsese, sufletul lui, asemenea
pasului, părea mai ușor. Se urcase cu sprinteneală în șa și o
înlănțuise cu brațele.
Thalena îi simțise hainele încă pline de întunericul și de frigul din
grotă și fusese scuturată de un fior. Apoi tatăl ei îi pusese în fața
ochilor o mână deschisă, în palma căreia strălucea o amuletă
rotundă de argint care reproducea într-un mod aproximativ figura
lui Kokopelli, magicul cântăreț din flaut, stăpânul belșugului, acela
care le vestea foametea întinzându-se pe spate. Firește, fusese
realizată prin topirea unuia dintre dolarii de argint pe care omul
numit de toți Washington li-l dăduse împreună cu pământul.
Nu vedea chipul tatălui ei, dar, din tonul acelei voci profunde din
spatele ei, înțelesese că trăia un moment important.
— Acesta este pentru tine. De astăzi nu trebuie să ți-l mai scoți
niciodată.
O împinsese puțin înainte și i-l legase la gât cu un fir subțire de
piele. Ea își ridicase mâinile de copil pentru a pipăi obiectul care era
agățat pe pieptul ei slab.
— Ce este?
— Protecție și noroc. Este tot ceea ce tu crezi că este.
După acele câteva cuvinte cu mii de semnificații, dăduse pinteni
calului și o luaseră pe calea de întoarcere. Thalena nu se mai
întorsese niciodată în locul acela pe care Eldero cu imaginația lui
înțeleaptă îl botezase simplu Ââ, ca și cum „acolo” ar fi fost punctul
în care începea și se sfârșea lumea.
După mulți ani de zile, atunci când se căsătorise cu Colin, ceva îi
amintise după-amiaza aceea. După ceremonie, soțul ei o întrebase
despre temeiul și semnificația unui dar pe care îl primise de la
Eldero. Desfăcuse mâna și Thalena se simțise purtată înapoi în timp
văzându-i în palmă lucirea unei figurine de argint aproape la fel cu
cea pe care ea încă o purta la gât.
Colin o privise cu ochii lui de tânăr care de-abia devenise bărbat.
— Ce este?
Îi pusese aceeași întrebare pe care o pusese ea unui alt bărbat cu
multă vreme în urmă. Îi răspunsese cu aceleași cuvinte.
— Protecție și noroc. Este tot ceea ce tu crezi că este.
Se ridicase pe vârfuri și îi legase la gât acea amuletă.
— De astăzi nu trebuie să ți-o mai scoți niciodată.
Colin profitase de acel moment pentru a o lua de mijloc și a
încerca să o sărute. Thalena se retrăsese cu un surâs de plăcere,
printre zâmbetele și ocheadele aluzive ale femeilor din tabără care
asistaseră la scenă.
Drumul era acum plin de lumini și umbre, de zone de pădure
deasă și de luminișuri deschise razelor de soare. Continuă să urce
până când îi ajunseră la ureche notele dulci ale unui flaut de trestie.
Thalena se întrebă cine ar fi putut cânta un asemenea cântec într-un
loc pierdut ca acela și, cu toate acestea, se hotărî să o ia în direcția pe
care o indicau notele. Trecu greu printre tufe încâlcite de trandafiri
de munte care formau o barieră în jurul unui grup de arini.
Când ieși la lumină, recunoscu locul și îl văzu.
Eldero stătea pe o piatră cu picioarele încrucișate. Era cu ochii
închiși, iar mâinile i se mișcau măiestrit pe găurile flautului pe care
îl ținea în gură. Era o muzică liniștită și dulce, cu o melodie simplă,
dar părea să înțeleagă și era înțeleasă perfect la rândul ei de toată
natura din jur care parcă o asculta. Thalena fu foarte impresionată
de ceea ce vedea și asculta. Nu știuse niciodată că tatăl ei era în stare
să cânte. Nu i-ar fi treut prin minte niciodată și cu atât mai puțin ar
fi bănuit o asemenea capacitate expresivă.
Cu toată agitația pe care o simțea bătându-i în piept și la tâmple,
îi fu greu să întrerupă acel moment de minune cu ceva ce reușea
doar să-și imagineze. Rămase câteva minute să asculte la marginea
acelui platou stâncos, ca o rană deschisă în vegetație.
Apoi Eldero îi simți prezența și deschise ochii.
Muzica încetă dintr-odată, lăsând loc tăcerii și privirilor lor.
Își dădu seama după felul în care se ridicase că tatăl ei înțelesese
imediat că ceva nu era în regulă. Prezența ei însemna multe lucruri
și niciunul nu putea fi bun. Thalena mână calul să se cațere până la
locul unde stătea în picioare căpetenia navajo din Fiat Fields,
așteptând să afle ce o mânase până acolo, cu privirea plină de
presentimente.
Îi acceptă fără rușine ajutorul pentru a coborî de pe crupa calului.
Numai ce atinse pământul, corpul îi păru golit de orice energie și
se sprijini de brațele tatălui ei.
— Cum ai reușit să ajungi până aici?
— Îmi aminteam drumul. Știam că te-aș fi găsit în locul acesta.
Expresia feței lui Eldero se îndulci o clipă, mulțumit de calitățile
acelei fiice atât de istețe, încât nu era mai prejos decât niciun băiat.
— De ce?
— Sunt morți cu toții, bizhe
Se așezară unul lângă altul pe piatra încălzită de soare și Thalena
povesti ceea ce se întâmplase. Povesti despre ceea ce se întâmplase
cu o zi înainte când veniseră pentru prima oară acei oameni și când
Kathe îi îndepărtase amenințându-i cu pușca. Și mai povesti,
încercând să-și țină plânsul, despre cum se întorseseră și cum îi
omorâseră pe toți cei din familie pe care putuseră pune mâna.
În timp ce povestea cum se salvase, simți o durere în pântece, ca
și cum ar fi trecut prin ea un fier încins. Imediat după aceea simți
cum interiorul pulpelor i se inundă de lichid. Înțelese că i se rupsese
apa și durerile nașterii începuseră.
O străbătu iar o durere ascuțită. Pentru a rezista, se lăsă pe o
parte, agățându-se de umărul tatălui ei. În timp ce el o ajuta să se
întindă pe piatră, Thalena se gândi la Colin. Își spuse că acel copil al
ei cu un caracter deja rebel își alesese cel mai nepotrivit moment
pentru a se naște.
30

Doar când ajunse în apropierea taberei, Eldero văzu corbii.


Sus, deasupra zonei Fiat Fields, se învârteau ca niște prevestiri,
negri, desenând virgule întunecate și întretăiate pe ceea ce mai
rămăsese din albastrul cerului în asfințit. Simți că lucrul de care se
temuse tot drumul între Âă și micul lor sat se preschimbase în
realitate.
Cu toate că își repeta că trebuie să fie prudent, nu reuși să nu-și
mâne calul în galop.
Când începuseră durerile, o asistase pe Thalena la naștere. Se
născuse o fetiță, iar el și mama ei o ajutaseră să vină pe lume așa
cum îi învățase obiceiul vieții lor nomade. O spălaseră pe urmă cu
apa din burduful mic pe care Eldero îl ținea agățat de șaua calului și
o înfășuraseră cu una dintre cele două pături de căpetenie pe care el
le purta cu sine ca semn de recunoaștere a puterii. Când o văzuse pe
Thalena întremată și privindu-și fata cu dragoste de mamă cum se
hrănea la sânu-i, se ridicase.
— Acum trebuie să plec.
Și el, și Thalena știau că nu putea face altfel. Pierduseră deja
destul timp și asta ar fi putut însemna neputința de a salva vieți
omenești.
— Du-te. Eu voi fi în siguranță aici. Caută-l pe Colin și spune-i de
fata lui.
Îi lăsase puținele provizii pe care le avea. Apoi ieșise din grotă,
încălecase mustangul și se dusese cu toată viteza pe care i-o
permiteau terenul și picioarele calului. Tot drumul se gândi cine
erau acei oameni și care putea fi motivul acelui masacru inutil. Din
descrierile fetei reușise să-și dea seama cine ar fi putut fi acel hopi
care făcea parte din grupul de asasini. One Feather era faimos atât
pentru îndemânarea în mânuirea arcului, cât și pentru cruzimea și
indiferența lui față de viața omenească. Se povestea că într-o zi îi
tăiase unui om călcâiele, îi înfipsese în ele surcele de lemn și îl
obligase să alerge înainte de a-l ucide. Prezența lui One Feather
printre persoanele care făptuiseră masacrul lăsa câmp deschis
ipotezelor pe care acum le confirma zborul corbilor.
Mergând în umbra copacilor, ajunse într-un loc de unde se vedea
tabăra. Coborî de pe cal și lăsă animalul liber. Știa că nu ar fi făcut
nimic care să-i trădeze prezența. Se trânti la pământ și, târându-se
cu pușca îndreptată înainte, se așeză într-o poziție din care putea să
cuprindă tot satul cu o singură privire.
Și văzu numai morți.
Peste tot, pe o rază largă în jurul grupului mic de hogan-uri, erau
numai cadavre. Bărbați, femei, copii, surprinși toți în timpul
activităților unei zile normale și pașnice, și uciși fără să fi avut
timpul să riposteze. Până și Bonito, câinele lui, zăcea la pământ.
Chiar de acolo reușea să-i vadă corpul întins în iarbă, cu blana
gălbuie pătată de sânge de la o rană de pe spate.
Căută în jur urme care i-ar fi putut dezvălui dacă mai erau prin
preajmă cei care făptuiseră crima. După puțin se convinse că
plecaseră, cel mai probabil în urmărirea singurei prăzi care scăpase
de furia lor.
Thalena.
Se ridică în picioare și ieși din ascunzătoare. Ajunse în dreptul
primei case de chirpici și imediat durerea i se transformă în furie. În
timp ce trecea pe lângă corpul unui copil care avea capul aproape
despicat de un foc de armă, își promise sieși că făptașii acelui
genocid își vor primi pedeapsa în nespuse suferințe, aici și pe lumea
cealaltă. Oricine ar fi dat dovadă de o asemenea cruzime nu avea
dreptul la o moarte onorabilă și la o eternitate a uitării. Traversând
micul lui sat, trecu pe lângă corpurile celor care îl populaseră. Erau
toți oameni pe care îi cunoștea de ani de zile, care făcuseră parte din
viața lui și care sperau să trăiască în pace. Și atunci când avuseseră
nevoie de ajutorul lui, el fusese departe. Acum nu mai putea
întreprinde altceva decât să facă parte din moartea lor.
O clipă se opri în fața corpului unui om numit Little Joseph, unul
dintre cei mai buni călăreți pe care îi cunoscuse vreodată. Era întins
la pământ, cu pieptul sfârtecat de o împușcătură. Lângă mâna
dreaptă era cuțitul lui mânjit de sânge. În mâna stângă strângea un
petic de material care părea o bucată dintr-o cămașă bărbătească.
Little Joseph îl rănise cu siguranță pe unul dintre agresori înainte
ca acesta să fi avut timp să scoată pistolul și să-i facă gaura aceea în
piept, prin care spiritele îi supseseră viața.
Eldero se aplecă și luă din mâna unui om mort acea mică
mărturie a valorii sale. Ridică de la pământ cuțitul murdar de
sângele asasinului lui și îl curăță cu acel material, care se păta
pentru totdeauna de roșu.
Curând avea să aibă nevoie de peticul acela de material.
În clipa aceea ceva îi atrase atenția, puțin mai încolo de marginea
taberei, în partea opusă celei de unde venise el. Se duse repede spre
corpul întins la pământ, sperând ca ochii lui de om nu chiar așa de
tânăr să-l trădeze și să nu fi văzut ceea ce credea că a văzut. Dar
când ajunse la cadavru, i se opri un moment răsuflarea. Își spuse că
pe munte erau atunci două femei în așteptare. Una nu avea să-și
mai vadă niciodată soțul, iar cealaltă nu avea să-și cunoască tatăl. În
fața lui, pe spate, cu ochii îndreptați către cer și pieptul traversat de
o săgeată, era corpul lui Colin Lovecraft, omul alb cu ochi sinceri pe
care îl luase de bărbat fiica lui. Îngenunche lângă cadavrul ginerelui
lui, baadaani. Îi trecu mâinile pe după ceafă până când simți printre
degete o fâșiuță de piele. O trecu pe după capul acelui băiat
nenorocit și se trezi cu amuleta de argint cu figura lui Kokopelli în
mână, identică celei pe care o dată i-o dăduse Thalenei.
O curăță de sânge, o puse în buzunarul hainei și se ridică în
picioare.
Cu toată durerea și supărarea, lui Eldero îi mai rămăsese atâta
sânge-rece încât să se simtă uluit. Și uimirea lui crescu și mai mult
atunci când găsi puțin mai încolo corpul celuilalt om alb, acela care
într-o zi spusese că se numește Stacy, atunci când venise să schimbe
o promisiune de dragoste împreună cu fiul lui. Fusese lovit în spate,
iar după moarte fusese scalpat. La câțiva pași distanță era o pușcă și
lângă ea era cadavrul lui Many Steps, un alt om din tabăra lui, care
ținea încă într-o mână un cuțit pătat de sânge și în cealaltă un scalp
însângerat.
Părea totul mult prea ușor de înțeles pentru a fi adevărat.
Încercând să nu bage în seamă muștele și mirosul morții, Eldero
se așeză la pământ cu picioarele încrucișate, își adună mințile și ceru
ajutor spiritului care îl călăuzise mereu. Un văl negru îi acoperi
ochii și pentru o clipă văzu…
…vântul răspândea mirosul călăreților. Soseau de la vest cu soarele în
spate. Mai întâi împușcau cei câțiva oameni care ar fi fost în stare să apere
tabăra. Erau numai patru, dar nu le era greu să-i doboare, chiar dacă Little
John reușea să-l rănească pe unul dintre ei. Era un indian care se mișca
rece și rapid precum moartea. Era un bărbat tânăr cu barbă care cobora de
pe cal și părea să se bucure când ucidea acele persoane neajutorate care
alergau de colo-colo pe lângă el încercând să se ascundă undeva. El era cel
care trăgea în copil și tot el cel care trăgea în Bonito, câinele care îl atacase
lătrănd cu dinții dezveliți.
Și tot el era cel care…
Așa cum sosise, viziunea dispăru, dar Eldero avea deja
confirmarea lucrurilor de care avea nevoie. Thalena îi spusese că
tatăl soțului ei, bizhă’ăâdjilini, fusese ucis în casa lui la mulți
kilometri depărtare. Nu vorbise despre Colin, dar Eldero era
îndreptățit să creadă că băiatul se întorsese acasă călăuzit de soarta
potrivnică. Sosise imediat după fuga Thalenei, la timp ca să moară
împreună cu familia lui.
Dar dacă asta se întâmplase în altă parte, de ce să fie aduse
cadavrele până acolo?
Și de ce numai cele ale celor doi bărbați?
Eldero cunoștea ființele umane și știa de ce erau uneori în stare.
O scânteie își făcu loc în întunericul neștiinței lui și se mări până
când deveni destul de puternică pentru a limpezi și a risipi bezna.
Poate reușea să-și imagineze motivul pentru care oamenii aceia
se chinuiseră să târască cele două corpuri până la Fiat Fields.
Totul era o înscenare.
Săgețile care ieșeau din corpul lui Colin și din cel al tatălui său
erau săgeți navajo. Eldero era sigur că, dacă ar fi coborât la casa
albilor să le controleze pe cele care le uciseseră pe femei, ar fi fost la
fel. Scopul era de a lăsa să se creadă că fuseseră atacați de oamenii
lui Eldero în lipsa celor doi bărbați și că aceștia, ulterior, după ce se
întorseseră și văzuseră ceea ce se întâmplase, s-ar fi dus acolo sus
pentru a se răzbuna.
Și că, în timpul bătăliei, se omorâseră unii pe alții.
Iată de ce erau acolo corpurile celor doi albi.
Și iată motivul pentru care nimeni nu trebuia să supraviețuiască
pentru a povesti un adevăr incomod.
Dacă văzuse bine, iar scopul înscenării era acela, era vorba
despre un mecanism care își susținea motivația așa cum un cactus
reține apa în timpul verii. Însă, prin părțile acelea, dreptatea albilor,
atunci când era vorba despre indieni, nu mergea prea departe.
Mai ales atunci când erau la mijloc femei și copii cu pielea albă.
Ceea ce nu știa încă, era motivul, dar, față de ceea ce se
întâmplase, motivul putea fi chiar uitat în fața dorinței de dreptate,
aceea adevărată, singura posibilă, singura pe care voia să o aplice.
A lui.
Se ridică și se întoarse la calul lui, lăsând pradă corbilor corpurile
acelor bieți morți. Își spuse că responsabilii acelui genocid aveau să
plătească și pentru asta. Între timp, soarele cobora dincolo de
creasta marelui munte. Atmosfera devenise mai luminoasă, ca în
fiecare seară când se pregătea să ia culoarea nopții.
Avea puțin timp.
Trebuia să se grăbească pentru că, o dată cu întunericul, nu ar fi
reușit să identifice urmele acelor oameni. Iar el voia cu tot
dinadinsul să-i găsească. Dar simțea cum, pe dinăuntru, curajul și
dreptatea se luptau cu rațiunea. Era singur și nu putea face prea
multe împotriva a patru bărbați puternici, hotărâți și bine înarmați.
Nu-i era îngăduit nici să riște prea mult deoarece rămăsese în
momentul acela singurul sprijin pentru Thalena și fata ei.
Se întoarse la peticul de vegetație unde se ascunsese mai înainte
și-și găsi mustangul exact acolo unde îl lăsase. Sări în șa și începu să
examineze latura de apus, parcurgând linii paralele până când găsi
semnele sosirii lor. Eldero știa să descopere mai bine decât oricine
altcineva urmele pe care oamenii și animalele le lăsau pe pământ, ca
și cum însuși pământul s-ar fi deschis ca o floare la răsăritul soarelui
pentru a-și dezvălui secretele acelui fiu care era atât de apropiat de
esența lui.
Erau pe pământ amprentele a patru cai ce coborau la galop și în
urma lor era scris tot ceea ce se întâmplase în locul acela. Toate
copitele erau potcovite, ceea ce însemna că One Feather adoptase
fără probleme obiceiurile albilor. După masacru, doi călăreți se
îndepărtaseră pentru a se duce să ia alți doi cai pe care îi lăsaseră
nesupravegheați printre copaci. Eldero le văzu urmele clare și
apăsate datorate nerăbdării și sperieturii lor la auzul
împușcăturilor. Apoi se întorseseră la tabără mânând animalele care
duceau cu siguranță corpurile celor doi albi și care fuseseră lăsate
undeva ca să nu-i încurce în timpul atacului.
Continuă să caute și, în sfârșit, găsi urmele pe care cei patru le
lăsaseră atunci când plecaseră. Puțin mai încolo se afla corpul unei
tinere femei care fugise să caute protecție în pădure și care fusese
lovită chiar înainte de a ajunge acolo.
Eldero o cunoștea bine, așa cum îi cunoștea pe toți. Era femeia lui
Cooper Pot, unul dintre oamenii pe care i-i dăduse fiicei lui ca să
vadă de turmă. Coborî de pe cal și adună o pătură pe care femeia o
lăsase în urma ei, poate pentru a reuși să fugă mai repede. Cerând
iertare moartei, o luă cu el și sări iar pe crupa calului cu o mișcare
iute.
Se îndepărtă fără să privească înapoi. Se gândea în sinea lui la
biata lui soție, care murise cu ceva timp în urmă, încercând la o
vârstă destul de înaintată să-i aducă pe lume un alt băiat. Ea și
copilul se sfârșiseră împreună, așa cum se întâmpla des în cazuri ca
acela.
Plânsese moartea lor, dar își spuse că nu ar fi suportat să-și vadă
nevasta și fiul întinși în iarbă, masacrați de furia unui grup de
asasini dezlănțuiți.
O luă pe urmele care se îndreptau spre est, în partea opusă
locului din care veniseră atacatorii. Din umezeala urmelor de pe
pământul răscolit înțelese că nu trebuiau să aibă cine știe ce avantaj
de timp. Nu avea cu el nici apă, nici hrană, dar asta nu-l interesa
câtuși de puțin. Obișnuința cu natura îl învățase să găsească de
mâncare în locurile cele mai neprevăzute, iar în contact cu spiritul,
era în stare să-și ignore nevoile corpului. Continuă să urmărească
urmele, pierzându-le și regăsindu-le, până când se înnoptă. Făcu o
mică pauză, așteptând ca luna să fie destul de sus pe cer pentru a-i
trimite lumina ei palidă. Când piscurile munților se inundară de o
licărire care arginta totul, o luă iar la drum, ajutat fiind nu numai de
lună, ci și de capacitatea lui de a vedea în întunericul cel mai dens
lucruri pe care nimeni altcineva nu era în stare să le vadă. Ținea în
mână peticul de cămașă însângerat pe care îl luase din mâna
înțepenită a lui Little Joseph. Asta îl punea în contact cu cel care își
pierduse sângele din vene, simțea ca o legătură calea pe care trebuia
să o apuce pentru a-l ajunge din urmă pe omul acela.
Și implicit pe toți ceilalți…
Continuă așa aproape toată noaptea, până când văzu pe fundul
unei vâlcele care se deschidea sub el tremurul unui foc printre
arbori. Fusese aprins cu mare grijă pentru a-i evita pe cât posibil
lumina, dar tot se minună. Bărbații aceia chiar trebuiau să se simtă
siguri pe ei pentru a le permite flăcărilor să le arate locul de popas.
„Apa și focul sunt fii rebeli…”
Asta spuse înțelepciunea lui Eldero, dar în clipa aceea fu
mulțumit că era așa, pentru că în felul acesta apa și focul îi
deveneau aliați. Coborî de pe cal ținând în mână pătura pe care o
luase de la acea squaw, ucisă la un pas de salvarea ei. O tăie cu un
cuțit și îi înfășură calului copitele cu ea.
Era o măsură de prevedere care i-ar fi dat un mic avantaj dacă ar
fi trebuit să traverseze o zonă stâncoasă. Oricum, la un moment dat,
ar fi trebuit să renunțe la mustang și să o ia pe jos, pentru a evita să
fie simțit de oamenii care poposiseră acolo.
Ar fi vrut să-i aibă cu el pe războinicii pe care îi conducea pe
vremea când erau cu toții liberi, cu mult înainte să fi murit
Barboncito și să-i fi luat locul Ganado Mucho în rolul acela
caraghios al lui de căpetenie a albilor. Și cu mult înainte ca
Manuelito Războinicul să accepte să devină conducătorul acelei
poliții indiene care nu ar mai fi dat niciodată pe mâna justiției pe
niciunul dintre asasinii pe care îi urmărise până aici.
În anii aceia de demult, ei ar fi coborât de pe munte ca umbrele
nopții și în câteva secunde oamenii aceia ar fi fost morți, iar a doua
zi scalpul lor ar fi fost atârnat la uscat în fața ușii hogan-ului
purificării.
Îndepărtă de el acel moment de părere de rău ca pe o slăbiciune.
Trecutul fusese îngropat în pământ ca o sămânță și trebuia să te
miști pentru a aduna numai roadele prezentului.
Eldero nu se gândea niciodată la viitor, pentru a nu trebui să se
gândească în același timp și la destinul oamenilor lui.
Își lăsă calul lângă trunchiul unui pin imens, încolăcind doar
frâiele de o ramură joasă. Acel gest simplu i-ar fi dat calului ordinul
de a nu se mișca, iar el nu voia, în cazul în care ar fi trebuit să plece
în grabă, să fie nevoit să piardă timp prețios cu dezlegarea
nodurilor.
Fără să facă nici cel mai mic zgomot, se apropie de lumina focului
pe care îl vedea puțin mai jos, clipind printre arbori, încercă să
găsească locul unde cei patru își lăsaseră caii. Nu se temea prea
mult că animalele l-ar fi simțit. Mai întâi de toate, nu era în bătaia
vântului și, pe urmă, era sigur că oamenii aceia obișnuiți să ucidă și,
de aceea, să fie urmăriți, foloseau cai învățați să nu le dezvăluie
prezența.
Înaintă cu o încetineală pe care numai prudența reușea să o
accepte. Ajunse în sfârșit la o distanță suficientă pentru a-i putea
urmări în largul lui pe oamenii așezați în jurul focului.
Și își spuse că, în parte, prudența lui fusese inutilă. Lângă pietrele
ridicate în trunchi de con cu o piatră mai mare pusă deasupra, în
așa fel încât să mascheze pe cât posibil lumina, strălucea o sticlă
goală. Eldero văzu că era o sticlă de whisky și înțelese că cei patru
oameni adormiți la căldura focului erau beți morți.
Unul dintre ei sforăia ca un porc, cu zgomotele acelea surde pe
care numai băutura le poate genera.
Eldero cunoștea bine efectul acelei băuturi și își amintea
stricăciunile pe care le provocase tuturor indienilor care căzuseră
pradă acelui viciu și încă îi mai erau supuși lui. Îi făcea necugetați
pe cei înțelepți, îi făcea slabi ca niște femei pe războinici, iar pe
fricoși îi făcea curajoși în bătălie, atât cât era nevoie pentru a le
procura o moarte grabnică și prostească.
Simți crescând în el o furie rece. Asasinii aceia erau atât de
mândri de faptele lor, încât simțiseră nevoia să se îmbete pentru a
sărbători. Erau atât de siguri de forța lor, încât nu-și imaginau că i-
ar fi putut înfrunta cineva.
Iar acum, dacă ar fi vrut, erau în mâinile lui…
Odinioară, și-ar fi luat pușca și i-ar fi ucis pe toți unul câte unul.
Sau ar fi murit încercând să o facă. Acum înțc lepciunea trebuia să
umple golul lăsat de anii care trecuseră, altfel trecuseră degeaba.
Thalena și micuța erau singure pe munte și aveau nevoie de el.
Nu trebuia să riște, pentru ele. Mai ales acum, când avea o armă
mult mai eficace decât un simplu foc de armă pe care să o folosească
împotriva acelor blestemați.
Se întinse la pământ și observă mai bine scena care se desfășura
în fața lui.
One Feather era întins pe o pătură la extremitatea stângă a
taberei. Hopi dormea întors spre foc cu obrajii ciupiți de vărsat și
luminați de scântei. Probabil își pusese pălăria pe față pentru a se
proteja de licărirea flăcărilor, dar, mișcându-se în somn, o
rostogolise puțin mai încolo. Lângă One Feather, așezat dinainte
față de punctul lui de observație, era un om care dormea întors pe o
parte. Eldero nu reuși să-i vadă fața, dar îi recunoscu hainele. Era
tânărul care, în viziunea lui, trăgea în copil și în Bonito, entuziasmat
de ceea ce făcea. Abținându-se să nu sară imediat în mijlocul taberei
și să-i despice inima cu cuțitul, Eldero își lăsă privirea să alunece
pentru a-i examina pe ceilalți doi.
Erau întinși unul lângă celălalt, astfel încât el îi vedea dintr-o
parte.
Unul dormea cu capul descoperit, cu un braț îndoit pentru a-și
apăra ochii. Nu reușea să-i vadă prea bine chipul, dar nu i se păru
prea tânăr. Pe celălalt braț, pe care îl ținea pe lângă corp, se vedea
cămașa sfâșiată până la umăr și un bandaj făcut din ceea ce mai
rămăsese din mânecă. Fașa improvizată era înroșită de sângele său.
Eldero înțelese că era vorba despre agresorul pe care Little Joseph îl
făcuse să simtă lama cuțitului său. Pentru moment, acela îl interesa
cel mai puțin. El primise deja îndeajuns, de aceea își îndreptă atenția
spre celălalt. De acolo de unde îl privea, era o mogâldeață înfășurată
într-o pătură și ascunsă de o pălărie cu boruri largi. Bărbatul
adormise strângând în mână eșarfa pe care de obicei trebuia să o
poarte la gât. Eldero se consideră un om norocos și nu se întrebă de
ce va fi făcut-o. Poate pentru că se temea că l-ar fi deranjat în somn
sau poate din cine știe ce glumă proastă între bețivi.
Sau pentru că spiritele priviseră spre el.
Amănuntul care îl interesa era că mâna i se desfăcuse și acum
bucata aceea mică de material roșu îi era la îndemână.
Se apropie târându-se, cerând Pământului să-l ascundă în brațele
lui pe cât posibil și să-i dea în dar tăcerea și să-l facă invizibil.
Pământul trebuie să-i fi ascultat rugăciunea, pentru că nici cel mai
mic semn al prezenței lui nu ajunse la oamenii întinși. Continuară să
doarmă inconștienți, în timp ce o umbră se apropia de parcă nu ar fi
fost și, întinzându-se, luă două pălării și o eșarfă. Gestul respectiv
deveni un triumf în inima lui Eldero, dar rămase fără semnificație
pentru mirarea argintată a nopții.
Avea să-și facă dreptate și oamenii aceia urmau să plătească
prețul celei mai rele dintre morți.
Luându-și prada cu el, ieși din cercul flăcărilor și, la scurt timp,
ajunse fără greutate lângă cal și un strigăt avântat de război îi
străbătu în tăcere pieptul. În timp ce urca în șa și se îndepărta fără
zgomot, așa cum venise, își spuse că trebuia să se grăbească.
Mai avea drum lung de făcut, înainte de răsăritul soarelui.
31

Când Eldero ajunse în apropierea grotei, soarele era deja sus pe


cer.
Nu se preocupase prea mult la întoarcere să șteargă urmele,
ținând cont de avantajul pe care îl avea. Cu cât ajungea mai repede
la Aă, cu atât totul s-ar fi terminat mai repede. Ar fi avut nevoie
numai de timpul necesar pregătirilor și, de atunci încolo, nimeni și
nimic nu ar mai fi putut întrerupe ceea ce numai el putea începe.
Totul s-ar fi întâmplat în câteva ore.
Apoi, despre oamenii aceia cu suflet negru ca locul care îi aștepta
ar fi rămas pe pământ numai amintirea răului pe care îl făcuseră și
pentru care plătiseră prețul corect.
Se apropie de intrarea grotei și strigă numele fiicei lui fără a
ridica prea mult vocea. Înăuntru erau un arc și săgeți pe care le
folosea ca să vâneze când urca acolo. Thalena știa să-l folosească cu
o oarecare îndemnare și era încă răscolită de evenimentele abia
întâmplate. Nu voia să mai aibă pe conștiință și vina de a-și fi ucis
tatăl din greșeală, după toate cele ce i se întâmplaseră. Pe de altă
parte, își considera viața mult prea prețioasă pentru a o pierde
înainte de a fi rezolvat ceea ce își propusese.
Chipul Thalenei se ivi dintre stânci. Când își dădu seama că acea
chemare venea din gura tatălui ei, ieși cu totul din ascunzătoare.
Eldero își abandonă calul și ajunse lângă ea din câțiva pași
sprinteni.
— Cum se simte fetița?
— Bine. L-ai văzut pe Colin? De ce nu a urcat cu tine?
Eldero o privi în ochi fără să scoată un cuvânt. Era aceeași privire
pe care i-o adresase atunci când îi anunțase moartea fratelui ei
Cochito. Apoi băgă mâna în buzunarul hainei și-i întinse fetei
talismanul de argint pe care îl scosese de la gâtul lui Colin.
Când îl avu în mâini, Thalena înțelese fulgerător și scoase un
geamăt sufocat. Deschise ochii mari și plini de durere, apoi se dădu
un pas înapoi, în timp ce-și ducea o mână la stomac și alta la gură,
ca și cum i-ar fi venit să vomite. Se răsuci brusc și intră în grotă.
Eldero rămase afară pentru a-i îngădui să plângă în voie, fără a se
rușina de prezența lui. Grăbit, așteptă o vreme care i se păru
nesfârșită, gândindu-se la bărbatul acela tânăr căruia i-o dăduse de
soție pe fiica lui și care pentru a doua oară îi provoca suferința
resimțită la pierderea unui fiu.
Eldero, mare căpetenie a neamului navajo, pentru prima oară în
viața lui de când devenise bărbat, își permise luxul lacrimilor.
Când i se păru că îi lăsase Thalenei destul timp pentru a-și plânge
soțul, se strecură pe o parte și intră și el în peșteră. O găsi sprijinită
cu spatele de peretele de piatră, așezată pe pământ cu fetița în brațe.
O alăpta ca și cum a-și hrăni fiica ar fi fost în clipa aceea singurul
gest posibil pentru a se agăța încă de viață.
Thalena îl privi cu ochi curați, fără lacrimi. Dacă plânsese, în
privirea ei nu mai rămăsese nicio urmă. Din vocea ei emana curajul
cu forța unui fluviu revărsat.
— Se va numi Linda.
Eldero se gândi că spiritul Femeii-Păianjen era prezent în sufletul
fiicei sale și simți în piept o undă de orgoliu. Știa că acela era
numele micuței bâ’jiyehe albe, sora bărbatului ei.
Își spuse că așa era drept.
Pentru viața unei femei date nopții, viața unei femei venite la
lumină.
— Bine.
Așteptă ca micuța să termine de mâncat. O văzu imediat după
aceea adormind în brațele mamei ei. Thalena o înfășă bine în pătură
și o așeză cu grijă să doarmă într-un mic culcuș pe care îl făcuse
dintr-o bucată de blană.
Apoi se întoarse către el. Vocea ei era hotărâtă.
— Cum a fost?
Eldero știa la ce se referea Thalena. Dar nu era cazul să o
îngrozească povestind cu amănunte.
Erau alte lucruri mai grabnice de făcut.
Scutură din cap pentru a-și întări cuvintele.
— Nu avem timp. Trebuie să pleci, acum.
Thalena nu întrebă de ce, întrebă doar unde.
— Coboară muntele și ia-o spre est. Trebuie să mergi spre Fort
Defiance și să ajungi la tabăra lui Herrero și a oamenilor lui. Vei fi în
siguranță acolo.
— Tu nu vii?
— Ba da. Voi veni după tine imediat ce voi putea. Mai întâi
trebuie să fac un lucru și trebuie să fiu singur pentru a-l face.
Thalena nu se împotrivi. Știa că nu era un moment potrivi1
pentru orgolii. Dacă Eldero spusese așa, atunci așa trebuia să fie. Își
adună puținele provizii și apa, apoi se pregăti de plecare. O luă în
brațe pe micuța înfășurată în pătura cu însemnele lui Eldero. Făcu
dintr-o piele de căprioară pictată cu figuri rituale, ce era agățată pe
peretele grotei, o legătură pentru a o putea purta la piept. Era sigură
că spiritele nu ar fi avut nimic împotrivă dacă imaginea lor avea să
fie folosită pentru a apăra de frig și de nenorociri o tânără viață.
— Mă duc să iau calul.
Eldero ieși din peșteră și se duse la locul în care ținea animalele
atunci când se retrăgea în munți pentru meditațiile lui. Era o zonă
tainică, ferită de stânci, unde acestea erau ascunse privirii oricui s-ar
fi găsit din întâmplare prin părțile acelea.
Mângâie botul lui Metzcal pentru a-l liniști și a-i potoli o mișcare
de nervozitate. Apoi îi aruncă în spate șaua ușoară, o fixă și imediat
după aceea îi legă zăbala și frâiele. Când se întoarse spre intrare,
Thalena aștepta, cu fetița la piept și cu privirea îndreptată deja spre
călătoria pe care o avea de făcut.
Eldero o așteptă să coboare până la el și îi ținu fetița până
încălecă. Îi întinse apoi acea bocceluță cu nepoata lui. Avu grijă să
fie legată bine la pieptul Thalenei, căreia îi dădu pușca.
— Ține, mie nu-mi va trebui.
Fără să spună nimic, Thalena luă acea armă ca pe o mărturie a
dragostei unui părinte. Dacă din întâmplare nu s-ar mai fi văzut
niciodată, acela era ultimul moment pe care și l-ar fi amintit. Se
priviră o clipă și în ochii lor era adunată toată părerea de rău pentru
ceea ce pierduseră.
Poate pentru că de-abia devenise mamă, Thalena știa acum și mai
mult să fie fiică.
— Vino repede! Te vom aștepta.
— Du-te acum!
Thalena dădu pinteni calului, și Eldero rămase în picioare lângă
intrarea refugiului lui secret până când o văzu că-i aruncă o ultimă
privire înainte de a dispărea printre copaci.
Intră apoi hotărât în peșteră și, când ieși, ținea în mână pălăriile,
bucata de stofă din cămașă și eșarfa furate în timpul incursiunii lui
din noaptea precedentă. Ținea în cealaltă mână un blid de lut, cu
marginile joase și largi.
Agățată la spate, ca pe o armă, ducea tașca în care se găseau
leacuri, semnul puterii lui, mijlocitor antic al răzbunării sale.
Își lăsă povara pe pământ și se duse să culeagă câteva rămurele
uscate de la marginea pădurii. Le rupse și le puse în blid. Adăugă
ace de pin care miroseau a rășină și aprinse focul în mangalul
improvizat. Atunci când văzu că focul se întețise, luă cuțitul și tăie o
bucată din fiecare dintre cele două pălării. Le ținu deasupra
flăcărilor până se aprinseră. Apoi le lăsă să cadă în vasul cu foc.
Făcu același lucru cu o bucată din eșarfă și cu peticul cămășii
însângerate pe care îl găsise în mâinile unui mort la Fiat Fields. Privi
fumul negru care se descătușa din acele bucăți de stofă în timp ce
ardeau cu dificultate. Din tașca lui de leacuri luă un vârf de praf
gălbui și îl presără deasupra vasului cu foc. Imediat, acesta se înteți.
Culoarea fumului trecu imediat la un alb murdar și în aer se
împrăștie un iz ușor de sulf.
Eldero scociorî cu un bețigaș rămășițele și adaugă prafuri pentru
a ajuta combustia, până când în blid nu mai rămase decât cenușă.
Luă de pe pământ o piatră cu o parte rotunjită și, folosind-o ca pe
un pistil, amestecă cenușa până deveni omogenă.
Privi rezultatul o clipă, în timp ce-și asculta inima care îi bătea în
piept ca o tobă de război.
În momentul acela, cenușa din blid conținea esența a patru
bărbați. Sângele, sudoarea și mirosurile corpurilor lor de asasini de
femei, bătrâni și copii.
Pentru ei avea să mai existe milă.
Puse blidul dinainte și rămase un sfert de oră ghemuit, cu
picioarele încrucișate și cu ochii închiși, pronunțând printre dinți un
refren simplu, câteva versuri repetate pe aceeași melodie cântată
din flaut pe care o ascultase Thalena. Era aceeași melodie, însă
cuvintele ei îi cereau lui Shimah, Maica Glie a tuturor oamenilor,
ajutor din partea unui fiu pentru a i se face dreptate într-o pricină în
care fusese năpăstuit.
Îi treceau prin minte imagini din trecut, momente fericite trăite
de oamenii lui în vremurile de demult. Scene de viață și de
vânătoare, de dragoste și de dans, cerul albastru și praful deșertului,
tufele ce se rostogolesc pe coama vântului și verdele pădurii,
chipurile de bărbați și de femei care erau morți chiar înainte de a
veni el pe lume, dar care trăiseră liberi pe un pământ pe care cu
îndreptățire deplină îl numeau pământul lor.
La un moment dat simți ca și cum s-ar fi ridicat vântul, chiar dacă
aerul din jur rămăsese nemișcat. Fiecare parte a corpului său era
învăluită de acel tremur imobil, astfel încât avu pentru o clipă
senzația că s-ar fi înălțat în zbor, că ar fi urcat ușor în vâltoare ca o
pană pentru a-și disputa cu vulturul albastrul cerului și vederea
lumii din înalt.
Apoi se opri totul, și poate o făcură și timpul, și inima lui, care
bătea în ritmul timpului.
Când deschise ochii, știu că ruga îi fusese îndeplinită.
Privi cenușa aceea, fiică a focului și amintirea bărbaților, și știu că
mai lipsea un lucru.
Luă cuțitul pe care îl pusese pe pământ lângă el, îl strânse bine în
pumn și, cu vârful ascuțit, își făcu o tăietură în palma stângă. Nu
simți nicio durere în timp ce lama îi brăzda carnea.
Sângele lui țâșni afară roșu de furie ca să cunoască lumea.
Eldero ținu mâna deasupra blidului de lut și lăsă să cadă câteva
picături care să îmbibe cenușa de pe fundul lui.
Acum înțelegerea era făcută. Lipsea numai un gest și, pe urmă,
umbra hrănită de sânul Pământului s-ar fi ridicat să le aducă
oamenilor dreptatea ei. Simțind în suflet imensa bucurie și tristețea
puterii lui, Eldero se ridică în picioare și, luând cu el tașca și blidul,
se întoarse în peșteră.
32

Lui One Feather îi era frică și nu reușea să se decidă să iasă din


ascunzătoarea lui.
Văzuse cum se îndepărta femeia, călărind cu un copil de gât, și o
lăsase să se ducă fără nicio problemă. Nu ar fi reușit să se miște
repede în acele condiții și ar fi ajuns-o din urmă în scurt timp. Ca
toate netrebniciile, s-ar fi înfăptuit ușor și uciderea ci, chiar dacă ea
avea o pușcă.
Sosise în locul acela de pe munte fără greutate. Când se sculase
noaptea trecută cu vezica plină și cu gura încă năclăită de la whisky,
înainte de a se ridica de la pământ și de a se îndepărta să urineze,
întinsese din reflex mâna să-și caute pălăria.
Nu o găsise. Se ridicase și, așezat, privise mirat în jur. Cu toată
abureala alcoolului, își amintea foarte bine că și-o pusese pe față,
înainte de a adormi. O căutase și observase că lipsea și pălăria lui
Wells. Când făceau popas, nu o folosea niciodată pentru a-și acoperi
fața cu ea în nopțile umede. Omul acela avea o grijă maniacală
pentru pălăria lui. În fiecare noapte o ținea agățată de măciulia șeii
mexicane pe care o folosea drept pernă și o ștergea tot timpul cu
mâneca de la cămașă pentru a îndepărta praful de pe argintul
galoanelor.
Iar acum măciulia șeii era goală.
Dispăruse și eșarfa lui Scott Truman pe care cu o seară înainte o
fluturase în râsetele tuturor, prefăcându-se că era un scalp.
Adormise strângând-o în mâini, bombănind ceva de neînțeles care
părea ca o amenințare pentru oricine ar fi încercat să-i atingă trofeul.
Imediat, One Feather se simțise treaz și lucid.
Luase pușca și se ridicase, trecându-și privirea printre arbori în
întuneric, dincolo de cercul vizibil delimitat de lumina focului.
Ușor, atinsese cu țeava puștii coapsa lui Wells, care dormea în
stânga lui. El deschisese îndată ochii și îl privise fără surprindere,
deja treaz. Vocea lui nu lăsa să se întrevadă nicio urmă a beției din
seara trecută.
— Ce se întâmplă?
— A fost cineva.
Imediat îi apăruse de sub pătură mâna care ținea Remingtonul.
Bâiguise o înjurătură printre dinți și, o clipă mai târziu, erau în
picioare amândoi, protejându-și spatele unul altuia, cu armele la
vedere și gata să tragă. Era mai mult un reflex condiționat. Știau
amândoi că dacă cineva s-ar fi învârtit prin jurul taberei ar fi putut
să-i ucidă după plac în timp ce erau adormiți și fără apărare. Era
puțin probabil că rămăsese prin preajmă ca să-i împuște acum, când
erau în alertă.
După ce luase din foc un tăciune aprins, One Feather trecuse
peste corpul lui Ozzie care dormea sforăind și făcuse câțiva pași,
scrutând cu atenție terenul cu ajutorul acelei slabe surse de lumină.
— Aici. Vino.
Wells venise, iar el îi arătase la lumina acelei torțe improvizate o
urmă pe pământ.
— Nu sunt cizme ale albilor. Mocasini. Un singur om.
Priviseră în jur. Pe urmă, în timp ce Wells se întorcea lângă foc
să-i trezească pe tovarășii lui de călătorie, cercetase împrejurimile
până găsise locul în care vizitatorul lor nocturn își lăsase calul.
Aici se convinse că era vorba despre o singură persoană.
Când se întorsese lângă foc, o lumină slabă de la răsărit desena
printre arbori conturul munților. Acum și ceilalți doi erau treji, în
picioare, și îl priveau cu ochi roșii și urduroși.
— Ai găsit ceva?
Truman le adresase întrebarea cu limba împleticindu-se în gura
năclăită.
Îl ignorase și i se adresase direct lui Wells.
— Aveam dreptate. Un singur om. Și un cal fără potcoave.
Albul acela care știa să fie crud aproape cât el își îndreptase
privirea către prima geană de lumină.
— Curând va fi destulă lumină pentru a-i lua urma.
Se priviseră în ochi. Wells spusese cuvintele pe care le aștepta de
la el.
— Du-te și omoară-l. Ne vedem la Pine Point.
Fără să mai adauge ceva, se dusese la locul unde erau caii și apoi
plecase pe o pistă necunoscută, care în final avea drept singură
certitudine moartea unui om.
Urmele erau evidente și ușor de citit. Erau ale unui om căruia nu-
i păsa că ar fi putut fi urmărit și asta îi ușurase mult treaba. Urmele
îl duseseră până la grota ascunsă între stânci. Nici măcar nu se
mirase prea mult descoperind că vizitatorul nocturn era Eldero.
Doar că simțise cum îl cuprinde o ușoară stare de rău. Acela trebuia
să fie locul lui sacru, locul în care le vorbea spiritelor. Toți vracii
aveau unul, și One Feather știa că bătrânul navajo era un brujo
dintre cei mai puternici.
Dintr-un loc ascuns printre tufe, îl văzuse după plecarea fetei
cum îi tăiase cu cuțitul pălăria, pe cea a lui Wells, și eșarfa lui
Truman, precum și ceea ce semăna cu o fâșie din cămașa lui Ozzie.
Bucățile le arsese într-un blid de teracotă.
Era sigur că ducea la bun sfârșit una dintre vrăjitoriile lui.
Era ceva tenebros în ceremonia aceea, ceva ce simțea
străbătându-i stomacul, picioarele și capul, în timp ce privea.
Nimeni niciodată nu fusese martor la cutumele secrete ale
șamanilor. One Feather cunoștea frica, dar știa și cum să facă să o
învingă.
Dar nu și pe aceea.
Din punctul lui de observație ar fi putut întrerupe totul și i-ar fi
putut străpunge inima lui Eldero cu o săgeată bine țintită. Dar știa
că era martor la ceva care nu putea fi oprit cu o săgeată sau cu un
foc de armă.
Cu siguranță, Wells o să-și bată joc de temerile lui și o să-l întrebe
dacă se transforma într-o squaw proastă. Dar Wells era numai un alb
și nu văzuse niciodată, și deci nu putea ști.
Înainte de a se decide să-l urmărească, lăsă să treacă câteva clipe
după ce Eldero își sfârși ritualul lui necunoscut și dispăru în
peșteră. Când reuși să o facă, fu numai pentru că teama de a fi
considerat un laș era mai mare decât spaima întunecată pe care i-o
inspira Eldero.
Lăsă pe pământ arcul și săgețile, și se îndreptă spre intrarea în
grotă, înarmat numai cu cuțitul. Tocmai ce văzuse locul prin care se
strecurase Eldero printre stânci, și totuși îi fu greu să-l găsească, atât
era de ferit.
Rămase în așteptare câteva secunde, ciulind urechile.
Dinăuntru răzbătea sunetul sinuos al unei incantații străvechi
cântate cu jumătate de glas. Nu reușea să înțeleagă cuvintele, dar
vocea lui Eldero îl cutremură. Era vocea unui om aflat în contact cu
un spirit a cărui putere putea fi doar închipuită de ceilalți oameni și
care doar se puteau înspăimânta de slăbiciunea lor. Mâna lui se
crispa pe mânerul cuțitului, ca și cum s-ar fi agățat de singura
certitudine pe care o avea în acel moment.
Apoi se așeză pe o parte și își strecură corpul prin deschizătura
strâmtă.
După ce făcu câțiva pași printr-un culoar întunecat și strâmt,
ajunse în partea centrală a peșterii care se deschidea spre dreapta
față de intrare. Se așteptase să se trezească în întuneric sau cel mult
pe o cale puțin luminată de licărirea vreunei torțe puse de Eldero,
însă spre marea lui surpriză se află în lumină. Pe undeva, o
deschidere de sus lăsa să se împrăștie câteva raze subțiratice de
soare. Iar pereții de gresie le reflectau, plăsmuind un fel de
iluminare naturală. Se opri o clipă, în spatele unui loc ferit de o
bucată mare de piatră care îl ascundea vederii și care prelungea pe
latura dreaptă culoarul de intrare. Acum vocea lui Eldero era mai
puternică, dar încă nu se înțelegeau cuvintele incantației lui. One
Feather își dădu seama că nu era vorba despre niciuna dintre
limbile indiene pe care le cunoștea. Era probabil un cântec în limba
bătrânilor, cei care populaseră Pământul înaintea lor și care își
lăsaseră moștenire înțelepciunea numai câtorva aleși pentru
vremurile următoare.
Cântecul acela purta în el o apăsătoare prevestire de moarte. Și
nu era moartea pe care un om o putea da altuia sau pe care o puteai
primi de la un om. Era întunericul unei nopți fără lună și fără stele,
dar mai ales fără promisiunea zorilor.
Respiră adânc și înaintă cu grijă dincolo de marginea stâncii.
Eldero era așezat la pământ cu picioarele încrucișate, cu spatele
spre ieșire. Corpul lui se clătina înainte și înapoi ca și cum vocea nu
i-ar fi ieșit numai din gură, ci din ființa lui interioară.
One Feather nu reușea să vadă ceea ce Eldero avea în fața lui.
Numai la un moment dat îl văzu cum ridică vasul de lut în care era
cenușa ciudatului ritual săvârșit afară.
Când Eldero lăsă în jos brațele și își înclină capul, One Feather se
hotărî să intre în acțiune. Ieși din ascunzătoarea lui și, mișcându-se
fără zgomot, ca și cum nu ar fi avut corp, ajunse în spatele lui
Eldero. Îi prinse capul cu mâna stângă și, cerând iertare spiritelor, îi
tăie gâtul cu dreapta.
Cântecul se întrerupse dintr-odată.
Omul pe care îl ucisese căzu pe partea dreaptă, cu sângele
țâșnindu-i din arterele tăiate și îmbibând pământul. Înainte de a
muri, Eldero avu puterea să se întoarcă, pentru a controla parcă
identitatea asasinului său.
Nu păru surprins când văzu despre cine era vorba. Făcu însă un
singur lucru care îl cutremură pe One Feather din cap până în
picioare.
Zâmbi.
O clipă înainte de-a închide ochii și de a-și începe călătoria către
tărâmul morților, îi lăsă ca unic și ultim mesaj zâmbetul acela
batjocoritor care îi rămase pe chip și după ce spiritul lui trecuse în
neființă.
One Feather se ridică dintr-odată. Brusc, simți cum frigul îi
pătrunde în carne și în oase. Nu i-ar fi luat scalpul acelui om care
zăcea mort la picioarele lui. Asta nu i-ar fi adus nicio onoare și
simțea că, dacă ar fi făcut-o, soarta rea s-ar fi ținut după el până la
sfârșitul zilelor lui.
Ba din contră, cu cât ar fi părăsit mai repede loc’ul acela, cu atât
mai repede…
Apoi văzu ce avea Eldero în fața lui.
La un pas de corpul lui întins pe pământ, pe o piatră netedă, era
un vas mare de metal galben. One Feather își dădu imediat seama
despre ce era vorba. Vasul era făcut din ceea ce indienii navajo
numeau oola și pe care albii în aviditatea lor îl adorau și îl numeau
aur. De jur împrejurul marginilor lui se înșiruiau semne într-o limbă
pe care One Feather nu reușea să o citească. Lumina slabă juca pe
suprafața lucioasă. Era de ajuns să-și miște ușor capul, și scânteierea
arunca reflexe calde și plăcute ochilor, ca acelea ale grâului copt.
Vasul era plin cu un nisip alb, care părea extrem de fin, aproape
fără consistență. Suprafața lui fusese pătată de cenușa întunecată pe
care Eldero o vărsase înăuntru din blidul lui de lut. Erau semnele
vieții și ale morții, albul răsăritului și negrul nopții, reflectarea
soarelui în apă și salutul de adio atunci când dispare în
străfundurile pământului.
Se apropie cu teama și respectul pe care ți le inspiră un obiect
sacru. Dar fusese prea multă vreme în contact cu albii pentru a nu fi
fost molipsit de lăcomia lor.
Cuprinse vasul cu ambele mâini. Împreună cu reflectarea aurului,
avea în ochi iluzia bogăției care îl aștepta printre oameni.
Nu reuși să-l ridice de la pământ. Brusc, se trezi orb, în timp ce o
durere insuportabilă îi străbătu capul ca lama a mii de pumnale
înroșite în foc. Căzu în genunchi, fără să-și mai amintească altceva
decât acea durere pe care niciun om nu o mai simțise până atunci.
Nu văzu cum din tavanul peșterii cobora o ploaie ușoară de
țărână. Nu o simți când îi acoperi hainele și mâinile ca un văl
subțire. Doar în carne simțea durerea aceea cumplită cu mide și
miile ei de pumnale încinse și în fața căreia până și rațiunea își căuta
refugiu în nebunie.
Alunecă la pământ, implorând în sinea lui iertarea pe care știa că
nu avea să o primească niciodată.
Totul durase câteva secunde. Dar atunci când moartea sosi să-i
aducă întunecata ei ușurare, i se păru că îi trebuise un timp nesfârșit
pentru acea călătorie.
Anf
Dușmanul
33

În peșteră rămaseră patru persoane mute de uimire.


Parcă niciunul nu era în stare să iasă din tăcerea aceea care
excludea orice certitudine și lăsa loc numai celei mai negre
imaginații și unei salbe de ipoteze care mai de care mai lipsite de
noimă. Timpul părea să fie un amănunt care privea doar stâncile
din jur, rădăcinile care răsăreau din tavanul grotei și praful de sub
tălpi. Nu și la ființele acelea umane care stăteau în picioare lângă
mărturia unei crime mult prea vechi și mult prea greu de descifrat.
Robert fu primul care își reveni, în fața țestei rânjite și sfărâmate a
cadavrului întins pe pământ.
— Doamne sfinte, poți să înnebunești. Charlie, pentru numele lui
Dumnezeu, ce înseamnă toate astea?
Bătrânul Charles Owl Begay părea cel mai afectat de acea
descoperire. Chipul îi era un bloc de piatră pe care ridurile păreau
săpate de lacrimi.
— Este o poveste veche și de necrezut. O poveste tară sens. Sau
cel puțin credeam…
Jim îi puse o mână pe braț.
— Oricât ar fi de incredibilă, mi se pare că ar fi cazul să încerci să
ne-o spui, Charlie.
Charlie privi în jur și apoi alese să se așeze pe un bolovan înainte
de a continua povestirea.
— Trebuie să mergem înapoi în timp pentru a înțelege. Trebuie
să ne întoarcem la mitul navajo al creației.
Dacă lucrul cel mai greu era să înțelegi, să explici era fără
îndoială lucrul cel mai obositor.
— După tradiție, universul este conceput ca o serie de lumi
suprapuse. La început, în prima dintre lumi trăia în pace și fericire
deplină Poporul Insectelor, care se compunea dintr-o duzină de
creaturi de ambele sexe. Erau libelulele, furnicile, gărgărița,
scarabeul, melcul și lăcustele. Trăiau în singura insulă a acelei lumi
în centrul pământului, scăldate în lumina roșie care venea din cer,
sub protecția a patru zei binevoitori. Dar Poporul Insectelor era
dedicat desfrâului și adulterului, și atunci când zeii și-au dat seama,
acesta a fost izgonit.
Jim cunoștea povestea. Era mitul etern al Paradisului Terestru, al
locului încântător pe care prostia și setea de putere îl transformaseră
într-o amintire interzisă.
Printr-o deschidere în bolta cerească, insectele au ieșit în lumea
superioară, lumea albastră, locuită de Poporul Rândunelelor, unde
toate casele aveau intrarea pe acoperiș. Nou-sosiții le-au întâmpinat
cu vorbe frățești pe Rândunele, iar acestea, binevoitoare cum erau, i-
au găzduit. Însă, după douăzeci și patru de zile, căpetenia lor și-a
dat seama că o insectă îi sedusese mireasa. Au fost izgonite și din
această lume și, urmând sfatul vântului, au reușit, trecând prin
nenumărate încercări, să ajungă la intrarea lumii superioare, lumea
galbenă.
Charlie se aplecă și luă un pumn de țărână fină ce alcătuia
podeaua peșterii. În timp ce vorbea, o lăsă să i se prefire curgătoare
printre degete.
— Aici locuiau lăcustele, iar legătura Poporului Insectelor cu ele
nu a fost cu mult diferită față de cele anterioare. Au fost constrânse
să fugă și din această nouă lume și să ajungă în lumea superioară,
lumea neagră.
Căușul mâinii îi era gol, nisipul se sfârșise.
— Era o lume lipsită de soare, de lună și de stele. Aici au întâlnit
bărbați și femei care le-au spus că sunt Kisani și le-au arătat lanuri
de porumb, dovleci și fasole cultivate cu grijă în jurul satelor. Le-au
îmbiat să se oprească în acele locuri și, împreună cu ei, Poporul
Insectelor și-a văzut de obiceiurile lui și a trăit multă vreme în pace.
Într-o zi, li s-au înfățișat patru zeități cu corpul colorat. Una era
roșie, una albastră, una galbenă și una neagră. Zeii au făcut diverse
minuni, dar cea mai importantă a fost crearea Primului Bărbat și a
Primei Femei din două fire de porumb, unul alb și unul galben.
Aceștia au populat lumea, iar centrul de plecare al civilizației este
reprezentat de simbolul acela pe care l-au preluat naziștii pentru
svastica lor, a cărui semnificație este punctul din care s-a răspândit
totul.
Charlie făcu o pauză. În orice altă situație, nerăbdarea celor
prezenți l-ar fi determinat să treacă peste orice introducere cu
privire la lucruri care erau mai mult sau mai puțin cunoscute de
toată lumea. Însă în acel moment, vocea bătrânului recrea în grota
aceea fascinația intactă a întregii memorii a unui popor și trezea în
același timp ceva cu care nu erau siguri că voiau să se confrunte.
— Aceasta este povestea lumilor suprapuse. Dar exact în centrul
acestor lumi era și este cel ce se numește Shimah, spiritul
Pământului. Și, prin intermediul acelor lumi, comunică cu exteriorul
și comandă fiece lucru. Tot ceea ce se află la suprafață. Fiecare
piatră, fiecare plantă, fiecare curs de apă, fiecare nor ascultă de
Maica Glie și în același fel îi înfăptuiește voința.
Robert tăcu și se deplasă câțiva pași spre ieșire în timp ce scotea
din buzunar pachetul de tutun și foițele.
Pentru prima oară April își făcu auzită vocea.
— Dar asta este numai o legendă și nu are nicio bază. Ce legătură
are cu Eldero?
Charlie o privi cu ochi dezamăgiți, cum se procedează cu cei care
refuză să creadă evidența.
— April, nicio legendă nu este lipsită de temei. Eldero era o
căpetenie. O căpetenie foarte influentă, chiar dacă se retrăsese din
viața publică și alesese să trăiască în pace cu micul lui trib pe
teritoriul cunoscut sub numele de Fiat Fields. Era însă și un brujo,
un șaman, un închinător de imnuri, numiți-l cum vreți.
Toți știau ce vrea să spună Charlie și nimeni nu mai ceru
explicații.
— Și putea vorbi cu Shimah și-i putea auzi răspunsul. Povestirile
despre el spun că poseda Pulberea Morților și că era în stare să
modeleze și să aducă la viață nisipul, cel care reprezintă, după
miturile antice, oasele sfărâmate ale Pământului. Acest lucru îi
dăduse o mare putere. Iar puterea lui a crescut atunci când a luat
vasul în stăpânire.
— Și de unde vine vasul acesta?
Charlie clătină din cap.
— Nimeni nu știe. Unii spun că ar fi venit cu spaniolii și că face
parte din prădăciunile lor din America de Sud. Alții spun că i-a
apărut direct lui Eldero ca dar de la Shimah. Dar nu îl văzuse
nimeni în realitate. Este un obiect care, în imaginarul colectiv, are
aceeași realitate ca Sfântul Graal. Este o legendă și, ca atare, este
neclară și greu de descifrat.
Jim era fermecat de felul în care povestea Charlie. De când îl
cunoștea, nu îl mai auzise vorbind atât de mult. Doar acum
descoperea câte minunății ascundea mintea acelui om care făcuse
totul în viața lui pentru a rămâne invizibil.
April îl luă la întrebări timorată și în același timp înflăcărată. Jim
se întrebă dacă meseria de ziarist o putea face să-și învingă frica.
— Și în ce consta acea putere?
Charlie nu răspunse pe moment. Se limită să arate spre cele două
pălării așezate pe pământ. Una avea ca podoabă resturi dintr-o pană
mâncată de umiditate și ruptă către bază. Cealaltă avea în jurul
calotei o panglică colorată cu ornamente de argint. Din fiecare
dintre cele două pălării lipsea o bucată din bor, ca și cum ar fi fost
tăiat cu un cuțit ascuțit. Mai era o fâșie dintr-o eșarfa veche roșie și o
bucată de stofa cu o pată întunecată în mijloc.
Charlie întinse mâna spre acea fâșie, o luă și o mirosi. O ținu
indiferent între degete ca și cum cercetarea sumară îi confirmase
ceea ce știa deja.
— În fiecare obiect pe care îl deține un om, în fiecare haină pe
care o poartă rămâne puțin din sufletul lui, o dâră a esenței lui
vitale…
Urmă o pauză de o clipă pentru a le arăta tuturor bucata de stofă
pe care o răsucea între degete. Apoi o aruncă iarăși lângă celelalte
relicve.
— A sângelui lui. Ritualul pe care l-a făcut Eldero aici, în locul lui
sacru, a fost făptuit pentru a se răzbuna pe cei care îi uciseseră
stirpea și familia Thalenei, fiica lui. Nu știu cum a reușit să obțină
lucrurile, dar știu cu siguranță că ele au aparținut tocmai acelor
oameni.
Le dădu timp persoanelor care îi urmăreau înmărmurite
povestirea să înțeleagă faptele până la acel punct.
— Lată ce s-a întâmplat.
Toți înțeleseră că Charlie nu mai era cu ei în grotă, ci retrăia în
minte ceea ce se întâmplase în locul acela cu mai mult de o sută de
ani înainte. Prin prezența lor în poziția aceea, cele două corpuri erau
mărturia a ceva nedefinit.
— Eldero are în fața lui vasul. Ia niște bucăți din obiectele care
aparținuseră acelor oameni pe care voia să-i lovească. Pălăriile,
eșarfa, fâșia plină de sânge din cămașa unuia dintre ei. Le arde în
acest blid de lut pe care îl vedeți pe pământ și amestecă cenușa
obținută cu nisipul din vas. Încearcă să sfârșească ritualul, dar omul
acesta îl surprinde înainte de a termina.
April avea ochii strălucitori și vorbi cu expresia cuiva care nu
reușește să-și frâneze cuvintele.
— Ce scop avea ritualul? Și ce era în vas?
Bătrânul strânse din umeri, ca și cum o nebănuită oboseală l-ar fi
cuprins spre a-i reaminti vârsta.
— Nu are un nume precis și, în același timp, are multe.
Războinicul Taciturn, Cel care Doarme, Fiul Pământului. Dar cel
care îl definește mai bine este Chaha’oh.
— Ce înseamnă?
Jim răspunse în locul lui Charlie. În timp ce o făcea, își aminti
discuția pe care o avusese cu bătrânul cu o zi înainte. Și se întrebă
dacă fusese numai o întâmplare.
—  Chaha’oh. Umbra.
Charlie îl privi încuviințând cu o mișcare a capului.
— Da. Umbra. Pământul însuși este cel care o generează, o
hrănește și îi dă forță. Se mișcă fără efort și reușește să se strecoare
în orice loc unde există Pământul. Se ridică din Pământ, intră iar în
Pământ și în străfundurile lui se ascunde. Așa cum umbra omului
nu poate exista fără omul care a generat-o, tot așa Chaha’oh nu poate
exista fără Pământ. Iar ritualul avea drept scop să o readucă la viață.
Dar nu a fost posibil…
Făcu un gest vag care exprima sentimentul adesea derizoriu a
ceea ce nu poate fi ocolit. Apoi se aplecă din nou și luă un alt pumn
de țărână. Tuturor gestul acela simplu li se păru plin de amenințare.
— A trecut timpul, dar puterea lui Eldero nu a dispărut. A rămas
doar adormită în așteptarea cuiva care să vină și să o trezească.
Când Caleb a intrat în grotă, a găsit un vas prețios plin cu ceva care
pentru el însemna doar nisip și cenușă. Ca să-l aducă de aici, i-a
răsturnat conținutul pe pământ. Și cercul s-a închis. A fost creată
Umbra.
Jim anticipă întrebarea pe care April poate nu avea curajul să o
pună.
— Și care este datoria acestei umbre?
Charlie îl privi o clipă ca și cum ar fi fost surprins că nu înțelesese
încă. Apoi spuse un singur cuvânt care îi săgetă pe toți cei prezenți.
— Să ucidă.
Iar le lăsă tuturor timpul necesar pentru a înțelege, timpul de a
crede sau de a nu crede, timpul nesfârșit pe care numai
necunoscutul îl poate provoca. Într-un târziu, arătă cu capul
cadavrul întins pe pământ.
— Și care mai întâi l-a ucis pe acest om.
Jim se ghemui la pământ și examină cu atenție cadavrul.
— Acesta nu este însă ca toți ceilalți. Cum de are numai capul
făcut zob, nu și corpul?
— Greu de explicat. Vasul acela este în același timp o libertate și
o închisoare. Ceea ce conține, orice ar fi fost, nu avea posibilitatea
să-l părăsească. Probabil omul acesta a văzut vasul, iar pentru a-l
ridica, și-a aplecat doar capul deasupra lui. Și a fost de-ajuns…
În tăcerea care urmă, fiecare avu cum să-și imagineze în funcție
de demonii personali scena acelei morți. April fu prima care se trezi
din hipnoză și se răzvrăti împotriva acelui adevăr, punând în joc
toată rațiunea pe care o poseda în clipa aceea. Inconștient, vocea ei
căpătase o ușoară notă stridentă.
— Nu. Așteptați un moment. Voi trebuie să-mi explicați ce
înseamnă toate astea. Dacă mai este în jur măcar o fărâmă de logică
ori s-a pierdut cu totul. Și mi-ați mai și cerut o promisiune formală
să nu scriu nimic despre această poveste. Însă ce credeți că s-ar
întâmpla dacă aș scrie despre ea? Râsetele colegilor mei s-ar auzi de
la kilometri depărtare. Apoi aș fi nevoită să plătesc eu cel mai
nenorocit ziar din America ca să mă lase să mă ocup de necrologuri.
Jim i se adresă lui Charlie cu tonul evident al celui care nu vrea să
rănească și care sfârșește tocmai prin a obține efectul pe care voia
să-l evite.
— Charlie, trebuie să admiți că istoria asta este greu de acceptat.
Bătrânul zâmbi și, cu toate acestea, Jim se simți ca un idiot.
Trebuie să admiteți că era un mijloc foarte eficace de a trimite la
origini o lovitură primită.
— Știu. Este mult mai ușor să crezi în mașinăriile tale zburătoare
și în magia unui calculator care te duce într-un loc inexistent numit
Internet sau a unui televizor care îți arată ceea ce se întâmplă de
partea cealaltă a lumii.
April se amestecă și ea. După ieșirea de mai devreme se simțea
vinovată și adoptă un ton mai calm al discuției, modulându-și
vocea:
— Astea sunt lucruri pentru care există o explicație.
Charlie se întoarse brusc, ca și cum ar fi avut acel răspuns
pregătit de multă vreme.
— Există o explicație pentru toate. Întotdeauna. Dar nu este
întotdeauna cel mai ușor de acceptat. Teama o interzice, chiar și
atunci când evidența o impune. Nu cred deci că nu există.
Ca și cum, dacă nu crezi în elicoptere, le-ai opri să zboare sau
dacă nu crezi în televizoare, le-ai opri să-ți prezinte imaginile.
Lăsă capul în pământ, dar Jim își dădu seama că încă vorbea cu
el, așa cum ar fi trebuit și ar fi vrut să o facă de ani de zile.
— Lucrurile nu sunt așa de simple, Trei-Oameni. Niciodată nu au
fost. A alege calea cea mai ușoară este numai un fel puțin mai
onorabil de a fugi.
Charlie se ridică în picioare și dintr-odată lui Jim i se păru
epuizat. Nu de oboseală sau de teama a ceea ce înfrunta, ci ca
urmare a dezamăgirii lui de indian bătrân.
— Poți ieși acum de aici și te poți preface că nu s-a întâmplat
nimic. Diseară va fi un program la televizor, și un elicopter te poate
duce unde dorești, și va fi cineva de partea cealaltă a unui
calculator, cu care să vorbești. Asta nu va schimba însă lucrurile…
Tăcerea scurtă care urmă era zgomotul ciocanului pe cuiele care,
împreună cu el, îi țintuia pe toți pe aceeași cruce.
—  Chaha ’oh nu-și va afla pacea până când nu va ucide toate
persoanele pe care la timpul său Eldero i le-a indicat ca ținte.
April încercă o ultimă obiecție disperată înainte de verdict.
— Charlie, totul s-a întâmplat în 1868. Oamenii aceia sunt morți
demult.
Cu toate acestea, verdictul sosi. Și era o condamnare.
— Atunci le va ucide toți descendenții, pe toți aceia care au în
vene același sânge.
Cu toate acestea, în aer plutea un punct neclar. Jim i-l expuse lui
Charlie nu ca pe un reproș, ci în căutarea unei explicații.
— Charlie, este un detaliu căruia nu-i dau de capăt. Caleb Kelso
și Jed Cross erau veri și probabil descendenți ai uneia dintre acele
persoane. Asta le-ar putea explica moartea. Dar ce legătură avea
Charyl Stewart?
Charlie trebui să cedeze ceva.
— Și eu m-am gândit la asta. Dar, oricât m-am căznii, nu am
reușit să înțeleg.
— Asta pot să ți-o explic eu.
Robert acceptă privirile care îl fixară în același moment. Tăcuse în
tot acel timp, deoparte, ascultând răspunsurile lui Charlie la
întrebările lui April. Nu intervenise pentru că erau aceleași întrebări
pe care voise să le pună personal. Nu spuse nimic până când nu își
aprinse țigara pe care de-abia și-o răsucise. Fumul urcă încet către
tavanul peșterii.
— Era și ea într-un fel. Azi-dimineață, înainte să plec, am avut
rezultatul autopsiei.
Respirații întretăiate. Jăratic în penumbră. Fum către cine știe
unde. Și așteptare.
— Charyl Stewart era însărcinată. Iar copilul pe care îl purta în
pântece era al lui Caleb.
Lăsă celorlalți răgazul să poată accepta tot ce spusese. Apoi dădu
glas gândului tuturor.
— De aceea, și ea purta într-un fel același sânge în vene.
Se lăsă iarăși tăcerea și tuturor li se păru mai amenințătoare decât
cuvintele care o precedaseră.
Charlie înțelese că Robert, persoana pe care o crezuse mai greu
de convins, era cea care se plecase cu mai multă înțelegere în fața
evidenței. Fuseseră crime, erau fapte de netăgăduit și un dram de
explicație la limita incredibilului.
Asta era suficient pentru a stabili o bază de acțiune, oricât ar fi
fost de fragilă și de efemeră.
Charlie i se adresă.
— În laboratorul lui Caleb, podeaua este de pământ, curtea unde
a fost găsită fata este teren în aer liber. Știu, pentru că am fost acolo.
Dar sunt sigur că și curtea închisorii, acolo unde ai văzut urmele,
este din pământ bătătorit.
Robert schimbă subiectul și aceasta fu confirmarea subînțeleasă a
bănuielilor lui Charlie.
— Cum te poți apăra?
— Nu există apărare. Timpul oamenilor a creat propriile bariere.
Asfaltul, casele, orașul. Altele, cum este piatra, au fost create de
natură. Dar oriunde este pământ viu, acolo poate veni.
— Ce formă are?
— Știm că lasă amprente de om. Dar nu are formă. Sau, dacă are,
atunci nimeni dintre cei care au văzut-o nu a trăit suficient pentru a
o descrie.
Se gândiră toți la același lucru. La gardianul care aproape
înnebunise pentru că asistase la oroarea morții lui Jed Cross. Și la
Silent Joe a cărui percepție animală îl teroriza în momentul în care
Umbra se ridica de la locul ei din străfundul pământului.
Jim se puse dinaintea lui Charlie. În sfârșit, îl înțelesese pe
bătrânul acela. Poate era târziu, dar ar fi făcut tot ce-i stătea în
putință pentru a-i ușura greutatea lucrurilor pe care le știa.
— Și cum îl putem opri?
Charlie acceptă clipind des bunele intenții ale lui Jim. Dar aceasta
nu reuși să-i alunge regretul pentru neputința lui.
— Nu știu. Din spusele bătrânilor se pare că singura persoană
care poate pune capăt tuturor acestor lucruri este cea care a început
totul. Dar, după cum vezi, nu mai este în stare să o facă.
Gestul cu care arătă spre corpul lui Eldero conținea toată
amenințarea mereu iminentă a morții.
Robert se însărcină să recapituleze faptele, pentru că lui i se
încredințase sarcina de a veghea să nu se mai repete.
— Charlie, spune-mi dacă am înțeles bine. Sunt, în clipa aceasta,
oameni în pericol de moarte din cauza unui vechi blestem indian.
Cine sau ce îi va ucide nu poate fi oprit. Singurul mod în care îi
putem apăra este să-i găsim și să-i convingem să se protejeze după
cum le vom indica.
Toți puteau vedea jocul mușchilor de pe maxilarele lui, în timp ca
bătrânul Charlie Owl Begay îi confirma ceea ce nu ar fi vrut să audă
niciodată și ceea ce oricum știa că va spune.
— Exact. Ești un om al legii, Robert. Ai toate resursele la
dispoziția ta. Viața unui anumit număr de oameni este în mâinile
tale. Dar, dacă vrei să salvezi acele persoane, trebuie mai întâi de
toate să știi cine sunt. Și, pentru a afla, trebuie să descoperi cine a
făptuit în realitate masacrul de la Fiat Fields.
Așa cum se întâmplă de obicei atunci când ai dinainte
incredibilul, tăcerea puse iar stăpânire peste toți. Pentru fiecare
dintre ei, să înțeleagă semnificația vorbelor bătrânului luase forma
unei călătorii lungi și dificile într-un trecut plin de întrebări. Sunetul
telefonului pe care îl ținea Robert în buzunarul hainei rupse biletul
de întoarcere. Iar prezentul nu era cu mult mai bun.
Toți fură convinși de asta imediat ce detectivul duse aparatul la
ureche.
— Alo!
O pauză lungă cât o zi.
— Spune-mi, Cole.
O pauză lungă cât o lună.
— Unde?
O pauză lungă cât un an.
— Am înțeles. Acum sunt pe munte. Sosesc cât pot de repede.
Închise telefonul și îl privi o clipă, ca și cum în locul acela ar fi
fost un obiect a cărui existență era greu de crezut. Pe urmă, în timp
ce îl băga iar în buzunar, ridică privirea și spuse ceea ce toți știau că
avea să spună.
— Nu știu dacă este corect să-l numesc așa, dar Chaha’oh a mai
ucis pe cineva.
34

Primul gând al lui April se îndreptă spre Seymour. Întotdeauna


când era pusă în fața unei demonstrații de ferocitate umană, era
îngrijorată pentru fiul ei. Se întreba ce făcea în clipa aceea, dacă era
în siguranță, dacă era ferit până și de bănuiala că pe lume ar putea
exista lucruri asemenea celor la care era ea martoră. Oricine s-ar fi
așezat în fața unui televizor care transmitea știrile sau ar fi deschis
paginile unui cotidian, o făcea presupunând inconștient că nu era
nimic adevărat, că imaginile, sau cuvintele, sau fotografiile acelea
descriau ceva ce aparținea unei lumi ipotetice, ireale. În care totul s-
ar fi putut întâmpla numai altor persoane în alte locuri.
Însă April știa mult prea bine cât era de ușor ca totul să fie real, să
se întâmple aici și acum.
În timp ce mergeau, se întoarse să se uite la grupul acela atât de
eterogen care pășea în liniște, fiecare fiind cufundat într-o stare de
spirit care nu era cu mult diferită de a celorlalți. Orice alt fapt i-ar fi
putut despărți. Robert era polițist, ea ziaristă, două categorii
codificate, protagoniste în felul lor în jocul vechi de-a hoții și
vardiștii. Jim și Charlie erau două persoane private, a căror prezență
nici nu ar fi fost luată în seamă în momentul evaluării aprofundate a
cercetărilor.
De data asta totul era diferit.
Nimic nu mai părea supus ordinii prestabilite a lucrurilor.
Părăsiseră, răsuflând ușurați, peștera de pe munte și conținutul ei
macabru. Mergeau cu senzația eliberatoare că fiecare pas îi
îndepărta de un loc ostil, unde ceva teribil îl determinase pe un om
să declanșeze ceva și mai teribil. Însă, pe de altă parte, își dădeau
seama că se duceau în întâmpinarea unei amenințări atât de vii și de
reale, încât nu numai că era greu să o înțelegi, ci și să o accepți.
„Îi va ucide pe toți cei care poartă același sânge în vene…” în
grotă, cuvintele lui Charlie îi puseseră față în față cu ignoranța și
fragilitatea lor. La începutul celui de-al treilea mileniu, erau
înfricoșați și înspăimântați deopotrivă de un om din vechime care
observa fenomenul extraordinar al unui fulger și asculta cu sufletul
la gură huruitul subteran al unui tunet de acolo, din adăpostul lui
de stâncă. Aveau cu ei mobilul, pistolul, busola și alte lucruri care ar
fi făcut să plângă de bucurie bărbați și femei care trăiseră înaintea
lor, și totuși…
Încercaseră cu disperare să nu creadă pentru a nu fi nevoiți să-și
recunoască limitele. April era acum nevoită să țină cont de privirea
circumspectă cu care toți își însoțeau fiecare pas nou pus pe pământ
și de modul în care fiecare îl observa pe Silent Joe și
comportamentul lui.
Practic, singura lor compensație era reprezentată de acel câine
ciudat și fără voce, care și-o regăsea doar în momentul în care
oroarea devenea prezență și deci teroare. April găsi totul atât de
absurd și de plin de semnificații totodată, gândindu-se la momentul
în care secole de civilizație îi făcuse să se încreadă iarăși în misterul
percepției animale.
După telefonul primit de Robert, își dăduseră seama că erau mult
mai aproape de Cielo Alto Mountain Ranch decât de campingul lui
Caleb, locul unde începuse totul. De aceea coborâseră către vest, cu
intenția de a ajunge în sat și de a găsi un mijloc oarecare de
transport pentru a merge în oraș.
Jim îi lăsase lui Charlie rolul de deschizător de drum și i se
alăturase lui Robert în coada grupului. April continuase să meargă
cu urechile ciulite pentru a le asculta cuvintele. Nu pentru a
înțelege, ci pentru a ști. Nu din curiozitatea ei instituțională de
ziaristă, ci din teama ei de femeie avea nevoie să le asculte discuția.
Nu simțea nevoia nici să participe, nici să se întoarcă să-i privească.
Cunoștea bine expresia chipurilor. Era acea expresie palidă și stinsă
pe care probabil că o avea și ea.
Jim.
— Cine este mortul?
Robert.
— Curtis Lee.
Jim.
— Arhitectul?
Robert. Sec, exact, inexorabil.
— Da.
April îl cunoștea bine pe Curtis Lee. Îi luase un interviu cu vreo
doi ani în urmă pentru Chronicles. Locuia la marginea orașului, într-
o vâlcea ce se întindea paralel cu drumul care cobora către Sedona.
Cu toate că era tânăr, era foarte bine cotat chiar și la nivel
internațional. Era un personaj bizar, dar înzestrat cu fascinația și
harul care derivă din aspectul fizic și situarea în timp. În afara
designului lui revoluționar care te făcea să-l poți compara cu marii
inovatori ai trecutului, fusese cel care promovase personal o
concepție arhitecturală foarte riguroasă, cu o creativitate și o
puritate ce nu lăsa loc consumismului, inspirată din stilul promovat
de Frank Lloyd Wright în casa lui din Taliesin West.
Când o primise în locuința lui, April se găsise în fața unei
prodigioase inventivități umane. În afară de fundație, pardoseală și
zidurile exterioare, înăuntru pereții adevărați erau foarte puțini.
Toată împărțirea acelei case-experiment era realizată cu ajutorul
unei încrengături și al unui amestec de plante și arbuști de toate
felurile.
April nu cunoștea bine diferitele tipologii ale lumii vegetale, dar
înțelesese că se află în fața unei idei ambițioase și mistice în același
timp. Își dăduse seama că plantele nu fuseseră alese la întâmplare în
funcție de valoarea lor estetică și decorativă, ci că aveau la bază
cunoașterea și un studiu aprofundat al esenței vii a fiecărui copac și
arbust.
Întregul era așa de delicat și plin de energie, încât toate
întrebările pe care și le pregătise păreau lipsite de sens. Parcursese
acele încăperi asemănătoare mai degrabă cu niște sere, în timp ce,
cu un glas nonșalant, Curtis Lee își expunea sursele de inspirație cu
o asemenea precizie, încât orice lămurire ulterioară era de prisos.
Scopul lui declarat era acela de a realiza o casă care să fie vie nu
numai prin formele ei, ci și prin cea mai intimă esență. În afara celor
trei dimensiuni cunoscute, voia să mai cuprindă o a patra: timpul.
Era un loc în continuă transformare, unde raportul mut dintre
conținător și conținut aducea beneficii amândurora. Fiecare parte
tehnică fusese transpusă într-o concepție decorativă. Rețeaua amplă
de irigație alimentată de un râu care izvora pe proprietate era un
adevărat proiect de artă. Canalizarea ajungea în orice colț al casei cu
o armonie care valorifica în același timp contextul. Fusese luată în
considerație până și emisia de anhidridă carbonică a plantelor pe
timpul nopții, corectată și folosită avantajos în acea formă biologică
de creație edilitară.
April își amintea că, atunci când se întorsese la ea acasă, locul în
care trăia de obicei i se păruse artificial pentru o vreme.
Acum, bărbatul acela de o inteligență sclipitoare era mort, ucis de
o ființă care își trăgea seva din același pământ care alimenta viața
plantelor lui. Și îl ucisese fără să țină cont în vreun fel de
genialitatea lui. Preferase să se supună unui ordin venit din trecut,
rod al unei rugăciuni pe care putea chiar să nu o înțeleagă, dar pe
care era nevoit să o îndeplinească.
În spatele ei, Robert își coborâse ușor vocea. Imediat după aceea.
April înțelesese de ce. Nu voia să fie auzit de Charlie.
— Ceva nu mai este la fel în această nouă crimă. Modul de
operare este aceeași, dar locul unde a fost găsit cadavrul nu este un
loc deschis. Curtis Lee a fost găsit cu toate oasele sfărâmate, dar a
fost ucis în interiorul casei lui și se afla pe pardoseală.
Robert nu mai făcuse alte comentarii, Jim nu răspunsese și ea nu
intervenise. Nu pentru că nu ar fi simțit nevoia unor lămuriri, ci
pentru că știa că nimeni nu era în stare să le dea.
Făcuseră drumul cât putuseră de repede, și acum vedeau
platforma unde era parcat elicopterul albastru de la Cielo Alto
Mountain Ranch.
Silent Joe, care mersese până atunci în fruntea grupului ca și cum
ar fi cunoscut destinația și i-ar fi călăuzit, se opri și se întoarse să se
uite la ei. Poate era conștient de ceea ce poseda. Sau poate că era
exagerat să-l bănuiască de un simț uman al percepției. Dar era
reductiv în același timp, având în vedere faptele ieșite la iveală, și
considerând că instinctul lui se dovedise mai eficace decât rațiunea
lor inutilă.
Când Jim ajunse la el, îl mângâie cu recunoștință pe cap,
încercând să-l răsplătească pentru toate meritele. Ca de obicei, Silent
Joe acceptă gestul acela ca și cum i s-ar fi cuvenit. Dar, când el se
aplecă să-l privească, April ar fi jurat că, dacă un câine avea
posibilitatea să zâmbească, atunci Silent Joe o făcea în clipa aceea.
Coborâră spre sat cu mintea atât de istovită, încât nu mai luară în
seamă oboseala fizică. Drumul era din ce în ce mai ușor pe măsură
ce se apropiau.
Înainte de a sosi în fața rariștei unde erau parcate mașinile, pe
trunchiul unui plop cineva scrijelise cu mână hotărâtă o inimă și
scrisese în ea „Cliff o iubește pe Jane”. April trecu pe lângă ea,
gândindu-se mâhnită că scrijelitura aceea supraviețuise persoanelor
care o făcuseră.
Și dragostei lor.
Din parcare intrară în curtea mare, printre cabane, și urcară spre
Club House în căutarea lui Bill Freihart. Între timp, April privea în
jur cu alți ochi.
Mașini, case, muzică, râsete, speranțe, bărbați, femei, dragoste…
Totul părea atât de îndepărtat și de banal, atât de inutil și de
firav, acum când ura și răzbunarea păreau să fie singurele rotițe care
mișcau lumea, iar moartea fără putință de apărare singura
perspectivă. Bill se ivi pe verandă purtând ponchoul și pălăria
Stetson care erau uniforma lui de serviciu la ranch și rămase să
privească de acolo grupul ciudat care se apropia.
Jim îi vorbi imediat ce reuși să se facă auzit fără să fie nevoie să
strige.
— Bill, am o urgență. Iau elicopterul. Răspund eu în fața lui
Cohen.
Pentru a-i întări cuvintele, Robert își arătă legitimația fără a mai
adăuga ceva. Bill făcu un gest concesiv din umeri.
— Când e vorba de zbor, tu ești șeful. Nu trebuie să te justifici.
April îl văzu pe Jim cum se întoarce spre ea. Tonul vocii era
numai pentru ei doi.
— Eu mă duc cu Robert. Tu du-te la Seymour.
Nu era un ordin, ci expresia îngrijorării. Cuvintele acelea o
impresionară până la lacrimi. Însemna că, în tot acest timp, și Jim se
gândise la același lucru. Nu reuși să răspundă nimic. Dădu din cap,
în timp ce trupul îi era traversat de o senzație de relaxare,
nemaiștiindu-se singură.
Apoi Jim i se adresă lui Charlie. April simți că era un raport nou
între cei doi oameni legați printr-un sânge străvechi și o civilizație
care oricum supraviețuise.
— Te rog să stai cu ei. Și luați câinele cu voi.
— Bine, răspunse Charlie ca și cum nu ar fi putut face altfel.
În sfârșit, Jim se aplecă să-i vorbească lui Silent Joe la ureche.
— Ascultă tinere, vreau să mergi cu ea și să fii cuminte. Este
important. M-ai înțeles? Trebuie să stai cu ea și cu copilul.
Câinele se dădu îndărăt și lăsă să-i scape un strănut scurt, care
era modul lui de a încuviința.
Jim se ridică, iar April văzu în fața ei o persoană diferită de cea
pe care o știa dintotdeauna. Era un bărbat pe care îl iubise și căruia
nu-i mai acordase nicio fărâmă de stimă, disprețuindu-se în același
timp și pe ea însăși pentru că nu putea să nu-l iubească.
Înțelegea că făcea acum toate eforturile pentru a se regăsi, îi mai
era încă teamă de el, dar, dacă ceea ce spunea era adevărat, ar fi fost
pentru amândoi o bună ocazie să-și recapete încrederea necesară.
Se întinse și își apăsă buzele pe gura lui.
— Fii atent.
Un surâs rapid și Jim se și îndepărtase, dispărând pe poteca
dintre copaci, urmat de Robert. La puțină vreme după aceea, auziră
cum se ridică șuieratul turbinei motorului și zgomotul sufocat al
paletelor elicei care se puneau în mișcare.
Rămaseră acolo până când elicopterul se ivi dincolo de conturul
înfrunzit al vegetației. Jim ținu nemișcat aparatul numai o clipă, atât
cât să arunce o privire dincolo de reflectarea plexiglasului. Apoi
făcu un viraj cu elicopterul, care deveni un proiectil albastru înghițit
de seninul cerului.
April rămase încă o secundă în compania ecoului elicei care se
îndepărta și pe urmă se întoarse, crezând că-l va găsi în spatele ei pe
Charlie. Dar, în schimb, dădu peste frumusețea atemporală a lui
Swan Gillespie.
35

Ajunseră la locuință după douăzeci de minute, purtați de zborul


lor de lăcustă.
Înainte de aterizare, cu un viraj dinspre nord, Jim făcu o
recunoaștere a locului. Chiar și dintr-o privire fugară, cavitatea
aceea naturală părea un loc ce putea fi luat drept o gură de rai.
Spațiul vast ce înconjura locuința lui Curtis Lee se datora unei
tehnici geniale de proiectare a ambientului și a unei îngrijiri
deosebite. Ceea ce rezulta era o senzație cromatică aproape tactilă,
ca și cum locul unde apărea umbra elicopterului nu ar fi fost real, ci
mai degrabă o machetă pe care se puteau schimba elementele după
plac.
Jim se întrebă câte persoane lucraseră în locul acela pentru a
menține la un asemenea nivel estetic gazonul, plantele și toate
celelalte specii de arbori ale proprietății, cu locuri retrase care te
trimiteau mai curând cu gândul la arta unui pictor decât la tehnica
simplă a unui grădinar.
Sau dacă despre tehnică era vorba, cine o pusese în practică o
scosese din canoanele obișnuite pentru a o face să devină expresia
adevăratului geniu.
Dedesubtul lor se afla o construcție dreptunghiulară pe deasupra
căreia acoperișul era pus în evidență prin dozarea echilibrată dintre
olane și terase înfrunzite, ca și cum cel care le concepuse voise să
favorizeze în egală măsură atât vederea de jos, cât și pe cea de la
înălțime. Acolo unde nu domnea verdele, răsărea roșul olanelor
care în acest caz fuseseră preferate țiglelor canadiene ori șindrilei
din lemn. Totul fusese construit cu o simetrie și o armonie care
integrau perfect edificiul în peisaj și, cu toate că dimensiunile lui nu
erau de neglijat, îl făceau să pară el însuși un produs al naturii.
Jim știa că, la începutul carierei lui, Curtis Lee proiectase câteva
case la Sedona, o aglomerare urbană locuită de oameni bogați și cu
ambiții declarate New Age. Și acum, după ani de zile, construcțiile
care îi purtau semnătura erau cele mai originale și, lucru rar în cazul
arhitecților foarte inovatori, erau și confortabile.
Dirijă aparatul fără ezitare pe gazonul moale al unui platou
înconjurat de paltini japonezi. Nici nu atinsese bine pământul când
pasagerul lui își desfăcuse centura de siguranță, își dăduse jos
căștile și deschisese ușa. Jim opri motoarele și făcu același lucru.
Ieșiră din cabină lăsând instinctiv capul în jos pentru a evita raza de
acțiune a elicei care își continua mișcarea de inerție, așteptând să se
oprească.
Pe timpul călătoriei aproape că nu vorbiseră, ca și cum tăcerea ar
fi fost un mijloc pentru a amâna sensul a ceea ce aveau să vadă
curând. Robert era pe frecvența poliției și îl avertizase prin radio pe
agentul Cole că soseau pe calea aerului. De sus, îl văzuseră pe
polițistul în uniformă bleumarin în picioare în fața intrării casei, cu
fața ridicată spre cer, urmărind aterizarea.
În timp ce se apropiau, Jim putu să mai cântărească o dată
valoarea acelui proiect care ar fi fost poate mai bine definit cu
termenul „experiment”. Pe toată perioada în care fusese în serviciul
lui Lincoln Roundtree, văzuse case de oameni bogați, dintre care
unele construite după proiectele unor arhitecți recunoscuți la nivel
mondial. Totuși, nimic nu se putea nici măcar apropia de această
răsunătoare experiență de amenajare.
Singurul lucru discordant era prezența mașinilor de poliție și a
ambulanței, care trecuseră cu cauciucurile pe o zonă a proprietății
destinată de obicei numai pasului de om.
Când ajunseră lângă agentul Cole, pe fața lui nu era întipărită
uimirea grijulie pe care Jim o resimțea pentru ceea ce îl înconjura.
Dacă fusese cumva, se dizolvase, la descoperirea a ceea ce casa
ascundea în interiorul ei.
Robert nu mai pierdu timpul cu alte introduceri. Și, pe de altă
parte, nici Cole nu părea să aibă nevoie de asta.
— Cum e?
— Ca și ceilalți.
Nici măcar o speranță cât de mică.
— La naiba! Hai să vedem!
Cole își aruncă scurt privirea asupra lui Jim și imediat după
aceea, o privire întrebătoare către superiorul lui, care îl eliberă de
orice responsabilitate pentru prezența unui străin la locul faptei.
— Totul este în regulă, Cole. Nu-ți face probleme.
Tânărul păru ușurat. Se întoarse și le-o luă înainte către intrarea
principală.
Pe drum, îi puse la curent cu evenimentele.
— Doctorul Lombardi a stat aici până acum câteva ore. Și-a făcut
cercetările și a spus că ar trebui să se folosească un Șubler pentru a
se vedea diferențele dintre celelalte crime și aceasta. Acum a plecat,
dar a spus că, în ce-l privește, corpul poate fi mișcat din loc după
voia noastră.
Detectivul încuviință doar cu un gest din cap. Nu se așteptase la
nimic altceva, chiar dacă nu văzuse încă victima.
Doar cuvintele lui Charlie puteau descrie ceea ce se întâmpla.
„Cercul s-a închis. Umbra a fost creată…”
Imediat ce trecură pragul, păru că spectacolul din exterior se
prelungise înăuntru fără vreo soluție de continuitate. Pe o
pardoseală din rășină albă tratată astfel încât să pară tot timpul udă,
se îmbinau scări, plante, arbuști și camere suspendate pe trunchiuri
de copaci care se ghiceau vii printre puținii pereți de zidărie. Ieșeau
la iveală, perfect integrate în ambient, țevi suspendate dintr-un
material pe care Jim nu reuși să-l recunoască și care fără îndoială
reprezentau sistemul de irigații. Totul era clar inspirat din modelul
apeductului roman, dar era interpretat în lumina tehnologiilor
actuale cu suspensii ce reduceau impactul arhitectonic.
O dată, Jim văzuse într-un săptămânal un articol despre o casă
construită în vârful unui copac mare în rezervația naturală africană
Masai Mara. Privind acele fotografii, se gândise că noțiunea frustă
despre natură, care deriva din ele, era șocantă față de locuințele lor
orășenești.
Dar casa lui Curtis Lee depășea cu mult senzația aceea. Se întrebă
ce fel de creier putuse să aibă omul care gândise, proiectase și
realizase minunăția care îi înconjura.
Trecură printr-un vestibul cu pereții din dreapta și din stânga
alcătuiți din tulpini suprapuse de bambus de la mai mare la mai
mic, în așa fel încât să dea senzația unei fremătări, ca și cum
ramurile ar fi fost permanent mișcate de o pală de vânt.
— Pe aici.
Îl urmară pe agentul Cole care îi conduse spre o scară de vreo
douăsprezece trepte, care urca spre o platformă pătrată, înălțată
cam cu un metru și jumătate față de planul pardoselii, și de unde
începea o altă rampă de scări. Structurile erau echilibrate, astfel
încât etajul să apară ca suspendat și desprins de planul linear al
acelei serii de urcușuri și trepte. Cole sui treaptă cu treaptă, urmat
de ei până ajunse la platformă.
Și aici îl văzură.
Corpul descompus al unui om era întins pe o suprafață pătrată
de rășină albă. Numai statura și ceea ce mai rămăsese din trăsăturile
lui îl diferențiali de cadavrele lui Jed Cross și Caleb Kelso. În rest,
craniul deformat sub o claie de păr castaniu, ochii apropiați, gura
strâmbă și încremenită într-un ultim urlet erau semnele aceleiași
furii și ale aceleiași forțe implacabile, ale trecerii ei teribile și
neiertătoare.
Știau că, dacă ar fi mișcat un braț sau dacă ar fi întors cadavrul,
rezultatul ar fi fost identic cu cel al persoanelor moarte anterior. Ar
fi avut senzația că era lipsit de oase și că, dacă i-ar fi jupuit pielea, ar
fi văzut cum din ceea ce fusese un om ieșea numai o pulbere fină.
Vederea primelor victime îi umpluse de oroare pentru ceea ce
credeau a fi rătăcirea unei minți umane. Acum, când știau adevărul
sau știau că un indian bătrân le conturase unul probabil, nu mai
reușeau să se apere numai cu armele logicii. Erau constrânși să
apeleze la ceva ancestral, la un instinct pe care poate nu îl mai aveau
și după care trebuiau să scormonească frenetic în subconștientul lor
și cu teama de a-l scoate la lumină.
Platforma pe care zăcea Curtis Lee avea marginile încadrate pe
cele patru laturi de vase mari tot din rășină, aliniate la nivelul
pardoselii și animate de grația naturală a unor plante cu tulpină
joasă. Arbuștii erau disciplinați de o linie de tăiere a ramurilor în
așa fel încât să închipuie un parapet natural. Deasupra fiecărui răzor
cobora de pe tavan, suspendat cu ajutorul unui joc de scripeți, un
tub subțire de irigație, pe unde apa trecea liberă, fură a fi dirijată de
țevi și stropitori.
Pentru câteva clipe, Robert se opri să privească trupul. Cadavrul
era plin de pământ și căzut pe un strat de humus pe care, în
convulsiile morții, sărmanul de el îl scosese din răzoare.
Jim îl văzu pe Cole cum privește în altă parte. Poate îl pregătiseră
pentru multe la școala de poliție, poate el credea că este pregătit
pentru tot, dar ceea ce avea în fața ochilor întrecea tot ce și-ar fi
putut imagina mintea omenească.
— Cine l-a găsit?
Agentul păru bucuros să intre iar în parametrii unei cercetări
normale de poliție.
— Theodore Felder, avocatul lui. El ne-a chemat. Curtis Lee abia
sosise pe nepusă masă din Europa. Îi dăduse întâlnire acasă și, în
momentul în care intra pe aleea care duce spre intrare, l-a auzit
urlând. Când a ajuns aici, l-a găsit așa.
— Acum unde este?
— L-am luat o depoziție și când am înțeles că nu aș mai fi scos
nimic altceva de la el, l-am lăsat să plece. Este destul de în vârstă și
era ușor șocat. Băieții au fost nevoiți să-i administreze un calmant.
Absența obiecțiilor îl făcu pe agent să înțeleagă că se comportase
regulamentar. Se relaxa, dar privirea lui rămânea departe de
pardoseală.
— A spus că va veni mâine la sediu să vorbească cu
dumneavoastră.
Detectivul lăsă să-i scape un suspin de frustrare. Măcar Felder era
o persoană care cunoștea procedura, era unul care știa cum să se
miște și cunoștea întrebările. În cazul acesta, cu siguranță nu și
răspunsurile.
— Foarte bine, Cole, foarte bine.
— Ce facem cu corpul?
— Cei de la Criminalistică au făcut tot ce trebuiau să facă?
— Da.
Robert mai rămase un moment în tăcere cu privirea fixată încă
asupra bărbatului mort întins pe pământ. Jim știa la ce se gândea
prietenul lui. Problema nu era ce putea sau ce trebuiau să facă cei de
la Criminalistică, în cazul acesta problema era numai inadecvarea
definiției de „criminalistică”.
— Cred că îl putem lua de aici. Pe urmă putem pune și sigiliile, în
timp ce eu arunc o privire prin jur.
Agentul apucă radioemițătorul de la centură și luă legătura cu
ceilalți oameni. Când sosise, Jim nu văzuse pe nimeni, de aceea se
putea presupune că erau la mașini și îi așteptau pe ei, întrebându-
se, poate, ce se întâmpla în orașul acela.
— OK, băieți, rupeți rândurile!
La puțin timp după aceea intrară infirmierii cu targa și se
apropiară de corp. Deschiseră un sac verde impermeabil și îl băgară
înăuntru. Cu tristețe, Jim se gândi că nuanța acelui sac era cu
siguranță singura nuanță de verde pe care arhitectul nu se gândise
s-o aibă în casă. Zgomotul unui fermoar de plastic care își închidea
dinții fu comentariul funebru al tehnologiei în memoria lui Curtis
Lee.
Când podeaua rămase liberă, detectivul văzu că era înclinată
dinspre laturi către centru și că, din mijlocul acelei mici cantități de
pământ răsturnat, apăruse o breșă de scurgere. Folosea cu siguranță
pentru spălarea reziduurilor irigației. Cum nu era nicio îmbucare
dedesubt, atât el cât și Jim presupuseră că era ascunsă în pardoseală
și că scurgerea era mascată în balustrade. Aceasta era încă o dovadă,
dacă mai era necesar, a creativității celui care crease minunăția
aceea.
Jim tăcuse în tot acest timp. În vreme ce oamenii se îndepărtau
lăsându-i singuri în capul scării, Robert se hotărî să-i ceară părerea.
— Ce părere ai?
— Mă întreb un lucru. Chiar două.
— Să vedem dacă sunt aceleași lucruri asupra cărora îmi pun și
eu întrebări.
— Mai întâi de toate, ce legătură are Curtis Lee cu Caleb Kelso și
cu Jed Cross… Nu era niciun grad de rudenie între ei, nici vreo
legătură de sânge, din câte știu.
— Și atunci?
— Atunci, se poate presupune că există o altă persoană la care
trebuie să ne referim. Poate cel care purta pălăria cu ornamente de
argint sau cel cu pana. Sau proprietarul eșarfei roșii.
— Deci?
— Dacă Lee era descendent al unuia dintre acei oameni, săpând
în trecutul lui se pot obține indicații care să ne conducă la ceea ce s-a
întâmplat cu adevărat la Fiat Fields. Dar mai ales să ne conducă la
nume.
Robert începu să coboare scara. Mersul îl ajutase dintotdeauna să
gândească. Jim înțelesese asta când se întâlniseră în patru la el
acasă. Păși după el, rămânând în urmă cu o treaptă.
— Chestia asta stă în picioare. Care-ți este cealaltă îndoială?
— Dacă ceea ce ne-a spus Charlie este adevărat, dacă Chaha’oh are
nevoie de pământ pentru a-și alimenta forțele și pentru a trăi, cum
de a urcat scările și a ajuns pe platforma asta pentru a-l ucide pe
Curtis?
— Dacă există vreun răspuns, mi-aș da salariul pe un an ca să-l
știu.
Exista un răspuns și tocmai geniul lui Curtis i-l dădu fără să
cheltuiască nici măcar un dolar. De abia trecuseră de pragul de la
intrare, când în interior se auzi un zgomot de apă care curgea prin
jgheaburi. Pe undeva, probabil un temporizator declanșase un ciclu
de irigație.
Robert și Jim se priviră și recunoscură unul pe fața celuilalt
aceeași intuiție. Jim se cutremură la ideea că tot ceea ce ei
presupuseseră ar fi putut fi adevărat.
— Cole!
Detectivul nu trebui să strige a doua oară. Tânărul agent răsări în
dreapta lor din spatele casei. Sesiză agitația lor și, chiar dacă nu
cunoștea motivul, fu la rândul lui contaminat.
— Cole, de unde se alimentează rețeaua de irigații?
Agentul rămase o clipă perplex din cauza întrebării și dădu din
umeri nesigur.
— Cred că dintr-un izvor natural de peste drum de casă.
— Crezi sau ești sigur?
Era un băiat isteț. Chiar dacă nu știa de ce, înțelese imediat că
îndoiala aceea trebuia înlocuită cu o certitudine.
— Mă duc să verific.
Cole se îndepărtă în fugă. Detectivul Robert Beaudysin și pilotul
lui de ocazie rămaseră singuri cu o ipoteză și cu o mirare care putea
fi confirmată.
— Robert, nu poate fi decât așa. A trecut pe acolo. Izvorul urcă
din subteran. A ajuns în pământul din jardiniere prin rețeaua de
irigație, iar când Lee a ajuns pe platformă, l-a prins și l-a ucis.
— Da, este plauzibil. Nu-i altă explicație. Dar dacă lucrurile stau
într-adevăr așa, cum a reușit să plece?
Jim rămase prins în aceeași întrebare pe care și-o pusese singur.
Însă adevărul este întotdeauna mai simplu decât orice presupunere
subtilă. Sosi fulgerător și atât de puternic, încât detectivul îl văzu
cum se albește brusc la față.
— Pământul acela de sub pardoseală. Nu a plecat. Încă mai este
aici!
Detectivul își dădu imediat seama ce voia să spună. Perfect
sincronizați, se răsuciră și intrară din nou în goană. Cu toată viteza
și nerăbdarea de care erau în stare, refăcură traseul înapoi de unde
veniseră. Urcară treptele zburând, ca și cum ar fi fost scara ce ducea
în paradis.
Dar când ajunseră sus, se treziră în fața unei anticipări a
infernului lor terestru și personal.
Era cu siguranță un amănunt prevăzut de proiectantul casei.
Timer-ul acționa probabil nu numai asupra orarului, ci și asupra
fluxului irigării. Un jet mai puternic ori mai slab mișca jgheaburile și
le poziționa pentru irigare ori pentru spălarea etajului.
În fața ochilor lor neîncrezători, un ultim jet de apă limpede,
batjocoritoare curse de sus și atinse profunzimile pământului prin
intermediul breșei de scurgere poziționate în mijlocul unei
pardoseli perfect curățate.
36

April conducea către casă, continuând să-și repete că nimic nu


era adevărat.
Își spunea că în curând o voce din afara scenei va striga „tăiați!”,
luminile se vor aprinde și cineva va veni să-i explice că totul era o
glumă. Că lucruri de genul acesta erau subiecte de literatură proastă
sau de cinema și mai prost și că așa ceva nu era posibil în lumea
care făcea elicopterele să zboare, și parcurgea drumurile inexistente
de pe internet, și trăia hrănindu-se cu imaginile unui televizor. Dar
dacă își muta puțin privirea, prezența lui Charlie și a lui Silent Joe
era de ajuns pentru a-i reaminti că se întâmpla într-adevăr
imposibilul. Și gândul neliniștitor a patru persoane ucise într-un
mod atroce din cauza greșelilor părinților lor părea o tragedie și o
farsă în același timp.
Era vechea lege a talionului, aceea care pentru fiecare ochi cerea
un ochi și pentru fiecare victimă voia o victimă. Și pe toți fiii pe care
patru asasini fără milă îi aduseseră pe lume și pe fiii fiilor lor, până
când sângele nu ar fi potolit o durere și o turbare atât de mari, încât
să supraviețuiască timpului și izbăvirii morții.
Silent Joe se mișcă pentru a se așeza mai bine pe scaunul din
spate al mașinii pe care o luaseră cu împrumut de la Bill Freihart.
Urcase fără să-i pese, indolent și asimetric, pătruns de îndatorirea
lui, ca și cum pentru el ar fi fost de la sine înțeles să meargă cu fata
aceea pe care i-o recomandase stăpânul lui. Se culcușise, își linsese
botul cu o limbă rozalie, strănutase și o privise cu ochiul malițios al
aceluia care nu s-ar fi dat în lături de la o gustare.
April îi zâmbise. Era nemaipomenit cum reușea animalul acela să
se facă înțeles fără a avea darul vorbirii.
— Câine, stai liniștit. Când o să ajungem acasă, o să mâncăm cu
toții câte ceva.
Drumul lung pe jos până la Humphrey’s Peak, descoperirea
peșterii și a conținutului ei, întoarcerea în pas forțat după apelul
care anunțase o altă crimă puseseră pe planul al doilea regulile
alimentare normale. Pe de altă parte, lucrurile cu care veniseră în
contact pe munte nu erau dintre cele care duc la stabilirea unui bun
raport cu propriul stomac. Niciunul dintre ei nu simțise lipsa
hranei.
Chiar înainte să plece de laranch îi telefonase lui Seymour, acasă
la Cărei Thorens. Pentru a putea participa la excursia aceea
neprogramată la munte, își încredințase fiul vecinului ei, profitând
de ziua lui liberă. Păruse bucuros să petreacă câtva timp cu tânărul
lui tovarăș de sporturi nautice. Chiar și Seymour acceptase cu
entuziasm propunerea. Îi lăsase în picioare în fața casei, cu un salut
de la geamul mașinii și cu un zâmbet pe buze. Pe urmă venise însă
în contact cu prea multe lucruri înghețate, iar acum acel surâs era o
floare de gheață. Formase numărul cu o teamă justificată numai de
simțul ei protector de mamă.
Cărei răspunsese la al doilea apel.
— Bună, Cărei. Sunt April. Cum merge?
— Totul e OK. Am vopsit și am impermeabilizat toată după-
amiaza. Urcăm barca pe suportul mobil.
Vocea lui avea timbrul senin al celui care nu știe. April îl
invidiase mult în acel moment.
— Unde sunteți?
— În boxa mea.
Cu toate că își spunea că îngrijorarea ei era supradimensionată,
nu reușise să-și înăbușe un simțământ cald de ușurare gândindu-se
la o pardoseală de ciment.
— Foarte bine. Așteptați-mă acolo că ajung.
Mașina lor ajunse la capătul Autostrăzii Gravei, lăsând în urmă
un norișor de praf. April conduse mașina în stânga pe Fort Valley
Road și intră docilă în traficul de seară către Flagstaff. Mașinile
aveau farurile aprinse. Și chiar și în multe case ferestrele erau o
lumină vie și o prezență încurajatoare. Dincolo de geamuri, lumea
era ocupată cu activitățile care alcătuiau viața de zi cu zi. Să
mănânce, să bea, să râdă, să citească o carte, să facă dragoste, să
vorbească mult pentru a ajunge să nu vorbească despre nimic. Tot,
chiar și ceea ce mai înainte socotise banal, îi părea acum departe și
demn de invidiat.
Un pufăit al câinelui îi aminti de tovarășii ei de drum și o readuse
în mașină. Se întoarse spre Charlie. Profilul lui era o parte
întunecată în contralumina geamului. Prezența lui era singura
barieră posibilă împotriva amenințării care se mișca afară, oricum s-
ar fi chemat ea.
Se concentră asupra drumului. Îi vorbi fără să-l privească.
— Tu vezi lucrurile, nu-i așa Charlie?
— Da.
Pronunțase monosilaba fără emfază, dar și fără nicio bunăvoință
față de el însuși.
— Nu cred că-i prea plăcut.
— Nu. Nu este.
În vocea lui se simțea toată semnificația singurătății. Și toată
osteneala lumii. Aceea nemișcată, fără sudoare, care dă naștere unei
oboseli pentru care nu există odihnă.
April făcu o mișcare instinctivă de afecțiune către indianul acela
bătrân. Și o consideră ca pe un sentiment nou adăugat respectului
pe care i-l datora.
— Nu reușesc să-mi imaginez cum poate fi.
— Este ca și cum nu ai putea să închizi niciodată ochii pentru că
imaginile continuă oricum să sosească. E ca și cum ai visa mereu,
chiar și în timpul zilei, sau ca și cum ai fi treaz în timpul somnului.
Sunt prea multe lucruri de știut pe lume pentru un singur om, aici și
dincolo.
April își ținu respirația. Era ziaristă și era obișnuită să pună
întrebări. Nu era obișnuită să se teamă de răspunsuri. Acela era un
interviu cu frica, acea frică pe care fiecare om o are în el când vine
pe lume și pe care o duce cu el încercând să nu o bage în seamă
până la sfârșitul zilelor lui.
Întrebarea și părerea de rău pentru că o pusese se cuibăriră în
aceeași clipă.
— Cum este să știi?
— Uneori este o mare povară de purtat.
Dintr-odată se hotărî că nu mai voia să știe altceva, dacă înainte i
se profila mirajul de a dormi câteva minute la noapte. Schimbă
subiectul cu îndreptățită impresie că Charlie avea să înțeleagă
motivul.
— Tu știi despre Jim și despre mine? Știi că Seymour este fiul lui?
De la locul lui de lângă fereastră, bătrânul făcu un gest scurt de
încuviințare cu capul. Pielea lui era stânca roșie și striată a unui
canion străvechi. Chipul lui părea incrustat din aceeași stâncă.
— Și asta înseamnă să știi.
Tăcură iar pentru o vreme. Apoi, dintr-odată Charlie ieși din
reticența lui obișnuită.
— Acum el este diferit. Își găsește un drum. Cu greu, dar îl
găsește. Nu mai este bărbatul care a plecat de aici cu mult timp în
urmă.
Cuvintele lui Charlie erau ca mierea pentru April. Lacrimi de
alinare îi coborâră fără voie pe obraji și le lăsă să curgă fără rușine.
Totuși, nu voi să cedeze iluziei și își impuse să dea crezare bunului-
simț, cinic prin natura lui.
— Oamenii nu se schimbă, Charlie.
Bătrânul se întoarse să o privească.
— Ai dreptate. Nimeni nu se schimbă. Însă câteodată cineva se
regăsește.
Făcu o pauză ca și cum ar fi avut nevoie să-și aleagă cuvintele.
April înțelese că era numai un moment de gândire, ca să vadă cât ar
fi putut să dezvăluie fără a o înspăimânta.
— Tu ești o femeie puternică. Fiul tău nu a fost pentru tine o
condamnare, ci o alegere, pentru că dragostea ta a fost mai intensă
decât orice. De aceea nu te-ai pierdut niciodată, nici măcar în
momentele în care ai crezut contrariul…
April nu avu curajul să-l întrebe cum de ajunsese să perceapă cu
atâta precizie ceea ce spunea despre ea. Dar, într-un fel, el îi
explicase deja cu câteva clipe înainte.
„Să știi înseamnă să porți o mare povară…”
Charlie își continuă scurta lui călătorie în poveștile lor de ființe
umane.
— Trei-Oameni a trăit întotdeauna amăgindu-se că poate nega
ceea ce este. Dar nimeni nu reușește cu adevărat. Chiar și atunci
când a ales calea cea mai ușoară, în sinea lui a știut întotdeauna că
greșește. De aceea nu știe să se ierte, pentru că nu a reușit nicicând
să aibă curajul de a-și urma natura.
Se întoarse să o privească, și April jură că pentru o clipă îi văzuse
ochii strălucind de emoție în penumbră, în timp ce vorbea.
— Acest curaj l-a găsit acum. Și este mai ales meritul tău.
Între timp ajunseseră în oraș, iar April conducea mașina printre
luminile aprinse pe străzi. Străbătu străzile unde lumea se mișca
așteptând cu nerăbdare să trăiască. Se trezi că trebuia să-și învingă
greața gândindu-se că unii dintre ei așteptau în schimb să moară.
Și ea era una dintre puținele persoane care știau cum, chiar dacă
nu știa cine.
Trecu pe Columbus Avenue și la semafor coti la dreapta pe
Leroux Street. Merse o vreme pe ea pentru ca apoi să vireze iar spre
stânga pe Cherry Avenue ca s-o apuce pe San Francisco, care avea
sens unic spre nord. Puțin mai încolo se opri în fața casei sale, o
vilișoară cu fațada de lemn deschis la culoare care făcea parte dintr-
un grup de locuințe plasate într-o zonă verde cu ulmi și cu aer
curat. Altădată privise cu plăcere casele acelea ordonate, fiecare
înconjurată de un lot de pământ îngrijit, unde straturile de flori și
arbuștii erau stăpâni. Acum însă, totul era diferit. Ceea ce până
atunci fusese un privilegiu se transformase într-o amenințare. Cu
instinctul unui câine drept singur mijloc de apărare.
— Am ajuns.
— Bine. E frumos aici.
Charlie deschise portiera. Seymour și Cărei îi așteptaseră
probabil la fereastră, pentru că ieșiră imediat din casa de alături, o
construcție mai mare din cărămidă roșie. Veniră zâmbitori către
mașină și April îl prezentă pe Charlie lui Cărei și fiului ei, studiind
cu neliniște modul în care cei doi intrau în contact. Și când îi văzu
zâmbind, înțelese că fiul lui Jim intrase în gândurile bătrânului
indian, ca și tatăl lui.
April i se adresă lui Seymour în felul acela misterios care îi incită
pe copii, pentru că știu că de obicei aduce după sine o surpriză.
— Vino. Avem un oaspete.
Se duse în spatele mașinii. Seymour o urmă și, când April
deschise portiera, recunoscu imediat câinele.
— Acesta e Silent Joe. Cum de e cu tine?
— Este o poveste lungă. Cred că acum domnul acesta este
înfometat. Chiar și eu am ceva poftă de mâncare.
April se uită la ceas.
— Este târziu și nu am niciun chef să mă apuc de gătit.
Își întoarse privirea spre fiul ei.
— Hamburger ori pizza?
Seymour ridică brațele și făcu niște mișcări ca și cum ar fi
întărâtat de la tribună gladiatorii din arenă.
— Pizza! Pizza! Pizza! Pizza!
April îi tăie avântul care părea mai mult legat de un perpetuum
mobile decât de manifestările unui copil.
— Foarte bine. Atunci, până vom cumpăra mâncare specială
pentru el, îi vei da acestui câine o cutie mare de spaghete și îți vei
pune o pereche de blugi și un tricou curat. Pe urmă pizza pentru
toți.
— Ura! Vino, Silent Joe.
April se antrenă în entuziasmul lui Seymour, lăsându-i pe Cărei
și pe Charlie să se cunoască. Dispărură în casă și, imediat după
aceea, câinele, în tovărășia noului lui punct de referință pentru
hrană, se îndreptă spre bucătărie.
April rămase în picioare pe coridorul mic, privindu-și chipul tras
în oglindă. Acum, când teama pentru Seymour dispăruse, oboseala
își cerea dintr-odată tributul.
Pe policioara de lângă telefon era un exemplar din Chronicles
vechi de câteva zile. Pe prima pagină era o fotografie în culori a lui
Swan și un articol care sărbătorea întoarcerea stelei de la Hollywood
în Flagstaff. April încercă să-și imagineze ce sentiment de respect și
de supunere putea inspira în ochii unui bărbat frumusețea ei.
Swan Gillespie era una dintre acele minunății ale naturii care,
atunci când are ocazia să amestece cu acuratețe genele, produce
adevărate capodopere. Mama era chinezoaică, iar tatăl, pe care
nimeni nu îl cunoscuse în oraș, probabil că fusese o persoană de
culoare. Su Yen Gillespie sosise în oraș cu fetița aceea de cinci ani și
pusese pe picioare o spălătorie. Aproape nimeni nu o băgase în
seamă. Dar când copila crescuse, ochii tuturor fuseseră constrânși
chiar și fără voie să o remarce pe fiică.
Swan se perindase prin visele tuturor bărbaților din zonă și în
final devenise iubita lui Alen Wells, fiul lui Cohen Wells. Și, într-un
fel, asta o declarase off limits.
Asta până când Jim Mackenzie se gândise altfel…
La ranch, când se întorsese prin surprindere și se trezise cu ea în
față, i se păruse că timpul nu trecuse și pentru ea. Senzația de
fragilitate pe care o răspândea rămăsese aceeași, iar maturitatea
adăugase numai puțin mister fascinației ei înnăscute.
Stânjeneala o făcea să pară ascunsă, ca și cum ar fi încercat să fie
în fața ei și să rămână în același timp deoparte.
— April, îți pot vorbi o clipă?
April simțea cum teama o împingea de la spate ca o mână care o
obliga să alerge spre casă. Swan îi văzuse ezitarea și o interpretase
greșit.
— Te rog. E important.
— Bine.
Coborâseră de pe verandă și se îndepărtaseră prin curte către
hogan-uri, în partea de sus a ranch-ului.
— Aș vrea să-ți spun ceva cu privire la ceea ce s-a întâmplat între
mine și Jim.
April o întrerupsese, cu indulgența pe care ți-o poate da numai
graba.
— Swan, este o poveste veche. Nu-i nimic de explicat. A trecut
totul.
— Nu. Nici nu știi cum aș vrea să fi trecut într-adevăr totul. Dar
de fapt, anumite lucruri nu se termină niciodată, măcar până nu
descoperi de ce…
Pauza care urmă o făcu pe April să creadă că Swan își pregătise
în minte acel discurs de multe ori.
— Nu a fost vorba despre sex, ci mult mai rău, dacă este posibil.
Jim avea nevoie de bani pentru a-și lua brevetul, iar eu voiam
numai să plec pentru că simțeam că aici mă sufoc. Aveam visele
mele, sau măcar credeam că era așa. Eram iubita lui Alan și mi se
părea că sunt la închisoare. Apoi Jim a primit propunerea aceea…
— Ce propunere?
— Cohen Wells i-a oferit douăzeci de mii de dolari pentru a se
culca cu mine, în așa fel încât să afle Alan și să se desprindă de
mine.
April se simțise ca agățată în gol auzind așa ceva. Era din cauza
perfidiei acelui om care se prezenta lumii ca integrul Cohen Wells.
— Aveam și eu nevoie de banii aceia pentru a pleca la Los
Angeles. Jim mi-a vorbit despre asta și ne-am pus de acord. Am pus
la cale întreaga tărășenie la motel și, din pură întâmplare.
Alan ne-a descoperit imediat. Gândește-te că atunci mi s-a părut
chiar un noroc.
Rămăsese pe gânduri în fața adevăratelor explicații pe care le
permite viața numai după mult timp. Apoi își mărturisise vina.
— Ne-am împărțit banii și fiecare a luat-o pe drumul lui.
Se întorsese și o privise în ochi, adăugând și căința ei.
— De atunci nu am mai fost niciodată fericită.
Fără a reuși să explice de ce, April înțelesese că Swan Gillespie
era sinceră. Se trezi că se gândește la toți patru, fiecare urmându-și
destinul lipit ca o umbră de tălpile pantofilor și făcându-și iluzii că
ei sunt cei care îl conduc.
Swan și Jim erau două persoane care puteau avea tot ce își
doreau numai cu ajutorul aspectului lor fizic și al influenței pe care
o exercitau asupra oamenilor. Niciunul din ei nu ținuse cont de
lucrurile pe care fusese constrâns să le ignore, să le sufoce, să le
suprime, în momentul în care hotărâseră să trăiască astfel. Erau atât
de ocupați să aibă de toate fără osteneală, încât uitaseră că a crește
înseamnă tocmai trudă.
Ca pentru a-i confirma gândul, Swan spusese cu alte cuvinte
același lucru.
— Firește, am avut succes. M-am ținut cu dinții de asta, pentru că
nu aveam nimic altceva. Dar singurele lucruri frumoase pe care le-
am trăit sunt cele pe care le-am împărtășit cu Alan și pe care le-am
descoperit datorită lui.
April începea să înțeleagă ceea ce Swan încerca să-i spună. Și îi
era tare milă de ea.
— L-ai văzut?
— Da.
— Și ce s-a întâmplat?
— Nu i-am spus nimic despre povestea asta. Nu-i pot povesti
despre tatăl lui. Nu mă pot întoarce după atâta vreme să-i distrug și
puținul care i-a mai rămas. Tocmai acum…
Viața lui Alan le trecuse repede prin minte amândurora, ca și
cum ar fi fost o înșiruire de imagini din viața lor.
— El ce face?
— S-a maturizat. Era un băiat minunat și eu nu l-am înțeles.
Acum știu că a devenit un bărbat fantastic, chiar dacă nu sunt
sigură că-și dă seama de asta. Sau că vrea să fie, ceea ce ar fi mai
grav. Ar fi putut să mă distrugă și nu a făcut-o. Mi-am dat seama
numai după ce am plecat. Este…
Zâmbise amar, reușind să scoată la iveală farsa eternă a
existenței.
— Sunt o femeie bogată și celebră. Pot avea orice bărbat vreau.
Nu crezi că este caraghios că m-am trezit că sunt îndrăgostită de
singurul bărbat pentru care am făcut tot ce-mi stătea în putință ca să
mă urască?
April nu îl cunoștea pe noul Alan. Dar dacă era rezultatul direct
al băiatului care se prezentase la ea acasă într-o seară, știa că nu ar fi
fost niciodată în stare să urască. Pe nimeni în lume și cu atât mai
puțin pe Swan.
Numai să sufere fără a lăsa să se vadă asta.
„Oamenii nu se schimbă. Dar uneori se regăsesc…”
Charlie avea dreptate. Jim și Swan nu se schimbaseră. Pur și
simplu încercaseră să fie diferiți de ceea ce viața îi călăuzea să fie.
Din teamă, din tinerețe, de frica vieții, din viciul acela nenorocit de a
nu ști…
Îmbrățișase ca pe o prietenă veche trupul și plânsul lui Swan
Gillespie și, atunci când plecase de la ranch, o văzuse în picioare în
oglinda retrovizoare, o figură nesigură și singură, aflată și ea în
căutarea neînsemnatei ei mântuiri. Și mai avea încă în urechi acel
mulțumesc sufocat pe care îl murmurase printre lacrimi în părul ei.
— Mamă, eu sunt gata.
Vocea fiului ei o surprinse. Seymour sosi în grabă din bucătărie
îmbrăcat curat, urmat de pasul legănat al lui Silent Joe. Era
nemaipomenită capacitatea de a se atașa a acelui câine. Cei doi
păreau să fie tovarăși dintotdeauna. Și April era foarte bucuroasă că
era așa.
— Bine, du-te afară și așteaptă-mă în stradă. Eu trebuie să dau un
telefon.
Luă cartea de telefon și căută un număr. Îl mai știa încă pe de rost
după atâția ani. Își dădu seama că nu se schimbase, chiar dacă ar fi
fost foarte probabil, după atâta vreme. Asta i se păru de bun augur.
Formă numărul și telefonul începu să sune. În scurt timp, la
capătul celălalt al firului o voce de femeie se suprapuse peste
semnalul de ton.
— Reședința Wells. Cu ce vă pot ajuta?
— Bună seara. Sunt April Thompson și sunt o veche prietenă a
domnului Alan. Trebuie să vorbesc urgent cu el…
O scurtă pauză conform uzanțelor, urmată de o rezervă
profesională.
— Un moment, să văd dacă este în casă.
Persoana care îi răspunsese o lăsă în așteptare. În timp ce asculta
muzica de fundal și se aștepta să audă vocea lui Alan, se întrebă ce
cuvinte trebuia să folosească pentru a-l convinge pe un erou să nu-i
fie teamă.
37

La unsprezece seara, Jim Mackenzie și detectivul Robert


Beaudysin se confruntau cu sentimentul amar al înfrângerii. După
ce acel ceva pe care îl numeau Chaha’oh reușise să dispară și să se
întoarcă în străfundurile pământului din cauza încetinelii lor,
fuseseră cuprinși de o frustrare de care le fusese greu să se dezbare.
Agentul Cole mirosise atmosfera aceea de dezolare, dar preferase
să stea deoparte. Simțea că plutea în aer ceva ciudat. Prezența unui
martor la o crimă precedentă, ca parte activă la locul unui delict, era
ceva cu totul ieșit din comun. Și spunea multe despre faptul că
investigația aceea avea caracteristici deosebite.
Nu reușise să priceapă de ce era atât de important să se știe dacă
instalația de apă era alimentată de un izvor natural și nu de la
apeduct. Nici motivul freneziei care îi cuprinsese la un moment dat
pe detectiv și pe prietenul acela al lui, pilotul cu ochi ciudați. Dar
învățase din puțina lui experiență că orice întrebare pusă
superiorilor putea fi oricând una de prisos. De aceea se limita să
răspundă dacă era întrebat și să execute dacă cineva îi comanda
ceva.
— La naiba!
În timp ce ieșeau în aer liber, Robert șuierase acea înjurătură,
chiar dacă Jim era sigur că avea în minte unele și mai rele.
— Ce facem acum?
Polițistul trăsese adânc aer în piept într-un suspin care-și avea
rădăcinile înfipte în practica de fiecare zi.
— Acum totul intră în procedura normală a poliției, prietene.
— Adică?
Robert făcuse un gest larg ce cuprindea toată casa.
— Să luăm toate documentele pe care le găsim în această baracă
vegetală și să ne spargem capetele studiindu-le.
Profitând de lumina încă bună, Jim adusese înapoi aparatul Bell
pe pista de aterizare de la Cielo Alto Mountain Ranch, în timp ce
Robert, ajutat de Cole, încărcase în mașină tot materialul care se
putea lua și de care aveau nevoie.
Printr-un acord tacit și tot atât de spontan, niciunul din ei nu
propusese să se oprească în casa aceea pentru a examina
documentele pe loc. Erau doi oameni ai timpului lor și știau să
trăiască în lumea care îi înconjura. Acum se aflau însă în fața unor
lucruri care le depășeau capacitățile de simple ființe umane, ceva ce
nu înțelegeau și ceva ce, cu toate explicațiile de rigoare, nu ar fi
reușit să înțeleagă vreodată.
Și de care se temeau.
Își dăduseră întâlnire în cabana de pe Beal Road, unde locuia Jim.
Era un loc liniștit unde nu i-ar fi deranjat nimeni. Robert hotărâse că
ar fi fost greu să explice prezența unui străin în biroul lui. Pe de altă
parte, nu se simțise în stare să renunțe la contribuția unui
interlocutor de talia lui Jim, având în vedere cum evoluau lucrurile.
Și, câteva ore mai târziu, stăteau în fața unei mese pline de foi și
de cutii, încercând încă să înțeleagă ceva. Încet, încet, din
documentele pe care le aveau și din notele biografice ale arhitectului
reușiseră să-i reconstruiască trecutul. Dar nu găsiseră nimic
semnificativ.
Familia se stabilise în Flagstaff mult după ce avuseseră loc faptele
care dăduseră naștere întregii întâmplări. Bunicul lui Curtis din
partea mamei era un negustor de origine poloneză. Adevăratul lui
nume era Lentbowski și după ce afacerea lui dăduse faliment, sosise
în oraș imediat după cel de-al Doilea
Război Mondial dintr-o mică localitate din Massachussetts. Își
schimbase numele în Lee și învățase să facă de toate, până când
făcuse rost de o sumă și reușise să deschidă o mică activitate de
catering cu oarecare succes. Fiica lui, Catherine, se căsătorise cu un
anume Fred Bowlton, agent de asigurări din Santa Fe, care se
stabilise la rândul lui în Flagstaff și deschisese o agenție în oraș,
ocupându-se atât de polițe de asigurare împotriva fulgerelor și a
grindinei, cât și de facturi pentru sărățelele și tartinele celeilalte
afaceri a familiei. Până când, într-o bună zi, dispăruse, zăpăcit de
grațiile îndoielnice ale unei cântărețe country cunoscute la
Orpheum, teatrul din spatele hotelului Weatherford. Soția lui nu
păruse foarte afectată, dar, în orice caz, nu se mai combinase cu
nimeni. Astfel că atât bătrânul Lentbowski, cât și doamna Bowlton-
Lee plecaseră de pe lumea asta repede unul după altul, și tânărul
Curtis rămăsese singurul membru al familiei care să calce pe
pământul Arizonei. După aceea, alesese numele mamei ca
pseudonim și devenise încă de tânăr un arhitect de faimă
internațională.
Stop.
Nu era nicio legătură între el, familia lui și orice ar fi putut avea
de-a face cu locurile acelea și cu ce se întâmplase la Fiat Fields cu
mai mult de o sută de ani în urmă.
Jim aruncă al nu știu câtelea certificat pe masa plină ochi de foi.
— Și totuși trebuie să existe o chichiță. Și sunt sigur că, dacă o
vom găsi, vom avea și posibilitatea să completăm tabloul.
Robert nu era mai puțin neîncrezător decât el.
— Chiar cred că ar trebui să ne grăbim. Dacă nu vom reuși să
ajungem la vreun rezultat, s-ar putea ca șeful meu să-mi ia cazul.
Sau și mai rău, poate sosi FBI-ul din Phoenix să reclame jurisdicția
cazului. Mi-e teamă că ar fi cam stânjenitor să explic tuturor ce se
întâmplă.
— Crezi că există pericolul acesta?
Robert încuviință și spuse un nume.
— Cole.
Jim nu reușea să înțeleagă. Și poate i se citea pe chip.
— Nu mă înțelege greșit. Este un băiat bun și sunt convins că are
încredere în mine. Poate chiar ține la mine. Dar nu cred că va ajunge
să mintă. Dacă cineva i-ar pune întrebări, nu-și va risca postul ca să
mă acopere.
Arătă spre foile și cutiile care erau răspândite prin cameră.
— Și crede-mă, toate astea sunt cu mult în afara practicilor
normale.
Jim înțelegea cu asupra de măsură problemele prietenului său. Se
ridică și se duse să ia din frigider două beri. Prin ușa deschisă din
vecinătatea chiuvetei pline de vase se vedea pajiștea cu gazon a
grădinii. Nu putea să-l privească fără să încerce un sentiment
prevestitor de pericol, ca și cum dintr-un moment în altul pe
suprafața lui ar fi trebuit să apară amprente de picioare desculțe
care să se îndrepte amenințătoare spre el. Amprente ca aceea pe care
o găsiseră într-una dintre jardinierele pline cu pământ, acasă la
Curtis Lee.
Mai era și un alt aspect fundamental al întâmplării, cu privire la
care nu reușiseră să-și facă nici cea mai mică idee. Ordinea, dar mai
ales frecvența cu care umbra își alegea victimele. Simțeau în ceafă
respirația grabei. Trebuiau să înțeleagă și trebuiau să o facă repede
dacă voiau să evite sosirea unui nou apel telefonic și, imediat după
aceea, să se trezească în fața unui alt cadavru, întins pe pământ cu
oasele zdrobite și cu chipul redus la o mască de ceară topită.
Puse o sticlă de bere în fața lui Robert, care se aplecase să mai
deschidă o altă cutie.
— Fir-ar să fie, aici sunt numai bonuri și facturi.
Lui Jim i se făcu rău. Robert îl învățase că, pe parcursul unei
investigații complicate ca aceea, niciun detaliu nu trebuia trecut cu
vederea. Nu se știa de la care amănunt s-ar fi putut ivi scânteia care
să ducă la deznodământ. De aceea, orice lucru trebuia examinat ca
și cum ar fi fost cel de la care putea veni iluminarea.
Foaie cu foaie, scoaseră și examinară bonuri, extrase de cont, acte
de proprietate, facturi de lumină și de telefon. Erau și exemplarele
autentice ale unora dintre proiectele cele mai importante întreprinse
de arhitect în decursul carierei lui.
Multe erau semnate chiar de el.
Jim se gândi că, după moartea lui prematură, documentele acelea
ar fi fost o pleașcă pe masa colecționarilor de asemenea piese. Planul
acela valora multe mii de dolari sub forma unor tabele tehnice care
demonstrau geniul unui artist contemporan. Se rușină puțin pentru
gândul acela.
Se întrebă dacă cei care preluaseră materialele lui Leonardo da
Vinci după moartea lui simțiseră același lucru. Dacă se gândiseră
mai mult la banii pe care puteau să-i scoată decât la modul de
exprimare al unui intelect superior.
Luă sulul de proiecte și se ridică să le pună în altă parte, pentru a
lăsa masa liberă.
— Ciudat.
Vocea lui Robert îl surprinse din spate. Se întoarse și îl văzu
privind un pachet cu bonuri legate cu un elastic, pe care îl ținea în
mână.
— Ce-i așa de ciudat?
— Astea sunt foi de vărsământ.
Detectivul scoase elasticul și le puse în fața lui pe masă, apoi
începu să le examineze unul câte unul.
— Este socoteala unui credit lunar făcut într-un cont curent
deschis la First Flag Savings Bank în numele doamnei Gwendolyn
Lee, efectuat dintr-o bancă din Barbados pentru o sumă destul de
importantă, aș spune. Și pe urmă…
Robert își luă timpul necesar pentru a răsfoi atent pătratele albe
de hârtie.
— Pe urmă, de la un moment dat, vărsământul este făcut pe
numele lui Curtis Bowlton Lee. Și aici…
Polițistul se trezi ținând în mână o foaie împăturită în patru care
se afla în teanc, printre celelalte bonuri. O desfăcu și o parcurse cu
repeziciune.
— Aceasta este o scrisoare din partea cabinetului de avocatură al
lui Theodore Felder. Nu reușesc să citesc bine data, dar trebuie să
fie destul de veche. Prin ea i se acordă doamnei
Gwendolyn Lee un vărsământ lunar până când fiul ei, Curtis, va
împlini treizeci de ani.
Robert lăsă scrisoarea și se duse să examineze direct bonul găsit
la capătul teancului.
— Într-adevăr, ultima înștiințare de plată poartă data de acum
șapte ani. Curtis avea treizeci și șapte de ani, deci datele coincid.
— Pare să fie ca o bursă de studiu.
— De obicei, bursele de studiu sosesc din partea colegiilor sau de
la instituții guvernamentale. Nu cred că Barbados poate fi
considerat unul dintre acestea.
— Atunci ce poate fi?
— Nu știu. Dar cred că ar fi cazul să se facă o cercetare rapidă la
bancă și la avocatul Felder, chiar dacă nu cred că vom da de vreo
urmă. Sunt prea multe secrete bancare și profesionale în joc. Dacă s-
a recurs la această strategie pentru acești bani, înseamnă că
depunătorul nu dorea să fie descoperit. Și ai să vezi că nu va fi.
Firește, Robert se simțea prost în rolul Cassandrei, dar Jim avea
prea multă încredere în experiența prietenului său pentru a ajunge
la concluzii personale diferite.
Jim se așeză și continuă să-și bea berea.
Robert se sprijini de spătarul scaunului și își masă gâtul, care îl
durea. Tonul vocii încetă să mai fie acela al unui polițist și deveni
cel al unui om timorat în fața unui lucru teribil și necunoscut.
— Jim?
— Da.
— Te-ai gândit vreodată la ce-o să fie pe urmă?
Jim înțelesese foarte bine la ce se referea Robert. Era aceeași
întrebare pe care ar fi putut și ar fi vrut să i-o pună el, știind că va
obține același răspuns aproximativ.
— De fiecare dată când mă pregătesc să mă urc într-un elicopter.
Este un gând care nu mă părăsește niciodată. Apoi, când mă
desprind de la pământ, totul trece și rămâne numai exaltarea
zborului. Știu însă că este doar amânat pentru data viitoare.
— Și ce părere ai?
Jim strânse din umeri.
— La început credeam că este numai ceva legat de ignoranță.
Sau, mai bine zis, de necunoaștere. Din instinct, oamenii au încercat
mereu să elimine frica, ridicând la rang de divinitate ceea ce nu
intra în posibilitatea lor de înțelegere. La diferite niveluri de
evoluție, au divinizat fulgerul, tunetul, ploaia, soarele și luna. Când
am fost în Egipt și în Grecia și m-am aflat în fața templelor lui Ra
sau Jupiter, m-am gândit că fuseseră ridicate cu aceeași credință cu
care au fost construite catedralele noastre sute de ani mai târziu.
Jim făcu o pauză și își privi mâinile care știau să conducă un
aparat zburător la mii de metri altitudine.
— Acolo unde se oprea cunoașterea, cineva a încercat să treacă
dincolo folosind magia. Întotdeauna m-am gândit că era mai de
folos celui care o practica decât celui care trebuia să se bucure de
efectele ei benefice. Dar acum…
Acum era totul altfel. Realitatea devenise o sentință la care se
putea face recurs, iar imposibilul, un înlocuitor valid. Erau
constrânși să-și revadă vechile convingeri și nu reușeau să găsească
nimic de propus în schimb.
Și, îngropată pe undeva în străfundurile pământului, era o umbră
care reușea să suprime vieți și certitudini.
Robert fu primul care își reveni.
— Bine. Să continuăm. Și să vedem ce-i aici înăuntru.
Se apropie de două cutii dreptunghiulare de carton albastru
impermeabil, destul de voluminoase, luate din biroul arhitectului
Lee și săltă capacul celei dintâi.
— Ia privește…
Jim se apropie să vadă ce îl uimise pe detectiv. Înăuntru erau
înghesuite foi tipărite, îngălbenite de timp, fiecare dintre ele învelită
într-o foaie de hârtie velină opacă. Robert o trase cu delicatețe pe
cea de deasupra și o scoase din învelitoarea ei.
Era un anunț de recompensă. Calitatea hârtiei și a tipăririi,
precum și grija cu care fusese păstrat te duceau cu gândul că ar fi
putut fi original. Statul New Mexico oferea o recompensă de cinci
sute de dolari de argint pentru capul lui William Bonney alias Billy
the Kid, căutat pentru furt și crimă.
— Ei, cred că lucrurile astea au o anumită valoare.
— Fără îndoială, dar nu mi se pare că s-ar potrivi cu
personalitatea lui Curtis Lee.
— Mi se pare mai degrabă una dintre acele colecții care îi
pasionează pe puști. Din acelea care te fac să zâmbești când ți le
amintești și care adună praful prin vreun pod.
Examinară rând pe rând anunțurile care erau în cele două cutii.
Prin fața ochilor le trecură nume, date, crime și promisiuni de bani
în schimbul vieții sau al morții. Multe nume le erau cunoscute.
Nume faimoase din istoria de la graniță amestecate cu altele
necunoscute, dar încărcate de aceleași păcate și de aceeași
condamnare de a trăi în afara legii.
Jeff Kingston, Emmet Dalton, Bill Doolin, Tom Evans, Scott
Truman, Ozzie Siringo…
Privind chipurile acelea reproduse aproximativ de tehnicile
fotografice ale acelor vremuri, se treziră în fața unei epoci diferite de
cea care era sărbătorită în locuri precum Cielo Alto Mountain
Ranch. O epocă fără glorie și fără eroi, când oamenii mureau
străpunși de un glonț pe la spate și, mai ales, când indienii erau
masacrați în taberele lor din munți.
Atunci când scoaseră ultimul pachet, își dădură seama că pe
fundul celei de-a doua cutii era una mai mică. Robert o scoase afară
și îi săltă capacul.
În interior erau fotografii originale, în clasica tehnică sepia a
vechilor portrete. Le împărțiră și le trecură prin fața ochilor una câte
una. Și aici era vorba despre bărbați, femei, copii și fragmente de
istorie care erau acum îngropate sub pământ sau în pulberea
timpului.
Apoi se întâmplă ceva.
Jim se trezi ținând în mână o fotografie și rămase cu răsuflarea
tăiată.
— Robert.
Detectivul înălță capul și din expresia feței lui Jim, își dădu
imediat seama că se întâmpla ceva important. Luă fotografia pe care
i-o întindea celălalt și, atunci când îi căzură ochii pe ea, înțelese de
unde venea emoția prietenului lui. Și fu imediat învăluit la rândul
lui de aceeași stare de spirit.
Era portretul a două persoane care fixau obiectivul temătoare, cu
o timiditate pe care sigur nu o avuseseră când încălecaseră sau când
împușcaseră un alt om.
Primul era un indian de vârstă nedefinită, imortalizat în imagine
cu chipul împietrit, cu pielea ciupită de vărsat și cu un zâmbet crud
în colțul gurii. Pe cap purta o pălărie moale împodobită cu ceea ce
părea să fie o pană de vultur…
Celălalt era mai tânăr, puțin mai mare decât un băiețandru. Era
înalt și avea barbă. Dar, în ochii lui Jim și ai lui Robert, chipul lui
trecuse imediat pe planul doi în raport cu un alt detaliu. Omul
purta pe cap o pălărie neagră care avea în jurul calotei o panglică
acoperită de ornamente de argint.
— Doamne sfinte, dar acesta este…
Jim îl întrerupse numai pentru a-și exprima la rândul lui uimirea.
— Exact. Este pălăria pe care am găsit-o în peșteră. Ba mai mult…
Jim se așeză pe scaun, dar Robert nu reuși să facă la fel.
— Eu știu cine este acest bărbat.
— Drace! Cine e?
Pe Jim îl doborî deodată toată oboseala zilei. Iar ușurarea tihnită
de a fi reușit în sfârșit să găsească o urmă îi răpise și entuziasmul.
— L-am văzut portretul agățat pe un perete acum câteva zile.
Este Jeremy Wells, bunicul lui Cohen Wells.
38

Alan Wells nici măcar nu încercase să doarmă.


Ședea pe un fotoliu în camera lui, cufundat în umbra albăstrie a
unui televizor căruia îi închisese sonorul. Imaginile se materializau
pe ecran fără suportul vocii și totul devenea realitatea care era de
fapt. O mișcare inutilă de guri în tentativa disperată de a-și face
auzite cuvintele pe care nimeni nu le asculta.
Se retrăsese în camera lui după ce luase masa singur. În timp ce
se pregătea să se așeze la masă, tatăl lui sosise și se arătase în ușa
sufrageriei, însoțit de alți doi oameni. Intraseră pentru a-l saluta, și
Cohen Wells își prezentase fiul cu orgoliu vizibil oaspeților lui.
— Bună, Alan. E totul în regulă?
— Da.
— Aș vrea să-ți prezint două persoane.
Chiar dacă surprinsese în tonul sec al lui Alan o oarecare
neplăcere față de acea sosire neașteptată, își urmase calea. Ca
întotdeauna, de altfel.
— Îți amintești de Colbert Gibson, nu-i așa?
— Firește.
Gibson înaintase cu mâna întinsă, cordial și fals în același timp.
— Bună, Alan, ce mai faci?
Reușise să fie diplomat, când de fapt dorința lui instinctivă era
să-l trimită la dracu’ pe manipulatorul acela politic.
— Bine.
Îi strânsese mâna la rândul lui. Gibson nu se schimbase deloc,
încărunțise numai puțin pe la tâmple. Era un bărbat frumos și se
mișca așa cum se mișcă cine este conștient de asta. Alan îl întâlnise
de mai multe ori, atunci când era directorul băncii lor, înainte ca o
serie de împroprietăriri necuvenite să îl facă să obțină avansarea ca
primar în locul pușcăriei.
Tatăl lui îl condusese în fața lui pe al doilea om.
— Și acesta este Dave Lombardi. Se încăpățânează să facă pe
medicul legist, când de fapt este unul dintre cei mai buni cunoscător
de cai din zonă.
Strângerea de mână a lui Lombardi era puternică și uscată, avea
chipul bronzat, iar părul grizonant ușor în dezordine. Dar dacă i se
cercetau ochii, aceștia nu aveau forța de a susține privirea. Alan nu
reușise să înțeleagă dacă asta ținea de caracter sau de stânjeneala de
a se afla în fața unui om care ducea povara unei istorii ca a lui.
Apoi se hotărâse să ia în calcul ambele posibilități.
Tatăl lui se retrăsese și ajunsese în dreptul ușii.
— Bine, nu te mai deranjăm. Te lăsăm să iei cina. Trebuie să
schimb câteva vorbe cu acești prieteni, iar pe urmă, din păcate,
trebuie să ies din nou. Ne vedem mâine.
Gibson și Lombardi îl salutaseră cu respectul împărțit în egală
măsură între el și tatăl lui și se îndreptaseră către birou însoțiți de
gazda lor. Alan se gândise că „prietenii” trebuia să fi simțit, fiecare
din motive diferite, o doză apreciabilă de disconfort, gândindu-se la
o reuniune cu Cohen Wells. Își amintea foarte bine în ce context le
văzuse recent numele. Amândoi apăreau bine încondeiați în caietul
lui negru. Și erau observații care ar fi putut avea drept consecință
falimentul sau închisoarea.
Văzând că pleacă, se întrebase cum de tatăl lui îi convocase acasă
în loc să-i primească la bancă. Nu reușise să formuleze nici măcar o
ipoteză, pentru că venise Shirley să-i anunțe un telefon. Cu aer
bănuitor, îi anunțase apelul unei anume April Thompson. Tăcuse și
pierduse câteva secunde să decidă dacă voia să vorbească sau nu. În
sfârșit, o autorizase pe guvernantă să-i facă legătura.
— Bună, Alan. Sunt April. Ce faci?
— Aș spune că bine. Dar tu?
— Destul de bine. Sunt mereu grăbită, așa cum îmi cere meseria.
Eu mi-am ales-o, de aceea nu am multe de reproșat.
— Ce face fiul tău?
— Crește. Și vârsta lui mi-o arată pe a mea.
Alan considerase că politețurile, care între ei erau mai ascuțite
decât ar fi trebuit, erau suficiente.
— Scuză-mă, April, dacă e vorba de interviul tău, eu…
— Nu. Nu de aceea te-am sunat.
Poate pentru a-și căuta cuvintele făcu o pauză. Și în sfârșit
sosiseră cele corecte. Cele mai simple.
— Puțin mai devreme am văzut-o pe Swan. Am stat de vorbă.
— Înțeleg.
— Am vorbit despre tine.
— Asta înțeleg mai puțin. Există subiecte de conversație mai
bune pe lume.
Era ostilitate în vocea lui, și April o sesizase. Nu era împotriva ei,
sau a lui Swan, sau a lumii, ci împotriva lui însuși.
— Alan, Alan, Alan… vrei să te oprești o clipă?
Era tonul afectuos al unei surori mai mari față de fratele tânăr și
incorigibil.
— Îți amintești că și eu fac parte din această poveste? Știu cum te-
ai simții pentru că drumurile noastre s-au intersectat. Ceea ce s-a
întâmplat ne-a marcat pe toți, fie că vrem sau nu. Nu îți spun
povești. Aș vrea doar să-ți dau un sfat, din prietenia neclintită pe
care ți-o păstrez. Orice ar fi făcut fata aceea, crede-mă că a plătit
suficient. Eu socot că a sosit momentul pentru puțină pace, atât
pentru ea, cât și pentru tine.
Ar fi trebuit să urmeze regula strictă a lui „gata cu asta și la
revedere”. În schimb, era numai un om chinuit de enigma eternă a
sentimentelor. A acelor sentimente care puteau provoca răni ce nu
se vindecă folosind proteze.
Și, ca atare, preferase drumul prea scurt al iluziilor.
— După tine, ce-ar trebui să fac?
— Dacă mai simți ceva pentru Swan, dă-i o a doua șansă. Și dă-ți-
o și ție.
Tăcuse pentru a-i da posibilitatea să încheie.
— Știu că un om în situația ta este terorizat să nu ia mila drept
dragoste. Dar tu să nu faci greșeala inversă. Nu lua dragostea drept
milă.
Urmară câteva cuvinte rapide pentru a nu o lăsa pe femeia de la
capătul celălalt al firului să simtă că vocea îi tremura.
— Mă voi gândi. Oricum îți mulțumesc, April. Bună seara.
Fără să-i dea posibilitatea să mai adauge ceva, încheiase
convorbirea.
Imediat îi păruse rău de expedierea aceea telegrafică, lucru care
lui April trebuia să-i fi sunat în urechi ca o fugă. Însă de atunci, nu
încetase nicio clipă să se gândească la conversația aceea.
Existase un moment în care și-ar fi dat viața pentru Swan și și-ar
fi riscat-o pentru Jim. Apoi totul se precipitase și ajunsese să și-o
riște pentru niște băieți pe care, de fapt, nici nu-i cunoștea. Dar care
îi dăduseră mai mult decât cei pe care o dată îi numise prieteni.
Acum era iar asaltat de gânduri care păreau copia celor de
demult. Își spusese de mai multe ori că trecutul era trecut și, ca
atare, se obișnuise să-l manevreze și să-l demonteze. Dar acum,
când fiecare lucru se reconstruia încet, încet în prezent, totul părea
pregătirea perfectă a uneia dintre farsele obișnuite ale existenței.
Își dădea seama că, în situația lui, gândul la Swan era cea mai
bună metodă de a-și face rău sieși. Dar de data asta era un avantaj.
Cu amărăciunea ironiei, reușise să adauge că, pentru prima oară,
dacă era un lucru rău, avea privilegiul de a și-l face singur.
Se ridică din fotoliu și se apropie de pat pentru a-l chema pe
Jonas să-l ajute pentru noapte. Tocmai se așezase și se pregătea să ia
telefonul, când aparatul începu să sune.
Îi acordase lui Shirley permisiunea să se retragă și știa că, atunci
când tatăl lui se vedea cu vreunul dintre colaboratorii săi, nu
răspundea la telefon. Apoi, resemnat, ridică aparatul și răspunse.
— Alan Wells.
— Alan, sunt Jim.
Instinctiv se uită la ceas. Era aproape miezul nopții.
— Bună, ce se întâmplă la ora…
— Nu am timp acum să-ți explic ce se întâmplă. Cred că nici nu
aș ști prea bine cum să o fac. Dar trebuie să-ți spun ceva și trebuie să
mă crezi pe cuvânt. Viața îți este în pericol.
— Viața în pericol? Dar ce spui? Ai înnebunit?
— Crede-mă pe cuvânt și promite-mi că nu vei ieși din casă.
Chiar dacă ți se pare o prostie, rămâi într-un loc unde poți avea o
pardoseală sub picioare. Nu te duce sub nicio formă în grădină.
Promite-mi.
— Jim, ai băut?
Un fâșâit indică trecerea receptorului dintr-o mână în alta. Apoi
din telefon se auzi o voce profundă pe care nu o cunoștea.
— Domnule Wells, sunt detectivul Robert Beaudysin de la Poliția
din Flagstaff. Mă auziți?
— Da.
— Vă asigur că nu este o glumă. Ținând cont că sunteți un
militar, vă voi vorbi altfel. Aceasta nu este o simulare. Faceți așa
cum vă spune prietenul dumneavoastră. Și avertizați-l pe tatăl
dumneavoastră. Și el este în același pericol. Dați-ne timpul necesar
și vom fi la dumneavoastră.
Clic.
Tonul poruncitor și teama din cele două voci îi rămaseră în
ureche lui Alan și după întreruperea convorbirii. Și totuși nu-i
venea să creadă ceea ce auzise.
El și tatăl lui în pericol de moarte? Și de ce oare? Și, mai ales, de
unde venea amenințarea? Povestea aceea cu pardoseala și grădina
suna puțin cam absurd. Pe de altă parte, nu credea că Jim ar fi dat
acel telefon dacă nu ar fi fost într-adevăr convins de necesitatea de
a-l pune în gardă. Pentru o clipă fu tentat să sune la secția de poliție,
pentru a se convinge de existența unui detectiv cu numele de Robert
Beaudysin, dar imediat se decise să nu facă așa ceva.
Alan fusese antrenat să trăiască laolaltă cu pericolul. Și pericolul
se prezenta adesea însoțit de o situație de urgență. Era chiar
componenta muncii de soldat, materia primă. Iar lipsa sângelui-rece
era primul inamic. Nu îi era frică deoarece simțea că, dacă ceea ce
de abia îi spuseseră era adevărat, nu era timp de temeri. Spuseseră
că, atâta timp cât rămânea în casă, nu era nicio problemă.
Foarte bine.
De aceea, hotărî că, în primul rând, trebuia să se ducă să-și
avertizeze tatăl. Pe urmă, dacă ar fi fost cazul, ar fi avut tot timpul
să râdă pe seama lui însuși și să se enerveze pe cel care născocise
toată povestea aceea.
Luă cârjele care erau sprijinite de peretele de lângă pat și se ridică
în picioare. Datorită lui Wendell, începea să se familiarizeze cu
protezele, iar drumul până la biroul tatălui său fu mult mai ușor
decât i s-ar fi părut cu o săptămână în urmă.
Când se află în fața ușii și o împinse, își dădu seama că ajunsese
prea târziu. Lumina era stinsă și camera era goală.
Întâlnirea se consumase destul de repede și, la sfârșit, cei trei
oameni ieșiseră. Era atât de cufundat în gândurile lui, încât nu
auzise zgomotul mașinilor care plecaseră; asta și pentru că
dormitorul lui era pe partea cealaltă a casei față de parcare.
Aprinse lumina și intră în birou.
Se apropie de masă și se așeză cu o abilitate care-l surprinse.
Rămase perplex o clipă, neștiind ce să facă. Nu avea nici cea mai
mică idee unde intenționa să se ducă tatăl lui o dată ce ieșise din
casă. Sigur nu era cu șoferul, pentru că seara Jonas îi stătea lui la
dispoziție. Singura speranță era să fi fost în mașină cu Colbert
Gibson și cu Dave Lombardi și să mai fie încă împreună cu ei. Nu
avea numerele lor de mobil, dar era sigur că Beaudysin ar fi avut
posibilitate să ia legătura cu ei imediat ce ar fi sosit.
În clipa aceea, un mic amănunt îi atrase atenția. Pe birou, în fața
lui era o cutie de dimensiuni obișnuite din lemn de cedru cu intarsii
de argint. Părea, după aspect, una dintre cutiile acelea pentru
havane care țineau loc și de umidificator. Trebuia să fi sosit de
curând pentru că își aducea bine aminte că nu era atunci când el
fusese acolo ultima oară. Obiectul i se păru nepotrivit în camera
aceea, având în vedere că tatăl lui nu fuma și îi detesta pe cei care o
făceau în prezența lui.
Fusese probabil un cadou făcut președintelui First Flag Savings
Bank din partea cuiva care spera să facă afaceri cu el. Sau care le
făcuse.
Întinse mâna și săltă capacul. Înăuntru nu erau havane, ci unul
dintre acele aparate digitale de buzunar pentru înregistrări. Sigur
fusese pus pe birou pentru a înregistra idei spuse cu voce tare și
mici notițe sau pentru a dicta scrisori pe care să le transcrie în ziua
următoare vreo secretară. Observă că ledul roșu era aprins, ceea ce
însemna că era în curs o înregistrare. În primul moment se întrebă
de ce ar fi decis tatăl lui să înregistreze conversația pe care o avusese
cu primarul și cu tipul celălalt pe care i-l prezentase ca medic legist.
Pe urmă ajunse la concluzia că lucrul acesta se întâmplase fără voie.
Capacul cutiei avea dedesubt o serie de protuberanțe asemănătoare
cu niște bucățele de burete, îmbibate de apă pentru a ține havanele
la temperatura potrivită.
Alan putea să-și imagineze ce se întâmplase. Cei trei intraseră în
birou. Cum era de presupus, tatăl lui se așezase la locul lui în
spatele biroului, iar cei doi oaspeți pe fotoliile din fața lui. Apoi
începuse să vorbească și, pe parcursul conversației, deschisese și
închisese distrat cutia. Iar una dintre proeminențe acționase asupra
butonului și dăduse drumul înregistrării.
În altă împrejurare, ar fi închis cutia și ar fi plecat, gândindu-se că
nu era treaba lui. Dar acum, după cuvintele alarmante ale lui Jim și
după fișierele pe care le văzuse pe calculator despre Gibson și
Lombardi, lucrurile luau o altă întorsătură.
Scoase din cutie aparatul, îl închise și derulă de la început. Apoi
apăsă pe butonul care pornea înregistrarea. Prin intermediul
micului microfon al aparatului, în ciuda calității înregistrării,
datorate casetei de lemn, avu loc pentru a doua oară un dialog care
se desfășurase cu puțin înainte în camera aceea, cu o claritate
surprinzătoare.
Alan reușea să recunoască vocile fără nicio problemă.
Cohen:
— Nimic?
Gibson:
— Am perchiziționat casa încă o dată. Nimic.
Cohen:
— Pe naiba! Ați fost mult prea grăbiți să-l lichidați pe bătrân. Ne-
am debarasat de un opozant important la proiectul ranch-ului, dar
în loc să eliminăm problema cu totul, doar i-am schimbat locul. Ar fi
trebuit mai întâi să găsiți documentul.
Lombard i:
— Eu nu am nicio legătură. Am dat numai o indicație asupra
strategiei de urmat. O injecție cu eter era metoda cea mai bună ca
moartea să pară că se datorează unui atac cardiac. Tenachee era
bătrân și un asemenea diagnostic era perfect valabil. Apoi am făcut
autopsia și am confirmat teza. Știind că urma să fie incinerat, nu
erau de așteptat niciun fel de complicații.
Cohen nerăbdător:
— Și iată că au fost, pentru că psihopatul acela de Jed Cross era
așa de nerăbdător să omoare pe cineva, încât nu s-a gândit decât
după aceea să caute documentul. Și de fapt, nu l-a găsit.
Gibson, disculpându-se:
— Nu mă privi așa, Cohen. Am decis împreună. Jed mai făcuse
atâtea alte treburi pentru noi, mai mult sau mai puțin curate, și se
purtase bine întotdeauna…
Cohen, grăbit:
— Bine, bine, oricum nu mai putem face nimic acum. Cel puțin
cu bătrânul.
Gibson, îngrijorat:
— Ce vrei să spui?
Cohen, nerăbdător:
— Gândește-te o clipă înainte de a vorbi. Acel Jim Mackenzie este
singurul moștenitor și pare evident că nu știe nimic despre hârtia
aceea. Altfel, înfometat de bani cum este, s-ar fi prezentat deja să
curețe contul. A trebuit chiar să îl angajez, pentru a putea controla
îndeaproape dacă ieșea ceva la iveală. Dar acum riscul este mult
prea mare. Și dacă ar păți ceva din întâmplare, totul ar fi terminat.
Iar documentul ar rămâne să putrezească acolo unde l-a ascuns
bunicul lui.
Gibson, cu o undă de panică în voce:
— Nu cred că se mai poate parcurge încă o dată aceeași cale.
Cohen, hotărât:
— Pe lume, toate căile pot fi parcurse.
Lombardi, cu un timbru puțin mai ascuțit decât de obicei:
— Cohen, fii rezonabil. Nu se poate întinde coarda prea mult.
Cohen, stăpânul tuturor în furia lui:
— Nu zbiera, idiotule. Vrei să-ți bagi în cap că nu pot risca?
Trebuie să am certitudinea că nimeni niciodată nu va veni să
reclame drepturi pentru acea proprietate. Nu mă pot pune în
situația de a negocia. Oricine nu-i căzut din Lună, imediat ce și-ar
da seama ce are în mână, ar cere o grămadă de bani.
Pauză de gândire pentru toți trei. Pe urmă iar Cohen, rece și
stăpân pe sine:
— Nu. Aceasta-i singura cale. Trebuie să căutăm o persoană care
să se ocupe de asta. Tipul ăsta pilotează de obicei elicoptere. Și doar
știm cu toții că sunt aparate foarte sensibile. Cad în fiecare zi în
orice colț al lumii. Sau inventați voi altceva, numai să se ajungă la
un rezultat.
În înregistrarea aproximativă a acelui aparat micuț, tăcerea care
învăluise cu puțin înainte camera părea mai profundă decât cea de
acum.
Apoi din nou Cohen. Învăluitor. Aluziv. Convingător:
— Dacă puneți la punct treaba asta, nu mai trebuie să vă faceți
probleme pe urmă. Tu îți vei primi înapoi mărturisirea, și tu…
O pauză. Sigur capul i se întorsese către Lombardi:
— Tu îți vei șterge datoria. Mi se pare o înțelegere cinstită.
Liniște și un moment de gândire, doar pentru doi de data asta.
Apoi un zgomot de fotoliu mișcat, însoțit imediat de altele.
Sfârșitul întâlnirii.
Cohen:
— Situație sub control și… suntem de acord, atunci. Țineți-mă la
curent.
…deja altundeva.
— Scuzați-mă că nu mai stau, dar am de lucru. Este o anumită
domnișoară la Sedona care îmi așteaptă vizita.
Pași. Liniște. Îngheț.
Alan avu senzația netă că auzea huruitul a ceva ce se prăbușea.
Tot ceea ce pătimise în viață i se părea nimic față de ceea ce
întâmplarea îi servise sub forma unui aparat de înregistrări aflat pe
un birou. Știa că tatăl lui nu era un sfânt. Un om de afaceri nu este
niciodată. Era nevoie de tărie și de lipsă de scrupule pentru a-ți face
loc cu coatele în lumea financiară.
Dar ceea ce descoperise îl lipsea de acea parte din viață care nu
trebuie niciodată comercializată. Acela era omul care îi fusese punct
de referință încă din copilărie, care se îmbrăca în Moș Crăciun
pentru a pune cadourile sub brad, acela pe care fusese învățat să-l
considere cel mai bun om de pe pământ.
Acum totul era șters, anulat, distrus clipă de clipă de fiecare
dintre cuvintele ieșite din acel aparat.
Alan se gândi că nimeni nu trebuia să ajungă să cunoască lucruri
ca acelea pe care el tocmai le descoperise. Nimeni pe lume nu
merita să afle că propriul tată este un asasin.
39

Când Jim și Robert ajunseră în casă călăuziți de Jonas, Alan îi


aștepta așezat pe divanul din salon. Purta un trening, iar cârjele de
aluminiu pe care și le amintea Jim erau sprijinite lângă el. Îl găsiră
așteptând, dar în mod straniu nu era îngrijorat. Pe chipul lui nu se
citea nici cea mai mică urmă a motivului pentru care cei doi
vizitatori nocturni erau acolo. Părea obosit și absent, departe, ca și
cum toată povestea aceea nu avea nicio legătură cu el sau, mai rău,
ca și cum nu l-ar fi interesat nimic. Jim se așteptase să-l găsească
împreună cu Cohen și se miră că-l găsea singur.
Robert trebuie să fi avut același gând, pentru că sări peste orice
conveniențe, având în vedere situația de forță majoră.
— Tatăl dumneavoastră nu este?
— Nu. A ieșit.
Jim interveni, pentru a nu-l lăsa singur în fața lui Robert.
— Nu ai reușit să-l avertizezi?
Alan dădu negativ din cap.
— Nu. L-am lăsat într-o reuniune aici în casă, cu primarul și un
anume Dave Lombardi, un medic legist.
Robert îl privi întrebător pe Jim. Și el se întrebase ce însemna
vizita aceea. Prezența primarului era de înțeles, dar aceea a
medicului nu prea era justificată. Alan nu își dădu seama de
perplexitatea lor și continuă pe drumul pe care îl avea în față. Sau,
mai curând, pe cel pe care i-l deschiseseră în față.
— Mi-a spus că avea să iasă după aceea. Când mi-ați telefonat și
am coborât, nu mai era. Am încercat pe mobil, dar este închis.
— Crezi că a rămas împreună cu Gibson și Lombardi?
— Nu cred. Cred că are o relație cu o femeie din Sedona. Și parcă
am înțeles că intenționa să se ducă la ea.
— La naiba!
Detectivul se ridică. Rămase în picioare în mijlocul camerei, dar
mintea lui începuse deja să lucreze.
— Trebuie să mă duc la sediu și să trag niște sfori pentru a-l găsi.
Iar ca să fac asta, trebuie să fiu acolo.
Scoase din buzunarul hainei un carnețel.
— Am nevoie de informații.
Alan înțelese imediat ce voia să spună polițistul.
— Conduce un Bentley Continental albastru sau un Porsche
Cayenne metalizat cu număr de Arizona. Nu știu pe care din cele
două a luat-o, dar dacă vă uitați în garaj, veți vedea. Purta un
costum gri-închis.
— Nu s-ar fi putut schimba?
— Poate, însă nu cred. Camera lui este lângă a mea și l-aș fi auzit.
Încă o dată, lui Jim i se păru că era nesincronizat cu situația de
urgență pe care o aveau de înfruntat. Vorbea ca și cum i-ar fi fost
greu să formuleze cuvintele, iar privirea lui cobora cam des în
pământ.
Alan arătă spre o ușă în partea stângă a salonului.
— În capătul acelui coridor este biroul lui. Dacă aveți nevoie de o
fotografie, găsiți câteva recente pe unul dintre rafturile bibliotecii.
— Foarte bine.
Robert ieși din cameră, iar el și Jim rămaseră singuri.
Jim se așeză pe fotoliul din fața divanului, cu picioarele desfăcute
și brațele atârnate în gol.
— Alan, știu că tot ceea ce mă pregătesc să-ți spun nu va fi ușor
de acceptat. Iar anumite lucruri te rugăm să le crezi pe cuvânt. Este
o poveste care a început cu mult timp în urmă.
Decisese împreună cu Robert să-i spună lui Alan multe lucruri,
dar nu totul. Oricum, realitatea era complicată chiar și pentru ei,
care o urmăriseră pas cu pas. Ar fi fost un efort uriaș să încerce să
convingă pe cineva străin de fapte că acela era adevărul.
— Avem motive să credem că străbunicul tău, Jeremy Wells, a
fost, împreună cu alte trei persoane, autorul masacrului din Fiat
Fields. Acum toți descendenții acelor persoane sunt în pericol de
moarte. Există cineva care îi ucide unul câte unul.
Alan îl privea și îl asculta. Jim avea impresia că ținea ochii ațintiți
asupra lui, dar că privirea lui trecea dincolo fără să-l vadă. Își dădu
seama că acele cuvinte reușiseră să-i readucă mintea în acea cameră,
în fața lui și a faptelor pe care i le expunea.
— Dar cum este posibil?
Jim desfăcu brațele și, în gestul acela, era toată neputința lor.
— Nu știm, și acesta este cel mai important. Au murit însă patru
persoane. Trebuie să facem tot ce ne stă în putință pentru a nu se
mai întâmpla din nou. Și avem nevoie de ajutorul tău.
— Ce pot face eu?
— Trebuie să știm și noi ceea ce cunoaște asasinul. Cu siguranță
ai documente privitoare la familia ta. Trebuie să punem mâna pe ele
și să vedem dacă reușim să descoperim o urmă care să ne
lămurească cine era cu Jeremy Wells la Fiat Fields.
Jim scoase din buzunar fotografia pe care o luase din colecția lui
Curtis Lee și i-o întinse lui Alan.
— Am găsit asta. E posibil ca indianul care este cu el în fotografie
să fie unul dintre…
Jim se corectă imediat. Chiar și după tot ce se întâmplase, îi era
greu să pronunțe cuvântul „complici” de față cu Alan.
— E posibil să fi fost unul dintre responsabilii acelei întâmplări.
Trebuie să aflăm cine sunt ceilalți doi.
Alan mai privi fotografia încă o clipă. Jim își dădu seama că
pomenirea străbunicului și posibila legătură a acestuia cu faptele nu
trecuse tară să lase urme. Pe de altă parte, firește, nu erau genul de
lucruri care se primesc cu inima ușoară. Se simți vinovat pentru că
tocmai el fusese cel care îi dăduse vestea aceea. În sfârșit, Alan luă
cârjele și se ridică de pe divan cu oarecare dezinvoltură. O clipă, Jim
avusese intenția să-i întindă mâna pentru a-l ajuta, dar se oprise la
timp.
— Vino cu mine.
Alan se îndreptă spre ușa pe unde dispăruse Robert. Detectivul
ieși tocmai când îl ajungeau din urmă. Se dădu la o parte pentru a-i
lăsa să treacă.
— Am găsit ceea ce-mi trebuia. Trebuie să plec acum. Mai
departe te descurci, Jim. Știi foarte bine ce ai de căutat. Și dacă
descoperi cumva ceva, anunță-mă imediat. Bună seara, domnule
Wells.
Se îndepărtă fără să aștepte răspunsul, traversând salonul în pas
grăbit. Dacă Alan ar mai fi avut cât de cât o îndoială, graba pe care
polițistul o avea în voce și în comportament ar fi fost de ajuns să i-o
înlăture.
În timp ce îl urma spre birou, Jim se gândi că prietenul lui nu
fusese câtuși de puțin curios văzându-l antrenat într-o anchetă de
poliție de la care erau excluși de obicei cetățenii obișnuiți. Apoi își
aminti că Alan era un militar și că, în fața unei situații de urgență,
era antrenat să acționeze asupra obiectivului primar și de-abia după
aceea să-și pună întrebări în plus.
Trecură de ușa biroului și Jim se găsi într-o încăpere care amintea
de mobilierul din biroul lui Cohen de la bancă. Sau poate era ideea
prezenței lui care într-un fel le făcea să se asemene. Din anumite
puncte de vedere, tatăl lui Alan era o persoană foarte controversată,
dar trebuia să i se recunoască meritele unei personalități puternice și
deosebit de charismatice.
Cu mersul lui ajutat de cârje, Alan se duse la o bibliotecă de metal
care ocupa întregul perete din stânga și care se sprijinea pe o serie
de module cu uși glisante. Se opri în fața celui din mijloc. Arătă cu
mâna spre el și se dădu la o parte.
— Deschide aici!
Jim se aplecă și împinse ușa pe șine, fără greutate și fără zgomot.
În interior văzu că pe raft se aflau o serie de volume care la prima
vedere aveau aspectul unor albume fotografice.
— Ia-le pe astea!
Jim luă volumele legate în piele și se duse să le pună pe birou. În
total erau opt volume și încă destul de grele, de aceea fu nevoit să
facă două drumuri. Între timp, Alan se așezase pe scaunul
stăpânului, în spatele biroului.
Era impresionant să-l vezi pe locul care se identifica de obicei cu
figura tatălui. Firește, într-o zi ar fi devenit proprietarul întregii
averi și locul acela i-ar fi revenit de drept. Jim știa că nu ar fi fost
niciodată cum era Cohen. Poate pentru afaceri nu era un mare
noroc, dar pentru Alan era cu siguranță.
— Sunt aici toate fotografiile și documentele pe care tatăl meu a
reușit să le găsească pentru a dovedi trecutul familiei noastre.
Jim începu să le cerceteze și văzu că fiecare volum avea o dată.
După o scurtă căutare, îl deschise pe cel referitor la perioada care îl
interesa. Pe foi de hârtie maro erau fixate, cu o tehnică fotografică
ușor de identificat, momente ale unei istorii pe care toți cei de prin
partea locului se înghesuiau să o scoată în evidență și să o pună cu
orgoliu în lumina reflectoarelor. Pentru a evidenția numai aspectul
epic și eroic, se încerca eliminarea petelor din cadru. Cu rezultate
mai mult sau mai puțin de așteptat.
Jeremy Wells apăru imediat călare pe un cal și în fața unei
construcții care purta însemnele Big Jake’s Trade Center, însoțit de
același indian. Într-una din cele două imagini avea pe cap pălăria cu
ornamentele de argint. Pe pagina următoare erau numai două
fotografii. Una înfățișa un om între două vârste, mătăhălos, care
privea obiectivul cu un aer nu tocmai liniștit.
Alan văzu la ce imagini se uita Jim și explică momentul și
personajele.
— Nu știm prea bine de unde se trăgea Jeremy Wells. Știm că a
sosit aici cu puțin înaintea primilor coloniști. Ca să ne înțelegem,
aceia care au sărbătorit 4 iulie 1876 înălțând steagul american în
vârful unui pin. De aceea, atunci când a fost înființată banca, i-au
dat numele de First Flag Savings Bank. Cel care este alături de
străbunicul meu se cheamă Clayton Osborne. A fost asociatul lui
până când a murit.
Alan nu spuse de ce murise Clayton Osborne, și Jim nu întrebă.
Dar știau amândoi că, în lumina personalității care se creiona, o
oarecare bănuială putea fi justificată.
Jim se concentră asupra celei de-a doua fotografii. Reprezenta trei
persoane pe fundalul unei căi ferate în fază de construcție. Jeremy
Wells era puțin mai bătrân. Înfățișarea lui era mai înfloritoare, iar
barba îi era mai îngrijită decât în imaginile precedente. Numai ce-i
văzu pe ceilalți doi, și Jim avu o amintire fulgerătoare. Îi cunoscuse
de curând și pe ei într-o versiune mai veche. În colecția de anunțuri
de recompensă a lui Curtis Lee, cei doi apăreau cu numele de Scott
Truman și Ozzie Siringo. Iar răscumpărarea pentru prinderea lor
era dată de statul Wyoming.
Scoase fotografia de la locul ei și o ținu în mână, continuând s-o
privească.
— Ăștia cine sunt?
Alan scutură din cap.
— Nu îi cunosc. Am crezut până astăzi că erau angajați ai căilor
ferate, dar, după cele spuse de tine, nu mai sunt atât de sigur.
Jim nu sesiză tonul amar al lui Alan. Creierul lui era ocupat să
gândească rapid. Ce lucea Jeremy Wells în tovărășia a doi criminali?
Și, mai ales, a doi oameni căutați într-o zonă foarte îndepărtată?
Ajunse la concluzia că trebuia să-i fi cunoscut demult și că, atunci
când avusese nevoie de oameni fără scrupule care să acționeze fără
prea multe întrebări, îi chemase. Și având în vedere că linia de tren
ajunsese acolo nu la mult timp după întâmplarea din Fiat Fields,
asta însemna că se opriseră în oraș.
Jim nu își amintea de nimeni cu acel nume. Truman era destul de
obișnuit, dar Siringo era neobișnuit și era convins că nu mai
întâlnise în Flagstaff și prin împrejurimi pe cineva care să se
numească astfel. Exista posibilitatea să se fi oprit aici și, pentru a
evita probleme, să-și fi schimbat numele.
Totul era puțin încețoșat, însă Jim simțea că o luase pe drumul cel
bun.
— Asta poate fi utilă. O pot păstra?
— Firește.
Jim își vârî fotografia în buzunar și continuă să examineze
albumul. În afară de fotografia celor trei oameni, nu ieși la iveală
nimic interesant. Erau imagini în care subiectul înainta în vârstă
gradat și surprindeau numai scene de viață familială liniștită.
— OK, am terminat.
Când își ridică privirea, Alan se uita la el ciudat. Jim avu strania
senzație că acest comportament ar fi fost al unei persoane care se
simte vinovată. Și, din câte știa, aceasta era ultima atitudine pe care
Alan Wells ar fi putut să o aibă în prezența lui.
Omul așezat pe fotoliul de conducere îi arătă un aparat mic
asemănător cu un ipod care se afla pe birou în fața lui. La o privire
mai atentă, își dădu seama că era vorba despre un mic aparat de
înregistrare portabil care se folosea pentru a lua notițe.
— Jim, trebuie să asculți ceva.
Întinse mâna și apăsă pe buton.
— Cred că nu-ți va fi greu să recunoști vocile. Măcar pe cea mai
importantă.
În camera aceea răsunară pentru a treia oară în câteva ore
aceleași cuvinte crude. Ascultară în liniște, împietriți. Acum Jim
înțelese de ce, la sosirea lor, Alan i se păruse absent și distrat. Abia
ascultase înregistrarea și trebuise să se confrunte cu faptul că tatăl
lui era responsabil de un omor. Iar aflarea faptului că și străbunicul
lui era din același aluat, sigur nu îmbunătățise lucrurile.
Jim nu apucă să se întrebe la ce document se făcea referire în
înregistrare. Simți cum îl năpădește o furie rece și cum aceasta
crește amenințătoare față de Cohen Wells și față de oamenii care îl
sprijiniseră în ceea ce făcuse și erau gata să-i fie din nou complici în
ceea ce își propunea să facă. Dar furia adevărată era mai ales
îndreptată către el însuși. Atunci când bătrânul Richard Tenachee
era în pericol, el era departe, indiferent și departe. Iar vina morții lui
în acel moment trebuia să o împartă în egală măsură cu asasinul lui.
Doare, nu-i așa?
Ridică privirea și îl găsi în fața ochilor lui pe Alan. Tot ceea ce
fusese între ei părea dintr-odată superficial și fără substanță.
Trecutul fusese făcut bucăți și devorat de prezent, acum când se
aflau unul în fața celuilalt ca să împartă cele două aspecte ale
aceluiași sentiment de vină.
— Da, ai dreptate. Doare.
Alan arătă cu capul spre reportofon și spuse un cuvânt. Jim își
dădu seama că nu se așteptase la nimic altceva de la el.
— Oprește-l.
Amândoi rămaseră încă o clipă în liniște, gândindu-se la
semnificația acelor cuvinte. Pentru cei care erau în jurul lor, dar mai
ales pentru ei. Apoi Jim își reveni. Motivul care îi mânase pe el și pe
polițist să vină cu un pas nerăbdător în acea casă își ceru iar
drepturile de întâietate.
— Alan, îmi pare rău, dar trebuie să plec. Chiar dacă ți se poate
părea absurd, te rog, nu ieși din casă sub nicio formă. Aici ești în
siguranță. Imediat ce voi afla ceva, te voi anunța.
Arătă spre reportofonul de pe masă.
— Îl pot lua?
— Sigur. Fă cu el ce crezi de cuviință.
Băgă în buzunar micul aparat electronic și tocmai se îndrepta
spre ușă, când Alan îl văzu că se oprește. Se întoarse gânditor spre
el. Avu impresia că între ei nu fusese spus totul și că Jim tocmai
punea în balanță dacă să acopere sau nu acea lacună.
Aceea era o seară de avalanșe. Piatra pusă pe culme cobora la
vale trăgând după ea tot ce întâlnea în cale. Numai de forța lor
bărbătească depindea să nu fie târâți la rândul lor în abis.
— Mai este ceva ce trebuie să-ți spun, Alan. Poate nu este seara
potrivită sau poate este. Tu însă îmi ești superior și vei ști să
apreciezi cel mai bine. Și să mă ierți, dacă ești în stare.
După ani de zile, îi dezvălui lui Alan Wells adevărul despre ce se
întâmplase între el și Swan Gillespie. Atunci când sfârși de vorbit,
Jim simți pe dinăuntrul lui cum se înfiripă o liniște pe care o căuta
de atâta amar de vreme. Și în timp ce ieșea din încăpere, descoperi
cu surprindere pe chipul prietenului lui aceeași ușurare.
Alan rămase singur. Fixă multă vreme ușa pe care dispăruse Jim.
Cuvinte și gânduri îi dansau nebunește în minte.
Se gândi iar la April, la vocea ei plină de o afecțiune atemporală.
„Tu să nu faci greșeala inversă. Nu lua dragostea drept milă…”
Și imediat după aceea vocea lui Jim. Un sentiment nou și
adevărat și aceeași teamă.
„Nu ieși din casă sub nicio formă…”
Alan își privi ceasul de la mână și, în ciuda orei înaintate, se
hotărî. Poate exista într-adevăr pericolul sau poate era numai un
exces de grijă din partea lui Jim. Dar el avea un motiv pentru a ieși
și acesta era singurul lucru care în acel moment îl putea ține în
viață.
Luă telefonul și formă numărul camerei lui Jonas, șoferul. Știa că
îl va mai găsi treaz.
— Spuneți, domnule Wells.
— Am nevoie de mașină. Trebuie să ieșim.
Ora era destul de neobișnuită, dar Jonas nu obiectă. Salariul lui
nu prevedea așa ceva.
— Foarte bine, domnule Wells. Unde mergem?
— Este o bucată bună de drum, știu, dar trebuie să ajungem până
la Cielo Alto Mountain Ranch.
40

Jim conducea spre casa lui April.


Răspunsese imediat atunci când îi telefonase pe celular, semn că
nu dormea. Aceea era o noapte în care se pare că nimeni nu numai
că nu-și găsea somnul, dar nici măcar o fărâmă de liniște. Pluteau în
aer prea multe amenințări și prea mulți pași care se apropiau în
neînțeleasa lor răsturnare. Peste tot erau lumini electrice aprinse și
firme care clipoceau, și faruri de mașini în goană, dar nu erau
suficient de puternice pentru a îndepărta întunericul.
— Bună, sunt Jim. Sunteți bine?
Da. E totul în ordine. Ce s-a întâmplat?
— Multe lucruri. Niciunul bun. Dar avem noutăți. Trebuie să te
văd. Unde locuiești?
Jim și-o imagină la lumina unei veioze de pe noptieră, întinsă pe
pat așteptând un telefon care în sfârșit sosise.
„Dacă aș fi înțeles mai devreme, nu aș fi avut nevoie să întreb.
Acum aș împărți împreună cu ea apelurile care sosesc pe
neașteptate în puterea nopții…”
Dar nu-și putea transmite gândurile și era constrâns de limitele
înguste ale cuvintelor.
— Stau pe San Francisco. Puțin mai încolo de intersecția cu Elm
Avenue. Este un mic cottage de lemn deschis la culoare lângă o
construcție mai mare de cărămidă roșie.
— Bine. Ies acum din casa lui Alan de pe Forest Highlands. Dă-
mi timp să ajung.
Închisese mobilul Motorola și îl aruncase pe scaunul pasagerului.
Intrase pe drumul care la ora aceea din noapte era aproape pustiu.
Acum conducea la lumina puținelor faruri, iar drumul de întoarcere
către Flagstaff i se părea interminabil și călătoria fără niciun scop.
Descoperirea faptului că Wells Cohen ordonase uciderea bunicului
său nu-i dădea pace. Continua să-și repete că, dacă ar fi fost prezent,
ar fi înțeles, ar fi reacționat, ar fi împiedicat mersul lucrurilor.
Aceasta era încă o remușcare ce nu ar fi reușit niciodată să devină o
părere de rău, era o nouă certitudine neîncrezătoare, ceva ce avea să
poarte pe umeri alături de pasărea mare, albă, pentru totdeauna.
Acum când se străduia să fie la fel cu cei Trei-Oameni pe care îi
prezisese bătrânul Richard Tenachee, începea să înțeleagă că
iertarea cel mai greu de obținut este aceea pe care un om trebuie să
reușească să și-o acorde singur.
Și mai era și povestea documentului. Nu reușea să-și imagineze
despre ce era vorba. În discursul lui frenetic, Cohen îl desemnase pe
el ca unic moștenitor. De aceea trebuia să fie vorba despre ceva care
fusese cu siguranță proprietatea bunicului său. Dar Jim nu aflase
niciodată nimic despre vreun obiect sau imobil de valoare care să-i
fi aparținut, în afara colecției de păpuși katchina.
Gândul acesta tocmai dezamorsa iarăși mecanismul
sentimentului de vinovăție, când începu să sune telefonul. Îl găsi în
întuneric datorită ecranului luminos, îl deschise și îl duse la ureche.
— Alo.
— Jim, sunt Robert. N-ai găsit nimic?
— Da, poate ceva mărunt. Există o fotografie a lui Jeremy Wells
alături de două persoane pe care le-am recunoscut. Erau în
anunțurile de recompensă pe care le-am găsit în casa lui Curtis Lee.
Dacă ei au fost complicii lui Jeremy, este posibil să se fi oprit în oraș
și să-și fi schimbat numele.
— Asta ar putea fi o pistă.
— Nu sunt atât de optimist, dar nu avem altă variantă pentru
moment. Ar trebui să faci cercetări despre aceste două nume.
Notează-le.
— Un moment.
Un zgomot de hârtii răvășite întrerupt de obișnuitele cuvinte
puțin edificatoare ale unui om care caută la repezeală un pix care să
scrie.
— Spune-mi.
— Scott Truman și Ozzie Siringo.
Așteptă ca Robert să termine de scris. Nu mai trebui să repete.
— Siringo mi se pare destul de ciudat. Singurul pe care mi-l
amintesc cu numele acesta este un agent de la Pinkerton care luase
parte la vânătoarea de la Wild Bunch. În orice caz, nu am mai auzit
prin părțile astea un astfel de nume.
— Este același lucru pe care l-am gândit și eu. Vezi ce reușești să
faci. La tine cum merge?
— Am descoperit de ce Chaha’oh l-a ucis pe Curtis Lee.
În vocea lui Robert nu era mândrie, numai oboseală.
— Cum ai făcut?
— L-am sculat din pat pe avocatul Felder. Am urmat aceeași linie
de acțiune pe care am adoptat-o cu Alan Wells. I-am spus mult, dar
nu tot. Și i-am explicat că, în fața amenințării unor vieți umane, cu
cea mai mare rezervă pot fi violate și secretele profesionale.
— Și atunci?
— Îți amintești de facturile care atestau depunerile făcute mai
întâi către mamă și apoi către fiu? Cohen Wells era cel care trimitea
banii. Curtis Lee este fiul lui.
— Ce?
— Chiar așa. A avut o relație cu domnișoara Lee, iar odrasla a
fost micul Curtis. Cohen era căsătorit și nu-și putea arunca în aer
căsnicia. Pe vremea aceea, mai avea încă ambiții politice și i-ar fi fost
distrusă imaginea publică. În înțelegere cu avocatul Felder, au găsit
un tip înglodat în datorii și l-au convins să o ia de nevastă în
schimbul dolarilor. În ochii lumii lucrurile s-au aranjat, dar amicul
nostru s-a îngrijit întotdeauna de la distanță de întreținerea fiului
său nelegitim.
— Curtis știa cine era într-adevăr tatăl lui?
— Felder spune că nu. La început acceptase banii care îi soseau în
fiecare lună ca pe o bursă de studii. De curând își manifestase
dorința de a cerceta în amănunt treburile, dar acum…
Jim avu un gând fugar pentru acel amărât pregătit pentru o
carieră luminoasă și sosit din Europa tocmai la timp pentru a-și găsi
o moarte oribilă în orașul natal.
Robert emise mandat de arestare pentru el însuși și pentru
situația în care se afla.
— Bine măcar că nu a răsuflat încă vestea despre acest nou omor,
altfel sunt sigur că, într-un fel sau altul, l-aș avea pe urme și pe
domnul Wells, în afara șefului meu și a presei.
Jim reușea să-i înțeleagă frustrarea și mai știa că motivul nu era
că i s-ar fi clătinat scaunul, ci din cauza neputinței de a reacționa în
vreun fel la amenințarea pe care o aveau de înfruntat.
Schimbă subiectul pentru a-l liniști oarecum, admițând că ar fi
fost posibilă o ușurare.
— Cum merge cu Cohen?
Jim se hotărâse să nu spună nimic din ceea ce descoperise despre
el. Pentru moment prefera să păstreze totul pentru sine, măcar până
avea să decidă cum trebuie să se comporte.
— Am distribuit fotografiile și datele agenților noștri și
comandamentului de poliție din Sedona. Dacă Wells are acolo o
relație cu o femeie, a fost foarte discret. Nimeni nu știe nimic. Și nici
măcar nu știm care ar putea fi raza de acțiune a lui Chaha’oh pentru
a-l putea considera într-adevăr în siguranță la distanța aceea. De
aceea singura speranță este să-l întâlnească pe drum o patrulă a
poliției și să-l poată avertiza.
Tăcură o clipă, două persoane care se gândeau la același om, cu
intenții diferite.
Pe urmă, Robert redeveni polițistul care era de fapt. Prezent, ager
și eficient.
— Tu unde te duci acum?
— Mă gândeam să trec pe la April să-i arăt fotografia pe care am
găsit-o. Poate în arhiva de la Chronicles o fi ceva care să ne îndrume
pe calea cea bună.
— Excelentă idee.
Iar liniște, care de data aceasta era datorată numai omului de la
celălalt capăt al firului. Dar Jim știa că Robert ajungea la întrebarea
pe care și-o pusese singur de mai multe ori.
— Jim, este ceva la care mă tot gândesc.
— Spune-mi.
— Nu știu dacă vom reuși să găsim toate persoanele care sunt în
obiectivul acestei umbre nenorocite înainte să le ucidă. Dar dacă din
întâmplare vom reuși, ce facem după aia?
Jim fu mulțumit că nu-l putea vedea în față pe Robert și fu
mulțumit că Robert nu-l putea vedea pe el.
— Nu știu. Oricât aș încerca să-mi imaginez, chiar nu știu.
Amândoi simțeau că se sfârșise conversația și că aveau nevoie de
timp în singurătate ca să se poată vindeca de simțământul acela de
inutilitate și de acea lipsă de idei.
— Bine. O să văd cum stau lucrurile pe aici și, dacă este cazul, ne
întâlnim acasă la April.
— Atunci, pe curând.
Jim încheie convorbirea și aruncă iar telefonul pe scaunul de
alături. Tentația de a-l închide era mare, însă nu era acela momentul
potrivit pentru a tăia contactele cu lumea. Intră în oraș. Depăși
semaforul a cărui lumină galbenă clipea intermitent, urmă Route 66
până trecu de gară și pe urmă o coti spre stânga pe San Francisco.
O străbătu încet, așa cum ar fi făcut un turist într-un loc
necunoscut. Acela era orașul în care se născuse și în care crescuse, și
în care va crește fiul lui. Îl simțise ostil numai pentru că el era ostil
față de oraș. Acum însă, totul era diferit. Nu putea ști nimic despre
viitorul lui, ca toți ceilalți de altfel. Dar era sigur de ceva. Regula
acelui altundeva nu mai era valabilă.
Puțin mai încolo de intersecția cu Elm, găsi casa despre care i se
vorbise. April îl așteptase probabil la fereastră, pentru că, imediat ce
camioneta se opri în fața porții, o văzu ieșind. Se schimbase și purta
un trening albastru care și în lumina incertă a străzii era concurat de
ochii ei.
Era în picioarele goale.
Rămase în prag până ce Jim ajunse lângă ea. Ținu ușa deschisă
pentru a-i face loc să intre. Apoi o închise, se apropie cu un pas și-și
puse fața pe pieptul lui.
— Jim, ce bine că te revăd.
O luă în brațe și o strânse la piept. Își dădu seama că trupurile li
se lipeau perfect, ca și cum ar fi fost proiectate pentru asta nu dintr-
o întâmplare fizică, ci de un arhitect de geniu sau, mai bine zis, de
Curtis Lee. Poate fusese mereu așa, dar el nu-și dăduse seama până
acum. Îi respiră parfumul plăcut, ascultând gânduri și tresăriri care
ajungeau la el dintr-un loc pe care nu îl cunoștea.
Vorbi în arama părului ei, cuprins de nesiguranța a ceea ce
simțea.
— April.
— Da.
— Am ceva să-ți spun. Nu știu multe despre anumite lucruri, dar
cred că datorită ție încep să învăț foarte repede.
O desprinse de el pentru a o putea privi în ochi. Și pentru a fi
văzut de ea. Se rugă ca ochii lui de culori diferite să reflecte
amândoi în același fel ceea ce avea pe dinăuntru.
Apoi o spuse:
— Te iubesc!
April rămase o clipă suspendată, ca și cum aerul din jurul ei nu
ar fi fost suficient sau ar fi fost prea rarefiat pentru a reuși să-i
ajungă în plămâni. Apoi pe obraz îi curse o lacrimă care valora
singură cât o sută de nopți înlăcrimate.
— Și eu te iubesc, Jim. În tot acest timp, nu am încetat nici măcar
o clipă să o fac, nici atunci când îmi spuneam că sunt o proastă
pentru că aveam o mie de motive să te urăsc. Atunci când, în ciuda
celor întâmplate, nu reușeam să adorm noaptea pentru că te doream
încă. Și am trăit zece ani din viața mea visând în fiecare zi să ascult
aceste cuvinte din gura ta.
Se sărutară, iar sărutul acela îi uni într-o clipă, fără nimic înainte
și fără nimic după.
Era singura cale îngăduită oamenilor și lor pentru a înșela
timpul.
Când încetară să se mai sărute, rămaseră îmbrățișați multă vreme
fără a se desprinde. Știau că nu pot avea înapoi zece ani într-un
singur moment, dar nu reușeau să se hotărască să o facă.
Zgomotul unei uși care se deschidea îi readuse pe lume și la
legile ei.
Legată de antreul pătrat de la intrare era o sufragerie luminată
numai de o veioză de pe o masă. Pe peretele din stânga era o ușă,
iar în fața ei era Charlie. Stătea în picioare în lumina chihlimbarie,
iar pe chipul lui se citeau oboseala acelei zile și singurătatea
dintotdeauna.
Jim simți un val de dragoste pentru acel indian bătrân și, în
aceeași clipă, avu siguranța că, la rândul lui, îl simțise. Dar
momentul trecu imediat, pentru că prezența lui Charlie readuse cu
sine semnificația acestuia. Un elan prea scurt pentru un salt atât de
lung, o urmărire cu lumina stinsă și încercarea de a ajunge la ceea ce
nu poate fi atins.
Se desprinse cu părere de rău de April și, cu mâna pe umărul ei,
veni către bătrân.
Bună, Charlie. Îți mulțumesc că ai rămas aici.
— Este pentru tine și pentru ei, Trei-Oameni. Ai descoperit ceva?
Jim văzu că pe chipul lui April se citea aceeași întrebare.
Zâmbind, Jim se așeză pe un divan roșu de lângă veioză.
Încercând să pună lucrurile în ordinea lor firească, povesti cum știu
mai bine toate cele întâmplate în orele acelea și toate micile
descoperiri pe care le făcuse alături de ceilalți. Povesti despre
moartea lui Curtis Lee și despre felul în care lăsaseră să le scape
posibilitatea de a prinde acea creatură pe care o numiseră Chaha’oh.
Vorbi despre legătura de sânge a arhitectului cu Cohen Wells, care
explica motivul pentru care devenise el însuși o victimă. Povesti
despre fotografii, și despre anunțurile de recompensă, și despre
oamenii pe care îi recunoscuse și care erau singura urmă pe care
puteau conta.
Apoi făcu o pauză. În sfârșit, cu un gest care părea să-l coste o
imensă oboseală, scoase din buzunarul hainei reportofonul și îl puse
pe măsuța joasă din fața divanului.
— Și pe urmă am descoperit asta.
Apăsă pe tasta play și pe urmă îi lăsă să asculte ceea ce era
înregistrat. Cuvintele contra vieții, care se mișcau prin cameră, se
reflectau unul câte unul pe chipul lui April și al lui Charlie. Și lui
Jim îi părură ca noi, pentru că reușea să surprindă nuanțe de o
cruzime și de o indiferență pe care nu le sesizase la prima ascultare.
La sfârșit erau muți cu toții, brodând fiecare altă poveste pentru
același necaz.
Prima care își reveni fu April. Și dădu glas neîncrederii ei.
— Este o nebunie. Cohen Wells nu poate să fi făcut așa ceva.
— Cine are multe lucruri, va dori altele. Și pe urmă altele. Și va
deveni în curând un om care nu se dă în lături de la nimic numai
pentru a-și satisface lăcomia.
Vocea lui Charlie sosise calmă, ca și cum nu ar fi auzit nimic din
ceea ce de fapt de-abia auzise. Atât April, cât și Jim înțeleseră că
atitudinea și tonul erau ale cuiva care știe. Și că aceasta era cea mai
bună definiție care îi fusese dată vreodată lui Cohen Wells.
April i se adresă lui Jim.
— Ce-ai de gând să faci?
— Nu știu încă. Acum avem altă grijă.
Jim înlocui nesiguranța cu certitudinea.
— Aveți o arhivă fotografică mare la ziar?
— Enormă. Practic, de la înființarea lui din 1875 până astăzi.
Jim scoase din buzunar fotografia pe care o găsise acasă la Alan.
— Ar trebui să vezi dacă îi identifici pe acești doi oameni. Poate
ei erau împreună cu indianul și cu Jeremy Wells la Fiat Fields. Pe
vremea aceea, numele lor erau Scott Truman și Ozzie Siringo. Erau
căutați în Wyoming. Este posibil ca ei să se fi oprit în oraș și de
aceea să fi încercat să-și schimbe identitatea.
April luă în mână bucata de carton decolorată și se așeză pe
divan lângă el, în așa fel încât să fie în unghiul de lumină al veiozei.
Jim o văzu privind fotografia și albindu-se la față imediat după
aceea.
— Oh, nu!
— Ce-i?
April își ridică privirea cu o expresie de parcă nu i-ar fi venit să
creadă.
— Pe ceilalți doi nu i-am mai văzut. Dar acesta știu cine este…
Puse degetul pe unul dintre cele trei chipuri din imagine.
— Eu îl cunosc ca Lincoln Thompson și era străbunicul meu.
Toți își dădură seama într-o clipită ce însemnau cuvintele lui
April. Dar nu reușiră să adauge nici măcar o silabă, pentru că pe
undeva pe afară un câine începu să urle. Jim înțelese brusc ce se
întâmpla și se ridică dintr-odată, ca și cum divanul ar fi luat foc
deodată.
— Acesta este Silent Joe. Unde este Seymour?
Și April fu imediat în picioare. Avea teroarea întipărită pe față.
— În camera lui.
— Unde este?
— Pe aici.
Se aruncă spre coridorul din fundul sufrageriei cu toată viteza de
care era în stare. Jim o urmă și drumul scurt printr-o casă mică i se
păru distanța cea mai mare din lume.
April ajunse la o ușă și o dădu de perete. Se întinse pentru a
aprinde lumina. Jim o urmă în prag și simți în aceeași clipă protecția
și prezența lui Charlie în spatele lui. Când reuși să arunce o privire
în cameră, avu pentru prima dată în viața lui senzația că ar fi putut
înnebuni de frică.
În fața ochilor lui era o cameră normală a unui copil de zece ani,
decorată cu postere pe pereți, patine cu rotile la vedere, jucării și
haine așezate în ordine pe un scaun. Pe peretele din fața ușii, o
perdea flutura dezolată în fața unei ferestre deschise.
În mijlocul camerei, patul lui Seymour era gol.
Afară, câinele continua să urle.
41

În timp ce urca spre ranch, Alan nu putea să-și oprească șirul


gândurilor. Stătea pe bancheta din spate a mașinii și, la fiecare
zgâlțâitură a suspensiilor, auzea zăngănitul metalic al cârjelor care
se loveau una de alta. Le sprijinise lângă el pentru a le putea atinge
cu o simplă întindere a mâinii. Erau amintirea condiției sale, ființa
lui prezentă în fața lui însuși, notele lui de călătorie.
De jur împrejur, vegetația era un desen abstract luminat în fugă
de farurile lor slabe, o lumină suficientă doar pentru a crea
penumbră și a lăsa liberă imaginația. Erau peste tot fantome, în
afara și înăuntrul acelei mașini prea sclipitoare care urca spre
înălțimi, lăsând în urmă o dâră de praf pe care imediat o înghițea
întunericul. Iar adevărul pe care i-l dezvăluise Jim cu puțin timp în
urmă despre ceea ce se întâmplase în trecut nu făcuse altceva decât
să proiecteze alte adevăruri.
Prea multe lucruri se întâmplaseră și toate deodată, încerca cu
greu să-și determine creierul să le poată accepta și cataloga. Cu cât
încerca să se concentreze mai mult asupra unui singur lucru, mintea
îi stătea deschisă și victimă faptelor care se succedaseră într-un ritm
de care pare-se nu te puteai apăra. Rând pe rând, totul i se părea
extrem de absurd, și apoi confuz, și imediat după aceea de necrezut.
Și imediat ce o senzație își sfârșea drumul, totul o lua de la capăt.
April și sfaturile ei de prietenă și de femeie, Jim schimbat și temător
într-o inexplicabilă spaimă de moarte, tatăl lui prăbușit în centrul
pământului de acea conversație înregistrată.
Și pe urmă era Swan.
Continua să-și repete că făcea o greșeală. Din cauza orei, a
bărbatului care era, a femeii care era ea, din cauza iluziei pe care o
urma. Și totuși, în timpul acelei călătorii, pentru prima dată după
multă vreme, se simțea viu din nou. Avea în fața ochilor ultima lor
întâlnire cu luciditatea prezentului. Auzea în gând cuvintele lor ca
și cum ar fi fost pronunțate în acel moment în interiorul mașinii.
Atunci mă pot întoarce din când în când?
— Swan, e totul în regulă. Eram tineri și am făcut greșeli. Tu, Jim,
eu. Singura iertare pe care trebuie să o cauți este aceea care vine din
tine însăți. Nu trebuie să plătești pentru nimic. Nimic nu te poate
obliga să te întorci.”
—  Nu este suficient faptul că ar putea să-mi facă plăcere?
Își amintea ochii ei umezi în timp ce se întorcea cu spatele și
pleca, atunci când ar fi vrut să se ridice și să o urmeze, să o
îmbrățișeze și să șteargă atunci și pentru totdeauna acele lacrimi.
Dacă faptul de a se ridica nu ar fi însemnat să se ducă spre ea
mergând în patru labe, umilit ca un animal rănit. Dacă faptul de a se
ridica nu ar fi însemnat riscul de a cădea, iar și iar, în toate sensurile.
Tin, tin…
Zgomotul cârjelor șterse chipul lui Swan și senzația de gol pe
care o simțea de fiecare dată când o vedea sau se gândea la ea.
Sosiseră cuvintele lui April înghesuite în îngustimea unei linii
telefonice, care aduseseră în simplitatea lor un gol și mai mare, o
foame nepotolită de aer, ca și cum s-ar fi apropiat gâfâind de
marginea unui hău. Atunci când pietrele din vale sunt o chemare și
o avertizare de pericol în același timp.
„Nu face greșeala inversă. Nu lua dragostea drept milă…”
Da, prea multe lucruri se întâmplaseră aievea. Prea multe lucruri
și prea multe răni. Și avea nevoie să creadă în cuvintele lui April și
în ceea ce ochii lui văzuseră, lucruri pe care, din teamă, nu le
crezuse posibile. Avea nevoie de asta, chiar dacă totul nu ar fi durat
mai mult decât drumul. În momentul acela și în mașina aceea era
mai multă viață în gândul la Swan decât în toți acei ani care
trecuseră fără să o vadă.
Ajunseră la indicatorul care le arăta drumul spre ranch, iar la
intersecție, Jonas viră cu marele Bentley Continental la dreapta, fără
să-și piardă din viteză și din aderență.
Tin, tin…
— Este totul în regulă, domnule Wells? Vreți să încetinesc?
Alan mai mult intui decât văzu ochii șoferului care îl spionau
prin oglinda retrovizoare.
— Nu, Jonas. E perfect așa.
Omul de la volan nu mai adăugă altceva și se concentră asupra
drumului. Alan se opri o clipă să-i privească umbra robustă în
penumbra interiorului. Era o persoană prețioasă, atât ca șofer, cât și
ca ajutor pentru un om aflat în condiția lui. În afară de îndemânarea
și experiența pe care o avea din trecutul lui de infirmier, era destul
de sensibil încât să-și dea seama când putea vorbi și când trebuia să
tacă.
Era un dar prețios, iar în acea ocazie putea fi apreciat.
Încă o bucată de drum care părea să nu se mai sfârșească și care
ducea cu ea teroarea că se va sfârși. Că va veni momentul în care
Swan se va afla în fața lui, fără ca el să știe ce să spună și ce să facă.
Mai ales fără a ști ce ar fi spus și ar fi făcut ea.
Ajunseră în apropierea ranch-ului, iar gardul împrejmuitor
începu să se desfășoare pe lângă mașină. Era multă vreme de când
Alan nu mai fusese acolo și se miră văzând cât de mult se lungise.
Cohen Wells era într-adevăr unul care făcea lucrurile în stil mare.
„Și în bine și în rău…”
Jonas încetini și opri automobilul în parcarea personalului.
Coborî din mașină, lăsând farurile aprinse, și veni să deschidă
portiera de pe partea lui pentru a-l ajuta să coboare. Alan abia
reușise să se ridice în picioare, când silueta unui om ieși din umbră
și se apropie de portbagajul mașinii.
— Bună seara, domnilor. Ce pot face pentru dumneavoastră?
A lan își dădu seama că era una dintre gărzile serviciului de
siguranță. Nu fuseseră niciodată probleme la tabără, dar oaspeților
de la Cielo Alto Mountain Ranch le făcea plăcere să știe că era
cineva care le veghea somnul. Faptul că apăruse la simpla lor sosire
însemna că serviciul își merita banii.
Alan își așeză sub brațe cârjele și se mișcă spre bărbatul acela
interpunându-se între el și Jonas.
— Bună seara. Sunt Alan Wells și…
Agentul nu îl lăsă să termine.
— Domnule Wells, scuzați-mă, nu v-am recunoscut. Cu ce vă pot
fi de folos?
Alan îl privi mai bine, în reflexul ipotetic al luminii farurilor.
Avea cam aceeași vârstă cu el și trăsăturile tipice ale unui tânăr
sănătos din Arizona. Era înalt și avea părul deschis la culoare, iar
geaca neagră a uniformei pe care o purta părea să cuprindă un fizic
atletic. La șold avea un pistol automat pe care Alan nu fu în stare să-
l recunoască în penumbră. Vocea lui exprima o admirație sinceră și
avu impresia netă că acest lucru se datora timpului pe care îl
petrecuse ca soldat, nu faptului că era fiul proprietarului.
Lăsă să crească această impresie pe dinăuntru ca pe un semn de
bun augur.
— Cum te numești?
— Alan, domnule. La fel ca dumneavoastră.
Și acest detaliu neînsemnat fu catalogat drept favorabil.
— Trebuie să văd o persoană care este găzduită aici.
Dacă îi trecu prin minte vreun gând referitor la oră.
Alan-la-fel-ca-dumneavoastră nu lăsă să i se citească pe față. Și cu
atât mai puțin să facă vreun comentariu.
— Știi care este cabana domnișoarei Gillespie?
— Firește. De-abia a sosit.
— De-abia a sosit?
Alan-la-fel-ca-dumneavoastră strânse din umeri.
— S-a dus la aeroportul din Phoenix ca să-l ia pe logodnicul ei
care se întorcea cu zborul de la miezul nopții de la Los Angeles.
Domnul Freihart îi propusese să trimită o mașină a ranch-ului, dar
ea a insistat să se ducă personal.
Făcu o mică pauză. Tocmai la timp pentru a-și da seama cât de
ciudată era lumea filmului.
— Poate nu este treaba mea, dar atunci când s-au întors se certau
destul de tare. A trebuit să-i rog să coboare tonul pentru a nu-i
deranja pe ceilalți oaspeți.
Alan rămase în tăcere. Apoi i se adresă lui Jonas.
— Cred că este mai bine să ne întoarcem acasă.
Șoferul se apropie un pas, apărându-l de privirea agentului.
— Vă pot spune ceva, domnule Wells?
— Firește.
Jonas coborî tonul, atât cât să fie înțeles numai de Alan.
— Poate mă va costa postul, dar trebuie să vă spun ceea ce cred.
Am parcurs mai mulți kilometri pentru a ajunge aici. Îmi imaginez
că un bărbat ca dumneavoastră nu se va lăsa înspăimântat de câțiva
pași în plus…
Alan se opri puțin să cântărească cuvintele șoferului. Apoi se
trezi că-i zâmbește în penumbră. Jonas avea dreptate. Nu făcuse tot
drumul acela ca să se înspăimânte. Și, de fapt, dacă se gândea bine,
nici nu era înspăimântat.
— Cred că îți voi urma sfatul, Jonas. Ceea ce înseamnă că nu te va
costa postul.
Omul îi răspunse cu un zâmbet în întuneric.
— Foarte bine, domnule Wells. Nu m-aș fi așteptat la altceva de
la dumneavoastră.
Alan i se adresă paznicului, care aștepta în picioare sfârșitul
acelei conversații, care pentru el era o serie de bâiguieli de neînțeles.
— Tu știi care este cabana domnișoarei Gillespie?
— Sigur.
— Ai vrea să mă însoțești?
— Da, firește. Este puțin cam departe de aici. Din motive ușor de
înțeles, i-a fost repartizată domnișoarei Gillespie cabana cea mai
mare și mai izolată, pentru a i se garanta intimitate maximă.
Se întoarse și se îndreptă spre tabără.
— Vă rog, permiteți-mi să vă conduc.
Traversară în tăcere curtea din față de la Club House, luminată
numai de becurile tremurătoare agățate de ușile bungalow-urilor.
Mergeau încet întrucât cei doi bărbați care îl însoțeau își potriviseră
pașii cu viteza lui. În timp ce le vedea succedându-se de o parte și
de alta, Alan se gândi că fiecare ușă închisă era un somn și fiecare
somn era un vis. Și pentru fiecare vis exista o deșteptare. Se întrebă
cum avea să fie a lui. Urcară, depășiră grupul de hogan-uri și după
numai câteva minute ajunseră la o cabană plasată pe un terasament
care ziua oferea o priveliște splendidă spre munți.
Erau luminate două ferestre. Iar înăuntru erau voci care
depășeau bariera geamurilor și a ușii de lemn.
Alan merse către intrarea elegantei construcții, studiată cu grijă
pentru a avea un aspect primitiv. Cei doi însoțitori îl lăsară la
intrarea în curte, mărginită de un gard de lemn, iar de acolo, merse
singur. Ajunse cu ajutorul cârjelor în fața intrării, auzind cum
creștea volumul nedeslușit al cuvintelor până când deveniră
inteligibile. Rămase în prag, în așteptare și ascultând, rușinându-se
pentru ceea ce făcea, fără însă a reuși să se oprească.
Acum auzea vocea unui bărbat. Rostea cuvinte pline de ură și de
resentiment.
— Vei veni cu mine la Los Angeles! Am învestit deja prea mulți
bani în treaba asta. Nu voi permite ca niște capricii prostești să
arunce în aer munca mea de luni de zile.
Precis și punctual, sosi și răspunsul. Iar de data asta era vocea lui
Swan. De afară, Alan o surprinse plină de hotărâre.
— Ți-am mai spus că nu voi veni!
Iar vocea masculină.
— Ba vei veni, chiar dacă va trebui să te duc cu șuturi în curul tău
frumos. Ai un contract cu mine și te voi face să-l respecți. Nu mă
interesează nici cât negru sub unghie dacă ai mâncărimi contra
naturii. Dar să nu faci greșeala să mă bagi la mijloc. Dacă vrei să ți-o
tragi cu jumătatea aia de om, în ceea ce mă privește ești liberă să o
faci, dar… Vocea fu întreruptă brusc de sunetul sec al unei palme.
Apoi o frază scrâșnită printre dinți. Curvă nerușinată!
Și în cele din urmă, reacția violentă. Swan scoase un geamăt
sufocat și imediat după aceea veni zgomotul unui corp care cădea,
trăgând după sine un scaun.
Alan se sprijini de cârja stângă și cu mâna dreaptă încercă clanța.
Ușa era deschisă. Împinse ușa care se deschise cu putere, lovindu-se
cu un zgomot sec de perete.
O văzu pe Swan întinsă la pământ, protejându-și fața cu o mână
și un bărbat aplecat asupra ei care îi sucea un braț și încerca să o
ridice în picioare. Atunci când bărbatul se întoarse spre el, Alan îl
recunoscu. Era Simon Whitaker și îl văzuse de nenumărate ori în
ziare. Și în coșmarurile lui, de când devenise prietenul lui Swan.
Alan făcu câțiva pași și intră în cameră.
Când îl văzu, lui Swan i se lumină chipul.
— Alan!
Whitaker lăsă brațul fetei și înaintă pentru a-l înfrunta.
— Acum numai schilodul ăsta mai lipsea.
Se apropie de Alan cu bale la gură.
— Cară-te, dracu, de-aici, schilod lăbar!
Fără vreun avertisment, Alan îl lovi. Se sprijini pe cârja din
stânga, o lăsă jos pe cea din dreapta și, cu toată furia de care era în
stare, trase un pumn în fața congestionată de ură pe care o avea
dinainte. Toate lunile acelea în care făcuse exerciții folosindu-se
numai de brațe îl întăriseră și-i măriseră forța. Simți pumnul
zdrobindu-i carnea și zgomotul sec al nasului care se spărgea, apoi
îl văzu pe bărbat clătinându-se, ducându-și mâinile la față și căzând
pe spate.
Alan nu reuși să-și înfrâneze elanul și își pierdu echilibrul. Cârja
îi alunecă de sub braț și se trezi peste corpul omului pe care îl
lovise. Reacționase din instinct, fără să se gândească. Speră că acesta
nu avea posibilitatea sau voința de a răspunde, dar fu constrâns să
se răzgândească. Simon Whitaker era greu de pus la pământ. Cu
toate că lovitura fusese una dintre acelea care îți taie răsuflarea, avu
puterea să-l împingă până când îl rostogoli pe spate, făcându-l să se
întoarcă. Se ridică pe jumătate, îi încălecă corpul și îi blocă brațele
sub greutatea genunchilor. Fără a-i da nici cea mai mică șansă de a
se apăra, îi trase peste față un dos de palmă răsunător.
Apoi îi puse mâinile în jurul gâtului. Alan îi simțea căldura
răsuflării și picături mari de sânge care curgeau din nasul rupt îi
invadară fața.
— Acum te voi face să-ți piară cheful să faci pe eroul, ticălosule.
Auzi vocea lui Swan venind de foarte departe.
— Simon, încetează! Lasă-l în pace!
Alan nu putea să respire. Își dădea seama că, dacă nu ar fi făcut
ceva, curând nu ar mai fi fost în stare să riposteze. Își ridică atât cât
putea trunchiul și se zvârcoli până când reuși să-și elibereze brațul
drept. Ridică mâna până la fața lui Simon și prinse între degetul
arătător și cel mijlociu nasul fracturat. Strânse cu toată forța,
răsucind întâi spre dreapta, apoi spre stânga. Ceea ce mai rămăsese
din cartilaj se sfărâmă, în timp ce, cu un urlet, omul se dădea înapoi,
slăbind strânsoarea.
Simon Whitaker se ridică în picioare clătinându-se. Sângele îi
țâșnea din nas și cobora înroșindu-i cămașa. Durerea era probabil
foarte puternică, dar bărbatul era anesteziat de furie. Aruncă o
privire în jur până când găsi ceea ce căuta. Pe o masă de lemn din
spatele lui se afla o sticlă de whisky. O luă de gât și o sparse de
marginea mesei. Urmă o explozie de cioburi și de lichid în toată
camera. Apoi Alan îl văzu cum se îndreaptă spre el cu ciotul ascuțit
care îi strălucea în pumn.
— Ești mort, nenorocitule.
O voce liniștită se auzi de la ușă, pentru a-i opri înaintarea.
— Dacă aș fi în locul dumneavoastră, domnule, eu m-aș opri.
Altminteri mă veți obliga să vă fac o gaură în cap mai mare decât
gâtul sticlei pe care o țineți în mână.
Alan se întoarse și-l văzu în prag pe Alan-la-fel-ca-
dumneavoastră care ținea strâns în mână un pistol de calibru 45 a
cărui marcă tot nu știu s-o recunoască. Calculă că țeava era
îndreptată spre capul lui Simon Whitaker. Într-adevăr, atunci când
regizorul reuși să vadă gaura neagră a armei, își dădu seama că nu
era cazul să mai insiste.
Lăsă să cadă la pământ ceea ce mai rămăsese din sticlă.
— OK, deocamdată au sosit ajutoarele. Dar povestea nu se va
sfârși aici.
Swan i se puse dinainte. Avea ochii scânteietori.
— Ba da. Se termină aici, Simon. În toate sensurile. Ai lovit o
femeie și un bărbat decorat, un erou, invalid de război. Dacă s-ar
afla ceea ce s-a întâmplat astă-seară, ai avea împotriva ta opinia
publică și presa din toată America. Cu mine ca martor. De aceea
cred că ți-ar conveni s-o lași mai moale și să-i pui cruce, mulțumit că
ai reușit să scapi în felul ăsta.
Apoi îi întoarse spatele și îngenunche lângă Alan, care se ridicase
pe o parte sprijinindu-se în cot.
— Cum te simți?
— Bine. Tu?
Swan zâmbi. Își duse o mână la obrazul care începea să se umfle
și care sigur avea să se învinețească în ziua următoare.
— Oh, este doar un ochi învinețit. Toate actrițele de la
Hollywood își doresc unul. Este ultima modă, fără discuție.
Până și Alan începu să râdă.
Jonas intră în cameră și îi privi. Înțelese că, oricâte vătămări ar fi
suferit fata și bărbatul acela trântit la pământ alături de ea, cel mai
bun medicament ar fi fost să-i lase singuri. Se apropie de celălalt,
care rămăsese în picioare numai în sensul literal al termenului și
care continua să arunce priviri înveninate de mânie și să piardă
sânge din nas.
— Dacă îmi promiteți că nu veți face alte tâmpenii, putem merge
la un punct de prim-ajutor. Este unul aici la ranch, foarte bine utilat.
Să vedem ce se poate face pentru nasul acela.
Îi puse o mână pe încheietura cotului pentru a-l însoți afară.
Whitaker se descotorosi grosolan de el. Dar, după ce le aruncă o
ultimă privire celor pe care îi lăsa în urma lui, îi urmă pe Jonas și pe
tânărul paznic afară din cabană.
Swan și Alan rămaseră singuri.
Ea se așeză lângă el și îi atinse fața cu mâna într-o mângâiere pe
care pielea lui dureroasă o primi așa cum primește nisipul
deșertului apa.
Lui Alan i se păru că nu mai auzise niciodată o voce atât de dulce
ca aceea.
— Chiar nu ești în stare să nu faci pe eroul, nu-i așa?
— Se pare că nu.
Alan se gândi că poate dormea, iar acelea erau numai ușa lui, și
somnul lui, și visul lui. Dar mângâierea părea să nu se mai
sfârșească. Iar vocea era mereu aceeași.
— Atunci va trebui ca, de acum încolo, să te țin în frâu dacă nu
vrem să ni se mai întâmple ceva rău.
În sfârșit, Alan avu curajul să ridice privirea și să se uite la ea.
Pentru prima oară de când o cunoștea, avu în fața lui chipul unei
femei îndrăgostite. Nu avu timp să mai adauge ceva, pentru că
Swan se aplecă asupra lui și îl sărută. Cu o clipă înainte de a se
pierde în parfumul ei și să uite de toate celelalte, se gândi că era
prea frumos ca să fie numai un vis.
Își spuse că poate era mort și acela era paradisul.
42

Jim alerga așa cum nu alergase niciodată în viața lui și totuși i se


părea că stă pe loc. Avea în picioare amorțeala coșmarurilor în timp
ce trecea cu un pas sigur de la scânteierea deplină sub ramurile
copacilor și pe lângă tufele luminate numai de îndepărtata licărire a
felinarelor. În spatele lui, pe undeva, se auzea zgomotul alergării lui
April și a lui Charlie, fiecare pe măsura forței și vârstei lui. Prezența
lor era însă îndepărtată, aproape ireală. În capul lui era o voce care
îl zorea pe el și numai pe el să alerge, să se grăbească. Și asculta
îndemnul acela ca și cum ar fi fost singurul lucru care îl putea ține
în viață, fiindcă era singurul care îl putea ține în viață pe fiul lui.
Într-un fel pe care nu și-l putea explica, simțea că la finalul acelei
curse era ceva care îl aștepta și că nimeni altcineva în locul lui nu l-
ar fi putut înțelege și combate.
Între timp, urletul lui Silent Joe continua să se audă.
În mintea lui se derulau cu repeziciune imaginile morții lui
Charyl Stewart. Își amintea foarte bine că totul se desfășurase într-
un timp foarte scurt și imediat după aceea câinele se calmase. Din
păcate, avea încă în fața ochilor starea în care o găsise pe biata fată.
Gândul la corpul lui Seymour întins la pământ cu oasele zdrobite și
cu chipul deformat îi transmise noi energii și îl făcu să-și regăsească
puțin din suflul pe care i-l tăia efortul fizic.
Urmând ritmul demențial al fugii și al spaimei lui, traversă
parcul care se întindea în spatele casei lui April. Era unul dintre
micii plămâni verzi ai orașului, unde plantele erau îngrijite astfel
încât să pară sălbatice pentru a da impresia că vegetația ce înconjura
orașul continua și în interiorul acestuia.
Era puțin mai mult decât un petic de teren, dar în momentul
acesta i se părea nesfârșit. În semiîntuneric, o cușcă mare și goală
care probabil adăpostise vreun animal sălbatic pentru o expoziție
scurtă îi tăie calea. Toată zona era împrejmuită și nu putea fi
traversată. Lăsând în urma lui o înjurătură furioasă, fu nevoit să
ocolească drumul drept pe care îl parcurgea către locul de unde
proveneau urletele. Erau numai frânturi de timp care în viața de zi
cu zi nu reprezentau nimic, dar care în secunda aceea puteau fi cele
care separau un copil de o moarte îngrozitoare.
Încet, încet, pas cu pas, simțea că se apropie. Cu toate că-și simțea
în urechi bătăile inimii zvâcnindu-i surd în timpan, se strădui să
accelereze. Mușchii îi erau parcă împânziți de cărbuni aprinși și i se
părea că are o lamă înfiptă în șold, dar cursa era acum eliberată de
voința lui. Chiar dacă ar fi ordonat picioarelor să se oprească, era
sigur că ele nu l-ar fi ascultat.
Un singur lucru îl salva de la disperare. Atâta timp cât urletele
câinelui nu încetau însemna că Chaha’oh nu fusese încă satisfăcut.
Chiar în secunda aceea Silent Joe amuți.
Liniștea care urmă era neagră ca noaptea, mortală ca și
semnificația ei.
Ca reacție de moment, Jim simți cum cade în gol și leșină.
„Nu, nu, nu, nu…”
Dezghiocând în minte un fel de rozariu cu acel cuvânt
monosilabic, continuă să alerge, simțind cum se duce cu fiecare
respirație un fir de viață din plămânii lui și cum rațiunea îl părăsea
clipă după clipă. În zumzetul de acum permanent din urechi, îl
ajunse din urmă vocea neclară a lui April care îl striga pe fiul ei.
— Seymour!
Brusc, ca și cum ar fi ascultat de un semnal, câinele începu să
latre cu furie.
Jim interpretă schimbarea aceea de registru ca pe un răspuns la
rugăciunile lui. Pe Silent Joe nu îl mai auzise așa de când stătea cu
el. Își dădu seama că, în starea lui mentală, orice pretext ca să nu-i
scadă speranța părea solid ca o stâncă. Și totuși nu reuși să nu ia în
considerație acel detaliu ca pe un fapt pozitiv.
Știa că este aproape de locul de unde se auzeau lătrăturile. Se
trezi în fața unui șir de tufe. Nici măcar nu încercă să le ocolească.
Fără măcar să se gândească să încetinească, se vârî printre ele. Mai
mult decât să le simtă, intui ramurile care îi sfâșiau cămașa și îi
zgâriau brațele și fața. În locul și în cazul acela, imaginația lui
depășea orice limită. Acelea erau mâini inamice care îl rețineau,
erau gheare curbate care îl frânau, încercând să nu-l lase să ajungă
la locul unde fiul lui era în pericol. Se smulse din încrengătura aceea
fără să-i pese dacă în urma lui printre ramuri rămânea agățată vreo
fâșie de piele.
Țâșni din boscheți ca dintr-o naștere grea.
Și în sfârșit îl văzu.
Un felinar, destul de aproape încât să lumineze într-un fel scena,
îi permise într-o clipă să-și facă o idee despre situație. Ajunsese într-
o rariște care servea ca loc de joacă pentru copii. La stânga sub
felinar, erau niște construcții colorate, câteva leagăne și un tobogan
pentru activitățile celor mici.
În fața lui, puțin spre dreapta, fusese făcută o casă în copac,
pentru copiii mai mari.
Era din lemn și avea o inscripție în stilul vechilor pionieri, unde
era scris „House on the Tree”. O altă inscripție avertiza că jocul acela
era rezervat copiilor mai mari de doisprezece ani. În afară de faptul
că avea pe o parte o scăriță normală de acces, în față fusese agățată o
funie înnodată care le permitea puștilor să urce și să coboare.
Prins de funie era Seymour.
Viu.
Sub el, Silent Joe se agita pradă unei furii nestăpânite. Își arăta
dinții rânjind și lătra și mârâia spre copil. Era evident că fusese
surprins de atacul câinelui atunci când se pregătea să coboare pe
funie. Și acum Seymour nu mai avea forță să urce, iar prezența
câinelui îl împiedica să coboare pe pământ.
Jim scoase un oftat de ușurare atât de puternic, încât fu cât pe ce
să vomite. Plămânii îi erau ca doi bureți uscați fără posibilitatea de a
accepta sau de a furniza aer. Cine știe unde mai găsi suficient suflu
pentru a striga numele fiului lui.
— Seymour, nu te mișca.
Jim se miră că vocea lui slabă reușise să depășească larma
lătrăturilor. Seymour întoarse capul și îl văzu.
Îl recunoscu imediat.
— Jim, Silent Joe vrea să mă muște.
Fu mulțumit că nu era prea înspăimântat.
— Ține-te bine. Sosesc.
Se apropie de copac pentru a-l ajuta pe Seymour și pentru a
calma agitația câinelui. Pe când era la mijlocul drumului, privirea îi
căzu pe pământ. Și i se păru că o umbră neagră sosise cine știe de
unde pentru a-l lua și a-l duce în lumea tenebrelor de unde nu se
mai întorsese nimeni niciodată.
La poalele copacului fusese amenajat un pat de nisip destul de
întins pentru a prelua șocul eventualelor căzături. Iar pe suprafața
moale erau amprente de picioare desculțe, primejdioase ca dâra
șerpilor veninoși. Erau netede în relieful lor absurd, așezate tot de-
a-ndoaselea, cum fuseseră lăsate și în alte dăți. Numai că, în cazurile
anterioare, erau mărturia nemișcată a unei prezențe care trecuse.
Acum apăreau în mișcare, ca și cum cineva de pe partea cealaltă
a pământului și a rațiunii ar fi simțit prezența victimei sale și s-ar fi
mișcat în jurul copacului în așteptarea momentului propice pentru a
lovi. Era urma vizibilă a morții însăși, care nu se teme de timp
fiindcă din timp provine, asemenea umbrei aceleia străvechi venite
să împlinească o răzbunare veche care îi fusese încredințată cu mulți
ani în urmă.
Și înțelese, cu un simțământ de recunoștință infinită pentru
animalul acela care era Silent Joe, motivul pentru care îl atacase pe
Seymour. Fusese singurul mijloc pe care îl avusese la dispoziție
pentru a-l înspăimânta și a-l împiedica să coboare din copac. Poate
că în lipsa de logică a instinctului lui știa că, dacă ar fi atins solul,
acela i-ar fi fost sfârșitul.
Auzi în spatele lui zgomotul pașilor lui April care apărea în
rariște. Jim avu un moment de nesiguranță. Descoperirea că și ea
era o descendentă directă a unuia dintre oamenii care făptuiseră
masacrul din Fiat Fields o situa și pe ea în rândul posibilelor
victime. Ignora tot ceea ce putea fi ignorat despre creatura în fața
căreia se afla. Nu știa dacă, după tot ce nu izbutise cu copilul,
Chaha’oh nu ar fi țintit-o pe ea. Alese însă să se ducă spre Seymour
pentru că știa că la fel ar fi ales și April.
În momentul acela, Seymour se desprinse de funie.
Cu privirea mărită de groază, Jim văzu cu încetinitorul corpul
fiului lui căzând. Îi văzu părul negru mișcându-se în jurul capului,
brațele agitându-se și norul ușor de praf care se ridică la impactul
cu nisipul.
Și văzu amprentele care se îndreptau rapide către el.
Se aruncă înainte cu toată viteza pe care i-o permitea corpul lui
de bărbat matur și reuși să ajungă în timp la copil. Îl luă în brațe și îl
strânse la piept, mândru de acel prim contact cu fiul lui, dispus să-și
dea viața numai ca el să nu și-o piardă pe a lui.
Pașii Umbrei erau la câțiva metri de ei. Simți cum i se încleștează
inima într-o mușcătură de spaimă mai rea decât orice blestem. În
timp ce aștepta ceea ce nu cunoștea, strigătul îi ieși din gât ca și cum
ar fi avut o voință proprie.
— Doo da!
Fără să-și dea seama, strigase un „nu!” deslușit, folosind din
instinct limba indienilor navajo.
Încă un pas și amprentele se opriră.
Urmă acea liniște dinaintea furtunii când vântul stă pe loc și norii
se urmăresc în așteptarea primului scrâșnet al fulgerului și a
bubuitului primului tunet.
Nu se mai întâmplă nimic.
Nicio altă amprentă care să treacă pe pământ, niciun urlet, niciun
semn de moarte.
Jim Trei-Oameni Mackenzie simți cum de undeva din rărunchi,
dintr-un loc pe care niciodată nu-l bănuise, se ridica un suspin și
lacrimile curgând cu aceeași transparență din ochii lui ciudați în
două culori.
Își ținu fiul strâns la piept, gândindu-se numai că era salvat.
Îl ținu astfel pentru tot timpul care trecuse și pentru cel care
spera că avea să-i fie îngăduit.
Îl ținu astfel și pentru totdeauna, atâta timp cât îl păsui teama lui
April.
Când ajunse lângă ei, îl lăsă jos pe Seymour și se dădu deoparte,
pentru că nu încăpea și el în îmbrățișarea lor.
— Ce-a fost în mintea ta, Seymour?
— Nu mai fac, mamă. Îți promit.
Se îndepărtă câțiva pași și îi lăsă să fie numai ei doi, pentru că
deocamdată trei nu era un număr avut în vedere. Pe partea cealaltă
a rariștei, Charlie era în picioare și observa scena în tăcere. Jim nu
știa ce văzuse el și dacă avea o explicație. Dar, dacă exista, ar fi sosit
momentul și pentru ea.
Între timp, Silent Joe se calmase. Se apropie cu pas nesigur, ca și
cum nu ar fi fost întru totul sigur că făptura aceea care se încăpățâna
să se deplaseze în două labe ar fi înțeles ce se întâmplase cu
adevărat. Când îl văzu pe Jim îngenunchind și deschizând brațele
cu zâmbetul pe buze, veni să-i caute mângâierile și căldura trupului.
Își lipi capul de pieptul lui și rămase nemișcat.
În timp ce îi transmitea cum știa toată recunoștința de care era în
stare, Jim îl văzu făcând ceva ce până atunci acel câine ciudat nu
mai făcuse înainte.
Silent Joe, indiferentul, dădea din coadă.
43

Charlie și Jim intrară în liniște în casa din Beal Road.


Abia ajunși înăuntru, fără să spună nimic, Jim se duse să aprindă
toate luminile. Lumina din interior dădu imediat o senzație de
siguranță, iar umbrele care se formau erau numai forme negre pe
pereți și pe podea, și nimic altceva. Afară era încă noapte și niciunul
din ei nu știa când avea să se sfârșească. Mintea lor știa că răsăritul
nu ar fi fost de ajuns pentru a alunga întunericul.
O lăsaseră pe April să-l culce pe Seymour. Copilul explicase cu
voce pocăită că nu reușise să doarmă și că ieșise cu câinele să se
joace în casa din copac, care, de obicei, îi era interzisă din pricina
vârstei. Nu își dăduse seama de pericol. Din câte știa, era doar
responsabil de o neascultare care fusese descoperită și care pentru
moment părea să fi trecut fără pedeapsă.
Jim îi explicase că nu trebuia să se mai teamă de Silent Joe. Îi
spusese că nu avea intenția să-l muște de-adevăratelea, dar că se
comportase așa pentru a-l proteja. Seymour era așezat pe pat și îl
privea liniștit.
— Nu, nu mi-e frică. Știu că Silent Joe este un câine bun.
Nu întrebase cum de se afla Jim acolo la ora aceea. Poate pentru
că atenția îi fusese atrasă imediat de ceva mai neobișnuit. Și în fine
se hotărâse să o spună.
— Tu ești ciudat. Ai ochii în două culori.
Jim îi zâmbise.
— Sigur. Este pentru munca mea. Știi că eu pilotez elicoptere?
— Adevărat? Și ce legătură au ochii?
— Unul folosește pentru a ține sub observație pământul, altul
pentru a ține sub observație cerul.
Seymour se uitase perplex la el un moment. Apoi expresia feței
lui se transformase într-o mutriță șmecheră.
— Am înțeles. Mă iei în râs.
— Eu? Nu. Când vei veni cu mine în elicopter, vei vedea dacă nu-
i adevărat.
Seymour nu spusese nimic, dar își privise mama pentru a cere o
confirmare. April își dăduse tacit consimțământul cu o mișcare a
capului. Ca urmare se iscă o explozie de bucurie pură. Seymour
începuse să se dea peste cap în pat, cu energia aceea curată pe care
numai fericirea copiilor o poate genera.
— Ura! Mă duc cu elicopterul, mă duc cu elicopterul!
Aceea fusese prima conversație adevărată pe care Jim o avusese
cu fiul lui. Când ieșise din cameră, Silent Joe era întins liniștit pe un
covoraș sub fereastră. April era așezată pe patul lui Seymour și
încerca să-i calmeze frenezia. Îl privise înainte ca el să închidă ușa.
Și Jim se gândise că ceea ce era în ochii aceia și în camera aceea
însemna certitudinea că trăiește cu adevărat.
În sufragerie îl găsise așteptând pe Charlie. Chipul bătrânului
indian părea obosit, dar corpul lui era drept ca întotdeauna. Jim se
întrebă cum de reușește să suporte toate greutățile și emoțiile acelea
la vârsta lui.
— Charlie, cred că trebuie să stăm de vorbă. Dar nu aici.
Bătrânul înțelesese că în momentul acela era singurul lucru pe
care îl puteau face.
— Bine.
Ieșiseră și făcuseră drumul scurt până la cabana lui Jim fără a
spune nimic. Acum erau față în față așezați la masă. Amândoi știau
ce semnificație aveau ultimele descoperiri. Alan, April, Seymour
erau în pericol, împreună cu alți oameni. Și aveau să fie până când
găseau o soluție. Lui Jim nu-i mai rămânea altă speranță decât să se
agațe de ceea ce ar fi știut Charlie.
Mult sau puțin, oricum ar fi fost.
—  Buia 7, ce se întâmplă? Este ceva ce nu știu și de fapt ar trebui
să știu?
Charlie nu spuse prea multe cuvinte. În tonul lui era mult mai
multă certitudine decât ar fi putut spera Jim. Mai era și o
neașteptată oboseală.
— Uită-te printre esențele bunicului tău.
Își dădu seama că, în succesiunea evenimentelor, uitase cu totul
de păpuși și de plicul cerat pe care le găsise în casa lui Caleb, în ceea
ce el definea cu optimism „seiful familiei1?
Moștenirea mea…
Se ridică și se duse în dormitor să controleze păpușile katchina,
care se aflau încă în fundul dulapului, înfășurate în ambalajul lor
transparent de plastic. Printre pachete descoperi unul pe care nu-l
observase de la început. Consistența lui era diferită de a celorlalte.
Era moale la pipăit și nu părea să conțină vreo statuetă. Îl luă și se
apropie de fotoliul pe care se afla geaca lui de blugi. În seara în care
găsiseră cele câteva lucruri ale bunicului său, băgase plicul în
buzunarul intern al gecii. Apoi nu o mai îmbrăcase, iar plicul
rămăsese acolo uitat, trecut pe planul doi față de faptele mult mai
grave care îi solicitaseră atenția.
Jim se întoarse în camera în care era Charlie și puse pe masă cele
două obiect Trebui să folosească foarfecă pentru a deschide plicul.
Cu toate că era destul de mare, înăuntru se afla numai un document
cu câteva pagini. Restul erau ambalaje care să ferească acele foi de
umiditate. Jim luă ușor documentul și îl parcurse rapid.
Părea vechi.
Era un document-anexă la tratatul din 1872 dintre Statele Unite
ale Americii și tribul indienilor navajo, care îi încredința unei
căpetenii numite Eldero, pentru el și pentru descendenții lui, o vastă
suprafață de teren în împrejurimile locului cunoscut sub numele de
Fiat Fields.
Jim își dădu seama că avea în fața ochilor ceva important. Acele
câteva pagini aveau puterea să îndepărteze diverse zone de umbră.
Teritoriul care îi fusese repartizat lui Eldero era cuprins în
proprietatea care se numea în prezent Cielo Alto Mountain Ranch.
Dacă acel document spunea adevărul, Cohen Wells ar fi trebuit să-și
reevalueze serios visurile lui de expansiune.
Jim își înălță capul în căutarea privirii lui Charlie.
— Acesta este documentul despre care se vorbea în înregistrare.
Ce legătură are cu bunicul meu și cu mine?
Ca răspuns, Charlie arătă spre celălalt pachet de pe masă.
— Poate ar trebui să-l deschizi și pe acela.
Jim trebui să folosească din nou foarfecă. Tăie cu atenție ca să nu
strice conținutul. Pe măsură ce ambalajul se desfăcea, patru ochi
văzură cum ieșeau la iveală culorile și țesătura unei pături indiene
vechi. Jim o despături cu grijă, întinzând-o pe masă. Desenele erau
aceleași cu cele de pe pătura pe care Caleb o găsise în grotă pe
Peaks, semn al puterii unei căpetenii cu numele de Eldero.
Înfășurate în mijloc erau două amulete, lucrate manual de către un
artizan foarte priceput. Erau două medalioane, confecționate
probabil din dolari de argint, care aveau reliefată pe ele figura lui
Kokopelli, cântărețul din flaut, protectorul Poporului.
Jim căută iar încurajare în persoana lui Charlie.
— Ce înseamnă?
Charlie îl privi, mirat că nu înțelesese încă.
— Ceea ce vezi este ceea ce înseamnă.
Bătrânul se ridică și se așeză în spatele lui. Îi puse o mână pe
umăr. Prin acea atingere ușoară Jim îi simți prezența mai mult ca
niciodată.
— Trei-Oameni, tu ești descendentul direct al lui Eldero. După
ceea ce s-a întâmplat la Fiat Fields, fiica lui, Thalena, s-a refugiat cu
fetița ei nou-născută la Flerrero Făurarul, o căpetenie care trăia
împreună cu oamenii lui pe valea Fort Defiance. Eldero a rămas
singur și a pus în practică ritualul lui de răzbunare, acela care i-ar fi
făcut pe acei oameni și pe toți cei de același sânge cu ei să-și
ispășească păcatele printr-o moarte oribilă.
Mâna se ridică de pe el, dar contactul cu spiritul lui Charlie se
păstră. Cuvintele lui săpau în piatră și tot așa răsunau în mintea lui
Jim.
— Linda, fiica Thalenei, era mama lui Richard Tenachee, bunicul
tău, bichei.
Charlie făcu o pauză pentru a-i permite să înțeleagă ceea ce îi
spunea.
— De ce nu mi-ați spus niciodată nimic?
— Pentru că tu nu erai aici. Nu ai fost niciodată aici, nici atunci
când încă stăteai aici. Mintea ta fugea în altă parte și nu era chip să
fie ținută în loc. Ne-am gândit, împreună cu bunicul tău, că era mai
bine să te lăsăm să-ți urmezi calea și libertatea alegerilor tale.
În cuvintele acelea Jim simți toată melancolia pentru trecut și
pentru imposibilitatea de a-l readuce în prezent.
— Pe de altă parte, nu erai singurul care gândea așa. Vedeam ce
se întâmpla în jurul nostru. Vedeam cum se schimbă lucrurile puțin
câte puțin, astfel încât ne-am trezit în fața unor tineri indieni care ar
fi trebuit să aibă mândria căpeteniilor și de fapt nu știu cine sunt.
Care merg îmbrăcați ca acei rapperi idioți care se văd la televizor,
aceia care se dau drept oameni duri. Și este, de fapt, numai o
mascaradă, ca și hainele lor. Am uitat cu totul cine suntem, astfel
încât suntem constrânși să apărem într-un costum care este mult
mai greu de purtat decât acela pe care ni-l punem pentru a-i
mulțumi pe turiști.
Înfrângerea și capitularea se citeau pe chipul bătrânului Charles
Owl Begay.
— Suntem mulți. Am putea fi o singură voce puternică. Și
suntem, în schimb, un cor de voci firave și supuse.
Jim înțelese dintr-odată ce ascundeau cuvintele omului din fața
lui.
— Tu știai totul. Ai știut de la început. Și nu ai spus nimic.
— M-am rugat oricărui zeu care era în stare să-mi asculte rugile
ca totul să se oprească. Să găsesc o cale de-a te ajuta…
Jim ridică vocea pe neașteptate.
— Să mă ajuți pe mine? Ar fi trebuit să îi ajuți pe toți oamenii
aceia morți.
Era neîncredere în cuvintele lui Charlie.
— Chiar nu înțelegi, Trei Oameni?
Și era durere în cuvintele pe care le rosti imediat după aceea.
— În mijlocul tuturor întâmplărilor ești tu.
— Eu?
—  Chaha’oh nu poate trăi fără pământ, dar în același timp își ia
puterea din omul care l-a creat. Eldero nu mai trăiește, dar tu ai în
tine spiritul și sângele lui. Acum tu ești omul acela, Jim. Chaha’oh nu
este o umbră oarecare. Este umbra ta.
Jim încercă să respingă acele cuvinte ca pe o acuzație
neîntemeiată.
— Nu-i cu putință.
— Ba e cu putință. Ți s-a demonstrat de patru ori că e cu putință.
Prin fiecare persoană pe care a ucis-o Chaha’oh. Și o va face în
continuare până când va duce la bun sfârșit însărcinarea care i-a fost
dată.
Charlie părea să facă un efort mai mare să vorbească decât făcea
Jim să asculte.
— Totul a început atunci când ai sosit. Caleb a murit chiar în
după-amiaza aceea. Erai în apropierea închisorii când Chaha’oh l-a
ucis pe Jed Cross. Și erai din nou cu fata la The Oak atunci când a
murit. Tu ești cel care îi dă forță, deoarece, chiar dacă nu știi, ai un
spirit profund ca Pământul.
Jim își amintea senzația de apăsare pe care o simțise în
momentele la care se referea Charlie. Sentimentul sufocant că
mintea lui trece printr-un nor negru atât de mare încât acoperă
soarele. Își aminti că Silent Joe, atunci când găsise corpul lui Caleb,
scosese pe neașteptate acel geamăt lung, disperat. Acum și-l explica.
Umbra era din nou prezentă și iar în așteptare.
Dacă mai avea nevoie, Charlie îi dădu ultima dovadă.
— Nu știu dacă ți-ai dat seama ce s-a întâmplat astă-seară în parc.
Atunci când îți țineai fiul în brațe și te temeai pentru viața lui, i-ai
strigat lui Chaha’oh să se oprească, și el a făcut-o.
Jim încercă să se revolte pentru ultima oară, cu disperare.
— O pot face din nou.
— Nu.
Monosilaba aceea răsună în cameră ca un verdict de moarte.
Charlie se reașeză în fața lui. Acum își arăta pe de-a-ntregul vârsta.
Lucrurile pe care era nevoit să le spună îl îmbătrâneau.
—  Chaha’oh are puterea să învețe. Iată de ce a reușit să-l ia cu el
pe Curtis Lee în felul acela atât de ingenios, chiar dacă tu erai
departe. Evoluează și, puțin câte puțin, va reuși să se miște
necălăuzit. Curând nu va mai avea nevoie de tine. Și va continua să
ucidă.
Jim se ridică brusc.
— E absurd!
— Tot mai crezi că e absurd? Și totuși ești dispus să crezi în ceea
ce îți propune știința, care practic este același lucru: crearea unei
inteligențe artificiale în stare să evolueze și să învețe tocmai din
greșelile ei.
— Tu singur ai spus-o. Aceea este știință. Aici vorbim despre
magie.
— Și care nu va fi magie atunci când, dintr-o mașinărie, va lua
naștere o alta în stare să înțeleagă că este vie?
Bătrânul făcu un gest vag.
— Pe undeva există și aici o explicație. Numai că omul nu a fost
îndeajuns de puternic și de inteligent pentru a o găsi. Nu a fost
îndeajuns de umil.
Jim se apropie de fereastră și privi afară. Un alt răsărit indiferent
începea să coloreze cerul. După noaptea aceea, zorile aveau să vină
să lumineze firmamentul albastru, însă lumea pe care o cunoștea, cu
toate iluziile și certitudinile ei înfumurate, dispăruse pentru
totdeauna.
Se gândi la Seymour și la April, care nu ar mai fi fost niciodată în
siguranță. Se gândi la Alan, care ar fi riscat în continuare să
plătească cu viața păcate care nu erau ale lui. Se gândi la el și la
povara pe care ar fi trebuit s-o poarte pe umeri până la sfârșitul
zilelor.
Fără să se întoarcă, îi adresă lui Charlie un ultim apel disperat.
— Cum poate fi oprit?
Vocea sosi ca un suflu îndepărtat, de undeva, de la mii de
kilometri distanță.
— Doar persoana care a inițiat ritualul îl poate duce la bun
sfârșit.
În clipa aceea absurdă, așa cum numai întâmplarea poate fi,
începu să sune mobilul. Numai cu puțin timp în urmă, lui Jim i s-ar
fi părut ceva normal. Acum părea numai un intermezzo ridicol
pentru copii, printre cuvinte de moarte.
Jim se apropie de comoda pe care își lăsase aparatul. Îl luă și
răspunse.
— Alo!
— Jim? Sunt Cohen Wells.
— Bună, Cohen.
Vocea bancherului urcă imediat cu un ton.
— Bună pe dracu’. Ce-i tâmpenia asta pe care tocmai mi-a spus-o
Alan? Vrei să-mi explici de ce viața mea și a lui ar fi în pericol?
Jim reflectă o clipă. Era clar că Alan comunicase în sfârșit într-un
fel cu tatăl lui. Dar era tot atât de clar că nu-i spusese nimic despre
înregistrare. Atunci când i-o înmânase, îi lăsase lui obligația de a
decide.
— Deci?
Vocea lui Cohen Wells încercă să-l preseze. Nu mai rămăsese nici
urmă din cordialitatea întâlnirilor lor anterioare. Jim își aminti
cuvintele lui neiertătoare înregistrate într-un reportofon. Pe de altă
parte, prin acea mică magie modernă pe care o ținea la ureche se
auzea omul care îi ucisese bunicul și care avea intenția să-l ucidă și
pe el.
Și dintr-odată știu ce are de făcut. Totul se clarifică, astfel încât
Charlie se miră văzând cum i se așternea un zâmbet pe buze.
— Eu îl am, Cohen.
— Tu ai ce?
— Ceea ce căutați de multă vreme. Actul de proprietate al lui
Eldero.
Wells își dădu seama imediat ce semnificație aveau cuvintele lui
Jim. Și că ar fi fost inutil să pară căzut din nori. Vocea îi deveni
precaută.
— Și ce ai de gând să faci?
— Să discut cu dumneavoastră.
O pauză pentru a cântări argumentele și contraargumentele.
Apoi lăcomia avu întâietate, exact așa cum își imaginase Jim.
— Foarte bine, băiete. Unde și când?
— Acum. Cunoașteți un loc numit Pine Point?
— Firește.
— Foarte bine. Eu sunt acasă. Lăsați-mi un timp să ajung acolo.
Cohen Wells închise fără să mai adauge ceva. Jim își dădu seama
că pe toată durata conversației își ținuse respirația. Căută aer curat
pentru plămânii lui și cuvinte potrivite pentru Charlie, care îl privea
de la locul lui fără să înțeleagă.
Se duse să se așeze în fața bătrânului și îl privi drept în ochi.
Charlie Owl Begay, șaman al poporului navajo, se trezi în fața
privirii unui războinic.
— Ascultă-mă cu atenție, Charlie. Trebuie să-ți vorbesc, și nu am
mult timp.
Jim își trase scaunul lângă masă și coborî puțin vocea.
— Trebuie să faci anumite lucruri pentru mine.
44

Canoea cobora lent, urmând cursul fluviului.


Jim acceptase în toate sensurile moștenirea bătrânului său bunic
indian. Acum, când se gândea la Colorado, în mintea lui era pur și
simplu „fluviul”. Trăgea la pagaie, străbătând apa și amintirile cu
aceeași mișcare fluidă și continuă. În minte avea limpede călătoria
făcută cu mulți ani în urmă sub același soare și sub același cer
albastru, atunci când era ceva mai mare decât un copil. Totul era
atât de clar, asemănător și liniștit, încât avea impresia că, dacă ar fi
întors capul, l-ar fi văzut pe Richard Tenachee așezat în spatele lui
pe băncuța din canoe, atingând cu o mână oglinda apei și cu o
expresie de seninătate pe chipul lui bătrân de piele-roșie. Și își spuse
că poate era acolo, chiar dacă el nu reușea să-l vadă. Când ieșise,
după ce vorbise cu Charlie, luase din debaraua casei din Beal Road
canoea aceea pe care cineva o pusese la adăpost în așteptarea unor
timpuri mai bune. O trăsese afară și, fără nicio greutate, o pusese pe
platforma de pe camioneta Dodge Ram. Nu era de lemn ca aceea cu
care făcuse același drum cu bunicul lui cu mulți ani în urmă. Era de
plastic galben și nu avea la proră figura stilizată a lui Kokopelli. Însă
Jim învățase că lucrurile nu sunt întru totul ceea ce par. Numai
privirile și inima oamenilor le fac să fie diferite.
Se urcase în mașină și ajunsese conducând calm la locul întâlnirii.
Răsăritul era numai o amintire când ajunse la Pine Point, dar nu era
nimeni pe drum. Automobilul Porsche al lui
Cohen Wells era parcat deja puțin mai departe de marele pin
solitar care din timpuri imemoriale dăduse numele localității. Când
îl văzuse sosind, bacherul coborâse din mașină, lăsând portiera
deschisă. Nu spusese nimic despre canoea care se afla pe caroseria
deschisă a camionetei. Cu siguranță altele erau prioritățile lui și nu
prevedeau prea multe politețuri. Era acolo în acel moment pentru a
trata o afacere și, ca un om de afaceri perfect, era nerăbdător să o
încheie în cele mai bune condiții.
— Bună, Jim.
— Cohen…
Bancherul încercase să conducă tratativa după regulile lui, care
includeau și o doză apreciabilă de lingușire.
— Îmi face plăcere că te-ai hotărât să mă întâlnești, înseamnă că,
în ultimă instanță, ești singurul isteț din familie. Unde este?
Jim știa foarte bine la ce voia să facă aluzie. Ignorase întrebarea,
iar ca răspuns, îi oferise o altă întrebare. Fără ocolișuri.
— Chiar trebuia să-mi ucizi bunicul?
Rămăsese surprins, dar nu încercase să nege.
— Cum ai reușit să afli?
— Asta nu are importanță. Știu și gata. Și o știe și Alan.
— Minți.
— Nu. Iar asta o știți prea bine.
Jim rămăsese să îl privească impasibil. Pe chipul lui Cohen Wells
se întipărise neîncrederea. Se vedea clar că examina situația cu
viteza maximă pe care i-o permitea gândul. Sigur se întreba ce
consecințe ar fi putut avea asupra vieții lui ultimele afirmații ale lui
Jim. Dacă nu alergase să-l denunțe la poliție însemna că mai avea o
șansă de tratativă. Alan probabil nu era o problemă în capul lui,
pentru că era convins că un fiu nu s-ar fi ridicat, desigur, împotriva
tatălui lui.
Se relaxase. Hotărâse că nu era cazul să încerce să afle cum și în
ce fel, și-și scosese masca.
— Richard Tenachee era un bătrân încăpățânat. Nu era în intenția
mea să se întâmple, dar erau prea multe interese în joc. Nu trebuie
să-mi dau numai mie socoteală. Mai sunt și alții în afacerea asta,
oameni pe care e mai bine să nu-i contrazici…
În timp ce vorbea, Cohen Wells se dusese sub copac. Din cauza
căderii rășinii, iarba se sfârșea acolo unde începea proiecția
frunzișului pe pământ. Terenul era negru și împânzit de ace de pin.
Pe ici, pe acolo răsăreau din pământ bucăți din rădăcinile seculare.
Cohen își pierduse acum orice urmă de ezitare. Era sigur că
deținea încă o dată controlul situației.
— Dar dacă ești aici, într-un fel ai înțeles și tu că nu puteam face
altminteri. Asta te transformă într-o persoană foarte interesantă.
Acum trebuie doar să stabilim o cifră. Știu că pe tine nu te
deranjează banii, iar în cazul acesta sunt mulți bani în joc. Singurul
lucru pe care ți-l cer este să-mi dai actul acela. Iar asta te va
transforma într-o persoană foarte bogată.
Bancherul accentuase ultima frază. Jim era uluit de calmul cu
care reușise să răspundă.
— Faptul că sunt aici nu înseamnă că vreau bani. Dumneavoastră
nu știți, dar au murit oameni în această perioadă. Oameni care, în
afară de Jed Cross, nu aveau altă vină decât poate aceea că se
născuseră. Iar printre aceștia este și fiul dumneavoastră.
— Ce tot spui, am vorbit cu Alan cu puțin timp în urmă și nu…
Jim îl întrerupsese.
— Nu vorbesc despre Alan. Vorbesc despre Curtis Lee.
Dacă bancherul primise lovitura, de data asta nu lăsase să se
vadă nimic. Era obișnuit cu jocul dur, și jocul dur nu-ți permitea să
te dai de gol arătându-ți emoțiile. Dar Jim era convins că, în sinea
lui, cuvintele îl loviseră.
Nu-i lăsase timp de replică.
— Vi se va părea banal, dar există locuri și momente în care banii
nu folosesc la nimic.
În timp ce vorbea, Jim încercase o senzație cunoscută. Numai că
de data aceasta nu aducea cu ea teama norilor negri, ci, dimpotrivă,
un ciudat și nefiresc simțământ de pace. Se uitase în spatele lui
Cohen Wells și, puțin mai încolo, către marginea terenului fără
iarbă, văzuse cum se plăsmuia un contur.
Acceptase asta ca pe un fapt firesc și își spusese că nu putea fi
altfel. Acum când știa, nu mai avea niciun fel de teamă. Acum când
știa, în loc să lupte singur, putea să ceară ajutor.
Jim îl privise iar pe omul din fața lui. Într-un fel pe care nu și-l
putea explica, Cohen Wells citise în ochii lui o condamnare.
Iar glasul lui Jim o rostise.
— Sunt locuri și momente în care totul se plătește. Cohen, mă
bucur că sunt eu acela care să v-o spună. Momentul a venit pentru
dumneavoastră acum, iar locul e aici.
Când văzuse umbrele care se apropiau cu repeziciune, se
întorsese cu spatele și plecase.
Auzise în el un strigăt de entuziasm, chiar în momentul în care
Cohen Wells începuse să urle. Se urcase în camionetă, pornise
motorul și plecase fără ca măcar să privească înapoi.
O luase spre Page și ajunsese repede pe drumul neasfaltat de sub
dig. Nimic nu părea să se fi schimbat. Numai apa fluviului era alta,
ca să măsoare timpul ce părea să nu mai treacă niciodată peste
stânci. Își lăsase la apă canoea lui de plastic neînsuflețită și plecase
urmând curentul, folosind pagaia numai pentru a corecta ruta, așa
cum învățase de la bunicul lui.
În dreapta lui un pește sări din apă. Țâșnit din liniște, zgomotul
acela îi fu de ajuns pentru a conștientiza ora și locul. Întoarse
privirea și văzu cercuri leneșe ce se desenau pe suprafața calmă a
apei. După o clipă, curentul lin descompuse acele forme geometrice
perfecte.
Pe când călătorea apărat de stâncile suspendate deasupra
fluviului și a timpului, avea clar în minte cuvintele pe care bunicul
lui i le spusese în același loc cu mulți ani în urmă.
„Astăzi trebuie să treci o probă, Tăă’ Hastiin. Din păcate, uneori
nu este posibil să-ți alegi momentul în care să lupți. O putem face
numai cu curaj, atunci când ni se cere…”
Bunicul lui nu putea ști că îi trebuise mult ca să le înțeleagă.
Acum însă se întorsese pentru a înțelege și-și găsise calea.
Când ajunse la Horseshoe Bend, își conduse canoea care urma
docilă mișcarea pagaiei, atingând pământul cu o ușoară clătinare pe
malul nisipos aflat sub peretele stâncos. Totul era familiar, ca și cum
de la începuturile timpului stânca aceea copleșitoare s-ar fi oglindit
în apa verde a fluviului, așteptându-l în cele din urmă să sosească.
Coborî și trase în piept umbra și umiditatea de la mal.
Apoi făcu ceea ce îl văzuse de multe ori făcând pe bunicul lui.
Își dădu jos cămașa și rămase gol până la brâu. O făcu bucăți, luă
o fâșie subțire și și-o petrecu în jurul capului așa cum făceau
bătrânii. Soarele încălzea, chiar dacă anotimpul era rece. Vântul,
care rostogolea dintotdeauna tufele și ștergea urmele oamenilor,
acum adia cu un murmur subțire. Era o voce pe care voise să o uite,
dar pe care acum o asculta, invocând curaj și un semn pentru a-i
urma calea.
Nu mai era un indian și nu mai era un alb.
Era numai un om în căutarea a ceea ce pierduse.
De la înălțimea stâncilor erau mii de ochi ai altor oameni care îl
priveau. Erau părinții și părinții lor, și părinții părinților lor, atât cât
mintea putea să-și amintească și să țină socoteală. Erau aceiași care
începuseră urcușul peretelui aceluia în tinerețe și care ajunseseră în
vârf conștientizând că o luaseră pe drumul bun pentru a fi oameni.
Unii nu reușiseră și-și găsiseră moartea. Dar și acela era curaj. Era
conștiința faptului că oricum înfrângerea era sămânța unei încercări.
Că de multe ori este mai bine să te pierzi pe drumul unei călătorii
imposibile decât să nu fi plecat niciodată. Și că orice om, chiar și
atunci când este singur, are în orice caz drept tovarăș de drum
sufletul lui.
Își înălță capul și căută din ochi cea mai bună potecă.
În cea mai mare parte peretele era neted, dar în dreapta era o
porțiune unde urca în diagonală relieful lin al unei coaste pietroase.
Văzu că, din loc în loc, se deschideau fisuri și se succedau puncte de
sprijin suficiente pentru a încerca să urce. Se apropie și își sprijini un
picior, întinse un braț și mâna lui se agăță de un colț de piatră.
Din clipa aceea totul deveni ușor.
Descoperi în el o forță diferită, care părea să crească o dată cu
oboseala și care, cu fiecare bucată de perete pe care o câștiga, îl
îndemna să continue să urce. Simțea cu vigoarea corpului și a
certitudinii că în orice bază pentru picior, în orice punct de sprijin
pentru mână erau urmele oamenilor care se agățaseră cu aceeași
intenție de aceeași stâncă. Erau fragmente nemișcate ale unei istorii
în continuă mișcare, mărturii ale unei tenacități antice și aparent
inutile, dar indispensabilă pentru orice om care dorea să ajungă să
privească lumea de sus cu ochi noi.
La jumătatea drumului îi alunecă o clipă piciorul, dar nu își
pierdu siguranța. Mâinile îi erau prinse bine, iar muntele nu era
dușmanul lui. Auzi în spatele și dedesubtul lui un zgomot de pietre
care cădeau izbindu-se de stâncă. Înțelese că era numai un sunet
datorat liniștii, nu o amenințare.
Găsi fără efort un alt punct de sprijin și începu iar să urce.
Pentru a-l încuraja, în fața ochilor lui erau chipurile oamenilor pe
care îi îndrăgise dintotdeauna, fără ca vreodată să fi ajuns să
înțeleagă cât de mult.
Bătrânul Charlie, în stare să fie ceea ce era. Alan, care nu avea
nevoie să escaladeze niciun munte pentru a ști că este un om. Swan,
care în sfârșit îl înțelesese. April, care iubise chiar fără să înțeleagă.
Și Seymour, pactul lui cu timpul, mica lui nemurire.
Fiecare nume era un zâmbet, fiecare chip, amintirea unei rușini
trecute. Dar acum totul era diferit. Știa cine era și ce putea face
pentru a închide un cerc care fusese lăsat deschis cu multă vreme în
urmă, știa cum să oprească amprentele care se desenau iute pe
pământ.
Continuă să urce până când mâna lui atinse marginea de sus și
știu că izbutise. Cu calm, dar fără greutate își ridică trupul din gol și
se opri o clipă să-și asculte bătăile inimii și răsuflarea gâfâită. Când
oboseala deveni o amintire, simțindu-și iarăși inima prietenă în
piept, se ridică în picioare.
Sub el, fluviul curgea verde, așa cum numai în visul unui om se
poate întâmpla, printre sculpturi de stâncă făcute de apă și de vânt,
același vânt care-l atingea cu mâini răcoroase pe corpul strălucind
de sudoare. Aici redase pământului cenușa bunicului său, înapoind
spiritului său aripile unei păsări mari și albe, care era dintotdeauna
pentru toți singura certitudine.
Acela era locul.
— Sunt aici, bichei.
Murmură aceste câteva cuvinte și rămase o clipă nemișcat
deasupra abisului deschis ca o invitație sub el.
În sfârșit, Trei-Oameni Mackenzie, indian navajo din Clanul Sării,
se aplecă în gol până când simți că golul îl primea în neființa lui ca
pe un fiu prea mult așteptat. Atunci își desfăcu brațele, ridică fața în
căutarea cerului și se aplecă ușor în afară. Atunci când picioarele lui
părăsiră stânca, zâmbetul de pe chipul lui era acela al unui om care
privea ceea ce avea în față.
Și, în timp ce zbura așa cum nu mai fusese în stare să o facă
înainte, în lumina prietenoasă a soarelui, ochii lui erau de aceeași
culoare.
Haoon
Adio
45

Mașina părăsi drumul principal și, după o scurtă porțiune în


coborâre, se opri cu o rotire ușoară în fața terenului de fotbal. Swan
Gillespie conducea și Alan era așezat alături, protejat de centura de
siguranță. În ultima vreme făcuse progrese uriașe cu protezele.
Acum era sprijinit de bancheta din spate numai un baston.
Se opriră un moment să privească terenul de joc, unde un grup
de puști erau antrenați într-un meci care pentru moment nu anunța
abilitatea unor profesioniști, însă dădea dovadă de un spirit de
luptă entuziast pe care era greu să-l întâlnești în meciurile adulților.
Swan încercă să înțeleagă care dintre ei era Seymour, dar tricourile,
apărătorile și căștile îi făceau pe jucători să apară toți la fel.
Puțin mai încolo, în picioare lângă gard, era April. Lângă ea,
nemișcat, Silent Joe urmărea cu atenție fazele jocului, mișcând doar
capul pentru a urmări deplasările lui Seymour pe parcursul
meciului. Poate nu era cu totul convins că acele personaje ciudate
care se înverșunau împotriva noului lui stăpân nu aveau intenții
rele și părea că stă gata să intervină.
Swan se întoarse către Alan.
— Mă aștepți aici?
Alan zâmbi.
— Da. Este mai bine să nu-i impresionăm pe copiii aceia cu
sosirea lui Robocop. Salută-i tu din partea mea.
De fapt, Alan înțelesese că Swan ar fi preferat să rămână singură
cu April. Fata se aplecă să-l sărute ușor pe obraz și coborî din
mașină. În timp ce se apropria, April îi simți prezența și se întoarse
spre ea. Când ajunse aproape, avea un zâmbet pe buze.
— Bună, Swan.
— Bună, April.
Ceilalți părinți erau atât de absorbiți de evenimentele meciului și
de mișcările copiilor lor, încât nu recunoșteau pe sub beretă și
ochelari de soare pe una dintre cele mai faimoase staruri din lume.
Swan arătă din cap spre jucătorii de pe teren.
— Cum merge?
— Ah, bine. Seymour n-are niciun talent la joc. Aștept doar să
înțeleagă asta.
— Tu cum o mai duci?
April dădu din umeri. Swan îi văzu iarăși lacrimile zilnice în
ochi. Erau aceleași care o surprindeau uneori și pe ea. Și niciuna nu
știa când se va sfârși cu ele.
— Supraviețuiesc.
April își dădea seama că, de la fereastra deschisă a mașinii
parcate la mică distanță, Alan o saluta agitându-și un braț. Îi
răspunse în același fel, simțind un nod în gât de înduioșare pentru
vechiul ei prieten. Timpul dădea lucrurilor justa lor valoare. După
toate cele întâmplate de curând, vechile neînțelegeri dintre ei erau
certuri îndepărtate între adolescenți.
Vorbi fără să se întoarcă.
— Plecați?
— Da. La aeroport ne așteaptă un avion.
Pe cât putea, April îi căută iarăși privirea pe sub ochelarii negri.
— Cum merge filmul despre Fiat Fields?
— Ceea ce s-a întâmplat cu Simon nu a înlesnit un bun raport
între mine și Nine Muses. Ajunși aici, nu cred că îl vor mai face
vreodată și, în orice caz, nu o să-l fac eu.
— Îmi pare rău.
— De ce? Am mai multe oferte decât pot duce. Am primit și o
propunere din Europa. Se pare că acolo sus este cineva dispus să
pună pariu că, în afara unui chip frumos, pot avea și talent. Vom
vedea.
— Și Alan?
— El va veni cu mine.
April făcu o mică pauză, apoi coborî imperceptibil tonul.
— El știe că tu chiar îl iubești?
— Va afla. I-o voi arăta în fiecare zi până când nu o va mai uita
niciodată.
April simți în cuvintele lui Swan dragostea și voința. Se gândi că
erau două puncte de plecare minunate pentru a proiecta o viață în
doi.
Se priviră un moment în tăcere. Apoi Swan surâse așa cum
numai ea știa să o facă și cele două femei se îmbrățișară.
— Mult noroc!
— La fel și ție și bărbatului tău.
Swan se desprinse și, fără să mai spună altceva, se întoarse și se
îndreptă către mașină cu pasul ei frumos de femeie. În timp ce o
privea cum se îndepărtează, April se întrebă cât timp va trece
înainte de a o întâlni din nou.
Și ce fel de persoane vor fi atunci.
Trecuse o săptămână de la moartea lui Jim. Corpul lui fusese
găsit chiar sub cel mai înalt dintre pereții stâncii Horseshoe Bend.
Cine îl găsise povestise că avea pe chip o expresie senină. Charlie le
dăduse voie să-l vadă numai după ce fusese recompus. Îl veghease
ca pe bunicul lui, cum se cuvine unei căpetenii și unui om de mare
onoare. Apoi, ca bătrânul Richard Tenachee mai înainte, și Jim
fusese incinerat, iar în ziua următoare, în timpul unui zbor scurt cu
elicopterul deasupra Marelui Canion, April îi împrăștiase cenușa.
Charlie era așezat lângă ea. În onoarea aceluia pe care îl considera
nepotul lui, acceptase să urce într-un elicopter pentru prima oară în
viața lui. În acel moment, cu tot zgomotul elicei, îl auzise intonând
cu jumătate de voce un cântec vechi de adio în limba prietenă a
indienilor Dine. În timp ce privea acea pulbere cenușie care fusese
un om cum se risipea pe cer pentru a se întoarce în pământ, nu
reușise să-și stăpânească lacrimile. Își impusese să nu o facă, dar nu
reușea să șteargă părerea de rău pentru că îl pierduse chiar în
momentul în care îl regăsise.
Și știa că ceea ce nu fusese între ei îi va lipsi pentru totdeauna.
Charlie îi explicase totul. Îi spusese cu durere și mândrie în glas
cum Jim înțelesese că era singurul care ar fi putut opri trecerea
acelei furii sosite din timp și că o făcuse în singurul mod posibil,
fără a se gândi la nimic altceva decât la siguranța lor.
Bătrânul indian le dăduse actul de proprietate asupra terenului
de la Fiat Fields, consfințit de Guvernul Statelor Unite pe numele lui
Eldero și al descendenților lui. Prin lege, îi aparținea lui Seymour,
dar, în acord cu Consiliul Triburilor, se studia o modalitate de a-l
transfo