Dr.

Stefan Lanka -  

Demolarea teoriei virusurilor 
BY FELI POPESCU - LUNI, APRILIE 06, 2020

De ce să ne îndoim de existența virusurilor?

Ce sunt virusurile și ce nu sunt?
Cum se demonstrează științific existența virusurilor?

Originile ideii de existență a unui „virus”

Actuala noțiune de virus se bazează pe ideile străvechi că toate

bolile erau cauzate de otrăvuri („toxine”) și că oamenii și-ar
recăpăta sănătatea producând „antitoxine” pe post de
„antidot”. Într-adevăr, există și câteva boli care sunt cauzate de
otrăvuri. Ideea ulterioară, că organismul își poate restabili
sănătatea creând el însuși sau fiindu-i administrate „antidoturi”
s-a născut când s-a observat că oamenii supraviețuiau unor
cantități tot mai mari de otravă (cum ar fi alcoolul) atunci când
corpul lor fusese antrenat să consume cantități crescânde din
această otravă. Cu toate acestea, în realitate nu există niciun
antidot, ci organismul produce enzime care neutralizează și
elimină otrăvurile (alcoolul).
În 1858, Rudof Virchow, fondatorul medicinei moderne, a
plagiat cercetările altor oameni de știință, suprimând
descoperirile cruciale ale acestora, și astfel s-a născut o
perspectivă falsă asupra cauzei bolilor, impusă ca o dogmă care
este în vigoare până în prezent. În conformitate cu această
dogmă, toate bolile și-ar avea originea în interiorul celulelor.[1]
Patologia celulară a lui Virchow a reintrodus în medicină
doctrina umorală din antichitate, care fusese demult
demontată, și a susținut că bolile ar apărea din cauza
otrăvurilor patogene (în limba latină: virus = otravă).
Căutarea acestor otrăvuri patogene a rămas fără rezultate.
Când au fost descoperite bacteriile, s-a presupus că ele
produceau otrăvurile patogene. Această PRESUPUNERE, numită
„teoria germenilor” a fost imediat acceptată și a rămas cea mai
de succes teorie până în prezent!!! Ea are un succes atât de
mare, încât majoritatea oamenilor încă nu realizează că
așa-numitele toxine bacteriene, sunt, de fapt, niște enzime
bacteriene normale, care nu apar în corpul uman sau, dacă
apar, ele nu sunt niciodată într-o cantitate atât de mare, încât
să le facă periculoase pentru sănătate.
Ulterior, s-a descoperit că atunci când încep să moară încet,
bacteriile creează forme mici de supraviețuire - doar aparent
fără viață, așa-numiții spori. Și s-a suspectat că acești spori ar
fi fost toxici și că ei ar fi fost așa-numitele otrăvuri patogene.
Această ipoteză a fost apoi respinsă, deoarece sporii redevin
rapid bacterii când își recapătă resursele vitale. Când oamenii
de știință au observat că bacteriile neviabile, cultivate în
laborator, mor foarte repede, transformându-se în structuri
mult mai mici decât sporii, au crezut mai întâi că bacteriile erau
distruse de presupuse otrăvuri patogene, pe care le-au denumit
virusuri, și că acesta ar fi fost modul prin care virusurile se
multiplică.
Datorită convingerii că aceste structuri - pe atunci, invizibile- ar
fi ucis bacteriile, ele au fost numite fagi sau bacteriofagi, adică
„mâncători de bacterii”. Abia mai târziu s-a descoperit că se pot
transforma în fagi numai bacteriile cultivate în laborator, care
erau aproape neviabile, sau bacteriile care sunt distruse atât de
repede, încât nu mai au timp să formeze spori.
Introducerea microscopiei electronice a condus la descoperirea
acelor structuri rezultate din transformarea bacteriilor, atunci
când acestea mureau subit sau când metabolismul bacteriilor
cultivate în laborator era copleșit prin declanșarea proceselor
de adăugare de „fagi” în acele culturi. Totodată, s-a descoperit
că există sute de tipuri de fagi diferiți. Descoperirea fagilor, a
așa-numitelor "virusuri" bacteriene, a întărit presupunerea
greșită și credința că ar exista și virusuri umane și animale,
care ar arăta la fel și ar avea aceeași structură. Însă această
presupunere, nu este și nu poate fi corectă din mai multe
motive.
După introducerea tehnicilor de analiză chimică în biologie, s-a
descoperit că există mii de tipuri de fagi și că fagii de același tip
au întotdeauna aceeași structură. Aceasta constă dintr-o
moleculă specială, formată din acid nucleic acoperit cu un strat
de proteine într-un anumit număr și cu o anumită compoziție.
Abia mai târziu s-a descoperit că numai bacteriile cultivate în
condiții extreme în eprubetă se pot transforma ele însele în fagi
prin contactul cu fagii, dar acest lucru nu este niciodată valabil
în cazul bacteriilor naturale sau al bacteriilor care tocmai au
fost izolate din mediul lor natural. Tot atunci s-a descoperit că
aceste „virusuri bacteriene” de fapt servesc pentru a furniza
altor bacterii molecule și proteine importante și că
bacteriile însele s-au născut din astfel de structuri.
Înainte de a se putea stabili că „virusurile bacteriene” nu pot
distruge bacteriile naturale, ci, dimpotrivă, le ajută să
trăiască, și că bacteriile însele apar din astfel de
structuri, acești „fagi” au fost deja folosiți ca modele pentru
presupusele virusuri umane și animale. S-a presupus că
virusurile umane și animale arătau ca „fagii”; s-a presupus că
ar ucide celulele și astfel ar provoca boli, iar, concomitent, ar
produce otrăvuri patogene noi și, în acest fel, ar transmite
bolile. Până în prezent, multe boli noi sau aparent noi, au fost
atribuite virusurilor, dacă originea lor era necunoscută sau nu
era admisă. Acest mod stereotip de a gândi, și-a găsit o
confirmare aparentă în descoperirea așa-ziselor „virusuri
bacteriene”.
Nota bene:
teoriile despre luptă și infecție, au fost acceptate și extrem de
apreciate de majoritatea specialiștilor, numai când țările sau
regiunile în care trăiau ei, sufereau la fel de pe urma
războaielor și a adversităților. În vremuri de pace, alte concepte
au dominat lumea științei.[2]
Este foarte important să observăm că teoria infecției – pornită
din Germania – a fost globalizată doar prin cel de-al treilea
Reich, când cercetătorii evrei (care, în majoritatea lor, se
opuseseră și respinseseră teoriile infecției exploatate...
POLITIC), au fost înlăturați din pozițiile lor.[3]

Cum se demonstrează (bacterio)fagii

Existența fagilor poate fi dovedită rapid.

Primul pas: prezența lor este confirmată
(1) printr-un efect, anume - transformarea bacteriilor în fagi
și
(2) printr-o fotografiere la microscopul electronic a acestor fagi.
Experimentele de control, arată că fagii nu apar dacă bacteriile
nu se transformă sau dacă bacteriile încep să se descompună
aleatoriu, din cauza anihilării bruște din exterior, fără a mai
forma fagi.
Al doilea pas: lichidul care conține fagii este concentrat și
turnat peste un alt lichid, care are o concentrație ridicată in
partea de jos a eprubetei și o concentrație scăzută în partea de
sus a eprubetei. Recipientul cu fagii este apoi centrifugat cu
putere și toate particulele se adună în funcție de masa și
greutatea lor la locul densității proprii. Densitatea este raportul
dintre greutate (masă) pe unitatea de volum, exprimat în Kg/l
sau respectiv g/ml. De aceea, această etapă de concentrare și
purificare a particulelor cu aceeași densitate, se numește
centrifugare în gradient de densitate.
Stratul în care se sedimentează multe particule de același tip
devine „tulbure” și se numește „bandă”. Se documentează
această etapă, apoi particulele concentrate, purificate și
sedimentate într-o „bandă”, sunt extrase cu un ac de seringă.
Cantitatea concentrată extrasă de particule se numește „izolat”.
Un microscop electronic va confirma rapid și simplu prezența
fagilor în izolat, care, în același timp, este o indicație pentru
puritatea izolatului, dacă microscopul nu evidențiază și alte
particule decât fagii. Aspectul și diametrul fagilor vor fi, de
asemenea, stabilite cu ajutorul acestui microscop. Experimentul
de control efectuat pentru această etapă, constă în tratarea și
centrifugarea lichidului de la bacteriile care nu formează niciun
fag, în care nu apar fagi la sfârșitul procedurii.
După etapa de izolare cu succes a fagilor, urmează pasul
crucial:
caracterizarea biochimică a acestora. Caracterizarea biochimică
a compoziției lor, este esențială pentru identificarea tipului
specific de fag, deoarece diferite tipuri de fagi par adesea
similare. Izolatul obținut prin centrifugarea la gradient de
densitate, este acum împărțit în două părți:
o parte este utilizată pentru a determina mărimea, tipul și
compoziția acidului nucleic;
printr-o procedură separată, cealaltă parte este utilizată pentru
a determina cantitatea, mărimea și morfologia proteinelor
fagilor.
Încă din anii 1970 aceste teste sunt simple tehnici standard
învățate de fiecare student la biologie în primele semestre.
Aceste teste reprezintă caracterizarea biochimică a fagilor.
În aproape toate cazurile, aceste rezultate au fost și sunt
publicate într-o singură lucrare, deoarece un fag are o structură
foarte simplă, foarte ușor de analizat. Experimentele de control
pentru aceste teste, folosesc lichide de la bacterii care nu
formează fagi și astfel nu pot prezenta nicio dovadă biochimică.
În acest fel, a fost demonstrată științific existența a
aproximativ două mii de tipuri diferite de fagi.

Despre presupusa dovadă

a virusurilor patogene
„Bacteriofagii”, corect definiți ca mini-spori incompleți și
particule de construcție a bacteriilor, au fost izolați științific, în
timp ce virusurile presupus patogene, nu au fost niciodată
observate la oameni sau animale sau în fluidele lor corporale și
nu au fost niciodată izolate și supuse analizei biochimice.
Până în prezent, se pare că niciunul dintre cercetătorii implicați
în astfel de activități, nu a realizat acest lucru...

Utilizarea microscopului electronic și a biochimiei, au revenit

încet la normal după 1945 și nimeni nu și-a dat seama că
niciun virus - așa-zis ‘patogen’, nu fusese vreodată izolat în
oameni sau animale. Astfel, începând cu anul 1949, cercetătorii
au încercat să aplice aceeași idee folosită pentru (bacterio)fagi,
pentru a replica presupusele virusuri umane și animale.
John Franklin Enders, născut în 1897 în familia unui bancher
bogat, inițial lucrase ca agent imobiliar și apoi a studiat limbile
străine timp de patru ani, înainte de a se dedica virologiei
bacteriene, care îl fascina. El a transferat, pur și simplu, ideile
și conceptele învățate în acest domeniu, la virusurile patogene
presupuse a exista în om. Prin experimentele și interpretările
sale ne-științifice, pe care nu le-a confirmat niciodată prin
experimente de control negativ, Enders a dus întreaga medicină
infecțioasă „virală” în fundătură.
Nota bene: Enders, la fel ca mulți specialiști în bolile
infecțioase, a lucrat pentru armata americană, care a fost
dintotdeauna și rămâne o mare victimă a fricii de contagiune.
Armata americană este, de altfel, cea care a răspândit cel mai
mult credința eronată că, pe lângă armele chimice, ar mai
exista și arme biologice sub formă de bacterii și virusuri.
În 1949 Enders a anunțat că a reușit să cultive și să multiplice
presupusul virus poliomielitic in vitro pe diverse țesuturi. Opinia
publică americană a crezut imediat totul. Ce făcuse Enders a
fost să adauge lichide corporale de la pacienți cu poliomielită
peste culturi de țesut pe care el a susținut că le sterilizase, apoi
a afirmat că celulele ar fi murit din cauza virusului, că virusul
s-ar multiplica în acest fel și că s-ar putea recolta un vaccin din
cultura respectivă. În acea perioadă, epidemiile de „poliomielită
de vară” (polio = paralizie flască) erau foarte frecvente în
timpul verii și s-a crezut că ar fi cauzate de așa-zise virusuri
polio. A fost fabricat un „vaccin” pentru a ajuta la eradicarea
presupusului virus. După introducerea vaccinului antipolio,
simptomele bolii au fost apoi re-diagnosticate, printre altele ca
scleroză multiplă, paralizie acută flască, meningită aseptică,
mielită transversă, nevrită traumatică, sindrom Reye etc.. Și,
astfel, ulterior s-a pretins că poliomielita ar fi fost eradicată!!!
În timpul experimentelor sale, Enders și colaboratorii lui, au
sterilizat culturile de țesut pentru a exclude posibilitatea ca
bacteriile să ucidă celulele. Ei însă nu au luat în calcul că
sterilizarea și tratamentul chimic al culturii celulare, atunci când
era preparată pentru presupusa infecție, erau exact ceea ce
ucidea celulele. În schimb, el a interpretat efectele citopatice,
ca fiind existența și acțiunea virusurilor polio, fără a fi izolat
vreodată un virus și fără a fi descris biochimia sa!!!
Experimentele de control negative necesare, care ar fi arătat
că, de fapt, sterilizarea și tratamentul celulelor înainte de
„infectarea” în eprubetă distrugeau celule, nu au fost niciodată
efectuate. Cu toate acestea, pentru această „performanță”,
Enders a primit premiul Nobel în 1954.
1954 este și anul în care Enders a aplicat și a introdus aceeași
tehnică, pentru pretinsa multiplicare a așa-zisului „virus
rujeolic”. După ce i s-a acordat premiul Nobel pentru
presupusul virus al poliomielitei în același an, toți cercetătorii
au crezut că tehnica sa este validă din punct de vedere
științific. Astfel, până în prezent, întregul concept al rujeolei s-a
bazat pe această tehnică. De aceea toate vaccinurile împotriva
rujeolei nu conțin în realitate virusuri, ci doar particule de
țesuturi renale de maimuțe sau celule canceroase umane.
Până în prezent, nu s-au efectuat experimente de control
negativ, nici cu privire la așa numitul virus rujeolic, care ar fi
arătat că procedurile de laborator duc la efectele citopatice
asupra celulelor. În plus, toate afirmațiile și experimentele
făcute de Enders și colegii lui, precum și ale cercetătorilor
ulteriori, duc la singura concluzie obiectivă că, de fapt, ei au
observat și analizat particule celulare muribunde și activitatea
lor în eprubete, interpretându-le - ÎN MOD ERONAT - ca fiind
particule și caracteristici ale unui presupus virus rujeolic.

„Virusul” rujeolic ca exemplu

Următoarele explicații sunt valabile pentru toate celelalte
așa-zise „virusuri patogene” umane sau animale.

Cele șase publicații furnizate de dr. Bardens în „procesul

pojarului”, pe post de dovadă a „virusului” pojarului, descriu în
mod didactic ideal diverșii pași ai lanțului de interpretări
eronate, prin care s-a ajuns la CREDINȚA în existența unui
virus rujeolic.
Prima lucrare a fost publicată de „Enders et al.” în 1954:
„Propagation in tissue culture of cytopathogenic agents from
patients with measles” (Proc Soc Exp Biol Med. 195 Jun; 86
(2): 227-286). Această lucrare poate fi găsită pe internet,
împreună cu toate celelalte lucrări de la procesul pojarului.
În acel experiment, Enders și colegii au retras masiv nutrienții
din cultura de celule și au adăugat antibiotice (care distrug ele
însele celulele), înainte de a adăuga presupusul fluid „infectat”.
Apoi, moartea celulelor a fost interpretată - concomitent - și ca
acțiune a „virusului”, și ca izolare a „virusului”. Nu au fost
efectuate niciun fel de experimente de control pentru a exclude
posibilitatea că tocmai deprivarea celulelor de nutrienți și
otrăvirea lor cu antibiotice, au dus la efectele citopatice!
Orbirea lui Enders poate fi explicată prin faptul că el dorea cu
orice preț să ajute oamenii, mai ales după ce isteria cu
virusurile se intensificase după război și când începuse războiul
rece. Ea mai poate fi explicată și prin faptul că nici Enders, nici
colegii lui, nu erau experți în medicină, iar în plus mai erau și în
competiție acerbă cu Uniunea Sovietică, pentru dezvoltarea
primului vaccin antirujeolic.
O astfel de presiune pentru succes, poate explica și de ce
Enders și colegii au ignorat propriile lor rezerve și avertismente
din 1954, când observaseră și notaseră în lucrarea lor că multe
celule mureau la fel după ce erau tratate normal (adică fără a
mai fi fost „infectate”), ceea ce ei credeau că ar fi fost cauzat
de virusuri necunoscute sau factori necunoscuți. Toate aceste
date și avertismente, au fost ignorate ulterior.
A doua lucrare prezentată de dr. Bardens în procesul
pojarului, a fost publicată în 1959[4] și, din motivele
prezentate deja mai sus, înșiși autorii au concluzionat că
tehnica introdusă de Enders nu era adecvată pentru izolarea
unui virus. Această demontare a muncii lui Enders, nu numai
că nu este discutată de alți cercetători, dar este complet
ignorată!
În a treia lucrare[5], autorii au fotografiat particule celulare
tipice în țesut, interpretându-le eronat ca virusul rujeolic. Ei nu
au izolat niciun virus. Ei nu au determinat și nu au descris -
într-un experiment separat - structura biochimică a ceea ce
prezentau pe post de virus. În scurta descriere a metodelor
folosite, se poate citi că autorii nici nu au utilizat metoda
standard de izolare a virusurilor, adică centrifugarea în gradient
de densitate. Ei doar au centrifugat fragmente de celule moarte
pe fundul unui tub de centrifuga și, apoi, fără a descrie
structura biochimică a acestora, au interpretat debriul celular
ca fiind „virusuri”. Din modul cum au fost efectuate
experimentele, nu se poate trage decât concluzia că acele
particule celulare au fost considerate - în mod greșit -
„virusuri”.
Aceeași situație o găsim atât în lucrarea a patra[6] cât și a
șasea[7], furnizate de petent în procesul pojarului, pe post de
dovezi ale „virusului” rujeolic.
A cincea lucrare[8], este o recenzie care descrie procesul de
consens, prin care s-a decis care molecule de acid nucleic din
debriul de celule moarte, ar reprezenta așa-zisul genom al
virusului rujeolic. Ca rezultat, zeci de echipe de cercetători
lucrează în realitate cu particule moleculare specifice celulei,
după care – în conformitate cu un anumit model – ei așează
totul pe hârtie într-o ordine prestabilită! Dar acest puzzle
alcătuit din atâtea bucățele nu a fost niciodată demonstrat
științific CA ÎNTREG și nu a fost niciodată izolat CA VIRUS, căci
un virus rujeolic nu a fost observat niciodată, nici în celule, nici
în eprubetă.

Referindu-se la această publicație, expertul numit de tribunal, a

afirmat că în ea ar fi descris celebrul „gold standard”, adică
întregul genom viral. Este evident că expertul nici nu a citit
atent lucrarea, căci autorii în ea afirmă despre compoziția
moleculară exactă și funcțiile genomului virusului rujeolic, că
vor trebui să facă obiectul unor cercetări ulterioare, de aceea ei
s-au bazat în cercetările lor pe alte modele de virus, pentru a
ajunge la un consens cu privire la structura și funcțiile
genomului virusului rujeolic.
Oricine poate foarte ușor sa observe că în această publicație,
ca și în toate celelalte lucrări despre „virusul” rujeolic și alte
„virusuri” patogene, niciodată nu au fost efectuate niciun fel de
experimente de control!!! Nu s-a folosit tehnica standard de
centrifugare în gradient de densitate, în schimb, a fost
centrifugat doar un debri celular pe fundul unui tub de
centrifuga. Această tehnică, utilizată pentru a colecta lichidele
dintr-un fluid, se cheamă peletizare.

În concluzie, din punct de vedere logic și științific, în toate

lucrările despre pretinsele „virusuri” patogene, cercetătorii au
demonstrat doar particule și caracteristici celulare, tisulare.
Pentru vorbitorii de limbă germană, recomand recenzia din
1999 a profesorului Lüdtke de la Institutul Max Planck din
Germania.[9] El a publicat - din surse oficiale - că la
începuturile virologiei, majoritatea virologilor ajungeau la
concluzia că ceea ce interpretaseră ei greșit ca virusuri, erau,
de fapt, componente celulare, deci erau doar rezultatele
experimentelor și nu cauza modificărilor observate.
După descoperirea și caracterizarea biochimică a
(bacterio)fagilor și după introducerea dogmei că acidul nucleic
ar fi genomul tuturor celulelor și virusurilor, s-a născut și
consensul conform căruia asemenea „virusuri” musai trebuie să
existe și în oameni și animale.

În 1992, DOGMA că acidul nucleic ar fi genotipul tuturor

celulelor, a fost retrasă din comunitatea științifică.
În 2008, a fost retrasă și pentru o parte din publicul german,
printr-un articol publicat într-o revistă respectabilă.[10]
Cu toate acestea, dogma „virusurilor” patogene este promovată
în continuare!!!
Last but not least, grupul australian de cercetători „Perth
Group” (condus de Eleni Papadopulos-Eleopulos, Val Turner și
John Papadimitriou)[11], a demonstrat deja cu argumente
științifice că HIV nu a fost niciodată dovedit. Încă din 1992,
Eleni Papadopulos-Eleopulos, m-a încurajat și mi-a oferit
susținere științifică, pentru a mă ajuta să înțeleg realitatea
despre HIV, să studiez datele existente și să transmit mai
departe descoperirea că nu există virusuri patogene!!! Îi sunt
foarte recunoscător atât ei, cât și echipei ei de cercetători.

Sursa: https://feli-popescu.blogspot.com/2020/04/dr-stefan-lanka-demolarea-teoriei.html
~~~~~~~~~~~~~~~
Articolul în limba engleză -> aici-link.
Articolul original în limba germană -> aici-link.

[1] Articole Dr. Stefan Lanka în WissenschafftPlus Nr. 5/2015 şi Nr. 6/2015
[2] Anticontagionism between 1821 and 1867, Erwin H. Ackerknecht, Bulletin of the
History of Medicine, Volume XXII, The Johns Hopkins Press, 1948
[3] Das Robert Koch-Institut im Nationalsozialismus, Annette Hinz-Wessels, 2008.
Kulturverlag Kadmos Berlin
[4] Bech V, Magnus Pv. Studies on measles virus in monkey kidney tissue cultures. Acta
Pathol Microbiol Scand. 1959; 42 (1): 75–85
[5] Nakai M, Imagawa DT. Electron microscopy of measles virus replication. J. Virol.
1969 Feb; 3v (2): 187–97
[6] Lund GA, Tyrell, DL, Bradley RD, Scraba DG. The molecular length of measles virus
RNA and the structural organization of measles nucleocapsids. J. Gen. Virol. 1984
Sep;65 (Pt 9): 1535–42
[7] Daikoku E, Morita C, Kohno T, Sano K. Analysis of Morphology and Infectivity of
Measles Virus Particles. Bulletin of the Osaka Medical College. 2007; 53 (2): 107–14
[8] Horikami SM, Moyer SA. Structure, Transcription, and Replication of Measles Virus.
Curr Top Microbiol Immunol. 1995; 191: 35–50
[9] Zur Geschichte der frühen Virusforschung, Prof. Karlheinz Lüdtke. Reprint 125
MAX-PLANCK-INSTITUT FÜR WISSENSCHAFTSGESCHICHTE, 1999
[10] Erbgut in Auflösung. Die ZEIT, 16.6.2008
[11] http://www.theperthgroup.com