Sunteți pe pagina 1din 39

Utilizarea modelelor matematice pentru repartiţia de forţe şi mijloace în

pregătirea operaţiilor militare


Capitolul I Pregătirea operaţiilor militare
1.1 Delimitări conceptuale
1.2 Caracteristici ale noului tip de război
1.3 Criterii de optimizare în pregătirea acţiunilor militare
1.3.1 Armament
1.3.2 Obiective
1.3.3 Condiţiile meteo şi terenul
1.3.4 Puterea de foc
1.3.5 Moralul trupei
Capitolul II Modelarea matematică a acţiunilor de luptă
2.1 Modelarea matematică
2.2 Impactul social al modelelor matematice
2.3 Principii şi cerinţe ale modelării în pregătirea acţiunilor de luptă
2.4 Modele utilizate în optimizarea acţiunilor militare
2.4.1 Modelele liniare
2.4.2 Modelele neliniare
2.4.3 Modelele teoriei jocurilor
2.4.4 Modelele teoriei grafurilor
2.4.5 Modelele programării dinamice
2.5 Computerul şi programele matematice de optimizare
Capitolul III Optimizarea repartiţiei forţelor şi mijloacelor în pregătirea
operaţiilor militare
3.1 Modelul lui LANCHESTER
3.2 Repartiţia optimă a mijloacelor de lovire asupra grupărilor de obiective
ale inamicului prin determinarea punctelor de extrem ale unei funcţii cu mai multe
variabile
3.3 Repartiţia optimă a forţelor de cercetare
3.4 Jocuri de atac şi apărare
3.5 Optimizarea trecerii la ofensivă prin teoria grafurilor
Capitolul IV Aplicaţii

1
Introducere

Ştiinţa militară, ca şi alte ştiinţe, pune un accent deosebit pe împletirea strânsă ţi


conlucrarea largă cu alte ştiinţe. De aceea este necesar ca ştiinţa militară să îşi extindă
frontul cercetării, să cuprindă pe de o parte, activităţile recent apărute ca urmare a
pătrunderii omului în diferite zone ale cunoaşterii, iar pe de altă parte , să exploateze
domeniile de interferenţă a proceselor militare cu celelalte procese şi activităţi umane
existente.
Dacă o disciplină militară se izolează în propria ei metodologie, ca în cazul
oricărei ocupaţii exclusive şi strict specializate, cercul ideilor se îngustează mult,
disciplina bate pasul pe loc, gândirea devine sterilă, producându-se o adevărată
dezagregare a spaţiului mental. Tocmai de aceea, pentru soluţionarea cu succes a
problemelor complexe specifice domeniului militar în condiţiile actuale, este necesar
să se folosească toate resursele de la care se pot obţine raţionamente, experienţă,
aprecieri intuitive.
Metoda modelării îşi găseşte largi posibilităţi de utilizare în soluţionarea
problemelor tactic-operative caracterizate prin existenţa factorilor aleatori. Esenţa
fiecărui model constă în faptul că fenomenul se formalizează ca un proces matematic
care, sub raportul comportării, este aleator, iar prin experimentări repetate se observă şi
se analizează influenţa factorilor aleatori ce se supun unor legi de probabilitate.
Modelarea matematică poate optimiza următoarele aspecte ale luptei:
 aprecierea unor tipuri distincte de tehnică militară sau
categorii de armament;
 găsirea variantelor optime ale acţiunilor de luptă şi de
conducere a trupelor;
 determinarea posibilităţilor de luptă ale trupelor;
 minimizarea pierderilor trupelor proprii;
 evaluarea influenţei siguranţei;
 fundamentarea cerinţelor necesare ducerii unei acţiuni de
luptă;
 modelarea acţiunilor de luptă în care se studiază folosirea unor
noi tipuri de armament.
Am structurat lucrarea pe patru capitole în care am încercat să evidenţiez
importanţa matematicii în general şi a modelării în particular.
În capitolul I am prezentat noţiuni teoretice despre pregătirea operaţiilor militare,
câteva caracteristici ale noului tip de război şi criteriile ce pot fi optimizate de către
modelarea matematică.
În capitolul II am arătat însemnătatea modelării şi a modelelor matematice, apoi
am trecut în revistă câteva tipuri reprezentative de modele analitice ale acţiunilor de
luptă şi unele caracteristici ale acestora.
În capitolul III am prezentat modelele matematice de optimizare a repartiţiei
forţelor şi mijloacelor în pregătirea operaţiilor militare, iar în capitolul IV am aplicat
aceste modele în anumite situaţii create de mine.

2
Capitolul I Pregătirea operaţiilor militare

1.1 Delimitări conceptuale

Pregătirea operaţiei cuprinde „totalitatea activităţilor şi măsurilor executate de


către comandant(comandament, unitate), în scopul creării condiţiilor necesare
executării operaţiei, din momentul primirii(deducerii)misiunii, până la declanşarea
acesteia.”1
Activităţile principale desfăşurate de către comandantul de subunitate în vederea
pregătirii operaţiei sunt:
- planificarea operaţiei;
- organizarea;
- coordonarea;
- controlul.
Planificarea operaţiei constituie componenta de bază a pregătirii operaţiei şi
presupune următoarele etape:
- iniţierea planificării;
- elaborarea concepţiei operaţiei;
- elaborarea planului operaţiei;
- reanalizarea planului operaţiei;
- elaborarea planurilor de sprijin ale operaţiei.
Când trebuie să întocmească planul operaţiei, comandantului respectiv i se
precizează sarcinile de planificare, forţele şi resursele alocate şi orientarea de
planificare.
Organizarea operaţiei presupune „transmiterea misiunilor la subordonaţi şi
realizarea măsurilor care să ducă la îndeplinirea prevederilor din plan.” 2
Această activitate se desfăşoară de regulă după ce planul de operaţie a fost
aprobat, însă uneori se poate executa concomitent cu planificarea operaţiei.

1
F.T.-1, „Doctrina Operaţiilor Forţelor Terestre”, Bucureşti, 2004, art.0302, pag.63
2
F.T.-1, „Doctrina Operaţiilor Forţelor Terestre”, Bucureşti, 2004, art.0311,alin.(1), pag.69

3
Coordonarea operaţiei constă în „corelarea efortului, armonizarea diferenţelor
şi informarea reciprocă.”3
Coordonarea începe după ce comandantul a primit ori a dedus misiunea şi se
desfăşoară pe întreaga durată a operaţiei. Pe baza coordonării se realizează şi
cooperarea, atât în cadrul subunităţii cât şi cu celelalte subunităţi şi eşalonul superior.
Astfel că orice modificare în cadrul coordonării implică obligatoriu şi o revedere a
cooperării iniţiale.
Controlul vizează „verificarea punerii în practică a prevederilor din planul de
operaţie şi se execută pe baza planului de control întocmit de către statul major.” 4
Activitatea aceasta trebuie să se execute pe toată durata pregătirii şi desfăşurării
operaţiei.
La nivel grupă, planificarea are ca scop elaborarea planului şi ordinului de
operaţii. Comandantul de grupă, pentru a îndeplini misiunea, trebuie să desfăşoare
activităţile de pregătire a luptei parcurgând următorii paşi:
- primirea misiunii;
- emiterea ordinului preliminar;
- pregătirea planului de operaţii;
- executarea deplasării;
- executarea recunoaşterii;
- completarea planului de operaţii;
- emiterea ordinului de operaţii;
- executarea controlului.
Totuşi comandantul revede şi actualizează în mod continuu situaţia, prin
contactul permanent cu subordonaţii şi cunoaşterea estimărilor acestora, prin
observarea personală a operaţiilor, prin relaţiile directe cu comandanţii eşaloanelor
superioare şi prin primirea continuă a informaţiilor necesare.

3
Idem 2
4
F.T.-1, „Doctrina Operaţiilor Forţelor Terestre”, Bucureşti, 2004, art.0313,alin.(1), pag.70

4
1.2 Caracteristici ale câmpului de luptă modern

Actualele perfecţionări ale tehnicii militare constituie o urmare şi totodată un fel


de continuare în domeniul militar, a perfecţionărilor tehnologice din ştiinţele
naturii:fizica, chimia, astronomia, electronica, matematica şi a altor ştiinţe care şi-au
găsit aplicaţii specifice în domeniul militar.
Esenţa acestor perfecţionări constă în creşterea şi perfecţionarea unor categorii şi
sisteme de armamente, cu o putere enormă de distrugere, capabile să lovească
obiective situate la distanţe impresionante, în timp scurt şi cu maximă precizie, în orice
condiţii meteorologice. Dar esenţa perfecţionărilor în tehnologia militară nu se
mărgineşte doar la aceste aspecte, ci şi la tehnica electronică de calcul,
radioelectronica, precum şi automatizarea, care pătrund tot mai mult în diferitele
domenii ale purtării războiului. Miniaturizarea aparaturii tehnice contribuie tot mai
mult la eficientizarea conducerii şi îmbunătăţirea acesteia.
Există o strânsă legătură între schimbarea tipului de economie, de la cea bazată pe
materii prime şi muncă fizică la cea bazată pe cunoaştere, şi evoluţiile apărute în
modul de ducere a războiului.
Tehnologiile avansate au cauzat şi cauzează serioase modificări, calitative şi
cantitative, în dotarea, structura şi principiile de întrebuinţare în luptă a forţelor şi
mijloacelor, în planificarea şi desfăşurarea acţiunilor militare, în creşterea puterii de
luptă şi capacităţii de acţiune a trupelor.
Ostilităţile în câmpul de luptă modern reprezintă nu numai o confruntare a
forţelor şi mijloacelor, dar şi o confruntare a inteligenţei umane, ceea ce conferă
acţiunilor militare pe lângă dinamism şi violenţă, încordare şi fermitate. Acţiunile
desfăşurate pe acest câmp de luptă se bazează pe mijloacele de luptă, mijloacele de
transport şi profesionalismul luptătorului.
Scopurile acţiunilor militare desfăşurate în cadrul unui asemenea câmp de luptă:
intervenţia rapidă pe obiective, acţiunile desfăşurate întrunit de toate categoriile de
forţe, folosirea diversiunii, folosirea mijloacelor de lovire de înaltă precizie. Totuşi la o
astfel de acţiune este foarte greu de anticipat atât începutul cât şi sfârşitul.

5
Capacitatea de manevră şi de lovire este sporită datorită structurilor tactice suple,
performanţelor armamentului şi tehnicii de luptă au efect asupra stării morale şi
psihologice ale luptătorilor, ca şi executarea unor acţiuni cu caracter special determină
realizarea surprinderii.
Analiza şi evaluarea ultimelor conflicte militare scot în evidenţă sporirea
considerabilă a caracterului complex al acţiunilor militare, accentuarea trecerii de la
formele de luptă precis delimitate între ele, la forme de luptă combinate. Acţiunile
militare sunt realizate printr-o diversitate de procedee devenind tot mai rare acţiunile
dominate puternic de o singură formă de luptă.
Fizionomia luptei moderne s-a schimbat esenţial şi datorită utilizării pe scară
largă a forţelor speciale, în condiţii complexe, realizându-se astfel surprinderea.
Caracteristicile câmpului de luptă actual se bazează pe eficientizarea acţiunilor şi
reducerea pierderilor de vieţi omeneşti. Îndeplinirea misiunilor au la bază acţiunile
indirecte prin întrebuinţarea unor forţe şi mijloace asupra obiectivelor importante şi
vitale ale adversarului.
O altă caracteristică importantă o reprezintă şi ducerea luptei cu preponderenţă în
interiorul localităţilor, îngreunând astfel foarte mult acţiunile trupelor terestre.

1.3 Criterii de optimizare în pregătirea acţiunilor militare

1.3.1 Armament

Asupra eficacităţii armamentului şi tehnicii de luptă se manifestă într-o strânsă


dependenţă calitatea gurilor de foc, a muniţiei şi a aparaturii de cercetare şi de
conducere a focului, precizia executării acţiunilor de foc şi timpul de reacţie prin:
a) Efectul la ţintă – este dat de calitatea loviturilor: greutatea glonţului, viteza
sa iniţială, efectul loviturii etc.;
b) Probabilitatea de lovire a ţintei(precizia tragerii şi gruparea loviturilor)-
depind de măiestria şi abilităţile luptătorilor, dar în viitor acestea vor
depinde, tot mai mult şi într-un procent tot mai mare, de calitatea gurilor
de foc, a aparaturii de cercetare, de conducere a focului şi de3 calitatea
muniţiilor;
c) Rapiditatea deschiderii focului şi asigurarea unui ritm de tragere
susţinut(timpul scurs de la descoperirea ţintei şi până la momentul
deschiderii focului, cadenţa de tragere, unitatea de foc etc.);
d) Manevrabilitatea focului(vitezele de ochire şi câmpurile de tragere);

6
e) Invulnerabilitatea armamentului şi condiţiile de dispunere a luptătorilor.
Modelele matematice în raport cu funcţionalitatea lor reprezintă un mijloc de
exprimare, mijloc de investigare mijloace de optimizare şi de rezolvare a unor
probleme:
 Aprecierea eficacităţii unor tipuri distincte de tehnică militară sau
categorii de armament ;
 Aprecierea eficacităţii unor sisteme mari de armament şi a unor complexe
de tehnică militară;
 Determinarea posibilităţilor de luptă a trupelor;
 Găsirea variantelor optime ale acţiunilor de luptă şi de conducere a
trupelor.

Parametri utilizaţi în modelele matematice ale teoriei tragerii

Criteriile pentru optimizarea misiunilor de tragere sunt: creşterea siguranţei ,


economia de muniţie , economia de forţe şi economia de timp,iar parametrii :
 Cadenţa de tragere – numărul de lovituri care se pot executa într-un minut
cu fiecare categorie de armament;
 Viteza de nimicire – pierderile medii realizate de inamic prin tragerea unui
număr „n” de proiectile într-o unitate de timp(n=λ*p);
 Distanţa la care se execută tragerea – aceasta este prevăzută în tabelele de
tragere şi se numeşte „distanţa loviturii eficace”. Această distanţă depinde
de înălţimea obiectivului şi de tipul tragerii;
 Viteza obiectivelor – cunoaşterea vitezei de deplasare are o importanţă
deosebită în calculul corecţiei probabilităţii de lovire;
 Consumul mediu de muniţie – se calculează în funcţie de tipul
experimentului de tragere binomial cm=an/p sau geometric cm=1/p şi este
un parametru important în modelele care au ca şi criteriu de optimizare
economia de muniţie;
 Densitatea de foc – numărul de lovituri trase în unitatea de timp pe un
front cu o anumită lungime. Se calculează ţinând cont de armamentul avut
la dispoziţie şi cadenţa acestuia.
La tragerea unui număr de lovituri cu o armă bine reglată, fiecare glonţ, datorită
influenţei unor cauze aleatoare, va descrie o traiectorie diferită de traiectoriile
celorlalte gloanţe. Acest fenomen poartă denumirea de împrăştiere normală a
loviturilor. Ea nu poate fi evitată deoarece depinde de o serie de cauze a căror acţiune
nu poate fi luată în considerare înainte de ochirea armei spre ţintă.
Cauzele care influenţează asupra traiectoriei determină apariţia unui snop de
traiectorii ale cărui puncte de cădere se repartizează pe o suprafaţă numită suprafaţa
de împrăştiere. Pe suprafaţa de împrăştiere se poate determina un punct care va fi
mediu în raport cu celelalte puncte.
Cauzele care generează împrăştierea tragerii pot fi socotite: obiective şi
subiective.
a. Cauzele obiective sunt:
- variaţiile condiţiilor atmosferice în care se produce mişcarea gloanţelor;
- variaţiile de viteză iniţială a glonţului, determinate de muniţie şi armament.

7
b. Cauzele subiective sunt:
- inconstanţa în ochirea orizontală şi verticală a armei la fiecare cartuş (serie
de cartuşe trase);
- incorectitudinea poziţiilor pentru tragere, aşezării armei în umăr, folosirii
reazemului şi mânuirii trăgaciului la tragerea fiecărui cartuş (serie de cartuşe trase);
- vibraţiile neuniforme ale ţevii armamentului automat ca urmare a mişcării
mecanismelor pe timpul reîncărcării;
- inconstanţa şi neuniformitatea în menţinerea armamentului automat în mână
pe timpul tragerii.
Cunoscând cauzele care produc împrăştierea, se poate micşora influenţa fiecăreia
din ele şi, prin aceasta, se va micşora împrăştierea.
Legitatea de dispunere a punctelor de cădere pe o suprafaţă poartă denumirea
de: lege de împrăştiere.
Împrăştierea (dispersia) traiectoriilor este limitată, simetrică şi neuniformă.
Astfel, la tragerea cu un număr foarte mare de lovituri snopul de traiectorii ocupă un
volum practic limitat (finit).
Pentru măsurarea suprafeţei de împrăştiere, pentru compararea împrăştierii
gloanţelor la tragerea cu diferite categorii de armament de infanterie, se folosesc
următoarele unităţi de măsură ale împrăştierii:
- abaterea probabilă;
- abaterea medie;
- abaterea normală;
- abaterea tolerată;
- fâşia jumătăţii favorabile;
- fâşia centrală (fâşia de miez).
a) Abaterea probabilă este egală cu a opta parte din dreptunghiul de
împrăştiere şi reprezintă lăţimea fâşiei învecinate cu axa de împrăştiere, care conţine
aproximativ 25% din punctele de cădere. Se notează cu Ap şi poate fi:
- Apd - abatere probabilă în direcţie;
- Apî - abatere probabilă în înălţime;
- Apb- abatere probabilă în bătaie.
b) Abaterea medie este egală cu două abateri probabile şi cuprinde 50% din
cele mai bune puncte de incidenţă. Ca valoare metrică, este egală cu 1/4 din înălţimea
(lăţimea) dreptunghiului de împrăştiere.
c) Abaterea normală este egală cu opt abateri probabile (4 abateri medii) şi
cuprinde 100 % din punctele de incidenţă.
d) Abaterea tolerată cuprinde totalitatea punctelor de incidenţă şi este egală cu
16 abateri probabile sau de două ori dreptunghiul împrăştierilor normale. Dacă se
împarte suprafaţa de împrăştiere la trei fâşii egale atunci în fâşia centrală se vor găsi 70
% din punctele de cădere, iar în fâşiile laterale câte 15%.
e) Fâşia jumătăţii favorabile este fâşia care cuprinde 50% din punctele de
incidenţă şi este dispusă simetric de-a lungul axei împrăştierii.
f) Fâşia de miez este fâşia centrală care cuprinde 70% din punctele de cădere
şi se notează cu Fc (fig. 37). Poate fi:
- Fcd - fâşia de miez în direcţie;
- Fcî - fâşia de miez în înălţime;

8
- Fcb - fâşia de miez în bătaie.
Între abaterea probabilă şi fâşia centrală există următoarea relaţie:
8Ap = 3Fc
de unde:
Ap = 3/8 Fc  F/3;
Fc = 8/3Ap  3Ap.

Acţiunea glonţului asupra obiectivelor

Armamentul de foc al infanteriei este destinat în principal pentru nimicirea forţei


vii a inamicului dispusă în teren deschis sau înapoia unor adăpostiri uşoare , iar
unele mijloace de foc sunt destinate pentru executarea tragerii asupra tancurilor ,
transportoarelor amfibii blindate şi altor obiective blindate.
Glonţul nimiceşte obiectivul prin forţa sa de lovire. La tragerea asupra forţei vii ,
rolul principal revine efectului omorâtor al glonţului ,adică acţiunea glonţului asupra
organismului viu. Efectul omorâtor al glonţului este caracterizat de energia cinetică a
glonţului (energia în momentul întâlnirii cu obiectivul).
Pentru a provoca efect omorâtor asupra omului este suficientă o energie cinetică
de 8 kgf/cm2 , iar asupra unui animal de tracţiune de 20 kgf/cm2.
În afară de energia cinetică a glonţului , efectul omorâtor al acestuia depinde de :
 Efectul lateral;
 Efectul de oprire;
 Efectul hidrodinamic.
Efectul lateral constă în aceea că suprafaţa obiectivului supus nimicirii la
căderea glonţului este mult mai mare decât diametrul glonţului.
Efectul de oprire reprezintă capacitatea glonţului de a scoate din luptă
organismul viu , într-un interval de timp scurt. Cu cât este mai mic timpul dintre
momentul căderii glonţului şi momentul întreruperii (blocării) funcţiilor vitale ale
organismului , cu atât mai puternic este efectul de oprire.
Efectul hidrodinamic realizează nu numai distrugerea ţesuturilor străpunse
nemijlocit de glonţ , ci şi a ţesuturilor vecine , pe o suprafaţă mai mare.
Puterea de pătrundere este capacitatea glonţului de a străbate diferite obstacole.
Fenomenul de pătrundere depinde de:
-proprietăţile obstacolelor ;
-energia cinetică a glonţului în momentul întâlnirii cu obstacolul;
-calibrul glonţului , greutatea şi forma acestuia.
Mărimea vitezei glonţului şi , ca urmare , a energiei cinetice duce la mărirea
puterii de pătrundere , în schimb creşterea distanţei de tragere determină scăderea
puterii de pătrundere a glonţului.
La tragerea cu foc continuu cu armamentul automat, lovitura următoare este
influenţată de lovitura precedentă, care având o anumită acţiune asupra armei
determină deplasarea întregului sistem, deformaţii elastice, preluarea unor jocuri între
piese şi mecanisme, vibraţii. Acţiunea loviturii următoare se suprapune peste cea a
loviturii precedente, influenţând diferit împrăştierea loviturilor trase.
Rolul trăgătorului în executarea tragerilor este hotărâtor. Aceeaşi armă, folosită
de doi trăgători poate da rezultate total diferite. Pentru asigurarea unor rezultate bune

9
la tragere sunt necesare o pregătire temeinică a trăgătorului şi un antrenament
îndelungat.

1.3.2 Obiective

Aşezarea în teren a obiectivului în raport cu trăgătorul are o mare influenţă


asupra preciziei tragerii. Astfel, în cazul când ţinta este dispusă faţă de trăgător la o
înălţime mult mai mare sau mult mai mică, este necesar să se introducă corecţii funcţie
de această diferenţă de nivel. Dacă se trage la înălţimi mijlocii şi mari, eroarea de
determinare a unghiului de teren poate condiţiona apariţia unor abateri însemnate.
Când tragerea se execută la distanţe mici acest factor se neglijează.
Caracteristicile obiectivelor
- obiectiv format dintr-o ţintă - obiectiv izolat
- obiectiv format din mai multe ţinte - obiectiv grupat
In funcţie de raportul dintre mărimea obiectivului şi mărimea împrăştierii
proiectilelor obiectivele pot fi:
- mic, atunci când suprafaţa acestuia este mai mică decât partea centrală a
împrăştierii;
- mare, atunci când suprafaţa este mai mică partea centrală a
împrăştierii;
- larg, când lăţimea obiectivului este mai mare decât fâşia centrală a împrăştierii;
- îngust, când lăţimea este mai mică decât lăţimea fâşiei centrale a împrăştierii;
- adânc, atunci când adâncimea obiectivului este mai mare decât adâncimea
fâşiei centrale de tragere;
- puţin adânc, când adâncimea obiectivului este mai mică decât adâncimea fâşiei
centrale de tragere.
După starea şi poziţia sa obiectivul poate fi: fix, care apare sau care se mişcă,
terestru, aerian sau la suprafaţa apei. După gradul de vedere:
- observat - care se vede din locul de tragere
- neobservat - care nu se vede din poziţia de tragere, dar poziţia acestuia în
teren este cunoscută.
După gradul de vulnerabilitate obiectivele poate fi:
- neadăpostite, când nu există nici un obstacol în calea glonţului îndreptate
spre obiectiv;
- mascat, când obiectivul este instalat înapoia acoperiri care poate fi străbătute de
gloanţe;
- adăpostit, când obiectivul este instalat înapoia unei adăpostiri care nu poate
fi străbătută de gloanţe.
Neutralizare - producerea unor pierderi inamicului care fac să-i diminueze
temporar capacitatea de luptă îi interzic sau limitează manevra şi îi
dezorganizează conducerea (20-30%).
Nimicire - producerea unor pierderi inamicului care duc la slăbirea completă a
capacităţii de luptă (40-60%).

10
Distrugere - în a face de neîntrebuinţat lucrările de apărare şi alte lucrări
(obiective) importante, nimicind totodată şi piesa (80-90%).

1.3.3 Condiţiile meteo şi terenul

Fenomenele şi procesele care au loc în atmosferă , sunt foarte complicate şi strâns


legate între ele. Pentru caracterizarea stării fizice a atmosferei într-un anumit moment
au fost adoptate o serie de noţiuni , ce poartă denumirea de elemente
meteorologice.
Elementele meteorologice cele mai importante sunt:
 Temperatura aerului;
 Presiunea atmosferică;
 Densitatea şi umiditatea aerului;
 Viteza şi direcţia vântului.
Paralel cu noţiunea de elemente meteorologice , în meteorologie este larg
răspândită şi noţiunea de fenomene atmosferice. Acestea sunt:ceaţa,ploaia,viscolul
etc..
Sunt considerate condiţii meteorologice normale de tragere urmatoarele:
 Presiunea atmosferică(barometrică)la orizontala armei =750 mm, care
corespunde unei altitudini de 100 m deasupra nivelului mării;
 Temperatura la orizontala armei =+15°C;
 Umiditatea relativă a aerului 50%;
 Lipsă totală de vânt.
Condiţii topografice:
 Obiectivele să se găsească pe aceeaşi orizontală cu arma;
 Lipsa totală a înclinării laterale a terenului.

Influenţa scăderii presiunii atmosferice asupra bătăii

Scăderea presiunii atmosferice cauzată de creşterea altitudinii influenţează


asupra bătăii armamentului .
Experimental s-a stabilit că la fiecare creştere a altitudinii cu 100 m faţă de cea
normală, presiunea atmosferică scade în medie cu 9 mm . Pentru aceasta sunt necesare
corecţii pentru schimbarea punctului de ochire sau mişcarea înălţătorului cu gradaţiile
corespunzătoare diferite de presiune.
Variaţiile presiunii atmosferice până la altitudinea de 500 m sunt neînsemnate şi
nu exercită o influenţă hotărâtoare asupra formei traiectoriei glonţului.

Influenţa temperaturii asupra bătăii

Prin temperatură se înţelege gradul de încălzire al aerului. Cauza principală a


răcirii aerului atmosferic este răcirea suprafeţei Pământului. În acest fel toate procesele
termice din atmosferă (încălzirea şi răcirea) se produc îndeosebi de jos în sus.

11
Transmiterea căldurii prin mişcarea aerului pe vertical dă naştere la curenţi de
convecţie. Cauza formării acestor curenţi este încălzirea neuniformă a solului de
la Soare. Chiar pe porţiuni foarte mici solul se încălzeşte extrem de neuniform
din cauza :
 Deosebirilor de culoare ;
 Umidităţii ;
 Capacităţii termice şi a altor proprităţi fizice;
 Existenţa norilor.
Schimbările bruşte ale temperaturii aerului modifică considerabil densitatea lui
şi pot să influenţeze foarte mult asupra formei traiectoriei şi asupra lungimii ei
astfel:
o Când temperatura aerului este mai mare de +15°C atunci densitatea aerului
se micşorează deci se micşorează şi forţa de rezistenţa a aerului astfel că se
măreşte simţitor lungimea traiectoriei şi trebuie să micşorăm înălţătorul
corespunzător corecţiilor calculate(sau se modifică punctul de ochire);
o Când temperatura aerului este scăzută(ger) densitatea şi forţa de
rezistenţă a aerului se măresc atunci se micşorează traiectoria glonţului
şi trebuie să mărim înălţătorul corespunzător corecţiilor calculate(sau se
modifică punctul de ochire).

Influenţa vitezei şi direcţiei vântului asupra glonţului

Viteza vântului este distanţa pe care o parcurge vântul într-o unitate de timpul.
Vântul lateral ,chiar slab (2-3 m/sec), abate în mod simţitor traiectoria glonţului din
planul de tragere ,în funcţie de direcţia în care bate astfel :
 Vântul din dreapta abate traiectoria glonţului în stânga ;
 Vântul din stânga abate traiectoria glonţului în dreapta.
Abaterea gloanţelor din planul de tragere poate fi determinat nu numai de vântul
lateral ci şi derivaţie (glonţul întâmpină rezistenţa aerului mai mult cu o parte a sa şi
din acestă cauză se abate din planul de tragere din ce în ce mai mult spre partea
rotaţiei). Dar influenţa derivaţiei nu se ia în considerare, de regulă, dat fiind faptul că
pentru distanţele la care se execută focul cu armamentul de infanterie sunt prea mici .

Tragerea pe timp de noapte şi în condiţii de vizibilitate redusă

Tragerea pe timp de noapte şi în condiţii de vizibilitate redusă prezintă o serie


de particularităţi determinate de greutăţile pe care le impune întunericul astfel:

12
 Mânuirea armamentului şi rezolvarea incidentelor de tragere se fac pe
pipăite;
 Vizibilitate redusă;
 Obosirea ochilor;
 Posibilităţi reduse pentru controlul trăgătorilor în vederea descoperirii
greşelilor pe care le fac pe timpul executării operaţiunilor.
Noaptea şi în condiţii de vizibilitate redusă ,obiectivele pot fi văzute numai
dacă sunt iluminate sau dacă acestea constituie o sursă de iluminare. Faptul că
iluminarea se produce pe neaşteptate pentru trăgător , are ca urmare orbirea
temporară a acestuia şi îi sunt necesare aproximativ 90 secunde pentru a-şi adapta
vederea la mediu.
Pe măsură ce presiunea atmosferică creşte, aerul se concentrează, iar densitatea
acestuia (greutatea 1m3 aer) se măreşte.
Variaţii ale presiunii atmosferice sub altitudinea de 500 m sunt neînsemnate şi nu
se iau în considerare. Când creşte temperatura, densitatea aerului se micşorează, deci
se micşorează forţa de rezistenţă a aerului, ceea ce determină mărirea distanţei de
tragere şi invers. Experimental s-a stabilit că în cazul tragerilor la distanţe sub 400 m,
nu se introduc corecţii de temperatură.
La trageri peste 400 m, când temperatura este cuprinsă între 0 0C şi -200C se
aplică corecţie de plus 50 m şi plus 100 m când temperatura atmosferică este sub
-250C.
Vântul lateral exercită o presiune asupra suprafeţei laterale a glonţului şi îl abate
faţă de planul de tragere în direcţia vântului astfel:
- vântul din dreapta abate glonţul spre stânga;
- vântul din stânga abate glonţul spre dreapta.
Câmpul de luptă modern se caracterizează prin existenţă unor ţinte de dimensiuni
mici care apar timp scurt, impunând exigenţe sporite preciziei tragerilor.
De asemenea, precizia tragerii este influenţată şi de natura terenului (solului) de
pe care se execută tragerea, de modul aşezării, fixării şi rezemării armamentului.

1.3.4 Puterea de foc

Ca funcţie a luptei, puterea de foc constă în ciclicitatea focului şi în posibilităţile


de executare a manevrei de foc şi se realizează printr-o conducere eficace a focului.
Conducerea focului (organizarea) are ca scop să pregătească un sistem
(defensiv) ofensiv determinant al focului armamentului subunităţii proprii şi a
celorlalte forţe şi mijloace primite sau luate în subordine sau întărire luându-se în
considerare terenul şi caracteristicile armamentului astfel încât să se asigure
îndeplinirea misiunilor de luptă cu un consum minim de muniţie, într-un timp scurt şi
cu eficacitate maximă.
Pentru conducerea focului şi a subunităţilor şi pentru realizarea cooperării se
stabilesc repere unice şi se fixează semnale.
Focul executat cu armamentul din dotarea subunităţii (grupei, soldatului)
reprezintă mijlocul de nimicire a adversarului în acţiunile desfăşurate pentru
îndeplinirea misiunilor de luptă.

13
Prin foc se poate nimici (neutraliza) personalul sau distruge (neutraliza)
diferite obiective ale adversarului (armament, tehnică).
În funcţie de direcţia de tragere focul armamentului de infanterie poate fi:
- frontal, îndreptat perpendicular pe frontul obiectivului
- de flanc, îndreptat în flancul obiectivului;
- oblic, îndreptat sub un unghi ascuţit faţă de obiectiv
- încrucişat, executat asupra unui obiectiv din două sau mai multe direcţii
Din punct de vedere tactic focul armamentului de infanterie poate fi:
- pumnal: executat prin surprindere de la distanţe mici pe o anumită
direcţie
- concentrat, focul mai multor arme sau focul executat de una sau mai
multe subunităţi asupra unui singur obiectiv sau a unei părţi din dispozitivul de
luptă a adversarului
- etajat: focul mai multor arme executat asupra unor obiective sau
mijloace de foc care sunt dispuse la înălţimi diferite (specific în munţi şi
localităţi)
După intensitatea focului executat - constă în:
- foc lovitură cu lovitură
- foc în serii scurte şi lungi
- foc continuu
Focul lovitură cu lovitură se foloseşte de regulă pe timpul luptei de apărare pentru
lovirea obiectivelor puţin importante dispuse la distanţe apropiate şi când se dispune
de timp suficient, obiectivul se vede foarte bine şi se pune un accent deosebit pe
economisirea de cartuşe.
Focul în serii se foloseşte de către armamentul automat care permite
rezolvarea misiunilor de tragere în timp scurt chiar în cazul când condiţiile de
observare nu sunt destul de bune.
Focul continuu se foloseşte numai în momentele încordate ale luptei, asupra
obiectivelor deosebit de importante şi periculoase şi care de regulă sunt grupate.
Focul de punct se execută asupra obiectivelor izolate menţinând armamentul
îndreptat tot timpul spre obiectivul ales, se poate executa şi asupra unor obiective
grupate compuse din mai multe ţinte distincte mutându-se succesiv de pe o ţintă pe
alta.
Focul de secerare se execută prin schimbarea poziţiei armamentului pentru a mări
împrăştierea gloanţelor. Se foloseşte asupra ob. grupate, largi, înguste dar adânci sau
largi şi adânci. Asupra acestor obiective se execută focul de secerare în direcţie sau în
adâncime sau combinat cu secerare concomitent atât în direcţie cât şi în adâncime
Focul de secerare în direcţie pe frontul obiectivului (lanţ de trăgători ai
adversarului, infanterie oprită pe un aliniament, alte categorii de tehnică şi militari
opriţi înapoia unor adăposturi de tip uşor).
Focul de secerare în direcţie fără schimbarea poziţiei coatelor poate fî
executat asupra unui obiectiv a cărui mărime unghiulară nu depăşeşte 20 de mii mi.
Focul de secerare în adâncime se execută asupra obiectivelor înguste, dar adânci
(colane ale adversarului, tranşee şi şanţuri de comunicaţii) orientate în lungul direcţiei
de tragere.

14
Focul cu secerare în direcţie şi în adâncime se execută asupra obiectivelor largi
şi adânci, precum şi pe timp cu vizibilitate redusă, când ob. se descoperă după
zgomot sau după flacără la gura ţevii.
Cele mai prielnice momente pentru deschiderea focului pe câmpul de luptă sunt:
- când obiectivul poate fi lovit prin surprindere de la mică distanţă;
- când obiectivul se vede bine şi poate fi ochit precis;
- când obiectivul se ridică de la pământ;
- când oferă flancul;
- în punctele obligate de trecere;
- pe timpul îmbarcării şi debarcării în şi din autovehicule, elicoptere,
mijloace de trecere desant.

Procedee de tragere:
Asupra obiectivelor terestre care se mişcă:
- procedeul însoţirii – constă în deplasarea continuă a liniei de ochire, pe
direcţia de deplasare a obiectivului;
- procedeul aşteptării – constă în alegerea de repere situate pe direcţia de
deplasare a obiectivului şi executarea ochirii asupra acestor repere.

1.3.5 Moralul trupei

Factorii ce influenţează nivelul puterii de luptă potenţiale a subunităţilor sunt de


domeniul acţional (funcţiile luptei) şi natură (factori de mediu).
Prima funcţie a luptei este comanda luptei , ce implică responsabilitatea
comandantului pentru ca subunitatea să fie eficientă.
A doua funcţie este moralul luptătorilor , care la nivelul unei unităţi tactice
constituie unul dintre factorii cei mai importanţi în ducerea luptei şi obţinerea victoriei.
Moralul reprezintă o stare afectivă temporară ce reflectă atitudinea şi gradul de
angajare energo-acţional ale individului sau grupului faţă de misiunile curente şi
îndeosebi faţă de cele viitoare.
Din punct de vedere acţional moralul este instrumentul ce ne informează despre
potenţialului energo-volitiv al individului sau grupului de a atinge un scop , atitudinile
lor , favorabile ori nefavorabile executării unei misiuni. Moralul are două componente:
a) Atitudinală – ce are o stabilitate relativă şi reprezintă un ansamblu
intercorelat de produse psihice şi psihosociale;
b) Afectivă – alcătuită din stări şi trăiri psihice schimbătoare.

15
Moralul este influenţat de următorii factori : fizici , psihoindividuali şi
psihosociali.

Capitolul II Modelarea matematică a acţiunilor de luptă

16
În condiţiile moderne a crescut mult importanţa analizelor ştiinţifice pentru
aprecierea tuturor fenomenelor legate de desfăşurarea acţiunilor de luptă, de analiza
cantitativă şi calitativă pe baza celor mai noi metode de cercetare şi înaite de toate, a
modelării şi optimizării matematice.
Folosirea modelelor în cunoaşterea şi descrierea fenomenelor reprezintă un pas
important în domeniul militar. Modelele matematice folosite sunt foarte diverse: de la
cele clasice, analitice, de tip determinist, la cele nedeterministe ce ţin de teoria
probabilităţilor şi proceselor stohastice.
În cadrul modelării problemelor militare un loc important îl ocupă armamentul şi
sistemul de conducere. Dinamismul acestora este determinat de modificarea continuă a
condiţiilor(timp, spaţiu, condiţii meteorologice etc.) în care se desfăşoară acţiunile de
luptă.
În consecinţă, se poate afirma că teoria matematică, ce duce în ultimă instanţă la
elaborarea şi rezolvarea unor modele matematice ale situaţiilor conflictuale, studiază
legile care guvernează procesul de desfăşurare a acţiunilor de luptă ţi elaborează, pe
baza cunoaşterii lor, procesele tactice optime ce se pot întrebuinţa în funcţie de
cantitatea şi calitatea unităţilor aflate în conflict şi de modificarea acestora pe timpul
ducerii luptei, ca urmare a pierderilor suferite şi a introducerii în luptă a rezervelor.

2.1 Modelarea matematică

Este esenţial a înţelege că în societatea actuală şi în armata modernă a acestui


mileniu, modelarea matematică reprezintă o necesitate care îşi cere drepturile. Astfel,
Wilhem Westmoreland afirma : „pe teatrul de operaţiuni al viitorului forţele inamice
vor fi localizate, urmărite şi lovite aproape simultan datorită utilizării modelelor
matematice, legăturilor informatice şi controlului automat al focului. Odată cu
apropierea de certitudine a probabilităţilor de distrugere ale primei lovituri şi
datorită sistemelor de supraveghere care pot să urmărească continuu inamicul,
nevoia de forţe numeroase pentru a neutraliza rezistenţa va fi mai puţin
importantă”.
Optimizarea activităţii de planificare a acşiunilor militare în condiţiile câmpului
de luptă modern a constituit şi constituie o preocupare prioritară a specialiştilor
militari, şi nu numai a acestora.
Elaborarea deciziei, privită ca un proces fundamental, reprezintă un act complex
care implică succesiunea unor metode conştiente, capabile să supună unei atente anlize
criteriile de alegere a variantelor posibile de acţiune şi să aprecieze argumentat din
punct de vedere ştiinţific efectele hotărârii propuse, inclusiv riscurile ce decurg în
urma soluţiei adoptate.
Introducerea metodelor moderne de analiză şi fundamentare decizională, menite
să ridice calitatea actului decizional şi de execuţie a acestuia, reprezintă o acţiune
continuă şi, în acelaşi timp, o consecinţă firească a procesului de pregătire a
specialiştilor în domeniu.
Fundamentarea ştiinţifică a deciziei necesită efectuarea unui mare volum de
calcule complexe cu ajutorul modelelor şi metodelor matematice care ţin seama de
factorii aleatori ce pot apărea în desfăşurarea acţiunilor de luptă.

17
În cercetarea fenomenelor este necesară nu numai înţelegerea esenţei diferitelor
elemente şi a interdependenţei lor, ci şi studierea relaţiilor cantitative dintre ele. Pentru
aceasta se utilizează metodele de cercetare date de matematică. Însă, folosirea
matematicii nu trebuie înţeleasă ca ceva abstract, rupt de realitatea obiectivă. În
cazurile concrete ce se studiază utilizând aparatul matematic, trebuie ţinut seama de
conţinutul calitativ al fenomenului, întrucât acesta defineşte însăşi caracterul relaţiilor
cantitative.
Trecerea de la fenomenul în sine la relaţiile matematice ce caracterizează
interdependenţa între componentele sale, precum şi cu alte fenomene constituie
modelarea matematică, iar relaţiile matematice care oglindesc raporturile cantitative
din desfăşurarea fenomenului reprezintă modelul matematic.
Modelarea este o metodă de cercetare a unor sisteme, procese sau fenomene prin
substituirea obiectului real, având la bază identificarea unor asemănări, fizice sau
matematice, între două sisteme în raport cu anumite caracteristici stabilite. Pe baza
modelării matematice se încearcă practic obţinerea unor soluţii optime sau cel puţin
aproape de optim, aspect care, de fapt se constituie ca obiectiv principal al modelării
matematice.
Gradul de concordanţă între rezultatele obţinute prin folosirea unui model
matematic şi fenomenul din studiul căreia a provenit, exprimă calitatea modelului
respectiv.
Modelul este o reprezentare izomorfă a realităţii care oferind o imagine intuitivă
şi totuşi riguroasă a fenomenului studiat, facilitează descoperirea unor legături
imposibil sau greu de realizat pe alte căi. Constituit atât în scopul cunoaşterii mai
adânci a realităţii, a procesului însuşi, cât şi pentru fundamentarea elaborării
deciziilor, modelul devine principalul instrument de lucru în evaluarea consecinţelor
potenţiale ale variantelor decizionale.
Modelul matematic reprezintă totalitatea relaţiilor logico-matematice(formule,
ecuaţii, inegalităţi, condiţii logice, operatori etc.) care definesc caracteristicile stării
sistemului şi, prin ele, ieşirile acestuia, în funcţie de parametrii şi intrările sale,
precum şi condiţiile iniţiale şi de timp.
Scopul principal al oricărui model este de a descrie structura internă, elementele
de intrare şi de ieşire, relaţiile, tipurile de legături dintre elemente constitutive,
restricţiile şi perturbaţiile ce definesc un sistem sau fenomen real.
Modelul militar prezintă o descriere formalizată(analitică sau logică) a unei
acţiuni militare, astfel încât să reflecte în suficientă măsură particularităţile acestei
acţiuni, să ia în considerare caracteristicile ei principale şi să permită obţinerea
rezultatelor cu precizia impusă.
Aceste modele matematice ale acţiunilor militare trebuie să conţină următoarele
cerinţe :
 Elaborarea lor poate fi eficientă numai dacă se ţine seama de principiile
generale ale artei militare;
 Să fie operative, respectiv să furnizeze tot timpul date necesare
comandantului;
 Să fie elaborate anticipat şi să reprezinte analogii matematice şi logice ale
unei acţiuni militare tipice, în care se iau în considerare : structura
organizatorică reală a forţelor participante; compunerea organică

18
cantitativă şi calitativă a acestora; normele operativ-tactice prevăzute în
regulamente, instrucţiuni şi alte acte normative; caracteristicile
geografico-militare ale direcţiilor de acţiune; să ife limitate la o anumită
parte a acţiunii militare.
În principiu, modelarea matematică este o problemă analitică şi experiment de
cercetare a diferitelor procese dinamice. Baza reală a modelării matematice este
izomorfismul fenomenelor din natură, prin aceasta înţelegându-se o formă comună de
descriere a lor prin relaţii de calcul adecvate. De aici rezultă posibilitatea de a se
reduce studiul unuia din sisteme izomorfe la studiul altui sistem, de a se modela
comportarea unui sistem cu ajutorul altuia. Izomorfismul relevă unitatea, legătura şi
interacţiunea, în limitele determinate, ceea ce permite ca analiza unui proces să se facă
prin intermediul altuia, asemănător ca formă şi structură dar mai uşor de studiat.
În condiţiile moderne a crescut mult importanţa analizelor ştiinţifice pentru
aprecierea tuturor fenomenelor legate de desfăşurarea acţiunilor de luptă, de analiză
cantitativă pe baza celor mai noi metode de cercetare şi înainte de toate, a modelării şi
optimizării matematice.
Ştiinţa militară, ca şi alte ştiinţe, pune un accent deosebit pe împletirea strânsă
şi conlucrarea largă cu alte ştiinţe. De aceea este necesar ca ştiinţa militară să îşi extindă
frontul cercetării, să cuprindă pe de o parte, activităţile recent apărute ca urmare a
pătrunderii omului în diferite zone ale cunoaşterii, iar pe de altă parte, să exploateze
domeniile de interferenţă a proceselor militare cu celelalte procese şi activităţi umane
existente. S-a dovedit că specialistul militar se străduieşte să realizeze conexiunile
respective cu alte ştiinţe, el obţine rezultate pozitive în activitatea pe care o
desfăşoară. Dacă o disciplină militară se izolează în propria ei metodologie, ca în
cazul oricărei ocupaţii exclusive, şi strict specializate, cercul ideilor se îngustează
mult, disciplina respectivă bate pasul pe loc, gândirea devine sterilă, producându-se o
adevărată dezagregare a spaţiului mental. Tocmai de aceea, pentru soluţionarea cu
succes a problemelor complexe specifice domeniului militar în condiţiile actuale este
necesar să se folosească toate resursele de la care se pot obţine raţionamente,
experienţă, aprecieri intuitive.
Cunoştinţele teoretice oferă numai o orientare generală în muncă, ele nu pot
da întotdeauna răspuns asupra modalităţilor de acţiune într-o situaţie concretă, între
însuşirea cunoştinţelor teoretice şi abilitatea de a le folosi practic este o mare diferenţă,
în acelaşi timp, un nivel mai înalt al artei militare este posibil numai pe baza unor
temeinice cunoştinţe ştiinţifice. Această contradicţie se poate înlătura numai prin
procesul pregătirii continue, care şi el trebuie organizat pornindu-se de la cele mai noi
cuceriri ale ştiinţei.
Folosirea metodelor matematice în cunoaşterea şi descrierea fenomenelor
reprezintă un pas important în domeniul militar. Modelele matematice folosite sunt
foarte diverse; de la cele clasice, analitice, de tip determinist, la cele nedeterministe ce
ţin de teoria probabilităţilor şi proceselor stohastice.
În cadrul modelării matematice a problemelor militare un loc important îl
ocupă armamentul şi sistemul de conducere. Dinamismul acestora este determinat de
modificarea continuă a condiţiilor (timp, spaţiu, condiţii meteorologice, etc.) în care se
desfăşoară acţiunile de luptă.

19
Deşi modelarea matematică în domeniul militar nu a fost elaborată
definitiv, în literatura de specialitate se precizează următoarele aspecte ale instrucţiei care
pot fi optimizate cu ajutorul acesteia:
- aprecierea unor tipuri distincte de tehnică militară sau categorii de
armament;
- găsirea variantelor optime ale acţiunilor de luptă şi de conducere a
trupelor;
- determinarea posibilităţilor de luptă ale trupelor;
- minimizarea pierderilor trupelor proprii;
- evaluarea influenţei siguranţei;
- fundamentarea cerinţelor necesare ducerii unei acţiuni de luptă;
- modelarea acţiunilor de luptă în care se studiază folosirea unor noi tipuri de
armament.
Din cele prezentate mai sus rezultă că modelarea are un vast câmp de
afirmare în domeniul militar, favorizat de extinderea permanentă a tehnicii de calcul
pentru rezolvarea a diferitelor tipuri de probleme de conducere a acţiunilor de luptă şi a
diferitelor categorii de tehnică şi armament. Un pas hotărâtor în această direcţie îl
constituie crearea sistemelor automatizate de conducere, care în modelarea
matematică, cercetările operaţionale, alături de informatică şi cibernetică, aduc o
contribuţie deosebită la optimizarea acţiunilor de luptă, în principal la acele categorii de
forţe la care durata ciclului de conducere este foarte redusă, iar asigurarea preciziei are o
importanţă deosebită.

2.2 Impactul social al modelelor matematice

De-a lungul timpului ştiinţa a constituit unul dintre cei mai importanţi factori ai
dezvoltării sociale şi economice. În prezent, ca urmare a măririi posibilităţilor de
investigaţie ştiinţifică, în cercetarea modernă apar situaţii care devin tot mai puţin
direct inteligibile. Astfel, chimistul înlocuieşte descrierea intuitivă a proprietăţilor unei
substanţe oarecare printr-o formulă de compoziţie mai mult sau mai puţin complicată,
fizicianul exprimă legile naturii în ecuaţii matematice, biologul reduce metabolismul şi
reproducerea organismelor vii la reacţii chimice, iar militarul elaborează concepţia de
luptă utilizând modele matematice.
Dezvoltarea fară precedent a tehnicii de calcul şi evoluţia însăşi a matematicii
este strâns legată de impactul pe care modelarea o are asupra gândirii individului şi a
societăţii în ansamblu.
În legătură cu relaţia dintre computere, modele matematice şi societate putem
afirma că nu există domeniu de activitate în care să nu fi pătruns metodele cibernetice.
Dar computerul este în fond un model: cele analogice sunt modele electronice
ale unor relaţii matematice, iar cele digitale modele ale unor algoritmi. Tocmai aceasta
face ca în momentul de faţă să existe un puternic interes atât pentru calculatoare, cât şi
pentru modelele matematice.

20
Rolul social al modelelor matematice este încă destul de mare, având în vedere
faptul că activitatea de conducere economică este de neconceput fără modele,utilizarea
acestora la studierea zborurilor cosmice, în previziuni privind evoluţia vremii etc.
Modelarea matematică este folosită şi în domeniul militar cu precădere în
conducerea activităţilor, atât pe timp de pace(pregătirea aplicaţiilor şi operaţiilor de
menţinere a păcii, rezolvarea unor probleme de logistică cum ar fi repartiţia resurselor
umane, materiale, informaţionale şi financiare, selecţia cadrelor funcţie de anumite
criterii) cât şi pe timp de război, în optimizarea deciziei privind pregătirea
operaţiunilor militare(repartiţia forţelor şi mijloacelor, asigurarea siguranţei şi
economiei tragerilor, alegerea strategiilor optime), optimizarea transporturilor militare,
optimizarea activităţii de cercetare a unui anumit raion de luptă.
Trebuie însă avut în vedere faptul că toate modelele matematice au anumite
limite. Însă în interiorul acestor limite s-au obţinut, se obţin şi se vor obţine rezutate
deosebite în toate domeniile de aplicabilitate a matematicii.

2.3 Principii şi cerinţe ale modelării în pregătirea acţiunilor de luptă

Fundamentarea ştiinţifică a deciziei necesită efectuarea unui mare volum de


calcule complexe cu ajutorul modelelor matematice de tip stohastic sau determinist
care ţin seama de factorii aleatori în desfăşurarea acţiunilor de luptă.
Cadrul metodologic de abordare a modelării matematice a operaţiei şi luptei are
la bază următoarele principii :
 Principiul descompunerii- care impune analiza unei probleme mari de
optimizare prin studiul subproblemelor locale şi rezolvarea independentă a
acestora fără a se ţine cont de soluţiile celorlalte activităţi(optimul global);
 Principiul coordonabilităţii- incumbă conducerea ierarhizat
descentralizată a sistemelor mari compuse din subsisteme interconectate,
aceasta poate fi la fel de eficientă ca şi conducerea centralizată cu condiţia
ca să existe un sistem complex; chiar dacă este posibilă nu este
avantajoasă datorită numărului mare de bucle de reacţie „feed-back”, a
neliniarităţii şi a altor factori, inclusiv a unităţilor de măsură diferite. Pe de
altă parte nici conducerea descentralizată (independentă) nu este o soluţie
din cauza tendinţei inerente proprie sistemelor de a nu ţine cont de
cerinţele celorlalte subsisteme;
 Principiul armonizării obiectivelor conflictuale existente la nivelul
subsistemelor- în scopul asigurării îndeplinirii obiectivelor globale. Acest
principiu generează o serie de metode şi tehnici de abordare a modelării
matematice a operaţiei şi luptei în sensul că obiectivul unui eşalon superior
devine normă de control la nivelul eşaloanelor subordonate, deciziile fiind
luate la nivelul ierarhic superior în funcţie de situaţia globală şi de
restricţiile sistemului;
 Principiul incompatibilităţii- este caracterizat prin faptul că pe măsură ce
complexitatea sistemului creşte, posibilitatea de a descrie comportarea sa
cu ajutorul unui model riguros scade până la un anumit nivel dincolo de
care precizia şi relevanţa se exclud reciproc;

21
 Principiul de opimalitate în interacţiune- face referire la un sistem mare,
compus din sisteme de optimabilitate şi un sistem coordonator, dacă este
optimal atunci fiecare subsistem este optimal în interacţiune şi invers;
 Principiul de incertitudine- afirmă că într-un sistem mare compus din mai
multe subsisteme interconectate, starea Xi a subsistemului „i” şi
interacţiunea sa cu celelalte subssisteme pot fi determinate simultan până
la un anumit grad de acurateţe.
Principalele cerinţe impuse unui model de calitate sunt :
1. COERENŢA – compatibilitatea relaţiilor matematice ce constituie
modelul ca reprezentare abstractă a dependenţelor cantitative şi
calitative ale procesului reprezentat;
2. CORECTITUDINEA – proprietatea modelului de a nu deforma
caracterul real al relaţiilor reprezentate. Criteriul de apreciere a
corectitudinii este compararea rezultatelor obţinute prin model cu
cele obţinute prin experimentare;
3. CONSISTENŢA – gradul în care au fost reprezentate elementele
componente prin relaţii;
4. EFICIENŢA – măsura în care modelul dă răspuns la problemele
utilizatorului la costuri mai mici;
5. UTILIZABILITATE EFICIENTĂ – constituie finalitatea modelului,
reprezentând capacitatea de obţinere a rezultatelor în timp util;
6. COMPLETITUDINEA – cuprinderea tuturor elementelor
componente şi a relaţiilor dintre ele.

2.4 Modele utilizate în optimizarea acţiunilor de luptă

Experienţa acumulată prin realizarea unui număr mare de modele, precum şi


teoriile matematice elaborate pentru tratarea acestora au arătat că pentru acelaşi model,
cerinţele formulate mai înainte formează un ansamblu contradictoriu. De aceea, orice
model matematic satisface, de regulă, numai o parte a acestor cerinţe.
Modelele se clasifică în două mari grupe : deterministe şi
stohastice(probabilistice).
Programarea matematică se ocupă cu studiul problemelor de optimizare, în
care se urmăreşte determinarea maximului sau minimului unei funcţii, în prezenţa unor
restricţii. Astfel de probleme apar mai ales la analiza situaţiilor economice, comerciale,
militare, când, de obicei, există resurse deficitare(materiale, umane, financiare şi
informaţionale)care trebuie folosite în aşa fel încât să se realizeze cantităţile necesare
de produse, aducându-se la valoarea optimă unul sau mai multe scopuri(cheltuieli,
venituri, pierderi ale inamicului, pierderi proprii, probabilităţi de descoperire sau de
distrugere).

2.4.1 Modele liniare

22
O primă clasă de modele matematice foarte răspândite este clasa modelelor
liniare. Există o gamă foarte largă de probleme economice, tehnice, militare sau de
altă natură pentru care indicatorul de calitate(funcţia-scop) se exprimă liniar, în raport
cu parametrii stabiliţi. Calculul extremului funcţiei(maximul sau minimul) liniare, în
condiţiile că variabilele supuse determinării satisfac restricţiile liniare, formează
obiectul programării liniare.
Structura modelului unei astfel de probleme presupune optimizarea funcţiei:
m n

f(x)=  
i 1 j 1
cijxij
n

în condiţiile: j 1
xij{ , =,  } bj , (i=1,2,…,m),
m


i 1
xij{ , =,  } aj , (j=1,2,…,n),
xij  0 , (i=1,…,m; j=1,…,n).
În practica ducerii acţiunilor de luptă apare frecvent necesitatea rezolvării unor
probleme care se exprimă matematic prin modele liniare.
Astfel sunt : repartiţia loviturilor pe mijloace de foc, folosirea raţională a tehnicii
de luptă, transporturile militare, repartizarea unor forţe sau mijloace pe obiective sau
raioane etc. Pentru ele, coeficienţii pot avea interpretările :
cij – probabilitatea distrugerii mijlocului al j-lea de către inamic(sau rezultatul
acţiunii forţei de tip i asupra obiectivului de tip j); probabilitatea de nimicire a ţintei
de tip j de către mijlocul de tip i ; intervalul de timp în care armamentul de tip j trebuie
să execute o acţiune; costuri, distanţe, consumuri etc.;
xij – valorile repartizate din sursele i la unităţile beneficiare j;
ai – existentul în sursa i;
bj – necesarul unităţii beneficiare j.
Funcţia-scop poate fi : probabilitatea de îndeplinire a misiunii, numărul mediu de
purtători nimiciţi de contraacţiunea inamică, rezultatul mediu al acţiunii
forţelor(mijloacelor) asupra obiectivelor inamice, numărul mediu de ţinte nimicite de
forţele proprii, numărul mediu de lovituri trimise asupra inamicului .
Metoda principală de rezolvare a acestei categorii de probleme este algoritmul
simplex(cu toate variantele lui) care este legat de structura mulţimii soluţiilor
admisibile. Această legătură îl face să fie deosebit de eficient. În plus, el este simplu şi
uşor de programat pe computer. Un caz particular de model liniar cu multe utilizări şi
în activităţile militare curente îl constituie modelul activităţilor de transport şi
repartiţie(cu toate variantele cunoscute). Pentru el au fost elaborate metode speciale de
rezolvare(metoda distributivă, metoda distributiv modificată, metoda acoperirii
zerourilor, metoda potenţialelor etc.) care ţin seama de particularităţile structurii
modelului.

2.4.2 Modele neliniare

23
Marea majoritate a situaţiilor militare se tratează prin modele matematice
neliniare, a căror structură este: să se determine extremul funcţiei f(x) cu următoarele
condiţii:
gi(x) { , =,  } bi ,(i=1,…,m), unde : x este(x1,...,xn); f - o funcţie neliniară;
gi – funcţii neliniare; bi – constante date. De astfel de modele se ocupă programarea
neliniară.
Primul rezultat fundamental al programării neliniare a fost obţinut de Lagrange
prin introducerea multiplicatorilor (cei poartă numele) în cazul liniart, apoi
generalizarea lor printr-o funcţie(numită funcţia Lagrange) şi demonstrarea de către
Kuhn şi Tucher a condiţiilor necesare şi suficiente de existenţă a multiplicatorilor.
S-au elaborat foarte multe metode de rezolvare a problemelor neliniare. Astfel
putem cita : metodele gradientului, gradientului proiectat, algoritmul Rosenbrok,
direcţiilor posibile(Zoutendijk), modelele de tip simplex(mai ales pentru problemele
pătratice), algoritmul direcţiilor conjugate, de tip Newton, multiplicatorilor Lagrange
etc.
Desigur că activitatea militară a beneficiat din plin de aceste rezultate,
obţinându-se soluţii eficiente şi în acest domeniu. Astfel, utilizându-se o metodă a lui
Diner(pentru a specula specificul problemei) se poate rezolva prin metoda
multiplicatorilor Lagrange problema repartiţiei loviturilor asupra unui convoi inamic.
Modelul matematic al acestor probleme are forma :
1 p  x
*

  
h
m pk
 1  1  
nk  k  max,
f(x)= k 1 cknk   

m
 x k  L
în condiţiile :  k 1
 x  0, întreg ,  k  1,..., m
 k

unde :
f(x) – reprezintă pierderile grupării inamice;
m – numărul de tipuri de mijloace ale grupării inamice;
ck – coeficientul de importanţă acordat tipului k de mijloace inamice;
nk – numărul de mijloace inamice de tip k ;
 k – numărul mediu necesar de proiectile pentru distrugerea unui mijloc de
tip k ;
p* - probabilitatea de contraacţiune;
xh – numărul de lovituri repartizate pe mijloacele inamice de tip k ;
L – numărul total de proiectile ale grupării mijloacelor.

2.4.3. Modelele teoriei jocurilor

24
Situaţiile conflictuale specifice domeniului militar au generat o clasă foarte
importantă de modele matematice – modelele teoriei jocurilor.
În activitatea umană, deci şi în cea militară, pentru atingerea unor scopuri este
necesar să fie luate anumite deciziicare să ducă la realizarea deplină a scopurilor
urmărite. În condiţiile unui conflict, cel ce ia decizii este obligat să ţină seama nu
numai de scopurile sale, ci şi de acelea ale adversarului.
În principal, teoria jocurilor constă în elaborarea unor recomandări pentru un mod
raţional de acţiune a fiecărui adversar. Situaţiile de conflict din practică sunt foarte
complexe, iar analiza lor este îngreunată de existenţa unui mare număr de factori.
Pentru a face posibilă analiza situaţiei de conflict este necesar să neglijăm factorii
secundari şi să definim un model formal simplificat. Un astfel de model se numeşte
joc. Jocul se deosebeşte de situaţia reală de conflict prin faptul că se desfăşoară după
reguli bine stabilite.
El este caracterizat prin numărul de participanţi, acşiunile lor posibile şi repartiţia
câştigurilor în funcţie de comportarea lor. În teoria jocurilor se analizează numai acele
jocuri în care câştigul se poate exprima cantitativ.
Clasificarea jocurilor este foarte variată şi se reflectă multitudinea punctelor de
vedere asupra lor, precum şi diversitatea fenomenelor modelate.
După numărul de participanţi la joc se disting:
 Jocuri cu un jucător;
 Jocuri cu doi jucători;
 Jocuri cu n jucători.
După numărul de strategii de care poate uzita un jucător sunt:
 Jocuri finite;
 Jocuri infinite.
Caracterul relaţiilor dintre jucători conduce la :
 Jocuri fără coaliţii(nu sunt permise relaţii între jucători);
 Jocuri de coaliţii;
 Jocuri de cooperare(există o înţelegere prestabilită la ultimele două).
În domeniul militar(caracterizat prin situaţii conflictuale), teoria jocurilor şi-a
găsit un câmp larg de aplicare. Deoarece în problemele cu mai mulţi parteneri şi de
dimensiuni mari, încercările de optimizare sunt în mare măsură infructuoase, apelul la
teoria jocurilor poate furniza soluţii destul de bune, ea fiind chemată să ordoneze după
o mulţime dată de criterii, mulţimea variantelor obţinute prin variaţia parametrilor. Un
exemplu de aplicare a teoriei jocurilor îl constituie algoritmul propus de Juttler pentru
rezolvarea problemelor de extrem multicriterial, foarte frecvent întâlnite în domeniul
militar, deoarece analiza situaţiilor militare pe baza unui singur criteriu de eficienţă
este departe de a satisface utilizatorul.
Cu ajutorul teoriei jocurilor se pot rezolva şi probleme ca alegerea tipului de
armament cu eficacitatea cea mai ridicată pentru lovirea unor obiective, alegerea
procedeului tactic pentru desfăşurarea unei acţiuni, alegerea cursului optim în vederea
urmăririi inamicului, a mascării etc..
Scopul teoriei jocurilor constă deci în elaborarea unor recomandări pentru
comandant privind comportarea sa raţională care să-l conducă la determinarea modului
optim de acţiune.

25
2.4.4 Modelele teoriei grafurilor

Deşi veche ca problematică, teoria grafurilor a fost relansată în actualitate mai


ales odată cu apariţia modelelor de tip PERT şi a constituirii teoriei reţelelor. S-a
observat că multe activităţi(eşalonarea activităţilor în construcţii, organizarea unei
structuri optime a unei unităţi, coordonarea transporturilor pe reţele de drumuri,
optimizarea problemelor de transport etc.) pot fi modelate matematic, cu multă
eficienţă, folosind o structură de graf îmbogăţită cu o serie de funcţii asociate.
Teoria grafurilor furnizează un instrument simplu, adecvat de construcţie a
modelelor şi de rezolvare a unor probleme(care necesită realizarea unui sistem
complex cu ajutorul unei ordonări determinate a elementelor acestuia) cum sunt:
planificarea calendaristică a producţiei industriale; planificarea în reţea şi conducerea
dirijată a unor procese; probleme tactice şi logistice; alegerea itinerarelor optime etc.
Din punct de vedere militar, aplicaţiile mai interesante ale teoriei grafurilor se
întâlnesc la optimizarea transporturilor pe reţeaua rutieră, alegerea celor mai
bune(scurte) itinerare pentru deplasarea unor forţe dintr-un raion în altul, planificarea
optimă a realizării unor lucrări genistice, alegerea celor mai bune itinerare pentru
trecerea printr-o reţea de drumuri.
În afară de metoda PERT(cu variantele ei) mai des sunt folosiţi algoritmii FORD,
pentru determinarea drumului de lungime minimă; FORD-FULKERSON, pentru
determinarea fluxului maxim dintr-o reţea de transport; precum şi algoritmul lui
DANTZIG,algoritmul lui ROY şi algoritmul TOMESCU.

2.4.5. Modelele programării dinamice

Multe fenomene, procese ale naturii şi ale domeniului militar au evoluţie care, pe
planul gândirii, poate fi concepută ca având o desfăşurare în etape, fără ca prin aceasta
să se denatureze într-o măsură importantă esenţa lor. Aşa sunt, de exemplu, procesele
de luare a deciziilor. Astfel de fenomene se tratează matematic printr-un model de
programare dinamică. Spre deosebire de programarea liniară, ea nu cere ca problemele
să fie caracterizate de ecuaţii de formă particulară. De aceea, pentru programare
dinamică nu există un algoritm general, ceea ce face ca ea să fie flexibilă şi să ofere
răspunsuri la situaţii dificile, greu de rezolvat prin alte metode.
Esenţa programării dinamice constă în analiza secvenţială a procesului de luare a
deciziilor. În acest scop se folosesc relaţiile de recurenţă ce caracterizează acest
proces, ca şi ecuaţiile funcţionale(ecuaţii în care necunoscuta este o funcţie)
corespunzătoare acestor relaţii de recurenţă. Un tip de ecuaţie funcţională este dată sub
forma:
fN(x)=max gN(xN)+fN-1(x-xN)
0≤xN≤x
cu : f1(x)=g1(x) , (  )x≥0,

26
unde fN(x) reprezintă pierderile maxime ale inamicului, iar gN(xN) – pierderile
provocate inamicului.
Un alt exemplu este ecuaţia obţinută prin legătura cu calculul variaţional sub
forma :

f(a,c)= min  a


y a , a    

  F x, y , y ,  dx  f  a  , c y  
 a 

La baza stabilirii ecuaţiilor funcţionale stă principiul de optimalitate(al lui


Bellman), al căruia enunţ este: o strategie(comportare, decizie) optimă are proprietatea
că oricare ar fi starea şi decizia iniţiale, deciziile rămase constituie o strategie optimă
în raport cu starea care rezultă din prima decizie. Instrumentul matematic de
determinare a soluţiei ecuaţiei funcţionale îl constituie rezolvarea ecuaţiilor
diferenţiale, cu derivate parţiale sau integrale. În cazul modelelor discrete se
exploatează într-un anume mod valorile calculate ale funcţiei(eventualul şi ale
restricţiilor).
Iată câteva exemple de probleme militare, care se pot rezolva prin programarea
dinamică:
 Problema încărcării optime a mijloacelor de transport, cunoscând unitatea
de încărcătură de fiecare tip material şi valorile corespunzătoare ale
costului unitar de t/km de transport;
 Problema repartizării a m mijloace de foc pe n obiective în scopul
realizării unor distrugeri cât mai mari, cunoscând că fiecare obiectiv este
caracterizat de un anumit grad de distrugere şi că fiecare mijloc nimiceşte
un obiectiv de tip i cu o anumită probabilitate;
 Problema repartizării mijloacelor de luptă între unităţi în acţiunile ce se
desfăşoară în mai multe etape, cunoscând totalul L de mijloace ce trebuie
să se repartizeze pe două unităţi în cantităţile gi(i=1,..., n).
La sfârşitul acestui subcapitol fac precizarea că mai există şi alte tipuri de modele
cum ar fi cele probabilistice, combinatorica, programarea stohastică, statistică
matematică etc. Spaţiul limitat al lucrării nu permite prezentarea fiecăruia din aceste
modele.

2.5 Computerul şi programele matematice de optimizare

În prezent în prim planul progresului tehnic se află dezvoltarea tehnicii


informaticii, adică a mijloacelor pentru stocarea, prelucrarea, transmiterea, păstrarea şi
folosirea informaţiei. Cea mai mare materializare a acestui progres este elaborarea
computerului, un mijloc tehnic universal pentru lucrul cu informaţia.
Computerul mileniului III nu mai este un obiect de lux, ci a devenit un lucru
comun. Aceasta s-a datorat şi utilizării sale în diferite activităţi, sporind eficienţa
deciziilor, scurtând timpul de execuţie şi dând rezultate exacte şi pertinente. În ultimul
timp, modelarea matematică a devenit mult mai uşor de aplicat cu ajutorul programelor
computerului.

27
Computerul impune limite în contradicţie şi adecvarea, relevanţa şi pertinenţa
modelelor şi soluţiilor acestora. Astfel la un model matematic apar două obiective
contradictorii : modelul trebuie să fie cât mai simplu de rezolvat dar şi să respecte cât
mai precis situaţia reală.
Interesant pentru relevarea simbiozei tot mai pronunţate dintre modelare şi
computer este că în ultima vreme, pe lângă hardware(partea de echipament) şi
software(partea de programe), a apărut o nouă categorie, numită fineware, ce
reprezintă instrumentele de modelare a proceselor în diferite tipuri de activităţi.
Dacă din punct de vedere hard computerele puteau îndeplini toate condiţiile
pentru a utiliza modele, problema importantă apărea la partea de soft specifică
modelării. Acest obstacol a fost însă depăşit pentru că acum se pot utiliza MATLAB şi
MATCAD – programe ce facilitează rezolvarea unor probleme ce presupun calcule
dificile, ecuaţii cu extreme, probleme de maxim şi minim, ecuaţii diferenţiale, integrale
şi analiză numerică.
În domeniul militar se utilizează un program specific de statistică SPSS capabil să
realizeze prelucrări statistice a datelor experimentelor, uşurând munca de determinare
a parametrilor specifici modelării matematice. Din acest motiv, computerul poate fi
utilizat cu succes în modele de estimaţie, de studiere a eficienţei unor procedee, arme
sau în prelucrarea datelor legate de forţele de care dispune inamicul, amplasamentul
etc.
Modelarea matematică prin computer a realizat o strânsă legătură cu simularea ce
a devenit procedeu de mare actualitate pentru instruirea trupelor.
Implementarea simulării şi a modelării a început prin dotarea diferitelor
compartimente la nivelul organizaţiei militare cu computere performante, s-a realizat o
instruire a personalului pentru utilizarea computerului şi a fost introdusă modelarea
matematică ca disciplină de studiu în învăţământul militar.
Metoda simulării îşi găseşte largi posibilităţi de utilizare în soluţionarea
problemelor tactic-operative caracterizate prin existenţa factorilor aleatori.
Esenţa fiecărui model de simulare constă în faptul că fenomenul se formalizează
ca un proces matematic, care este aleator, iar prin experimentări statistice repetate se
observă şi se analizează influenţa factorilor aleatori ce se supun unor legi de
probabilitate.
Introducerea treptată a tehnicii elecronice de calcul în activitatea comandanţilor
sporeşte productivitatea acestora, asigură condiţiile necesare stăpânirii fluxurilor
informaţionale ce au loc între organele de conducere şi vizează în esenţă pregătirea
datelor necesare analizei situaţiei, fundamentării hotărârilor şi planificării întrebuinţării
în luptă a forţelor şi mijloacelor.
Importanţa aprecierii rapide a rezultatului luptei şi a sensului evoluţiei acesteia
prin luarea în considerare a unui număr apreciabil de factori aleatori, efectuând un
mare număr de încercări cu ajutorul computerului, se reflectă în creşterea calităţii şi
operativităţii conducerii.
Antrenarea asistată de computer reprezintă un exerciţiu dinamic şi nedistructiv, în
timpul căruia ne sunt oferite soluţii ale conflictelor imaginate, fără consumuri de
muniţii, personal şi alte materiale, precum şi în afara contactului direct cu un adversar
real, dar şi o reducere considerabilă a timpului pentru efectuarea calculelor.

28
Structura, modul de concepere şi realizare a pachetului de programe care
constituie suportul pentru antrenarea asistată de computer în vederea pregătirii
acţiunilor de luptă au în vedere următoarele elemente :
 Obiectivele urmărite şi structura scenariului realizat în scop de
antrenament;
 Bazele de date;
 Modelele matematice;
 Regulile şi procedurile;
 Conducătorul antrenamentului şi arbitrii;
 Participanţii.
Modelele matematice incluse în programe sunt suficient de flexibile pentru a
acoperi o gamă largă de situaţii posibile şi permit modificarea bazelor de date,
concluzii şi propuneri, precum şi fundamentarea hotărârii. Astfel că acest gen de
antrenament nu restricţionează în nici un fel pe participanţi de a acţiona absolut
identic ca într-o situaţie reală.

Capitolul III Optimizarea repartiţiei forţelor şi mijloacelor în pregătirea


operaţiilor militare

29
Repartiţia mijloacelor de luptă pe obiective se referă la situaţiile în care(de
regulă, în atac şi apărare) fiecărui mijloc de luptă trebuie să i se atribuie pentru
distrugere o anumită ţintă sau un anumit grup de ţinte. În funcţie de situaţie,
comandantul poate hotărî ca mai multe mijloace de foc să fie repartizate asupra
aceleiaşi ţinte considerate ca fiind cea mai periculoasă.
În condiţiile războiului modern, când situaţiile în raionul acţiunilor de luptă se
modifică rapid, comandantul nu mai dispune de timpul necesar pentru stabilirea
modului cum să-şi repartizeze forţele, astfel ca problemele ce privesc repartiţia
mijloacelor de foc pe obiective trebuie soluţionate pe baza unor modele matematice şi
a unor programe pe computer corespunzătoare care să asigure optimizarea procedeului
de repartiţie în funcţie de situaţia concretă din raionul acţiunilor de luptă, de starea
trupelor proprii şi de opţiunile comandantului.
Specialiştii militari, propun o serie de principii specifice care să stea la baza
metodelor de repartiţie, în funcţie de criteriul de evaluare a eficienţei ce a fost acceptat
de către comandant.
Astfel în majoritatea modelelor matematice se consideră că repartiţia mijloacelor
de foc pe obiective se poate face ţinând cont de următoarele criterii :
a) valoarea medie a numărului de obiective distruse, valoare care în general
trebuie să tindă spre maximum;
b) numărul maxim de ţinte combătute, nu neapărat distruse;
c) valoarea probabilităţii de distrugere a fiecărui obiectiv în parte.

3.1 Modelul lui LANCHESTER

3.1.1 Consideraţii generale asupra modelelor ce utilizează ecuaţiile lui Lanchester


Când se planifică acţiunile militare este necesar să se efectueze o analiză
cantitativă şi calitativă a acestora ce se desfăşoară între două grupări de mijloace de
luptă, ţinând seama de contraacţiunea fiecăreia.
Modelele matematice care studiază legile cantitative şi calitative de desfăşurare a
luptei se utilizează rapid. Dacă se ţine seama de multitudinea factorilor ce
caracterizează acţiunile de luptă, problema devine absolut de complexă. De aceea este
util ca la început să se considere numai modele schematice, simplificate ale acţiunilor
de luptă. Modelele analitice simplificate scot în evidenţă caracteristicile cantitative de
bază ale luptei şi permit să se studieze influenţa factorilor principali care altfel ar fi
fost umbrită de factori neesenţiali secundari.
Analiza matematică a celor mai simple modele ale acţiunilor de luptă dă
posibilitatea să se aprecieze influenţa unor factori cum sunt :
 puterea de foc şi cantitatea mijloacelor folosite;
 efectul surprinderii;
 ritmul de concentrare al forţelor de contraatac;
 raportul de forţe al părţilor;
 ritmul de înlocuire al pierderilor;
 eficacitatea focurilor şi altele.

30
Cu ajutorul modelelor lui LANCHESTER putem optimiza planificarea
operaţiilor, lucru ce constituie un mijloc ajutător preţios, desigur fără a pretinde că
acestea ar putea înlocui tactica şi arta operativă.
Orice luptă între două grupări poate fi considerată ca o succesiune de lovituri
efectuate d fiecare grupare împotriva celeilalte. Procesul de dezvoltare al luptei are un
caracter întâmplător, deoarece rezultatul fiecărei lovituri este într-o oarecare măsură o
mărime întâmplătoare.
În continuare se vor considera două din cele mai simple modele de luptă :
1) lupta între două grupări(modelul A);
2) lupta între două grupări care ocupă suprafeţe de teren determinate
(modelul B).
Cu toate simplificările aduse ambelor modele, legile care se obţin cu ajutorul
acestora permit, atât analiza acţiunilor de luptă cât şi evidenţierea influenţei celor mai
importanţi factori care intervin în desfăşurarea luptei.
Dezvoltarea în continuare a unor astfel de modele şi perfecţionarea algoritmilor
permite să se elaboreze metode mai exacte de analiză a dinamicii luptei.
Noţiuni cu care operează modelele lui Lanchester
Duelul reprezintă confruntarea armată dintre două grupări adverse. Grupările pot
fi:
 omogene – atunci când au în dotare un singur tip de armament;
 neomogene – atunci când au în dotare mai multe tipuri de armament.
Pentru ambele grupări trebuie să cunoaştem clar tipul de armament şi numărul de
combatanţi. Pentru ambele grupări structura acestora va fi :
N1=a1+a2+a3+...+an
N2=b1+b2+b3+...+bn
N1, N2 – efectivele şi armamentul la începutul luptei(duelului);
ai, bi – numărul de arme de tipul i;
m1(t)=(a1(t), a2(t),..., ak(t));
m2(t)=(b1(t), b2(t),...,bk(t));
m1(t) – efectivul grupării 1 la momentul „t” al luptei;
m2(t) – efectivul grupării 2 la momentul „t” al luptei;
µ1= m1  t  M 1 - descreşterea efectivului 1 în timp;
µ2= m2  t  M 2 - descreşterea efectivului 2 în timp.
Aceste modele matematice(Lanchester), au ca principal parametru probabilitatea
de lovire. Acestea presupun cunoaşterea efectivelor şi tipul armamentului, iar
informaţiile utilizate în urma calculelor direcţionează comandantul unei subunităţi de
infanterie în luarea deciziilor optime şi obţinerea victoriei.
λ1 – cadenţa de tragere a armamentului grupării 1;
λ2 - cadenţa de tragere a armamentului grupării 2;
p1 – probabilitatea de lovire a unui element din gruparea 1;
p2 – probabilitatea de lovire a unui element din gruparea 2;
n1=p1 λ1 – viteza de nimicire a grupării 1;
n2=p2 λ2 – viteza de nimicire a grupării 2;
α= n1 n 2 - raportul calitativ dintre gruparea 1 şi gruparea 2;
σ= N 1 N 2 - raportul cantitativ dintre gruparea 1 şi gruparea 2;
χ=   - coeficient de superioritate.

31
3.1.2 Modelul lui Lanchester ce utilizează ecuaţiile simplificate ale dinamicii
luptei(modelul A)
Să considerăm lupta dintre două grupări de elemente: prima grupare este formată
din N1 elemente de acelaşi tip, iar a doua grupare din N 2 elemente de asemenea de
acelaşi tip. Elementele grupării N2 nu sunt necesar de acelaşi tip cu cele ale grupării
N1. Fiecare din elemente poate lovi cu foc oricare din elementele de luptă ale părţii
opuse. Dacă un element de luptă a fost distrus, atunci focul mijlocului de luptă se
îndreaptă împotriva altui element; elementul distrus nu mai participă la acţiunile
următoare.
Vom presupune că fiecare element execută focul cu armament ce are cadenţa de
tragere λ1, respectiv λ2; de asemenea vom presupune că o lovitură a elementului de
luptă din gruparea 1 distruge cu probabilitatea p1 ţinta împotriva căreia a fost trasă;
analog pentru gruparea 2, p2.
Capacitatea de luptă se va caracteriza prin vitezele de nimicire n 1, n2.
n1=p1 λ1
n2=p2 λ2
În continuare vom presupune că puterea de foc a fiecărei grupări este condiţionată
la un moment dat, nu de numărul efectiv al elementelor rămase ci de aşteptarea
matematică al acestui număr(valoarea lui medie). Acest număr mediu al
elementelor(aşteptarea matematică) se notează cu m1, respectiv m2.
Să analizăm legea după care mărimea m 1, se micşorează în timp. Într-un interval
de timp  t, fiecare dintre elementele grupării 2 execută în medie p 2λ2  t=n2  t
lovituri care îşi ating ţinta. Această mărime este egală cu numărul de elemente distruse
din gruparea 1, adică:
 m1 = -n2m2  t
Dacă această ecuaţie se împarte cu  t şi se trece la limită când  t  0, pentru
m există o ecuaţie diferenţială de forma:
dm1
=  n2 m2
dt
Analog procedăm şi pentru gruparea 2:
dm2
=  n1 m1
dt
După câteva transformări acestea pot fi aduse la forma:
 d 2 m1
   n1 n 2 m 2
 dt 2
 2
 d m 2
  n1 n 2 m1

 dt 2

În condiţiile iniţiale date acest sistem de ecuaţii diferenţiale(liniare cu coeficienţi


constanţi) poate fi scrisă astfel:
 n2
m1  N 1 ch n1 n 2 t  N 2 sh n1 n 2 t
 n1

m n1
 2  N 2 ch n1 n 2 t  N 1 sh n1 n 2 t
 n2

La analiza desfăşurării luptei este comod ca valorile absolute să fie înlocuite cu


valorile relative date de raportul dintre numărul elementelor de luptă aflate în acţiune
la un moment dat.
µ1= m1 M 1 ; µ2= m2 M 2
σ = N 1 N 2 ; α = n1 n 2

32
unde µ1 şi µ2 reprezintă numerele relative ale elementelor de luptă din cele două
grupări(descreşterea efectivelor în timp); σ – raportul de forţe(cantitativ) dintre cele
două grupări la începutul luptei; α – raportul sistemelor numerice(calitativ).
Folosind aceste notaţii se obţin ecuaţiile care exprimă dependenţa de timp a
numărului relativ de elemente de luptă ale părţilor:
 1 1
 1  ch n1 n 2 t  sh n1 n 2 t
  
 n1 n 2 t    sh
 2  ch n1 n 2 t

Se mai notează cu:



t n1 n2 t ;   

unde: t - timpul redus, iar χ – coeficientul de superioritate.
Cu aceste noi notaţii ecuaţiile sunt aduse la următoarea formă:
  1 

 1  ch t   sh t

  

  2  ch t  sh t

Când cele două grupări dispun de forţe egale ecuaţiile iau forma: 1   2  e  t
Prin urmare, când se înfruntă grupări de forţe egale, pe timpul desfăşurării luptei
fiecare dintre ele se reduce după o lege exponenţială. +
Dacă una din grupări este mai puternică decât cealaltă, atunci partea care deţine
superioritatea de forţe încetează la un moment dat de a mai înregistra pierderi
substanţiale, în timp ce partea opusă pierde din efective până la distrugerea ei totală.
Trebuie menţionat că aceste rezultate nu ţin seama de schimbările tactice pe care
ambele părţi le aduc inevitabil pe timpul desfăşurării luptei.
Să considerăm că pentru gruparea 1 ritmul de introducere în luptă al rezervelor
este de k1, iar pentru gruparea 2 este k2 elemente în unitatea de timp. În acest caz
ecuaţiile vor lua următoarea formă:
 dm1
 dt   n 2 m 2  k1


 dm
 dt
2
  n1 m1  k 2

Acest ritm de introducere al rezervelor poate fi constant sau variabil. Când ritmul
de introducere al rezervelor este constant, soluţia sistemului poate avea forma:
 1  k2  k1  n 2 N 2 k2
m1   N1  ch n1 n 2 t  sh n1 n 2 t 
 2 n1 
 2 n1 n 2 n1

m 1  k1  k 2  n1 N 1 k1
2 
 N2  ch n1 n 2 t  sh n1 n 2 t 

 2 n2  2 n1 n 2 n2

3.1.3 Modelul lui Lanchester care studiază lupta între două grupări care ocupă
spaţii delimitate(modelul B)
Să considerăm că lupta între două grupări se desfăşoară în următoarele condiţii:
fiecare dintre părţi nu execută focul asupra unor ţinte izolate, ci pe o suprafaţă de teren
delimitată pe care sunt dispuse mijloacele de foc ale părţii adverse. În afară de aceasta
se consideră că informaţiile privind pierderile suferite de către adversar sunt
incomplete şi nu este exclusă posibilitatea repetării unor acţiuni împotriva obiectivelor
deja distruse.
Presupunem că la început zonele ocupate de cele două grupări au capacitatea de
luptă intactă. Într-un interval de timp  t, prin acţiunile de foc ale primei părţi se
distrug mijloacele grupării 2 ce ocupă o suprafaţă  s2. în acest caz pierderea medie pe
care partea 1 a produs-o celei de-a doua în intervalul de timp  t este:

33
s 2 s1
1 t  , analog pentru gruparea 2 :  2 t 
s2 s1
La începutul luptei, gruparea 2 provoacă grupării 1 o pierdere egală cu U 2  t.
Într-un moment oarecare al acţiunii, gruparea 2 va participa la luptă numai cu
mijloacele de pe suprafaţa care nu a fost distrusă, a cărei valoare medie o notăm cu V 2.
pentru a determina pierderile provocate grupării 1 este necesar ca V 2 să se înmulţească
cu pierderea medie în unitatea de timp U 2  t. În afară de aceasta, în momentul
considerat al acţiunii zona ocupată dev gruparea 1 va fi şi ea parţial distrusă; aşadar,
pierderea va fi înmulţită cu probabilitatea ca noile lovituri să cadă pe suprafaţa
nedistrusă.
Ca urmare pentru pierderea medie relativă se obţine următoarea expresie:
V1  V1V2U 2 t , unde, V1 – este suprafaţa medie nedistrusă în momentul
considerat; V2,U2,  t – reprezintă pierderea pe care a provocat-o părţii 1 mijloacele
nedistruse ale părţii 2 dacă partea 1 ar avea capacitatea intactă. Dacă experienţa
obţinută se împarte cu  t şi se trece la limită când t  0, rezultă ecuaţia:
dV1 dV2
 U 2V1V2 , analog procedăm pentru cealaltă grupare:  U 1V1V2 .
dt dt
Împărţind prima ecuaţie la cea de-a doua obţinem:
dV2 U 1 U
  V2  1 V1  c
dV1 U 2 U2
c – este constantă care se determină din condiţia ce arată că în momentul iniţial t=0,
V1=V2=1(suprafaţa relativă nedistrusă este de 100%). Aşadar se obţine:
U 2  U1
c
U2
Dacă introducem V2 în prima ecuaţie, respectiv V1 în a doua rezultă:
 dV1
 dt  U 1U 2V1  V1  1


dV


2
 U 1U 2V 2  V 2  1
 dt
 U 2  U1
V1 
U 2 e  U1 U 2   U 1
t


Soluţia acestor ecuaţii este: 
V U1  U 2

 2 U e  U1 U 2  t
U2
 1

Dacă U1=U2=U(intensitatea focului celor două grupări este egală) suprafeţele


relative nedistruse vor deveni:
1
V1  V2  .
1  Ut
 U1  U 2
Notăm cu : t  - este timpul redus;
2
U U2
 1 - reprezintă superioritatea relativă a grupării 1 faţă de
U1  U 2
gruparea 2.

3.2 Repartiţia optimă a mijloacelor de lovire asupra grupărilor de obiective ale


inamicului prin determinarea punctelor de extrem ale unei funcţii cu mai multe
variabile

34
La această metodă elementele care favorizează optimizarea repartiţiei sunt
punctele de extrem a căror semnificaţie va fi prezentată în cele ce urmează.
Să presupunem aşadar că în fâşia de tragere a plutonului de infanterie inamicul
dispune de un număr oarecare de obiective notat cu S şi că fiecare dintre aceste
obiective(izolate sau de grup) are în compunerea sa K i(i=0,1,2,...,S) elemente de foc de
diferite tipuri.
Pentru nimicirea acestora comandantul de pluton a destinat N elemente de foc
dintre care fiecare are şansa de a nimici un element de foc advers din grupa i cu
probabilitatea wi. Chiar dacă problema astfel formulată pare la prima vedere că
soluţionează relativ uşor, pe parcursul celor ce urmează vom constata dificultatea
acesteia.
Aşadar, se upne problema de a repartiza cele N elemente de foc asupra celor S
ţinte ale inamicului, astfel încât numărul mediu de ţinte nimicite să fie maxim.
Iniţial vom face specificaţia că obiectivele din fâşia de tragere a plutonului
reprezintă totalitatea diferitelor ţinte(forţă vie, tehnică de luptă) dispersate într-un mod
aleator pe o suprafaţă oarecare.
Valoarea medie a numărului de ţinte nimicite asupra cărora se acţionează cu foc
se poate determina cu formula:
 N
 i wi 
M i  K i 1  e K i 
, iar valoarea medie a numărului de elemente luptătoare din
 
 
toate cele S grupuri de obiective va fi dată de expresia:
S  S
N
 i wi 

M   M i   K i 1  e Ki 
 
i 1 i 1
 
Din analiza acestor două formule constatăm că valorile K i şi wi sunt cunoscute,
dar nu se ştie valoarea N 1, N2,...,NS, adică câte elemente de foc proprii să participe la
atac asupra ţintelor inamice, pentru ca eficacitatea atacului să fie maximă sau optimă.
De aici concluzia că valoarea M exprimă valorile unei funcţii de S variabile şi deci se
poate scrie că valoarea medie se poate calcula cu formula:
S  N
 i wi 
M  N 1 , N 2 ,..., N S  
  Ki 1  e Ki 
 
i 1
 
Se pune acum problema de a determina necunoscutele N i. Pentru determinarea
necunoscutelor N1, N2,..., NS astefel încât valoarea funcţiei M(N 1, N2,..., NS) să fie
maximă se pleacă de la condiţia următoare:
S

N
i 1
i  N , ceea ce înseamnă că nu se pot repartiza mai multe elemente de foc

asupra diferitelor ţinte decât atâtea de câte se dispune. Acest fapt ne permite să facem
următoarele analogii: fie o funcţie oarecare f(x 1, x2,..., xS) de n variabile legate între
ele prin K relaţii de forma :
1  x1 , x 2 ,..., x n   0
 2  x1 , x 2 ,..., x n   0
................................
; pentru K  n.
 K  x1 , x 2 ,..., x n   0
Pentru a determina valorile maxime sau minime ale funcţiei f(x 1, x2,..., xS), se
introduce funcţia auxiliară L(x1, x2,..., xS) numită funcţia Lagrange, de forma L(x 1,

35
x2,..., xS)= f(x1, x2,..., xn)+λ1Φ1(x1, x2,..., xn)+ λ2Φ2(x1, x2,..., xn)+ ... + +λkΦk(x1, x2,...,
xn) , unde λ1, λ2,..., λk sunt unele constante denumite multiplicatorii lui Lagrange.
Condiţiile necesare pentru determinarea funcţiei anterioare sunt date de sistemul
de ecuaţii următor alcătuit din (n+k) ecuaţii cu (n+k) necunoscute, şi anume:
φ1=0 , φ2=0 , ... , φk=0
L L l
 0,  0,..., 0
x1 x 2 x n
Revenind la funcţia M de mai multe variabile de forma:
S  N
 i wi 
M  N 1 , N 2 ,..., N S    K i 1  e K i  , constatăm că variabilele N , N N sunt
  1 2,..., S
i 1
 
legate între ele doar prin condiţia ce exprimă că suma tuturor elementelor de foc
proprii care acţionează asupra ţintelor inamicului este egală cu numărul N de elemente
de foc de care se dispune:
S S

 N i  N , şi ca urmare se poate scrie : N   N i  0 .


i 1 i 1

În aceste condiţii putem să introducem acum o funcţie auxiliară de forma:


 N

    N  N  .
S  i wi S
L N1 , N 2 ,..., N S    K i 1  e K i 
  
i

i 1
  i 1

Calculând pe rând derivatele parţiale ale funcţiei L în raport cu argumentele N i, se


obţine sistemul de ecuaţii de forma:


L
 N 1
 w 1 e

N1
K1
w 1
 



L
 N 2
 w2 e

N 2
K 2
w2
 

..................................



 L 
N S
wS
  wS e K S

 N S

Anulând derivatele parţiale şi luând în considerare condiţia de egalitate


S

N
i 1
i N se obţine un sistem de (s+1) ecuaţii cu (s+1) necunoscute (N 1, N2,..., NS)
care va avea forma:

 w


1 e


N1
K1

N 2
w1

w2
 


 w2 e K 2


.. ... .... .... .... ... . ..
 
N S
wS
 w e K S

 S

 S

 N i  N
 i 1

Sistemul de mai sus exprimă condiţiile necesare dar nu şi suficiente pentru


determinarea maximului funcţiei M(N1, N2,..., NS). Una din aceste condiţii este dată de
restricţia w1>w2>…>wS , care înseamnă că repartiţia elementelor de foc asupra
obiectivelor inamice trebuie să înceapă cu acel obiectiv pentru care avem cele mai
mari şanse să-l nimicim, deci wmax.
A doua condiţie rezultă din modul de determinare a momentului când cantitatea
de forţe destinate unui anumit grup de ţinte este raţional suficientă şi se recomandă a se
trece la alocarea forţelor pentru următorul grup de ţinte pentru care are loc condiţia:
w2<w1.
Procesul se continuă cu w3<w2 etc. pentru toate variabilele w i. Aceste momente
se numesc punctele critice şi se determină din relaţia:
K 1 w1
1  ln , unde αj(j=1,..., (s-1)). Punctele αj se determină în următoarea
w1 w2
succesiune:

36
1. se analizează(dacă este cazul) ca toate forţele avute la dispoziţie să fie
repartizate asupra obiectivului K1, ceea ce înseamnă că N1=N, N2=N3=...=NS=0.
2. în continuarea determinării numărului critic αj punem semnul egalităţii între
primele două ecuaţii din sistemul următor şi facem N2=0. ca urmare avem:
N1
w1
w1e K1
 w2 ;
K1 w1
3. de aici rezultă: N 1  ln
w1 w2
această valoare este chiar punctul critic α 1, a cărei valoare este dedusă de formula
K 1 w1
1  ln .
w1 w2
În practică se procedează în felul următor:
 se calculează iniţial α1, iar valoarea obţinută se compară cu N;
 dacă α1≥N atunci toate forţele se repartizează asupra obiectivului K1;
 dacă α1≤N înseamnă că se vor repartiza forţe asupra obiectivului K 2 şi se
trece la calculul lui K2 pentru a stabili dacă forţele avute la dispoziţie se
repartizează doar asupra obiectivelor K1 şi K2 sau mai rămân şi pentru un
al treilea obiectiv K3. în acest scop se consideră că toate forţele se
repartizează doar asupra obiectivelor K1 şi K2 şi deci : N1≠0,
N2≠0, ,N3=0,..., NS=0 şi ca urmare : N=N1+N2.
Egalând primele trei ecuaţii din sistemul

 w


1 e


N1
K1

N 2
w1

w2
 

 şi
 w2 e K 2


.. ... .... .... .... ... . ..
 
N S
wS
 w e K S

 S

 S

 N i  N
 i 1

considerând N3=0 rezultă egalităţile:

K 1 w1 K 2 w2
N1  ln şi N 2  ln
w1 w2 w2 w3
K 1 w1
Suma valorilor din formula  1  ln reprezintă al (S-1) punct critic (αS-1)
w1 w2
j
Ki w
adică:  j   ln i  j  0,1,2,..., S  1 .
i 1 wi wi 1
Posibilitatea de repartiţie a forţelor asupra tuturor celor S obiective are loc atunci
când există inegalitatea αS-1< N. Aşadar, aceste valori critice permit comandantului de
pluton să stabilească raţionalitatea repartizării.

3.3 Problemele repartiţiei ţintelor în cadrul apărării

37
Rezolvarea problemelor de repartiţie a mijloacelor de foc pe ţinte constituie un
exemplu tipic de decizie tactică.
Considerăm n mijloace de apărare care trebuie să acţioneze împotriva a N ţintei
inamice. Fiecare mijloc de foc execută o lovitură şi poate acţiona împotriva oricărei
ţinte, dar cu eficacitate diferită. Probabilitatea de distrugere a fiecărei ţinte cu diferite
mijloace se consideră cunoscută(datorită faptului că se calculează funcţie de anumiţi
parametri amintiţi la subcapitolul 1.3). Se cere să se determine repartiţia optimă pe
ţinte a mijloacelor de foc ale apărătorilor, adică distribuţia ce asigură valoarea maximă
valorii medii a numărului de ţinte doborâte.
Prin rezultatul acestei probleme fiecărui mijloc de foc i se va repartiza o anumită
ţintă împotriva căreia trebuie să acţioneze.
Vom nota Pij probabilitatea de doborâre a ţintei j cu mijlocul de foc i. Mulţimea
probabilităţilor de doborâre a diferitelor ţinte cu mijloace de foc poate fi scrisă sub
forma unui tabel, numit matrice de eficienţă :
P11 P12 ... P1N
P P22 ... P2 N
Pij  21 , unde P21- reprezintă probabilitatea de doborâre cu
... ... ... ...
Pn1 Pn 2 ... PnN
mijlocul de foc numărul 2 a ţintei cu numărul 1. Numerotarea ţintelor şi a mijloacelor
de foc se face arbitrar, dar din timp.
Să presupunem că mijlocul de foc apără un anumit raion, atunci este natural să se
considere că pierderile suferite de raionul apărat vor fi aproximativ proporţionale cu
numărul ţintelor care au pătruns în acest raion. Problema apărării constă în a minimiza
aceste pierderi.
De aceea, drept criteriu de eficienţă se poate lua valoarea medie a numărului de
ţinte doborâte:
N
M   W j , unde : M – este valoarea medie a numărului de ţinte doborâte;
j 1

Wj – probabilitatea de doborâre a ţintei numărul j.


Probabilitatea de doborâre a ţintei depinde de repartiţie; la o repartiţie dată, ea se
caracterizează prin mărimea Pij.
Se cere să se repartizeze ţintele astfel încât valoarea medie a numărului de ţinte
doborâte să fie maximă.
Pentru determinarea probabilităţii de doborâre a ţintelor vom considera că
împotriva ţintei cu numărul j acţionează mijloacele de foc cu numărul i şi k.
Probabilitatea de nedoborâre a ţintei cu mijlocul de foc i este 1-P ij, iar probabilitatea de
nedoborâre a ţintei cu mijlocul de foc k este 1-Pkj. Probabilitatea de nedoborâre a ţintei
în urma acţiunilor ambelor mijloace de foc este egală cu : (1-Pij)(1-Pkj).
Astfel, probabilitatea de doborâre a ţintei cu ajutorul celor două mijloace este :
Wj=1-(1-Pij)(1-Pkj)
În mod analog se poate obţine probabilitatea de doborâre a ţintei când aceasta
este atacată cu un număr oarecare de mijloace de foc.
Să considerăm că s-a efectuat distribuţia pe ţinte a mijloacelor de foc şi că
fiecare mijloc acţionează împotriva unei anumite ţinte. Aceasta înseamnă că s-a stabilit
dependenţa dintre j şi i, j(i), adică numărul ţintelor se determină în mod univoc cu

38
ajutorul numărului mijloacelor de foc. Funcţia j(i) se numeşte funcţie de distribuţie pe
ţinte.
Problema determinării funcţiei j(i) poate fi rezolvată printr-o alegere directă, dar
sunt calcule foarte multe de făcut, iar numărul combinaţiilor este foarte mare.
Pentru respingerea atacurilor inamice, îndeosebi a celor masive, este necesar să se
ia în consideraţie pericolul pe care-l reprezintă o ţintă sau alta. În acest caz, fiecărei
ţinte trebuie să i se atribuie un coeficient de importanţă care se mai numeşte ponderea
ţintei.
Se pot atribui ponderi mari ţintelor purtătoare de mitralieră, puşcă mitralieră,
A.G.-7,T.A.B.-urilor etc..
Să considerăm că unor ţinte li s-au atribuit ponderile K 1, K2, ..., KN care exprimă
numeric gradul de periculozitate al ţintei. Într-o astfel de problemă drept criteriu de
eficacitate se foloseşte nu valoarea medie simplă a numărului de ţinte doborâte, ci o
valoare ponderată, care ţine seama de importanţa ţintelor:
N
M   K jW j
j 1

Procedeele de determinare a repartiţiei optime pe ţinte rămân aceleaşi, cu singura


deosebire că în matricea probabilităţilor de doborâre fiecare coloană se înmulţeşte cu
ponderea(gradul de importanţă) al ţintei respective.

39