@ Frasinescu Mihaela - Raurile Romaniei PDF

Lector univ. dr.
Mihaela FRĂSINEANU
RÂURILE ROMÂNIEI
1. Aspecte generale
Cod curs G/G/4/7/08 B1(Sem. 7)
Denumire curs Râurile României
Tip curs Opţional
Durata cursului/credite Sem. 7 / credite 5
Perioada de accesare a Prelegeri:
cursului Joi: 14,30 – 15,20 în sala S2 din B-dul Timişoara nr. 58
Lucrări practice:
Joi: 15,30 – 17,50 sala S2
Manualul recomandat Râurile României (în curs de editare), autor: Mihaela
FRĂSINEANU, Editura Fundaţiei România de Mâine
Obiectul principal al Obiectul fundamental: explicarea factorilor care determină şi
cursului influenţează scurgerea râurilor din România, a principalelor
caracteristici ale scurgerii, a tipurilor de regim hidrologic, a
scurgerii medii, maxime, minime şi de aluviuni pe râurile din
România, descrierea şi explicarea hidrografică şi hidrologică a
reţelei hidrografice ce aparţine grupelor de râuri: nordică, vestică,
sud-vestică, sudică, estică şi dobrogeană şi stabilirea principiilor
de gospodărire a apelor în vederea asigurării unei folosinţe
îndelungate şi a apărării împotriva riscurilor hidrologice – viiturile
şi a efectelor acestora – inundaţiile. Fiind un curs prezentat
studenţilor din anul terminal la specializarea meteorologie –
hidrologie, accentul se pune pe pregătirea acestora pentru
redactarea lucrărilor de licenţă, susţinerea examenului de licenţă
şi meseria de hidrolog.
Modul de stabilire a notei De principiu nota rezultă 80% (nota 8) din răspunsurile la examen
finale (scris, oral sau electronic) şi 20% (2 puncte) din verificările (de-a
lungul semestrului) indicate (lucrări practice, verificări la cursuri,
referate, întrebări din bibliografia indicată în afara cursului;
participări la aplicaţii de teren, lucrări de casă şi consultaţii,
înregistrate în platforma blackbord).
Consultaţii pentru studenţi - marţi de la 10,00 – 17,00 la catedra de Geografie a Facultăţii de
Geografie din B-dul Timişoara nr. 58 (lector univ. dr. Mihaela
FRĂSINEANU)
- joi 9,00 – 17,00 la catedra de Geografie a Facultăţii de Geografie din
B-dul Timişoara nr. 58 (lector univ. dr. Mihaela FRĂSINEANU)
- consultaţii prin e-mail: ush_sgi@spiruharet.ro
- consultaţii lector univ. dr. Mihaela FRĂSINEANU:
dragosfrasineanu@yahoo.com
Adresa e-mail responsabil - Lector univ. dr. Mihaela FRĂSINEANU:
pentru contactul cu dragosfrasineanu@yahoo.com
studenţii consultaţii: marţi de la 10,00 – 17,00; joi 9,00 – 17,00, Catedra de
Geografie Fizică
1
Titularul cursului - Lector univ. dr. Mihaela FRĂSINEANU
- adresa e-mail: ush_sgi@spiruharet.ro
- USH, str. Ion Ghica nr. 13, sector 3, tel: 3121869
2. Conţinutul tematic al cursului (Semestrul I)
Introducere (apariţia şi dezvoltarea hidrologie ca ştiinţă în România, structura
organizatorică a sistemului de monitoring hidrologic în România, principalele contribuţii la
studierea reţelei hidrografice şi la analiza datelor hidrometrice legate de diferite bazine
hidrografice), Factorii care determină şi influenţează scurgerea pe teritoriul României,
(Trăsăturile generale ale hidrografiei României, Factorii care determină şi influenţează
scurgerea pe teritoriul României – factorii climatici, relieful, structura geologică, solurile,
vegetaţia, activitatea antropică), Caracteristicile generale ale scurgerii râurilor din România
(Variaţia anotimpuală, Zonarea altitudinală, Poziţia Carpaţilor în centru ţării, Caracterul
torenţial al scurgerii, Variaţiile azonale), Tipurile de regim hidrologic (Regimul carpatic,
Regimul pericarpatic), Scurgerea medie pe râurile din România (Scurgerea medie specifică,
Variaţia scurgerii medii specifice de-a lungul principalelor artere hidrografice, Componentele
scurgerii medii ale râurilor din România, Importanţa cunoaşterii scurgerii medii anuale şi a
variaţiei ei în timp), Scurgerea maximă pe râurile din România (Geneza scurgerii maxime,
Tipuri de viituri, Elementele viiturilor, Inundaţiile din România, Viiturile şi inundaţiile din
Carpaţii Curburii, Acţiunile viiturilor asupra mediului geografic), Scurgerea minimă pe râurile
din România (Scurgerea minimă specifică, Fenomenul de secare a râurilor), Scurgerea de
aluviuni pe râurile din România (Scurgerea specifică de aluviuni în suspensie, Variaţia
scurgerii de aluviuni pe râurile din România), Hidrografia României (Grupa râurilor nordice -
Tisa şi afluenţii săi Vişeu, Iza, Săpânţa, Tur, Grupa râurilor vestice - Someş, Crasna, Barcău,
Crişuri, Mureş, Grupa râurilor sud-vestice – Timiş, Bega şi afluenţii direcţi ai Dunării, Grupa
râurilor sudice – Jiu, Olt, Argeş, Ialomiţa, Grupa râurilor estice - Siretul şi Prutul, Grupa
râurilor dobrogene), calitatea apelor de suprafaţă şi gospodărirea lor.
3. Bibliografie minimă obligatorie
- Ion Zăvoianu (2005), Hidrologie, Editura Fundaţiei România de Mâine
- I. Ujvari (1972), Geografia apelor României, Editura Ştiinţifică, Bucureşti
4. Bibliografie facultativă
- * * * (1983), Geografia României, vol. I, Editura Academiei
- Grigore Posea (coordonator şi autor) (1982), Enciclopedia geografică a României, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică (numai hidrografia dintr-un judeţ, la alegere).
5. (I) Prezentarea capitolului Introducere

5.1. Lecţia introductivă se referă la: Definiţiile hidrologiei, a celor două ramuri ale acesteia
– hidrologie generală şi hidrografie, precum şi a subdiviziunilor acestora. Hidrologia râurilor
trebuie să asigure datele şi studiile solicitate de activitatea de proiectare (în diferitele ei faze)
pentru întocmirea planurilor de regularizare a cursurilor importante, amenajarea pe mari zone,
execuţia şi exploatarea lucrărilor hidrotehnice (diguri, baraje, poduri, traversări de râuri), pe linie
de gospodărire a apelor. Sunt expuse de asemenea metodele şi tehnicile de lucru în hidrologia
râurilor, pentru ca în final să fie abordată dezvoltarea teoretică şi practică a hidrologiei râurilor în
România, cu prezentarea principalelor lucrări ce au contribuit la această dezvoltare şi care se pot
constitui în materiale bibliografice pentru întocmirea lucrărilor de licenţă şi pentru pregătirea
examenului final.
5.2. Obiectivul capitolului este definirea hidrologiei ca disciplină geografică şi sublinierea
importanţei acesteia în desfăşurarea activităţilor antropice.
5.3. Concepte cheie: geografie, hidrologie, hidrografie, hidrologia uscatului, hidrologia
mărilor şi oceanelor, hidrografia uscatului, hidrografia mărilor şi oceanelor (oceanografia),
potamologie, limnologie, hidrogeologie, glaciologie, telmatologia, hidrologia urbană,
2
hidrometria, metoda observaţiilor şi măsurătorilor staţionare, măsurătorile expediţionare, program
complex de observaţii şi măsurători.
5.4. Rezumatul capitolului (indicaţii)
Cuvântul hidrologie îşi are originea în limba greacă - hidro = apă, logos = ştiinţă -, din
aceasta rezultând că hidrologia este ştiinţa despre apă. În Antichitate, se includeau în sfera
preocupărilor atât mările şi oceanele, cât şi apele de pe continente. Ulterior, ea s-a divizat în
hidrologia mărilor şi oceanelor, oceanografia şi hidrologia uscatului, simplu hidrologia.
Cea mai completă definire a hidrologiei au dat-o experţii hidrologi ai statelor membre
ONU în 1963, atunci când au pus bazele Programului hidrologic internaţional (PHI), în care
România a fost inclusă ca membru fondator, menit să debuteze în 1968:
Hidrologia este ştiinţa apelor pământului, a formelor lor de existenţă, a circulaţiei şi
răspândirii lor pe glob, a proprietăţilor lor fizice şi a interacţiunii lor cu mediul, a modului în care
ele răspund la activitatea omului.
Majoritatea hidrologilor divid această ştiinţă în două mari ramuri:
1. hidrologia generală – care studiază caracteristicile şi legile generale ale apelor;
2. hidrografia – care se ocupă cu descrierea şi caracterizarea apelor anumitor teritorii,
proprietăţilor acestor ape, legilor de repartiţie geografică şi regimului lor.
În etapa actuală de dezvoltare socială, hidrologiei îi revin numeroase sarcini şi cerinţe
privind cunoaşterea, folosirea şi stăpânirea apelor. Hidrologia râurilor trebuie să asigure datele şi
studiile solicitate de activitatea de proiectare (în diferitele ei faze) pentru întocmirea planurilor de
regularizare a cursurilor importante, amenajarea pe mari zone, execuţia şi exploatarea lucrărilor
hidrotehnice (diguri, baraje, poduri, traversări de râuri), pe linie de gospodărire a apelor.
Domeniile mai noi ale hidrologiei le revine prognoza evoluţiei nivelurilor şi debitelor de apă pe
râuri în diverse faze ale scurgerii apei, pentru apărarea împotriva inundaţiilor, pentru exploatarea
raţională a volumelor de apă stocate în acumulări, pentru alimentarea localităţilor cu apă etc.
Hidrologia râurilor utilizează o serie de metode specifice ştiinţelor ce au ca obiect de
studiu natura, terenul şi alte metode bazate pe materiale faptice care se obţin prin informaţii şi
măsurători asupra apelor râurilor, efectuate după un program sistematic. Scopul final este,
desigur, aplicarea rezultatelor în practică. Fazele cercetării hidrologice sunt:
Prima fază se desfăşoară pe hartă (în laborator) şi pe teren; în acest fel se determină
lungimi în km, panta medie m/km, coeficient de sinuozitate, suprafaţa bazinului şi suprafeţe
parţiale în km2, altitudinea medie a bazinului în m, panta medie a bazinului %, densitatea reţelei
hidrografice km/kmp, care se verifică apoi pe teren. Observaţiile pe teren trebuie să fie atât
cantitative cât şi calitative, exprimate prin observaţii de nivel, măsurători de debite de apă, debite
de aluviuni, profile transversale şi longitudinale, măsurarea temperaturii aerului şi apei. Ele pot fi
făcute staţionar, în secţiunea unei staţii hidrologice sau expediţionar, pe cursul unui râu.
Metoda observaţiilor şi măsurătorilor staţionare prezintă numeroase avantaje: se folosesc
aparate, cote şi coordonate cunoscute iar observaţiile au continuitate.
Metoda observaţiilor şi măsurătorilor expediţionare are numeroase dezavantaje, cel mai
important fiind cel al şirurilor de date scurte.
Metodele experimentale se aplică în cadrul unor staţii hidrologice experimentale
(laboratoare în natură).
Prelucrarea datelor care rezultă în urma cercetărilor şi măsurătorilor hidrologice presupune
o succesiune de operaţii până la faza finală, de sinteză hidrologică, operaţii care se desfăşoară din
nou în laborator.
Primele hărţi hidrografice şi sinteze descriptive le întâlnim în Descriptio Moldaviae a lui
Dimitrie Cantemir, unde există un capitol distinct despre Apele Moldovei, cu numeroase date
referitoare la hidrografia Moldovei, la aluviunile în suspensie, remuul Dunării pe afluenţi şi unde
se face o prezentare detaliată a sectorului fluviului Dunărea şi asupra Lacului Brateş. Harta
Moldovei, întocmită la Berlin în 1737 este apropiată de realitate, aşa cum Harta Munteniei din
3
1700 a stolnicului Cantacuzino (la Padova) este valabilă şi astăzi. Pentru vestul ţării, primele hărţi
hidrografice au apărut în secolul XVI.
c) Începuturile organizării sistematice pe râurile interioare ale României datează din prima
parte a secolului XIX, odată cu înfiinţarea postului hidrometric Orşova (1838) şi apoi a posturilor
hidrometrice Drencova (1854), Galaţi (1873), Baziaş (1874) şi Brăila (1874), ca o necesitate a
asigurării navigaţiei pe Dunăre.
Primele studii hidrologice au apărut după 1920 şi au fost efectuate pentru fluviul Dunărea:
- Chestiunea Dunării, Gr. Antipa, Bucureşti, 1924
- Navigaţia maritimă şi fluvială în România, ing. T. Gâlcă, 1930
- Lunca Dunării şi regimul apelor ei, ing. Vidraşcu, 1888
- Lunca Dunării şi punerea ei în valoare, Ionescu - Sineşti, 1933
- Debitul solid al Dunării, G. Vasilescu, 1929, precum şi lucrări sau planuri pentru
valorificarea hidroenergetică a râurilor, în special a celor din Moldova.
După 1950 se introduce, la un număr mare de posturi, un program complex de observaţii şi
măsurători privind toate elementele necesare întocmirii studiilor şi sintezelor hidrologice:
- observaţii de nivel (la miră şi la instalaţii înregistratoare - limnigrafe);
- determinarea prin calcule a debitului de apă;
- măsurarea debitului de aluviuni (prin recoltarea de probe simple sau probe
complete);
- observarea şi înregistrarea fenomenului de îngheţ pe râuri;
- recoltarea de probe de apă pentru analize fizico-chimice;
- ridicări topografice periodice pentru stabilirea dinamicii albiei etc., toate având la
bază metodologii de lucru şi de prelucrare a datelor riguros ştiinţific.
5.5. Concluzii. Hidrologia este o ştiinţă integrată în geografie, având ca obiect de studiu
apele subterane şi de suprafaţă, cu importanţă majoră în desfăşurarea activităţilor antropice şi în
susţinerea vieţii. Cunoaşterea datelor morfografice, morfometrice şi hidrometrice legate de
reţeaua hidrografică de pe teritoriul României, solicitate de activitatea de proiectare (în diferitele
ei faze) pentru întocmirea planurilor de regularizare a cursurilor importante, amenajarea pe mari
zone, execuţia şi exploatarea lucrărilor hidrotehnice (diguri, baraje, poduri, traversări de râuri), pe
linie de gospodărire a apelor, este de o importanţă majoră. Este un curs de final în specializarea
meteorologie - hidrologie, ocupându-se de sistematizarea informaţiilor prelevate de studenţi pe
parcursul celor trei ani de facultate anteriori, privite genetic, evolutiv şi practic.
5.6. Lista subiectelor pentru pregătirea evaluării finale (examen), din care vor fi concepute
întrebările tip grilă: definiţii (hidrologie, hidrologie generală, hidrografie, hidrologia uscatului,
potamologie, hidrogeologie, telmatologie, hidrometrie etc.), metode de lucru şi de cercetare în
hidrologia râurilor (în laborator, pe teren), dezvoltarea teoretică şi aplicativă a hidrologiei în
România, organizarea sistematică pe râurile interioare ale României, studii hidrologice apărute la
începutul secolului, obiectivele programului complex de observaţii şi măsurători privind toate
elementele necesare întocmirii studiilor şi sintezelor hidrologice.
5.7. Exemple de teste- grilă (din subiectele amintite) pentru autoevaluare (examen):
1. Care sunt diviziunile hidrologiei ca ştiinţă:
a) oceanografia şi hidrografia b) hidrologia generală şi hidrografia c) limnologia şi
oceanologia
2. Metodele de cercetare pe teren în hidrologie sunt:
a) Metoda observaţiilor şi măsurătorilor staţionare b) Metoda observaţiilor şi măsurătorilor
expediţionare c) Metodele experimentale
3. Primele dovezi scrise despre hidrografia României apar la:
a) Herodot b) Strabo c) Pliniu cel Bătrân d) Dimitrie Cantemir
5.8. Răspunsul la testele- exemple: 1- b; 2- a, b, c; 3- a.
4
5.9. Teme de casă. Într-un caiet rezervat temelor de casă, răspundeţi, în circa 10 rânduri, la
următoarele întrebări sau teme:
a) În care dintre ramurile hidrologiei aţi prefera să vă specializaţi şi de ce?
b) Căutaţi într-o bibliotecă locală sau judeţeană cărţi sau reviste care tratează probleme privind
hodrologia României şi notaţi în caiet: autorul, titlul, anul apariţiei şi editura.
c) Încercaţi să identificaţi în arealul local 1 – 2 staţii sau posturi hidrometrice, localizaţi-le pe o
hartă, nominalizându-le şi încercaţi să aflaţi care este programul de măsurători şi calcule efectuat.
5.10. Notaţi în caiet 5 – 7 noţiuni (glosar) care vi s-au părut mai dificile.
5.11. Capitolul următor se referă la factorii care determină şi influenţează scurgerea
râurilor din România.
II. Factorii care determină şi influenţează scurgerea râurilor din România

1. Introducere. Cunoaşterea din punct de vedere hidrologic a reţelei hidrografice din
România începe cu evidenţierea trăsăturilor generale şi continuă cu identificarea factorilor care
determină şi influenţează scurgerea râurilor din România.
2. Obiectivul capitolului este de a identifica şi evidenţia calitativ şi cantitativ la nivelul
întregii ţări a tuturor factorilor geografici care pot determina şi influenţa scurgerea râurilor,
continuând cu exemple practice în funcţie de particularităţile care pot apărea.
3. Concepte–cheie şi autori. Distribuţia reţelei hidrografice, evoluţia reţelei hidrografice,
râuri carpatice ca obârşie şi danubiano-pontice ca drenaj, climatul temperat-continental,
altitudinea ca expresie a zonalităţii verticale a reliefului, zonalitate latitudinală, structura
geologică, vegetaţia, solul, activitatea antropică, indicele de ariditate (Ka), evaporaţia la suprafaţa
apei (E), cantitatea medie anuală de precipitaţii (X), zone cu umiditate deficitară, zona cu
umiditate variabilă, zone cu umiditate bogată şi excesivă, de roci consolidate sau neconsolidate,
permeabile sau impermeabile, interfaţa dintre precipitaţii şi scurgerea pe versant, vegetaţia
participă la atenuarea procesului de scurgere şi chiar în protejarea covorului de sol contra
procesului de eroziune, barajelor şi lacurilor de acumulare, a derivaţiilor de debite, a îndiguirilor,
a regularizărilor de albii, a irigării terenurilor.
4. Rezumatul capitolului
A. Trăsăturile generale ale hidrografiei României
Poziţia geografică a României în zona climei temperat continentale şi prezenţa arcului
carpatic în centrul său sunt factori importanţi în determinarea configuraţiei hidrografiei şi a
valorilor principalilor parametri hidrologici.
În distribuţia şi configuraţia actuală a apelor, un rol important l-au jucat evoluţia paleogeografică a
teritoriului ţării (mai ales fazele glaciare şi interglaciare, care au dus la crearea sistemului de terase, a
luncilor şi a limanelor marine şi fluviale) şi mişcările neotectonice care au contribuit la reorientarea unor
râuri prin formarea ariilor de subsidenţă (Siretul inferior, Jijia-Prut, Jiul la Filiaşi).
Râurile sunt strâns legate de regiunea montană carpatică şi subcarpatică prin faptul că aici îşi au
obârşia majoritatea şi tot aici se definesc particularităţile scurgerii lichide. Arcul carpatic imprimă
reţelei hidrografice o configuraţie radiar-divergentă iar Dunărea este principalul colector, deci râurile
României pot fi considerate carpatice ca obârşie şi danubiano-pontice ca drenaj.
Lungimea totală a cursurilor de apă este de 115 000 km, numărul lor este de 4 295, iar
densitatea reţelei este 0,49 km/km2. Volumul de apă scurs este de 40 mld. m3, dat în special de
regiunile montane şi subcarpatice.
O caracteristică a regimului de scurgere este distribuţia inegală în cursul anului,
determinată de climatul temperat-continental şi de altitudine ca expresie a zonalităţii verticale a
reliefului, rocii, vegetaţiei, solului şi activităţii antropice.
B. Factorii care determină şi influenţează scurgerea râurilor din România
Condiţiile climatice. Regimul precipitaţiilor, al temperaturilor, vânturilor, evaporaţiei şi a
fenomenelor de îngheţ influenţează în mod determinant rezervele de apă precum şi regimul
5
scurgerii. Gradul de umiditate al unei regiuni este determinat de indicele de ariditate (Ka), adică
raportul între evaporaţia la suprafaţa apei (E) şi cantitatea medie anuală de precipitaţii (X). În
funcţie de acesta, în România există următoarele zone de umiditate:
1) zonele cu umiditate deficitară care se extind peste regiunile de stepă şi de
silvostepă, unde în 30-60 de ani din 100 se resimt efectele secetelor;
2) zona umidităţii variabile, caracteristică silvostepei şi zonei pădurilor de foioase, cu
10-40 din 100 ani cu secete, mai ales pentru pâraie;
3) zonele cu umiditate bogată şi excesivă, suprapuse zonelor montane, cu scurte
perioade de secetă ce dispar odată cu creşterea altitudinii.
Regimul pluviometric este temperat continental, cu un minim în perioada de iarnă şi cu un
maxim în perioada de vară (lunile februarie-martie respectiv lunile mai-iunie şi, uneori, la munte,
chiar în iulie), cu excepţia zonelor sud-vestice şi nord-estice, unde se înregistrează două minime
(în februarie-martie şi august-septembrie) şi două maxime (mai-iunie şi octombrie-noiembrie).
Referitor la repartiţia spaţială a precipitaţiilor, în condiţiile ţării noastre se observă o zonalitate
verticală (precipitaţiile crescând odată cu creşterea altitudinii reliefului de la 400 la 1400 mm) şi o
zonalitate latitudinală (cantitatea precipitaţiilor creşte de la sud spre nord, la aceeaşi altitudine, cu
circa 10-20%). În ceea ce priveşte evaporaţia, aceasta are o zonalitate verticală inversă, ea fiind
cu atât mai mică cu cât creşte valoarea altitudinii.
Relieful influenţează mărimea şi mai ales distribuţia scurgerii prin gradul lui de
fragmentare, prin mărimea pantei versanţilor şi a albiei şi mai ales prin zonalitatea verticală pe
care o impune celorlalţi factori fizico-geografici, în primul rând climei. Configuraţia reliefului are
un rol important şi asupra redistribuirii teritoriale a rezervei de apă existentă sub formă de zăpadă.
Structura geologică, cu distribuţia spaţială a diferitelor tipuri de roci consolidate sau
neconsolidate, permeabile sau impermeabile, cu diferite structuri şi ramificaţii are un rol
important în circulaţia apelor căzute din precipitaţii.
Solurile au un rol de tampon, fiind interfaţa dintre precipitaţii şi scurgerea pe versant;
influenţa lui asupra procesului de scurgere depinde de structura şi textura solurilor, de panta
versanţilor şi de intensitatea ploilor.
Vegetaţia are un rol foarte important în atenuarea procesului de scurgere şi chiar în
protejarea covorului de sol contra procesului de eroziune.
Activitatea antropică, prin intermediul barajelor şi lacurilor de acumulare, a derivaţiilor de
debite, a îndiguirilor, a regularizărilor de albii, a irigării terenurilor etc. a intervenit cu efecte de
cele mai multe ori benefice în asigurarea unei scurgeri cât mai normale şi mai apropiate de
cerinţele societăţii moderne.
5. Concluziile generale. Poziţia geografică a României în zona climei temperat
continentale şi prezenţa arcului carpatic în centrul său sunt factori importanţi în determinarea
configuraţiei hidrografiei şi a valorilor principalilor parametri hidrologici. Condiţiile climatice
sunt cele care influenţează în proporţie de 80-90% scurgerea râurilor, dar nu trebuie neglijată şi
participarea celorlalţi factori (în special vegetaţia şi activitatea antropică), împreună creând cadrul
hidrologic general şi particular pe râurile din România.
6. Lista subiectelor pentru evaluare (examen): zonarea teritoriului României din punctul
de vedere al umidităţii, indicele de ariditate, variaţia regimului pluviometric şi a
evapotranspiraţiei, influenţa reliefului asupra scurgerii, participarea structurii geologice, a
solurilor, a învelişului vegetal la formarea şi distribuţia scurgerii, efectele activităţii antropice
asupra scurgerii.
7. Exemple de teste – grilă, pentru autoevaluare şi examen din subiectele amintite mai sus:
- În zona temperată alimentarea superficială a râurilor este:
1. numai din ploi 2. numai din zăpezi 3. din ploi şi zăpezi
- Zona de umiditate în care se resimt efectele secetelor în 30-60 din 100 ani este:
6
1. zona cu umiditate excedentară 2. zona cu umiditate deficitară 3. zona cu umiditate
variabilă.
-Zonele din România în care se înregistrează două maxime pluviometrice sunt:
1. zonele sud-estice şi estice 2. zonele sud-vestice şi nord-estice 3. zonele vestice şi
sud-vestice
8. Răspunsurile la testele de la nr. 7:3, 2, 2.
9. Temă de casă. Căutaţi într-o bibliotecă locală (inclusiv de liceu) sau centrală (judeţeană,
municipală) o lucrare de sinteză sau o teză de doctorat, şi sintetizaţi în 10–15 rânduri unul din
factorii care determină şi influenţează scurgerea pe râul sau râurile din vecinătate. Transmiteţi
aceste rânduri (plus autor, titlul cărţii, paginile), către platforma blackbord.
10. Glosar. Căutaţi semnificaţia termenilor: baraje şi lacuri de acumulare, derivaţii de
debite, îndiguiri, regularizări de albii.
11. Lecţia următoare se va referi la Caracteristicile generale ale scurgerii râurilor din
România.
III. Caracteristicile generale ale scurgerii râurilor din România

1. Introducere: Scurgerea râurilor din România, în condiţiile specifice ale spaţiului
carpato-danubiano-pontic, are o variaţie în timp determinată de evoluţia factorilor climatici şi una
spaţială determinată de altitudine şi condiţiile fizico-geografice locale.
2. Obiectivul capitolului este evidenţierea variaţiei anotimpuale a scurgerii determinată de
evoluţia factorilor climatici şi a celei spaţiale determinată de altitudine, poziţia Carpaţilor în
centrul ţării, regimul torenţial al scurgerii şi de prezenţa, pe anumite areale, a rocilor carstice.
3. Concepte cheie: spaţiului carpato-danubiano-pontic, variaţie în timp, evoluţia factorilor
climatici, variaţie în spaţiu, ape mici de iarnă, viituri de iarnă, ape mari de primăvară, viituri de
primăvară, ape mici de vară, viituri de primăvară, ape mici de toamnă, viituri de toamnă,
ierarhizarea volumului scurgerii, regimul torenţial al scurgerii.
4. Rezumatul capitolului (indicaţii)
Variaţia anotimpuală a scurgerii poate fi rezumată astfel:
- Iarna (I), cu precipitaţii bogate sub formă de zăpadă ce rămân stocate la suprafaţa
solului, se produc apele mici de iarnă şi scurgerea medie specifică are valori mici. În cazul
invaziilor de mase de aer cald se produce topirea bruscă a zăpezilor şi astfel se înregistrează
viiturile de iarnă, cu o frecvenţă mai mare în vestul şi sud-vestul ţării. La formarea volumului
anual al scurgerii, iarna are o contribuţie diferită, în funcţie de altitudine şi de expunerea
versanţilor faţă de direcţia dominantă a maselor de aer. Astfel, pentru bazine hidrografice din
regiunile de deal şi de câmpie, scurgerea de iarnă reprezintă 20-30% din volumul anual al
scurgerii, pentru bazine din zona Munţilor Apuseni 15-30%, iar pentru bazine din zona Carpaţilor
Orientali şi Meridionali 10-15%, datorită gradului accentuat de continentalism.
- Primăvara (P), paralel cu înregistrarea temperaturilor pozitive începe topirea
zăpezii şi gheţii, acest proces reflectându-se în regim prin existenţa unei perioade cu ape mari de
primăvară. Alături de aceste procese, primăvara mai este şi anotimpul ploilor, astfel că se
formează viiturile de primăvară. În acest anotimp se realizează cel mai mare volum al scurgerii
(40-50%).
- Vara (V) este anotimpul în care precipitaţiile sunt mai reduse şi temperaturile mai
ridicate; se înregistrează acum apele mici de vară. Tot în acest anotimp pot să apară viiturile de
vară, ca urmare a ploilor torenţiale, ploi cu intensitate foarte mare dar de scurtă durată. Scurgerea
de vară reprezintă 15-20% din scurgerea anuală pe râurile din zonele de deal şi câmpie şi 30% pe
râurile din zona montană.
- Toamna (T) este un anotimp ploios, dar aceste ploi ajută în primul rând la refacerea
rezervelor de apă subterane, astfel că în prima parte a anotimpului se menţine o perioadă a apelor
7
mici de toamnă. Sunt însă posibile şi viiturile de toamnă. Volumul scurgerii înregistrat toamna
este de circa 5% pentru regiunile de deal şi de câmpie şi de circa 15% pentru regiunile de munte.
Ierarhizarea volumului de scurgere este diferită pe teritoriul ţării. În regiunile de deal şi
câmpie (pentru bazine cu altitudini medii sub 800 m), cea mai mare pondere la realizarea
volumului anual al scurgerii o are primăvara, apoi iarna, vara şi toamna (P, I, V, T). Pentru bazine
cu altitudinea peste 800 m din Munţii Apuseni, Subcarpaţii Transilvaniei, jumătatea estică a
Podişului Târnavelor, depresiunile Sibiu, Făgăraş, Petroşani, Braşov, Subcarpaţii Getici, vestul
Podişului Moldovenesc, pe primul loc în formarea scurgerii se situează tot primăvara, urmată de vară,
iarnă şi toamnă (P, V, I, T). În zonele înalte, la peste 1200 m din Carpaţii Orientali şi Meridionali,
după scurgerea de primăvară urmează ca pondere cea de vară, toamnă şi iarnă (P, V, T, I).
Altitudinea are, de asemenea, un rol foarte important în diferenţierea spaţială a scurgerii.
Astfel, regiunile de câmpie, cu altitudini sub 200 m, cu energie de relief şi pante reduse, nu
favorizează scurgerea apelor, mai ales în condiţiile solurilor prelucrate care ocupă 33% din
teritoriul României. Regiunile de deal şi podiş cu condiţii favorabile scurgerii, ocupă 37% din
suprafaţa României şi în acest caz se observă o scădere a scurgerii apelor de la vest spre est, la
aceleaşi altitudini. Regiunile de munte au condiţii favorabile scurgerii şi au cea mai mare pondere
la formarea resurselor de apă ale României.
Poziţia Carpaţilor, în centrul ţării, determină bararea maselor de aer cu diverse
provenienţe şi caracteristici, dar aceştia reprezintă şi un adevărat castel de ape; este deci
hotărâtoare în dimensionarea scurgerii.
Regimul torenţial al scurgerii se remarcă prin faptul că hidrograful nivelurilor sau al
debitelor râurilor urmăreşte îndeaproape diagrama ploilor. Ca urmare, viiturile se produc brusc,
au amplitudini mari de debite şi de niveluri, o forţă sporită de eroziune şi transport, care
antrenează debite mari de aluviuni în suspensie.
Variaţiile azonale ale scurgerii sunt influenţate de prezenţa regiunilor calcaroase sau a
celor cu izvoare termice sau minerale, care modifică scurgerea, cantitativ şi calitativ.
5. Concluzii. Variaţia anotimpuală a scurgerii pe râurile din România este rezultatul
variaţiei factorilor climatici în condiţiile fizico-geografice existente. Astfel, cel mai mare volum
al scurgerii se înregistrează primăvara (40 – 50%) iar cel mai mic volum toamna (5 – 15%),
fenomen valabil pentru toate formele de relief. Zonele de câmpie (33% din teritoriul României)
nu prezintă condiţii favorabile scurgerii, în timp ce zonele de deal şi podiş (37%) şi zonele de
munte (30%) prezintă condiţii favorabile scurgerii. La realizarea caracterului torenţial al
scurgerii, un rol important revine energiei şi gradului de fragmentare a reliefului, dar şi factorului
antropic care, printr-o serie de acţiuni, a dus la o accentuare a torenţialităţii (despăduririle masive
din secolul XIX şi începutul secolului XX au dus la accelerarea proceselor de eroziune).
6. Lista subiectelor pentru pregătirea evaluării finale (examen), din care vor fi concepute
întrebările tip grilă: variaţia anotimpuală a scurgerii pe forme de relief, ierarhizarea altitudinală a
scurgerii, influenţa altitudinii asupra volumului scurgerii medii anuale, consecinţele poziţiei
Carpaţilor în centrul ţării, variaţiile azonale ale scurgerii.
7. Exemple de teste- grilă (din subiectele amintite) pentru autoevaluare (examen):
a) Scurgerea apei râurilor se măsoară în:
1. nivelurile apelor
2. debite de aluviuni
3. debite de apă (m3/s)
b) În România, la altitudini echivalente, scurgerea râurilor scade:
1. de la vest la est
2. de la sud la nord
3. de jos în sus
8. Răspunsul la testele- exemple: 1- c; 2- a.
8
9. Teme de casă. Într-un caiet rezervat temelor de casă, răspundeţi, în circa 10 rânduri, la
a) Pe baza datelor din curs şi din bibliografia indicată, încercaţi să stabiliţi variaţia anotimpuală a
scurgerii în bazinul hidrografic suprapus zonei în care locuiţi.
b) Căutaţi într-o bibliotecă locală sau judeţeană cărţi sau reviste care tratează probleme privind
scurgerea într-un bazin hidrografic la alegere.
10. Notaţi în caiet 2 – 5 noţiuni (glosar)- problematici care vi s-au părut mai dificile.
11. Capitolul următor se referă la scurgerea medie pe râurile din România.
IV. Scurgerea medie pe râurile din România

1. Introducere: Scurgerea medie este cel mai general indicator al resurselor de apă din
râuri, oferind informaţii asupra potenţialului acestora dintr-un bazin hidrografic. Este deosebit de
utilă în toate lucrările hidrotehnice şi în dimensionarea planurilor de gospodărire a resurselor de apă.
2. Obiectivul capitolului este evidenţierea importanţei parametrului scurgere medie şi a
variaţiei acesteia determinată de evoluţia factorilor climatici, de altitudine, poziţia Carpaţilor în
centrul ţării.
3. Concepte cheie: scurgere medie, debit mediu multianual, scurgere medie specifică,
gradienţi verticali ai scurgerii, coeficient de scurgere, strat de apă scurs, componentele scurgerii
medii, scurgere de suprafaţă, scurgere subterană.
Prin scurgere se înţelege partea precipitaţiilor care se orientează la suprafaţa solului către
un curs de apă, şi avem atunci scurgere de suprafaţă sau superficială, sau se infiltrează prin
orizonturile de sol în roci şi atunci avem scurgere subterană. Această cantitate de apă se
evaluează prin debitele de apă (măsurate în l/s sau în m3/s), măsurate la posturile hidrometrice sau
în orice secţiune de scurgere. În reţeaua naţională se determină folosind nivelurile zilnice,
măsurătorile de debit şi cheile limnimetrice, care exprimă legătura dintre niveluri şi debitele de apă.
Ca parametru hidrologic, scurgerea medie se calculează prin media aritmetică a debitelor
medii anuale, pe întreaga perioadă de observaţii; în acest caz se numeşte debit mediu multianual.
Scurgerea medie specifică (q, l/s km2) reprezintă cantitatea de apă scursă într-o secundă pe
unitatea de suprafaţă şi este folosită pentru caracterizarea resurselor de apă de pe un teritoriu şi
compararea lor cu alte unităţi de relief. Se obţine făcând raportul între debitul râului (Q, l/s) şi
suprafaţa bazinului din punctul respectiv (F, km2). Pe teritoriul României s-au pus în evidenţă un
număr de 8 areale în care scurgerea specifică are, pe lângă creşterea pe verticală, şi o scădere a
valorilor de la vest spre est la altitudini echivalente. Gradienţii verticali şi arealele de repartiţie a
valabilităţii acestor curbe scot în evidenţă influenţa factorilor care modifică spaţial scurgerea
medie specifică. Cei mai mari gradienţi verticali ai scurgerii (5-6 l/s km2) la 100 m se întâlnesc în
partea de vest şi de nord-vest a ţării, la altitudini cuprinse între 600 şi 1000 m, în care se
încadrează versanţii vestici ai Munţilor Apuseni şi cei ai munţilor vulcanici din nord-vest.
Variaţia scurgerii medii specifice de-a lungul principalelor artere hidrografice
Scurgerea medie specifică este puternic influenţată de succesiunea unităţilor de relief
drenate şi de potenţialul lor de scurgere. În general, se observă că distribuţia radiară a râurilor cu
izvoarele în regiunea de munte şi cu vărsarea în cele mai joase unităţi de relief oferă posibilitatea
trecerii succesive a acestora de la munte la deal, şi apoi la câmpie. Ca urmare, la o serie de râuri
ca Barcăul, Crişurile, Timişul, Caraşul, Jiul, Vedea, Argeşul, Ialomiţa, se observă o scădere
treptată a scurgerii medii de la izvoare spre vărsare. În cazul râurilor care străbat de mai multe ori
unităţile montane sau care primesc în cursul mijlociu sau în cel inferior afluenţi cu bazinele
dezvoltate în regiunile de munte (Someş, Mureş), regimul lor de scurgere este mai complex şi
debitele medii specifice nu mai respectă aceleaşi reguli.
Repartiţia teritorială a coeficientului de scurgere, calculat ca raport între scurgerea medie a
râurilor exprimată în strat de apă (X, mm/an) şi precipitaţiile medii recepţionate de bazinele
9
hidrografice (P, mm/an), reflectă neuniformitatea scurgerii ca urmare a condiţiilor fizico-
geografice determinante. Astfel, culmile înalte ale Carpaţilor Meridionali, cu roci impermeabile şi
cu pante foarte accentuate se caracterizează printr-un coeficient de scurgere cu valori superioare
lui 0,5, ceea ce presupune scurgerea unui procent ridicat din precipitaţiile căzute. În Carpaţii
Orientali şi Occidentali, formaţi din roci mai puţin dure, cantitatea de apă intrată în circuitul
scurgerii este mai mică, de unde şi un coeficient de scurgere între 0,3 şi 0,5. Se abat de la
zonalitatea verticală a coeficientului de scurgere suprafeţele calcaroase, unde un rol important îl
are scurgerea subterană. Cele mai mici valori (0,05) se întâlnesc în Câmpia Banato-Crişană, în
Câmpia Română şi în Dobrogea.
Pentru întregul teritoriu al României, coeficientul de scurgere are valoarea medie de 0,18,
deoarece cea mai mare pondere ca suprafaţă o au regiunile de deal şi de câmpie, cu coeficienţi de
scurgere mici.
Componentele scurgerii medii ale râurilor din România sunt reprezentate de scurgerea de
suprafaţă şi de cea subterană. La rândul ei, scurgerea de suprafaţă are drept componente
elementare scurgerea din ploi, din topirea zăpezilor sau din suprapunerea acestora, în timp ce
scurgerea subterană rezultă din descărcarea apelor freatice sau a celor de adâncime.
5. Concluzii. Se remarcă în primul rând o importanţă teoretico – ştiinţifică a cunoaşterii
scurgerii medii specifice, în legătură cu posibilele amenajări de viitor, cunoaşterii secării râurilor etc.
Importanţa practică este foarte mare, deoarece variaţia scurgerii anuale în timp impune
măsuri preventive de stocare a unor volume de apă în acumulări pentru a fi utilizate în sezonul
viitor (eventual secetos); în întocmirea raţională a planurilor de exploatare a acumulărilor; în
folosirea altor resurse de apă (eventual subterane) pentru completarea nevoilor de consum de apă
pentru populaţie şi pentru industrie.
întrebările tip grilă: definiţia scurgerii, a scurgerii medii specifice, variaţia gradienţilor verticali ai
scurgerii pe forme de relief, ierarhizarea altitudinală a scurgerii, influenţa altitudinii asupra
volumului scurgerii medii anuale, consecinţele poziţiei Carpaţilor în centrul ţării, variaţiile
azonale ale scurgerii.
- Care este procentul cu care participă scurgerea de primăvara la formarea volumului
anual al scurgerii:
1. 20-25% 2. 40-50% 3. 60-80%
- Variaţia anotimpuală a scurgerii este determinată de:
1. caracteristicile reliefului 2. caracteristicile vegetaţiei 3.caracteristicile
elementelor climatice
8. Răspunsul la testele- exemple: 1- b; 2- c.
a) Folosind Enciclopedia geografică a României extrageţi datele privind scurgerea medie pe
râurile din judeţul vostru. Transmiteţi aceste rânduri către platforma blackbord.
b) Identificaţi folosind bibliografia indicată valoarea coeficientului de scurgere pentru bazinul
hidrografic în care este situată localitatea de reşedinţă.
10. Notaţi în caiet 5 – 7 noţiuni (glosar) care vi s-au părut mai dificile.
11. Capitolul următor se referă la scurgerea maximă pe râurile din România.
V. Scurgerea maximă pe râurile din România

1. Introducere: Ca fază a regimului hidrologic, scurgerea maximă, reprezentată în general
de viituri, se poate produce în orice perioadă a anului, dar cu intensităţi, cauze şi repartiţii spaţiale
diferite. Ea nu este similară cu perioada apelor mari, care se caracterizează prin volume mai mari
de apă ca urmare a procesului de topire lentă a zăpezii, suprapus cu ploile de lungă durată dar cu
10
intensitate mică. Această fază de regim (perioada apelor mari) nu are creşteri bruşte de debit şi se
extinde pe intervale mai mari de timp, care pot depăşi chiar şi două luni.
2. Obiectivul capitolului este evidenţierea importanţei parametrului scurgere maximă şi a
variaţiei acesteia determinată de evoluţia factorilor climatici şi antropici.
3. Concepte cheie: scurgere maximă, debit maxim, viituri, viituri simple, viituri compuse,
timp de creştere, timp de descreştere, timp total al viiturii, strat de apă scurs, coeficient de formă
al viiturii, coeficient de scurgere, scurgerea maximă specifică, timp de propagare, inundaţii.
Scurgerea maximă este cea mai importantă fază de regim prin ponderea efectelor
distructive ale apelor şi prin caracteristicile de care este absolut necesar să se ţină seama în
proiectarea, execuţia şi exploatarea construcţiilor hidrotehnice. Din această fază de regim cele
mai spectaculoase ca evoluţie, efecte şi volume de apă vehiculate sunt viiturile. Acestea sunt
creşteri bruşte şi de scurtă durată a nivelurilor şi implicit a debitelor râurilor. Geneza scurgerii
maxime sau a viiturilor este legată direct de condiţiile climatice şi poate apare ca urmare a
scurgerii superficiale din ploi, din topirea bruscă a zăpezilor, din suprapunerea celor două
fenomene sau ca urmare a unor accidente la construcţiile hidrotehnice.
După forma hidrografului şi după condiţiile de formare se deosebesc viituri simple şi
complexe.
Viiturile simple au hidrograful reprezentat printr-un singur vârf, având foarte bine
evidenţiate perioada de creştere şi de descreştere. Pe baza hidrografului se poate calcula volumul
total al scurgerii (Wtot), ca sumă între volumul de apă din perioada de creştere şi volumul de apă
din perioada de descreştere.
Stratul mediu scurs (hv, l/km2) se calculează ca raport între volumul total al viiturii şi
suprafaţa bazinului.
Coeficientul de scurgere al viiturii (C) rezultă din raportul între grosimea stratului de apă
scurs şi precipitaţiile căzute.
Scurgerea maximă specifică (qmax) se obţine raportând debitul maxim al viiturii înregistrate
la suprafaţa bazinului de recepţie. Variaţia scurgerii maxime specifice este strâns legată de
suprafaţa bazinului, scăzând odată cu creşterea acesteia, ca rezultat al rolului de pondere şi de
atenuare a debitului maxim de către acesta.
Timpul de propagare în albie este un alt parametru important al undei de viitură,
prevederea lui fiind de o foarte mare importanţă pentru prognozarea creşterii nivelurilor şi a
măsurilor ce se impun a fi luate în aval.
Viiturile compuse sunt provocate de ploi succesive, de topirea zăpezilor sau suprapunerea
celor două fenomene. Ele au un hidrograf cu mai multe vârfuri, a doua viitură apărând înainte de
a se termina prima, a treia înainte de a se termina a doua etc. Ele se întâlnesc în special pe râuri
mari, cu mulţi afluenţi principali sau râuri care trec prin mai multe unităţi de relief sau regiuni
climatice diferite. Aceste viituri apar în perioada apelor mari şi a viiturilor de primăvară.
Inundaţiile reprezintă acoperirea temporară cu apă a unor suprafeţe de teren, ca urmare a
creşterii nivelului unui râu, lac etc. Ele sunt faze normale ale regimului hidrologic al râului în
timpul cărora debitele depăşesc capacitatea de evacuare a albiei şi apa se revarsă în albia majoră.
5. Concluzii. Viiturile îşi exercită acţiunea de modificare a mediului geografic prin
factorul genetic, ploaia (picăturile de apă, mai ales cele provenite din precipitaţiile torenţiale,
frecvente în această zonă de întâlnire a ciclonilor mediteraneeni cu cei din nordul continentului,
care lovesc puternic solul şi dislocă particulele), printr-o puternică şiroire pe versanţi, cu viteze ce
depăşesc frecvent 10 cm/s şi pot atinge chiar viteze de şiroire de peste 0,5-1 m/s şi prin debitele
din albii, care au mare putere de dislocare şi transport.
Eroziunea se manifestă, în principal, sub două aspecte: liniară (în adâncime – care
afectează fundul albiei) şi laterală (care afectează malurile râului). Pentru morfologia versanţilor,
albiei şi luncii, viiturile şi frecvenţa de producere a acestora sunt cele mai importante manifestări
11
ale scurgerii, acestea erodând şi trasnportând mai multe aluviuni. O viitură care evacuează
materialul dezagregat şi acumulat pe fundul albiei, lasă loc pentru noi descompuneri şi
dezagregări, reduce pentru mult timp posibilitatea ca debitele să se poată încărca la maximum cu
aluviuni şi lasă forţă disponibilă pentru eroziune.
Erodarea continuă a malurilor duce la subminarea bazei versanţilor, atrăgând în sfera
proceselor active importante suprafeţe de versant, prin declanşarea sau întreţinerea unor alunecări
de teren, aşa cum este cazul în Carpaţii Curburii, mai ales pe versanţii estici şi sudici, la contactul
cu zona subcarpatică (Posea et. Al, 1974).
întrebările tip grilă: definiţia scurgerii maxime, factorii care determină apariţia viiturilor,
elementele hidrografului viiturilor, viiturile simple, viiturile compuse, inundaţiile.
- Eroziunea exercitată asupra malurilor albiei minore la ape medii şi viituri se numeşte:
1. eroziune de albie 2. eroziune majoră 3. eroziune laterală
- Viiturile pe teritoriul României pot apare ca urmare a:
1. ploilor 2. topirii bruşte a zăpezilor 3. suprapunerii celor două fenomene
- Creşterile bruşte şi de scurtă durată ale nivelurilor şi debitelor deasupra valorilor
obişnuite se numesc:
1. viituri 2. inundaţii 3. catastrofe
8. Răspunsul la testele- exemple: 3; 1, 2, 3; 1.
a) Folosind Enciclopedia geografică a României extrageţi datele privind scurgerea maximă pe
b) Identificaţi folosind bibliografia din bibliotecile locale anii în care au avut loc inundaţii în
localitatea de reşedinţă sau în apropiere şi eventualele pagube care au fost înregistrate.
11. Capitolul următor se referă la scurgerea minimă pe râurile din România.
VI. Scurgerea minimă pe râurile din România

1. Introducere: Scurgerea minimă este cea mai mică cantitate de apă care trece prin
secţiunea de scurgere a unui râu într-un interval de timp dat. Ea poate fi lunară, anotimpuală,
anuală sau multianuală şi se suprapune perioadelor cu ape mici de pe hidrograful scurgerii. În
funcţie de această scurgere minimă, caracteristică importantă a regimului hidrologic, se
elaborează strategia de folosire a apei râurilor în regim natural, neamenajat.
2. Obiectivul capitolului este evidenţierea importanţei parametrului scurgere minimă şi a
variaţiei acesteia determinată de evoluţia factorilor climatici şi antropici.
3. Concepte cheie: scurgere minimă, debit minim, fenomen de secare, scurgere
subaluvionară, secete, coeficienţi moduli minimă, ape mici, debit minim de iarnă, debit minim de
vară, râuri cu scurgere permanentă, râuri cu scurgere semipermanentă, râuri cu scurgere
temporară, harta scurgerii medii minime.
La nivelul României, în funcţie de arealul analizat, avem o perioadă a apelor mici de vară
(iunie-august), ca urmare a evapotranspiraţiei puternice, a lipsei precipitaţiilor şi a alimentării
prepondereant subterane şi o perioadă a apelor mici de iarnă (decembrie-ianuarie) ca urmare a
precipitaţiilor sub formă de zăpadă şi a alimentării preponderent subterane. Dar şi alcătuirea
geologică a albiilor de râu are o contribuţie la dimensionarea scurgerii minime; astfel, în
formaţiunile permeabile, se produce frecvent fenomenul de secare a râurilor (fenomen întâlnit pe
râurile din regiunile de deal şi de piemont).
12
În cazul râurilor cu regim de scurgere foarte uniform (canale sau râuri cu bazine foarte
mari în care scurgerea se ponderează), perioadele apelor mici sunt foarte neînsemnate. Acelaşi
fenomen este frecvent şi în cazul regiunilor calcaroase.
În raport cu condiţiile climatice şi cele fizico-geografice, după caracterul scurgerii, în
România se întâlnesc trei tipuri de artere hidrografice:
- râuri cu scurgere permanentă, în regiunile montane, care au apă tot timpul anului,
chiar şi cele cu bazine hidrografice sub 50 km2;
- râuri cu scurgere semipermanentă la care fenomenul de secare apare odată la 2-3
ani, situate în regiunile subcarpatice şi de podiş; la acestea, suprafaţa bazinului este foarte
importantă în apariţia şi durata fenomenului de secare;
- râuri cu scurgere temporară, care seacă în fiecare an, pe perioade diferite (au apă
doar din topirea zăpezilor sau în timpul ploilor); aceste râuri sunt situate în Podişul Bârladului,
NV Câmpiei Moldovei, Podişul Getic, Câmpia Română, Câmpia Crişurilor.
În anii excesiv de secetoşi, fenomenul de secare apare şi în bazine hidrografice cu
suprafeţe mari: Başeu – 945 km2, Vedea – 2 500 km2, Bârlad – 4000 km2. Cei mai secetoşi ani în
sezonul cald, până în 1975 au fost 1950, 1951, 1952, 1961, 1963, iar cei mai secetoşi ani în
sezonul rece au fost 1952, 1954, 1964.
Media scurgerilor medii lunare minime corelată cu altitudinea medie a bazinelor
hidrografice scoate în evidenţă o zonalitate verticală la fel ca şi în cazul scurgerii maxime. Cele
mai mici valori ale scurgerii minime s-au înregistrat în bazinele superioare ale Mureşului şi
Oltului (5 l/s kmp) şi în bazinele din sudul, estul şi sud-estul României.
Cele mai mari valori ale scurgerii minime sunt caracteristice bazinelor hidrografice Vişeu,
Iza şi Tur şi celor de pe versanţii nordici ai Făgăraşului (20 l/s kmp).
Din analiza hărţii scurgerii medii minime lunare, se observă următoarele:
- valori peste 20 l/s kmp se întâlnesc pe cele mai înalte culmi carpatice;
- valori de 1 l/s kmp se întâlnesc în zonele subcarpatice
- valori sub 0,5 l/s kmp în Câmpia Română, Dobrogea, Podişul Moldovei.
Se mai observă şi scăderea acestor valori de la vest la est – la 1000 m altitudine în vest se
înregistrează între 7 şi 10 l/s kmp iar în est 5 l/s kmp.
5. Concluzii. Scurgerea minimă în România se produce frecvent în perioadele vară –
toamnă (frecvent în iulie-septembrie, luni cu temperaturi de 30 – 350C, cu evapotranspiraţie mare,
cu cantităţi mici de precipitaţii şi alimentare preponderent subterană, când apare şi fenomenul de
secare) şi iarnă (în decembrie – martie, când temperaturile medii sunt sub 00C, precipitaţiile sub
formă de zăpadă care rămâne stocată la nivelul solului iar alimentarea preponderent subterană).
Scurgerea minimă poate fi influenţată, în afara condiţiilor climatice care reprezintă factorii
principali, şi de rocă, relief, vegetaţie şi activitate antropică.
întrebările tip grilă: definiţia scurgerii minime, factorii care determină apariţia fenomenului de
secare, clasificarea arterelor hidrografice în funcţie de caracterul scurgerii.
- Râurile care au apă tot timpul anului şi la bazine mai mari de 20-50 km2 nu se observã
fenomenul secării se numesc râuri cu o scurgere:
1. perenă 2. permanentă 3. continuă
- Valori ale scurgerii medii minime lunare sub 0,5 l/s/kmp se înregistrează :
1. Câmpia Română şi Dobrogea 2. Podişul Moldovei 3. Podişul Moldovei şi
Podişul Transilvaniei
- Anii cei mai secetoşi în sezonul cald au fost:
1. 1950, 1951, 1952 2. 1950, 1955, 1975 3. 1950, 1951, 1964
8. Răspunsul la testele- exemple: 2; 1, 2; 1.
13
a) Folosind Enciclopedia geografică a României extrageţi datele privind scurgerea minimă pe
b) Identificaţi folosind bibliografia din bibliotecile locale anii în care a avut loc secarea râurilor în
localitatea de reşedinţă sau în apropiere şi eventualele pagube care au fost înregistrate.
11. Capitolul următor se referă la scurgerea de aluviuni pe râurile din România.
VII. Scurgerea de aluviuni pe râurile din România

1. Introducere: Transportul de aluviuni în suspensie şi târâte de către râurile din România
depinde într-o mare măsură de factorii fizico-geografici şi antropici. Modificările faţă de
echilibrul natural iniţial se datorează, mai ales, intervenţiei antropice, care, dacă nu este făcută
raţional, provoacă accelerarea eroziunii. Repartiţia scurgerii solide (de aluviuni) în timpul anului
urmăreşte aproape fidel regimul scurgerii lichide.
2. Obiectivul capitolului este evidenţierea importanţei parametrului scurgere de aluviuni şi
a variaţiei acesteia determinată de evoluţia factorilor fizico-geografici şi antropici.
3. Concepte cheie: scurgere de aluviuni, scurgere specifică de aluviuni în suspensie,
eroziune, scurgerea medie specifică de aluviuni în suspensie, scurgerea maximă specifică de
aluviuni în suspensie, scurgerea minimă specifică de aluviuni în suspensie.
Scurgerea de aluviuni, ca rezultat al procesului de eroziune (eroziune eoliană, glaciară,
nivală, pluvială, fluvială sau în adâncime, ce poate fi laterală şi de fund) depinde de condiţiile
fizico-geografice diferite ale fiecărui bazin:
- rocile care opun rezistenţă diferită la acţiunea factorilor erozivi şi au permeabilitate
diferită;
- gradul diferit de acoperire cu vegetaţie şi rolul protector al acesteia;
- grosimea stratului de sol şi a scoarţei de alterare;
- starea de agregare a solurilor şi textura acestora;
- gradul de fragmentare al reliefului;
- lungimea şi panta versanţilor;
- orientarea şi gradul de insolaţie sau de umbrire al acestora etc.
Pentru cunoaşterea regimului de variaţie şi a repartiţiei teritoriale a scurgerii de aluviuni,
trebuie analizată scurgerea specifică de aluviuni în suspensie (r, t/ha an), care reprezintă cantitatea
de aluviuni scursă prin secţiunea unui râu, de pe o unitate de suprafaţă (ha) în decursul unui an.
La fel ca la scurgerea lichidă, pentru caracterizarea scurgerii specifice de aluviuni se
folosesc:
a) scurgerea medie specifică de aluviuni în suspensie (r, t/ha an) ce reprezintă cantitatea de
materiale solide scoase din bazin, de pe o suprafaţă de un ha, în decurs de un an;
b) scurgerea maximă specifică de aluviuni în suspensie (rmax, t/ha an) care se foloseşte
doar în cazul viiturilor;
c) scurgerea minimă specifică de aluviuni în suspensie (rmin, t/ha an).
În România, prin observaţii, s-a stabilit variaţia debitelor de aluviuni în suspensie în lungul
râurilor, dar şi variaţia altitudinală.
Pentru râurile mari (Someş, Mureş, Jiu, Olt, Argeş, Ialomiţa, Siret) există o legătură directă
între debitele de apă şi debitele de aluviuni în suspensie: odată cu creşterea debitelor lichide, are
loc şi creşterea debitelor solide.
În ceea ce priveşte legătura între debitele solide şi altitudinea medie a bazinelor
hidrografice, lucrurile se complică puţin. În bazinele hidrografice mici, situate în condiţii fizico-
geografice omogene, legătura dintre cele două este directă; acest lucru este valabil pentru râurile
14
din Maramureş, din bazinul Someşului, Bazinul Mureşului superior la peste 700 m altitudine, pe
versanţii sudici ai Carpaţilor Meridionali la peste 1000 m altitudine.
Pe clina sudică a Carpaţilor Meridionali şi de Curbură, cantitatea de aluviuni începe să
crească spre Subcarpaţi, unde atinge cele mai mari valori (La Curbură valorile depăşesc 25 t/ha
an). Aceste cantităţi sunt favorizate de intense acţiuni de eroziune şi transport datorate rocilor
uşor friabile, gradului mare de fragmentare a reliefului, lungimii mici a versanţilor, acţiunii de
despădurire pe pantele accentuate, cu roci uşor friabile.
De la maximul din regiunile subcarpatice, valorile încep să scadă spre câmpie, zonă cu
pante reduse, cu energie de relief mică, ce nu favorizează procesele de eroziune (Câmpia
Română, Câmpia Banato-Crişană). Valori asemănătoare cu cele din câmpie (0,5 t/ha an) există şi
în Carpaţii Meridionali şi Apuseni, generate de roci dure, deşi pantele sunt accentuate.
5. Concluzii. Scurgerea maximă de aluviuni în România se produce frecvent în perioadele
cu precipitaţii torenţiale, care prin forţa picăturilor şi prin viteza mare antrenează particule de sol
spre văile râurilor.
Scurgerea de aluviuni poate fi influenţată, în afara condiţiilor climatice care reprezintă
factorii principali, şi de rocă, tipul de sol, vegetaţie şi activitate antropică.
întrebările tip grilă: definiţia scurgerii de aluviuni, factorii care determină apariţia aluviunilor în
suspensie şi târâte, termenii folosiţi pentru caracterizarea scurgerii specifice de aluviuni în
suspensie, tipuri de aluviuni.
- Cum variază, pe râurile mari din România, debitele de aluviuni în suspensie de la izvor
spre vărsare?
1. scad 2. rămân constante 3. cresc
- Materialele solide care se deplasează pe fundul cursului de apă în contact cu patul se
numesc:
1. aluviuni grosiere 2. pietrişuri 3. aluviuni târâte
8. Răspunsul la testele- exemple: 3; 3.
a) Folosind Enciclopedia geografică a României extrageţi datele privind scurgerea de aluviuni pe
b) Folosind materialele bibliografice indicate, arătaţi modul în care au contribuit lacurile de
acumulare la modificare debitului de aluviuni.
11. Capitolul următor se referă la tipurile de regim hidrologic pe râurile din România.
VIII. Tipurile de regim hidrologic pe râurile din România

1. Introducere: Sintetizarea caracteristicilor legate de apele mari, viituri, ape mici, de
repartiţia scurgerii în timpul anului şi de sursele de alimentare, permite o serie de precizări asupra
tipurilor de regim. La individualizarea acestora se are în vedere, de asemenea, zonalitatea
verticală a factorilor fizico-geografici, ca şi influenţa principalelor tipuri de circulaţie atmosferică.
S-au identificat astfel, trei tipuri majore de regim hidric, cel carpatic, pericarpatic şi ponto-
danubian cu mai multe diferenţieri regionale.
2. Obiectivul capitolului este evidenţierea importanţei detrminării tipului de regim
hidrologic specific fiecărui râu sau bazin hidrografic.
3. Concepte cheie: regim hidrologic, regim carpatic (cu subdiviziunile ce vor fi prezentate
în continuare), regim pericarpatic, regim ponto-danubian.
15
Au fost identificate pentru teritoriul României trei tipuri majore de regim hidric, cel
carpatic, pericarpatic şi ponto-danubian cu mai multe diferenţieri regionale.
Tipul de regim carpatic se caracterizează prin zonalitatea verticală a elementelor de regim
hidric şi, în funcţie de poziţia versanţilor faţă de circulaţia atmosferică şi de altitudine, în cadrul
acestuia, I. Ujvari deosebeşte:
- Subtipul carpatic vestic (CV) în grupa nordică a munţilor vulcanici, pe versanţii
vestici ai Munţilor Apuseni şi ai Banatului, ce se caracterizează printr-un început timpuriu al
apelor de primăvară care durează 1-2 luni, viituri la începutul verii, seceta de vară, viituri mai
mici de toamnă şi, datorită invaziilor de aer cald, viituri catastrofale nivo-pluviale iarna. La peste
1000 m, scurgerea minimă se produce iarna, iar mai jos vara şi toamna.
- Subtipul carpatic transilvan (CT) pentru râurile care îşi au izvoarele mai jos de
1600-1800 m pe versanţi vestici ai Carpaţilor Orientali, în estul Munţilor Apuseni şi în partea de
nord a Carpaţilor Meridionali; se aseamănă cu cel vest carpatic, cu deosebirea că în perioada de
iarnă domină apele mici.
- Subtipul carpatic estic (CE) se remarcă prin ape mari de primăvară-vară şi viituri în
luna august.
- Subtipul carpatic de la Curbură (CC) specific pentru spaţiul dintre Trotuş şi
Teleajen, se aseamănă cu cel transilvan, dar viiturile din luna august sau din perioada de iarnă
(datorită foehn-ului) au o frecvenţă mult mai mare.
- Subtipul carpatic meridional (CM) specific pentru râurile de pe versanţii sudici ai
Carpaţilor dintre Teleajen şi Culoarul Timiş-Cerna, are drept caracteristici apele mari de
primăvară-vară şi apele mici de vară-toamnă.
Tipurile de regim pericarpatic sunt specifice arealului din partea de est şi de sud a arcului
carpatic, delurilor subcarpatice, arealelor piemontane, de podiş şi de câmpie. Efectele zonalităţii
verticale sunt mai puţin evidente, dar se manifestă mai clar efectele compartimentării climatice
introduse de arcul carpatic.
- Subtipul pericarpatic vestic (PcV) este evident în partea de vest a Carpaţilor
Occidentali, în Dealurile şi în Câmpia Banato-Crişană şi în sudul Olteniei; caracteristice sunt
viiturile de iarnă, apele mari de primăvară de la sfârşitul lunii februarie, apele mici de primăvară,
viituri în lunile mai-iunie, ape mici de vară-toamnă şi viituri în noiembrie-decembrie.
- Subtipul pericarpatic sudic (PcS) seamănă cu cel pericarpatic vestic, dar se remarcă
o reducere a scurgerii de iarnă şi o creştere a celei de primăvară şi de vară.
- Subtipul pericarpatic transilvan (PcT) existent în cea mai mare parte a Podişului
Transilvaniei, are ape mari de scurtă durată în luna martie şi viituri în mai-iulie.
- Subtipul pericarpatic de la Curbură (PcC) are ca specific o frecvenţă a apelor mari
de primăvară şi a viiturilor de iarnă.
- Subtipul pericarpatic estic (PcE) este caracteristic pentru Podişul şi Subcarpaţii
Moldovei până la altitudinea de 700-800 m, are drept caracteristici apele mici şi de lungă durată
iarna, apele mari din luna martie, viiturile accentuate de la începutul verii şi din august şi apele
mici de vară-toamnă.
Tipurile de regim ponto-danubian (PD) se întâlnesc în partea estică a Câmpiei Române şi
în Podişul Dobrogei:
- Subtipul de regim torenţial prepontic danubian (PpD) se caracterizează prin
reducerea scurgerii de iarnă şi o frecvenţă mai mare a apelor de primăvară.
- Subtipul de regim torenţial premaritim dobrogean (PmD) are concentrări ale
scurgerii în perioada rece a anului şi în luna martie; în cazul unor rezerve însemnate de zăpadă,
pot apare în Dobrogea de Nord ape mari cu durată mare. Spaţiile calcaroase din Dobrogea de Sud
fac ca majoritatea văilor să fie seci, iar viiturile să aibă un caracter sporadic în funcţie de
precipitaţiile torenţiale
16
5. Concluzii. Regimul hidrologic caracteristic al diferitelor râuri din ţara noastră se obţine
din combinarea regională a elementelor specifice anumitor perioade. Orice regionare a tipurilor
de regim poate fi făcută numai prin reconstituirea regimului local pentru unitatea respectivă.
Pentru râurile care traversează regiuni cu tipuri de regim diferite se obţine un regim compus, mai
echilibrat (cazul Siretului, Oltului, Someşului etc.)
întrebările tip grilă: tipurile şi subtipurile de regim hidrologic de pe râurile din România,
caracteristicile şi localizarea lor.
- Enumeraţi cele trei tipuri principale de regim hidrologic specific pentru râurile
României:...........................
- Regimul hidrologic al râurilor dobrogene se poate caracteriza prin cuvântul: .........
- Tipurile de regim hidrologic din bazinul Siretului sunt: .......................
8. Răspunsul la testele- exemple: carpatic, pericarpatic, pontic; dezordonat – haotic;
carpatic transilvan, carpatic estic, carpatic de curbură, pericarpatic estic, pericarpatic de curbură.
a) Folosind Enciclopedia geografică a României extrageţi datele privind tipul sau tipurile de
regim hidrologicc pe râurile din judeţul vostru. Transmiteţi aceste rânduri către platforma
blackbord.
11. Capitolul următor se referă la grupele de râuri din România.
IX. Grupele de râuri din România

1. Introducere: Hidrografia României prezintă o importanţă deosebită şi reprezintă o
sinteză a tuturor informaţiilor primite de-a lungul celor patru ani de studiu. Împărţirea bazinelor
hidrografice în şapte grupe este făcută în funcţie de caracteristicile hidrologice ale râurilor, de
locul de vărsare şi de colectorul principal al acestora. Aceste grupe sunt: grupa râurilor nordice,
cărora le este specific în primul rând regimul hidrologic carpatic vestic şi al căror colector
principal este Tisa; grupa râurilor vestice, cu regimuri carpatic şi pericarpatic vestic, colectorul
fiind tot Tisa; grupa râurilor sud-vestice, cu un regim hidrologic caracterizat prin existenţa a două
perioade cu ape mari şi două cu ape mici, dar şi prin viituri la sfârşitul iernii şi începutul
primăverii, determinate de invaziile de mase de aer submediteraneene, colectate de Tisa şi direct
de Dunăre; grupa râurilor sudice, cu tipurile de regim hidrologic carpatic sudic (meridional) şi
pericarpatic sudic, cu fenomene de secare frecvente mai ales pentru râurile autohtone Piemontului
Getic, colectate direct de Dunăre; grupa râurilor estice, din care se evidenţiază râurile care îşi au
izvoarele în Carpaţii Curburii (pentru care a şi fost introdus un tip de regim carpatic de curbură),
colectorii principali fiind Siretul şi Prutul care se varsă în Dunăre şi grupa râurilor dobrogene,
colectaţi de Dunăre în partea vestică şi de limanele şi lacurile maritime în partea estică, al căror
regim hidrologic este caracterizat prin cuvântul „dezordonat“.
2. Obiectivul capitolului este evidenţierea caracteristicilor hidrologice ale râurilor din
fiecare grupă sau bazin hidrografic, în funcţie de unităţile sau subunităţile de relief pe care le
străbat, a modificărilor introduse de activitatea antropică, a calităţii apelor de suprafaţă şi a
tipurilor de folosinţe.
3. Concepte cheie: grupa râurilor nordice, grupa râurilor vestice, grupa râurilor sud-vestice,
grupa râurilor sudice, grupa râurilor estice, grupa râurilor dobrogene, caractere hidrologice.
A. Grupa râurilor nordice (Tisa şi afluenţii Vişeu, Iza, Săpânţa, Tur)
Tisa superioară (de la izvoare până la ieşirea din România) adună toţi afluenţii cu
izvoarele pe versanţii nordici ai Carpaţilor Păduroşi (Ucraina), Munţilor Maramureşului, nordul
17
Munţilor Rodnei şi pâraiele din nord şi est cu izvoarele în Oaş-Gutâi-Ţibleş. Depresiunea
Maramureşului, aflată între aceste grupe montane este o adevărată piaţă de adunare a apelor.
Tisa izvorăşte de pe teritoriul Ucrainei, din Carpaţii Păduroşi şi se formează prin unirea a
doi afluenţi: Tisa Albă (cu izvoarele pe versantul vestic al Masivului Cernagora) şi Tisa Neagră
(izvorăşte din Masivul Svidoveţ-Cernagora). Se varsă în Dunăre după ce trece şi prin Ungaria şi
Iugoslavia. Lungimea cursului său pe teritoriul României este de 62 km, iar afluenţii săi, în număr
de 123, au o lungime de 1592 km. Densitatea reţelei hidrografice în bazinul său ce are o suprafaţă
de 4540 kmp, este de 0,35 km/kmp. Orientarea râului în România este est-vest şi formează
graniţa naturală cu Ucraina.
Imediat după intrarea în ţară, la ieşirea dim munţi îl primeşte ca afluent pe stânga pe Vişeu,
iar în continuare pe Iza şi Săpânţa. Aceşti afluenţi au caracteristici diferite, atât în ceea ce priveşte
regimul hidrologic cât şi în ceea ce priveşte calitatea apelor.
Vişeul (S=1581 kmp, L=82 km) izvorăşte din Munţii Maramureşului, dar îşi adună apele şi
de pe versanţii nordici ai Rodnei (aceşti afluenţi îşi au originea în relieful glaciar cuaternar şi
prezintă o scurgere bogată, imprimându-i Vişeului superior caracteristicile tipului de regim nord
carpatic – Valea Fântânelelor, Valea Pitroasa, Izvorul Negru etc.). După pătrunderea în
Depresiunea Maramureşului, bazinul devine puternic asimetric spre dreapta, râul colectând tot ce
vine din Munţii Maramureşului: Tâsla, Vaser (S=422 kmp, L=42 km), Ruscova (S=435kmp,
L=39km); albia are pante mici şi este caracterizată de o mobilitate accentuată.
Iza (S=1293 kmp, L=80 km) izvorăşte de pe versantul vestic al Pietrosului Rodnei. În
sectorul superior valea este relativ largă, cu o singură îngustare – defileul de la Surduc (1,8 km
lungime), după care pătrunde în depresiunea de la Vad ce se deschide treptat spre Sighetul
Marmaţiei. Majoritatea afluenţilor Iza îi primeşte pe partea stângă, mai ales în sectorul superior
(pâraie mici ce vin din zone sedimentare); cel mai cunoscut afluent este Mara (S=406 kmp, L=40
km) cu care confluează la Vad şi care participă cu jumătate la formarea debitului Izei. Cursul
inferior străbate o zonă saliferă, bogată în izvoare cloro-sodice (Coştiui, Ocna Şugatag).
Săpânţa (S=135 kmp, L=20 km) este un curs important pentru nordul Mas. Gutâi, de unde
izvorăşte; în cursul superior transportă aluviuni cu diametre de 30-50 cm. Înainte de vărsare
formează un con de dejecţie destul de extins şi se desparte în două braţe.
Turul (S=1008 kmp, L=66 km) aparţine cursului mijlociu al Tisei şi drenează versanţii
vestici ai munţilor Oaş-Gutâi. Cursul superior se suprapune pe Depresiunea Oaş, după care iese în
Câmpia Tisei, zonă în care se despleteşte în două braţe principale şi mai multe secundare. Dintre
afluenţi, mai importanţi sunt Lechincioara pe dreapta şi Racta pe stânga.
Caracteristici hidrologice: pentru Vişeul superior este caracteristic tipul de regim carpatic
vestic; restul afluenţilor săi au un regim carpatic transilvan. Iza are un regim hidrologic carpatic
vestic, iar Turul un regim pericarpatic vestic. Scurgerea de aluviuni este redusă spre deosebire de
alte regiuni ale ţării şi este mai mare primăvara în munţi şi iarna şi la începutul primăverii în
bazinul Turului.
B. Grupa râurilor vestice (Someş, Crasna, Barcău, Crişuri, Mureş)
Sistemul Someşului (S=15740 kmp, L=376 km) cuprinde 403 râuri cu lungimea totală de
5528 km, rezultând o densitate a reţelei hidrografice de 0,35 km/kmp. Someşul se formează prin
unirea la Dej a celor două Someşe: Mare (S = 5033 kmp, L=130 km) şi Mic (S=3773 kmp, L=178
km), acesta din urmă considerat de la izvorul Someşulului Cald.
Someşul Mare izvorăşte din Munţii Rodnei, iar cursul superior delimitează Munţii Rodnei
şi Ţibleş în nord şi Munţii Bârgăului în sud-est. Afluenţii cresc ca dimensiuni progresiv de la
izvoarele Şomeşului şi vin din Munţii Bârgăului (Ilva, Şieul), din Munţii Rodnei (Anieşul,
Sălăuţa şi pâraie mai mici cu izvoarele în circuri şi văi glaciare) sau dinspre Câmpia Transilvaniei
(Meleşul).
Someşul Mic se formează din două pâraie de munte, Someşul Cald şi Someşul Rece, ce se
unesc la poalele Munţilor Gilău. Someşul Cald (S=526 kmp, L=67 km) izvorăşte din Masivul
18
Bihor-Vlădeasa (aici străbate o serie de peşteri şi îşi formează o serie de defilee), de unde
primeşte ca afluenţi pâraie mici ca dimensiuni. Someşul Rece drenează partea centrală a
Masivului Gilău, izvorând din apropierea Muntelui Mare; cel mai mare afluent este Răcătăul.
După unirea celor două Someşe (Cald şi Rece), Someşul Mic primeşte ca afluenţi Feneşul,
Nadăşul, Gădălin, Fizeşul etc.
În amonte de Dej, Someşul Mare şi Someşul Mic se unesc şi străbat apoi nord-vestul
Podişului Someşan, primind ca afluenţi mai importanţi Almaşul (izvorât de pe versantul estic al
Mezeşului), Agrijul (tot din Mezeş), Lăpuşul (colector aproape unic al versanţilor sudici ai grupei
Oaş-Gutâi-Ţibleş, ce izvorăşte de sub vf. Văratecului şi străbate depresiunile Lăpuş, Copalnic,
Baia Mare).
Crasna (S=2120 kmp, L=37 km) este un fost afluent al Someşului care acum se varsă
direct în Tisa, în Ungaria. Izvorăşte din sudul Depresiunii Silvaniei, la contactul dintre Munţii
Mezeşului şi Munţii Plopişului. Caracteristice pentru cursul inferior sunt pantele mici ce au
contribuit la formarea mlaştinii eutrofe a Ecedei, în prezent asanată.
Caracteristici hidrologice: în nordul şi nord-vestul Transilvaniei (în câmpie), este
caracteristic tipul de regim hidrologic pericarpatic vestic, la est de aceste zone, în munţi, tipul
carpatic vestic, în bazinul Someşului Mare tipul carpatic transilvan, iar în Podişul Someşan şi
Câmpia Transilvaniei, tipul pericarpatic transilvan. Valori mari ale scurgerii de aluviuni se
înregistrează pe râurile autohtone ale Podişului Someşan, iar majoritatea aluviunilor în suspensie
se transportă iarna şi primăvara.
Sistemul Crişurilor este format din cele trei Crişuri şi afluenţii lor : Crişul Repede (S=
6383 kmp, L=171 km), Crişul Negru (S=3820 kmp, L=164 km), Crişul Alb (S = 3957 kmp, L =
234 km), Ierul (S=1437 kmp, L=107 km) şi Barcăul (S=1977 kmp , L=118 km), colector fiind
Crişul Alb. Acest sistem cuprinde 365 cursuri de apă cu o lungime de 5785 km, pe o suprafaţă de
11486 kmp, rezultând o densitate medie de 0,39 km/kmp.
Ierul izvorăşte din Dealurile Crasnei; afluenţii de pe dreapta au dimensiuni mai mari
(Sântmiclăuşul, Ierul Rece). În Câmpia Ierului râul este canalizat.
Barcăul drenează sud-vestul Depresiunii Şimleu; în cursul superior prezintă o asimetrie pe
stânga datorată afluenţilor primiţi din Munţii Şes şi din piemont. Din Depresiunea Şimleu iese
făcând un cot spre nord, după care curge în direcţia vest. Afluenţii sunt mici ca dimensiuni, cel
mai mare fiind Bistra , care izvorăşte de sub vf. Văratecului.
Crişul Repede izvorăşte din Depresiunea Huedin şi drenează versanţii nordici ai Masivului
Gilău, Vlădeasa şi Pădurea Craiului. Râul mai străbate Depresiunea Ciucea-Negreni, apoi
defileul format între Masivul Plopiş şi culmea Scoruşet-Dealul Mare. După ieşirea din defileu
primeşte ca afluent Iada, ce trece prin Stâna de Vale, străbate apoi Depresiunea Vad Borod şi
defileul de la Vad, după care primeşte cel mai mare afluent pe dreapta, Borodul. Pătrunde în
câmpie, unde în aval de Oradea primeşte râul Peţea. În zona de câmpie, pe interfluviul dintre
Crişul Repede şi Negru, datorită frecventelor inundaţii, între 1896 şi 1904 s-a construit Canalul
Colector (Crişului), de 61 km lungime, cu direcţie nord-sud, ce adună apele venite dinspre
dealurile piemontane. În zona de subsidenţă maximă, unele depresiuni (Cefa, Inand, Homorog) au
fost transformate în heleştee, îndiguite pe anumite porţiuni, dragate, cu alimentare dinspre canalul
Crişului.
Crişul Negru izvorăşte de pe versantul nordic al vf. Cucurbăta şi drenează apoi
Depresiunea Beiuş. Iese din depresiune prin cheile de la Petrani-Borz, intrând în sectorul
piemontan unde capătă aspect de râu de câmpie. Afluenţii din Codru Moma, dar şi cei din
Pădurea Craiului sunt afectaţi în cursul superior de fenomene carstice: Criştior, Pârâul Izbucului
şi Crişul Băiţa, Crişul Pietros, Roşia (în bazinul său se află peştera de la Meziad) etc. La Tăuţ se
varsă canalul de centură Cermei-Tăuţ care captează la poalele dealurilor o serie de pâraie pentru a
feri zona de inundaţii. În Câmpia Crişurilor, primeşte cel mai mare afluent, Teuzul.
19
Crişul Alb drenează Munţii Metaliferi, Bihor, Zarand, Codru Moma şi depresiunile Brad,
Hălmagiu, Gurahonţ şi Ţara Zarandului, izvorând de pe versantul nordic al M. Bihor. Are trei
sectoare principale: sectorul superior montan, foarte scurt, până la Blăjeni, sectorul de culoar
până în aval de Cociuba şi sectorul piemontan şi de câmpie. Afluenţi mai importanţi sunt Valea
Satului şi Cigher pe stânga; cei de pe dreapta sunt pâraie cu debite mai mari sau mai mici.
Cursurile naturale au fost supuse unor modificări destinate apărării contra inundaţiilor, asanările
începând din 1855. Crişul Alb a fost scurtat cu aproximativ 39 km.
Caracteristici hidrologice. În bazinele Crişurilor se întălnesc tipurile de regim pericarpatic
vestic în zona de câmpie şi carpatic vestic în zona montană. Scurgerea de aluviuni este mai mare
în zona piemontană şi în golfurile depresionare.
Sistemul Mureşului (S= 27890 kmp, L=718 km) cuprinde un număr de 797 cursuri de apă
cu o lungime de 10800 km; densitatea reţelei hidrografice este de 0,39 km/kmp. Mureşul este cel
mai lung curs interior al României şi cel mai mare afluent al Tisei. Izvorăşte din sudul
Depresiunii Giurgeului şi poate fi împărţit în patru sectoare:
- Mureşul superior (110 km) în Depresiunea Giurgeu şi Defileul Topliţa-Deda, are ca
afluent important înainte de intrarea în defileu pe Topliţa, străbătând apoi defileul pe o lungime
de 40 km;
- Mureşul mijlociu (266 km) între Deda şi Alba Iulia; în Depresiunea Transilvaniei
străbate numeroase domuri şi cute marginale, atât în estul cât şi în vestul acesteia. Ca afluenţi mai
importanţi: Gurghiul, Nirajul, Luţul (cu izvoare în Orientali), Arieşul (izvorăşte din Mas.
Cucurbăta cu afluenţii Arieşul Mare- în bazinul său se află peştera Gheţarul de la Scărişoara şi
Arieşul Mic ce se unesc în amonte de Câmpeni, Hăşdatele, care traversează Cheile Turzii şi Iara),
Târnava (formată din unirea la Blaj a Târnavei Mari cu Târnava Mică care izvorăsc din Munţii
Harghita), care drenează Podişul Târnavelor şi Ampoiul care vine din Munţii Metaliferi,
traversând zona minieră Zlatna.
- Culoarul Mureşului inferior (225 km) între Alba Iulia şi Lipova, care prezintă
numeroase strangulări-defilee epigenetice şi bazinete. În zona culoarului îi primeşte ca afluenţi pe
Sebeş, ce vine din mas. Cândrel, Cugirul, Orăştia, Streiul ce îşi adună apele din zona circurilor şi
lacurilor glaciare din Masivul Şurianu, Cerna, cu izvoarele în Poiana Ruscă şi Geoagiul (Munţii
Metaliferi).
- Mureşul inferior între Lipova şi graniţă; caracteristic acestui sector este conul de
dejecţie de la intrarea în câmpie şi lucrările de hidroamelioraţii, în special pe dreapta, în Câmpia
Aradului.
Caracteristici hidrologice. Pentru sectorul superior şi bazinul Arieşului superior este
caracteristic tipul de regim carpatic transilvan; în Depresiunea Transilvaniei – tipul pericarpatic
transilvan, în Munţii Zarandului, Metaliferi, Trascău – tipul carpatic vestic, pentru afluenţii din
Carpaţii Meridionali – tipul carpatic sudic. Scurgerea de aluviuni este mai ridicată pentru râurile
din zona Câmpiei Transilvaniei şi Podişului Târnavelor.
C. Grupa râurilor sud-vestice (Aranca, Bega - afluenţi ai Tisei, Timiş, Cerna – afluenţi
ai Dunării)
Aranca (S= 1016 kmp, L=108 km) se suprapune pe cursurile parazitare vechi ale
Mureşului; izvorăşte de lângă Fenlac.
Bega se formează din două cursuri colectoare, Bega Veche şi Canalul Bega, care
confluează la Klek (Iugoslavia). Râul Bega (S= 2390 kmp, L=180 km) izvorăşte din Munţii
Poiana Ruscă, de sub vf. Padeşu; afluenţii cresc ca mărime de la izvoare spre vărsare (Cladova,
Miniş, Gladna). Din 1728, în aval de Timişoara a început construirea canalului navigabil Bega.
Bega Veche (S= 2048 kmp, L=88 km) este cursul părăsit al Begăi, cu albia corectată şi îndiguită.
Timişul (S= 5795 kmp, L=241 km) este cel mai mare râu din Banat; izvorăşte de pe
versantul estic al Semenicului, iar la 25 km de la izvoare intră în Culoarul Timiş-Cerna,
părăsindu-l la Caransebeş. În aval primeşte cel mai mare afluent, Bistra, cu izvoarele la nivelul
20
lacurilor glaciare din Masivul Ţarcu, după care începe conul de dejecţie, sub formă de evantai.
Cursurile părăsite ale Timişului, în prezent îndiguit în sectorul de câmpie, curg paralel şi se varsă
tot în el.
Bârzava (S= 1020 kmp, L=155 km) izvorăşte de pe versantul nordic al Semenicului; aval
de Deta şi Denta este regularizată şi îndiguită şi a fost îndreptată spre Mureş (în Iugoslavia).
Nera (S= 1400 kmp, L=143 km) drenează, prin afluenţii săi din cursul superior Munţii
Semenic iar din cursul mijlociu Depresiunea Almăjului şi Munţii Almăjului şi Locvei. La ieşirea
din depresiune străbate Cheile Nerei pe 18 km lungime.
Cerna (S= 1380 kmp, L=84 km) izvorăşte din Mas. Godeanu (afluenţii din sectorul
superior vin din circurile şi lacurile glaciare) şi curge în mare parte pe linia tectonică dintre
Munţii Cernei şi Mehedinţi. Renumite pe traseul său sunt Cheile Corcoaiei şi cheile de la
Herculane (20 km lungime). Dintre afluenţi, Belareca (izvorăşte din Munţii Cernei) şi Mehadica
(cu izvorul în Munţii Semenic).
Caracteristici hidrologice. În zona de deal şi de câmpie a bazinelor hidrografice este
caracteristic tipul de regim hidrologic pericarpatic vestic, în zona montană a Banatului, tipul
carpatic vestic, iar în bazinele superioare ale afluenţilor din grupa Ţarcu-Godeanu, tipul carpatic
meridional. Scurgerea de aluviuni este relativ redusă în Banat, iar majoritatea aluviunilor sunt
transportate în perioada apelor mari de primăvară.
D. Grupa râurilor sudice (Jiu, Olt, Argeş, Ialomiţa)
Caractere generale: majoritatea râurilor îşi au originea pe versanţii sudici ai
Meridionalilor, doar Jiul şi Oltul reuşind să treacă dincolo de cumpăna morfologică (Jiul în
Depresiunea Petroşani, iar Oltul în sudul Depresiunii colinare a Transilvaniei); râurile sunt
transversale pentru zona montană; bazinele cresc progresiv de la izvoare la vărsare; sunt afluenţi
direcţi ai Dunării; există câteva mari pieţe de adunare a apelor; străbat zone geografice diferite
(munte, subcarpaţi, piemont, câmpie), de unde rezultă şi zonalitatea verticală a elementelor
climatice şi hidrologice.
Jiul (S=10070 kmp, L=331 km) drenează versanţii sud-vestici ai Carpaţilor Meridionali,
partea vestică a Piemontului Getic şi o mică parte a Câmpiei Române. Se formează în
Depresiunea Petroşani prin unirea Jiului de Vest – considerat ca izvor şi a Jiului de Est. Cursul
său este împărţit în patru sectoare: sectorul superior din Depresiunea Petroşani, sectorul defileului
Lainici, sectorul piemontan şi sectorul de câmpie.
Jiul de Vest (S= 534 kmp, L=51 km) izvorăşte din Retezatul Mic, dintr-o căldare glaciară;
bazinul superior se suprapune pe o zonă cu un număr de 12 peşteri. În depresiune, valea se
lărgeşte, făcând loc oraşelor miniere Uricani, Lupeni, Vulcan. Afluenţii sunt mici ca dimensiuni:
Valea de Peşti, Buta, Aninoasa etc.
Jiul de Est (S= 479 kmp, L=28 km) izvorăşte la sud de culmea Şurianului; afluenţii din
cursul său străbat o zonă afectată de fenomene carstice sau îşi au izvoarele la nivelul circurilor
glaciare din nordul Parângului: Taia, Baniţa, Jieţul.
După formarea Jiului la Livezeni, râul se îndreaptă spre sud, spre defileul lung de 18 km.
La pătrunderea în piemont a format un con de dejecţie ce se prelungeşte până la Depresiunea
Târgu Jiu, aceasta fiind considerată o piaţă de adunare a apelor: Amaradia pe stânga şi Şuşiţa ce
izvorăşte de sub vârful Straja, Jaleşul, cu izvoarele în Munţii Vâlcan (sunt renumite Cheile
Runcului) şi Bistriţa, cu izvoarele sub vf. Oslea, ce confluează în Lacul Cearu (lac construit în
aval de Tg. Jiu pentru ferirea de inundaţii a exploatării miniere de la Rovinari), Tismana, ce
izvorăşte de sub Dealul Broştenilor (cursul său străbate Cheile Tismanei). Urmează ca afluenţi
Jilţul, pe dreapta, râu cu dezvoltare doar în zona piemontană, Gilortul, cel mai important afluent
al Jiului pe stânga, ce izvorăşte de pe versantul sudic al Parângului, Motrul, cel mai mare afluent
al Jiului, care izvorăşte din Munţii Vâlcan şi străbate exploatările de la Baia de Aramă şi Motru şi
Amaradia, cel mai mare râu cu scurgere intermitentă din Podişul Getic. În aval de Craiova, Jiul
prezintă tendinţa de abatere spre dreapta.
21
Caracteristici hidrologice: pentru zona montană înaltă este specific tipul carpatic
meridional, iar după Defileul Lainici devin dominante elementele tipurilor carpatic vestic şi
pericarpatic getic. În scurgerea solidă apar contraste mari între valorile înregistrate în diferite
puncte ale bazinului, având în vedere varietatea rocilor; zona piemontană se caracterizează prin
cele mai mari valori ale turbidităţii.
Sistemul Oltului (S=24050 kmp, L=615 km) are o reţea hidrografică formată din 622
cursuri de apă ce însumează 9872 km şi o densitate de 0,41 km/kmp. Oltul izvorăşte din Carpaţii
Orientali şi străbate până la vărsare forme variate de relief, obţinând un regim hidrologic bine
echilibrat (are scurgerea medie cea mai bogată). De-a lungul cursului său se pot distinge trei
sectoare caracteristice: Oltul superior (până la Racoş), Oltul mijlociu (Racoş-Râmnicu Vâlcea) şi
Oltul inferior (până la vărsare).
Oltul superior. Râul se formează la contactul dintre Mas. Hăşmaşul Mare şi Mas.
Şipoşului, apoi, de la Sândominic intră în Depresiunea Ciucului. Aici primeşte o serie de afluenţi,
din dreapta, dinspre Munţii Harghita (Lunca Mare, Mădăraşul, Fişagul) şi din stânga, mai mari
(Pârâul Racului, Şumuleul şi Fitodul), precum şi Tuşnadul, izvorât de pe versantul nordic al
Ciomatului, care adăposteşte Lacul Sf. Ana. Părăseşte depresiunea străbătând Defileul Tuşnad şi
pătrunde în Depresiunea Braşov, în care reţeaua hidrografică (afluenţii Oltului) are un caracter
convergent spre partea centrală, o câmpie ce suferă de exces de umiditate. Primul afluent
important (cel mai mare din cursul superior) este Râul Negru, care izvorăşte de pe versantul sudic
al Mas. Şandrul Mare; acesta, primeşte la rândul său, aportul Caşinului (izvorăşte din vf. Nemira)
şi Tărlungului (izvorăşte din înşeuarea dintre Ciucaş şi Grohotiş). Urmează, ca afluenţi ai Oltului,
Ghimbăşelul care izvorăşte de sub poalele nordice ale Bucegilor, Bârsa, cu izvoarele la capătul
estic al Făgăraşului şi Homorodul Perşanilor, cel mai mare sistem de pe flancul estic al
Perşanilor. Străbate apoi Depresiunea Baraolt, unde primeşte o serie de afluenţi mai mici dinspre
Perşani, dar şi mai mari, dinspre Mas. Harghitei: Baraoltul şi Vârghişul. În aval de confluenţa cu
Vârghişul, Oltul intră în cursul mijlociu, străbătând defileul de la Racoş, după care zona
subcarpatică marginală a Depresiunii colinare a Transilvaniei. Aici primeşte ca afluent mai
important, Homorodul, dinspre Mas. Harghita. În aval, Oltul intră în Depresiunea Făgăraşului,
unde are tendinţa de abatere spre dreapta datorită afluenţilor veniţi dinspre Perşani (Şinca) sau
Făgăraş (acestea îşi au izvoarele la nivelul circurilor glaciare – Mândra, Sebeşul, Voila, Breaza,
Voiştea, Arpaşul Mare, Cârţişoara, Avrigul etc.); ultimul şi cel mai important afluent din cursul
superior este Cibinul, cu izvoarele în circurile glaciare din Mas. Cândrelul, cu afluenţii săi
Hârtibaciul şi Sadul. După confluenţa cu Cibinul, pătrunde în valea sa transversală reprezentată
de Defileul Turnu Roşu, unde primeşte pe Lotrioara, Vadu, Lotru (care se formează în Munţii
Parâng) şi alţi afluenţi mai mici în aval de care Oltul pătrunde în vastul său con de dejecţie. După
confluenţa cu Govora, începe cursul inferior al Oltului, în care îi primeşte ca afluenţi pe
Olăneştiul, Sărata şi Govora, Luncavăţul, Topologul (izvorăşte din Făgăraş), dar şi o serie de
afluenţi piemontani, cu cursuri intermitente. Olteţul este ultimul mare afluent al Oltului şi
colectorul principal al interfluviului Olt-Jiu.
Caracteristici hidrologice. Oltul superior şi afluenţii săi aparţin tipului de regim carpatic
transilvan, afluenţii din Făgăraş – tipului carpatic meridional, cei din zona piemontană şi de
câmpie - tipului pericarpatic sudic. Scurgerea solidă oglindeşte şi ea contrastele între partea
nordică (cu valori mai mici) şi partea sudică a bazinului.
Călmăţuiul (S=1379 kmp, L=134 km) izvorăşte din câmpia piemonatnă a Boianului şi se
varsă în Lacul Suhaia; este un sistem tipic de câmpie, din interfluviul dintre Olt şi Argeş.
Vedea (S=5364 kmp, L=242 km) îşi are obârşia în Platforma Cotmeana, iar dintre afluenţi,
mai importanţi sunt Plapcea, Cotmeana, Teleormanul. Este afluent direct al Dunării.
Sistemul Argeşului (S= 12550 kmp, L=350 km) are în bazin 178 cursuri de apă cu
lungimea de 4579 km; densitatea reţelei hidrografice este de 0,36 km/kmp. Argeşul drenează cea
mai mare parte a versantului sudic al Munţilor Făgăraş, zona subcarpatică, prelungirea estică a
22
Pemontului Getic şi o bună parte din Câmpia Română. Cursul Argeşului porneşte în prezent din
lacul Vidraru, construit în estul depresiunii tectonice a Loviştei; ca punct de origine a fost
considerat confluenţa râului Capra (izvorăşte din lacul glaciar Capra) cu Buda (izvorăşte din lacul
glaciar Buda), ce se varsă amândouă în lac. În aval de baraj, Argeşul intră în zona subcarpatică
străbătând Muscelele Argeşului şi apoi în zona piemontană, unde primeşte un afluent mai
important, Vâlsanul (izvorăşte de sub vf. Scărişoara Mare). În amonte de Piteşti, primeşte
Bascovul, sosit din Platforma Cotmeana, iar la Piteşti – Râul Doamnei, cu izvoarele în Munţii
Făgăraş ce confluează înainte cu Râul Târgului care izvorăşte de sub vf. Păpuşa şi are ca afluent
Argeşelul. După confluenţa cu Râul Doamnei, Argeşul colectează afluenţi numai pe stânga până
la confluenţa cu Neajlovul, cu afluentul său Câlniştea. În avale, se mai varsă doi afluenţi, tot pe
stânga, Sabarul (izvorăşte din Piemontul Cândeştilor) şi Dâmboviţa (afluentul cel mai important
al Argeşului, care se formează pe versantul estic al Munţilor Făgăraş) cu afluenţii Colentina şi
Pasărea; cei doi afluenţi ai Argeşului au rol important în alimentarea şi evacuarea apelor din
Bucureşti.
Caracteristici hidrologice: Argeşul superior şi afluenţii săi din Făgăraş aparţin tipului de
regim carpatic meridional, cei din zona piemontană şi de câmpie - tipului pericarpatic sudic. În
ceea ce priveşte scurgerea solidă, valori ridicate au fost înregistrate în zona subcarpatică şi parţial
în zona piemontană.
Sistemul Ialomiţa (S= 10350 kmp, L=417 km) culege apele a 145 de cursuri cu lungimea
de 3131 km; densitatea reţelei hidrografice este de 0,30 km/kmp. Ialomiţa îşi culege apele de pe
versantul sudic al Bucegilor, în care şi-a modelat epigenetic nouă chei deosebit de pitoreşti. În
aval de Moroieni pătrunde în zona subcarpatică, apoi în Câmpia Târgoviştei, Câmpia Vlăsiei şi,
în cele din urmă străbate Bărăganul. Afluenţii din sectorul superior, montan şi subcarpatic, se
înşiră simetric: Brăteiul, Ialomicioara Mică, Vulcana, Ialomicioara Mare, Bizdidelul. Cei mai
importanţi însă vin din stânga, din sectorul subcarpatic, în regiunea piemontană: cele două
Slănicuri, Pâscovul, Crivăţul, Cricovul Dulce. În aval de Cricov se varsă în Ialomiţa emisarii unor
limane fluviatile instalate în zona de divagare: lacurile Ciolpani , Snagov, Căldăruşani.
Prahova (S= 3735 kmp, L=169 km) este cel mai mare afluent al Ialomiţei şi izvorăşte de
sub stadionul din Predeal; aceasta are ca afluenţi în zona montană pe Azuga, Zamora, Valea
Cerbului. În acest sector s-au dezvoltat staţiunile Predeal, Azuga, Buşteni, Poiana Ţapului şi
Sinaia. După Sinaia, Prahova intră în defileul de la Posada, apoi în regiunea subcarpatică, unde
primeşte un singur afluent mai important, Doftana. După ieşirea din zona conului de dejecţie pe
care este situat Ploieştiul, confluează cu afluentul său cel mai important, Teleajenul, care vine de
sub poalele Ciucaşului. În aval, Prahova primeşte încă doi afluenţi, Vitmanul şi Cricovul Sărat
(din masivul Fântânei, în apropiere de cursul Buzăului), apoi pe Sărata, cel mai mare sistem de câmpie,
ce vine din Dealul Istriţei. În aval, Ialomiţa este însoţită pe partea stângă de o serie de cursuri care se
termină de obicei în limane fluviatile, fără scurgere spre Ialomiţa (Strachina, Fundata).
Caracteristici hidrologice sunt asemănătoare cu cele ale Argeşului. Sărata este râul
intermitent cu cea mai mare extindere de pe tot teritoriul ţării. În ceea ce priveşte scurgerea de
aluviuni, regiunea piemontană înregistrează cele mai mari valori.
Pe interfluviul dintre Ialomiţa şi Buzău, cel mai mare râu este Călmăţuiul (S= 820 kmp,
L=145 km), care îşi are originea la sud de oraşul Buzău şi care primeşte afluenţii numai pe partea
stângă, dinspre Buzău.
E. Grupa râurilor estice (Siretul şi Prutul)
Siretul (S= 42890 kmp, L=559 km) se dezvoltă pe versanţii estici ai Carpaţilor Orientali şi
parţial în Podişul Moldovei, adună un număr de 1013 cursuri de apă cu o lungime de 15157 km,
rezultând o densitate a reţelei hidrografice în bazinul său de 0,35 km/kmp. După caracteristicile
morfologice şi hidrologice, Siretul se împarte în trei sectoare: Siretul superior, până la intrarea în
ţara noastră, Siretul mijlociu, până la vărsarea Putnei şi Siretul inferior în sectorul de câmpie.
23
Siretul mijlociu are ca prim afluent important Suceava (S = 2298 kmp, L = 173 km )
ce vine dinspre Obcinele Bucovinei şi care la rândul ei primeşte pe Putna, Suceviţa, Solca,
Soloneţ, Dragomirna, Şomuzul Mare şi Şomuzul Mic.
Moldova (S= 4299 kmp, L=213 km) se varsă în Siret la Paşcani şi se formează în culoarul
longitudinal dintre Obcinele Mestecănişului şi Feredeului, străbătând apoi Depresiunea Gura
Humorului şi zona subcarpatică moldovenească. Afluenţii cei mai importanţi sunt Moldoviţa
(izvorăşte din Obcina Feredeului), Voroneţul, Ozana şi Topolniţa. Între Moldova şi Bistriţa,
Siretul mai primeşte o serie de afluenţi mici dinspre Podişul Bârladului.
Bistriţa (S= 7039 kmp, L=283 km) este afluentul cu debitul cel mai mare al Siretului şi
izvorăşte de pe versantul nordic al Munţilor Rodnei; important pentru acest curs de apă este lacul
de acumulare Izvorul Muntelui, în care se varsă şi Bistricioara. Următorul afluent important al
Bistriţei este Bicazul care izvorăşte din Lacul Roşu şi care şi-a format, în aval de lac, cele mai
impunătoare chei din ţara noastră. Tarcăul, un alt afluent important al Bistriţei, vine tot din Carpaţii
Orientali. În aval de Piatra Neamţ, Bistriţa mai primeşte Cracăul, izvorât din Culmea Stânişoarei.
Trotuşul (S= 4456 kmp, L=162 km) este un râu tipic al zonei de fliş a Carpaţilor Orientali,
ce izvorăşte din munţii cu acelaşi nume. În Depresiunea Dărmăneşti, o adevărată piaţă de
colectare, Trotuşul adună apele Asăului, Uzului, Doftanei şi Slănicului. În Depresiunea Tazlău-
Caşin sunt colectaţi Oituzul, Caşinul şi Tazlăul. Oituzul, care izvorăşte din Pasul Oituz, este
considerat limită între grupa centrală şi cea a curburii pentru Carpaţii Orientali.
Siretul în aval de Trotuş nu mai primeşte afluenţi de seamă dinspre Podişul Moldovei până
la confluenţa cu Bârladul (S= 7220 kmp, L=207 km), afluentul cu cea mai mare suprafaţă
bazinală şi lungimea cea mai mare din bazinul Siretului. El izvorăşte din apropierea Curmăturii
de la Valea Ursului (şa spre Siret). Afluenţii mai importanţi sunt cei din cursul mijlociu, dinspre
Podişul Bârladului mijlociu: Vasluiul, Racova, Tutova, Zeletinul şi Berheciul.
Putna (S= 2480 kmp, L=153 km) se varsă în Siret cu 8 km în aval de Bârlad şi vine
dinspre Carpaţii de Curbură, din Masivul Goru (Lăcăuţi). Dintre afluenţii mai importanţi: Zăbala,
Milcovul, Râmna.
Buzăul (S= 5264 kmp, L=302 km) este unul dintre sistemele importante ale Siretului, care
participă cu circa 14% la formarea debitului de apă. El izvorăşte de la poalele nordice la
Ciucaşului, din Carpaţii de Curbură. Afluenţii mai importanţi ai acestuia, pe care îi adună de la
Curbură (Carpaţi şi Subcarpaţi) sunt: cele trei Bâsce (Mare, Mică şi a Chiojdului), Nişcovul,
Râmnicul Sărat etc.
După confluenţa cu Buzăul, Siretul primeşte un curs parazitar, părăsit de el însuşi,
Bârlădelul, ce adună o serie de păraie dinspre Podişul Covurlui.
Caracteristicile hidrologice se remarcă printr-o scurgere relativ uniformă în timpul anului
pe întreg bazinul hidrografic, cu diferenţieri datorate zonalităţii verticale şi în urma unor influenţe
de circulaţie a maselor de aer. Tipurile de regim sunt carpatic estic, carpatic transilvan şi carpatic
de la curbură (pentru zona montană) şi pericarpatic estic pentru zona subcarpatică şi de podiş.
Scurgerea de aluviuni este foarte bogată în sectorul Subcarpaţilor de Curbură, datorită rezistenţei
slabe la eroziune a flişului.
Prutul (S= 10990 kmp, L=742 km), pe teritoriul ţării noastre formează graniţa cu
Republica Moldova şi Ucraina; de pe partea dreaptă adună 248 cursuri de apă cu o lungime de
4551 km, de unde rezultă o densitate de 0,41 km/kmp. El izvorăşte din Carpaţii Păduroşi, de pe
versantul nord - vestic al Cernagorei, dar 80% din cursul său se desfăşoară în zona de silvostepă
şi stepă a Podişului Podolo-Moldav. După intrarea în ţară, primeşte ca afluenţi pe Herţa, din
Dealul Bour, Rădăuţiul, Volovăţul şi Başeul (S= 965 kmp, L=118 km) din Pintenul Darabanilor,
Corogea, după care, pe o distanţă de 170 km nu mai primeşte nici un afluent din dreapta. Jijia (S=
5757 kmp, L=275km) este cel mai mare afluent al Prutului din punct de vedere morfometric, dar
debitele lui sunt reduse; izvorăşte pe teritoriul Ucrainei, pe care îl părăseşte după un curs de 4 km.
Cei mai importanţi afluenţi ai Jijiei sunt Sitna ce vine din apropierea Şeii Bucecea, Miletinul din
24
Culmea Siretului inferior, Bahluiul cu Bahlueţul, cel mai mare afluent al Jijiei, care izvorăşte din
Dealul Hârlăului şi care trece prin capitala Moldovei, Iaşi.
După confluenţa cu Jijia, lunca Prutului se lărgeşte treptat, iar reţeaua fluviatilă este
aproape simetrică. Bohotinul este următorul afluent, apoi Pruteţul, Sărata şi cel mai mare sistem
de depresiune Elanul (S= 606 kmp, L=73 km). Acesta s-a dezvoltat între Culmea Poiana Vântului şi
Dealurile Bârsanei. Ultimul afluent este Chineja (S= 780 kmp, L=79 km), instalat într-un curs părăsit.
Caracteristici hidrologice. Tipul de regim al Prutului superior se apropie de cel carpatic
estic, dar pe teritoriul ţării noastre suferă o transformare destul de însemnată prin creşterea
ponderii scurgerii din martie-aprilie. Pentru afluenţii săi din Podişul Moldovei este caracteristic
regimul pericarpatic estic. Scurgerea solidă are valori ridicate în tot bazinul Prutului, fapt ce îi
asigură şi acestuia o turbiditate ridicată.
F. Grupa râurilor dobrogene
În Dobrogea, din punctul de vedere al particularităţilor genetice ale reţelei şi ale condiţiilor
de formare ale scurgerii se separă partea nordică de cea sudică. Astfel, se crează patru
compartimente cu reţea hidrografică proprie: grupa sud-vestică şi grupa nord-vestică (danubiene);
grupa nord-estică şi sud-estică (maritime).
Râurile Dobrogei danubiene au o dezvoltare mai mare în partea sudică a podişului, iar
dimensiunile râurilor se restrâng treptat până la mărimea unor văi torenţiale.
Grupa sud-vestică drenează Dobrogea de Sud şi majoritatea văilor se termină în limanuri
fluviatile generate de lunca Dunării: Bugeacul sau Gârliţa, Oltina, Mârleanu, Vederoasa, Baciu,
Cochirleni. Carasu este cel mai important afluent al Dunării din Dobrogea care se întinde până în
apropierea mării, cu un sistem hidrografic complicat.
Grupa nord-vestică este alcătuită din pâraie mici, care-şi croiesc drumul pe pantele
podişului spre Dunăre. Cel mai mare este Topologul, care se varsă în balta Bentu, ce reţine
aproape toată scurgerea semipermanentă a pârâului. Un alt pârâu este Valea Roştilor care se varsă
în Dunărea Veche la Măcin.
Râurile Dobrogei maritime au dimensiuni mai mari şi se varsă în marea majoritate a
cazurilor în limanurile şi lagunele ce se înşiră la sud de Delta Dunării.
Grupa nord-estică este compusă din râuri mici care se varsă în Lacul Razelm, limanurile
Corbul şi Taşaul: Teliţa, Taiţa, Slava, Hamangia, Casimcea, ultimul cu un bazin bine dezvoltat în
sudul Podişului Casimcea.
Grupa sud-estică este formată din râurile cu dimensiuni mai reduse care se varsă în laguna
Siutghiol şi în limanurile din sud.
Caracteristicile hidrologice ale râurilor din Dobrogea se pot reuni sub un singur cuvânt:
“dezordonate”. Aceasta înseamnă lipsa unei periodicităţi ritmice multianuale a fenomenelor
hidrologice, a perioadelor caracteristice. În ceea ce priveşte scurgerea solidă, aceasta are valori
însemnate în timpul viiturilor, când sunt frecvenţi şi torenţii noroioşi.
5. Concluzii. Regimul hidrologic caracteristic al diferitelor râuri din ţara noastră se obţine
din combinarea regională a elementelor specifice anumitor perioade. Orice regionare a tipurilor
de regim poate fi făcută numai prin reconstituirea regimului local pentru unitatea respectivă.
Pentru râurile care traversează regiuni cu tipuri de regim diferite se obţine un regim compus, mai
echilibrat (cazul Siretului, Oltului, Someşului etc.)
întrebările tip grilă: caracterele hidrografice ale bazinelor, caracteristicile hidrologice.
- Enumeraţi afluenţii Tisei de pe teritoriul României: .......................
- Afluentul cel mai poluat al Someşului este ............ datorită faptului că ............................
- Scurgerea medie în sistemul Crişurilor variază între ........... mm în zona montană şi
............ mm în zona de câmpie.
25
- Valea Mureşului, în sectorul mijlociu, se lărgeşte treptat, formând un .............................,
până la ......................
- Scurgerea şi debitele minime se produc de regulă în perioada ...................... pentru
Mureşul superior şi .................................... pentru Mureşul mijlociu şi inferior.
- Enumeraţi sistemele principale de râuri ce aparţin grupei râurilor sud-vestice
..............................
- Jiul se formează în Depresiunea ............................ prin unirea ........................ cu
.....................
- În Depresiunea Braşov, Oltul primeşte ca afluenţi pe ...........................................
- Daţi exemple de ani în care, în bazinul Oltului, s-au produs viituri mari:
............................ .
- Prahova este:
a) cel mai mare b) cel mai mic
afluent al Ialomiţei şi formează limita între ...............................................................
- După caracteristicile morfohidrografice şi hidrologice, Siretul se împarte în
..................................sectoare (enumeraţi-le):
- Bârladul este:
a. afluentul cel mai mare
b. afluentul cel mai mic
al Siretului din Podişul Bârladului şi are:
c. suprafaţa bazinală şi lungimea cea mai mare d) suprafaţa bazinală şi lungimea cea mai
mică din bazinul Siretului.
1. a 2. a + c 3. b
- Buzăul participă la formarea debitului Siretului cu:
a. 10% b. 14% c. 20%
- Tipurile de regim hidrologic din bazinul Siretului sunt: .......................
- Principalii afluenţi ai Prutului de pe teritoriul României sunt ....................
- Sistemele de văi din grupa dobrogeană sud-vestică se termină, în majoritatea cazurilor
prin .................................................
8. Răspunsul la testele- exemple: Vişeu, Iza, Săpânţa; Lăpuşul (cu afluenţii Cavnic şi
Săsar), apele traversează centre miniere sau de prelucrare a minereului; 1000, 30-100; culoar de
eroziune larg, Alba Iulia; rece a anului, în perioada de vară –toamnă; Aranca, Bega, Timiş, Cerna;
Petroşani, Jiului de Vest, Jiul de Est; Râul Negru, Târlung, Bârsa, Homorodul Perşanilor; 1932,
1933, 1941, 1948, 1955, 1956, 1970, 1991, 2004, 2005; a, Carpaţii Orientali (de Curbură) şi
Carpaţii Meridionali; trei, Siretul Superior (de la izvor până la Văscăuţi), Sectorul mijlociu (de la
Văşcăuţi până la vărsarea Putnei), Sectorul inferior (în Câmpia Siretului inferior, până la vărsarea
în Dunăre); a + c; b; carpatic transilvan, carpatic estic, carpatic de curbură, pericarpatic estic,
pericarpatic de curbură; Volovăţul, Başeul, Jijia, Pruteţ, Elan; limanuri fluviatile generate de
lunca Dunării.
a) Folosind Enciclopedia geografică a României extrageţi datele privind unul dintre bazinele
hidrografice învecinate localităţii de reşedinţă. Transmiteţi aceste rânduri către platforma
blackbord.
Lector univ. dr.,

Mihaela FRĂSINEANU
26

@ Frasinescu Mihaela - Raurile Romaniei PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

@ Frasinescu Mihaela - Raurile Romaniei PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Lector univ. dr.

5. (I) Prezentarea capitolului Introducere

II. Factorii care determină şi influenţează scurgerea râurilor din România

III. Caracteristicile generale ale scurgerii râurilor din România

IV. Scurgerea medie pe râurile din România

V. Scurgerea maximă pe râurile din România

VI. Scurgerea minimă pe râurile din România

VII. Scurgerea de aluviuni pe râurile din România

VIII. Tipurile de regim hidrologic pe râurile din România

IX. Grupele de râuri din România

Lector univ. dr.,

S-ar putea să vă placă și