„Pentru profesorul Iorga, Comerțul legionar de la Obor și de la Lazăr Astăzi, sâmbătă 26

martie 1938, orele 9 dim., cele două restaurante, de la Obor și de la Liceul Lazăr, au fost
închise de autorități. La cel dintâi s-a prezentat comisarul Șef Furducescu, de la Circ. a 18-a,
însoțit de trei comisari ajutori și de un pluton de jandarmi sub comanda unui sergent. La cel de
al doilea, comisarul șef Malamuceanu, însoțit de doi comisari ajutori, punând în vedere
personalului să se retragă, deoarece au ordin să evacueze și să închidă imediat localul. Când
acum 15 ani în urmă, tineretul manifesta zgomotos împotriva cuceririi iudaice (nu mai zgomotos
decât dl. Iorga la 1906), domnii de astăzi ne spuneau: Nu așa veți rezolva problema evreiască.
Apucați-vă de comerț. Faceți comerț, ca ei! Iată, ne-am apucat, cu sufletul plin de speranțe. Cu
dor de muncă. Când ați văzut însă că pornim, că suntem corecți, că suntem capabili, că munca
noastră e binecuvântată de Dumnezeu, veniți tot voi, și distrugeți acest început de comerț
românesc, poate cel dintâi început serios din vremea noastră, veniți și, fără milă, înăbușiți
aceste încercări, tot avântul nostru și atâtea speranțe. Ce epitete pot să vă dau? Ce cuvânt din
limba română vi s-ar potrivi? Ne acuzați că am greșit în trecut? Dar cine n-a greșit dintre voi?
Spuneți-ne însă ce am greșit acum? Ne scoateți o crimă din ceea ce voi înșivă ne îndemnați ieri
să facem? Vine profesorul Iorga, care striga acum 4 luni, dând alarma în linia comerțului
românesc creștin răpus de jidani, și făcând apel, chiar la violența noastră, vine, ne murdărește
gândurile noastre curate și ne răpune el pe noi, pe români. Sub guvernarea fericită și creștină a
I.P.S. Patriarhul Miron, nu mai există în România nici jidani, nici comerț jidănesc, nici
problema jidănească. Nu mai existăm decât noi, care trebuie să fim nimiciți prin orice mijloace.
Niciodată nici un cuvânt rău pentru profesorul Iorga. Totdeauna cu respect și bună cuviință. De
câtva timp plouă cu articole de otravă peste noi. Între bliduri (adică la restaurantele noastre)
facem comploturi, punem la cale revoluții îngrozitoare și vrem să ucidem oameni. Suflete de
asasini, oameni cu revolverele în mână şi în buzunare. Ei bine, nu mai pot! Din marginile
puterilor mele omenești, cu care te-am respectat, îți strig: Ești un incorect. Ești un necinstit
sufletește. Datoria elementară a unui om corect este să se informeze și la omul pe care îl judecă,
nu numai la agenții mincinoși ai domnului Armand Călinescu (care lansaseră ieri pe piață că 16
echipe sub conducerea lui Alexandru Cantacuzino vor să-l omoare pe d-sa.). Eu nu mă pot bate
cu d-ta. N-am nici geniul, nici vârsta, nici condeiul și nici situația d-tale. N-am nimic. D-ta ai
totul. Dar din adâncul sufletului lovit și nedreptățit îți strig și îți voi striga din adâncul gropii:
ești un necinstit sufletește, căci ți-ai bătut joc pe nedrept de sufletele noastre nevinovate!  Voi,
care ne acuzați de violență, după ce ați întrebuințat în contra noastră cele mai mari violențe,
împingându-ne la disperare și păcat, voi, cărora dacă cineva v-ar fi dat numai o palmă, ați fi
reacționat la fel ca mine, fără  ca să mai fi trecut prin chinurile fizice și umilințele prin care am
trecut noi, voi necinstiților sufletește, vă vom dovedi acum, că nu vom reacționa în nici un fel la
toate provocările voastre. Nu să ne înăbușiți comerțul nostru, să ne înăbușiți avântul, ci ca să ne
bateți la tălpi, să ne trimiteți în Insula Șerpilor, să ne ucideți cu pietre, să ne spânzurați cu
tălpile în sus, și să ni le bateți în cuie, să ne supuneți la cele mai mari umilințe. Nu veți
întâmpina nici dvs., Domnule Profesor Iorga și nici ceilalți toți care v-ați asumat răspunderea
unei sângeroase și nedrepte opresiuni, nu numai o violență, ci nici măcar o opunere. Dar de
acum și până voi închide ochii, domnule Iorga, și după aceea, te voi privi așa cum meriți.
București, 26 martie 1938, Corneliu Zelea Codreanu”1
1
Arhiva M.A.I., Fond P., Dosar nr. 110.237, vol. 3, fila 63
Într-o zi” spune maiorul Dinulescu, „am fost chemat de către fostul Preşedinte de Consiliu,
Călinescu. În cabinetul lui de lucru se găsea şi generalul Bengliu, comandantul Jandarmeriei.
Călinescu mi-a declarat atunci că, pentru motive politice, Codreanu şi 13 adepţi ai lui trebuiau
să fie ucişi; aceasta ar fi fost şi dorinţa regelui. În ziua de 29 noiembrie 1938, la orele 10 seara,
Codreanu şi camarazii lui au fost scoşi din închisoarea de la Râmnicu-Sărat, unde erau închişi,
şi au fost puşi într-un camion. Legionarii au fost puşi în aşa fel ca să poată vedea numai înainte,
fiind în acelaşi timp legaţi cu braţele la spate. Ei nu putea face nici cea mai mică mişcare; erau
chiar constrânşi să stea continuu cu capul în sus. Înapoia fiecăruia din ei stătea câte un
jandarm. Eu m-am aşezat lângă şofer. Se călătorea pe şoseaua dintre Ploieşti şi Bucureşti, când
în zorii zilei de 30 noiembrie, după ce am dat semnalul fixat, cu lanterna, jandarmii au scos din
buzunare o sfoară (frânghie), pe care au strâns-o în jurul gâtului legionarului ce stătea în faţa
fiecăruia dintre ei. În felul acesta, Codreanu şi cei 13 camarazi ai lui au fost sugrumaţi, în timp
ce maşina îşi continua drumul în plină viteză. Puţin timp după aceea, am ajuns la Bucureşti, de
unde ne-am îndreptat către fortul de la Jilava, în interiorul căruia era săpată, deja de trei zile, o
groapă mare. După ce camionul a intrat în fort, asupra cadavrelor strangulaţilor s-a tras – în
urma ordinului primit de la prim-procurorul militar, col. Zeciu – câte un foc de revolver sau de
puşcă; apoi, un medic militar constată moartea tuturor legionarilor transportaţi de noi.
Cadavrele au fost aruncate în groapă. Eu imediat am declarat celor 14 jandarmi că ceea ce
făcuseră fusese dispus de către Curtea Marţială şi că a fost o datorie patriotică importantă.
Certificatele de moarte se confecţionaseră la Jilava de către colonelul de la Curtea militară
Zeciu, locotenent-colonel Dumitru şi de primul comisar regal, colonel Pascu. S-a aruncat
pământ în groapă; însă a doua zi cadavrele au fost dezgropate şi purtate într-o altă groapă. 
Asupra lor s-au vărsat multe sticle de acid sulfuric; apoi au fost acoperite cu pământ, iar
deasupra s-a turnat o placă grea de ciment. Jandarmii, deşi involuntar, au trebuit să iscălească
actele de deces, în care se spunea că cei 14 legionari au fost împuşcaţi pentru că încercaseră să
fugă de sub escortă. Fiecare jandarm a fost răsplătit cu 20 000 lei. Eu am primit 200 000 de
lei”2.
„…în zorii zilei (n.n. 29/30 Nov. 1938) am pornit spre Râmnicul Sărat. Ajunși la
închisoare, am fost băgați toți jandarmii într-o celulă, unde maiorii Dinulescu și Macoveanu ne-
au dat instrucții asupra modului cum avem să executăm pe legionari. Punând în genunchi pe
șoferul mașinii, i-a aruncat un ștreang după gât pe la spate, arătând cât de ușor se poate
executa astfel. Totul a fost gata în câteva minute. Jandarmii au ieșit apoi unul câte unul afară, în
curtea închisorii și fiecăruia i s-a dat în seamă un legionar. Mie mi-a dat unul mai voinic, mai
înalt. Am aflat mai târziu că acesta era Căpitanul, Corneliu Codreanu. I-am dus apoi în mașini.
Aici, legionarul era legat cu mâinile de bancă la spate, iar picioarele pe partea de jos a băncii
din față, în așa fel ca să nu se poată mișca nici într-o parte, nici în alta. Așa au fost legați 10
legionari într-o mașină și 4 în alta. Eu am fost în prima mașină, în cea cu 10 legionari, în
2
Duiliu Sfințescu (coordonare și îngrijire), Din luptele tineretului român. 1919–1939 (Culegere de texte), Editura
Fundaţia Buna Vestire, București, 1993, p. 117.
spatele Căpitanului și fiecare jandarm era așezat în spatele legionarului ce-i fusese încredințat.
În mâini aveam ștreangurile. Am pornit. În mașina mea mai era maiorul Dinulescu, iar în
cealaltă maiorul Macoveanu. Era o tăcere de mormânt căci n-aveam voie să vorbim între noi și
nici legionarii între ei. Ajunși în dreptul pădurii Tâncăbești, maiorul Dinulescu, care stabilise cu
noi, printr-un cod de semnale, momentul execuției, a aprins la un moment dat lanterna,
stingând-o și aprinzând-o de trei ori. Era momentul execuției, dar nu știu de ce nu am executat
nici unul. Atunci maiorul Dinulescu a oprit mașina, s-a dat jos și s-a dus la mașina din spate.
Aici, maiorul Macoveanu fusese mai autoritar. Legionarii erau executați. Căpitanul și-a întors
puțin capul către mine și mi-a șoptit: «Camarade, dă-mi voie să le vorbesc camarazilor mei!»
Dar în aceiași clipă, mai înainte ca el să fi terminat rugămintea, maiorul Dinulescu a pus
piciorul pe scara mașinii și pășind înăuntru cu revolverul in mână a rostit printre dinți:
“Executarea!” La aceasta, jandarmii au aruncat ștreangurile… A fost un muget și un horcăit,
întrerupt din adâncul ființei lor, apoi o liniște de mormânt. Cu perdelele trase, mașinile și-au
continuat drumul până la Jilava… Când am ajuns, erau orele 7 dimineața. Aici ne așteptau:
colonelul Zeciu, Dan Pascu, comandantul închisorii, colonelul Gherovici, medicul legist Lt. Col.
Ionescu și alții. Groapa era făcută. Trași din mașină, legionarii au fost așezați cu fața in jos și
împușcați în spate, pentru a se simula astfel împușcarea pe la spate în timpul evadării de sub
escortă. Apoi au fost aruncați în groapa comună… ”3

3
Nae Tudorică, op.cit., p. 220.