COLINDA RELIGIOASA

"Cântăm acum, pe vremea aceasta, colinda, dar ea vine din vremi necunoscute; nimeni
nu poate spune când s-a născut colinda". "Colinda religioasă a apărut încă de când am fost
creştinaţi, iar unele dintre colinde sunt un fel de Evanghelie populară, al căror izvor se
regăseşte în Sfânta Scriptură". "Colinda religioasă se regăseşte în mod special în zona
Bucovinei şi a Moldovei, o zonă cu oameni foarte credincioşi şi evlavioşi, în timp ce în
celelalte zone etnografice ale ţării, mai puţin Transilvania, predomină colinda laică
Colinda are o vechime imemorială. O cântăm acum, pe vremea aceasta, dar ea vine
din vremuri necunoscute, nimeni nu poate spune când s-a născut colindul sau colinda - se
folosesc ambele variante, în Moldova noastră spunându-se mai mult colindă, pe când în
celelalte zone ale ţării predomină denumirea de colind.
Noi nu avem nici o dovadă directă în legătură cu naşterea colindei, dar există multe
argumente care ţin mai mult de istorie, de antropologie, de arheologie, de psihologia maselor,
care afirmă că acest colind s-a născut înainte de formarea poporului român, mai exact în
perioada anterioară apariţiei creştinismului.
Acest gen reprezenta la vremea respectivă o modalitate de a lupta împotriva
nenorocirilor, greutăţilor, suferinţelor şi a schimbărilor din natură. Oamenii îşi schimbau
atitudinea atunci când lumina se micşora, le era frică de tunete, de fulgere, de întuneric. Frica
cea mai mare a omului era de forţele necunoscute şi de incapacitatea lui de a pătrunde în
adevărurile vieţii, astfel că au început să lupte împotriva acelor vietăţi închipuite prin diverse
mijloace: zgomote dintre cele mai înfiorătoare erau făcute atunci, ca şi acum, de Anul Nou,
pentru a speria duhurile rele. De asemenea, oamenii precreştini duceau lupta împotriva răului
până la imitarea acelor aşa-zise fiinţe superioare lor care le furau lumina, măştile creând
impresia că sunt la fel de puternici ca şi animalele.
Este uşor de sesizat că şi atunci exista lupta dintre bine şi rău, dintre existenţă şi
nonexistenţă pentru continuitatea neamului omenesc. Oamenii erau departe de revelaţia
divină şi se conduceau după ce mai rămăsese din revelaţia naturală, Îl simţeau totuşi pe
Dumnezeu în natură, dar fără să-şi poată explica. În astfel de situaţii au apărut o mulţime de
mituri, iar mitologia greco-romană este tipică în acest sens; în baladele noastre din sudul ţării
întâlnim, de exemplu, pe Hercules sau Ulise.
Colinda reprezintă aria gândirii cosmogonice mitologice în perioada respectivă,
reprezintă şi cântări care se referă la lupta existenţială (care a luat forma unor animale precum
capra, ursul, cerbul etc.).
 Un argument al vechimii colindelor sunt şi refrenele, care se referă tot la natură:
"Florile dalbe/ Florile dalbe" sau "Flori de măr", argument valabil şi în cazul colindelor
religioase. Avem în colindele noastre refrene cu tot felul de flori, iar asta ne duce cu gândul la
calendele romane, când copiii vesteau cu flori în mână naşterea luminii şi a existenţei umane,
echivalentul sorcovei din zilele noastre.
Aşadar, nu putem şti cu exactitate vechimea colindelor, însă putem afirma cu
siguranţă că au o vechime precreştină, care se pierde, undeva, în negura vremurilor.Colinda
religioasă a apărut, deci, odată cu creştinismul...Peste datele vechi, s-au aşezat cele noi. Aşa
au apărut colindele religioase, care, totuşi, au păstrat şi elemente din vechea cultură. Unele
dintre colinde sunt un fel de Evanghelie populară, colinda religioasă are şi ea o vechime
considerabilă, apărând încă de când am fost creştinaţi.
Clerul a creat un gen de colindă religioasă pe teme creştine, care s-a născut din Sfânta
Scriptură, din Sfânta Liturghie, din Sfintele Evanghelii. De exemplu, Evanghelia după Matei,
capitolul 2, Magii de la Răsărit, Fuga în Egipt. Irod ucide pruncii. Întoarcerea din Egipt şi
aşezarea în Nazaret:
"1. Iar dacă S-a născut Iisus în Betleemul Iudeii, în zilele lui Irod regele, iată magii de la
Răsărit au venit în Ierusalim, întrebând:
2. Unde este regele Iudeilor, Cel ce S-a născut? Căci am văzut la Răsărit steaua Lui şi am
venit să ne închinăm Lui.
3. Şi auzind, regele Irod s-a tulburat şi tot Ierusalimul împreună cu el. (...)".
Totul apare şi în colinda religioasă. Se vede foarte clar sursa evanghelică a colindelor
religioase: "La Betleem colo-n jos", "Trei Crai de la Răsărit", doar câteva exemple de colinde
a căror sursă este fără doar şi poate Noul Testament, iar filiera este cea cărturărească, din
Cartea Sfântă.
Iar ca aceste două colinde sunt foarte multe altele, în care nu apare doar momentul
Naşterii Domnului, ci chiar şi cel al răstignirii; în colinde apare Maica Domnului, dar şi Ioan
Botezătorul şi proorocul Ilie, iar din punct de vedere muzical şi literar sunt impresionante, de
o frumuseţe rară.
Elementele vechi însă, aşa cum v-am spus, nu s-au pierdut cu totul; creştinii, după ce
au învăţat să cânte colindele, mijlocite de preot, au început să le combine cu cele mai vechi,
dat fiind libertatea aceasta a oralităţii.
Există însă şi colinde pur religioase, în cartea lui George Breazul, unul dintre părinţii
etnomuzicologiei şi folcloristicii noastre, regăsim 78 de colinde pur religioase, redate în stil
folcloric, dar în duhul evanghelic: "Maria se preumbla/ Aleluia, domni boieri/ Coborât-a
Duhul Sfânt/ La uşa bisericii, la icoana Precistei (...)".
Mergând mai încoace, ele au fost redate şi în stil psaltic, iar acest lucru se vede foarte
clar la Anton Pann. Iată câteva versuri dintr-un colind care vorbesc de geneză: "De când
Domnuâ S-a născut şi pământul l-a făcut/ Şi cerul l-a ridicat, în patru stâlpi l-a rezemat". Şi
alte versuri care redau în mod clar sfinţenia: "Mititel înfăşeţel/ Curge mirul după el/ Cârpele-s
de flori de măr/ Faşa dalbă de mătasă".
"Colinda are un rol de mărturisire şi de bucurie a întâmpinării unei mari sărbători"
Care este importanţa colindei de întâmpinare a Naşterii Domnului, în comparaţie cu celelalte
genuri din repertoriul obiceiurilor de iarnă, de întâmpinare a Noului An (capra, cerbul etc.)?
Colinda are un rol şi de felicitare, dar şi de mărturisire şi de bucurie a întâmpinării
unei mari sărbători, cum este cazul colindei de tip religios. Reprezintă o manifestare a unei
bucurii, a unei speranţe; acestea toate arată speranţa de viaţă, de mântuire. Toate colindele, se
vede foarte clar, chiar şi în cazul celor laice, vor să-l facă pe om mai bun, să-l îndrepte pentru
a se mântui.
Care sunt cele mai bogate zone din ţară în ceea ce priveşte tezaurul colindelor
religioase?Colinda cea laică se menţine mai bine în sudul ţării, în Muntenia, în Oltenia şi
Dobrogea; în Transilvania proporţia dintre colinda laică şi cea religioasă este echitabilă. De
exemplu, colinda Mioriţa se menţine foarte bine atât în Ardeal, cât şi în Maramureş. În
Moldova, în schimb, deşi balada a fost descoperită aici, nu se menţine şi colinda, doar cea
cultă, dacă ne referim la "Trei păstori....".
Dimitrie Cantemir spune în "Descriptio Moldaviae" că, în Moldova, căluşarul era cel mai
grozav joc din perioada post-pascală şi se făceau sute de cete de căluşari. După Cantemir,
până în secolul al XIX-lea, au dispărut căluşarii din Moldova, iar spre sfârşitul acestui secol
nu se mai consemnează nimic. Nimeni nu mai ştia cum se dansează, cum se cânta în
Moldova, deşi existau acele minunate descrieri.
În schimb, colinda religioasă este mult mai prezentă în Bucovina şi Moldova, până spre
Galaţi, unde deja apar şi colinde laice. Putem afirma că Moldova este o zonă a colindei
religioase. Şi Transilvania, de unde vin foarte multe colinde religioase, este o zonă foarte
puternică din acest punct de vedere. Şi în celelalte zone ale ţării există colinde religioase, însă
sunt adaptări, preluări din altă parte, sau colinde religioase venite de pe filiera cultă. În sud
întâlnim cu precădere colindele războinice, dacă le pot numi aşa, laice. Tot în sud se menţin
vechile obiceiuri precreştine, de exemplu căluşarii, de care am vorbit mai devreme şi despre
care se spune că ar fi fost un obicei bine împământenit printre geto-daci.
 Moldova şi Ardealul, cu partea de la Mureş în nord, sunt zonele cu o credinţă foarte
puternică, oamenii sunt deosebit de evlavioşi, mai profunzi şi mai meditativi; doar dacă ne
uităm la evlavia pentru Cuvioasa Parascheva, pentru Sf. Ioan cel Nou de la Suceava, ale căror
moaşte au fost primele aduse în Moldova de către Alexandru cel Bun, ne explicăm de ce la
noi regăsim în mod special colinda religioasă. Poate că şi preoţii de aici au fost mai vrednici
şi mai credincioşi şi s-au înălţat şi biserici şi mănăstiri mai multe, iar monahii au contribuit
din belşug la menţinerea duhului religios, a evlaviei, a credinţei, în ciuda prigoanei
comuniste.
"Am cules folclor în aproape toate satele din Bucovina"
Constantin Brăiloiu este părintele etnomuzicologiei româneşti, acesta a stabilit metoda
de cercetare, după mulţi ani şi după multe discuţii, are şi un studiu în acest sens - "Schiţă
asupra unei metode de folclor", în care spune că folclorul nu se culege oricum şi la
întâmplare, sunt nişte legi care trebuie respectate.
Cercetarea, care trebuie să fie completă, complexă şi profundă, începe cu mult înainte
de a merge propriu-zis pe teren, odată cu documentarea şi cu stabilirea scopului pentru care
se face deplasarea. Urmărindu-l pe Bela Bartok, un mare folclorist, Brăiloiu spunea: "Noi nu
urmărim un cântec, trebuie să urmărim viaţa satului, viaţa culturală, muzicală a satului, cu tot
ceea ce implică, în toate momentele importante ale lui". Asta pentru că folclorul, ca şi
colindele, reflectă spiritul nostru românesc, felul de a trăi şi de a ne raporta la ceea ce ne
înconjoară.
George Breazul însă este cel mai mare culegător de colinde. Nu există o colecţie mai mare,
care să cuprindă toate zonele, şi cu text, şi cu muzică, pe dublă notaţie, ca cea regăsită la
George Breazul.
Cam toţi compozitorii au preluat colinde şi le-au adaptat astfel încât să iasă pentru
compoziţie; mai cunoscuţi sunt cei mai vechi dintre ei, cum ar fi Dumitru Georgescu Chiriac,
Gheorghe Cucu, Gavriil Galinescu la noi în Moldova, Sabin Drăgoi. În mod curios, Ciprian
Porumbescu nu are deloc colinde. În special după 1944, când a fost scoasă religia din şcoală,
compozitorii s-au aplecat mai mult spre colindă şi au încercat fie să o introducă în muzica
simfonică, fie să armonizeze pentru cor, schimbând cuvintele şi lucrând un pic la linia
melodică. Sunt sute de compoziţii care au ca temă colinda, mai ales în cazul compozitorilor
de muzică corală.
"Colindele vor mai rezista însă, culmea, nu la sat, ci la oraş"
cât vor mai rezista colindele?
 Eu cred că vor mai rezista însă, culmea, nu la sat, ci la oraş. La oraş regăsim acele
grupuri minunate încurajate de biserici. În mod paradoxal, sunt sate în care nimeni nu mai
cântă nici o colindă. Şi ştiţi de ce? Pentru că nu mai sunt copii şi tineri la sate care să ducă
mai departe colinda şi obiceiurile. Am întâlnit cazuri când păstrătorii s-au descurajat pentru
că nu au cui preda ştafeta, şi atunci au uitat nestemate ale folclorului. Şi mai există un
paradox, cei care au plecat în străinătate şi nu mergeau la biserică aici au devenit religioşi şi
au început să preţuiască cultura noastră populară, pe când cei care au rămas aici, marea
majoritate, nu-şi mai respectă deloc trecutul. Poate pentru că a plecat tinereţea şi există şi o
oarecare delăsare. Şi este păcat, pentru că adevărata colindă se păstrează doar la noi şi la
slavi, care au fost foarte religioşi.
Cum era Crăciunul de altădată în Bucovina?
Eheei, ce trăiri, ce bucurie... Când eram de 5-6 anişori locuiam într-o comună foarte
bogată folcloric şi cu nişte oameni buni şi iubitori de tradiţii, se cheamă Grăniceşti, între
oraşele Suceava şi Siret. Trăiam intens această perioadă a anului poate şi pentru că tatăl meu
era preot, unul foarte activ, cu har şi iubit de oameni. Mama, învăţătoare, ne învăţa să cântăm
colinde, colinde culte. "O, ce veste minunată", "Trei păstori", "Trei crai de la Răsărit",
"Astăzi S-a născut Hristos" sunt primele colinde învăţate de la mama, tot populare la origine,
însă venite prin filtrul compozitorilor Chiriac, Cucu şi ceilalţi.
Era o atmosferă extraordinară, tata mergea cu icoana, cu vestirea Naşterii Domnului,
iar noi, doi fraţi, aşteptam cu nerăbdare ziua de ajun, să mergem cu colinda. Mergeam din
casă în casă, prin nişte nămeţi cât casa, iernile erau grele, nu ca acum. Oamenii foarte
primitori, ne dădeau colăcei, nuci sau mere. Bani, niciodată. Seara sfântă o petreceam
împreună, la gura sobei şi în jurul bradului, emoţionaţi până la lacrimi.
Nu mai zic de pluguşor şi de buhai, pe care-l confecţionam noi, cu migală şi,
deopotrivă, cu mare nerăbdare. Ne ţineam de flăcăii mari, iar de multe ori aceştia ne luau şi
colacii, şi buhaiul. Vremuri frumoase, încărcate de sfinţenie şi emoţie; de fapt, totul era
frumos în satul de odinioară: şezătorile, hramurile, erau momente deosebite care trezea satul
la viaţă.