Universitatea “Dunărea de Jos”

ISTORIA STATULUI ŞI DREPTULUI

ROMÂNESC

Galaţi - 2009
Departamentul pentru Învăţământ la Distanţă
şi cu Frecvenţă Redusă

Facultatea de Drept
Specializarea: Drept
Anul de studii / Forma de învăţământ: anul I IFR

2
 CUPRINS

CAPITOLUL 1. Statul şi dreptul geto-dac…………………………………………………………………………… 6

1. Factorii apariţiei statului geto-dac……………………………………………………………………………… 6
2. Trăsăturile statului geto-dac…………………………………………………………………...……………….. 6
3. Structurile administrative………………………………………………………………………………………... 7
4. Dreptul geto-dac……………………………………………………………………......................................... 8
CAPITOLUL 2. Statul şi dreptul în provincia romană Dacia………………………………..……………………... 11
1. Evoluţia organizării administrativ-teritoriale a provinciei Dacia…………………………….……………….. 11
2. Administraţia centrală……………………………………………………………………………………………. 11
3. Administraţia locală……………………………………………………..…………………….…………………. 12
3.1. Organizarea oraşelor………………………………………………..……………………………………. 12
3.2. Unităţile administrativ-teritoriale…………………………………...…………………………………….. 13
4. Dreptul în provincia romană Dacia…………………………………………………………………………….. 14
4.1. Izvoarele dreptului………………………………………………………………………………………… 14
4.2. Instituţiile de drept………………………………………………………………………………………… 14
CAPITOLUL 3. Societatea autohtonă şi normele sale de conduită în secolele IV-XIV………………………… 17
1. Cauzele retragerii romane……………………………………………………..……………………………….. 17
2. Consecinţele retragerii romane………………………………………………...……………..………………... 17
3. Obştea daco-romană în secolele IV-VII……………………………………….……………...………………. 18
4. Normele de conduită în interiorul obştii daco-romane (secolele IV-VII ) ………………………………….. 18
5. Structuri administrativ-politice româneşti în secolele VIII-XIV ….………….……………………………… 20
6. Formarea statelor medievale româneşti……………………………………….……………………………… 21
7. Evoluţia normelor juridice în secolele VIII-XIV……………………………………………………………….. 22
CAPITOLUL 4. Organizarea de stat a Ţărilor Române în secolele XIV-XVII. Administraţia centrală………… 25
1. Caracteristici generale…………………………………………………………………………………………... 25
2. Domnul……………………………………………………………………………………………………………. 25
2.1. Trăsăturile instituţiei…………………………………………………………………….......................... 25
2.2. Prerogative Domnului…………………………………………………………………….……………… 26
3. Sfatul domnesc………………………………………………………………………………..………………… 27
3.1. Denumire, principiul de funcţionare, componenţă……………………………………….…………… 27
3.2. Atribuţii…………………………………………………………………………………..………………… 28
3.3. Procedura de lucru………………………………………………………………………..………………. 29
4. Adunările de stări……………………..……………………..……………………..…………………………… 29
4.1. Terminologia şi principiul de funcţionare……………………..………………………………………… 29
4.2. Trăsăturile instituţiei ……………………..……………………………………………………………… 29
4.3. Atribuţii…………………………………………………………………………..………………………… 30
5. Dregătoriile centrale ……………………………………..…………………………..……….………………… 30
4.1. Trăsături generale……………………………………………….......…………………….……………… 30
4.2. Atribuţii comune…………………………………………………….……………………………………… 31
4.3. Atribuţii speciale…………………………………………………….……………………………………... 31
CAPITOLUL 5. Organizarea de stat a Ţărilor Române în secolele XIV-XVII. Administraţia locală…………… 37
1. Judeţele şi ţinuturile…………………………………………..……………………..………...………………… 37
2. Oraşele şi târgurile…………………………………………….……………………..………..………………… 37
2.1. Organele administrative alese…………………………………………………………….……………... 37
2.2. Organele administrative numite………………………….……………………..………..……………… 38
3. Satele……………………………………………………………………………..………………………………. 38
3.1. Tipuri de sate…………………………………………………………..………………………………….. 38
3.2. Organele administrative ………….…………………………………….………………………………… 39
CAPITOLUL 6. Dreptul în Ţările Române în secolele XIV-XVII…………………………………………………... 42
1. Izvoarele dreptului medieval……………………………………………………………………………………. 42
2. Organizarea judecătorească. ………………………………………………………………………………….. 43
3. Procedura de judecată………..…………………………………………………………………………………. 45
3.1. Organizarea procesului…………………………………………………………………………………… 45
3.2. Administrarea probelor……………………………………………………………………………………. 45
3.2. Pronunţarea hotărârii judecătoreşti……………………………………………………………………… 46
4. Infracţiuni şi pedepse………………………..………………………………………………………………….. 47

3
 4.1. Infracţiuni…………………………………………………………………………………………………… 47
4.2. Pedepse……………….…………………………………………………………………………………… 48
5. Instituţii de drept…………………………………………………………………………………………………. 48
5.1. Proprietatea…………………………………….………………………………………………………….. 48
5.2. Persoanele……………………………….………………………………………………………………… 50
5.3. Rudenia…………………………………………………………………………………………………….. 52
5.4. Familia……………………………………………………………………………………………………… 52
5.5. Succesiunile……………………………………………………………………………………………….. 53
5.6. Obligaţii şi contracte……………………………………………………………………………………… 54
CAPITOLUL 7. Organizarea de stat a Ţărilor Române în secolul fanariot………………………………………… 58
1. Administraţia centrală……………………………………………………………………………………………. 58
1.1. Domnul……………………………………………………………………………………………………… 58
1.2. Sfatul domnesc ………….…………………………………….………………………………………….. 59
1.3. Sfatul de obşte…………………………………………………………………………………………….. 59
1.4. Dregătoriile centrale……………………………………………………………………………………….. 59
2. Administraţia locală………………..……………………………………….……………………………………. 60
2.1. Judeţele şi ţinuturile……………………………………………………………………………………….. 60
2.2. Plaiurile, plasele şi ocoalele……………………..……………………..………………………………… 61
2.3. Oraşele şi târgurile ………….…………………………………….……………………..……………….. 61
2.4. Satele……………………………………………………………………………………..………………… 62
CAPITOLUL 8. Dreptul în Ţările Române în secolul fanariot……………………………………………………… 64
1. Izvoarele de drept………………………………………………………………………………………………... 64
2. Organizarea judecătorească şi procedura de judecată……………………………………………………… 65
3. Instituţii de drept………………………………………………………………………………………………….. 67
CAPITOLUL 9. Statul şi dreptul în epoca Regulamentelor Organice…………………………………………….. 71
1. Ţările Române în raporturile politice internaţionale
între Pacea de la Carlowitz (1699) şi Tratatul de la Adrianopole (1829)……………………….. …………… 71
2. Adoptarea Regulamentelor Organice şi trăsăturile acestora…………………………………..……………. 72
3. Administraţia centrală……………………………………………………………………………………………. 72
3.1. Domnul şi căimăcămia……………………………………………………………………………………. 72
3.2. Miniştrii…………………………………………………………………………………...…………………. 73
3.3. Ministerele………………………………………………………………………..………………………… 73
3.4. Sfatul Administrativ Ordinar şi Sfatul Administrativ Extraordinar…………………………………….. 74
4. Administraţia locală…………………………………………………………………………...…………………. 75
4.1. Judeţele şi ţinuturile………………………………………………...…………………….………………. 75
4.2. Plasele şi ocoalele…………………………………………………..…………………….………………. 76
4.3. Oraşele şi târgurile. ………………………………………………………………………………………. 76
4.4. Satele ………………………………………………….……………………..…………...………………. 77
5. Revoluţia din anul 1848 şi consecinţele sale asupra administraţiei publice regulamentare.……………. 77
5.1. Programul de reformă ……………………………………….....………………………………………… 77
5.2. Efectele revoluţiei asupra administraţiei publice regulamentare……………………………………... 78
6. Organizarea judecătorească……………………………………………………………………………………. 79
6.1. Instanţele ordinare………………………………………………………………………………………… 79
6.2. Instanţele speciale………………………………………………………………………………………… 80
6.3. Statutul magistraţilor………………………………………………………………………………………. 80
7. Instituţii de drept………………………………………………………………………………………………….. 80
CAPITOLUL 10. Formarea statului modern român şi a sistemului modern de drept…………………………… 85
1. Tratatul de la Paris din anul 1856 şi importanţa sa pentru organizarea Principatele Române................ 85
2. Dreptul constituţional…………………………………………………...……………………………………….. 86
3. Dreptul administrativ…………………………………………………………………………………………….. 87
3.1. Reformarea administraţiei publice centrale…………………………………………………………….. 87
3.2. Reformarea administraţiei publice locale……………………………………………………………….. 89
4. Organizarea judecătorească……………………………………………………………………………………. 90
5. Modernizarea instituţiilor de drept……………………………………………………………………………… 91
5.1. Codul civil…………………………………………………………………………………………………... 91
5.2. Codul penal………………………………………………………………………………………………… 92
5.3. Codul de procedură civilă………………………………………………………………………………… 93
5.4. Codul de procedură penală……………………………………………………………………………… 93

4
CAPITOLUL 11. Statul şi dreptul în Vechiul Regat al României……………………………. …………………… 96
1. Dreptul constituţional ……………………..…………………………………………………………………….. 96
2. Dreptul administrativ……………………….……………………..…………………………………………….. 98
2.1 Monarhul………………………………………………………………………………….………………… 98
2.2 Consiliul de Miniştri………………………………………………...……………………………………… 98
2.3 Preşedintele Consiliului de Miniştri………………………………..……………………..……………… 98
2.4 Miniştrii……………………………………………………………..…………………….…………………. 98
2.5 Ministerele şi serviciile publice…………………………………….…………………….……………….. 99
2.6 Administraţia publică locală………………………………………………………………………………. 100
3. Organizarea judecătorească……………………………………………………………………………………. 100
3.1. Principiile organizării judecătoreşti………………………………………………………………………. 100
3.2. Instanţele de judecată…………………………………………………………………………………….. 101
3.3. Magistraţii…………………………………………………………………………………………………... 101
4. Dreptul civil……………………………………………………………………………………………………….. 102
4.1. Proprietatea………………………………………………………………………………………………… 102
4.2. Persoanele…………………………………………………………………………………………………. 103
4.3. Obligaţii şi contracte………………………………………………………………………………………. 103
5. Dreptul penal……………………………………………………………………………………………………... 104
6. Dreptul procesual………………………………………………………………………………………………… 104
CAPITOLUL 12. Statul şi dreptul în România interbelică ……………………..………………………………….. 106
1. Unificarea legislativă……………………..……………………..…...………………………………………….. 106
2. Dreptul constituţional……………………………………………………………………………………………. 106
3. Dreptul administrativ…………………………………………………………………………………………….. 108
3.1. Administraţia publică centrală ………………….………..………………………………………………. 108
3. 2. Administraţia publică locală……………………..……………………..……………………..…………. 109
4. Organizarea judecătorească……………………………………………………………………………………. 112
5. Dreptul civil……………………………………………………………………………………………………….. 112
5.1. Proprietatea………………………………………………………………………………………………… 113
5.2. Regimul juridic al persoanelor……………………………………………………………………………. 114
5.3. Obligaţii şi contracte………………………………………………………………………………………. 114
5.4. Legislaţia muncii…………………………………………………………………………………………… 115
6. Dreptul penal……………………………………………………………………………………………………... 116
7. Procedura civilă………………………………………………………………………………………………….. 117
8. Procedura penală………………………………………………………………………………………………… 117
Soluţiile testelor de autoevaluare………………………………………………………......……….……………….. 120

5
 CAPITOLUL 1
STATUL ŞI DREPTUL GETO-DAC

Este bine ştiut faptul existenţa unui sistem de drept este condiţionată de cea a unui organism statal. Prin
urmare trecerea în revistă a evoluţiei dreptului românesc trebuie să înceapă în mod necesar cu studierea
formelor rudimentare pe care le-a pus în practică prima coagulare de tip statal de pe teritoriul actual al
României: statul geto-dac.

1. Factorii apariţiei statului geto-dac

Statul geto-dac a luat naştere în jurul anului 82 î. Hr., ca urmare a acţiunii de unificare a triburilor geto-
dace întreprinsă de unul dintre conducătorii uniunilor de triburi existente, viitorul rege Burebista. Demersul
unificator a avut adesea caracter violent, supunerea conducătorilor celorlalte triburi şi uniuni de triburi făcându-
se prin forţa armelor. Nu poate fi însă exclusă posibilitatea ca unele dintre căpeteniile locale să fi acceptat de
bunăvoie supremaţia lui Burebista, aşa cum pare să fi fost cazul viitorului vicerege Deceneu.
Apariţia statului ca formă superioară de organizare social-politică în spaţiul locuit de geto-daci constituie
un fenomen complex, rezultat al interacţiunii a mai multor factori de factură internă şi externă.
La capitolul factorilor interni trebuie incluşi în principal cei de natură economică, culturală şi politică.
Factorii economici au constituit una dintre premisele profunde ale apariţiei statului geto-dac, aceasta întrucât
progresele realizate prin creşterea productivităţii, ca urmare a generalizării metalurgiei fierului, au condus la
separarea meşteşugurilor de agricultură, precum şi la adâncirea diferenţelor de avere şi de statut social din
sânul societăţii. Factorii culturali au jucat şi ei un rol semnificativ în cadrul acestui proces, existenţa unei limbi şi
a unei religii comune facilitând contactele şi legăturile social-politice dintre diversele triburi şi uniuni de triburi.
Principalii factori politici au fost aristocraţia tribală, masa războinicilor şi regalitatea, ale căror interese divergente
au condus la conturarea unui nou echilibru de forţe în interiorul societăţii. Asemenea altor cazuri contemporane
ale Antichităţii, aristocraţia controla nemijlocit puterea civilă pe timp de pace, exercitând-o prin magistraţi aleşi
pe termen limitat. Regii tribali, din poziţia lor de căpetenii militare, aveau tendinţa firească de a-şi extinde
această putere, căutând să preia diverse prerogative civile aflate în mâinile aristocraţiei. În acest sens, ei vor
apela la ajutorul marii mase a războinicilor împotriva nobililor. În sfârşit, războinicii tindeau să se alieze cu
regalitatea, în care vedeau o forţă capabilă să limiteze abuzurile aristocraţiei. Astfel de procese este de crezut
că s-au desfăşurat în toate uniunile de triburi existente în lumea geto-dacă, însă cu intensităţi şi ritmuri diferite.
Formaţiunea în care acest proces a avut cea mai rapidă evoluţie a fost probabil cea din care a provenit viitorul
mare rege Burebista. El a reuşit să profite primul de aceste contradicţii, impunându-şi autoritatea mai întâi în
propria uniune de triburi, iar ulterior, în urma confruntărilor militare, în raport cu toate celelalte uniuni existente.
În privinţa factorilor externi care au influenţat procesul de închegare a statului geto-dac, trebuie
menţionată apropierea de hotarele etnice ale Daciei a două pericole externe majore, reprezentate de populaţiile
celtice şi de statul roman. Aflate către nord-vest, în Slovacia de astăzi, populaţiile celtice şi, în mod special,
seminţiile boiilor şi tauriscilor, constituiau o ameninţare latentă pentru triburile geto-dace, ele putând reedita
oricând o nouă invazie de genul celei care avusese loc în Dacia a doua jumătate a secolului al IV-lea î.Hr. De
cealaltă parte, statul roman se afla în plină expansiune către zona Peninsulei Balcanice. Între anii 168-146 î.Hr.,
acesta reuşise să cucerească parţial Illyria, să transforme statul macedonean în provincie romană şi să
lichideze independenţa politică a Greciei peninsulare. Rolul celor două ameninţări externe nu trebuie însă
exagerat. Ele nu au reprezentat condiţii sine qua non pentru formarea statului condus de Burebista, ci foarte
probabil au funcţionat ca un catalizator pentru conducătorii politici şi militari ai triburilor şi uniunilor de triburi
dacice, contribuind la impulsionarea procesului de unificare politică şi teritorială.

2. Trăsăturile statului geto-dac

Formaţiunea politică creată de Burebista nu trebuie înţeleasă în accepţiunea contemporană a
conceptului de “stat”, ci în sensul său antic, ca o structură politică cu un teritoriu propriu şi o putere politică
instituţionalizată.
Existenţa unui teritoriu al statului lui Burebista este un fapt relativ uşor de demonstrat pe baza izvoarelor
antice. Potrivit cercetărilor arheologice şi informaţiilor furnizate de istoricii antici, el se întindea între Nistru,
litoralul nord-vestic al Mării Negre, Dunărea inferioară, Dunărea mijlocie şi Morava. Mai important însă decât
prezenţa unui teritoriu statal este existenţa fenomenului de teritorializare a obştilor dacice care au intrat în
alcătuirea formaţiunii lui Burebista. Aceasta înseamnă că teritoriul locuit de daci a căpătat pentru aceştia din

6
urmă mai mult decât o simplă utilitate economică, ajungând să aibă şi o semnificaţie politică. Cu alte cuvinte,
conştiinţa identitară a individului a încetat să se mai definească prin raportare la rudele de sânge (obştea
gentilică), în locul său instaurându-se în mod treptat conştiinţa apartenenţei sale la un anumit teritoriu (obştea
teritorială).
Fenomenul de teritorializare a obştilor poate sesizat cel mai bine în zona Munţilor Orăştiei, unde
civilizaţia dacică a avut un caracter quasi-orăşenesc. Tot aici este atestată existenţa unui complex de fortificaţii
din piatră care se constituiau într-un sistem defensiv conceput în mod unitar. Acesta contrastează în mod
evident cu fortificaţii ridicate din pământ în afara arcului carpatic, ceea ce i-a determinat pe specialişti să
conchidă că sistemul din Munţii Orăştiei reprezenta de fapt capitala formaţiunii politice, în vreme ce restul
întăriturilor constituiau probabil centre tribale sau unional tribale.
Politica externă a lui Burebista ne dezvăluie şi ea o dimensiune a fenomenului de teritorializare a
societăţii geto-dace, întrucât campaniile militare întreprinse de rege nu au fost simple raiduri de pradă, specifice
organizării tribale, ci s-au constituit în expediţii de cucerire, menite să lărgească hotarele ţării.
Cea de a doua condiţie pentru existenţa unui stat, în sensul antic al conceptului, este şi ea îndeplinită.
Statul lui Burebista a dispus într-adevăr de un centru de putere politică care, în aparenţă, dispunea de o minimă
organizare instituţională. Este vorba în primul rând despre instituţia regelui (basileus), care, potrivit descrierilor
lăsate de istoricul Strabon are trăsăturile unei monarhii autoritare. Începând cu Burebista, titlul regal a încetat să
mai indice pe şeful civil şi militar al unei obşti gentilice, un primus inter pares ales de comunitatea tribală. El
ajunge acum să desemneze pe deţinătorul unic al puterii, suficient de puternic să impună legi (ordine sau
porunci) supuşilor săi, în cadrul unui raport de tipul guvernanţi-guvernaţi.
Instituţiei monarhice i se adaugă însă şi alte elemente de organizare instituţională a puterii, precum
existenţa unor titluri aulice şi prezenţa probabilă a unei cancelarii regale, toate acestea făcând trimitere la
modelul de organizare a statelor elenistice contemporane. De altfel, trebuie precizat că izvoarele antice
utilizează pentru indicarea acestei formaţiunii politice geto-dace acelaşi termen pe care îl folosesc şi pentru
desemnarea unor state antice contemporane, ceea ce poate să însemne că în viziunea contemporanilor între
acestea din urmă şi statul lui Burebista nu existau diferenţe notabile.

3. Structurile administrative
În fruntea administraţiei centrale se afla regele, care întrunea funcţiile legislativă şi executivă. Acesta
era secondat de vicerege, demnitate care, de regulă, era deţinută de marele preot. Dacă în cadrul statului lui
Burebista această poziţie a fost ocupată de Deceneu, mai târziu, în ierarhia statului lui Decebal, ea a fost
deţinută de către marele preot Vezina, cel care, potrivit lui Dio Cassius “avea al doilea loc după Decebal”.
Regele sau marele preot cumula şi funcţia de mare judecător, aşa cum este cazul lui Comosicus, devenit rege
şi mare preot despre care istoricul Iordanes spune că era “cel mai mare judecător”.
În administrarea treburilor curente ale ţării, regele era ajutat de un Consiliu cu rol consultativ, din care
făceau parte probabil marele preot, membri ai casei regale şi alte personaje de încredere. Acestea din urmă era
foarte probabil reprezentanţi ai aristocraţiei tribale, din rândurile căreia provenea, de altfel, şi regele.
Relaţiile politice întreţinute cu Imperiul Roman ne permit să identificăm şi o altă latură a aparatului
administrativ central al statului geto-dac. Este vorba despre existenţa unei categorii de soli sau diplomaţi trimişi
de rege pentru a purta negocieri sau pentru a încheia diverse înţelegeri. De regulă, aceştia erau membri ai
familiei regale sau ai păturii nobiliare (pileati). Semnificativ în acest sens este un episod relatat de istoricul Dio
Cassius, în care se vorbeşte despre o misiune încredinţată de regele Decebal fratelui său Diegis, misiune prin
care acesta din urmă era însărcinat să meargă, împreună cu alţi bărbaţi de încredere, la împăratul Domiţian
pentru a-i restitui armele capturate în cursul războiului din anii 85-89 d.Hr. Regele putea să apeleze însă şi la
serviciile unor alogeni, aşa cum este cazul cetăţeanului grec Acornion, originar din oraşul pontic Dyonisopolis,
diplomat de carieră pe care Burebista l-a folosit o lungă perioadă de timp. Nu este exclus ca Acornion să fi fost
chiar unul dintre cei mai influenţi sfetnici ai regelui, o inscripţie descoperită la Balcic, în Bulgaria, descriindu-l ca
fiind “în cea dintâi şi cea mai mare prietenie” cu Burebista.
La curtea regelui dac este foarte probabilă şi existenţa unei cancelarii. În acest sens, poate fi citat
istoricul Strabon care afirmă că Burebista a impus neamului său ascultarea faţă de porunci scrise (prostagma
sau edictum).
Una dintre consecinţele unificării politice a triburilor geto-dace a fost integrarea structurilor ecleziastice
în aparatul administrativ. Ea a oferit condiţii pentru unificarea diverselor practici religioase existente în perioada
anterioară, conducând în cele din urmă la instituirea unui cult oficial. Aceasta a atras după sine şi constituirea
unui ierarhii clericale, care, prin persoana conducătorului său suprem, marele preot, a fost direct asociată la
conducerea treburilor statului. Rolul acestei ierarhii a fost acela de a fundamenta din punct de vedere teologic
noua organizare politică, asigurându-i astfel protecţia sacră a divinităţii. Pentru a obţine bunăvoinţa zeilor, au

7
fost introduse precepte morale noi care au căpătat valoare de lege. Funcţia de supraveghere a modului în care
erau aplicate aceste precepte a revenit, foarte probabil, tot clerului, care, în acest fel, a reuşit să îşi consolideze
poziţiile importante obţinute în cadrul statului şi a contribuit în mod fundamental la întărirea puterii regelui -
garantul profan al existenţei statului.
Aflat la începuturile sale, în epoca lui Burebista, statul geto-dac nu a putut dispune de la început de un
aparat administrativ local. Este foarte probabil că, iniţial, atât triburile get-dace unificate, cât şi celelalte neamuri
aduse sub ascultare (celţi, bastarni, sarmaţi şi greci) şi-au păstrat propriile forme de conducere locale, fiind
schimbaţi doar titularii acestora, în scopul aducerii la conducere a unor căpetenii favorabile politicii duse de
regele dac.
Dependenţa triburilor periferice, în special a celor de neam diferit şi a coloniilor pontice, faţă de statul lui
Burebista, se exprima prin plata unui tribut, prin renunţarea la o politică externă proprie şi prin furnizarea de
contingente armate în vreme de război. Aşadar, centralizarea statului geto-dac a fost în primă fază mai mult una
de factură politică decât administrativă.
Dispariţia lui Burebista, probabil în cursul anului 44 î. Hr., a dat semnalul dezmembrării statului pe care
acesta l-a creat, primele entităţi care s-au desprins fiind triburile de alte etnii şi cetăţile greceşti. Frământările
interne n-au cruţat însă nici teritoriile locuite de daci. Diferenţele social-economice dintre diversele zone
geografice locuite de geto-daci, interesele centrifuge ale aristocraţiei tribale, precum şi diminuarea pericolului
extern roman, intervenită odată cu asasinarea conducătorului statului roman, Caius Iulius Cesar, au determinat
în cele din urmă divizarea statului în mai multe formaţiuni politice.
Reunificarea ţinuturilor daco-getice s-a produs în jurul nucleului reprezentat de formaţiunea din interiorul
arcului carpatic, unde se va afla în continuare capitala statului. Întregul proces s-a încheiat cândva la începutul
anilor 80 d. Hr. Personalitatea de al cărei nume se leagă refacerea unităţii geto-dacilor este regele Decebal, cel
care a reuşit să reconstituie în mod parţial statul lui Burebista. Noua structură politico-teritorială cuprindea
Transilvania, Oltenia, Muntenia, Moldova şi probabil o parte din ţinutul dintre Prut şi Nistru.
Factorul determinant în refacerea unităţii statale l-a constituit de această dată politica romană la
Dunărea de Jos, care, în cursul secolului I d. Hr., a trecut de la măsuri predominat defensive la cele de natură
ofensivă. În acest fel, o parte din teritoriile locuite de geto-daci au ajuns sub stăpânire romană efectivă, aşa cum
era cazul Dobrogei. Împreună cu teritoriul aflat între Dunăre şi Munţii Balcani, aceasta a intrat în componenţa
provinciei Moesia, constituind pe mai departe o ameninţare directă la adresa numeroaselor formaţiuni politice
desprinse din statul lui Burebista.
Organizarea statului dac condus de Decebal nu diferă prea mult de aceea din timpul lui Burebista.
Regele era în continuare secondat de un vicerege, numit Vezina, care deţinea aceeaşi demnitate de mare preot
ca şi predecesorul său, Deceneu. În politica externă îl găsim foarte implicat pe Diegis, fratele lui Decebal, poziţia
sa în raporturile politico-militare cu Imperiul Roman amintind de rolul jucat în trecut de Acornion, precum şi de
instituţia “celui dintâi prieten” pe care acesta o reprezentase.
Este foarte posibil ca, sub presiunea iminentelor atacuri romane, structurile interne ale statului să fi
evoluat către un început de centralizare administrativă a teritoriului. În acest sens, unele izvoare istorice vorbesc
despre existenţa unor “prefecţi” pe care Decebal i-a aşezat în fruntea agriculturii, rolul probabil al acestora fiind
acela de controla producţia agricolă a ţării şi de a crea stocuri de provizii absolut necesare în perspectiva unor
viitoare asedii. Alte surse menţionează şi existenţa unor garnizoane militare locale aflate sub comanda unor
prefecţi numiţi de către rege. Faptul este explicabil, dacă avem în vedere că, în faţa ameninţării romane, era
absolut necesară organizarea unui sistem defensiv şi a unui corp de dregători militari care să comande
garnizoanele teritoriale.

4. Dreptul geto-dac
În paralel cu desfăşurarea procesului de închegare a statului, s-a desfăşurat şi un proces de
transformare a obiceiurilor şi regulilor de convieţuire în norme juridice. Cu alte cuvinte, vechile obiceiuri de
conduită respectate de bună voie de membrii comunităţii s-au transformat în reguli generale şi impersonale în
momentul în care au fost preluate şi sancţionata de către stat. În acest fel, aplicarea se va face în mod repetat
sub supravegherea aparatului specializat al statului. Pe lângă marea majoritate a obiceiurilor vechi, statul a
instituit şi obiceiuri noi, corespunzătoare intereselor generate de noile structuri social-economice. Avându-şi
originile în acţiunile repetate ale membrilor comunităţii, primele norme juridice au circulat pe cale orală. După
apariţia statului însă este probabilă şi apariţia unor norme scrise, acestea fiind reprezentate în special de
poruncile regale despre care vorbesc istoricii Strabon şi Iordanes.
Instituţiile juridice ale dreptului geto-dac sunt foarte puţin cunoscute, motivul principal fiind acela că
textele vechilor norme juridice nu s-au conservat până astăzi. În acest context, reconstituirea lor se face în mod
indirect, plecând de la urmele pe care aceste norme le-au lăsat asupra dreptului din epocile mai recente.

8
 Una dintre cele mai importante instituţii ale dreptului geto-dac a fost cu certitudine proprietatea.
Izvoarele existente lasă să se înţeleagă faptul că geto-dacii au avut două forme majore de proprietate:
proprietatea privată şi proprietatea colectivă. Proprietatea privată este dovedită de existenţa drepturilor de
proprietate asupra pământului, a vitelor şi a sclavilor; ultimele două categorii de bunuri făcând obiectul
tranzacţiilor comerciale pe pieţele romane. În privinţa proprietăţii colective, pot fi invocate informaţiile oferite de
poetul Horaţiu, care descrie modul în care geţii îşi strângeau recoltele de pe “glia fără de hat”, adică de pe
pământurile aflate în proprietate obştească. Foarte probabil, în paralel cu această formă de exploatare a
pământului obştii, a existat şi una bazată pe exploatarea unor loturi pe care comunitatea le atribuia anual
familiilor componente prin tragere la sorţi. Aceste împărţiri vor sta la baza apariţiei proprietăţii private în interiorul
obştii, în condiţiile în care familiile comunităţii vor avea tendinţa să îşi consolideze dreptul de folosinţă asupra
loturilor respective.
O altă zonă a dreptului geto-dac despre care ne-au parvenit informaţii din epocă este aceea a
organizării familiei. Familia geto-dacă era monogamă, căsătoria încheindu-se prin cumpărarea soţiei de la
părinţii acesteia de către bărbat. Ca şi la popoarele vecine, femeia venea în căminul conjugal însoţită de o serie
de bunuri dotale, numite generic zestre. Condiţia femeii era aceea de inferioritate în raport cu bărbatul, poetul
Ovidiu vorbind despre sarcinile grele care îi reveneau acesteia în cadrul gospodăriei. În acelaşi sens pledează
şi existenţa pedepsei cu moartea pentru femeile care se făceau vinovate de adulter.
Schimburile comerciale şi circulaţia monetară atestate pe cale arheologică au impus cu siguranţă
existenţa unor norme juridice corespunzătoare care să reglementeze încheierea contractelor şi să asigure
punerea în aplicare a obligaţiilor asumate. Din păcate însă, informaţii în acest sens nu s-au păstrat.
În privinţa dreptului penal, este de crezut că principalele dispoziţii existente vizau apărarea statului şi a
proprietăţii private. În ciuda faptului că atribuţiile realizării justiţiei au fost preluate formal de către organele
statului, totuşi pentru anumite tipuri de infracţiuni (mai ales pentru vătămările corporale) a continuat să fie aplicat
obiceiul gentilic al răzbunării sângelui. La capitolul infracţiuni, probabil cel mai aspru pedepsite erau încălcările
interdicţiilor religioase, încălcări considerate a fi sacrilegii.
O preocupare centrală a statului geto-dac a fost organizarea activităţii juridice: a instanţelor de judecată
şi a procedurii de judecată. În acest sens poate fi citat istoricul Iordanes, care, referindu-se la regele
Comosycus, arată că acesta s-a ocupat îndeaproape de organizarea şi judecarea proceselor.
Judecând după intensa activitate diplomatică desfăşurată de-a lungul existenţei sale, statul geto-dac a
reglementat foarte probabil şi norme de drept internaţional. Aceste au fost puse în aplicare de către preoţi, mai
ales cu ocazia încheierii de tratate cu alte popoare, când erau desfăşurate ritualuri religioase specifice. Prin
intermediul acestora, divinităţile erau aduse drept garante ale aplicării clauzelor prevăzute în tratatele
respective.

Bibliografie
*** Din istoria Transilvaniei, coordonatori: C. Daicoviciu şi M. Constantinescu, vol. I, Bucureşti, 1960.
*** Istoria dreptului românesc, coordonator Ioan Ceterchi, vol. I, responsabil de volum: Vladimir Hanga, secretar ştiinţific şi coordonator
tehnic: Liviu P. Marcu, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1980, p. 63-74.
*** Istoria României, vol. I, Editura Academiei RPR, Bucureşti, 1962.
*** Istoria românilor, vol. I, Moştenirea timpurilor îndepărtate, coordonatori: M. Petrescu Dâmboviţa şi Alexandru Vulpe, Editura
Enciclopedică, Bucureşti, 2001, p. 640-650.
*** Istoria Transilvaniei, vol. I, coordonatori: Ioan Aurel Pop şi Thomas Nägler Institutul Cultural Român. Centru de Studii Transilvane,
Cluj Napoca, 2003.
Apostu, Ioan; Ionescu, Nicolaie, Prelegeri de istoria dreptului românesc, Editura Nitnelav, Galaţi, 2003.
Bărbulescu, Mihai; Deletant, Denis; Hitchins, Keith; Papacostea, Şerban, Teodor, Pompiliu, Istoria României, ediţie revăzută şi
adăugită, Editura Corint, Bucureşti, 2007.
Cernea, Emil; Molcuţ Emil, Istoria statului şi dreptului românesc, ediţia a II-a, Casa de editură şi presă “Şansa SRL”, Bucureşti, 1992,
p. 7-16.
Crişan, Ion Horaţiu, Burebista şi epoca sa, Bucureşti, 1975, p. 172-204.
Daicoviciu, Hadrian, Dacia de la Burebista la cucerirea romană, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1972, p. 95-123.
Glodariu, Ioan, Relaţiile comerciale ale Daciei cu lumea elenistică şi romană, Cluj, 1974.
Gostar, N.; Lica, V., Societatea geto-dacică de la Burebista la Decebal, Iaşi, 1984.
Guţan, Manuel, Istoria administraţiei publice româneşti, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2006, p. 7-13.
Idem, Civilizaţia geto-dacilor, vol. I-II, Bucureşti, 1993.
Idem, Religia geto-dacilor, în Anuarul Institutului de Studii Clasice, 5, 1944-1948, p. 61-139.
Idem, Spiritualitatea geto-dacilor. Repere istorice, Bucureşti, 1986.
Marcu, Liviu P., Caracterul şi structura politico-juridică a statului dac centralizat şi independent, în Revista de drept public, XXXVI,
1980, nr. 7.
Petolescu, Constantin C., Dacia şi Imperiul Roman, Editura Teora, Bucureşti, 2000, p. 97-104.
Petrescu-Dâmboviţa, M.; Daicoviciu, Hadrian; Teodor, Dan Gh.; Bârzu, Ligia; Preda, Florentina, Istoria românilor de la începuturi până
în secolul al VIII-lea, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995, p. 159-191.
Sanie, S., Din istoria culturii şi religiei geto-dace, Iaşi, 1999.

9
Vulpe, R., Prioritatea agnaţilor la succesiunea tronului în Macedonia şi Tracia, Bucureşti, 1943.

Test de autoevaluare nr. 1

01. Factorii politici care au impulsionat formarea statului geto-dac au fost reprezentaţi de:
a) aristocraţia tribală;
b) masa războinicilor;
c) puterea regală.

02. Factorii interni care au contribuit la formarea statului geto-dac au fost:

a) factorii economici;
b) factorii sociali;
c) factorii politici.
03. Printre factorii culturali care au condus la formarea statului geto-dac s-au aflat:
a) existenţa unei limbi comune;
b) existenţa unei conştiinţe de neam;
c) existenţa unei religii comune.
04. Elementele care intrau în alcătuirea structurii instituţionale a statului lui Burebista au fost:
a) instituţiile regelui şi viceregelui;
b) existenţa titlurilor aulice şi a unei cancelarii;
c) existenţa unor organe administrative locale impuse de rege.
05. Argumentele istorice aduse în sprijinul afirmaţiei că stăpânirea lui Burebista a avut caracter statal sunt:
a) existenţa unei puteri politice instituţionalizate;
b) asumarea de către Burebista a titlului regal;
c) existenţa unui teritoriu propriu.
06. În cadrul statului lui Burebista, populaţiile cucerite:
a) au fost organizate după modelul uniunilor de triburi dacice;
b) şi-au păstrat formele administrative proprii;
c) au fost organizate într-o structură administrativă centralizată, controlată de rege.
07. Dependenţa populaţiilor cucerite faţă de statul lui Burebista s-a materializat prin:
a) plata unui tribut;
b) supunerea politicii externe faţă de cea a statului geto-dac;
c) furnizarea de trupe în caz de război.

08. În cadrul structurii centrale a statului geto-dac, marele preot deţinea poziţia:
a) de “cel dintâi prieten”;
b) vicerege;
c) prim sfetnic.
09. Existenţa unui teritoriu propriu al statului geto-dac este demonstrată de:
a) caracterul quasi-orăşenesc al civilizaţiei geto-dace din interiorul arcului carpatic;
b) expediţiile de cucerire întreprinse de Burebista;
c) informaţiile oferite de istoricii Strabon şi Iordanes.
10. Rolul ierarhiei clericale în organizarea statului geto-dac a fost acela de:
a) fundamentare din punct de vedere teologic a noii organizări politice;
b) supraveghere a modului în care erau respectate legile;
c) asigurare a funcţionării cancelariei regale.

10
 CAPITOLUL 2
STATUL ŞI DREPTUL ÎN PROVINCIA ROMANĂ ÎN DACIA

1. Evoluţia organizării administrativ-teritoriale

a provinciei Dacia
Cucerirea statului geto-dac nu a adus întregul teritoriu locuit de daci sub stăpânire romană, tot astfel
cum nici statul lui Decebal nu a fost complet integrat în componenţa noii provincii romane a Daciei. O mare
parte a teritoriului său a intrat în componenţa provinciei Moesia Inferior în urma primului război daco-roman
şi a rămas în această formulă administrativă pe durata întregii domnii a împăratului Traian. Este vorba
despre colţul sud-estic al Transilvaniei, sudul Moldovei, cea mai mare parte a Munteniei şi estul Olteniei. O
altă parte a teritoriului fostului stat geto-dac (nordul Transilvaniei şi aproape întreaga Moldovă) a rămas în
afara provinciei romane, fiind locuite pe mai departe de către dacii liberi. În consecinţă, în timpul domniei lui
Traian, provincia Dacia a rămas să cuprindă Transilvania propriu-zisă (cu excepţia colţului său sud-estic,
reprezentat cu aproximaţie de teritoriile judeţelor Sibiu şi Braşov de astăzi), Oltenia vestică (judeţele actuale
Mehedinţi şi Gorj) şi Banatul în întregime.
La moartea lui Traian au avut loc puternice atacuri ale vecinilor Romei aflaţi la Dunărea Mijlocie şi
Inferioară, ceea ce a reclamat prezenţa urgentă a noului împărat Hadrian. Pentru mai multă siguranţă,
acesta a abandonat Moldova Meridională şi Câmpia Munteană, zone dificil de apărat din cauza configuraţiei
geografice. La nordul Dunării nu a fost păstrat decât castrul de la Barboşi, un cap de pod menit să
supravegheze cursurilor inferioare ale Prutului şi Siretului. Tot în scopul eficientizării sistemului defensiv al
Imperiului în acest sector, Hadrian a reorganizat provincia Dacia, divizând-o în trei provincii dacice cu rang
diferit: Dacia Superior, Dacia Inferior şi Dacia Porolissensis. Dacia Superior cuprindea, se pare, cea mai
mare parte a Daciei traiane, cu excepţia teritoriului nord-vestic, aflat între râurile Arieş şi Mureş. Dacia
Inferior, cuprindea teritoriile anexate la nordul Dunării în urma primului război daco-roman (101-102 d. Hr.),
care, iniţial, fuseseră integrate în provincia Moesia Inferior: estul Olteniei, vestul Munteniei şi sud-estul
Transilvaniei. Dacia Porolissensis cuprindea teritoriul nord-estic al provinciei Dacia, cuprins între râurile
Arieş şi Mureş.
Organizarea tripartită pusă la punct de Hadrian a funcţionat timp de jumătate de secol. În anii 167-
168 d. Hr., în urma războaielor purtate cu marcomanii şi iazygii, împăratul Marcus Aurelius (161-180 d. Hr.)
a considerat necesară reorganizarea sistemului defensiv al provinciei prin aducerea unei a doua legiuni.
Reorganizarea militară a avut consecinţe şi în plan administrativ, întrucât cele trei provincii au fost aduse din
nou sub autoritatea unui singur guvernator, aşa cum se întâmplase în timpul domniei lui Traian. Tot acum a
avut loc şi schimbarea denumirilor pentru două dintre provincii: Dacia Superior a devenit Dacia Apulensis, în
vreme ce Dacia Inferior s-a transformat în Dacia Malvensis.
Organizarea administrativ-militară pusă la punct în timpul împăratului Marcus Aurelius s-a menţinut
până la părăsirea Daciei de către armata şi administraţia romană, în anul 275 d. Hr.

2. Administraţia centrală
Principiile şi regulile de organizare a provinciilor în cadrul Imperiului Roman au fost statuate odată
cu trecerea de la forma de organizare republicană la cea imperială. Iniţiativa în această direcţie i-a revenit
primului împărat Octavianus Augustus (27 î. Hr. – 14 d. Hr.), care a divizat provinciile în două mari categorii:
provincii senatoriale şi provincii imperiale.
Provinciile senatoriale erau situate de obicei în interiorul imperiului, motiv pentru care nu dispuneau
de trupe. Ele erau conduse de guvernatori numiţi de către Senatul roman dintre acei membri ai săi care
exercitaseră la Roma magistraturile supreme (consulatul şi praetura).
Provinciile imperiale erau situate de obicei la hotare, în consecinţă trebuiau să dispună de trupe.
Aflate la dispoziţia împăratului, provinciile imperiale erau administrate prin intermediul unor înalţi funcţionari
numiţi direct de către acesta.
Provinciile imperiale în care staţionau una sau mai multe legiuni (unităţile de elită ale armatei
romane) erau rezervate unor guvernatori de rang senatorial (membri ai ordinului senatorial), care purtau
titlul de legatus Augusti pro praetore (“delegat al împăratului în loc de praetor”). Provinciile lipsite de legiuni,
a căror armată era alcătuită numai din trupe auxiliare (alae şi cohortes), erau guvernate de un membru al
ordinului cavalerilor (ordo equester), care purta titlul de procurator Augusti vice praesidis cum iure gladii.
Expresia vice praesidis însemna că procuratorul de rang ecvestru ţinea locul unui guvernator de rang

11
senatorial (care ar fi condus în mod normal provincia dacă aceasta ar fi avut cel puţin o legiune), în vreme
ce expresia cum iure gladii arăta că procuratorul avea comanda supremă asupra trupelor din provincia sa,
precum şi dreptul de a pronunţa pedeapsa capitală. Aceste titluri indicau faptul că titularul lor era un
guvernator cu drepturi depline, chiar dacă rangul său social era mai mic decât al guvernatorilor recrutaţi din
rândurile ordinului senatorial.
În timpul împăratului Traian, între anii 106-118, provincia Dacia a fost condusă de un legatus
Augusti pro praetore de ordin senatorial şi de rang consular, adică un delegat al împăratului, ţinând loc de
pretor, care provenea din rândul senatorilor romani care exercitaseră magistratura supremă de consul.
Rangul foarte înalt al guvernatorului se explică prin prezenţa pe teritoriul provinciei a nu mai puţin de trei
legiuni: a XIII-a Gemina, a IV-a Flavia şi I Adiutrix.
În urma reorganizării administrative care a avut loc în timpul lui Hadrian, fiecare dintre cele trei
provincii dacice înfiinţate a primit câte o conducere proprie, independentă de celelalte.
Provincia Dacia Superior era guvernată de un senator vir praetorius (fost pretor la Roma) întrucât
aici se afla cantonată singura legiune a provinciei, a XIII-a Gemina. Deşi sediul legiunii se afla la Apulum,
capitala Daciei Superior, precum şi a întregii provincii Dacia se afla la Ulpia Traiana Sarmisegetusa. Aici se
afla şi reşedinţa procuratorului financiar al provinciei, un funcţionar de rang ecvestru care se ocupa de
problemele economice şi fiscale şi îl înlocuia pe guvernator în absenţa acestuia.
Provincia Dacia Inferior nu dispunea decât de trupe auxiliare, motiv pentru care era guvernată de un
procurator augusti vice praesidis de ordin ecvestru. Capitala Daciei Inferior, după toate probabilităţile, era
oraşul Romula (Reşca, jud. Olt).
Provincia Dacia Porolissensis, nu dispunea nici ea de trupe de elită (legiuni), fiind guvernată de
acelaşi procurator augusti vice praesidis de ordin ecvestru. Deşi numele său provine de la localitatea
Porolissum, cu rol strategic fundamental în sistemul defensiv al zonei, se pare totuşi că reşedinţa
guvernatorului şi, în acelaşi timp, capitala provinciei se afla la Napoca.
După reforma administrativă introdusă de împăratul Marcus Aurelius, conducerea provinciilor dacice
a fost reunificată sub autoritatea unui singur guvernator, care îşi avea sediul la Apulum. Titlul guvernatorului
era cel de legatus Augusti pro praetore trium Daciarum, însemnând delegat al împăratului, în loc de pretor,
pentru cele trei Dacii. Prin aducerea în provincie a celei de-a doua legiuni, guvernatorul a primit şi titlul de
Consularis trium Daciarum. Aceasta indică faptul că guvernatorul era un fost consul al Romei, explicaţia
rangului său înalt fiind aceea că el avea sub comandă două legiuni: a XIII-a Gemina şi a V-a Macedonica.
Provinciile Dacia Porolissensis şi Dacia Malvensis (Inferior) şi-au păstrat însă identitatea şi limitele teritoriale
conturate în perioada anterioară. Ele au fost transformate acum în districte administrativ-financiare conduse
de câte un procurator Augusti de rang ecvestru. Cei doi procuratori aveau numai atribuţii civile, fiind aşezaţi
sub autoritatea guvernatorului Daciei Apulensis.
Principalele instituţii ale administraţiei centrale în provinciile romane erau guvernatorul şi Adunarea
provincială.
Guvernatorul avea atribuţii largi, deţinând, după împărat, cea mai mare competenţă asupra
locuitorilor din provincie (imperium maius). În plan legislativ, guvernatorul avea dreptul de a emite edicte sau
legi cu caracter local în conformitate cu dreptul roman provincial. În plan judecătoresc, competenţele sale
erau identice cu cele deţinute de înalţii magistraţi ai oraşului Roma (consulii, praetorii şi prefectul), putând
judeca orice cauză, pentru care putea dispune orice pedeapsă, mergând până la cea execuţia capitală.
Adunarea Provincială (Concilium provinciae Daciarum Trium) era alcătuită din reprezentanţii
oraşelor din provincie, reuniţi cu toţii sub preşedinţia preotului cultului oficial din provincie (sacerdos arae
Augusti). Principala atribuţie a Adunării era întreţinerea cultului împăratului, introdus cu scopul prezervării
unităţii statului şi a teritoriului roman. Adunarea mai avea însă şi alte atribuţii, aşa cum erau discutarea
intereselor generale ale provinciei şi susţinerea lor în faţa împăratului, ridicarea unor monumente sau statui
în cinstea celor care făcuseră binefaceri provinciei, aducerea de mulţumiri guvernatorului, la ieşirea din
funcţie, pentru modul cum administrase provincia etc.

3. Administraţia locală
În provincia Dacia, ca de altfel în întregul Imperiu Roman, au existat aşezări orăşeneşti (colonii şi
municipii) şi aşezări rurale. Populaţia romană a aşezărilor urbane era formată din cetăţeni propriu-zişi şi
străini, rezidenţi fără drept de cetăţenie. După poziţia socială deţinută, cetăţenii oraşelor se divizau în
cetăţeni privilegiaţi (ordo decurionum) şi cetăţenii de rând (populus, plebs).
3. 1. Organizarea oraşelor
Oraşele romane din Dacia au fost împărţite în două categorii: municipiile (municipia) şi coloniile
(coloniae). Iniţial, în epoca republicană, deosebirea între cele două tipuri era fundamentală: municipiile se

12
conduceau după legi proprii, în vreme ce coloniile urmau legile oraşului Roma. În plus, coloniile se bucurau
de ficţiunea lui ius italicum, ceea ce însemna că pământurile lor erau asimilate cu cele din peninsula italică
(ager romanus). În acest fel, proprietăţile respective erau degrevate de sarcini fiscale, astfel încât
proprietarii lor (cetăţenii) erau scutiţi complet de impozite funciare. În epoca imperială deosebirile s-au
atenuat însă, ele reducându-se în secolul al II-lea d. Hr. la faptul că municipiile erau considerate de rang
inferior în raport cu coloniile.
Oraşele romane, indiferent de rang, se bucurau de privilegiul de a se conduce singure, prin organe
de conducere proprii şi magistraţi aleşi. În acest fel beneficiau de un anumit grad de autonomie internă,
limitată însă de intervenţiile frecvente ale puterii centrale.
Consiliul decurionilor (ordo decurionum) era un organ colectiv de conducere a treburilor orăşeneşti,
format din circa 30-50 de persoane, care juca un rol similar cu cel deţinut de Senat în funcţionarea capitalei
Imperiului. Membrii săi erau aleşi pe 5 ani, de către magistraţii superiori ai oraşului, în limita locurilor
disponibile. Condiţiile pentru a fi ales vizau deţinerea în trecut a unei demnităţi publice în administraţia
oraşului, vârsta minimă de 25 de ani şi deţinerea unei averi minime de 100 000 de sesterţi.
Atribuţiile Consiliului decurionilor erau în principal de natură administrativă, hotărârile sale având
caracter obligatoriu pentru toate organele de conducere: încasarea contribuţiilor impuse oraşului de către
autorităţile imperiale; perceperea la timp a impozitelor ordinare datorate de cetăţeni; supravegherea
lucrărilor edilitare; stabilirea prestaţiilor în muncă ce trebuiau făcute de cetăţeni; controlul asupra gestiunii
financiare a oraşului; acordarea de titluri, onoruri şi imunităţi; reprezentarea oraşului în faţa guvernatorului
provinciei; trimiterea de delegaţii la Roma cu diverse prilejuri.
Magistraţii erau aleşi pe o perioadă de un singur an (cu posibilitatea de a fi realeşi), candidaţii
urmând să întrunească mai multe condiţii: de vârstă, de avere, de rang social etc. Aceştia răspundeau de
întreaga conducere a treburilor executive ale oraşului, ducând la îndeplinire hotărârile Consiliului
decurionilor.
Magistraţi superiori erau consideraţi a fi duumvirii, în cazul coloniilor, şi quattuorvirii, în cel al
municipiilor. În plan administrativ, aceştia prezidau alegerile municipale, organizau jocuri şi serbări,
administrau lucrările publice, arendau proprietăţile oraşului şi gestionau finanţele oraşului. Tot în
responsabilitatea lor intra executarea garanţiilor financiare în tranzacţiile private precum şi recuperarea
sumelor datorate fiscului prin vânzarea bunurilor debitorilor. În plan judecătoresc, magistraţii superiori aveau
şi competenţa de a judeca litigii de mică importanţă, care nu intrau în competenţa guvernatorului provinciei.
Un rol important le revenea magistraţilor superiori din colonii aleşi în al cincilea an (duumviri
quinquennales). Aceştia corespundeau cenzorilor din vechea Romă republicană şi aveau ca principală
sarcină revizuirea şi completarea listei cu membrii Ordinului decurionilor. Celelalte atribuţii se refereau la
realizarea recensământului populaţiei şi stabilirea impozitelor; arendarea unor bunuri şi drepturi ale oraşului
şi alcătuirea bugetului pe cinci ani al oraşului.
Magistraţi inferiori erau consideraţi a fi edilii (aediles) şi chestorii (questores). Poziţia acestora în
raport cu duumvirii şi quattuorvirii era dată de absenţa atribuţiilor judecătoreşti şi militare. Edilii se ocupau cu
întreţinerea drumurilor şi a canalelor de deversare, arendarea băilor publice, organizarea lucrărilor publice,
asigurarea poliţiei interne a oraşului, aprovizionarea pieţelor, organizarea spectacolelor publice. La rândul
lor, chestorii se ocupau cu încasarea taxelor care urmau să intre în bugetul oraşului şi de întreţinerea arhivei
Consiliului decurionilor.
Dregătoriile şi calitatea de decurion erau demnităţi onorifice, neremunerate. De multe ori alegerea
într-o astfel de demnitate însemna o povară financiară pentru cei aleşi, întrucât erau obligaţi prin forţa
obiceiului consacrat, să facă danii în bani sau în alimente, să organizeze jocuri şi spectacole sau să ridice
construcţii publice pe cheltuiala proprie.
Dregătorii oraşelor erau ajutaţi în activităţile lor de o multitudine de tipuri de funcţionari (scribi,
bibliotecari, crainici, servitori), unii recrutaţi din rândul oamenilor liberi, alţii din rândul sclavilor publici. Spre
deosebire de magistraţi şi consilieri, care exercitau funcţii de demnitate publică neremunerate, funcţionarii
erau retribuiţi din bugetul oraşului.
Paza şi ordinea publică în oraş erau asigurate de lictori şi de poliţia urbană (vigiles nocturni),
subordonată edililor, în vreme ce siguranţa drumurilor cădea în sarcina unei jandarmerii speciale a
drumurilor (beneficiarii) şi a paznicilor din aşezările aflate pe respectivele artere de circulaţie.
3. 2. Unităţile administrativ-teritoriale
În jurul oraşelor se aflau diverse unităţi teritoriale care depindeau administrativ de acestea. Astfel de
entităţi administrative erau forurile (fora) şi conciliabule (conciliabula), un fel de târguri cu magistraţi proprii,
aleşi de locuitori. Cele mai importante unităţi administrative erau însă ţinuturile (territoria). Unele dintre ele
aveau chiar un oarecare grad de autonomie, conducerea lor fiind încredinţată unui sfat de consilieri
comunali (ordo curialum), delegaţi ai satelor din ţinut. La conducerea sfatului se afla un magistrat ales pe o

13
perioadă de cinci ani, care putea fi simultan şi conducătorul unuia dintre satele componente ale ţinutului
respectiv. Alte ţinuturi erau însă complet înglobate oraşului de care depindeau, astfel încât reprezentau o
prelungire teritorial-administrativă a acestuia.
Satele (pagi sau vici) erau conduse de regulă de către doi magistraţi (magistrati), însă sunt
cunoscute însă şi cazuri în care conducerea era asigurată de un singur magistrat. În activităţile lor,
magistraţii erau ajutaţi în chestiunile financiare de câte un questor, iar în cele administrative, de către un
consiliu sătesc (ordo). Conducătorii satelor erau fie aleşi de către locuitori, fie numiţi de către autorităţile
superioare.
O situaţie juridică aparte o aveau aşezările rurale dezvoltate pe lângă castrele romane: vici militares
şi canabae. Acestea erau, în general, formate din veterani, bancheri, negustori, meşteşugari, membri ai
familiilor soldaţilor care însoţeau trupele. Ele se aflau sub autoritatea directă a comandantului unităţii militare
locale şi depindeau de castru din toate punctele de vedere: militar, administrativ-fiscal şi judecătoresc.

4. Dreptul în Dacia romană

4. 1. Izvoarele dreptului
Instalarea administraţiei romane a echivalat cu introducerea dreptului roman în Dacia, alături de
vechile obiceiuri juridice geto-dace. Trebuie precizat aici faptul că, potrivit concepţiei juridice romane, după
cucerirea provinciei au fost păstrate şi unele cutume locale, în măsura în care acestea nu au intrat în
contradicţie cu principiile generale ale statului roman. În acest fel, s-a ajuns la aplicarea în paralel a ambelor
sisteme juridice. Cele două rânduieli au parcurs însă un proces de întrepătrundere şi de influenţare
reciprocă, astfel încât în final a luat naştere un sistem nou de drept, pe care îl putem numi daco-roman. În
cadrul acestuia, conceptele şi instituţiile juridice au dobândit noi funcţii şi finalităţi.
Anterior anul 212 d. Hr. (data edictului emis de împăratul Caracalla, prin care toţi locuitorii liberi ai
Imperiului au căpătat drept de cetăţenie romană), populaţia Imperiului roman era împărţită în trei categorii
de locuitori: cetăţeni, latini şi peregrini. Fiecare dintre aceste categorii se bucura de un sistem de norme
juridice cu caracter statutar, care le diferenţia între ele şi le aşeza într-o ierarhie dominată de categoria
cetăţenilor.
În ceea ce-i priveşte pe cetăţeni, aceştia erau prin excelenţă locuitorii Romei şi ai coloniilor.
Cetăţenii utilizau în relaţiile dintre ei dreptul civil (jus civile, jus quiritium). Acesta reprezenta un set de norme
juridice cu caracter exclusivist, care le asigura plenitudinea drepturilor politice şi civile. În acest sistem
intrau: dreptul de a încheia acte juridice a căror valoare era recunoscută de statul roman (jus commercii sau
jus commercium); dreptul de a încheia o căsătorie recunoscută de statul roman (jus connubii); dreptul de a
face parte din unităţile militare de elită ale statului roman (jus militiae); dreptul de vot (jus suffragii); dreptul
de a candida la magistraturi (jus honorum).
Latinii erau locuitorii municipiilor şi satelor (pagi sau vici); uneori erau întâlniţi însă şi în colonii.
Latinii aveau un regim juridic inferior cetăţenilor. Ei se bucurau de regulă doar de jus commercii, astfel încât
puteau încheia acte juridice recunoscute de statul roman.
Peregrinii erau oamenii liberi care alcătuiau majoritatea populaţiei provinciale. În această categorie
intrau autohtonii şi străinii care nu aveau condiţia de cetăţean sau de latin. Statutul peregrinilor era
reglementat prin legea de organizare a provinciei (lex provinciae) şi prin edictele guvernatorilor. Sistemul
juridic roman diviza categoria peregrinilor în două categorii: peregrinii obişnuiţi şi peregrinii deditici.
Peregrinii obişnuiţi era locuitorii acelor cetăţi (sau state) care, în momentul integrării lor în statul roman, şi-
au păstrat personalitatea juridică; prin urmare, după cucerire ei şi-au putut exercita pe mai departe
drepturile, având capacitate juridică conferită de dreptul lor naţional. Peregrinii deditici erau locuitorii
cetăţilor (statelor) care în momentul integrării în statul roman au fost desfiinţate din punct de vedere juridic şi
administrativ întrucât au capitulat fără condiţii. Ei nu se bucurau de drepturi politice; nu se puteau folosi de
normele proprii de drept decât în limitele fixate de către romani; nu puteau obţine cetăţenia romană şi nu
aveau voie să intre în oraşul Roma.
În relaţii dintre ei, precum şi în relaţiile cu cetăţenii sau latinii, peregrinii utilizau normele de drept ale
ginţilor (ius gentium). Dreptul ginţilor era o diviziune a dreptului roman mult mai evoluată şi mai simplă în
comparaţie cu dreptul civil. Aceste caracteristici se datorau faptului că nu avea la bază formulele solemne şi
gesturile ritualice specifice dreptului civil, ci doar libera manifestare a voinţei persoanelor. În acelaşi timp, în
relaţiile dintre ei, peregrinii puteau utiliza normele dreptului cutumiar local acceptate de către statul roman.
4. 2. Instituţii juridice
Principala instituţie a dreptului roman a fost proprietatea asupra pământului. În provincia Dacia, ca
de altfel în întregul Imperiu, ea a îmbrăcat două forme: proprietatea provincială şi proprietatea quiritară
(dominium ex jure quiritium).

14
 Proprietatea provincială era exercitată de către locuitorii liberi din provincii (incluzându-i aici chiar şi
cetăţenii romani). Dreptul pe care îl exercitau asupra terenurilor nu era însă unul complet; locuitorii exercitau
asupra lor doar posesia şi folosinţa, întrucât titularul dispoziţiei era statul roman (ager publicus). Întrucât
pământurile nu le aparţineau în mod absolut, deţinătorii de proprietăţi provinciale trebuiau să plătească un
impozit funciar prin care recunoşteau dreptul superior de proprietate al statului. Cu toate acestea, terenurile
stăpânite se transmiteau pe cale succesorală şi între vii, prin intermediul actelor (conform dreptului ginţilor).
Pământurile mai puteau fi dobândite şi prin efectul unei forme de uzucapiune. Termenele de prescripţie erau
de 10 ani pentru cei prezenţi şi de 20 ani pentru cei absenţi. Efectul era acela că după expirarea perioadei
prevăzute de lege, deţinătorul de facto al terenului devenea proprietar de drept.
Proprietatea quiviritară era exercitată în Dacia numai de către cetăţenii romani şi numai asupra unor
terenuri care se bucurau de ficţiunea calităţii de sol roman (ager romanus). Proprietatea quiritară se exercita
în provincii numai ca urmare a extinderii sferei de aplicare a dreptului italic (jus italicum) la nivelul unor
comunităţi locale. În principal este vorba despre coloniile din provincii, ale căror pământuri au fost asimilate
cu cele din Peninsula Italică, astfel încât ele au ajuns să facă obiectul proprietăţii quiritare. Având drept de
proprietate deplină, titularii dreptului de proprietate quiritară nu plăteau statului roman impozite funciare.
În afara proprietăţii asupra pământului, locuitorii provinciei Dacia au exercitat şi proprietatea
peregrină, care purta asupra celorlalte categorii de lucruri. Acest drept reprezintă o creaţie a dreptului
ginţilor şi avea rolul de a proteja bunurile locuitorilor lipsiţi de cetăţenie. Interesul pentru aceste reglementări
a apărut ca urmare a implicării masive a peregrinilor în afacerile comerciale, afaceri în care erau parteneri
cu cetăţenii romani. Numai că în condiţiile în care peregrinii nu beneficiau de ius commercii (nu puteau
încheia acte juridice valide), absenţa unor reglementări care să îi protejeze punea în pericol atât proprietăţile
peregrinilor, cât şi pe cele ale cetăţenilor. Mijloacele juridice de protecţie create au reprodus modelul celor
aplicate societăţii romane. Astfel, peregrinilor le-a fost acordat dreptul de acţiune în revendicare, cu privire la
furt şi la paguba cauzată pe nedrept.
Regimul juridic al persoanelor se diferenţia în funcţie de statutul juridic al acestora. În timp însă,
odată cu înaintarea procesului de sinteză a acelor două sisteme de drept, aceste diferenţe s-au estompat
până la dispariţie. Iniţial însă, în relaţiile dintre peregrini se aplicau normele de drept ale ginţilor şi normele
juridice locale. În această situaţie erau căsătoria, adopţia, înfrăţirea cu efecte juridice, statutul sclavilor,
succesiunea prin testament, succesiunea fără testament.
O reglementare foarte amănunţită şi evoluată a înregistrat materia obligaţiilor. Aceasta a avut drept
cauză principală dezvoltarea calitativă şi cantitativă a producţiei şi a schimbului de mărfuri. În consecinţă,
obligaţiile (mai ales cele contractuale, precum contractele de vânzare, locaţiunea, asocierea, împrumutul)
au fost supuse unui regim juridic foarte complex în care s-au împletit elemente aparţinând dreptului civil,
dreptului ginţilor şi dreptului cutumiar autohton. În acest fel o serie de reguli şi principii ale dreptului roman
au fost deviate de la rosturile lor iniţiale, căpătând în provincia Dacia funcţii şi finalităţi noi. Fenomenul se
explică prin aceea că normele dreptului roman, deşi au fost adoptate de către autohtoni în multe domenii,
totuşi nu au putut înlocui complet vechile obiceiuri juridice ale geto-dacilor. Mai mult decât atât, se poate
spune că normele locale au avut suficientă vigoare pentru a exercita o anumită influenţă asupra dreptului
roman. A rezultat de aici o restrângere a formalismului actelor juridice romane şi generalizarea principiului
bunei credinţe.

Bibliografie
*** Civilizaţia romană în Dacia, coordonator: Mihai Bărbulescu, Cluj-Napoca, 1997.
*** Din istoria Transilvaniei, coordonatori: C. Daicoviciu şi M. Constantinescu, Vol. I, Bucureşti, 1960.
*** Enciclopedia civilizaţiei romane, coordonator: Dumitru Tudor, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982.
*** Istoria dreptului românesc, coordonator Ioan Ceterchi, vol. I, responsabil de volum Vladimir Hanga, secretar ştiinţific şi
coordonator tehnic Liviu P. Marcu, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1980, p. 83-94.
*** Istoria românilor, vol. II, Daco-romani, romanici, alogeni, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001, p. 45-73.
*** Istoria Transilvaniei, vol. I, coordonatori: Ioan Aurel Pop şi Thomas Nägler, Institutul Cultural Român. Centrul de Studii
Transilvane, Cluj Napoca, 2003.
Apostu, Ioan; Ionescu, Nicolaie, Prelegeri de istoria dreptului românesc, Editura Nitnelav, Galaţi, 2003.
Ardevan, R., Viaţa municipală în Dacia romană, Timişoara, 1998.
Bărbulescu, Mihai, Din istoria militară a Daciei romane. Legiunea V Macedonica şi castrul de la Potaissa, Cluj-Napoca, 1987.
Bărbulescu, Mihai; Deletant, Denis; Hitchins, Keith; Papacostea, Şerban, Teodor, Pompiliu, Istoria României, ediţie revăzută şi
adăugită, Editura Corint, Bucureşti, 2007.
Benea, D., Din istoria militară a Moesiei Superior şi a Daciei. Legiunea a VII-lea Claudia şi legiunea a III-a Flavia, Cluj-Napoca,
1983.
Branga, N., Urbanismul Daciei Romane, Editura Facla, Timişoara, 1980.
Cernea, Emil; Molcuţ Emil, Istoria statului şi dreptului românesc, ediţia a II-a, Casa de editură şi presă “Şansa SRL“, Bucureşti,
1992, p. 18-23.

15
Gionea, Vasile, Organizarea teritorială în Dacia Traiană şi normele de drept public care se aplicau, în Studii de drept
constituţional şi istoria dreptului, vol. I, Regia Autonomă “Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1993, p. 65-74.
Guţan, Manuel, Istoria administraţiei publice româneşti, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editua Hamangiu, Bucureşti, 2006, p.
15-25.
Macrea, M., Viaţa în Dacia romană, Bucureşti, 1969.
Moga, V,. Din istoria militară a Daciei romane. Legiunea a XIII-a Gemina, Cluj-Napoca, 1985.
Molcuţ, Emil; Oancea Dan, Drept roman, Casa de editură şi presă “Şansa”, Bucureşti, 1993.
Petolescu, Constantin C., Dacia şi Imperiul Roman. De la Burebista la sfârşitul antichităţii, Editura Teora, Bucureşti, 2000, p. 209-
222.
Petrescu-Dâmboviţa, M.; Daicoviciu, Hadrian; Teodor, Dan Gh.; Bârzu, Ligia; Preda, Florentina, Istoria românilor de la începuturi
până în secolul al VIII-lea, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995, p. 216-241.
Popa, D., Viaţa rurală în Transilvania romană, Sibiu, 2001.
Tudor, Dumitru, Oraşe, târguri şi sate în Dacia romană, Bucureşti, 1968.

Test de autoevaluare nr. 2

01. Provinciile senatoriale romane aveau următoarele caracteristici:
a) dispuneau de câte o singură legiune;
b) erau conduse de membri ai ordinului senatorial;
c) se aflau dispuse de obicei în interiorul Imperiului.
02. În timpul domniei împăratului Traian, provincia Dacia cuprindea următoarele teritorii:
a) Transilvania propriu-zisă;
b) Oltenia vestică;
c) Banatul în întregime;
03. Conform împărţirii administrative introduse de împăratul Hadrian:
a) provinciile Dacia Porolissensis şi Dacia Inferior nu dispuneau de legiuni, fiind administrate de guvernatori de rang ecvestru;
b) provinciile Dacia Porolissensis şi Dacia Inferior dispuneau de legiuni, fiind administrate de guvernatori de rang senatorial;
c) provinciile Dacia Porolissensis şi Dacia Inferior dispuneau de legiuni, fiind administrate de guvernatori de rang ecvestru.
04. În organizarea administraţiei urbane romane, Consiliul Decurionilor avea următoarele caracteristici:
a) era un organ colectiv de conducere, format din circa 30-50 de persoane;
b) emitea hotărâri cu caracter obligatoriu pentru organele executive ale administraţiei urbane;
c) membrii săi îşi transmiteau poziţia în mod ereditar.
05. În organizarea administraţiei urbane romane, Consiliul Decurionilor avea următoarele atribuţii de natură fiscală:
a) încasarea contribuţiilor impuse oraşului de către autorităţile imperiale;
b) perceperea la timp a impozitelor ordinare datorate de către cetăţeni;
c) revizuirea şi completarea listei cu membrii Ordinului Decurionilor.
06. În organizarea administraţiei urbane romane, magistraţii aveau următoarele caracteristici:
a) erau aleşi pe o perioadă de 5 ani;
b) răspundeau de întreaga conducere executivă a treburilor orăşeneşti;
c) duceau la îndeplinire hotărârile Consiliului Decurionilor.
07. Alcătuirea bugetului în cadrul administraţiei locale romane revenea:
a) Consiliului Decurionilor;
b) duumvirilor aleşi în cel de-al cincilea an;
c) questorilor.
08. Guvernatorul provinciei Dacia Superior:
a) avea dreptul de a emite legi (edicte) aplicabile doar între graniţele provinciei sale;
b) nu avea dreptul de a legifera;
c) avea dreptul de a emite legi (edicte) aplicabile în toate cele trei Dacii.
09. Dreptul de a face parte din unităţile militare de elită ale statului roman (jus militiae) revenea:
a) cetăţenilor;
b) latinilor;
c) peregrinilor.
10. În provincia Dacia, impozitele funciare grevau asupra deţinătorilor de:
a) proprietăţi provinciale:
b) proprietăţi quiritare;
c) proprietăţi peregrine.

16
 CAPITOLUL 3
SOCIETATEA AUTOHTONĂ ŞI NORMELE SALE DE CONDUITĂ
ÎN SECOLELE IV-XIV

1. Retragerea romană din Dacia

Către sfârşitul secolului II d. Hr., în zona aflată la nord-vestul Daciei încep să se aşeze neamurile
germanice ale goţilor. La început, acestea nu au atacat provincia, ci doar a pus presiune asupra celorlalte
populaţii din vecinătate, determinându-le pe acestea să atace teritoriul roman. În secolul următor însă, goţii
se vor alia cu aceste populaţii vecine, în special cu carpii (dacii liberi din Moldova) şi cu sarmaţii (neam
asiatic), şi vor organiza dese incursiuni în provinciile Moesia şi Dacia, destabilizând astfel întreaga frontieră
dunăreană.
Atacurile sistematice ale populaţiilor de la graniţele nordice au forţat în cele din urmă Imperiul să îşi
schimbe politica externă. Pe parcursul secolelor II-III, acesta s-a văzut nevoit să renunţe la tradiţionala
tendinţă de expansiune teritorială, pentru a adopta tactici şi strategii defensive. Trecerea în defensivă a avut
însă consecinţe şi pe plan intern, Imperiul fiind nevoit să facă faţă unei lungi perioade de criză care a
îmbrăcat accente instituţional-politice şi economice.
În contextul acestor dificultăţi interne şi externe, situaţia provinciei Dacia a devenit una specială.
Prin poziţia sa excentrică în raport cu sistemul defensiv din zona graniţei dunărene, Dacia va fi apărată cu
eforturi din ce în ce mai mari, fără ca acestea să se materializeze însă prin restabilirea controlului roman în
zonă. Acesta este motivul pentru care părăsirea provinciei a fost considerată drept soluţie optimă pentru
minimalizarea pierderilor. Operaţiunea de retragere propriu zisă s-a desfăşurat între anii 274-275 şi a
însemnat retragerea efectivă a armatei, a administraţiei, precum şi a unei părţi din populaţia civilă.
Retragerea nu a însemnat însă cedarea provinciei unei alte entităţi politice, ci doar abandonarea
acestui teritoriu. În acest fel, Imperiul căuta să îşi reorganizeze linia defensivă într-o zonă mai uşor de
apărat, care să beneficieze de avantaje strategice, aşa cum era bariera naturală reprezentată de cursul
Dunării.
Părăsirea Daciei a echivalat cu dispariţia statului ca formă de organizare social-politică de pe
teritoriul actual al României, teritoriu care a rămas un spaţiu deschis, fără structuri politice superioare. În
perioada care a urmat, fosta provincie romană a servit drept culoar de trecere pentru numeroasele popoare
migratoare care au traversat Europa de la est la vest şi de la nord la sud, în drumul lor spre bogatele
provincii ale Imperiului. Dacă populaţia daco-romană rămasă pe loc nu a mai avut forţa politică pentru a
închega un stat nou, migratorii, în schimb, nu au avut nivelul de cultură politică şi instituţională necesar,
organizarea lor gentilico-tribală fiind insuficientă pentru a putea da naştere unor structuri statale.

2. Consecinţele retragerii romane

Perioada ce a urmat retragerii romane din provincia Dacia a însemnat din punct de vedere politic
trecerea teritoriului locuit de comunităţile daco-romane sub controlul succesiv al populaţiilor migratoare,
chiar dacă, în secolele următoare Imperiul va mai reveni la nordul Dunării, unde va restabili capete de pod
pentru diverse intervenţii militare.
Evacuarea provinciei a adus cu sine o scădere bruscă a numărului de locuitori din fosta provincie,
aceasta întrucât odată cu administraţia şi armata s-au deplasat la sud de Dunăre locuitorii înstăriţi, dar şi
cea mai mare parte a populaţiei urbane. În consecinţă, pe parcursul secolelor următoare, civilizaţia urbană
din Dacia a intrat în declin, trăsăturile sale căpătând tot mai pronunţate accente rurale. Semnele acestui
declin pot fi sesizate în special în domeniul economiei, unde se poate constata dispariţia unor activităţi
legate de modul urban de existenţă (ca meşteşugurile de artă, de pildă), prăbuşirea comerţului, dispariţia
circulaţiei monetare şi a activităţilor miniere. Ruralizarea fostei provincii Dacia s-a manifestat însă şi prin
prezenţa unui fenomen de migrare demografică, populaţia urbană părăsind vechile oraşe romane pentru a
se aşeza în mediul rural. În aceste condiţii, centrul de greutate al vieţii economico-sociale şi administrativ-
politice ajunge să se mute dinspre zona centrelor urbane către aceea a comunităţilor săteşti.
În plan social, evacuarea păturilor avute şi dispariţia structurilor administrativ-politice romane au
condus la nivelarea diferenţelor sociale dintre membrii comunităţilor locale şi au făcut posibilă revigorarea
vechilor structuri dacice de organizare, care fuseseră obştile săteşti. Foarte probabil, acestea au
supravieţuit momentului cuceririi romane şi au fost integrate, într-un fel sau altul, în formele administrative

17
impuse de cuceritori. În aceste condiţii, dispariţia aparatului de stat roman a creat condiţiile pentru ca obştile
să îşi reia funcţiilor economice, sociale şi politice pe care le avuseseră înaintea cuceririi romane.

3. Obştea daco-romană în secolele IV-VII

Structura social-economică a comunităţilor săteşti autohtone a constituit unul dintre cei mai
importanţi factori ai continuităţii populaţiei romanice pe acest teritoriu, ea contribuind la menţinerea şi
îmbogăţirea culturii autohtone, în ciuda deselor schimbări politico-militare. Practic, în întreaga perioada
discutată, comunităţile daco-romane şi, ulterior, cele româneşti şi-au păstrat identitatea în cadrul diverselor
formule politice introduse de cuceritorii migratori, tocmai datorită menţinerii structurii proprii de organizare,
care a fost obştea sătească.
Obştea daco-romană era o comunitate de oameni având o organizare social-economică proprie şi
un teritoriu bine delimitat. Aceasta era alcătuită, în general, din 20-40 de gospodării, numărul lor variind însă
în funcţie de diverşi factori geo-climatici, economici şi politici. Fiecare comunitate avea un teritoriu propriu
ale cărui limite era stabilite, de regulă, în funcţie de configuraţia geografică a zonei. Teritoriul obştii
cuprindea vatra satului, unde se grupau gospodăriile individuale, biserica şi cimitirul aşezării, şi zonele
economice ale acestuia: pământul arabil, islazul, pădurea, cursurile de apă, iazurile.
Producţia comunităţilor săteşti carpato-dunărene avea la bază atât proprietatea privată, cât şi pe
aceea comună. Fiecare membru al obştii era un om liber, posedând o proprietate funciară privată, care se
transmitea ereditar. Prezenţa proprietăţii funciare private cu caracter ereditar constituie una dintre trăsăturile
distinctive ale obştii autohtone, diferenţiind-o fundamental în raport cu organizarea popoarelor migratoare
(precum germanii şi slavii), în cazul cărora pământul era împărţit periodic între membrii obştii. În cadrul
organizării obştilor autohtone, o parte din teritoriul aflat la dispoziţia comunităţii (ager publicus) era utilizat de
către toţi membrii acesteia. Bunurile obţinute de pe urma exploatării acestuia putea primi diverse destinaţii,
cele mai importante dintre acestea fiind asigurarea unor rezerve strategice pentru anii cu recolte slabe şi
plata tributului datorat populaţiilor migratoare.
Prin dispariţia statului, obştea sătească autohtonă a fost nevoită să îşi asume funcţiile
administrative ale acestuia, fără a beneficia însă şi de avantajele instituţionale de care dispusese statul.
Astfel, în absenţa unei forţe publice instituţionalizate care să impună respectarea unor interese generale
stabilite la nivelul central, membrii obştii s-au văzut în situaţia de a-şi defini singuri obiectivele comune.
Conştientizarea şi asumarea acestor interese comune i-a condus pe autohtoni la elaborarea unui set de
norme juridice cu caracter cutumiar şi la organizarea unor structuri administrative de conducere, ambele
elemente având menirea să asigure îndeplinirea obiectivelor generale ale obştii.
În această etapă din evoluţia obştii autohtone, structurile de conducere chemate să administreze
interesele comune erau dominate din organe colective. Preeminenţa lor se explică prin absenţa din sânul
obştii a oricăror diferenţe sociale, în condiţiile în care membrii comunităţii erau egali între ei, având cu toţii
acelaşi statut juridic de oameni liberi.
Cel mai important organ de conducere era Adunarea obştească, numită mai târziu Grămada satului
sau Adunarea megieşilor. Fiind formată din toţi membrii adulţi ai obştii, aceasta avea competenţa să rezolve
orice problemă a comunităţii. Un alt organ colectiv era Sfatul bătrânilor sau Oamenii buni şi bătrâni. Acesta
era format probabil din membri aleşi de către comunitate şi avea atribuţii de natură judecătorească.
Structurile de conducere ale obştii includeau şi un organ unipersonal. Acesta era judele, conducătorul militar
al satului, ales în această poziţie datorită calităţilor sale personale. În atribuţiile lui intrau asigurarea pazei la
hotarele satului şi păstrarea ordinii interne, motiv pentru care era ajutat de un corp de cercetaşi sau vânători
de urme recrutaţi dintre membrii obştii.

4. Normele de conduită în interiorul obştii daco-romane (secolele IV-VII)

În absenţa statului, cel care reglementează şi apără relaţiile din cadrul societăţii, normele
fundamentale ale obştilor săteşti au încetat să mai aibă un caracter juridic. Ele au revenit la ceea ce
fuseseră normele de conduită înainte de constituirea statului geto-dac. Aceste reguli s-au cristalizat în
legătură cu îndeletnicirile sedentare ale membrilor obştilor săteşti: agricultura, creşterea animalelor,
pescuitul şi vânătoarea. În consecinţă, cele mai multe reguli nescrise au avut drept obiect relaţiile de muncă
referitoare la proprietate şi organizarea muncii. Plecând de la aceste raporturi, ulterior au fost introduse şi
alte reguli de conduită privitoare la statutul persoanelor, obligaţiile civile, răspunderea penală şi procedura
de judecată.
În materie de proprietate, se poate spune că membrii obştii săteşti aveau asupra pământurilor
lucrate un drept de stăpânire. Acesta cuprindea toate cele trei atribute ale proprietăţii clasice romane:

18
posesia, folosinţa şi dispoziţia. Dreptul de stăpânire se exercita însă în două moduri: colectiv (stăpânirea
devălmaşă) şi individual (stăpânirea personală).
Stăpânirea colectivă se caracteriza prin aceea că membrii obştii aveau dreptul de a se bucura de
toate atributele stăpânirii lor, fără a avea strict delimitat dreptul fiecăruia în parte. Membrii obştii stăpâneau,
aşadar, “de-a valma”, fără ca vreunul dintre ei să aibă o cotă-parte sau o suprafaţă determinată din
stăpânirea comună. În stăpânirea colectivă a obştii rămâneau: islazul, apele, pădurile, turmele (în perioada
mai veche), bogăţiile subsolului, precum şi moara comunităţii.
Stăpânirea personală se întemeia pe ideea că munca individuală depusă de membrii obştii pentru
amenajarea unui bun aflat în devălmăşie îi conferă respectivului bun o valoare nouă. Prin urmare, dreptul de
stăpânire asupra bunului respectiv i se cuvine celui care l-a amenajat. În ceastă categorie de bunuri intrau:
casa, curtea din jurul acesteia, precum şi suprafeţele de teren agricol obţinute prin desţeleniri şi defrişări
(lazuri, runcuri, jarişti, secături). Trebuie spus că asupra terenurilor agricole astfel obţinute, obştea îşi păstra
totuşi un drept superior de supraveghere şi control.
Normele privitoare la organizarea muncii vizau în mod firesc munca în comun şi munca individuală.
Existenţa regulilor cu privire la modul de desfăşurare a muncii în comun este rezultatul trăsăturilor
fundamentale ale obştii. Fiind o comunitate cu un drept de stăpânire devălmaşă asupra pământului,
punerea în valoare a acestuia trebuia să fie făcută în comun de către toţi membrii săi. În acest sens au fost
introduse norme speciale cu privire la: calendarul executării lucrărilor agricole pe terenurile comune,
stabilirea tipurilor de culturi pentru aceste terenuri, modul de executare a desţelenirilor; modul de distribuire
a produselor din fondul de rezervă. În domeniul creşterii animalelor, normele reglementau: calendarul
pastoral, stabilirea locurilor de păşunat; împărţirea produselor obţinute de la turmele comune etc. Reguli
asemănătoare au existat probabil şi în celelalte domenii de activitate (pescuit, vânătoare, minerit). Normele
referitoare la munca individuală guvernau relaţiile sociale cu privire la bunurile rezultate din munca
personală a membrilor obştii. În această categorie de bunuri intrau mai ales produsele meşteşugăreşti, care
aveau la bază munca specializată a unora dintre membrii comunităţii. Pentru acest domeniu, regula de bază
a fost aceea că practicanţii acestui tip de muncă erau îndreptăţiţi să fie consideraţi proprietari a produselor
lor. Prin urmare ei aveau dreptul să îşi valorifice rezultatele muncii prin vânzare sau prin schimb. Excepţie
făceau doar situaţiile în care lucrau pentru alţii, contra unei forme de plată.
Normele referitoare la statutul persoanelor se limitau forte probabil la două reguli de bază:
egalitatea membrilor obştilor şi egalitatea în relaţiile de familie.
Egalitatea juridică a membrilor obştii era o consecinţă directă realităţilor economice care
caracterizau comunitatea. Având drepturi egale pentru folosirea patrimoniului obştii, membrii acesteia aveau
şi obligaţii egale legate de participarea la efortul social depus pentru dobândirea bunurilor. Egalitatea dintre
membrii obştii s-a manifestat mai departe în toate categoriile de relaţii interumane: în viaţa de familie, în
materie de succesiuni sau în aceea a obligaţiilor.
Egalitatea în sânul familiei nu era însă una absolută; ea se referea doar la calitatea de subiect de
drept a fiecărui membru al familiei, nu însă şi la capacitatea de exerciţiu. Cu alte cuvinte autoritatea avută
de fiecare membru în faţa obştii sau a familiei era diferită în funcţie de individ. Astfel bătrânii nu puteau fi
consideraţi egali cu bărbaţii, după cum nici copiii nu erau egali cu părinţii. Diferenţe erau şi între soţi, femeia
fiind considerată inferioară bărbatului, cel căruia, potrivit preceptelor creştine, îi datora cinstire, ascultare şi
supunere.
Căsătoria se încheia prin consimţământul liber exprimat al soţilor şi cu binecuvântarea părinţilor.
Sub influenţa religiei creştine, a ortodoxiei în speţă, căsătoria se încheia după un ritual bisericesc care
reprezenta una dintre cele mai mari taine ale creştinismului. La rândul său, divorţul era admis la cererea
oricăruia dintre soţi, motivele invocabile fiind statuate şi ele pe principii de egalitate.
În materie succesorală, descendenţii aveau capacitatea succesorală egală între ei, aceeaşi
capacitate fiindu-i recunoscută şi soţului supravieţuitor.
Izvoarele răspunderii juridice, recunoscute încă din antichitatea romană, erau faptele membrilor
comunităţilor şi contractele încheiate de către aceştia cu ocazia diverselor tranzacţii. În materia contractelor
sunt de menţionat în această perioadă în special contractele de vânzare şi contractele de schimb. Existenţa
acestora ne este dovedită indirect de rezultatele cercetărilor arheologice care atestă încă prezenţa unei
oarecari circulaţii monetare, pe fondul unei economii dominant autarhice.
În ceea ce priveşte concepţia despre răspundere, aceasta a fost puternic influenţată de normele
bisericii creştine, care nu admitea prejudicierea aproapelui şi nu accepta să lase nepedepsite faptele care
atentau la morala creştină. Pentru faptele personale care dăunau altora putea fi antrenată şi răspunderea
colectivă a membrilor familiei, răspundere care îşi avea temeiul în solidaritatea membrilor familiei. În afară
de răspunderea rudelor a mai existat şi o altă formă de răspundere colectivă, de această dată la nivelul

19
obştii. Aceasta se întemeia pe solidaritatea membrilor obştii şi era antrenată atunci când unul dintre membrii
obştii cauza prejudicii unei alte obşti.
Instanţele de judecată au fost foarte probabil aceleaşi atât pentru cauzele penale, cât şi pentru cele
civile. Acestea erau reprezentate în fiecare obşte de Sfatul bătrânilor sau de Oamenii buni şi bătrâni, care
avea atât competenţa de a cerceta, cât şi competenţa de a da hotărâri. Despre probele administrate în
epocă se ştiu foarte puţine. Ele trebuie să fi fost însă foarte asemănătoare cu cele păstrate până târziu în
secolele XV-XVII în materia litigiilor de proprietate, în principal fiind vorba despre depoziţii orale ale
martorilor luate sub jurământ.

5. Structuri administrativ-politice româneşti în secolele VIII-XIV

Pe parcursul secolelor VII-VIII, între membrii obştilor săteşti şi-au făcut apariţia diferenţieri sociale şi
de avere, favorizate de diverşi factori, între care un rol de primă mână l-au avut existenţa proprietăţii private
şi diversele conjuncturi politico-militare favorabile acumulării de bunuri.
Este foarte probabil că, în relaţia cu migratorii, comunităţile locale au apelat la soluţia delegării unor
responsabilităţi către unul sau mai mulţi reprezentanţi. Aceştia din urmă, aleşi pe baza unor criterii de
eficienţă stabilite în interiorul obştii, au ajuns să se bucure de respectul comunităţii, dar şi de o serie de
privilegii materiale din partea acesteia. De cealaltă parte, conducătorii populaţiilor migratoare, cei care
deţineau puterea politică în zonă, aveau şi ei nevoie de astfel de persoane care să asigure punerea în
aplicare a principalelor obligaţii care reveneau obştilor locale: plata tributului şi comanda contingentelor
militare puse la dispoziţie. În acest context, nu este exclus, ca în scopul facilitării acestui tip de relaţii dintre
autohtoni şi migratori, conducătorii obştilor să fi beneficiat şi din partea căpeteniilor alogene de un statut
privilegiat, primind scutiri de taxe în schimbul serviciilor prestate. Aşadar, ţinând cont de specificul relaţiilor
dintre autohtoni şi migratori, este foarte probabil faptul că această categorie de conducători a fost recrutată
în special din rândul juzilor (denumirea de origine latină) sau cnezilor (denumirea de origine slavă),
comandanţii militari ai obştilor autohtone.
Trebuie spus însă că dacă în secolele anterioare aceste poziţii fuseseră ocupate prin acordul
comun al comunităţii, în noua etapă istorică, cnezii şi juzii au ajuns să îşi transmită poziţia în fruntea obştii
pe cale ereditară, reuşind să o transforme dintr-o magistratură într-un statut social. În acest context,
Adunarea obştească şi Sfatul bătrânilor au pierdut multe dintre atribuţiile pe care le avuseseră în perioada
secolelor IV-VII, ele trecând de acum înainte în apanajul juzilor şi cnezilor. Se poate concluziona astfel că
fenomenul de diferenţiere socială instalat între membrii obştii a produs efecte majore la nivelul organizării
administrative a obştii, conducând la creşterea importanţei organelor de conducere unipersonale în
detrimentul celor colective.
Aşa cum am arătat mai sus, obştile săteşti autohtone erau comunităţi restrânse, care nu puteau
dispune de o forţă militară deosebită. Cu timpul însă, obştile aflate în cadrul zonelor geografice unitare, aşa
cum erau bazinele hidrografice, au început să se îşi unească teritoriile şi potenţialul uman, dând naşte unor
organisme politico-administrative mai complexe de tipul uniunilor de obşti. Apariţia acestor formaţiuni
politice prestatale pe văile râurilor este motivul pentru care ele mai sunt denumite şi cnezate de vale.
La formarea acestor noi structuri au concurat mai mulţi factori. Un rol important a revenit
caracterului teritorial pe care l-au avut obştile autohtone, această trăsătură favorizând relaţiile dintre membrii
comunităţilor învecinate. Tot aici a contribuit şi conştientizarea faptului că, prin unificare, comunităţile săteşti
aveau ocazia să dobândească un potenţial defensiv superior, ce putea fi valorificat împotriva invadatorilor.
Factorul decisiv l-a constituit însă apariţia unui interval de circa două secole şi jumătate în care direcţiile de
deplasare ale migratorilor nu au mai intersectat teritoriul românesc. Perioada a constituit, aşadar, un
moment de respiro pentru societatea autohtonă, care a dispus acum de răgazul necesar pentru a-şi
cristaliza structurile sociale şi a se organiza în forme administrativ politice superioare.
Închegarea primelor uniuni de obşti datează încă de la sfârşitul secolului al VIII-lea. Cea mai
elocventă dovadă a existenţei acestora o reprezintă apariţia în această perioadă a unor cetăţi de pământ
întărite cu palisade din lemn şi şanţuri de apărare. Astfel de construcţii nu puteau fi ridicate de membrii unei
singure obşti, ci numai prin munca obligatorie şi dirijată a membrilor mai multor obşti reunite în cadrul unei
astfel de uniuni. Aceste fortificaţii au funcţionat ca centre de putere pentru uniunile de obşti mai puternice şi,
foarte probabil, drept reşedinţe pentru conducătorii lor. Ele le-au permis acestora din urmă să îşi
subordoneze uniunile de obşti din jur, acest proces conducând în cele din urmă la apariţia unor formaţiuni
politice de mari dimensiuni, pe care izvoarele scrise din secolele X-XIV le denumesc voievodate sau ţări.
La conducerea acestor formaţiuni politice se aflau voievozi, jupani sau duci (lat. dux) cu atribuţii de
natură politică, judiciară şi militară, care îşi transmiteau ereditar puterea. În jurul lor, gravitau cnezii aflaţi la
conducerea obştilor (cnezii săteşti) şi a uniunilor de obşti înglobate (cnezii de vale), cei care alcătuiau o elită

20
militară şi socială, de asemenea ereditară. Această elită participa alături de voievod la luarea principalelor
decizii, relaţia de colaborare dintre cele două părţi fiind instituţionalizată sub forma unui consiliu sau sfat cu
rol consultativ.
Date fiind dimensiunile lor teritoriale, existenţa unei puteri politice instituţionalizate, specificul
relaţiilor social-politice, dar şi constatarea că ele devin subiecte ale dreptului internaţional, uniunile de obşti
de tipul voievodatelor şi ţărilor pot fi considerate drept formaţiuni statale în fază incipientă de organizare.

6. Formarea statelor medievale româneşti

Cele mai vechi astfel de formaţiuni politice datează din a doua jumătate a secolul al IX-lea şi sunt
menţionate în spaţiul Transilvaniei în legătură cu primele încercări de expansiune a maghiarilor spre
răsăritul Europei. Este vorba despre cnezate sau voievodate cu populaţii mixte (română, pecenegă şi slavă,
aflate în proporţii diferite), în fruntea cărora se aflau conducători militari pe care cronicarii unguri îi
denumesc “duci” (lat. dux): Menumorut, aflat în Crişana, cu reşedinţa la Biharea; Glad, în Banat, având
capitala la Morisena (Cenad); şi Gelou, în centrul Transilvaniei, cu reşedinţa la Dăbâca. Deşi ducatele lui
Menumorut şi Gelou, au fost cucerite de către reprezentanţi ai puterii centrale maghiare, ulterior toate
aceste formaţiuni politice şi-au recăpătat autonomia, chiar sub conducerea unor descendenţi ai cuceritorilor.
În locul acestora, în prima jumătate a secolului următor, întâlnim două formaţiuni politice conduse de Ahtum,
un urmaş al lui Glad, şi Geula (Gyla), descendent al prinţului Ahtum care cucerise ducatele lui Gelou şi
Menumorut. Ambii îşi vor manifesta ostilitatea faţă de conducerea centrală a triburilor maghiare, apoi a
statului maghiar, vor întreţine legături politice şi confesionale cu Bizanţul.
Cel de-al doilea val al cuceririi transilvănene a venit după momentul creştinării maghiarilor (anul
1000) şi s-a definitivat după alungarea pecenegilor din inima Transilvaniei. Organizarea acesteia în cadrul
statului medieval maghiar s-a făcut prin colonizarea, în cursul secolului al XII-lea, a saşilor şi a secuilor la
graniţele sudice şi estice, urmată, în secolul al XIII-lea, de aşezarea Cavalerilor Teutoni în Ţara Bârsei şi a
Cavalerilor Ioaniţi în Banat.
Populaţia de la sud de Carpaţi se va organiza şi ea în ţări şi voievodate, care, iniţial, s-au aflat în
raporturi de dependenţă faţă de statul ungar. Conform diplomei acordate de regele maghiar Bela IV
Cavalerilor Ioaniţi în anul 1247, pe teritoriul viitoarei Ţări Româneşti fiinţau cinci astfel de entităţi politice,
aflate în diverse grade de dependenţă faţă de regatul maghiar: Ţara Severinului, cuprinzând partea
apuseană a Olteniei; cnezatul lui Farcaş, aflat în nordul actualului judeţ Vâlcea; cnezatul lui Ioan, aflat
probabil în partea sudică a judeţului Vâlcea; voievodatul lui Litovoi, aflat în nordul Olteniei, pe valea Jiului,
cu centrul în zona Tâgu-Jiului; şi voievodatul lui Seneslau, aflat pe valea Argeşului, cu centrul la Cetăţeni,
mutat apoi la Câmpulung şi în cele din urmă la Curtea de Argeş.
Procesul de constituire a statului medieval Ţara Românească s-a materializat prin unificarea
treptată a tuturor formaţiunilor politice aflate la sud de Carpaţi, proces desăvârşit la sfârşitul secolului al XIII-
lea şi începutul secolului al XIV-lea sub conducerea voievodului Basarab, unul dintre urmaşii lui Seneslau.
În primii ani ai secolului al XIV-lea Basarab a dus o politică externă foarte activă în zona Balcanilor, a
eliminat prezenţa tătară din teritoriile sud carpatice şi, în final, în urma expediţiei dezastruoase a regelui
maghiar Carol Robert, a reuşit să obţină emanciparea noului stat medieval de la sud de Carpaţi de sub
suzeranitatea coroanei maghiare.
În secolele XII-XIII, în partea de nord a Moldovei sunt menţionate formaţiunile politice ale
bolohovenilor, conduse de cnezi şi voievozi implicaţi în războaiele locale purtate de cnezatele ruseşti cu
statul maghiar. Către sfârşitul secolului al XIII-lea şi în primii ani ai secolului al XIV-lea, tot în zona de nord
se afla o altă formaţiune politică românească, “ţara românilor”, condusă de voievodul Olaha, care se afla în
relaţii conflictuale cu rutenii din sudul Poloniei. Către sud se afla o altă “ţară a valahilor”, a cărei nobilime
(maiores terrae) era suficient de puternică pentru a cotropi bunurile şi teritoriile episcopiei catolice
organizate de statul maghiar în zona respectivă.
Către mijlocul secolului al XIV-lea, statul maghiar, profitând de slăbiciunile Hoardei de Aur, a reluat
ofensiva răsăriteană împotriva mongolilor şi a organizat partea de nord a Moldovei sub forma unei mărci
militare de graniţă. Conducerea acesteia a fost încredinţată voievodului maramureşean Dragoş, care a
întemeiat aici o adevărată dinastie de dregători ai statului maghiar ce a administrat zona până în jurul anului
1364. Căpeteniile locale au fost însă nemulţumite de prezenţa ungurilor şi de propaganda catolică care i-a
însoţit pe aceştia din urmă, motive pentru care s-au răsculat împotriva ducilor români numiţi de regii
maghiari. În acest scop au apelat la sprijinul unei alte căpetenii nemulţumite, voievodul Bogdan din Cuhea,
provenit tot din spaţiul Maramureşului. Împreună, cele două forţe au reuşit să răstoarne dinastia
drăgoşeştilor, fidelă coroanei maghiare. În locul acesteia se va instala dinastia bogdăneştilor, care va purta
lupte îndelungate pentru câştigarea şi menţinerea independenţei politice faţă de Regatul maghiar.

21
 Către sfârşitul secolului al XIV-lea, voievodatul din nordul Moldovei s-a extins în partea de sud-est,
până la litoralul Mării Negre, odată cu înlăturarea definitivă a dominaţiei mongole de la nordul Dunării
Inferioare. Prin înglobarea acestei părţi a teritoriului est-carpatic, s-a încheiat practic procesul de formare a
celui de-al doilea stat medieval românesc, Ţara Moldovei.

7. Evoluţia normelor juridice în secolele VIII-XIV

Normele de conduită dezvoltate în sânul obştilor săteşti în cursul secolelor IV-VII au continuat să fie
aplicate după constituirea formaţiunilor politice prestatale. Mai mult decât atât, funcţionarea lor a fost întărită
prin autoritatea aparatului politic pe care l-au dezvoltat aceste formaţiuni, astfel încât ele s-au transformat în
norme juridice propriu-zise. Vechilor obiceiuri le-au fost adăugate însă şi norme juridice noi, a căror apariţie
se leagă nemijlocit de noile condiţii politico-sociale. În acest fel a luat naştere un sistem normativ complex
pe care românii l-au numit Legea ţării. Acest sistem juridic a fost unul consuetudinar; el s-a cristalizat
dezvoltat şi transmis exclusiv în formă orală. La această trăsătură fundamentală se mai adaugă însă alte
trei trăsături: caracterul unitar, caracterul teritorial şi caracterul original.
Caracterul unitar este dat de recunoaşterea sa în mod consensual de către toate obştile săteşti sau
uniunile de obşti existente pe teritoriul locuit de români. Aceasta înseamnă că valorile sociale cu caracter
general pe care le reflectau Legea ţării au fost apreciate de către toţi românii. Explicaţiile acestui fenomen
sunt două. Prima ar fi aceea că, dată fiind organizarea similară a entităţilor politice prestatale, normele după
care se guvernau aceste entităţi erau în mod automat şi ele asemănătoare sau chiar identice. Cea de-a
doua se leagă de moştenirea juridică daco-romană, care s-a păstrat şi ea şi ea în mod unitar.
Caracterul teritorial este dat de constatarea că Legea ţării s-a adresat populaţiei româneşti care s-a
organizat din punct de vedere politic în spaţiul carpato-dunărean. Trebuie adăugat că această trăsătură este
confirmată şi de realităţile juridice care au marcat existenţa comunităţilor româneşti aflate pe teritoriile
statelor vecine, în Ungaria (Transilvania), Polonia (Galiţia), Serbia (Prizren), Croaţia, Moravia şi Slovacia. În
aceste state, sistemul consuetudinar românesc era denumit ius Valachicum şi se aplica românilor în zonele
în care aceştia erau aşezaţi în mod durabil sau chiar erau consideraţi a fi oamenii locului. Punerea în
aplicarea a dreptului românesc în aceste state se făcea de către organele de conducere ale aşezărilor
româneşti sau de către reprezentanţii statelor respective şi acţiona atât în litigii civile, cât şi în materie
penală. În unele cazuri, caracterul teritorial al dreptului românesc a fost şi mai accentuat; acesta din urmă a
devenit legea unităţii administrativ-teritoriale locuite de români sau a avut prioritate la aplicare în raporturile
dintre români şi celelalte etnii.
Caracterul original al legii ţării este dat de faptul că ea a fost prin excelenţă o creaţie specifică
românească. Cristalizarea ei s-a legat în mod indisolubil de modul de viaţă al poporului român. Aceeaşi
afirmaţie poate fi făcută şi în legătură cu instituţiile consuetudinare româneşti. Proprietatea, statutul
persoanelor şi dreptul cnezial sunt, la rândul lor, şi ele strâns legate de profilul ocupaţional al românilor, de
structurile lor sociale, de formele lor de organizare politică şi, în fine, de viaţa lor spirituală.
Normele noi de drept care s-au impus în perioada secolelor VIII-XIV privesc în special instituţiile de
dată recentă ale cneazului şi voievodului. Acesta este motiv pentru care ele pot fi înglobate sub denumirea
generică de drept cnezial.
În privinţa cneazului transformările consemnate la nivel juridic pot fi sintetizate astfel: înlocuirea
regulii alegerii cneazului de sat cu aceea a transmiterii pe cale ereditară a acestei poziţii; apariţia cneazului
de vale, cel care, încă de la început îşi va transmite funcţia pe cale ereditară; supunerea cnezilor de vale şi
a cnezilor de sat faţă de autoritatea a voivodului, supunere care i-a transformat în organe administrativ-
politice subordonate acestuia din urmă.
În privinţa voievodului, este evident că avem de-a face cu o instituţie complet nouă. În răstimpul
celor câteva secole scurse între momentul apariţiei sale şi cel care a marcat constituirea statelor medievale
extracarpatice, instituţia a înregistrat însă o anumită evoluţie. Astfel regula iniţială era aceea că voievodul
trebuia să fie ales de către sfatul cnezilor de vale, din rândul acestora. Ulterior însă, probabil în urma unor
alegeri repetate, cnezii aleşi voievozi au manifestat tendinţa de a permanentiza funcţia în cadrul propriei
familii, astfel încât să o poată transmite pe cale ereditară.
Normele de drept care au suferit modificări vizează în principal dreptul de proprietate, statutul
persoanelor, relaţiile contractuale şi organizarea justiţiei.
În materia dreptului de proprietate se poate constata o creştere a importanţei proprietăţii personale.
Aceasta se datorează dezvoltării tehnicilor agricole şi îmbunătăţirii calitative a inventarului agricol, cele care
au făcut posibilă creştere numărului de suprafeţe arabile. Familiile care au introdus în circuitul agricol aceste
terenuri vor primi dreptul de a le vinde, desigur sub supravegherea obştii care îşi păstrează încă un drept
superior de control. Acest control se manifestă prin dreptul de preemţiune (protimissis) care acţiona în cazul

22
vânzării terenului. El le acorda rudelor celui care vinde a şi celorlalţi membri ai obştii prioritate la cumpărare
sau posibilitatea de a răscumpăra terenurile vândute atunci când acestea fuseseră înstrăinate fără ştirea
rudelor sau a membrilor obştii. Scopul fundamental al acestei norme de drept era acela de a evita trecerea
terenurilor în proprietatea unor persoane care nu aparţineau obştii.
Statutul persoanelor înregistrează o serie de diferenţieri care urmează în mod necesar ierarhizările
sociale produse în sânul obştiilor. Categoriile sociale apărute ca urmare a instalării fenomenului de
diferenţiere de avere vor fi însoţite de un sistem de norme de drept care le vor preciza privilegiile, drepturile
şi obligaţiile. În acest mod îşi face apariţia sistemul statutar care va caracteriza regimul de stări. Principalele
categorii sociale cristalizate în această perioadă sunt: nobilii, ţăranii, robii şi târgoveţii.
Pătura superioară a societăţii o constituia nobilii, reprezentaţi de juzi, jupani, cnezi şi voievozi.
Această pătură socială controla în totalitate administraţia şi justiţia şi, de asemenea, poziţiile superioare în
cadrul aparatului militar. Membrii săi se bucurau de dreptul de a fi judecaţi numai de către egalii lor şi după
proceduri speciale. În plan economic, nobilimea beneficia de rente în produse, muncă şi bani din partea
populaţiei de rând (ţărănimea dependentă).
Ţăranii constituiau marea masă a populaţiei. Aceştia se aflau în stare de dependenţă personală în
raport cu reprezentanţii nobilimii, cărora le datorau ascultare şi plata obligaţiilor senioriale în produse,
muncă şi bani.
Robii alcătuiau o pătură subţire de populaţie formată din ţigani şi prizonieri tătari. Aceştia se aflau la
periferia societăţii, având cele mai puţine drepturi şi cele mai multe obligaţii. Statutul lor juridic se apropia
foarte mult de cel al sclavilor antici.
Târgoveţii erau oameni liberi (fără stăpâni) care trăiau în comunităţi urbane închise. Statutul lor
juridic era, de obicei, reglementat pentru fiecare oraş în parte, prin intermediul unui privilegiu sau statut
special. Acest statut se justifica din punct de vedere economic prin profilul ocupaţional al târgoveţilor. Fiind
negustori şi meşteşugari în marea lor majoritate, târgoveţii aduceau venituri mari autorităţilor centrale
(încasate din plata taxelor vamale), prin urmare situaţia lor juridică trebuia să le asigure libertatea de
mişcare şi, de asemenea, să îi protejeze în faţa tentativelor de aservire venite din partea nobilimii.
Relaţiile contractuale au cunoscut probabil o mare diversificare în această perioadă. Deşi nu există
surse foarte elocvente în acest sens, o atare concluzie se impune totuşi cu necesitate, întrucât celelalte
categorii de izvoare istorice atestă dezvoltarea proprietăţii private şi a meşteşugurilor, intensificarea
circulaţiei monetare, apariţia aglomerărilor urbane, toate acestea constituind condiţiile propice pentru
intensificarea relaţiilor contractuale şi, probabil, pentru apariţia unor rudimente de drept comercial.
În domeniul organizării justiţiei, se menţin în linii generale normele tradiţionale care atribuiau
principalele sarcini Sfatului bătrânilor sau Oamenilor buni şi bătrâni, iar în materie de administrare a
probelor prevedeau mărturiile sub jurământ ale martorilor. Elementul de noutate cu care vine această nouă
etapă este implicarea cnezilor, a juzilor şi a voievozilor în administrarea justiţiei. Rolul acestora va creşte în
mod gradual în defavoarea instituţiilor tradiţionale, până la eliminarea completă a acestora din actul
decizional.
Toate aceste norme se vor păstra şi vor avea o largă aplicabilitate în perioada secolelor XV-XVII,
când vor suferi noi modificări, pentru a se adapta la noile condiţii economico-sociale şi politice.

Bibliografie
*** Constituirea statelor medievale româneşti, redactor coordonator: Nicolae Stoicescu, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1980.
*** Istoria dreptului românesc, coordonator: Ioan Ceterchi, vol. I, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1980, p. 127-189.
*** Istoria românilor, vol. II, Daco-romani, romanici şi alogeni, coordonatori: Dumitru Protase şi Alexandru Suceveanu, Editura
Enciclopedică, Bucureşti, 2001, p. 317-620.
*** Istoria românilor, vol. III, Genezele româneşti, coordonatori: Ştefan Pascu şi Răzvan Theodorescu, Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 2001, p. 64-70.
Apostu, Ioan; Ionescu, Nicolaie, Prelegeri de istoria dreptului românesc, Editura Nitnelav, Galaţi, 2003.
Columbeanu, Sergiu, Cnezate şi voievodate româneşti, Editura Albatros, Bucureşti, 1973.
Giurescu, Constantin C., Târguri sau oraşe şi cetăţi moldovene din secolul al X-lea până la mijlocul secolului al XVI-lea, ediţia a
II-a, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997.
Gorovei, Ştefan S., Întemeierea Moldovei. Probleme controversate, Editura Universităţii “Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 1997.
Grigoraş, N., Despre oraşul moldovenesc în epoca de formare a statului feudal, în Studii şi cercetări ştiinţifice, Iaşi, fascicula
Istorie, XI, 1960, nr. 1, p. 83-95.
Guţan, Manuel, Istoria administraţiei publice româneşti, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2006, p.
27-38.
Cernea, Emil; Molcuţ Emil, Istoria statului şi dreptului românesc, ediţia a II-a, Casa de editură şi presă “Şansa SRL“, Bucureşti,
1992, p. 33-55.
Olteanu, Ştefan, Societatea românească la cumpănă de milenii (secolele VIII-XI), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1983.

23
Idem, Societatea carpato-danubiano-pontică în secolele IV-XI. Structuri demo-economice şi social politice, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1997.
Papacostea, Şerban, Geneza statului în evul mediu românesc. Studii critice, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1988.
Idem, Românii în secolul al XIII-lea. Între cruciată şi Imperiul Mongol, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993.
Pascu, Ştefan, Voievodatul Transilvaniei, vol. I-IV, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1979-1989.
Petrescu-Dîmboviţa, M.; Daicoviciu, Hadrian; Teodor, Dan Gh.; Bârzu, Ligia; Preda, Florentina, Istoria României de la începuturi
până în secolul al VIII-lea, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995.
Pop, Ioan Aurel, Românii şi maghiarii în secolele IX-XIV. Geneza statului medieval în Transilvania, Cluj-Napoca, 1996.
Popa, Radu, La începuturile evului mediu românesc. Ţara Haţegului, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988.
Idem, Ţara Maramureşului în veacul al XIV-lea, cu o prefaţă de Mihai Berza, ediţia a II-a, îngrijită de Adrian Ioniţă, Editura
Enciclopedică, Bucureşti, 1997.
Spinei, Victor, Moldova în secolele XI-XIV, Bucureşti, 1982; ediţia a III-a, Chişinău, 1994.
Idem, Realităţi etnice şi politice în Moldova Meridională în secolele X-XIII. Români şi turanici, Editura Junimea, Iaşi, 1985.

Test de autoevaluare nr. 3

01. Retragerea romană din Dacia a însemnat:
a) retragerea întregii armate, a întregii administraţii, precum şi a unei părţi din populaţia civilă;
b) retragerea întregii armate, a întregii administraţii, precum şi a întregii populaţii civile;
c) retragerea unei părţi a armatei, a întregii administraţii, precum şi a întregii populaţii civile.
02. Obştea sătească autohtonă reprezenta, în cursul secolelor IV-VIII, o comunitate de oameni :
a) cu statute sociale diferite (nobili, oameni liberi, sclavi);
b) cu o organizare social economică proprie;
c) cu un teritoriu propriu.
03. În cadrul obştilor autohtone din secolele IV-XIV, proprietăţile funciare:
a) erau distribuit anual în cadrul comunităţii de către organele de conducere ale obştii;
b) erau distribuite anual în cadrul comunităţii de către deţinătorii puterii politice (migratori);
c) se transmiteau ereditar.
04. În secolele IV-VII, egalitatea juridică a membrilor obştii:
a) era o consecinţă directă realităţilor economice care caracterizau comunitatea;
b) era instituită prin normele de drept impuse autohtonilor de către migratori;
c) reprezenta o moştenire a sistemului juridic roman.
05. În secolele IV-VII, asupra islazului, apelor şi pădurilor se exercita:
a) un drept de stăpânire colectivă (devălmaşă);
b) un drept de stăpânire individuală;
c) un drept de stăpânire superioară al voievodului (dominium eminens).
06. Trăsăturile fundamentale ale cnezilor şi juzilor în cursul secolelor VIII-XIV au fost următoarele:
a) iniţial, erau aleşi pe baza unor criterii de eficienţă stabilite în interiorul obştii, pentru ca, ulterior, aceştia să transforme poziţia
deţinută într-un statut social transmisibil ereditar;
b) reprezentau elita socială autohtonă recunoscută de migratori, alcătuită din urmaşii foştilor cetăţeni romani de rang senatorial
care deţinuseră poziţii înalte în administraţia provinciei Dacia)
c) reprezentau persoane care trebuiau să asigure punerea în aplicare a principalelor obligaţii care reveneau obştilor locale în
raport cu migratorii migratorilor.
07. Formaţiunile politice prestatale de tipul voievodatelor sau ţărilor întruneau următoarele caracteristici:
a) reprezentau reunirea sub o singură conducere a mai multor obşti şi uniuni de obşti;
b) posedau fortificaţii din lemn şi pământ;
c) erau conduse de o elită socială şi militară formată din conducătorii aleşi ai obştilor şi uniunilor de obşti, care, prin consens,
adoptau hotărâri în toate domeniile importante de interes comun.
08. Conducerea formaţiunilor prestatale de tipul voievodatelor şi ţărilor revenea:
a) unor voievozi, jupani sau duci aleşi în cadrul uniunii de obşti;
b) unor voievozi, jupani sau duci care îşi transmiteau ereditar puterea;
c) unei elite sociale şi militare formate din conducătorii aleşi ai obştilor şi ai uniunilor de obşti, care participau alături de cnezi şi
voievozi la luarea deciziilor.
09. Voievodul Dragoş a condus Moldova:
a) în calitate de dregător al statului maghiar;
b) în calitate de voievod ales al cnezilor din Moldova;
c) în calitate de Domn ereditar al Moldovei.
10. În secolele VIII-XIV, Legea ţării a avut:
a) caracter consuetudinar;
b) caracter unitar;

24
c) caracter provincial.

25
 CAPITOLUL 4
ORGANIZAREA DE STAT A ŢĂRILOR ROMÂNE
ÎN SECOLELE XIV-XVII. ADMINISTRAŢIA CENTRALĂ

1. Caracteristici generale
Statele medievale româneşti din spaţiul extracarpatic s-au format prin reunirea tuturor voievodatelor
şi cnezatelor existente în jurul unui voievod întemeietor, care a devenit în acest fel un mare voievod. Forma
de stat adoptată de românii evului mediu pentru organizarea politică a celor două state extracarpatice a fost
aceea a monarhiei reprezentative pe stări, după modelul furnizat de Imperiul Bizantin. Motivaţiile adoptării
acestui model politic sunt multiple: conservarea practicilor politice romane în partea răsăriteană a fostului
Imperiu Roman, practici care rezonau cu tradiţiile politice şi amintirile locuitorilor de la nordul Dunării;
comuniunea confesională existentă între spaţiul românesc şi lumea bizantină (ortodoxia); eficienţa ideologiei
politice şi a instituţiilor bizantine (atât în organizarea şi funcţionarea statului, cât şi în lupta pentru
menţinerea independenţei politice a acestuia).
Întemeierea mitropoliilor Ţării Româneşti (1359) şi Moldovei (1401) sub oblăduirea Patriarhiei de la
Constantinopol a contribuit şi ea la integrarea ţărilor române în cadrul ierarhiei bizantine a statelor ortodoxe,
înlesnind introducerea în societatea autohtonă a unor structuri de sorginte bizantină (organizarea
bisericească, instituţiile juridice, modele culturale etc.) Receptarea acestora s-a făcut însă prin adaptarea lor
la nevoile locale, încorporând elemente tradiţionale şi influenţe punctuale venite din partea altor state din
zonă (Ungaria, Polonia).
Formarea statelor medievale româneşti a condus la dezvoltarea şi diversificarea funcţiilor publice pe
care le îndepliniseră în trecut obştile şi uniunile de obşti. Pe parcursul secolelor XIV-XV, cea mai vizibilă a
fost funcţia externă, statele româneşti extracarpatice reuşind să îşi apere cu succes identitatea instituţională
şi independenţa politică. Chiar dacă aceasta din urmă a fost pierdută la jumătatea secolului al XVI-lea,
trebuie spus totuşi că sistemul instituţional-politic românesc a fost păstrat (cu schimbări minore) până în
secolul al XIX-lea, când statele româneşti au ieşit de sub suzeranitatea otomană. Pe plan intern, statele
medievale româneşti şi-au asumat toate cele trei funcţii specifice unei organizări statale: menţinerea ordinii
interne, împărţirea dreptăţii şi strângerea dărilor. Aceste funcţii au fost adaptate însă la realităţile social-
politice ce caracterizau societatea medievală autohtonă, astfel încât ele au fost subordonate intereselor
clasei dominante (boierimea).
Pentru a se putea îngriji de interesele generale ale societăţii, statele medievale româneşti au
dezvoltat un aparat administrativ care, în timp, s-a dezvoltat în dimensiuni şi s-a diversificat din punct de
vedere funcţional. Cum ambele state au fost organizate încă de la început ca monarhii centralizate,
administraţia medievală românească a înregistrat atât o componentă centrală, cât şi una teritorială (locală).
Administraţia centrală era alcătuită din totalitatea organelor cu atribuţii administrative care aveau
dreptul de a decide cum trebuiau să fie urmărite şi realizate interesele publice. Instituţiile aparatului
administrativ central erau Domnia, Sfatul domnesc, Adunările de stări şi corpul marilor dregătorilor, aflaţi în
slujba Domnului sau a ţării.

2. Domnul
2. 1. Trăsăturile instituţiei
Principala instituţie a aparatului administrativ central a fost Domnia. Aceasta asigura conducerea
întregii administraţii a ţării, aşa cum o arată chiar titlurile purtate în epocă de titularii săi: Domn (din lat.
dominus = stăpân), cu semnificaţia de stăpân absolut al ţării; mare voievod (din slav. voina = război), cu
înţelesul de căpetenie militară; şi Io (din grec. ioanes = cel ales de Dumnezeu), având menirea de a sublinia
caracterul charismatic al puterii domneşti.
La baza funcţionării instituţiei se afla concepţia teocratică, potrivit căreia titularul tronului exercita
puterea în virtutea voinţei divine. Din acest considerent, în afară de învestitura laică, Domnul beneficia şi de
o învestire mistică: ungerea cu mir de către patriarhul constantinopolitan sau de către mitropolitul ţării,
urmată de rugăciunea de încoronare a împăraţilor bizantini şi depunerea unui jurământ pe Evanghelie.
Începând cu jumătatea secolului al XVI-lea, învestirea domnilor români se va face şi cu participarea
turcilor. Sultanul acorda Domnului un firman împărătesc de învestire şi îi preda însemnele domniei: caftanul,
steagul cu 2 tuiuri (cozi de cal), sabia şi un cal de luptă, frumos împodobit. Ajuns în ţară, Domnul trimis de
turci era învestit apoi conform tradiţiei bizantine.

26
 Concepţia teocratică a puterii domneşti impunea, pe de o parte, ascultare şi veneraţie din partea
supuşilor faţă de persoana domnitorului, iar de cealaltă parte, practicarea de către aceasta din urmă a
virtuţilor imperiale (bizantine) în raport cu supuşii: filantropia, generozitatea, cumpătarea, justiţia etc. Tot de
sfera concepţiei privitoare la sursa divină a puterii se leagă şi prezenţa unor atribuţii pe care Domnul le
deţinea în sfera dreptului bisericesc, atribuţii pe care însă le exercita în acord cu conducătorii Bisericii.
La originea instituţiei şi a funcţionării monarhiei feudale (în fruntea căreia se afla Domnul) stătea
contractul vasalic, potrivit căruia marii stăpâni de pământuri şi de oameni (boierii) i s-au închinat Domnului
în calitate de vasali, depunând un jurământ prin care se angajau să rămână credincioşi faţă de acesta şi să-i
ofere ajutor şi sfat (concilium et auxilium). În calitate de suzeran, Domnul depunea de asemenea un
jurământ, angajându-se să-şi “miluiască” (danii de pământuri) şi să-şi protejeze vasalii (boierii).
Puterea Domnului era personală, indivizibilă, netransmisibilă şi se exercita în absenţa oricărui organ
de control. Totuşi nu era vorba despre o putere despotică, întrucât prerogativele sale erau limitate de
normele dreptului cutumiar, de pravile (legislaţia bizantină), iar începând cu jumătatea secolului al XVI-lea,
de suzeranitatea otomană.
Principiul în virtutea căruia se făcea succesiunea la tron era cel ereditar-electiv. Conform acestuia,
domnii erau aleşi pe viaţă de către boieri şi de către “ţară” (Adunarea Stărilor), din rândul descendenţilor de
sex bărbătesc ai unui domnitor anterior. Pentru a ocoli procedura de alegere a succesorului şi a evita astfel
competiţia pentru tron, domnii titulari au apelat uneori la formula romano-bizantină a asocierii la tron.
Aceasta însemna că în timpul vieţii Domnului titular, acesta îşi asocia la guvernare pe unul dintre fii sau pe
unul dintre fraţi, iar după moartea titularului, Domnul asociat îi urma la tron în mod automat.
Principiul ereditar-electiv a funcţionat până spre sfârşitul secolului al XVI-lea. Pe parcursul secolului
al XVII-lea componenta ereditară s-a atenuat vizibil, menţinându-se în schimb cea electivă. Domn putea fi
ales acum oricare dintre marii boieri pământeni. După instalarea dominaţiei otomane la jumătatea secolului
al XVI-lea, turcii au căutat să introducă un alt principiu de transmitere a puterii: cel al numirii direct de către
Poartă (cel mai adesea fără consultarea boierimii). Trebuie recunoscut totuşi, că domnii numiţi de turci
proveneau din rândul familiilor domnitoare, deci aveau legătură cu cele două ţări. În concepţia otomană,
domnia era o funcţie administrativă, iar Domnul nu era altceva decât un funcţionar superior al statului
otoman. În consecinţă, durata domniilor a fost limitată, schimbările titularilor devenind dese, ca şi în cazul
celorlalte slujbe din Imperiu. O altă consecinţă a concepţiei otomane privitoare la domniei a fost aceea că
numirile şi confirmările se făceau în schimbul unor sume de bani. În secolul al XVII-lea Domnul trebuia
confirmat de către Sultan odată la 3 ani plătind o sumă mai mare (mucarerul mare), dar şi în fiecare an,
plătind o altă sumă, ceva mai mică (mucarerul mic). „Lupta” dintre cele două sisteme de desemnare a
domnitorilor a fost câştigată în cele din urmă de Poarta Otomană, care a reuşit să îşi impună punctul de
vedere de cele mai multe ori.
2. 2. Prerogativele Domnului
Atribuţiile Domnului vizau toate sectoarele vieţii de stat a ţărilor române: politic, militar,
judecătoresc, executiv, financiar, bisericesc.
Prerogativele militare. Domnul era comandantul suprem al armatei, urmând atât exemplul bizantin,
cât şi tradiţia voievodală prestatală. Domnul numea pe comandanţii armatei ţării, aceştia din urmă depunând
jurământ în faţa sa la înscăunare şi înainte de fiecare expediţie. De asemenea, Domnul avea dreptul de a
recruta trupe şi de declanşa mobilizarea oastei ţării.
Politica externă. Domnul reprezenta ţara în relaţiile externe, având dreptul de a încheia tratate, de a
declara război şi a încheia pace, de a primi şi a trimite soli, de a-şi sprijini diplomatic supuşii. Aceste
prerogative au fost restrânse de Imperiul Otoman începând cu jumătatea secolului al XVI-lea. Pe parcursul
secolelor următoare domnia a fost lipsită de dreptul de a declara război, de a încheia pace, alianţe şi de a
avea reprezentanţi diplomatici. Cu toate acestea, puterile europene vor recunoaşte pe mai departe
autonomia ţărilor române şi vor întreţine raporturi diplomatice directe cu monarhii români.
Începând cu jumătatea secolului al XVI-lea, Imperiul Otoman nu a mai recunoscut domnilor români
aceste prerogative. Practic însă, domnii au continuat să le exercite, în ciuda opreliştilor şi a pericolului de a-
şi pierde capul odată cu tronul.
Prerogative legislative. Domnul român era, asemenea împăratului bizantin, unicul legiuitor al ţării,
fiind întruchiparea terestră a voinţei lui Dumnezeu. Această prerogativă a fost exercitată în mod direct, prin
emiterea de acte cu valoare normativă (hrisoave, aşezăminte, testamente, legături), sau indirect, prin
receptarea şi aplicarea dreptului bizantin. Coexistenţa dreptului receptat (canonic = legislaţia bisericească şi
imperial = legislaţia laică) cu cel cutumiar românesc a dat naştere unei concurenţe între cele două sisteme,
ceea ce a reclamat coordonarea lor din partea Domniei, puterea de decizie domnească între cele două
reprezentând tot o prerogativă legislativă.

27
 Puterea legiuitoare era exercitată de Domn, de obicei, după consultarea Sfatului domnesc şi,
uneori, chiar a Adunărilor de stări.
Prerogativele judecătoreşti îşi au rădăcinile atât în tradiţia prestatală românească, în care voievozii
şi cnezii aveau drept de judecată, cât şi în cea bizantină, în care împăratul era judecătorul suprem al
statului. Principalele competenţe în materie judecătorească ale Domnului se refereau la dreptul de a judeca
orice pricină în primă sau în ultimă instanţă; de a-şi asuma judecarea oricărei pricini, indiferent de instanţa la
care aceasta se afla în curs de judecare; dreptul de a redacta propriile hotărâri; de a pronunţa orice
pedeapsă, de a graţia orice vinovat; dreptul de a da instrucţiuni dregătorilor despre modul în care trebuie
făcută o judecată sau alta.
Domnul judeca, de obicei, împreună cu Sfatul domnesc, însă hotărârea îi aparţinea cu desăvârşire.
Existau însă şi speţe în care judecata era făcută individual de către Domn, acestea fiind atât pricini civile,
cât şi penale, mai ales cele referitoare la trădare (hiclenie).
Suzeranitatea otomană nu a afectat prerogativele judecătoreşti ale Domnului, turcii respectând
autonomia judiciară a ţărilor române. În consecinţă, Domnul împărţea dreptatea în numele său şi nu în cel al
sultanului, ghidându-se după legile autohtone (“obiceiul pământului”). Hotărârile judecătoreşti pronunţate de
Domn nu puteau fi atacate cu recurs la Poartă şi nici nu aveau nevoie de întăriri sau confirmări venite din
exterior. Singurele restrângeri ale puterii judecătoreşti a Domnului priveau pricinile care antrenau supuşi
creştini şi supuşi musulmani, pricini care reveneau dregătorilor otomani.
Prerogativa judecătorească era exercitată cu ostentaţie, întrucât de ea depindea, în mare măsură,
păstrarea prestigiului Domniei şi al tronului.
Prerogativele executive. Domnul, în postura sa de vârf al ierarhiei sociale, avea concentrate în
mâinile sale toate puterile executive. Astfel, Domnului îi revenea: asigurarea ordinii interne; numirea şi
revocare dregătorilor; emiterea de ordine, scrise sau verbale, cu privire la diversele activităţi ale dregătorilor
curţii sau ai ţării; acordarea de privilegii şi ranguri boiereşti; încuviinţarea întemeierii unor sate sau târguri;
împământenirea străinilor.
Acestora li se adaugă o serie de prerogative pe care Domnul le exercita în mod indirect, prin
intermediul dregătorilor săi: impunerea dărilor; executarea muncilor datorate Domniei de către populaţia de
rând; punerea în aplicare a hotărârilor judecătoreşti; reprimarea răzvrătirilor; urmărirea răufăcătorilor;
aducerea în satele de baştină a ţăranilor fugiţi.
Prerogativele financiare. Dreptul Domnului de a percepe dările este unul înrădăcinat în obiceiul
pământului, care poate fi documentat încă din primele decenii de existenţă a ţărilor române extracarpatice.
În consecinţă, acestuia îi revenea toată gama de drepturi conexe: dreptul de a aşeza dările, stabilind cât
urma să plătească fiecare colectivitate; de a introduce noi tipuri de dări; de a acorda scutiri de dări prin
imunităţi şi scutiri temporare; dreptul de a bate monedă (menţinut până la jumătatea secolului al XVI-lea).
Prerogativele în legătură cu Biserica. Domnul român nu era şeful Bisericii locale (aşa cum se
întâmplase cu împăratul bizantin, avut ca model instituţional), în schimb avea asupra acesteia un drept de
patronat. În consecinţă, nu avea putere decizională în materie de dogmă, însă deţinea puterea de a legifera
în domeniul administrării vieţii bisericeşti. Din acest punct de vedere, Domnului îi revenea adoptarea unor
decizii precum: înfiinţarea de mitropolii, episcopii, mănăstiri sau mutarea reşedinţelor acestora; numirea şi
revocarea mitropoliţilor, a episcopilor şi a egumenilor mănăstirilor; reglementarea competenţei de judecată a
organelor bisericeşti şi coordonarea acesteia cu competenţa organelor laice (a dregătorilor domneşti);
reglementarea activităţii cultelor străine aflate în ţară; închinarea sau revocarea închinării mănăstirilor
autohtone în raport cu aşezămintele religioase din străinătate.
În exercitarea acestor atribuţii, Domnul se consulta întotdeauna cu Sfatul domnesc sau cu
Adunarea Stărilor. La numirea şi revocarea ierarhilor bisericii, Domnia era obligată să urmeze normele
dreptului canonic (bisericesc) bizantin, astfel încât numirile erau precedate de alegerea canonică, în vreme
ce destituirile (acte administrative laice) erau urmate de caterisiri (destituiri canonice).
Numirea mitropoliţilor şi a episcopilor se făcea de către Domn cu acordul Sfatului domnesc,
învestirea fiind dată în cele din urmă de către Domn prin încredinţarea cârjei arhiereşti. Numirea era adusă
la cunoştinţa Patriarhiei de la Constantinopol, căreia i se cerea binecuvântarea pentru noul ierarh.
Numirea egumenilor, în general, era făcută de către Domn la recomandarea mitropolitului, în vreme
ce în cazul mănăstirilor închinate egumenii erau, de regulă, propuşi de patriarh şi numiţi de către Domn.

3. Sfatul domnesc
3. 1. Denumire, principiul de funcţionare, componenţă
Sfatul domnesc reprezintă cel de-al doilea organ cu rol fundamental (constituţional) în organizarea
şi funcţionarea statelor medievale româneşti. Instituţia era compusă din boierii mari pe care Domnul îi

28
consulta în problemele curente legate de conducerea statului, momentul apariţiei sale fiind legat organic de
întemeierea celor ţări române.
Terminologia documentelor şi a cronicilor este destul de variată, instituţia fiind desemnată în
secolele XIV-XVI prin expresii precum: sfatul boierilor mari şi credincioşi, svat, sfatul ţării. Începând cu a
doua jumătate a secolului al XVI-lea, odată cu accentuarea dominaţiei otomane, se impune treptat termenul
divan (de origine turcească, însemnând consiliul sultanului), care ajunge să-l înlocuiască pe cel de sfat.
Principiul în virtutea căruia funcţiona instituţia Sfatului domnesc îşi are rădăcinile în mentalitatea
medievală, potrivit căreia relaţiile din societate funcţionează în virtutea unui contract încheiat între senior şi
vasalii săi. Potrivit acestuia, seniorul, în calitate de deţinător al unei puteri temporale, pune la dispoziţia
vasalilor săi o serie de surse de venit (pământuri, drepturi de redevenţă, drepturi de încasare a unor taxe
etc.), urmând să beneficieze în schimb de consilium et auxilium. Aceasta însemna că vasalii erau datori a-i
oferi seniorului sfatul şi ajutorul efectiv în chestiuni de ordin politic, militar, financiar, juridic şi religios.
În spaţiul românesc, unde relaţiile de tip feudal nu au fost atât de dezvoltate, precum în Europa
Occidentală, singurul senior este Domnul, în vreme ce boierii reprezintă corpul vasalilor. În virtutea
contractului vasalic, Domnul dăruieşte şi apoi întăreşte boierilor dreptul de stăpânire asupra satelor din ţară,
acestea furnizându-le beneficiarilor venituri consistente (dări în bani, produse şi muncă). În schimbul
acestora, boierii vasali sunt datori Domnului cu prestarea slujbei credincioase: prezenţa în Sfatul domnesc
(pentru marii boieri) şi în structurile administrativ-judecătoreşti ale statului (pentru marea masă a boierimii
mici şi mijlocii), precum şi participarea la oastea Domnului atunci când ţara este în primejdie.
De-a lungul secolelor XIV-XVII, componenţa Sfatului domnesc a variat. Iniţial, ponderea cea mai
mare o deţineau boierii fără dregătorii, care erau convocaţi de Domn în calitatea lor de mari proprietari. În
cursul secolului al XV-lea raportul se schimbă în favoarea boierilor cu dregătorii, pentru ca în cursul
secolelor XVI-XVII boierii fără dregătorii să dispară cu desăvârşire din componenţa instituţiei. Dregătorii care
intrau în componenţa Sfatului, în secolele XVI-XVII sunt: marele ban, marele vornic, marele logofăt, marele
spătar, marele vistier, marele comis, marele paharnic, marele stolnic, marele clucer, marele sulger şi marele
pitar.
3. 2. Atribuţii
Ideologia politică care a funcţionat în Ţările Române, prin teoreticienii săi (Neagoe Basarab, Grigore
Ureche, Miron Costin etc.) a subliniat faptul că Domnul nu poate conduce singur ţara, astfel încât Sfatul
domnesc trebuie să fie prezent în toate probleme ridicate de activitatea de guvernare a ţării. Din aceste
considerente, instituţia Sfatului domnesc a avut atribuţii corespunzătoare prerogativelor domneşti.
Atribuţiile politice. În plan intern, sfatul avea datoria de a-l informa pe Domn asupra stării de spirit
din ţară, mai ales a celei a boierimii.
În plan extern, Domnul consulta Sfatul cu privire la încheierea tratatelor cu ţările vecine, precum şi la
eventualele schimbări de politică în raport cu puterea suzerană. Semnificativ din acest punct de vedere este
faptul că în momentul în care domnii români depuneau jurământ de vasalitate faţă de regii poloni sau
maghiari, aceştia erau însoţiţi întotdeauna de membrii Sfatului domnesc, care depuneau un jurământ similar
cu cel al Domnului, uneori fiind stabiliţi drept garanţi ai respectării relaţiei vasalice.
Atribuţiile judiciare. Sfatul domnesc este instituţia cu care, în mod obişnuit, Domnul se consulta
atunci când împărţea dreptatea. Consultarea era justificată atât de tradiţia politică sau obiceiul ţării, cât şi
din motive practice, Domnul apelând la cunoştinţele juridice ale membrilor Sfatului atunci când persoanei
Domnului îi lipseau aceste cunoştinţe.
Sfatul domnesc nu era însă o instanţă de judecată în sine. Membrii săi doar îl asistau pe Domn în
cercetarea şi judecarea pricinilor, exprimând o părere şi nu un vot, întrucât decizia finală aparţinea exclusiv
Domnului.
În marea majoritate a cazurilor, Sfatul judecă în prezenţa şi sub preşedinţia Domnului. În secolul al
XVII-lea există însă şi cazuri în care Sfatul judecă singur, în urma unei delegaţii tacite a Domnului, acesta
din urmă însuşindu-şi hotărârea propusă de Divan.
În materie judiciară, Sfatul avea şi atribuţii de notariat. Părţile care încheiau diverse tipuri de
înţelegeri sau contracte se puteau prezenta în faţa boierilor din Sfat pentru ca aceştia să le elibereze o carte
de mărturie, aceasta servind drept dovadă de autenticitate până la obţinerea unui înscris oficial din partea
cancelariei domneşti.
Atribuţiile financiare. Una dintre cele mai importante probleme cu care s-a confruntat Domnia pe
parcursul secolelor XV-XVII a fost achitarea tributului datorat puterii suzerane, motiv pentru care aceasta
trebuia să găsească mijloacele optime de repartizare şi încasare a dărilor, precum şi noi modalităţi de
impunere fiscală. Din aceste considerente, consultarea boierilor devenea o necesitate atunci se dorea
introducerea unor noi dări sau se căuta evitarea evaziunii fiscale.

29
 Consultarea Sfatului în astfel de situaţii avea şi sensul unei justificări venite din partea Domnului
faţă de reprezentanţii celorlalte stări privilegiate din ţară, evidenţiindu-se astfel prezenţa unei solidarităţi între
principalii factori politici decizionali. Există însă şi situaţii când această justificare este considerată de Domn
ca fiind insuficientă, motiv pentru care acesta apela la Adunarea Stărilor pentru aprobarea măsurilor sale.
Sfatul domnesc nu avea însă atribuţii de control asupra modului de gestionare a banilor din visteria
ţării. Deşi marele vistier ţinea catastifele de venituri şi cheltuieli, el nu răspundea pentru gestiunea banilor
decât în faţa persoanei Domnului sau a unor boieri delegaţi de acesta.
Atribuţiile bisericeşti. În deciziile pe care le lua Domnul faţă de organizarea Bisericii, Sfatul domnesc
era consultat pentru: înfiinţarea unei noi episcopii; mutarea scaunelor episcopale sau mitropolitane dintr-o
localitate în alta; alegerea înalţilor ierarhilor (ocazii în care unde Sfatul participa în cadrul unui sobor, alături
de Domn, de episcopi şi de egumenii principalelor mănăstiri din ţară); destituirea ierarhilor Bisericii (urmată
de caterisirea acestora pe linie canonică); numirea egumenilor mănăstirilor importante din ţară; închinarea
mănăstirilor către locurile sfinte din afara ţării sau scoaterea lor de sub închinare.
Atribuţiile militare. Consultarea de către Domn a membrilor Sfatului domnesc în chestiuni militare
era dictată atât de tradiţia politică cât şi de motivaţii de ordin practic, dat fiind că boierimea română este o
aristocraţie militară. În acest fel Domnul putea beneficia de experienţa şi cunoştinţele sfetnicilor săi, aceştia
fiind angrenaţi în luarea unor decizii precum: adoptarea strategiilor de luptă; elaborarea planurilor tactice
pentru purtarea unei bătălii; oportunitatea angajării unei lupte; stabilirea locului unde urma a se desfăşura o
bătălie.
3. 3. Procedura de lucru
În secolele XIV-XVI, domnia este o instituţie itinerantă, aflată de cele mai multe ori în deplasare,
motiv pentru care Domnul împreună cu Sfatul domnesc călătoresc prin sate şi târguri, unde rezolvă
chestiunile administrative şi judecătoreşti locale. La curţile domneşti, şedinţele cu Sfatul se desfăşurau în
săli destinate special acestor activităţi, care ulterior au şi preluat denumirea instituţiei (divan).
În funcţiei de subiectul dezbaterii, şedinţele Sfatului domnesc erau publice sau secrete. De regulă
şedinţele de judecată erau publice, aceasta întrucât actul de dreptate era unul solemn, făcând parte din
aparatul imagologic al Domnului. În schimb cele cu subiect politic erau, în mod firesc, şedinţe secrete.

4. Adunările de stări
4. 1. Terminologia şi principiul de funcţionare
Adunările de stări reprezintă cea de-a treia instituţie fundamentală (constituţională) pentru
funcţionarea statelor medievale româneşti. În documente şi cronici ea este întâlnită sub diverse denumiri:
sobor, mare sobor, sfat de obşte, adunare obştească, sfat cu toată ţara, adunare a toata ţara. Instituţia este
caracteristică pentru toate statele medievale europene, fiind regăsită în Franţa (Statele Generale),
Germania (Reichstag, Hofstag), Anglia (Conventuc, Parliament), Italia (Parliamento), Serbia (Sobor),
Polonia (Sejm), Ungaria (Dieta) etc.
Instituţia Adunărilor de stări se leagă prin definiţie de existenţa în evul mediu a unei societăţi
structurate pe prezenţa unor stări privilegiate. Acestea sunt cele care au dreptul de a participa la viaţa de
stat şi la conducerea politică a societăţii, formula de participare fiind aceea a unor structuri reprezentative
colective.
Principiul în virtutea căruia funcţionau era acela că ca “ceea ce priveşte pe toţi, de toţi trebuie să fie
aprobat”, moştenit din organizarea prestatală a obştilor autohtone, principiu care după întemeiere a fost
limitat, aplicându-se doar în raport segmentele sociale care beneficiau de un statut privilegiat. Astfel, robii,
ţărănimea dependentă, ţărănimea liberă, preoţii de ţară şi, de cele mai multe ori, târgoveţii erau excluşi din
componenţa Adunărilor de stări din ţările române, dreptul de participare revenind boierimii mari (membrii
Sfatului domnesc), boierimii mici şi mijlocii (curteni, slujitori, mazili), precum şi ierarhiei superioare a bisericii
(mitropoliţi, episcopi, arhimandriţi şi egumeni).
4. 2. Trăsăturile instituţiei
Privită în raport cu schema tipologică a instituţiei la nivel european, instituţia românească a avut
câteva caracteristici distinctive.
Din punct de vedere teritorial, Adunările de stări europene sunt generale, regionale (provinciale) şi
locale (orăşeneşti). În Ţările Române însă nu au existat adunări provinciale sau locale, datorită politicii
centralizatoare a domniei, astfel încât Adunările de stări au reprezentat stările de pe întregul teritoriu al ţării.
Din punct de vedere structural, Adunările puteau avea una până la patru camere, după numărul
stărilor reprezentate. În Ţările Române au funcţionat trei astfel de entităţi, corespunzătoare marii boierimi,
boierimii mici şi clerului.

30
 Din punctul de vedere al modului în care se configurau, Adunările de stări din Europa Apuseană
erau elective sau cu membri desemnaţi autoritar de către monarh. În Ţările Române membrii acestora erau
aleşi de către Domn în funcţie de raporturile de putere dintre acesta şi diversele grupări boiereşti existente.
Cum rolul acestor adunări era acela de a da greutate hotărârilor adoptate cu acest prilej, Domnul era
interesat sa aibă acordul tuturor categoriilor privilegiate, fiind convocaţi inclusiv reprezentanţi ai boierimii sau
clerului care nu reprezentau neapărat politica sa.
Din punctul de vedere al competenţei, marea majoritate a Adunărilor europene erau consultative
sau deliberative, uneori cu drept de control în raport cu instituţia monarhului. În cazul instituţiei româneşti,
rolul său a fost, în marea majoritate a cazurilor, unul consultativ; sunt cunoscute însă şi situaţii în care
hotărârile au avut un caracter obligatoriu pentru domni, chiar dacă aceştia din urmă nu au fost de acord cu
ele.
Din punctul de vedere al stabilităţii, Adunările de stări europene erau permanente (Anglia şi
Polonia), periodice sau neregulat intermitente (Spania, Franţa). Cazul Ţărilor Române se apropie de cel al
Franţei şi al Spaniei, Domnul convocându-le când considera de cuviinţă. În istoria instituţiei româneşti sunt
consemnate însă şi cazuri în care Domnul a fost silit să le convoace sub presiunea diverselor grupuri
interesate în reglementarea unei probleme.
Efectivele Adunărilor de stări din Ţările Române nu au depăşit cifra de 200 de persoane. De regulă
era vorba despre 100-120 de participanţi, dar numărul acestora putea să scadă până la 30-40 de membri.
Dezbaterile constau în expunerea de către Domn a nevoilor şi a dorinţelor sale, urmate de oferirea
sfatului (consilium) şi a ajutorului (auxilium) de către participanţi. În această din urmă fază de desfăşurare a
dezbaterilor documentele lăsând să se întrevadă uneori şi existenţa unor curente de opinie diferite. Pe baza
sfatului ţinut, se adoptă hotărâri prezentate sub formă de hrisov domnesc, pe marginea cărora cei mai
importanţi participanţi îşi pot depune sigiliile alături de cel al Domnului.
4. 3. Atribuţii
Atribuţiile Adunărilor de Stări în Ţara Românească şi Moldova au vizat reglementarea (legiferarea)
celor mai importante probleme de factură internă şi externă.
Prerogativele de factură internă se refereau la: alegerea Domnului, atribuţie urmată, cu câteva
excepţii, până la începutul secolului al XVIII-lea; adoptarea unor decizii importante în materie de organizare
a vieţii bisericeşti (mutarea centrelor episcopale autohtone, înfiinţarea de noi episcopii etc.); adoptarea
reglementărilor privitoare la statutul ţăranilor; introducerea sau desfiinţarea unor categorii de dări;
introducerea unor regimuri fiscale speciale pentru repopularea unor sate (regimul sloboziilor); delimitarea
hotarelor dintre cele două ţări române; judecarea unor pricini pe care domnii doreau să le judece împreună
cu “toţi boierii şi toată ţara”.
Prerogativele de natură externă vizau: declararea războiului şi încheierea păcii; reglementarea
relaţiilor cu statul otoman; plata tributului; întărirea jurământului de credinţă faţă de suzeran (regele maghiar,
regele polon, sultanul otoman); reglementarea relaţiilor cu biserica catolică; închinarea mănăstirilor
autohtone faţă de centrele monahale importante ale lumii ortodoxe sau scoaterea lor de sub autoritatea
acestora.

5. Dregătoriile centrale
Apariţia dregătoriilor se leagă de însăşi întemeierea statelor medievale româneşti, acestea fiind la
origine legate de necesităţile personale ale Domnului şi ale curţii sale: stolnicul, paharnicul, spătarul,
postelnicul, comisul, medelnicerul. Odată cu întărirea statului şi a autorităţii monarhice dregătoriile s-au
dezvoltat atât din punct de vedere numeric, cât şi din perspectiva atribuţiilor. Astfel în secolele XV-XVI
aparatul central creşte prin includerea subalternilor marilor dregători în cadrul Divanului precum şi a boierilor
mărunţi care slujeau ca dieci sau grămătici ai unor mari dregători specializaţi (dieci de vistierie, de jitniţă sau
grămătici).
5. 1. Trăsături generale
a. Atribuţiile dregătorilor nu beneficiau de un cadru strict delimitat, astfel încât Domnul putea delega
pe un dregător cu o sarcină care intra în prerogativele altui dregător.
b. Până la reformele lui Constantin Mavrocordat, dregătorii nu au fost plătiţi cu leafă, ci răsplătiţi prin
danii de sate, scutiri de dări, daruri primite de la subalterni, concederea unor venituri domneşti sau a taxelor
de judecată.
c. Dregătoriile deserveau atât persoana Domnului, cât şi nevoile statului.
d. În aparatul de stat a existat o ierarhizare a dregătoriilor, tradusă printr-un rang atribuit fiecăreia
dintre acestea, ierarhizare care a variat în timp şi nu a fost identică în cele două ţări române extracarpatice.
e. Dregătorii erau numiţi şi revocaţi de către Domn, atunci când acesta considera de cuviinţă.

31
 f. La numirea sau confirmarea în domniei, dregătorii depuneau un jurământ solemn de credinţă faţă
de Domn.
5. 2. Atribuţii generale
Dat fiind faptul că în concepţia vremii despre funcţionarea statului nu exista o diferenţiere absolută a
atribuţiilor dregătorilor, întregul corp al dregătorilor se preta la exercitarea unor prerogative comune.
Purtarea soliilor peste hotare. Stabilirea solilor se făcea de către Domn după o prealabilă consultare
cu Sfatul domnesc. În funcţiei de importanţa misiunii încredinţate, soliile puteau fi individuale sau colective.
Atribuţii militare. Deşi în domeniul atribuţiilor de ordin militar existau dregători specializaţi (marele
vornic, marele spătar, marele agă), totuşi, în anumite situaţii, Domnul putea încredinţa conducerea unei părţi
a armatei sau chiar a întregii armate unui dregător din afara celor specializaţi.
Atribuţiile judecătoreşti. În pofida faptului că şi acest domeniu beneficia de dregători specializaţi
(marii vornici, marele ban), toţi marii dregători aveau dreptul de a face judecăţi, termenul dregător fiind
uneori utilizat în epocă cu sensul de judecător. Implicarea dregătorilor în actele de judecată se făcea fie în
urma unei delegări în acest scop venite din partea Domnului, fie ca urmare a solicitării venite din partea
împricinaţilor. Prima dintre situaţii se referea la existenţa unor pricini care necesitau deplasarea la faţa
locului pentru a face diverse anchete sau expertize. În cea de-a doua, prezenţa accidentală în teritoriu a
marilor dregători atrăgea după sine solicitarea de judecare, împricinaţii evitând astfel deplasarea
costisitoare până la curtea domnească.
Hotărnicirea moşiilor. Ca şi în cazul atribuţiilor militare sau judecătoreşti, la curtea domnească
existau dregători specializaţi în această activitate (marele portar, marele logofăt şi vornicii de poartă), însă
în anumite împrejurări Domnul prefera să trimită în locul acestora diverşi alţi dregători. Motivaţiile principale
erau numărul mare de moşii care se cereau a fi hotărnicite, precum şi distanţele mari care trebuiau parcurse
pentru a le executa. În aceste condiţii se întâmpla adesea ca un dregător trimis cu un scop într-o anumită
zonă a ţării să primească şi însărcinarea de face hotărnicirile solicitate în zona respectivă.
Ispravnici ai oraşelor. În secolul al XVII-lea, pentru a evita deplasările lungi ale dregătorilor prin ţară,
domnii din Ţara Românească au început să numească în oraşe ispravnici aleşi din rândul foştilor mari
dregători, rolul acestora fiind acela de a rezolva pe loc pricinile ivite între locuitori. Activitatea ispravnicilor
era axată în principal pe realizarea judecăţilor şi a hotărniciilor.
Ispravnici ai scaunului domnesc. În cursul aceluiaşi secol XVII, domnii sunt uneori siliţi să
însoţească personal trupele puse la dispoziţia Imperiului Otoman, în cursul campaniilor purtate împotriva
habsburgilor şi a polonezilor. În aceste condiţii, din rândul marilor dregători, apropiaţi ai Domnului, sunt
recrutaţi ispravnici ai scaunului domnesc, a căror misiune era aceea de a ţine locul Domnului în absenţa sa
din capitală sau din ţară. În această calitate, ispravnicii de scaun dispuneau de toate prerogativele
domneşti, singura limitare referindu-se la hotărârile judecătoreşti pronunţate în materie de proprietate, care
erau considerate definitive numai după confirmarea lor de către domn.
Ispravnici ai documentelor şi ai poruncilor domneşti. Indiferent de specificul demnităţii deţinute, toţi
dregătorii puteau fi însărcinaţi cu punerea în aplicare a prevederilor unui act emis de cancelaria domnească:
punerea unui beneficiar de danie domnească în stăpânirea obiectului daniei; punerea în aplicare a unei
hotărâri judecătoreşti; achitarea unui dar in bani sau în natură făcut de Domn unei mănăstiri.
5. 3. Atribuţii speciale
Dregătoriile centrale din aparatul de stat al Ţărilor Române pot fi clasificate după mai multe criterii,
însă cel mai relevant pentru înţelegerea resorturilor funcţionale ale acestora este cel care combină
caracterul predominant civil sau militar al dregătoriei cu cel al destinatarului serviciilor (stat, Domn sau
curtea domnească). În funcţie de acest criteriu dregătoriile centrale pot fi împărţite în trei categorii: dregători
civili de stat, dregători militari de stat şi dregători de curte, aceştia din urmă prestând şi servicii personale
Domnului.
5. 3. 1. Dregătorii civili de stat
Marele ban reprezintă cea mai importantă dregătorie a Ţării Româneşti. El avea atribuţii
administrative şi judecătoreşti în raport cu teritoriile Ţării Româneşti aflate în dreapta Oltului. Instituţia apare
la sfârşitul secolului al XV-lea şi reproduce la scară redusă cea mai mare parte a atribuţiilor domneşti. Mai
mult decât atât, marele ban avea dreptul de a întreţine în Craiova, capitala provinciei, o curte în miniatură,
dispunând de un sfat alcătuit din dregători similari celor de la curtea domnească. Cu toate acestea provincia
olteană nu a avut o organizare proprie sau o legislaţie separată de aceea a restului ţării. Atribuţiile marelui
ban vizau următoarele aspecte: dreptul de intervenţie în chestiunile privitoare la stăpânirea pământului şi a
altor bunuri materiale (întărirea sau reconfirmarea drepturilor de stăpânire), drept care mai era exercitat
doar de către domn; cercetarea şi fixarea hotarelor satelor şi ale ocinilor; asigura desfăşurarea activităţilor
de poliţie în Oltenia (această atribuţie se suprapunea cu cea a marelui armaş); avea drept de a judecată în
chestiuni civile şi criminale asemenea Domnului; în materie penală, putea pronunţa pedepse mergând de la

32
închisoare (era singurul dregător care dispunea de o închisoare la Craiova) până la cea capitală; asigura
recrutarea şi conducerea trupelor recrutate de pe teritoriul Olteniei.
Marele vornic. În Ţara Românească a avut atribuţii precumpănitor judiciare (cu excepţia Olteniei,
unde judeca marele ban), competenţele sale fiind în: materie penală (furturi, încălcări de hotare, răniri,
pagubele produse de vitele de pripas, în vreme ce cazurile care reclamau pedeapsa cu moarte erau trimise
spre judecare Domnului); materie civilă (chestiunile legate de stăpânirea pământului, a rumânilor şi a
ţiganilor). În Moldova, marele vornic este cel mai important dintre dregători, instituţia dublându-se la
jumătatea secolului al XVI-lea. Astfel apar un mare vornic al Ţării de Sus, cu reşedinţa la Dorohoi, şi un
mare vornic al Ţării de Jos, cu sediul al Bârlad, atribuţiile fiecăruia dintre aceştia era raportate strict la partea
de ţară care-i revenea. Cele mai importante atribuţii ale marilor vornici moldoveni erau cele de natură
judecătorească competenţa lor fiind legată de materia penală. Spre deosebire de omologii munteni, marii
vornici din Moldova aveau dreptul să judece toate tipurile de pricini, putând pronunţa inclusiv pedeapsa cu
moartea.
Marele logofăt. În Ţara Românească atribuţiile marelui logofăt erau acelea de: păstrare a marelui
sigiliu al Ţării; redactare a documentelor domneşti; întocmirea de referinţe informative pentru uzul Domnului
şi al Sfatului domnesc atunci când aceştia judecau diverse pricini. În Moldova, marele logofăt are atribuţii
similare, dar nu identice cu cele ale omologului muntean: păstrarea şi aplicarea marelui sigiliu al ţării pe
hrisoavele domneşti; semnarea documentelor emise de Domn şi de Sfatul domnesc; supravegherea
activităţilor din cancelaria domnească; judeca pricinile legate de stăpânirea pământului şi de hotărnicii;
judeca şi aplica amenzi penale pentru mutarea pietrelor de hotar şi pentru uzul de documente false;
îndeplinea funcţie notarială, autentificând actele încheiate în faţa sa. În activităţile lor, marii logofeţi erau
asistaţi de o serie de subalterni: al doilea logofăt, al treilea logofăt, diecii, grămăticii şi diverşii logofeţei care
constituiau aparatul tehnic al cancelariei domneşti.
Marele vistier. Atribuţiile marilor vistieri din Ţara Românească şi Moldova au fost identice:
strângerea veniturilor, păstrarea şi contabilizarea cheltuielilor Domnului şi ale ţării; procurarea şi păstrarea
obiectelor de lux vestimentar necesare Domnului (atribuţia a trecut ulterior pe seama nou înfiinţatei
dregătorii a cămăraşului); gestionarea catastifelor visteriei în care se înregistrau obligaţiile financiare ale
satelor din ţară; judeca toate pricinile în legătură cu repartizarea şi încasarea dărilor către Domnie. Marele
vistier dispunea de asemenea de un aparat de subalterni care îl ajutau în activităţile sale specifice: al doilea
vistier, al treilea vistier şi numeroşi logofeţi de vistierie cu rosturi tehnice. În plan teritorial, marele vistiernic
dispunea de un alt aparat executiv, format din birari şi globnici care încasau dările datorate de populaţie
visteriei domneşti.
Marele postelnic (stratornic). Atribuţiile postelnicului au fost la începuturile instituţiei grija de patul şi
camera de culcare a Domnului. Ulterior, pornind de la accesul neîngrădit la persoana Domnului,
postelnicului i s-a încredinţat atribuţia de primire şi introducere a trimişilor statelor străine, primind astfel o
atribuţie legată de organizarea statului. În această calitate, dregătoria era rezervată în special cunoscătorilor
de limbi străine. În secolul al XVII-lea, marele postelnic a primit şi atribuţii judecătoreşti la curtea
domnească, având jurisdicţie asupra personalului de deservire: aprozi, curieri, turci etc. În calitate de
subalterni ai marelui postelnic în secolul al XVI-lea a fiinţat un al doilea postelnic, în secolul următor
existând până la şase astfel de subalterni în mod simultan.
Marele portar. Ca dregător cu atribuţii civile, marele portar este regăsit doar în organizarea Ţării
Româneşti, unde se ocupa de primirea şi găzduirea turcilor, precum şi a altor personaje de vază la curtea
domnească. Din secolul al XVI-lea marele portar primeşte prerogative judecătoreşti, acestea fiind legate de
punerea în practică a hotărnicirilor de moşii, precum şi de luarea jurământului martorilor jurători în orice tip
de pricină.
Marele uşar este, în Ţara Românească, omologul marelui portar din Moldova. El avea aceeaşi
atribuţie a găzduirii turcilor la curtea domnească, motiv pentru care trebuia să fie cunoscător al limbii turce.
Vătaful de aprozi. Atât în Ţara Românească, cât şi în Moldova, aprozii constituiau o categorie de
slujitori domneşti recrutaţi la început din rândul tinerilor boieri. Aceştia aveau atribuţii de curieri, iar ulterior
au funcţionat ca agenţi judecătoreşti, organizaţi militar sub comanda unui vătaf de aprozi. Atribuţiile acestuia
din urmă vizau: chemarea şi aducerea efectivă a părţilor implicate într-un proces; executarea hotărârilor
civile ale Domnului sau ale Divanului; urmărirea datornicilor şi punerea lor în stare de arest pentru a-i
constrânge la plata debitelor.
Vornicii de poartă sau vornicii de gloate reprezintă o instituţie specifică Moldovei. Deşi ocupau o
poziţie modestă în ierarhia curţii, totuşi aveau o importanţă deosebită în funcţionarea aparatului
judecătoresc, întrucât deţineau numeroase atribuţii de acest fel: judecau la poarta palatului domnesc
pricinile mărunte; judecau şi pedepseau femeile adultere; triau pricinile care se înfăţişau spre judecare

33
Domnului şi Divanului, reţinându-le pe cele mărunte; făceau expertize, evaluând bunurile aflate în litigiu;
întocmeau şi autentificau înscrisurile care consemnau diversele tranzacţii încheiate în faţa lor.
5. 3. 2. Dregătorii de stat cu atribuţii militare
Marele spătar. În Ţara Românească, marele spătar a avut iniţial sarcina de a purta sabia Domnului
la solemnităţi, pentru ca în cursul secolului al XVII-lea să ajungă comandantul armatei muntene. În Moldova,
a rămas mai mult un dregător de curte, pe lângă sarcina purtării spadei domneşti, revenindu-i comanda
militară asupra slujitorilor spătărei răspândiţi în întreaga ţara.
Hatmanul este o instituţie specifică Moldovei, adoptată după model polonez în secolul al XVI-lea.
Acesta avea atribuţii similare marelui spătar muntean, comandând întreaga armată moldovenească. În afara
atribuţiilor militare, hatmanul avea şi prerogative judecătoreşti, în competenţa sa intrând judecarea tuturor
pricinilor în care erau antrenaţi robii domneşti.
Pârcălabii erau comandanţii cetăţilor, o poziţie care le-a conferit o mare importanţă în aparatul
politic şi militar. În Moldova aceştia au funcţionat atât ca mari dregători, membri ai Sfatului domnesc
(secolele XV-XVI), cât şi în calitate de dregători teritoriali. Întrucât principalele fortificaţii au servit şi drept
reşedinţe administrativ-teritoriale, pârcălabii au îndeplinit atribuţii complexe de natură militară (apărarea
cetăţii şi a zonei adiacente), de factură administrativ-fiscală şi judecătorească, controlând întreaga
administraţie locală a ţinuturilor sau judeţelor în care se aflau amplasate cetăţile.
Marele armaş. Atribuţiile principale ale marelui armaş atât în Ţara Românească, cât şi în Moldova
se refereau la prinderea, cercetarea şi întemniţarea celor vinovaţi de crime, precum şi punerea în aplicare a
sentinţelor capitale. Din acest motiv acest dregător răspundea de închisorile domneşti pe timp de pace, iar
pe timp de război veghea soldaţii pentru ca aceştia să nu dezerteze. Pe lângă aceste atribuţii, marii armaşi
aveau jurisdicţie asupra tuturor robilor domneşti, iar în timp de război asigurau comanda artileriei. Marele
armaş avea în subordine o serie de subalterni: armaşul al doilea, armaşul al treilea şi un aparat executiv
format din armaşi şi armăşei organizaţi milităreşte.
Marele agă. În Ţara Românească, instituţia îşi face apariţia în cursul secolului al XVI-lea, în timpul
domniei lui Mihai Viteazul devenind o mare dregătorie. Marele agă asigura comanda militară a mercenarilor
balcanici şi români (seimeni), în vreme ce pe timp de pace asigura poliţia internă în capitală şi reşedinţele
de judeţ, judecând pricinile penale cu competenţă proprie şi pricinile civile, cu delegaţie domnească. În
Moldova, marele agă asigura comanda tuturor efectivelor de pedestraşi din armata moldovenească, pe timp
de pace având atribuţii de poliţie şi judecată în Suceava.
Marele serdar reprezintă o dregătorie înfiinţată în cursul secolului al XVII-lea, care a funcţionat doar
în aparatul de stat al Moldovei. Marele serdar era primul subaltern al marelui spătar, comandând cetele de
mazili (foşti dregători şi urmaşii acestora).
Marele şetrar. Dregătoria este menţionată documentar începând cu secolul al XVI-lea, având în
grijă corturile domneşti şi încartiruirea armatei. În Moldova, în afara acestor prerogative, marele şetrar
asigura şi comanda artileriei domneşti.
5. 3. 3. Dregători aflaţi în serviciul Domnului sau al curţii domneşti
Marele paharnic (ceaşnic). Atribuţiile marelui paharnic priveau: degustarea băuturilor Domnului
pentru a evita otrăvirea acestuia; aprovizionarea pivniţelor domneşti; administrarea viilor domneşti;
încasarea zeciuielii din producţia de vin a locuitorilor ţării. În timp de război, marii paharnici aveau comanda
militară a boierilor mărunţi din ţară care purtau titluri de păhărnicei, roşii şi curteni. În Moldova, pe timp de
pace, marele paharnic avea şi dreptul de a judeca toate pricinile care priveau dreptul de proprietate asupra
viilor din ţară.
Marele stolnic. Atribuţiile marelui stolnic, în ambele ţări, vizau: pregătirea mesei Domnului, servirea
acesteia şi degustarea prealabilă, pentru a se evita otrăvirea sa; aprovizionarea curţii domneşti cu alimente;
strângerea dijmei din peşte cuvenite domniei.
Marele comis. Atribuţiile marelui comis, în ambele ţări, vizau: ţinerea evidenţei cailor domneşti;
gestionarea grajdurilor domneşti; procurarea furajelor pentru grajdurile domneşti.
Marele medelnicer avea în sarcină să toarne Domnului apă când acesta se spăla pe mâini la masa.
Marele clucer aproviziona curtea domnească cu alimente strângea din ţară zeciuiala cuvenită
Domniei din grâul produs de populaţia de rând.
Marele sulger aproviziona curtea domnească cu carne. În secolele XVII-XVII, marele sulger
muntean urmărea încasarea unor dări destinate sulgeriei şi administra vitele confiscate în numele Domnului.
Marele jitnicer reprezintă o dregătorie specifică exclusiv Moldovei. Atribuţiile sale erau acelea de
strângere a dijmelor din grâne datorate Domnului, respectiv de distribuire şi aprovizionare a cetăţilor turceşti
cu cereale.
Marele pitar avea în sarcină aprovizionarea curţii domneşti cu pâine.

34
 Marele căminar. Dregătoria apare în Moldova la începutul secolului al XVII-lea, şi are în atribuţii
strângerea dijmelor din ceară, a dărilor pe cârciumi şi prăvălii, precum şi pe cazanele de ţuică datorate
domniei.
Marele vameş era dregătorul care avea în subordine pe toţi vameşii din ţară, atribuţiile acestuia fiind
centralizarea şi contabilizarea veniturilor aduse de exploatarea vămilor.

Bibliografie
*** Constituirea statelor medievale româneşti, redactor coordonator: Nicolae Stoicescu, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1980.
*** Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar, coordonatori: Ovid Sachelarie şi Nicolae Stoicescu, Editura Academiei RSR,
Bucureşti, 1988.
*** Istoria dreptului românesc, coordonator Ioan Ceterchi, vol. I, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1980.
*** Istoria românilor, vol. III, Genezele româneşti, coordonatori: Ştefan Pascu şi Răzvan Theodorescu, Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 2001.
*** Istoria românilor, vol. IV, De la universalitatea creştină la Europa “patriilor”, coordonatori: Ştefan Ştefănescu şi Camil Mureşan,
redactor responsabil: Tudor Teuteoi, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001.
Andreescu, Mihail M., Puterea domniei în Ţara Românească şi Moldova în secolele XIV-XVI, Bucureşti, 1999.
Apetrei, Cristian Nicolae, Contribuţii la studiul instituţiei vorniciei din Ţara Românească în secolul al XV-lea. Atribuţiile marelui
vornic, în Istros, X, 2000, p. 413-424.
Brătianu Gheorghe I., Adunările de stări în Europa şi în Ţările Române în Evul Mediu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996.
Brătianu Gheorghe I., Sfatul domnesc şi Adunarea stǎrilor în Principatele Române, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1995.
Costăchel, Valeria; Panaitescu, P. P.; Cazacu, A., Viaţa feudală în Ţara Românească şi Moldova (sec. XIV-XVII), Bucureşti,
1957.
Georgescu, Valentin Al., Bizanţul şi instituţiile româneşti până la mijlocul secolului al XVIII-lea, Editura Academiei RSR, Bucureşti,
1980.
Giurescu, Constantin C., Contribuţiuni la studiul marilor dregători în sec. XIV şi XV, Vălenii de Munte, 1926.
Grigoraş, Nicolae, Instituţii feudale din Moldova. Organizarea de stat până la mijlocul secolului al XVIII-lea, Bucureşti, 1971.
Guţan, Manuel, Istoria administraţiei publice româneşti, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2006.
Panaitescu, Petre P. Marea adunare a ţǎrii, instituţie a orânduirii feudale în Ţǎrile Române, în Studii. Revistă de istorie, X, 1957,
nr. 3, p. 153-165.
Pippidi, Andrei, Tradiţia politică bizantină în Ţările Române în secolele XVI-XVIII, ediţie revăzută şi adăugită, Editura Corint,
Bucureşti, 2001.
Pop, Ioan Aurel, Instituţii medievale româneşti. Adunările cneziale şi nobiliare (boiereşti) în secolele XIV-XVI, Editura Dacia, Cluj-
Napoca, 1991.
Sacerdoţeanu, A., Instituţiile supreme ale Moldovei în secolele XIV şi XV, în Revista arhivelor, IX, 1996, nr. 2, p. 23-39.
Stoicescu, N., Despre subalternii marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova (sec. XV – mijlocul sec. al XVII-lea), în Studii
şi Materiale de Istorie Medie, VI, 1973, p. 61-90.
Stoicescu, N., Sfatul domnesc şi marii dregători din Ţara Românească şi Moldova ( secolele XIV-XVII), Editura Academiei RSR,
Bucureşti, 1968.
Ştefănescu, Ştefan, Bănia în Ţara Românească, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1965.
Vârtosu, Emil, Titulatura domnilor şi asocierea la domnie în Ţara Românească şi Moldova (până în secolul al XVI-lea), Bucureşti,
1960.

Test de autoevaluare nr. 4

01. Titlul de “Mare Voievod” purtat de domnii români pe parcursul secolelor XIV-XVII indica:
a) originea militară a puterii monarhului şi prerogativele militare ale instituţiei;
b) calitatea de stăpân absolut al ţării;
c) originea divină a puterii domneşti.
02. Concepţia teocratică potrivit căreia Domnul exercita puterea în virtutea voinţei lui Dumnezeu, era reflectată în secolele XIV-
XVII de următoarele caracteristici ale instituţiei domneşti:
a) practicarea virtuţilor imperiale: filantropia, generozitatea, cumpătarea, justiţia;
b) prezenţa unor atribuţiilor pe care Domnul le deţinea în sfera dreptului bisericesc, atribuţii pe care însă le exercita în acord cu
conducătorii Bisericii;
c) prezenţa învestiturii laice.
03. Până la jumătatea secolului al XVI-lea, succesiunea la tron în Ţările Române se făcea în conformitate cu:
a) principiul electiv;
b) principiul ereditar;
c) principiul ereditar-electiv.
04. În calitate de deţinător al dreptului de stăpânire superioară asupra teritoriului ţării (dominum eminens), Domnul putea exercita
în secolele XIV-XVII următoarele acţiuni:
a) confisca satele şi moşiile celor care încălcau contractul de vasalitate (hiclenie);
b) confirma sau întărea dreptul de stăpânire asupra pământului exercitat de către orice supus;
c) exercita controlul asupra tuturor transferurilor de stăpânire funciară din ţară.

35
05. În secolele XIV-XVII, exercitarea de către Domn a prerogativelor sale judecătoreşti se făcea astfel:
a) Domnul judeca întotdeauna împreună cu Sfatul domnesc, însă decizia finală îi aparţinea în exclusivitate Domnului;
b) Domnul judeca de regulă împreună cu Sfatul domnesc (existând şi speţe pe care le putea judeca singur), însă decizia finală îi
aparţinea în exclusivitate Domnului;
c) Domnul judeca de regulă împreună cu Sfatul domnesc (existând şi speţe pe care le putea judeca singur), însă decizia finală
era adoptată numai cu acordul Sfatului domnesc .
06. În procesul de adoptare a deciziilor importante în materie de organizare a vieţii bisericeşti (mutarea centrelor episcopale
autohtone, înfiinţarea de noi episcopii etc.), puteau fi angrenate următoarelor instituţii centrale ale Ţărilor Române:
a) Domnul şi Sfatul domnesc ;
b) Domnul şi Adunările de Stări;
c) Domnul, Sfatul domnesc şi Adunările de stări.

07. În cadrul Adunărilor de stări din Ţara Românească şi Moldova din secolele XIV-XVII, târgoveţii:
a) erau reprezentaţi întotdeauna;
b) nu erau reprezentaţi niciodată;
c) erau reprezentaţi foarte rar.
08. Dregătorii care, prin prisma atribuţiilor specifice, deţineau dreptul de a pronunţa pedeapsa capitală în secolele XIV-XVII, erau:
a) marele ban şi mare vornic în Ţara Românească;
b) marele ban în Ţara Românească şi marele vornic în Moldova;
c) marele vornic şi vornicii de poartă în Moldova.
9. În secolele XIV-XVII, păstrarea marelui sigiliu al ţării, redactarea documentelor domneşti şi supravegherea activităţilor din
cancelaria domnească erau prerogative specifice:
a) marelui logofăt;
b) marelui postelnic;
c) marelui uşar.
10. În secolele XIV-XVII, în categoria marilor dregători de stat cu atribuţii militare intrau:
a) marele portar, marele comis, marele clucer;
b) marele spătar, marele armaş, marele serdar;
c) marele spătar, marele armaş, marele agă.

Test de autoevaluare nr. 5

01. Titlul de “Domn” purtat de domnii români în cursul secolelor XIV-XVII indica:
a) originea militară a puterii monarhului şi prerogativele militare ale instituţiei;
b) calitatea de stăpân absolut al ţării;
c) originea divină a puterii domneşti.
02. În secolele XIV-XVII, puterea Domnului în Ţările Române avea următoarele caracteristici:
a) era indivizibilă şi netransmisibilă;
b) se exercita în absenţa oricărui organ de control;
c) era de caracter despotic.
03. În a doua jumătate a secolului al XVI-lea şi în cursul secolului al XVII-lea desemnarea titularilor pentru tronurile Ţărilor
Române se făcea astfel:
a) Domnii erau aleşi pe viaţă de către boieri şi confirmaţi de Poarta Otomană;
b) Domnii erau numiţi pe viaţă de către Poartă;
c) Domnii erau aleşi de către boieri şi confirmaţi periodic de către Poarta Otomană.
04. În secolele XIV-XVII, desherenţa era o instituţie care se afla în legătură directă cu:
a) concepţia teocratică asupra originii puterii domneşti;
b) contractul vasalic, ca fundament al societăţii feudale;
c) concepţia despre stăpânirea superioară exercitată de Domn asupra teritoriului ţării (dominium eminens).
05. Pe parcursul secolelor XIV-XVII, prerogativele domnilor români în raport cu instituţia Bisericii au vizat următoarele aspecte:
a) stabilirea dogmei oficiale a Bisericii;
b) înfiinţarea de mitropolii, episcopii, mănăstiri sau mutarea reşedinţelor acestora;
c) reglementarea activităţii cultelor străine aflate în ţară.
06. Atribuţiile judiciare ale Sfatului domnesc pe parcursul secolelor XIV-XVII pot fi caracterizate astfel:
a) Sfatul domnesc reprezenta o instanţă de judecată în sine, aflată pe o treaptă ierarhică inferioară faţă de instanţa supremă
reprezentată de scaunul de judecată al Domnului;
b) Sfatul domnesc nu reprezenta o instanţă de judecată în sine; membrii săi îi asistau pe Domn în exercitarea prerogativelor
judiciare şi aveau drept de vot în luarea hotărârii;

36
c) Sfatul domnesc nu reprezenta o instanţă de judecată în sine; membrii săi îl asistau pe Domn în exercitarea prerogativelor
judiciare, însă nu aveau drept de vot în luarea hotărârii.
07. Pe parcursul secolele XIV-XVII, printre caracteristicile instituţiei Adunărilor de stări autohtone se regăsesc:
a) ca regulă, funcţionarea instituţiei are un caracter consultativ, însă sunt cunoscute şi cazuri în care hotărârile sale au fost
impuse Domnului, chiar dacă acesta nu era de acord cu acestea;
b) convocarea Adunărilor de stări are un caracter regulat, fiind convocate periodic;
c) Adunările de stări din ţările române reprezentau întregul teritoriu al ţării, neexistând Adunări de Stări provinciale.
08. În atribuţiile generale comune tuturor marilor dregători din secolele XIV-XVII, intrau:
a) purtarea soliilor peste hotare;
b) numirea şi demiterea egumenilor mănăstirilor neînchinate.
c) conducerea unei părţi a armatei sau chiar a întregii armate.

09. În secolele XV-XVII, singurul dregător care avea dreptul de intervenţie în chestiunile privitoare la stăpânirea pământului
(întărirea sau reconfirmarea drepturilor de stăpânire), drept care revenea doar Domnului, era:
a) marele logofăt;
b) marele ban;
c) marele vornic.
10. În secolele XIV-XVII, în categoria marilor dregători aflaţi în serviciul Domnului sau al curţii domneşti intrau:
a) marele paharnic, marele stolnic, marele clucer;
b) marele postelnic, marele portar, vătaful de aprozi;
c) marele comis, marele medelnicer, marele sluger.

37
 CAPITOLUL 5
ORGANIZAREA DE STAT A ŢĂRILOR ROMÂNE
ÎN SECOLELE XIV-XVII. ADMINISTRAŢIA LOCALĂ

1. Judeţele şi ţinuturile
Încă din primele documente emise de cancelariile celor două Ţări Române, se poate constata că
instituţia domniei dispunea de o administraţie centralizată destinată strângerii veniturilor şi asigurării ordinii
interne, administraţie formată din organe regionale şi locale. În primele decenii de existenţă, aceste organe
erau grupate în jurul curţilor domneşti din teritoriu, aflându-se sub comanda unui dregător local numit vornic.
În timp de pace acestea slujeau ca aparat executiv în chestiuni de natură fiscală şi judiciară, în vreme ce pe
timp de război funcţionau ca forţe de elită în oastea Domnului.
Odată cu maturizarea instituţională a statului, domnia a divizat teritoriul ţării în unităţi administrativ
teritoriale pentru a eficientiza administrarea resurselor de care dispunea. În acest scop, în Ţara
Românească, îşi fac apariţia judeţele (lat. iudicium = scaun de judecată), subdiviziuni administrativ-
teritoriale organizate pe văile râurilor; de cele mai multe ori, acestea reprezentau teritoriile cnezatelor şi
voievodatelor care au precedat întemeierea. În cazul Moldovei, unităţile administrativ teritoriale se numeau
ţinuturi (lat. tenutum = ţinut), după model polonez, organizarea acestora făcându-se în funcţie de reţeaua de
târguri şi fortificaţii existentă (cetăţi de piatră şi pământ), precum şi în funcţie de cursurile râurilor, astfel
încât să reprezinte zone unitare din punct de vedere geografic.
Conducerea efectivă a judeţelor şi a ţinuturilor era asigurată de dregători numiţi de către Domn din
rândurile boierimii mari şi mijlocii. În Ţara Românească denumirea acestora a fost aproape în permanenţă
aceea de sudeţi. În Moldova însă, denumirile date conducătorilor de ţinut au variat: în fruntea ţinuturilor de
interior care nu dispuneau de cetăţi se aflau sudeţi (Tutova, Bacău, Dorohoi etc.); în fruntea ţinuturilor care
dispuneau de cetăţi se aflau pârcălabi (Neamţ, Suceava, Orhei etc.); în vreme ce în fruntea judeţelor de
graniţă fără cetăţi se aflau staroşti (Putna şi Cernăuţi). În cursul secolelor XVI-XVII, denumirea de pârcălab
va fi înlocuită cu cea de mare vătaf de ţinut, iar ulterior, cu cea de mare căpitan de ţinut, între cele trei
dregătorii neexistând însă diferenţe de atribuţii.
Ca şi vornicii locali, dregătorii din fruntea judeţelor şi a ţinuturilor dispuneau de un aparat de agenţi
executivi format din boierimea mică şi mijlocie rezidentă în unitatea administrativă respectivă. Acest aparat
executa întreaga activitate de strângere a dărilor datorate de săteni domniei, punerea în aplicare a
diverselor hotărâri judecătoreşti, iar în timp de război alcătuia oastea de curte sau oastea cea mică a ţării.
Principalele atribuţii ale dregătorilor din fruntea administraţiei de judeţ sau de ţinut erau: executarea
judecăţilor (pagube produse de vitele de pripas, certuri, bătăi, furturi etc.); încasarea taxelor de judecată şi a
amenzilor penale dictate; efectuarea de anchete penale sau în materie de proprietate (numai la cererea
Domnului); urmărirea şi executarea datornicilor faţă de fiscul domnesc; urmărirea şi aducerea în locul de
origine a ţăranilor dependenţi fugiţi; încasarea birului şi transmiterea lui către visteria domnească.

2. Oraşele şi târgurile
Târgurile şi oraşele extracarpatice au constituit unităţi administrative, locuite de meseriaşi, negustori
şi agricultori aşezaţi pe un teritoriu cu regim special, care s-au bucurat de un statut juridic privilegiat,
materializat prin existenţa unui anumit grad de autonomie.
Ca unitate administrativă, oraşul cuprindea trei zone: a) vatra târgului, respectiv centrul urban
alcătuit din clădiri, pieţe şi străzi; b) hotarul (ţarina) târgului, respectiv terenul aflat în imediata vecinătate a
oraşului, cultivat şi exploatat de orăşeni, format din: vii, livezi, islaz, fâneţe, mori, iazuri; c) ocolul târgului
compus din mai multe sate care alcătuiau o unitate administrativă separată de oraş; toate satele din ocolul
târgului aparţineau instituţiei domniei şi erau administrate de dregătorii domneşti care rezidau în oraş,
distincţi de dregătorilor domneşti ai ţinutului.
Administraţia orăşenească se caracterizează prin coexistenţa organelor administrative alese de
colectivitatea orăşenilor cu cele numite de către Domn sau de către persoana căreia acesta îi cedase târgul.
2. 1. Organele administrative alese
Organele administrative alese de târgoveţi erau judeţul şi sfatul pârgarilor, în Ţara Românească,
respectiv şoltuzul (voitul) şi sfatul pârgarilor în Moldova.
În atribuţii dregătorilor aleşi de comunitatea târgoveţilor intrau: repartizarea între orăşeni, în funcţie
de avere, a dărilor aşezate global (cisla) de către domnie (încasarea acestora revenea însă vornicilor);

38
repartizarea locurilor de muncă în ţarina târgului; asigurarea poliţiei interne, având dreptul de arestare şi de
amendare a celor turbulenţi; judecarea pricinilor mărunte, penale (certuri, furturi etc.) sau civile (în
competenţa lor intra vatra şi ţarina târgului); gestionarea catastifului târgului, în care se întabulau toate
actele juridice privitoare la transferurile de bunuri mobile şi imobile din vatra şi ţarina târgului; păstrau şi
foloseau pecetea târgului pentru autentificarea actelor care consemnau tranzacţiile comerciale încheiate în
faţa lor.
Un alt organ administrativ ales a fost adunarea generală a orăşenilor, compusă din toţi locuitorii cu
drept de vot. Aceasta se întrunea cel puţin odată pe an, când erau aleşi conducătorii oraşului (judeţul sau
şoltuzul şi pârgarii). Adunarea mai putea fi convocată în şi în cazuri grave, precum introducerea unor
contribuţii fiscale noi sau înstrăinarea de către Domn a unei părţi din hotarul târgului.
2. 2. Organele administrative numite
În afara organelor alese, în oraşele din Ţara Românească şi Moldova a existat câte un reprezentant
al domniei numit iniţial vornic de târg. Atribuţiile acestuia se refereau la: strângerea veniturilor datorate de
orăşeni domniei: birul, dijma din toate produsele agricole şi din vii, zeciuiala stupilor, taxele vamale pe
circulaţia mărfurilor, taxele pe utilizarea morilor domneşti, etc.; strângerea veniturilor similare datorate de
locuitorii satelor de ocol; scoaterea locuitorilor din satele de ocol la muncile şi slujbele care trebuiau
întreprinse în interesul domniei; judecarea unor categorii de pricini (cele mai multe se refereau la plângerile
orăşenilor împotriva impunerii abuzive la plata birului).
Deşi avea titlul de vornic de târg şi ţinea scaun de judecată în centrul târgului, până în secolul al
XVI-lea acest dregător nu avea competenţa de a judeca pricinile dintre târgoveţi. Ulterior însă, a început să
prezideze judecăţile efectuate de organele alese ale orăşenilor, sfârşind prin a le lua locul.
În activităţile sale, vornicul de târg era secondat în Moldova de un dregător subaltern, numit
posadnic, iar în Ţara Românească, de un pârcălab de oraş, ale căror atribuţiile se refereau la încasarea
vămii interne pe circulaţia mărfurilor şi la organizarea târgului de vite.
Alături de aceşti dregători subalterni, vornicul de târg dispunea de agenţi executivi specializaţi în
diverse activităţi de încasare a dărilor şi de supraveghere a muncilor domneşti: globnici, ilişari, bezmenari,
cămănari, podvodari, pererubţi etc.

3. Satele
3. 1. Tipuri de sate
Prin întemeierea celor două ţări române, Domnul a devenit stăpânul întregului teritoriu al ţării
(dominium eminens), pe care acesta îl administra după cum considera de cuviinţă. O parte dintre satele
care intrau în componenţa ţării au fost însă donate boierilor, aceştia urmând a-i datora consilium et auxilium
necesare activităţii de guvernare a ţării, în virtutea contractului vasalic. O altă parte a fost donată de Domn
Bisericii şi, în mod special, mănăstirilor, pentru ca acestea să se poată întreţine în schimbul slujbelor pe
care acestea le dedicau mântuirii Domnului şi familiei acestuia. În acest fel domeniul funciar al ţării s-a
divizat în trei categorii de sate: domneşti, boiereşti şi mănăstireşti.
Atât boierii, cât şi mănăstirile deţineau la început drepturi de stăpânire limitate la perioada vieţii
Domnului care făcuse dania, prelungirea acestora depinzând de bunăvoinţa succesorilor, care puteau să
întărească sau să retragă satele donate de predecesor. Cu timpul însă, la dorinţa beneficiarilor, domnii
donatori au început să introducă în actele de danie clauze de întărire adresate succesorilor, astfel încât sub
puterea unor formule de blestem aceştia din urmă renunţau la dreptul de retract, cu excepţia cazurilor când
boierii sau egumenii mănăstirilor se dovedeau a fi necredincioşi.
Transmiterea ereditară a satelor în cadrul familiilor boiereşti a condus şi la apariţia unui tip de sat, în
care numărul stăpânilor creşte de la o generaţie la alta, ajungându-se în unele situaţii ca aceştia să îi
depăşească pe ţăranii dependenţi. Aceste sate au aparţinut la origine unor boieri ai căror succesori nu s-au
mai bucurat de danii domneşti ulterioare, astfel încât drepturile lor de stăpânire se rezumau la ceea ce au
moştenit de la înaintaşi. Cu alte cuvinte, creşterea numerică a numărului de membri ai familiei nu a mai fost
dublată de o creştere adecvată în dimensiuni a domeniului familiei, ceea ce a făcut ca proprietăţile
moştenite să se împartă succesiv, de la o generaţie la alta, între membrii săi. Aceste din urmă sate de boieri
numeroşi şi decăzuţi din punct de vedere economic alcătuiesc categoria satelor libere, locuite de răzeşi (în
Moldova) şi moşneni (în ţara Românească), categorie care îşi face apariţia la sfârşitul secolului al XVI-lea.
O ultimă categorie de sate prezente în Ţările Române în secolele XIV-XVII o constituie sloboziile.
Acestea erau sate aflate pe domenii boiereşti sau mănăstireşti, locuite de populaţie aservită, dar care pentru
perioade limitate de timp se bucurau de un regim juridic şi economico-fiscal asemănător satelor libere, de
moşneni sau de răzeşi. Scopul introducerii unor astfel de privilegii era acela al populării sau repopulării unor
zone deficitare din punct de vedere demografic. În acest sens, Domnul acorda coloniştilor un hrisov prin

39
care li se garantau scutiri de dările şi muncile datorate domniei pe un termene de maximum 12 ani, satele
având posibilitatea de a beneficia de prelungirea privilegiilor.
3. 2. Organele administrative
3. 2. 1. Satele domneşti erau de două tipuri, fiecare dintre acestea având o administraţie distinctă:
a. satele care aparţineau persoanei Domnului aflat pe tron, dobândite prin moştenire sau
cumpărare;
b. satele care aparţineau instituţiei Domniei, sate care se transmiteau de la un Domn la altul,
indiferent de familia din care provenea titularul tronului, provenind din confiscări pentru hiclenie sau
desherenţă.
În satele personale ale Domnului, acesta se comporta ca un stăpân feudal de rând (boier sau
mănăstire), avându-şi propriile organe administrative locale. De obicei, era vorba despre un dregător numit
de către Domn, dregător care strângea veniturile şi administra satul în colaborare cu obştea locală aservită.
Satele aparţinând instituţiei domniei au fost grupate în secolele XIV-XVI în jurul cetăţilor, târgurilor,
morilor, în scopul de a le furniza acestora hrana şi muncile necesare întreţinerii. Această categorie de sate
alcătuiau satele de ocol, care aveau sarcini fiscale asemănătoare celor din ţinuturi, dar care erau
administrate separat de acestea. Astfel satele de ocol erau scoase de sub autoritatea dregătorilor de ţinut şi
puse în schimb sub autoritatea dregătorilor domneşti din târguri: vornicul de târg sau ureadnicul (înlocuitorul
vornicului). Conform documentelor epocii satele de ocol “mergeau cu târgul” din punct de vedere fiscal,
vamal, administrativ şi judecătoresc, vornicul de târg având competenţa să judece pricinile ivite în hotarele
acestor sate.
3. 2. 2. Satele boiereşti şi mănăstireşti puteau fi, la rândul lor:
a. sate care beneficiau de scutiri de dări şi imunităţi judiciare;
b. sate care nu beneficiau de scutiri sau imunităţi.
În satele scutite de dări şi înzestrate cu imunităţi, întreaga administraţie aparţinea stăpânului şi se
făcea în beneficiul material al acestuia. În astfel de cazuri, administraţia sau justiţia domnească nu putea
pătrunde decât în cazurile strict prevăzute de actul de danie al satului, cazuri care, de obicei, erau cele de
gravitate mare (omor, răpire, tâlhărie).
Administrarea satelor boiereşti şi mănăstireşti se făcea prin intermediul unor dregători desemnaţi de
către stăpânii acestora, numiţi pârcălabi de sat, în Ţara Românească, şi vornic, vornicel sau ureadnic, în
Moldova. Sarcinile acestor dregători erau de: strângere a veniturilor datorate de săteni stăpânului;
transmitere a poruncilor stăpânului; repartizare a muncilor pe care sătenii le datorau stăpânului; urmărire şi
readucere în sat a sătenilor fugari; judecare şi aplicare a pedepselor (amenzi sau bătaie) în numele
stăpânului.
În Moldova, în satele boiereşti, în afara reprezentantului stăpânului, a existat şi practica desemnării
de către obştea sătească aservită a unui reprezentant propriu, numit vătăman, care lucra împreună cu
dregătorul stăpânului. Ambii reprezentanţi proveneau din rândul ţăranilor dependenţi, iar în schimbul
activităţilor desfăşurate în serviciul stăpânului, se bucurau de o serie de scutiri fiscale.
3. 2. 3. Satele de răzeşi şi moşneni dispuneau de organe administrative locale proprii, Domnul
exercitând asupra acestora doar o autoritate de drept public. Autonomia internă se manifesta prin prezenţa
unor organe de conducere similare celor care caracterizau obştea sătească în perioada prestatală.
Principalul organ de conducere a obştii săteşti în satele libere era sfatul oamenilor buni şi bătrânii,
ale cărui atribuţii cuprindeau: dreptul de a reglementa folosinţa averii devălmaşe; dreptul de a dispune, prin
vânzare sau donaţie, de părţi din patrimoniul obştii; dreptul de a se vinde pe sine însuşi, cu sau fără
pământ, unui stăpân feudal; dreptul de a urmări şi executa averea membrului obştii care nu-şi plătea partea
care îi revenea din sarcina fiscală a satului, lăsând-o astfel asupra satului; dreptul de a exercita paza
câmpului şi a vetrei satului; dreptul de a-i urmări şi a-i prinde pe răufăcători; dreptul de a participa alături de
justiţia domnească în judecarea pricinilor penale şi civile care vizau pe membrii obştii (prin instituţia
martorilor jurători); dreptul de a asista ca martor şi ca instanţă de autentificare în raport cu toate actele care
aveau efecte juridice asupra patrimoniului obştii; dreptul de a repartiza între membrii obştii darea globală la
care era impus satul, în funcţie de puterea economică a fiecăruia dintre membri.
Din punct de vedere administrativ, fiscal şi militar satele de răzeşi şi moşneni se subordonau direct
ţinutului sau judeţului, reprezentat prin dregătorii din fruntea acestuia (sudeţi, pârcălabi, staroşti, mari vătafi,
mari căpitani). Aceştia din urmă strângeau veniturile domniei trimiţând în satele respective agenţii executivi
aflaţi în subordine (birari, găletari, ilişari, dijmari, gorştinari, pripăşari, duşegubinari, globnici, desetnici etc.).

40
 Bibliografie
*** Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar, coordonatori: Ovid Sachelarie şi Nicolae Stoicescu, Editura Academiei RSR,
Bucureşti, 1988.
*** Istoria dreptului românesc, coordonator Ioan Ceterchi, vol. I, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1980.
*** Istoria românilor, vol. III, Genezele româneşti, coordonatori: Ştefan Pascu şi Răzvan Theodorescu, Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 2001.
Apetrei, Cristian Nicolae, Contribuţii la studiul instituţiei vorniciei din Ţara Românească în secolul al XV-lea. Problema vornicilor
teritoriali, în Analele Brăilei, an III, 1999, nr. 3, p. 387-399.
Bâzgan, Melentina, Judeţele Ţării Româneşti până la mijlocul secolului al XVIII-lea, Bucureşti, 2002.
Bălan, T., Vornicia în Moldova, în Codrul Cosminului, VII, 1931-1938, p. 63-144.
Burac, Constantin, Ţinuturile Ţării Moldovei până la mijlocul secolului al XVIII-lea, Bucureşti, 2002.
Cândea Ionel, Brăila. Origini şi evoluţie până la jumătatea secolului al XVI-lea, Editura Istros, Brăila, 1995.
Chihaia, Pavel, Din cetăţile de scaun ale Ţării Româneşti, Editura Meridiane, Bucureşti, 1974.
Ciurea, D., Organizarea administrativă a statului feudal Moldova (sec. XIV-XVIII), în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie,
Iaşi, tom II, 1965, p. 143-235.
Costăchel, Valeria; Panaitescu, P. P.; Cazacu, A., Viaţa feudală în Ţara Românească şi Moldova (sec. XIV-XVII), Bucureşti,
1957.
Duzinchevici, Gheorghe, Vornicia moldovenească până la 1504, în Cercetări istorice, V-VII, 1929-1931, p. 216-252.
Filitti, I. C., Despre vechea organizare administrativă a Principatelor Române, extras din Revista de drept public, an 1934-1935,
75p.
Giurescu Constantin C., Istoria Bucureştilor, ediţia a II-a, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1979.
Idem, Istoricul oraşului Brăila. Din cele mai vechi timpuri până astăzi, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968.
Idem, Târguri sau oraşe şi cetăţi moldovene din secolul al X-lea până la mijlocul secolului al XVI-lea, ediţia a II-a, Editura
Enciclopedică, Bucureşti, 1997.
Grigoraş, Nicolae, Instituţii feudale din Moldova. Organizarea de stat până la mijlocul secolului al XVIII-lea, Bucureşti, 1971.
Guţan, Manuel, Istoria administraţiei publice româneşti, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2006.
Matei, Mircea D., Geneză şi evoluţie urbană în Moldova şi Ţara Românească. Până în secolul al XVII-lea, Iaşi, 1997.
Neamţu, Vasile, Istoria oraşului medieval Baia (Civitas Moldaviensis), Editura Universităţii “Al. I. Cuza”, Iaşi, 1997.
Olteanu, Ştefan, Cercetări cu privire la geneza oraşelor medievale din Ţara Românească, în Studii. Revistă de istorie, an XVI,
1963, nr. 6.
Panaitescu, P. P., Comunele medievale în Principatele Române, în idem, Interpretări româneşti. Studii de istorie economică şi
socială, ediţia a II-a, postfaţă, note şi comentarii de Ştefan S. Gorovei şi Maria Magdalena Székely, Bucureşti, 1994.
Păltănea, Paul, Istoria oraşului Galaţi. De la origini până la 1918, vol. I-II, Editura Porto Franco, Galaţi, 1994-1995.
Poncea, Traian Valentin, Geneza oraşului medieval românesc în spaţiul extracarpatic (secolele X-XIV), Editura Biblioteca
Bucureştilor, Bucureşti, 1999.
Rădvan, Laurenţiu, Oraşele din Ţara Românească până la sfârşitul secolului al XVI-lea, Editura Universităţii “Al. I. Cuza”, Iaşi,
2004.
Sava, Aurel V., Târguri, ocoale domneşti şi vornici din Moldova, în Buletinul Ştiinţific al Academiei R.P.R., Secţiunea Ştiinţe
istorice, filologice şi economico-juridice, IV, 1952, nr. 1-2.

Test de autoevaluare nr. 6

01. În Ţara Românească, organizarea judeţelor ca unităţi administrativ-teritoriale s-a făcut:
a) de regulă pe amplasamentele vechilor formaţiuni politice prestatale;
b) în funcţie de aşezarea geografică a târgurilor şi a fortificaţiilor;
c) pe văile principalelor râuri din ţară.
02. În Moldova, organizarea ţinuturilor ca unităţi administrativ-teritoriale s-a făcut:
a) de regulă pe amplasamentele vechilor formaţiuni politice prestatale;
b) în funcţie de aşezarea geografică a târgurilor şi a fortificaţiilor;
c) pe văile principalelor râuri din ţară.
03. Pe parcursul secolelor XIV-XVII, atribuţiile judecătoreşti ale dregătorilor aflaţi în fruntea judeţelor/ţinuturilor au fost:
a) judecarea tuturor pricinilor din unitatea de care răspundeau, având dreptul de pronunţare a pedepsei capitale;
b) executarea judecăţilor mărunte (pagube produse de vitele de pripas, certuri, bătăi, furturi etc.);
c) efectuarea de anchete penale şi anchete în materie de proprietate (acestea din urmă numai la cererea Domnului).

04. Repartizarea birului între locuitorii oraşelor medievale româneşti din secolele XIV-XVII, revenea:
a) judeţului/şoltuzului şi sfatului pârgarilor;
b) vornicului de târg/pârcălabului de târg;
c) dregătorului aflat în fruntea unităţii administrativ teritoriale de care aparţinea oraşul.
5. Încasarea birului de la locuitorii oraşelor medievale româneşti din secolele XIV-XVII, revenea:
a) judeţului sau şoltuzului şi sfatului pârgarilor;
b) vornicului de târg/pârcălabului de târg;
c) dregătorului aflat în fruntea unităţii administrativ teritoriale de care aparţinea oraşul.

41
06. Autonomia târgurilor şi oraşelor din ţările române, în secolele XIV-XVII, s-a materializat prin:
a) existenţa unor norme de drept proprii, distincte de cele ale ţării;
b) existenţa unui singur aparat de dregători, format din dregători aleşi de târgoveţi, care asigura independenţa actului
administrativ în raport cu puterea centrală
c) existenţa unui aparat administrativ propriu, format din dregători aleşi de târgoveţi, care funcţiona în paralel cu un aparat de
dregători domneşti.
07. În Moldova secolelor XIV-XVII, dreptul de a-i judeca pe ţăranii din satele de ocol revenea:
a) şoltuzului şi sfatului pârgarilor din târgul pe lângă care funcţiona ocolul respectiv;
b) vornicului de târg, pentru pricinile mărunte;
c) marelui vornic, pentru cazurile penale grave (crimă, răpire, tâlhărie etc).
08. Satele boiereşti şi mănăstireşti care, în secolele XIV-XVII, se bucurau de scutiri de dări şi de imunităţi judiciare, aveau
următorul statut administrativ:
a) beneficiau de independenţă administrativă în raport cu statul (Domnia) şi stăpânii (boieri sau mănăstiri), întreaga administraţie
exercitându-se în favoarea locuitorilor;
b) beneficiau de autonomie administrativă în raport cu statul (Domnia), întreaga administraţie exercitându-se în favoarea
stăpânului (boier sau mănăstire);
c) beneficiau de autonomie administrativă în raport stăpânul, întreaga administraţie exercitându-se în favoarea statului (Domniei).
09. Organele de conducere ale satelor libere (de moşneni şi răzeşi) deţineau următoarele atribute juridice:
a) dreptul de a participa alături de justiţia domnească la judecarea pricinilor penale şi civile care vizau pe membrii obştii (prin
instituţia martorilor jurători);
b) dreptul de a asista ca martor şi ca instanţă de autentificare în raport cu toate actele care aveau efecte juridice asupra
patrimoniului obştii;
c) dreptul de a dispune, prin vânzare sau donaţie, de părţi din patrimoniul obştii.
10. Dreptul de a urmări şi a executa averea membrului obştii libere (sat de moşneni sau răzeşi) care nu-şi plătea partea care îi
revenea din sarcina fiscală a satului (lăsând-o astfel asupra consătenilor), revenea:
a) sfatul oamenilor buni şi bătrâni;
b) dregătorilor aflaţi la conducerea ţinutului/judeţului în care se afla satului respectiv;
c) marelui vistier şi dregătorilor subordonaţi ai acestuia.

42
 CAPITOLUL 6
DREPTUL ÎN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN SECOLELE XIV-XVII

1. Izvoarele dreptului medieval

În cursul evului mediu, noţiunea de izvor de drept a avut două sensuri: unul material şi unul formal.
În sens material, izvoarele dreptului se constituie din condiţiile vieţii materiale care influenţează sensul
voinţei clasei dominante. Pe cale de consecinţă, ele determină apoi apariţia şi conţinutul nomelor de drept.
În sens formal, prin izvoare de drept se înţeleg formele speciale pe care le îmbracă normele juridice,
respectiv cutuma şi legea.
În cursul secolelor XIV-XVII cutuma, numită în continuare Legea ţării, a înregistrat un proces de
evoluţie, în cadrul căruia unele dintre vechile obiceiuri juridice au fost păstrate, în vreme ce altele au fost
adaptate la noile realităţi politice, economice, sociale şi culturale. În paralel cu vechile norme adaptate şi-au
făcut apariţia însă şi reglementări cu caracter inovator. Trebuie spus însă că şi unele şi celelalte au luat
naştere plecând de la vechile precepte ale dreptului consuetudinar.
Legile scrise şi-au făcut apariţia în Ţările Române în a doua jumătate a secolului al XV-lea, pe
fondul interesului firesc manifestat de instituţia domniei pentru consolidarea propriei puteri în cadrul statului.
Existenţa numeroaselor cutume, foarte diversificate din punct de vedere teritorial, i-a permis domniei să îşi
motiveze demersul de legiferare prin invocarea necesităţii de a uniformiza normele juridice existente. În
acest fel, domnia a obţinut un instrument foarte eficient pentru actul de guvernare. Acesta din urmă se lega
însă de ideea de responsabilitate în faţa divinităţii şi presupunea existenţa unui act de voinţă din partea
acesteia (în momentul alegerii Domnului, de pildă). Din aceste considerente, un sprijin foarte util în cadrul
demersului legiferare a venit din partea bisericii, care a pus la dispoziţie domniei oameni cu un anumit nivel
de educaţie, dar şi un sistem de drept bine articulat: propria legislaţie. În acest fel, legea scrisă românească
a luat naştere ca o adaptare a principiilor şi a normelor religioase (numite canoane) la condiţiile economico-
sociale interne. Încă de la începuturile sale, biserica ortodoxă română s-a aflat sub influenţa patriarhiei
ortodoxe de la Constantinopol, prin urmare legislaţia sa internă, cea care a servit drept model domnilor
români, a fost de sorginte bizantină. Ulterior însă, odată cu dezvoltarea interesului pentru acţiunea de
legiferare, dar şi cu evoluţia societăţii autohtone, domnii români au început să meargă mai departe cu
implementarea textelor juridice bizantine, adoptând inclusiv legislaţia laică a statului bizantin (basilicale).
Preluarea acestor texte nu s-a făcut totuşi direct din sursele originale bizantine, ci prin intermediul
traducerilor făcute de călugării sârbi şi bulgari în mănăstirile de la sudul Dunării. Acesta este motivul pentru
care cele mai vechi texte juridice utilizate în spaţiul românesc au fost redactate în limba slavonă. La această
situaţie a contribuit însă şi faptul că în Ţările Române limba slavonă era limba oficială a cancelariei şi chiar
limba de oficiere a liturghiei în biserică.
Cele mai vechi texte juridice din ţările române au fost traduceri slavone ale nomocanonului
“Sintagma alfabetică”, redactat de Matei Vlastares în anul 1335. Ele au purtat numele de pravile (de la
termenul slav pravo, însemnând drept) şi, în majoritatea cazurilor, au fost redactate în cadrul unor mănăstiri
din porunca domnitorilor celor două ţări române. Astfel de traduceri au fost făcute în Ţara Românească, la
Târgovişte (1452) şi m-rea Bistriţa-Vâlcea (1636); iar în Moldova, la m-rea Neamţ (1474, 1557); m-rea
Bisericani (1512); m-rea Putna (1581); m-rea Bistriţa-Neamţ (1618); Galaţi (începutul secolului al XVII-lea).
Primele pravile scrise în limba română au fost redactate în a doua jumătate a secolului al XVI-lea.
Cea mai veche este Pravila Sfinţilor Apostoli, tipărită la Braşov de diaconul Coresi, între anii 1560-1562.
Aceasta a servit drept prototip pentru câteva dintre pravilele mai recente, aşa cum au fost Pravila lui Lucaci
Scholasticul (1581) şi Pravila de ispravă oamenilor şi de toate păcatele şi greşalele (secolul al XVII-lea).
Foarte asemănătoare cu pravila lui Coresi este un alt text, datând de la începutul secolului al XVII-lea, text
intitulat: Pravila sfinţilor părinţi 318 după învăţătura marelui Vasile. Similitudinile existente între aceste ultime
două pravile demonstrează că ele au avut un izvor comun, care trebuie să fi fost o traducere mai veche,
probabil din prima jumătate a secolului al XVI-lea. Ceva mai evoluată din punctul de vedere al conţinutului
este Pravila de la Govora (1640). Spre deosebire de pravilele anterioare, care conţineau exclusiv dispoziţii
canonice, aceasta din urmă introduce pentru prima dată şi dispoziţii de drept laic. Cele mai importante
izvoare ale dreptului scris în ţările române au fost însă pravilele redactate din ordinele domnilor Vasile Lupu
şi Matei Basarab. Pravila lui Vasile Lupu a fost publicată la Iaşi, în anul 1646 şi a purtat titlul de Carte
românească de învăţătură de la pravilele împărăteşti şi de la alte giudeţe. Ea reprezintă prima legiuire
românească laică care a fost investită cu autoritate legală. Potrivit informaţiilor oferite în chiar prefaţa
lucrării, conţinutul său reprezintă o culegere de reglementări juridice extrase din două surse: legea agrară

43
bizantină din secolele VIII-IX şi opera romanistului italian Prosper Farinaccius, intitulată Praxis et theoriae
criminalis. Pravila lui Matei Basarab a apărut la Târgovişte, în anul 1652, şi a purtat titlul de Îndreptarea legii
sau Pravila cea mare (prin raportare la pravila de la Govora, care a mai fost numită şi Pravila cea mică).
Conţinutul acesteia era identic cu cel al Cărţii româneşti de învăţătură, singurele diferenţe fiind cele care
priveau calitatea traducerilor.
Conţinutul pravilelor este unul foarte variat, ele punând alături reglementări cu caracter juridic, texte
religioase, date istorice despre sinoadele bisericeşti, date despre autorii pravilelor, tabele de calculare a
timpului, cronici etc. Dispoziţiile cu caracter juridic se referă la problema drepturilor (tipologia, exerciţiul,
dobândirea şi pierderea lor); reglementează instituţii ale dreptului civil (condiţia juridică a persoanelor,
instituţii privind familia şi persoanele, reguli cu privire la patrimoniul bunurilor, obligaţiuni, moşteniri), precum
şi dispoziţii de drept penal (tipologia infracţiunilor, tipologia pedepselor, circumstanţele agravante,
circumstanţele atenuante). Ele erau însă departe de a fi sistematizate, astfel încât în mod frecvent nomele
de drept canonic se amestecau cu cele de drept civil, iar cele de drept civil cu cele de drept penal.
Pravilele au avut finalitate practică, ele fiind utilizate în activitatea tuturor instanţelor de judecată.
Afirmaţia poate fi susţinută, în ciuda faptului că hotărârile judecătoreşti date pe baza pravilelor sunt puţine la
număr. Ponderea redusă a acestui gen de hotărâri se explică prin faptul că hotărârile din domeniul dreptului
penal sau al dreptului familiei se dădeau frecvent în formă orală, iar în măsura în care au fost date în scris,
ele nu indică textul pravilei pe care se întemeiază. În plus, este de crezut că părţile care câştigau procesele
nu erau interesate să păstreze actele de acest gen, astfel încât cele mai multe dintre ele au dispărut.
Includerea în pravilele medievale româneşti a dispoziţiilor din textele juridice bizantine a continuat şi
pe parcursul secolelor următoare (XVIII-XIX), întregul proces fiind cunoscut sub denumirea de receptarea
dreptului romano-bizantin. El a fost favorizat de faptul că monumentele juridice folosite de legislatorii români
în secolele XV-XIX mai avuseseră odată caracter de drept pozitiv în spaţiul autohton. Este vorba despre
perioadele de timp în care populaţia românească de la Dunărea de Jos s-a aflat sub stăpânire bizantină,
perioade în care, în mod evident, au utilizat normele dreptului bizantin. Procesul de receptare a dreptului
romano-bizantin nu a presupus însă o preluare mecanică a normelor bizantine în legislaţia autohtonă, ci o
armonizare a acestora prin prelucrarea şi adaptarea lor la condiţiile interne. Acest fapt ne este dovedit de
constatarea că, în unele cazuri, legiuirile româneşti au inclus în textele lor norme cutumiare, acordându-le
astfel putere de lege; în vreme ce în alte cazuri au evitat să introducă reglementări străine pentru a lăsa
libertate de acţiune cutumelor. Modul de interpretare a textelor şi modul de aplicare a lor au ţinut cont de
asemenea de specificităţile societăţii româneşti, astfel încât receptarea dreptului bizantin poate fi
considerată drept o operă legislativă autohtonă cu elemente clare de originalitate.

2. Organizarea judecătorească
Justiţia cuprindea în evul mediu, ca de altfel şi în contemporaneitate, totalitatea organelor şi
activităţilor care urmăreau împărţirea dreptăţii. Termenul justiţie nu era însă folosit ca atare în epocă, în
locul său fiind întrebuinţate conceptele de drept, dreptate şi judecată.
În statele medievale româneşti justiţia a fost exercitată de numeroase organe: Domnul şi Divanul
domnesc; unele categorii de dregători centrali şi locali; unii stăpâni feudali (boierii şi mănăstirile) în raport cu
persoanele aflate în stare de dependenţă; clerul şi organele de conducere ale oraşelor.
Privită în ansamblu, justiţia medievală românească prezintă mai multe trăsături: a) împărţirea
dreptăţii era un instrument de guvernare, aflat în la dispoziţia clasei dominante, cea care se bucura de
numeroase privilegii; b) atribuţiile judecătoreşti erau exercitate împreună cu cele executive de către aceleaşi
organe ale statului; despre o separare a puterilor în stat nu se poate vorbi decât după momentul introducerii
Regulamentelor Organice; c) în organizarea judecătorească a Ţărilor Române nu a existat deosebire între
jurisdicţia civilă şi cea penală; d) exercitarea atribuţiilor judecătoreşti avea caracter venal; cu alte cuvinte,
împărţirea dreptăţii era producătoare de venituri importante pentru Domn şi dregătorii săi; e) în justiţia
medievală românească nu a existat autoritatea lucrului judecat; o pricină soluţionată putea fi reluată sub
acelaşi Domn şi cu atât mai mult sub Domnul următor; explicaţia este aceea că Domnia nu avea un caracter
pur instituţional, ci mai mult unul personal; f) justiţia medievală românească era autonomă în raport cu
puterea suzerană; în ciuda faptului că Ţările Române erau vasale în raport cu Imperiul Otoman, totuşi
hotărârile instanţelor române nu erau supuse aprobării suzeranului (sultanul otoman) şi nici nu se pronunţau
în numele acestuia, ci în numele Domnului.
Justiţia domnească. Organizarea judecătorească şi procedura judiciară erau dominate de justiţia
domnească. Având calitatea de conducător autocrat al ţării şi al poporului său, Domnul era în mod necesar
şi judecătorul suprem al supuşilor săi. Atunci când judeca, obiceiul ţării îl obliga însă pe Domn să se
consulte cu reprezentanţii clasei dominante (boierii). Acestora din urmă, acelaşi obicei al ţării le recunoştea

44
un rol efectiv doar în cercetarea pricinilor, întrucât adoptarea hotărârilor judecătoreşti era apanajul exclusiv
al Domnului. Date fiind întinderea teritoriului, numărul locuitorilor şi mulţimea pricinilor, Domnul nu putea
judeca întotdeauna personal. Din acest considerent, el dădea drept de judecată dregătorilor săi centrali şi
locali. Aceşti judecau însă numai în numele său şi sub controlul său. Competenţele jurisdicţionale ale
dregătorilor centrali variau în funcţie de importanţa dregătoriei ocupate în ierarhia statului. Drept de judecată
aveau însă şi dregătorii locali aflaţi la conducerea unităţilor administrativ teritoriale (sudeţii şi pârcălabii),
dregătorii domneşti din târguri şi oraşe (vornicii şi pârcălabii de oraş), precum şi dregătorii aleşi ai
comunităţilor urbane (şoltuzul/judeţul şi pârgarii). Un alt grup important de dregători cu atribuţii judecătoreşti
era alcătuit din dregătorii subalterni ai marilor dregători, subalterni care erau desemnaţi generic sub
denumirea de slugi ale domniei (banii de judeţ, bănişorii, vornicii mici, vorniceii, armăşeii etc.). Foarte
important de precizat este faptul că fiecare dintre aceşti agenţi administrativi domneşti era în acelaşi timp şi
judecător şi executor, ceea ce deschidea larg calea către abuzuri.
Justiţia stăpânului feudal era exercitată de boieri şi de mănăstiri asupra persoanelor care locuiau pe
domeniile lor. Ea se exercita în condiţiile în care acest drept era recunoscut de către Domn şi era stipulat în
actele de danie sau de confirmare. Dreptul de judecată îmbrăca forma unei imunităţi judiciare, de care se
bucura domeniul respectivului stăpân (de fapt, locuitorii săi), în raport cu organele administrative şi
judecătoreşti ale statului. Rolul unei astfel de imunităţi nu era neapărat acela de a ceda un drept regalian în
favoarea beneficiarului (boier sau mănăstire), ci mai ales acela de a-i oferi acestuia din urmă un venit
suplimentar, rezultat din încasarea taxelor judecătoreşti şi a amenzilor aplicate în bani sau bunuri mobile
(vite mari, în special).
Justiţia ecleziastică. Întrucât în ţările române raporturile dintre stat şi biserică au fost statuate potrivit
tradiţiei romano-bizantine, între activitatea autorităţilor laice şi cea a organelor ecleziastice au intervenit
frecvente interferenţe. De aceea, atât nomocanoanele bizantine, cât şi pravilele româneşti din secolul al
XVII-lea au consacrat separarea şi, în acelaşi timp, colaborarea dintre justiţia bisericească şi cea laică.
Potrivit pravilelor, judecarea călugărilor şi a preoţilor trebuia făcută de către biserică pentru toate pricinile
care interveneau între ei. Cât priveşte apelul la judecata organelor judecătoreşti laice, acesta era permis
numai în anumite condiţii, foarte strict reglementate: pentru pricinile de competenţa strictă a justiţiei laice
(litigiile care priveau bunurile funciare ale acestora, de exemplu) şi atunci când împricinaţii conveneau
asupra arbitrajului justiţiei laice, iar superiorul ierarhic le permitea să se adreseze instanţelor laice. Aceste
dispoziţii se completau cu cele prin care episcopilor le era recunoscut dreptul de a-i judeca pe preoţi şi pe
diaconi, iar sinoadelor prezidate de mitropoliţi le era recunoscut dreptul de a-i judeca pe episcopi. Eludarea
instanţelor bisericeşti atrăgea după sine caterisirea clericilor implicaţi în litigii, chiar dacă ei obţinuseră câştig
de cauză în faţa instanţelor laice. Judecăţile făcute de episcopi şi de sinoade aveau ca obiect orice tip de
infracţiune şi orice tip de litigiu ivit între clericii inferiori. În cazurile infracţiunilor, după judecata bisericii urma
caterisirea, iar apoi judecata laică. Un alt principiu consacrat în pravile este acela că instanţele laice puteau
să verifice hotărârile date de instanţele bisericeşti, dacă considerau că acest lucru este necesar, singura
excepţie de la această regulă fiind cazurile de erezie.
Justiţia urbană. Organele administrative alese de către comunitatea orăşenilor au avut largi atribuţii
judiciare, funcţionând ca instanţe autonome de judecată. În completele de judecată intrau şoltuzul/judeţul,
ca preşedinte, iar ca membri, pârgarii, alături de care puteau să mai figureze foşti demnitari sau cetăţeni în
vârstă, consideraţi că au o anumită experienţă. Cea mai consistentă parte a activităţii judiciare a instanţelor
orăşeneşti se referea la judecarea litigiilor comerciale apărute între negustorii, respectiv meşteşugarii locali
şi cei străini. Din cauza abuzurilor săvârşite, Domnia a primit numeroase plângeri din partea străinilor, astfel
încât în cele din urmă dreptul de judecată al conducerilor orăşeneşti a fost limitat. Astfel, domnii au introdus
regula ca în aceste situaţii, procesele să fie judecate de conducerea oraşului numai dacă negustorii străini
erau de acord cu judecata, în caz contrar instanţa de judecată urmând să fie Domnul. O altă zonă de
competenţă a fost legată de judecarea infracţiunilor săvârşite de membrii comunităţii sau de către străini. În
aceste cazuri, instanţele urbane puteau folosi tortura în timpul anchetei şi puteau pronunţa pedeapsa cu
moartea. Începând cu a doua jumătate a secolului al XVII-lea, atribuţiile judecătoreşti ale instanţelor urbane
au fost treptat limitate, iar apoi însuşite de către reprezentanţii justiţiei domneşti din oraşe (vornicul de târg,
respectiv pârcălabul). Aceştia din urmă au preluat preşedinţia completelor de judecată, astfel încât
şoltuzul/judeţul şi pârgarii au ajuns de cele mai multe ori auxiliari ai instanţelor domneşti. Mai mult decât
atât, în prima jumătate a secolului al XVIII-lea sunt atestate procese în care judecata se ţine de către
dregătorii domneşti fără prezenţa şoltuzului sau a pârgarilor. Reducerea atribuţiilor organelor alese este şi
ea vizibilă. În această perioadă, ei nu mai judecă procese, ci redactează “mărturiile” care priveau
înţelegerile dintre părţi; atestă efectuarea plăţilor între părţi sau restituirea cheltuielilor de judecată, execută
hotărârile judecătoreşti pronunţate de alte instanţe. Un alt tip de reprezentant domnesc care şi-a suprapus
jurisdicţia peste cea a organelor alese ale orăşenilor a fost conducătorul administraţiei de ţinut/judeţ:

45
starostele sau pârcălabul. Avându-şi reşedinţa în cel mai important oraş al ţinutului/judeţului, acesta îşi
putea însuşi judecarea unor procese sau erau invitaţi să participe la ele, în virtutea poziţiei superioare pe
care o aveau, atât în raport cu organele alese ale oraşului (judeţul/şoltuzul şi pârgarii), cât şi în raport cu
organele numite de Domn (pârcălabul de oraş/vornicul de târg). În aceste situaţii, starostele sau pârcălabul
putea judeca pricini ivite între locuitorii oraşului fără a ţine seama de atribuţiile pârcălabilor/vornicilor de târg
sau de cele ale judeţului/şoltuzului şi pârgarilor. Dacă una dintre părţi nu accepta hotărârea starostelui sau
pârcălabului, acesta din urmă era obligat să îi fixeze un termen de judecată în faţa Sfatului domnesc.

3. Procedura de judecată
3. 1. Organizarea procesului
În materie civilă se recurgea la procedură pentru apărarea unui drept încălcat sau pentru
ameninţarea cu vătămarea unui drept.
Pricina şi împricinaţii. În evul mediu românesc, litigiile sau conflictele de interese purtau denumiri
diverse: pricină, gâlceavă, treabă. Reclamantul se numea pârâş, jăluitor sau prigonitor, în vreme ce pârâtul
se numea prigonit şi învinuit. În ceea ce priveşte capacitatea de a sta în justiţie, trebuie spus că oamenii
liberi şi personale juridice puteau sta în justiţie în toate tipurile de cauze. Ţăranii dependenţi (rumânii/vecinii)
şi robii aveau însă capacitatea limitată la procesele care priveau propriile persoane. Femeia putea să stea
în justiţie numai dacă era necăsătorită sau văduvă.
Reprezentarea în justiţie. De regulă împricinaţii se prezentau în persoană în faţa instanţei. Se
practica însă şi formula reprezentării: cetele de neam erau reprezentate de capii de familie, călugării din
mănăstiri de către egumeni; locuitorii comunităţilor urbane sau rurale erau reprezentaţi de către conducătorii
lor aleşi.
Chemarea în judecată se făcea pe două căi: oral şi în scris. În cea mai mare parte a perioadei
analizate forma predominantă a fost cea orală; abia începând cu secolul al XVIII-lea s-a încetăţenit obiceiul
de a adresa în scris plângerile destinate Domnului.
Fixarea termenului de judecată. Cea care fixa termenul de judecată era instanţa de judecată. Cele
mai numeroase litigii, despre care, de altfel, există şi izvoare istorice, erau cele care priveau dreptul de
proprietate. În aceste cazuri Sfatul domnesc sau Divanul era cel care fixa termenul, urmând ca termenul
fixat sau la următoarele să asculte părţile, să administreze probele şi să procedeze la judecarea cauzei.
Existau însă şi situaţii în care fixarea termenului se făcea de către Domn, ca urmare a unei proceduri
urgente şi provizorii declanşate de acesta. Domnul emitea o carte de volnicie prin care partea vătămată era
împuternicită să îşi exercite în continuare dreptul ameninţat sau încălcat, şi totodată fixa ziua în care cele
două părţi aflate în litigiu trebuiau să se prezinte la judecată. Cărţile de volnicie puteau fi încredinţate unor
dregători domneşti, părţii vătămate sau chiar celui care era acuzat de tulburarea dreptului de proprietate.
Dacă unul dintre împricinaţi nu se prezenta la termenul fixat, el putea fi adus cu forţa la un nou termen de
către slujbaşii domneşti în urma unui ordin al Domnului.
Treapădul şi ciubotele. Cheltuielile slujbaşilor trimişi pentru aducerea la judecată trebuiau să fie
suportate de către cei aduşi. Aceste cheltuieli se numeau: treapăd în Ţara Românească şi ciubote în
Moldova.
Procesul civil şi procesul penal. În vechea procedură judiciară nu exista deosebirea de astăzi între
procesul civil şi cel penal. Cu excepţia torturii (ca mijloc de aflare a adevărului), normele care se aplicau
erau identice în ambele tipuri de procese.
3. 2. Administrarea probelor
Atunci când împricinaţii se prezentau la ziua fixată, pricina putea fi soluţionată încă de la primul
termen. Dacă era însă necesară administrarea unor probe cerute de instanţă (jurământ, proba cu martori,
cercetare la faţa locului), atunci pricina se amâna pentru acest scop. După administrarea probelor şi a
contraprobelor cerute de părţi, procesul era dezbătut pe fond, iar apoi se pronunţa hotărârea. Dacă soluţia
favorabilă reclamantului presupunea şi pretenţii în bani, atunci pârâtul avea posibilitatea de a plăti de
bunăvoie; dacă însă nu o făcea, atunci urma să-i fie executată averea până la îndestularea reclamantului.
Partea care invoca un drept trebuia să îl dovedească. Pentru aceasta ea trebuia să ofere
judecătorului suficiente elemente pentru a-l convinge cu privire la justeţea afirmaţiilor sale. Pe de altă parte,
cel care formula o acuzaţie era şi chemat să-şi dovedească afirmaţiile. Principiul s-a aplicat în Ţările
Române cu o singura excepţie: instituţia cojurătorilor.
Mijloacele de probaţiune în evul mediu românesc au fost: mărturisirea împricinatului, mărturiile
martorilor, cojurătorii, jurământul împricinatului, blestemul sau cartea de blestem, cercetarea la faţa locului,
expertiza şi cunoştinţa personală a judecătorului.

46
 Mărturisirea şi jurământul. Mărturisirea era recunoaşterea de către un împricinat a afirmaţiilor făcute
de celălalt împricinat. Dacă însă împricinatul nu recunoştea, se apela la formula jurământului în biserică, pe
Evanghelie. Prin depunerea jurământului se crea o responsabilitate dublă în caz de sperjur: faţă de
divinitate, care îl sancţiona prin compromiterea şanselor de mântuire, şi faţă de autoritatea publică, care îl
sancţiona penal. Pretenţia uneia dintre părţi era definitiv dovedită prin recunoaşterea venită la jurământ din
partea celeilalte părţi sau era iremediabil compromisă prin negarea la jurământ a celeilalte părţi. Jurământul
putea fi cerut nu numai părţii care afirmase o pretenţie, ci şi părţii împotriva căreia se formulase o pretenţie.
Uneori se cereau jurăminte chiar şi din partea ambelor părţi. Împricinatul căruia i se cerea să depună
jurământ putea să îl accepte, să îl refuze sau să îl transfere părţii adverse.
Martorii sau jurătorii. Reprezintă un mijloc de probaţiune moştenit din organizarea obştilor săteşti, în
sânul cărora faptele unei pricini nu era stabilite de indivizi, ci de grupuri de săteni care jurau în comun
(cojurători adeveritori). Ca parte a lui jus valachicum, el a fost preluat apoi în dreptul medieval românesc.
Documentele atestă procese în care numărul martorilor a variat, ajungând uneori până la 150 de persoane.
Fără a depune întotdeauna jurământ, aceşti martori atestau faptele, aducând un gir moral şi social prin
numărul lor. Ei puteau fi prezenţi în cadrul oricărui tip de pricină. În cadrul proceselor penale cojurătorii
adevereau dreptatea celui acuzat; în cadrul celor civile, susţinerile reclamantului. Cu timpul instituţia s-a
transformat; martorii au încetat să mai fie un grup omogen, ajungând să depună mărturii în mod individual.
În afara martorilor din procese, a mai existat şi categoria martorilor prezenţi la încheierea actelor juridice
particulare (vânzări, zălogiri, înzestrări, testamente). În caz de proces, aceştia erau chemaţi în instanţă
pentru a da mărturie cu privire la cele ştiute (uneori chiar sub jurământ, devenind jurători tocmelnici).
Blestemul şi cartea de blestem. Blestemul era un mijloc suplimentar de presiune care venea să
dubleze eficienţa jurământul ca mijloc de probă. Una dintre părţile implicate în proces putea cere şi obţine
din partea înalţilor ierarhi ai bisericii ortodoxe o carte de blestem, prin care împricinaţilor li se punea în
vedere faptul că sperjurul va atrage după sine damnarea sufletelor. Eficienţa blestemului se baza pe
credinţa încetăţenită în evul mediu că sufletelor celor care comiteau sperjur erau destinate iremediabil
iadului şi chinurilor aferente acestuia.
Înscrisurile. Pentru soluţionarea pricinilor, se foloseau înscrisurile emanate de autorităţi sau de către
particulari. Acestea purtau denumiri diverse, în funcţie de specific: cărţi, ispisoace, hrisoave, urice, zapise,
dresuri, sineturi etc. Majoritatea acestor mijloace de probaţiune era invocată pentru dovedirea dreptului de
stăpânire.
Cercetarea la faţa locului era ancheta care se făcea la faţa locului de către instanţa de judecată sau
de către un delegat ala acesteia. Dacă dregătorul însărcinat cu cercetarea la faţa locului avea împuternicire
din partea Domnului, el putea să judece şi să dea hotărârea în baza cercetării făcute. Tot el punea în
aplicare hotărârea, cu rezerva că partea nemulţumită se putea plânge Domnului, cerându-i judecata în faţa
Sfatului domnesc. Dacă dregătorul însărcinat cu ancheta la faţa locului nu avea împuternicire de a judeca,
atunci el întocmea doar un referat adresat Domnului, în care îşi prezenta concluziile la care a ajuns, urmând
ca Domnul să judece şi să dea hotărârea.
Expertiza intervenea atunci când, pentru clarificarea aspectelor de ordin tehnic, erau necesare
cunoştinţe de specialitate. De cele mai multe ori, aceste expertize vizau stabilirea valorii bunurilor aflate în
litigiu.
Cunoştinţa personală a judecătorului. Judecătorul îşi putea întemeia hotărârea nu numai pe probele
administrate, ci şi pe cunoştinţele sale proprii, adică pe ceea ce ştia el în legătură cu pricina aflată în
desfăşurarea înaintea sa.
3. 3. Pronunţarea hotărârii judecătoreşti
Cartea de judecată. Modul de desfăşurare a procesului era consemnat într-o hotărâre scrisă numită
carte de judecată. Aici erau inserate: numele împricinaţilor dacă aceştia au fost prezenţi în persoană la
judecată sau prin reprezentanţi, obiectul litigiului, afirmaţiile părţilor, probele administrate şi analiza
acestora, hotărârea care a fost dată şi întărirea acesteia de către Domn.
Căile de atac constau din depunerea unei plângeri în faţa unui organ superior împotriva judecăţii
efectuate de un organ inferior.
Principiul autorităţii lucrului judecat nu a fost cunoscut în vechea organizare judiciară a Ţărilor
Române. Din acest motiv, hotărârile judecătoreşti pronunţate de un Domn puteau fi atacate oricând în
timpul domniei altui domn. Mai multe decât atât, sunt cunoscute situaţii în care aceeaşi pricină era
rejudecată de acelaşi domn, invocându-se pentru aceasta aducerea în dezbatere a unor probe noi.
Instabilitatea creată în acest fel conducea la consecinţe grave, mai ales în materia dreptului de proprietate,
motiv pentru care au fost căutate soluţii prin care să se blocheze redeschiderea proceselor judecate. Între
aceste soluţii figurau: zavesca, prada şi blestemul. Zavesca (în Moldova) şi prada (în Ţara Românească)
reprezentau o sumă de bani (de obicei foarte mare) pe care trebuia să o plătească partea participantă într-

47
un litigiu judecat anterior, pentru redeschiderea procesului. Cuantumul acesteia era fixat de către Domn prin
intermediul cărţii de judecată.
Executarea hotărârilor. Hotărârile civile se executau asupra bunurilor datornicului sau asupra
persoanei acestuia. Datornicul putea fi închis până îşi recunoştea datoria, până plătea datoria sau până
aducea chezaşi care garantau pentru el. Executarea silită începea de obicei cu o somaţie adresată
datornicului, prin care era ameninţat că dacă nu se supune de bunăvoie hotărârii, urma să fie executat de
către agenţii domneşti. De cele mai multe ori ordinul de executare era trimis boierului care judecase pricina
sau unui înalt prelat pentru a-l pune în aplicare.

4. Infracţiuni şi pedepse
Infracţiunea era, în dreptul medieval românesc, fapta considerată periculoasă de către puterea
publică şi sancţionată cu o pedeapsă penală. Ea a purtat diferite denumiri: vină, vinovăţie, păcat, faptă,
faptă rea, greşeală mare. Conceptele de vină şi de pedeapsă s-au cristalizat în cadrul organizării obştilor
săteşti prestatale. După întemeierea statelor medievale româneşti, locul obştii săteşti ca autoritate publică
îndreptăţită să pedepsească faptele penale a fost luat de stat. Acesta şi-a exercitat dreptul de represiune
penală prin intermediul judecătorilor domneşti, cei care au fost împuterniciţi să judece şi să pedepsească
populaţia ţării pentru orice tip de faptă.
Conform pravilelor, răspunderea penală era individuală. În paralel cu aceasta, au existat însă şi
două forme de răspundere colectivă, reprezentând norme cutumiare moştenite din organizarea obştilor
săteşti prestatale. Aceste forme erau răspunderea solidară a obştii şi răspunderea familială.
Răspunderea solidară a obştii acţiona în virtutea obligaţiei pe care o avea obştea prestatală de a-i
prinde şi a-i pedepsi pe infractori, obligaţie care a fost menţinută şi după întemeiere. Ea intervenea în cazul
în care membrii obştii nu reuşeau să-i prindă pe infractori pentru a-i preda autorităţii publice şi se manifesta
prin impunerea întregii comunităţi la plata în solidar a unei amenzi penale foarte mari (duşegubină).
Răspunderea familială era o formă de răspundere pe care nu o stipula nici dreptul cutumiar, nici
pravilele scrise. Ea a fost aplicată în schimb de către domnitori atunci când îi judecau şi pedepseau pe
boierii consideraţi trădători. Pedepsele se materializau prin confiscarea bunurilor aparţinând familiilor
acestora şi chiar prin executarea rudelor.
4. 1. Infracţiuni
Abaterile de la dogmele religioase erau considerate infracţiuni foarte grave. În această categorie
intrau: erezia, apostasia şi ierosilia. Erezia era exprimarea ca adevărată credinţă a unei convingeri
religioase care intra în contradicţie cu dogma bisericii dominante. Erezia se pedepsea cu moartea.
Apostasia era renunţarea călugărului la viaţa monahală şi reintrarea în viaţa laică. Pedeapsa era afurisenia
pe linie canonică, urmată de o perioadă de graţie de un an în care călugărul putea să revină în mănăstire.
După expirarea anului de graţie, călugărul era acuzat de erezie şi urma să fie judecat şi pedepsit în
consecinţă. Ierosilia era profanarea obiectelor considerate a fi sfinte şi se pedepsea cu moartea.
Hiclenia sau înalta trădare consta din încălcarea jurământului de credinţă depus faţă de Domn.
Cazurile de hiclenie erau judecate de regulă numai de către Domn; ele erau pedepsite cu moartea şi cu
confiscarea averii.
Lezmajestatea sau sudalma era insulta adusă Domnului de către un supus. Pedeapsa rămânea la
latitudinea judecătorului, aceasta putând merge până la execuţia capitală.
Calpuzănia era infracţiunea de falsificare a monedei. Pedeapsa era decapitarea, urmată de arderea
cadavrului şi de confiscarea bunurilor.
Omorul era denumit mai ales moarte de om şi era considerată faptă mare. Pedepsele prevăzute
erau moartea, mutilarea, tortura, ocna, închisoarea, confiscarea averii, gloaba şi exilarea.
Tâlhăria sau furtul însoţit de violenţă se numea: jac, jăcuire, jaf şi tâlhărie. Pedeapsa prevăzută de
pravile era moartea prin spânzurătoare.
Furtul sau furtişagul era definit ca însuşirea pe nedrept şi în chip ascuns a bunurilor aparţinând
altuia. Pedepsele erau similare cu cele aplicate în cazurile de omor.
Rănirile şi lovirile simple erau pedepsite după cum considera necesar judecătorul. De obicei însă,
se aplicau amenzi: gloaba şi hatalmul.
Încălcarea hotarelor reprezenta distrugerea semnelor de hotar dintre sate, mutarea acestora,
nesocotirea lor sau însuşirea ilicită unei bucăţi de pământ din hotarul unui sat. Pedepsele erau, pe linie
civilă, pierderea muncii, a seminţei şi a roadelor pentru cel care cultiva pământul altuia; iar pe linie penală,
plata unei amenzi (hatalmul) şi pedepse corporale.
Incendierea caselor, a culturilor agricole, a viilor, a livezilor sau a fâneţelor se pedepsea cu
înfierarea mâinilor, bătaie şi plata îndoită a pagubei.

48
 Răpirea fetelor sau a femeilor era considerată o vină gravă, pe care pravilele au rezervat-o exclusiv
judecăţii domneşti. Pedepsele puteau merge până la cea capitală, însă de regulă se apela la amenda
penală (gloabă) prin care vina era răscumpărată.
Sodomia era denumirea dată relaţiilor sexuale întreţinute între bărbaţi. Această infracţiune era
pedepsită atât canonic, cât şi laic. Pedeapsa prevăzută de pravile era moartea.
Desfrânarea sau curvia erau denumiri date legăturii sexuale dintre un bărbat şi o femeie în afara
căsătoriei. Privită ca infracţiune, ea se pedepsea canonic şi laic, cu amendă penală (gloabă mare). Asociată
cu desfrânarea era şi şugubina de muieri, adică naşterea de către o femeie a unui copil nelegitim.
Incestul se numea sânge amestecat şi se pedepsea în mod diferit. Pravilele prevedeau moartea,
tăierea nasului şi bătaia; canoanele prevedeau interdicţia la împărtăşanie, în vreme ce cutuma prevedea
amenda penală (gloaba mare).
Adulterul sau preacurvia era vina soţiei, mai târziu şi a soţului, de a fi întreţinut relaţii sexuale în
afara căsătoriei. Pedepsele variau în funcţie de tipul izvorului de drept pe care se întemeia judecata.
Pravilele dădeau bărbatului care îşi prindea soţia în flagrant delict dreptul de a o ucide, fără a risca
condamnarea sa ca ucigaş şi dreptul de a o pune în fiare sau în temniţă. Dreptul consuetudinar practica
însă răscumpărarea vinei prin compoziţiune, numită în documente răscumpărarea capului, ceea ce
înseamnă că în absenţa acesteia din urmă se aplica pedeapsa cu moartea.
Neascultarea reprezenta nesupunerea faţă de poruncile şi hotărârile domneşti şi nesupunerea
ţăranilor faţă de stăpânii lor. Infracţiunea nu a fost reglementată de pravile, motiv pentru care pedepsele
erau foarte variate. Acestea mergeau de la simpla ameninţare până la pedeapsa cu moartea, aplicabilă în
cazurile considerate a fi mai grave. De regulă însă se aplica amenda penală (gloaba) sau bătaia.
Sperjurul sau jurământul mincinos era pedepsit de regulă cu amendă penală (gloaba). Gloaba se
aplica nu numai celor care depuneau mărturie mincinoasă sub jurământ, ci şi martorilor care nu depuneau
mărturie sub jurământ.
Vrăjitoria, numită vrajă, farmec, descântec, făcătură etc., se pedepsea cu moartea pentru oamenii
de rând şi cu surghiunul pentru boieri.
4. 2. Pedepse
Pedepsele puse în aplicare în evul mediu românesc pot fi clasificate în patru mari categorii:
corporale, privative de libertate, pecuniare şi complementare.
Pedepsele corporale erau: pedeapsa cu moartea (prin spânzurare, prin decapitare, tragerea în
ţeapă, arderea de viu, înecarea, îngroparea de viu şi sugrumarea), mutilarea (scoaterea ochilor, tăierea
mâinilor, a picioarelor, a nasului, a limbii), înfirarea (însemnarea cu fierul roşu într-un loc vizibil) şi bătaia.
Pedepsele privative de libertate erau: ocna (munca silnică), temniţa, varta sau grosul (închisoarea)
şi surghiunul (exilul pe durata determinata sau nedeterminată).
Pedepsele pecuniare aplicate cel mai des erau: duşegubina (pedeapsă colectivă pentru pierderea
unui suflet sau pentru moartea unui om); confiscarea bunurilor (în folosul domniei, al victimei sau al rudelor
victimei); gloaba (amenda plătită domniei de către vinovat în numerar sau în natură); hatalmul (amendă
plătită pentru distrugerea sau strămutarea hotarelor); osluhul (amendă aplicată celor vinovaţi de
neascultare); tretina (amendă egală cu o treime din valoarea bunului litigios sau furat); pripasul (amenda
aplicată pentru vitele care erau găsite păscând pe locuri străine).
Pedepsele complementare sau accesorii erau tortura (care se aplica odată cu pedeapsa principală,
la moarte sau la ocnă) şi raderea bărbii (echivala cu pierderea onoarei şi era însoţită de anumite
incapacităţi: pierderea drepturilor politice pentru boieri, incapacitatea de a fi martor, incapacitatea de a
contracta, de a face testament, de a sta în justiţie etc.).

5. Instituţii de drept
5. 1. Proprietatea
Proprietatea asupra pământul a fost instituţia fundamentală care a stat la baza cristalizării tuturor
celorlalte instituţii politice şi juridice. Ea a avut un caracter complex, caracterizându-se prin existenţa în
paralel a mai multor forme de stăpânire cu regimuri juridice diferite, exercitate de titulari cu poziţii diferite în
ierarhia socială.
Dominium eminens reprezenta dreptul de stăpânire superioară pe care Domnul îl exercita asupra
întregului teritoriu al ţării, drept care se suprapunea peste toate celelalte stăpâniri funciare, indiferent de
natura acestora (ereditare, primite ca danie de la Domn sau cumpărate). În virtutea acestui drept, Domnul
făcea danii de sate şi moşii (mile), întemeia aşezări (sate şi oraşe), confisca satele şi moşiile celor care
încălcau contractul de vasalitate (hiclenie), confirma sau întărea dreptul de stăpânire asupra pământului
exercitat de către orice supus al său. În calitate de stăpân superior al pământului ţării, Domnul controla toate

49
transferurile de stăpânire funciară din ţară, nici unul dintre acestea nefiind recunoscut legal decât în
momentul în care cancelaria domnească elibera un act scris de confirmare. Tot în cadrul conceptului despre
dreptul de stăpânire superioară asupra pământului ţării intra şi dreptul de preluare a pământurilor rămase
fără stăpâni masculini (desherenţă), pământuri care, mai departe, puteau rămâne în stăpânirea instituţiei
sau puteau fi dăruite de Domn unui boier sau unei mănăstiri. Alături de aceste elemente, dominium eminens
mai presupunea un drept de control al Domnului asupra tuturor categoriilor de terenuri şi bunuri care nu
aparţineau vreunei persoane juridice. În această categorie intrau: pădurile şi terenurile care nu au fost
niciodată în stăpânire individuală, apele curgătoare şi bălţile de mari dimensiuni. O ultimă categorie de
terenuri aflată în stăpânirea domniei erau vetrele şi hotarele oraşelor.
Proprietatea nobiliară (boierească) este proprietatea cnezială din perioada prestatală care a fost
întărită, extinsă şi protejată cu ajutorul privilegiilor emise de cancelaria domnească. Aşadar, una dintre căile
de formare a proprietăţii boiereşti a fost moştenirea întărită de către autoritatea centrală. A doua cale a fost
donaţia domnească (miluirea) acordată pentru slujba credincioasă prestată Domnului, materializată n
principal prin serviciu militar. În acest ultim caz este vorba despre o proprietate condiţionată de realizarea
sarcinilor asumate; nerealizarea acestora putea atrage după sine retragerea de către Domn a dreptului de
proprietate, prin intermediul instituţiei numite prădalica. Domnul putea însă renunţa la dreptul de retract (de
a relua pe seama Domniei pământul donat), astfel încât dreptul de proprietate se transforma dintr-unul
condiţionat într-unul ereditar. În schimbul acestei confirmări, beneficiarul era dator a dărui suveranului un cal
(darea calului) sau o cupă, ca recunoaştere a dreptului superior pe care îl avea acesta din urmă asupra
satului sau moşiei respective. Cea de-a treia cale de formare a proprietăţii boiereşti a fost înfiinţarea de
aşezări noi, fie prin colonizarea unor sate rămase pustii (selişti), fie prin colonizarea unor terenuri defrişate
(poieni, curături, arsuri, jarişti, secături) cu ajutorul ţăranilor dependenţi. Proprietăţile boiereşti puteau fi
înstrăinate cu condiţia respectării dreptului de preemţiune (protimissis) al rudelor. În caz de hiclenie,
proprietatea putea fi confiscată de Domn şi dăruită unui alt boier credincios sau unei mănăstiri.
Proprietatea bisericească s-a constituit după întemeierea celor două state medievale, principala
cale de formare fiind donaţiile venite din partea credincioşilor (domni, boieri, prelaţi, orăşeni). Donaţiile
făcute bisericii au avut şi ele un caracter condiţionat. În schimbul proprietăţilor primite, mănăstirile se
angajau să îi înmormânteze pe donatori în interiorul lăcaşurilor de cult; să îi treacă în pomelnice; să le facă
slujbe de pomenire; să dea de pomană pentru sufletele lor etc. Toate aceste angajamente luate de clerici
aveau drept finalitate mântuirea sufletelor donatorilor. Practica închinării mănăstirilor autohtone faţă de
aşezămintele similare de la locurile sfinte (Muntele Athos şi Ierusalim), le-a privat însă de multe dintre
sursele de venit astfel obţinute. Asemenea boierilor, clerul avea şi posibilitatea de a înfiinţa aşezări noi, prin
colonizarea unor localităţi rămase pustii (selişti) sau prin colonizarea unor terenuri defrişate (poieni, curături,
arsuri, jarişti, secături) cu ajutorul ţăranilor dependenţi
Proprietatea Domnului cuprindea bunurile sale personale, bunuri pe care le stăpânea ca membru al
clasei nobiliare înainte de urcarea sa pe tron. Acestei categorii de bunuri i se puteau adăuga bunurile
achiziţionate sau create pe cheltuială proprie în timpul domniei.
Proprietatea ţărănească în cadrul obştii aservite. Dreptul de proprietate asupra hotarului satului
aparţinea stăpânului acestuia (domn, boier sau mănăstire). Ţăranul aservit avea în schimb dreptul de
stăpânire asupra casei; drepturile de folosinţă şi de posesie asupra delniţei moştenite de la părinţi; drepturile
de folosinţă şi de posesie asupra bunurilor funciare create prin muncă personală (curături, iazuri, vii); dreptul
de proprietate deplină asupra lotului de casă, asupra inventarului agricol şi asupra şeptelului.
Proprietatea ţărănească în cadrul obştii libere. Dreptul de proprietate în interiorul satelor de
moşneni şi de răzeşi a avut un caracter mixt; ea combina un drept de stăpânire în indiviziune, asupra
islazului, pădurii şi apelor din hotarul satului, cu un drept de stăpânire personală asupra terenurilor
amenajate prin munca proprie a membrilor obştii: lotul de casă, tarlaua, curăturile, prisăcile, viile, livezile,
grădinile de legume, fâneţele, iazurile, vadurile de moară, morile şi braniştile. Obştea şi-a consolidat totuşi
dreptul de control pe care îl avea încă din vechime asupra înstrăinării terenurilor din hotarul satului.
Instrumentul aflat la dispoziţie a fost reprezentat de instituţia dreptului de preemţiune sau de protimissis.
Acesta prevedea faptul că la cumpărarea terenurilor au prioritate în primul rând rudele vânzătorului, apoi
ceilalţi membri ai obştii şi abia în ultimă instanţă străinii. În acest fel, obştea avea posibilitatea să-şi păstreze
pe de o parte unitatea, iar pe de altă parte să împiedice intrarea în obşte a unor persoane alogene care ar fi
putut acapara ulterior întregul hotar al obştii prin cumpărări succesive.
Proprietatea funciară urbană. În mod principial, dreptul de proprietate asupra terenurilor pe care se
aflau târgurile şi oraşele aparţinea domniei. Comunităţile urbane au beneficiat însă din partea domnilor de
privilegii prin care le era recunoscut dreptul de stăpânire asupra vetrei oraşelor, precum şi asupra hotarului
sau ţarinei fiecărui târg (zona în care târgoveţii practicau agricultura). Stăpânirea funciară în interiorul
oraşelor a cunoscut forme diferite, în funcţie de titularii dreptului de proprietate: domnia, boierii mănăstirile şi

50
târgoveţii. Locurile domneşti, numite “drepte domneşti”, erau: terenurile nedăruite încă din vechea moşie
domnească pe care s-a întemeiat târgul ori s-a extins acesta, terenurile lângă care s-au constituit oraşele,
terenurile confiscate pentru hiclenie, terenurile rămase desherente, terenurile achiziţionate de domni.
Aceste terenuri puteau fi păstrate şi administrate direct de către domnie sau putea constitui un fond din care
Domnul făcea danii către boieri şi mănăstiri. Proprietăţile boierilor şi mănăstirilor din oraşe se constituiau,
aşadar, în primul rând prin donaţii. Acestei căi de constituire i se adăugau însă şi altele, precum schimburile,
cumpărările sau chiar înglobarea în perimetrul oraşului a unor proprietăţi boiereşti. Drepturile de stăpânire
ale orăşenilor îmbrăcau două forme, asemenea dreptului de stăpânire din sânul obştii ţărăneşti libere. De o
parte se afla stăpânirea colectivă exercitată asupra întregului hotar şi asupra locurilor lăsate de domnie în
folosinţa exclusivă a târgoveţilor; de partea cealaltă se afla stăpânirea privată a târgoveţilor. Obştea
târgoveţilor avea drept de control şi administrare asupra moşiei domneşti din hotarul oraşului. Acest drept
se manifesta prin aceea că înstrăinarea de către domnie a locurilor stăpânite privat se făcea numai cu
permisiunea târgoveţilor. În acest fel între domeniul eminent al Domnului şi dreptul de stăpânire al obştii
orăşenilor se stabilea un raport de condiţionare reciprocă. În consecinţă, orice deturnare semnificativă a
hotarului oraşului de la destinaţia sa iniţială (aceea de a-i hrăni pe orăşeni) constituia o încălcare a
contractului feudal existent între domnie şi orăşeni. În ceea ce priveşte stăpânirile private ale orăşenilor,
trebuie spus că şi aici avem de-a face tot cu două forme de proprietate. Asupra terenurilor din vatra oraşului
(casă, curte, grădină, prăvălii) târgoveţii aveau un drept de proprietate consolidat. Proprietatea asupra
acestora era ereditară şi beneficia de un larg drept de dispoziţie (vânzare, danie, schimb, zălogire,
înzestrare). Ea putea fi înstrăinată fără acordul domniei şi nu obliga la plata unei dări cu caracter de
recunoaştere a domeniului eminent al domniei. Asupra terenurilor de cultură din hotarul târgului, târgoveţii
aveau în schimb un drept de stăpânire precar, condiţionat de recunoaşterea lui de către domnie. Terenurile
respective nu aparţineau indivizilor, ci obştii în totalitate, obşte care făcea anual repartizarea lor între familii,
în funcţie de necesităţi şi de puterea economică a acestora. Cu timpul şi-a făcut apariţia şi tendinţa de a
transmite pe cale ereditară terenurile din ţarina târgului. La sfârşitul secolului al XVII-lea, domnia a pus însă
capăt acestor tendinţe; încălcând unilateral contractul feudal, ea a început să doneze oraşe întregi
mănăstirilor şi boierilor. În ciuda proceselor deschise de către târgoveţi, multe dintre hotarele oraşelor au
fost desfiinţate (Siret, Suceava, Fălciu, Baia, Bârlad, Vaslui, Tâgu Frumos, Şcheia, Hârlău, Orhei etc.), iar
unele dintre au rămas proprietăţi particulare până spre mijlocul secolului al XIX-lea (Vaslui, Dorohoi, Piatra
Neamţ).
5. 2. Persoanele
În conformitate cu normele consuetudinare şi cu reglementările scrise din Ţările Române, noţiunea
de persoană juridică avea un dublu înţeles. Ea desemna pe de o parte pe orice om (persoană fizică)
considerat a fi subiect de drepturi şi obligaţii, iar pe de altă parte asociaţia sau funcţia cu patrimoniu propriu
(persoană juridică), cea care avea drepturi şi obligaţii distincte de cele ale membrilor săi. Ambele erau
protejate de ordinea juridică pentru a-şi putea exercita drepturile şi obligaţiile.
Calitatea de subiect de drepturi şi obligaţii o avea fiecare fiinţă umană încă din clipa naşterii sale.
Ea nu era condiţionată nici de vârstă, nici de sănătatea mintală, nici de voinţa subiectului. Existau însă
incapacităţi de folosinţă sau de exerciţiu, admise din diverse cauze (vârsta, starea mintală, căsătoria,
condamnările penale). Acestea nu desfiinţau calitatea de persoană a celor incapabili, ci aveau rosturi de
protecţie (în special în interesul familiei). Încetarea calităţii de subiect de drepturi şi obligaţii avea loc prin
decesul persoanei fizice sau prin dovedirea morţii sale prezumate.
Statutul juridic al persoanei se determina în funcţie de capacitatea juridică a acesteia. Prin aceasta
din urmă se înţelegea capacitatea de folosinţă a persoanei (aptitudinea de a avea anumite drepturi şi
obligaţii) şi capacitatea sa de exerciţiu (aptitudinea de a-şi exercita respectivele drepturi şi de a-şi asuma
obligaţii). În principiu, toate persoanele libere aveau capacitate de folosinţă; conţinutul acestei capacităţi se
diferenţia însă în funcţie de poziţia socială a fiecărei persoane. Cu cât aceasta se afla mai sus în ierarhia
socială, cu atât ea se bucura de mai multe drepturi. Din acest punct de vedere, drepturile subiective se
constituiau în privilegii de clasă. Diferenţierea subiecţilor de drept în funcţie de clasele sociale existente a
determinat, aşadar, diferenţierea situaţiei juridice a persoanelor. Plecând de la aceste distincţii, dreptul
medieval românesc distingea între următoarele categorii de subiecţi de drept: boierii, înaltul cler, târgoveţii,
ţăranii liberi, ţăranii dependenţi şi robii.
Boierii s-au bucurat de capacitate juridică deplină, având atribuţii politice şi militare similare cu cele
ale nobilimii europene. Boieri erau în secolele XIV-XVI toţi proprietarii de pământuri. Începând însă cu
secolul al XVII-lea, denumirea de boier a căpătat şi un sens mai restrâns, care făcea referire numai la
categoria dregătorilor. Acest sens a devenit, de altfel, sensul dominant în epocă, el fiind regăsit mai ales în
textele cronicilor (redactate de către marii boieri cu dregătorii). În felul acesta, deţinătorii demnităţilor de la
curţile domneşti încercau să se diferenţieze de răzeşi şi de moşneni, care, proprietari fiind şi ei, intrau

51
teoretic în aceeaşi categorie a boierilor. Calitatea de boier se dobândea prin naştere, prin achiziţionarea
unui domeniu sau prin numirea într-o funcţie publică. Proba calităţii de boier se putea face pe baza
mărturiilor altor boieri, care îi atestau dreptul de proprietate asupra unei bucăţi de pământ, sau pe baza
actelor domneşti care îi atestau acelaşi drept. Boierii beneficiau de rentă în produse, bani şi muncă din
partea ţăranilor dependenţi, iar unii dintre ei au beneficiat de imunităţi pentru domeniile lor, acestea din
urmă asigurându-le surse suplimentare de venit. Ca privilegii, boierii au primit scutiri şi reduceri în raport cu
dările de cotitate (oierit, vama porcilor, vinărici etc.). Scutirile de bir (dările de repartiţie) în schimb au avut
numai un caracter individual, fiind acordate exclusiv nominal. Boierilor nu li se aplicau pedepse corporale,
întrucât erau considerate degradante. În cazul condamnării la moarte, pedeapsa se punea în aplicare prin
tăierea capului. Spânzurarea era interzisă, fiind considerată şi ea degradantă. Calitatea de boier se pierdea
în urma unor condamnări infamante, cea mai des întâlnită fiind aceea cauzată de trădarea Domnului şi a
ţării. Decăderea din boierie nu antrena însă pierderea statutului de boier pentru urmaşii celui decăzut.
Înaltul cler, alcătuit din ierarhii superiori ai Bisericii şi mănăstiri (ca persoane juridice), a constituit o
parte fundamentală a clasei dominante. Ca stare socială, înaltul cler a deţinut proprietăţi funciare, a avut
ţărani dependenţi, a stăpânit robi, a beneficiat de privilegii şi imunităţi de ordin administrativ, fiscal şi judiciar.
În consecinţă, clericii s-au bucurat de atribuţii de ordin public, participând la administrarea treburilor ţării în
cadrul Sfatului domnesc şi în Adunările de stări; dar şi de atribuţii de ordin judiciar, având drept de judecată
în anumite procese civile, penale şi canonice (în funcţie de locul ocupat în ierarhia bisericească).
Orăşenii. Statutul de oameni liberi al orăşenilor a fost fixat atât prin privilegii speciale acordate de
către domnie (Câmpulung, Vaslui, Bârlad), cât şi prin reglementări de drept cutumiar. Tot potrivit acestora,
străinii nu se puteau aşeza în oraş fără aprobarea comunităţii târgoveţilor sau fără acordul Domnului.
Târgoveţii aveau dreptul de a participa la administrarea propriilor oraşe şi târguri; de a dispune de bunurile
lor; de a-şi rezolva singuri diferendele judiciare (mai ales în secolele XIV-XVI). În plus, comunitatea avea
dreptul de a încheia acte de comerţ; avea dreptul de a încasa vamă (vama cea mică); avea dreptul de a
face repartizarea sarcinii fiscale globale (cisla) între familiile care intrau în alcătuirea sa.
Ţăranii liberi. Răzeşii şi moşnenii aveau o capacitate juridică foarte apropiată de aceea a boierilor şi
a clerului, având practic aceleaşi drepturi. Diferenţele apăreau în special la capitolul obligaţiilor faţă de stat:
în vreme ce boierimea mare şi clerul primeau scutiri sau reduceri, răzeşii şi moşnenii achitau toate
categoriile de dări, ei constituind împreună cu ţăranii dependenţi principala masă impozabilă. De altfel,
presiunea fiscală foarte mare a domniei a condus la apariţia fenomenului social-juridic de rumânire sau
vecinire a ţăranilor liberi. Acesta s-a manifestat prin vânzarea către boieri sau mănăstiri a pământului şi a
libertăţii personale, foştii moşneni sau răzeşi transformându-se în ţărani dependenţi (rumâni/vecini). Motivul
era acela că nivelul dărilor era atât de mare, încât gospodăria ţărănească nu mai avea capacitatea de se
regenera economic, iar răzeşii şi moşnenii riscau să rămână fără mijloace de subzistenţă. Trecerea lor în
rândul ţăranilor dependenţi le asigura în schimb un nivel al impozitării ceva mai relaxat.
Ţăranii dependenţi (rumâni şi vecini) aveau libertatea îngrădită de dreptul de proprietate incomplet
pe care îl avea stăpânul pământului asupra persoanei lor. Prin urmare, ei nu puteau participa la exerciţiul
drepturilor publice. În secolele XIV-XVI, proprietarii (boierii sau mănăstirile) puteau să-i vândă, să îi
dăruiască sau să-i dea drept zestre împreună cu pământul pe care se aflau. Începând cu secolul al XVII-lea,
ei puteau fi vânduţi, dăruiţi sau donaţi chiar şi fără pământul pe care erau aşezaţi. Iniţial, ţăranii dependenţi
aveau libertatea de a se aşeza pe orice moşie; începând însă cu sfârşitul secolului al XVI-lea, această
libertate le-a fost restrânsă, pentru ca în final să fie desfiinţată. Dreptul avut de stăpân asupra ţăranului
dependent se transmitea şi asupra urmaşilor de sex masculin ai acestuia din urmă. Asupra pământului pe
care îl lucra, ţăranul dependent avea drept de posesiune şi de folosinţă, neputând fi înlăturat de pe acesta.
Începând însă cu secolul al XVII-lea, ţăranii dependenţi au pierdut în mod treptat dreptul de posesiune în
favoarea stăpânilor, rămânând în final doar cu cel de folosinţă. Ţăranul dependent avea proprietate deplină
asupra gospodăriei proprii (lotul de casă), dar şi asupra bunurile funciare create prin munca proprie:
curături, grădini, vii, livezi. Drept de proprietate avea şi asupra unei cote importante din produsele obţinute
prin exploatarea lotului propriu (produsele agrare rămase după achitarea dărilor către stăpân şi către
domnie). Având aceste drepturi de proprietate, ţăranul dependent dispunea şi de o minimă capacitate
juridică, pentru a putea participa la tranzacţii cu produsele sale sau cu bunurile funciare create prin munca
sa. Limitele acestei capacităţi au fost însă extinse odată cu dezvoltarea relaţiilor capitaliste şi cu trecerea de
la rentele în muncă şi produse la rentele în bani. Starea de dependenţă lua sfârşit numai cu acordul
stăpânului. Ea intervenea în urma unui act unilateral al stăpânului (motivat de considerente pioase) sau în
schimbul unei răscumpărări. Singura situaţie în care eliberarea se făcea fără acordul stăpânului, era aceea
în care ţăranul cădea în robie şi reuşea să se întoarcă în ţară. Starea de dependenţă era imprescriptibilă; în
consecinţă, stăpânul îi putea revendica nu numai pe copiii ţăranului dependent, ci şi pe urmaşii acestora.

52
 Robii. În Ţările Române, robi au fost ţiganii aduşi ca sclavi de către tătari şi prizonierii tătari (în
Moldova, mai ales). Robii se împărţeau în trei categorii: robii domneşti (toţi ţiganii care intrau în Ţările
Române intrau direct în stăpânirea Domnului); robii mănăstireşti (proveniţi din danii şi din cumpărări); robii
boiereşti (proveniţi din danii şi din cumpărări). Dreptul de a deţine robi era condiţionat de acordul domnesc
şi se obţinea prin intermediul unui act scris; în consecinţă actele juridice referitoare la robi (confiscarea,
donaţia, vânzarea/cumpărarea etc.) aveau acelaşi regim ca şi actele referitoare la proprietăţile funciare.
Stăpânii dispuneau de robii lor ca de orice alt bun mobil sau imobil. Singura obligaţie care le revenea
stăpânilor în raport cu robii lor era aceea de a-i hrăni şi de a-i îmbrăca. Robii puteau fi căsătoriţi de către
stăpân sau despărţiţi de către acesta, puteau fi pedepsiţi cu închisoarea şi cu bătaia, dar nu puteau fi ucişi
de către stăpâni. Pentru daunele provocate, ei nu răspundeau material în justiţie. Răspunderea le revenea
stăpânilor, care puteau renunţa la robii vinovaţi în favoarea părţii lezate, atunci când considerau exagerate
despăgubirile pretinse. În cazul în care un rob omora un alt rob, ucigaşul era condamnat la moarte, însă de
regulă sentinţele nu erau puse în aplicare, întrucât robul ucigaş era dat în schimbul celui ucis. Anularea
pedepsei capitale se făcea numai cu aprobarea familiei celui ucis. Procesele în care erau judecaţi robii erau
judecate de către Domn împreună cu Sfatul domnesc. În raporturile lor cu domnii, mănăstirile şi boierii, robii
erau reprezentaţi de o conducere proprie formată din juzi, cnezi sau vătămani, organe de conducere alese
din sânul comunităţilor proprii. Activitatea acestora era controlată de către conducerea administraţiei de la
nivelul judeţelor şi ţinuturilor.
5. 3. Rudenia
Rudenia a fost definită în evul mediu românesc ca o relaţie specială între persoane izvorâtă din mai
multe surse: originea comună biologică (rudenia de sânge), ficţiunea juridică a înfierii, legătura care se
creează între grupul de rude al unuia dintre soţi şi grupul de rude al celuilalt soţ (rudenia prin alianţă sau
cuscria), legătura rezultată între naşi şi fini în urma botezului şi a cununiei (rudenia spirituală).
Rudenia naturală sau rudenia de sânge se întemeia pe faptul naşterii. Ea putea fi directă, atunci
când se stabilea între tată şi fiu, sau colaterală, când era vorba despre fraţi. Gradele de rudenie reprezentau
generaţiile urmărite în linie ascendentă şi descendentă; colateralii mergeau până la strămoşul comun, iar de
aici la ruda respectivă. Rudenia de sânge a impus introducerea în sistemul juridic a unor impedimente la
căsătoria persoanelor înrudite prin sânge, cu scopul de a evita naşterea unor urmaşi degeneraţi din punct
de vedere fizic. În general, aceste impedimente vizau rudele până la gradul şapte (în dreptul cutumiar) sau
gradul opt (în dreptul scris). Biserica a întărit şi ea aceste reglementări, condamnând incestul şi căsătoriile
între rude de grad apropiat.
Rudenia prin alianţă avea la bază căsătoria. Aceasta făcea ca socrii să fie asimilaţi cu părinţii, iar, în
unele zone ale ţării, ca rudele soţiei să aibă anumite drepturi în familia bărbatului. Întrucât căsătoria era una
dintre tainele bisericeşti, rudenia prin alianţă a fost asimilată, sub influenţa dreptului canonic, cu cea
naturală. În acest fel s-a ajuns şi aici la introducerea unor interdicţii în materie matrimonială.
Rudenia spirituală sau năşia era legătura dintre naşi şi fini stabilită prin taina bisericească a
botezului. Regulile canonice o considerau chiar mai puternică decât rudenia de sânge. Legătura de rudenie
dintre naş şi fin crea numeroase consecinţe. Astfel, pe de o parte, finul îi datora naşului ascultare şi daruri;
pe de altă parte, naşul îi datora finului ocrotire, tot el trebuind să îl şi cunune. Calculul gradelor de rudenie
se făcea ca şi în cazul rudeniei de sânge. O altă formă de rudenie legată de taina botezului era “frăţia de
cristelniţă”, respectiv legătura dintre copiii botezaţi în aceeaşi apă. Aceştia copii erau consideraţi între ei ca
fiind fraţi buni. În aceeaşi situaţie erau, în unele zone ale ţării, copiii alăptaţi de aceeaşi doică, denumirea lor
populară fiind aceea de “fraţi de lapte”.
Adopţia, şi înfrăţirea au fost forme de înrudire întemeiate pe consimţământul celor implicaţi. Adopţia
mai era numită înfiere sau “luare de suflet”. Cel mai des intervenea în cazul în care unei familii îi lipseau
moştenitorii, dar sunt cunoscute şi cazuri în care ea a avut la bază motive umanitare. Adopţia crea relaţii de
rudenie între înfiat, înfietori şi rudele acestora din urmă. Ea se făcea cu consimţământul părinţilor celui înfiat,
acesta din urmă obţinând prin înfiere numele noilor săi părinţi, precum şi toate drepturile rezultate din noua
sa filiaţie. Înfrăţirea este o formă de înrudire care a intervenit mai ales în sânul clasei dominante. Prin
intermediul ei, două sau chiar mai multe persoane hotărau să se înfrăţească, pentru ca în acest fel să poată
stăpâni în comun aceeaşi moşie, ocolind în acelaşi timp dreptul de protimissis. Această formă de rudenie
mai este cunoscută şi sub denumirea de “înfrăţire pe moşie”.
5. 4. Familia
Familia medievală românească era constituită din rudele cele mai apropiate, avându-i drept nucleu
pe părinţi şi pe copii. Cu excepţia ultimului născut, care rămânea în casă cu părinţii până la moarte
acestora, toţi ceilalţi copii rămâneau în sânul familiei numai până la căsătorie. După ce îşi întemeiau
propriile familii, aceştia se mutau în gospodăriile lor.

53
 La baza familiei a stat căsătoria, aceasta fiind definită în dreptul scris ca fiind “legătura dintre bărbat
şi femeie şi comunitatea întregii vieţi”. Căsătoria era însă precedată de logodnă. Aceasta era considerată ca
o “promisiune” care producea efecte juridice atât în privinţa situaţiei tinerilor, cât şi în privinţa bunurilor
avansate cu acest prilej. În tradiţia populară, logodna avea loc cu ocazia peţitului, când cele două părţi
cădeau de acord cu privire la încheierea viitoarei căsătorii. Tot atunci avea loc un schimb de daruri între
tineri şi părinţi; se prezenta zestrea fetei; viitorul ginere îşi prezenta averea cu partea de pământ care i se
cuvenea de la părinţi; iar în final se organiza un ospăţ.
Încheierea căsătoriei presupunea îndeplinirea unor condiţii prealabile din partea viitorilor soţi,
eliminarea oricăror impedimente, precum şi punerea în aplicare a unor formalităţi. Nerespectarea condiţiilor
de formă şi de fond putea atrage după sine nulitatea actului de căsătorie. Condiţiile încheierii căsătoriei erau
în principal: manifestarea liberă a voinţei ambilor soţi şi împlinirea vârstei minime prevăzute de pravile: 14
ani la băieţi, respectiv 12 ani la fete. În ceea ce priveşte impedimentele, acestea erau numeroase: soţii nu
trebuiau să fie consangvini sau afini mai aproape de al optulea grad; soţii trebuiau să fie de aceeaşi religie
şi chiar de aceeaşi confesiune, altminteri ei nu erau cununaţi de către preot; tutorele nu se putea căsători cu
pupila atât timp cât îi administra averea; călugării şi cei care hotărâseră să trăiască singuri nu puteau fi
obligaţi să se căsătorească; cel căsătorit nu putea avea o a doua soţie decât după ce a divorţat; cel
căsătorit de trei ori nu se mai putea recăsători a patra oară; părintele adoptiv nu se putea căsători cu fiica
înfiată; iar căsătoria între persoanele cu situaţii sociale foarte diferite era interzisă. Formalităţile încheierii
căsătoriei erau reprezentate de ritualurile laice şi religioase care alcătuiau nunta. Rostul acesteia din urmă
era, în principal, acela de a face publicitatea necesară introducerii noului cuplu în comunitatea sătească.
Nerespectarea condiţiilor de fond şi de formă conduceau la nulitatea actului de căsătorie. Cele mai
importante nulităţi absolute erau: căsătoriile între rude de grad apropiat (“neîngăduite”); căsătoriile între
tutore şi pupila sa nevârstnică (“nelegiuite”); căsătoriile între persoane din rândul cinului monahal
(“blestemate”); oficierea cununiei de către persoane lipsite de calitate. Nulitatea relativă intervenea în cazul
viciilor de consimţământ, la solicitarea părţii lezate. Nulităţi relative erau: eroarea asupra identităţii
persoanei; eroarea asupra condiţiei sociale a persoanei; eroarea asupra stării materiale a persoanei.
Raporturile dintre soţi se bazau pe principiul inegalităţii sexelor, principiu consacrat şi de preceptele
religioase. Conform pravilelor, soţia avea obligaţia de a-i fi fidelă soţului, de a-i da ascultare şi de a-l urma
pe acesta; în vreme ce bărbatul avea dreptul de corecţiune asupra soţiei, putând să o certe sau să o bată.
Puterea părintească era absolută, părinţii având chiar posibilitatea de a-şi vinde copii, atunci când
erau nevoiţi să o facă. Ea se exercita atâta timp cât trăiau părinţii şi acţiona inclusiv după căsătoria copiilor.
Decăderea din puterea părintească avea loc numai atunci când tatăl îşi lăsa în părăsire fiul bolnav sau îşi
îndemna fiica la fapte imorale. Acestea sunt motivele pentru care, în familiile cu mai multe generaţii, puterea
părintească era exercitată de către bunic.
Divorţul era admis destul de rar. Întrucât căsătoria era iniţiată în general de părinţi, desfacerea ei
însemna încălcarea voinţei acestora, ceea ce conducea la tensiuni şi violenţe între familii. Din acest
considerent motivele divorţului trebuia să fie foarte puternice: neînţelegeri grave urmate de tentative
nereuşite de împăcare; părăsirea domiciliului conjugal de către soţie fără încuviinţarea soţului; dovedirea
soţiei ca fiind vinovată de adulter; persistenţa soţului în adulter; uneltirea împotriva vieţii soţului/soţiei;
uneltirea împotriva stăpânirii; neputinţa bărbatului mai mult de trei ani; consacrarea unuia dintre soţi vieţii
monahale; dispariţia unuia dintre soţi mai mult de cinci ani. La despărţire, avea loc împărţirea bunurilor
aduse sau dobândite în timpul căsătoriei. În privinţa copiilor, pravilele atribuiau băieţii tatălui, iar fetele
mamei. Atunci când căsătoria era desfăcută din motive care nu puteau fi imputate soţiei, aceasta îşi putea
recupera zestrea; dimpotrivă, atunci când soţia era cea vinovată pentru desfacerea căsătoriei, zestrea ei
trecea în proprietatea soţului.
Recăsătoria era permisă în dreptul cutumiar, dar în regiunile cu puternice tradiţii patriarhale-
pastorale nu era bine văzută. În aceste regiuni, obiceiul spunea că, atunci când are copii, văduva trebuia să
rămână cu rudele bărbatului; în acest fel cumnaţii săi urmau să se îngrijească de copii şi de avere. În alte
zone însă, recăsătoria era considerată ca fiind ceva firesc. Potrivit pravilelor, soţia văduvă trebuia să aştepte
un an până să se recăsătorească, timp în care se considera că se află în doliu. Ea se putea logodi totuşi
înainte de trecerea anului de doliu, dacă beneficia de o aprobare specială. Dacă însă dădea naştere unui
copil, ea se putea căsători imediat. Numărul căsătoriilor succesive era limitat la trei.
5. 5. Succesiunile
Succesiunea sau moştenirea reprezenta transmiterea averii unei persoane decedate către
succesorii acesteia. Determinarea succesorilor se făcea însă pe două căi: prin voinţa legii sau prin voinţa
defunctului. Transmiterea averii în virtutea legii poartă astăzi denumirea de moştenire legală, în vreme ce
transmiterea aceleiaşi averi în virtutea voinţei defunctului se numeşte moştenire testamentară.

54
 5. 5. 1. Moştenirea legală revenea în dreptul medieval românesc următoarelor categorii de
persoane: moştenitorilor legitimi (descendenţi, ascendenţi şi colaterali); copilului din afara căsătoriei în
raport cu mama şi cu rudele ei şi reciproc; soţului supravieţuitor sau văduvei sărace; autorităţilor publice
(Domnul, fiscul domnesc, cutia milelor).
Descendenţii erau coborâtorii în linie directă din acelaşi autor comun. Ei îi înlăturau de la moştenire
pe ascendenţii şi pe colateralii defunctului. Între descendenţi, cei mai apropiaţi de defunct treceau înaintea
celor mai îndepărtaţi. În materia moştenirilor, în ambele ţări române sistemul egalităţii sexelor a coexistat cu
privilegiul masculinităţii. Acesta din urmă prevedea că fiii şi descendenţii masculini ai acestora aveau dreptul
de a le exclude pe fiice de la moştenirea bunurilor funciare ale părinţilor. Ele îşi primeau partea care le
revenea din avere prin înzestrare, aceasta fiind materializată prin bani şi bunuri mobiliare. Atunci când nu
existau urmaşi masculini (desherenţă), averea defunctului risca să fie preluată de domnie prin instituţia
prădalicii. Pentru a evita pierderea averii, boierimea română a avut la îndemână două soluţii: a) tatăl putea
obţine, prin favor domnesc, anularea aplicării instituţiei prădalica asupra averii sale; b) apelând la o ficţiune
juridică, tatăl îşi putea aşeza fiica în loc de fiu, aceasta devenind moştenitoare (eventual, chiar alături de
fraţi). Existenţa acestor procedee arată că privilegiului masculinităţii a pierdut treptat teren în faţa principiului
egalităţii sexelor. De altfel, pravilele scrise din secolul al XVII-lea au consacrat şi ele acest din urmă
principiu. Copiii rezultaţi din mai multe căsătorii îşi împărţeau între ei succesiunea părintelui comun. Copiii
nelegitimi erau de regulă înlăturaţi de la moştenirea tatălui şi chemaţi doar la moştenirea mamei; excepţiile
admise erau copiii nelegitimi ai marilor boieri şi mai ales cei ai domnilor. În ceea ce-i priveşti pe copiii înfiaţi,
aceştia aveau drept la moştenirea părinţilor înfietori egal cu cel al copiilor legitimi.
Ascendenţii erau părinţii, bunicii şi străbunicii defunctului. Aceştia erau chemaţi la succesiune numai
în lipsa descendenţilor, situaţie în care îi înlăturau pe colateralii defunctului.
Colateralii erau chemaţi, de regulă, la moştenire în absenţa descendenţilor şi ascendenţilor. Ei erau
împărţiţi în: privilegiaţi (fraţi, surori şi descendenţii lor) şi ordinari (restul rudelor până la un anumit grad).
Aceasta însemna că dacă o persoană murea fără descendenţi, erau chemaţi la succesiune mai întâi
colateralii privilegiaţi, iar dacă nici aceştia nu existau, atunci moştenirea revenea colateralilor ordinari.
Soţul supravieţuitor. În principiu, pravilele recunoşteau dreptul succesoral al soţului supravieţuitor,
atunci când soţul defunct nu a lăsat rude mai apropiate de gradul al şaselea; în această situaţie soţul
supravieţuitor moştenea jumătate din averea succesorală, în vreme ce jumătatea cealaltă revenea statului.
Desherenţa era o succesiune necerută şi neluată de nimeni. În lipsa succesorilor, ea revenea
Domnului, conform principiului potrivit căruia bunurile fără stăpân aparţin autorităţii publice.
5. 5. 2. Moştenirea testamentară reprezenta transmiterea averii pe baza testamentului oral sau
scris. Încheierea testamentului avea caracter solemn şi se încheia în faţa unui număr variabil de martori.
Printre aceştia figurau de obicei persoane cu poziţie socială care le făceau demne de încredere: preoţi,
călugări, egumeni, episcopi etc. Unele dintre testamente (ale marilor boieri, în special) erau încheiate chiar
în faţa Domnului şi a Sfatului domnesc. Atunci când testamentele erau semnate de către testatori, martorii
nu mai erau însă necesari.
Dezmoştenirea era modificarea de către deţinătorul averii a ordinii succesorale legale, prin
îndepărtarea de la moştenire a unuia sau mai multor succesori. Excluderea tuturor posibililor succesori, fără
a-i indica pe alţii, făcea ca moştenirea să revină Domnului.
5. 6. Obligaţii şi contracte
Dreptul cutumiar a consacrat ca izvoare ale obligaţiunilor contractele şi delictele, tendinţa fiind
aceea de a deplasa accentul de pe răspunderea colectivă pe cea personală.
Ca forme de răspundere colectivă, evul mediu românesc a cunoscut: cisla, duşegubina şi
despăgubirea de la altul.
Cisla era sistemul de impozitare şi de achitare a dărilor băneşti către stat, sistem în care o
colectivitate (satul, breasla fiscală, oraşul) era impusă la plata unei sume globale. Suma era apoi repartizată
între gospodăriile componente, în funcţie de puterea economică a fiecăreia. Responsabilitatea achitării
sumei globale revenea însă întregii comunităţi, în baza principiului solidarităţii între membrii ei. De aceea,
atunci când unul dintre capii de familie nu putea plăti partea care îi fusese repartizată din cisla, celelalte
familii trebuiau să acopere respectiva parte, urmând să se despăgubească din bunurile celui rău platnic.
Duşegubina era amenda pe care o aplica statul comunităţilor pe teritoriul cărora s-au produs fapte
penale, fără ca acestea să-i fi prins pe făptuitori. Instituţia se baza obligaţia comunităţilor de a veghea
asupra hotarelor proprii şi de a-i prinde pe făptuitori, precum şi pe principiul solidarităţii între membrii obştii.
Aceasta însemna că amenda se împărţea între membrii comunităţii, în funcţie de puterea economică a
fiecărei gospodării.
Despăgubirea de la altul era o modalitate de răspundere colectivă care acţiona pe plan internaţional
şi se baza pe principiul solidarităţii între locuitorii aceleiaşi ţări. Conform acestei norme juridice, o persoană

55
prejudiciată material într-o ţară străină putea să ceară şi să obţină despăgubiri de la conaţionalii celui care îi
crease prejudiciul care se aflau pe teritoriul ţării sale. În această situaţie se aflau cel mai adesea negustorii,
întrucât circulau cu produsele lor dintr-o ţară în alta şi încheiau cu negustorii locali diverse acte de comerţ.
Ca forme de răspundere personală, dreptul medieval românesc a cunoscut contractele, acte juridice
care creau drepturi şi obligaţii pentru părţile contractante. În această categorie intrau: contractul de vânzare-
cumpărare, donaţia, contractul de schimb, contractul de împrumut, contractul de comodat, contractele de
arendă.
Contractul de vânzare-cumpărare. Consimţământul contractanţilor trebuia să fie liber, fără vicii şi
irevocabil. Contractul în care consimţământul era viciat, era considerat nul. Motivele pentru care vânzătorul
fusese “constrâns” să vândă (foametea, robia, amenzile penale etc.) nu erau însă vicii de consimţământ.
Pentru a se evita viciile, tranzacţiile se desfăşurau întotdeauna cu martori. În cazul contractelor de vânzare-
cumpărare care aveau drept obiect pământul, era nevoie şi de consimţământul rudelor şi al vecinilor,
întrucât aceştia aveau drept de preemţiune la cumpărare (dreptul de protimissis). Obiectul vânzării îl
constituia mai ales pământul. În cazul moşnenilor şi răzeşilor, acesta se prezenta sub forma unei cote părţi
ideale din suprafaţa şi venitul satului, întrucât aceştia stăpâneau în indiviziune. În cazul marilor boieri şi al
mănăstirilor, suprafeţele de pământ erau bine determinate prin semne de hotar. Se vindeau însă şi bunuri
mobiliare, unele de sine stătătoare, alte împreună cu pământurile. Între aceste, figurau frecvent robii, ţăranii
dependenţi, dar şi ţăranii liberi care îşi vindeau libertatea. Preţul era determinat în bani; în bani şi produse;
respectiv în produse preţuite în bani. El se plătea integral în momentul încheierii contractului sau doar
parţial, urmând ca restul să fie plătit la un termen fixat prin contract. Pentru nerespectarea termenului de
plată, în contracte era prevăzută de obicei sancţiunea rezilierii convenţiei.
Donaţia. Donatori puteau fi în special Domnul şi boierii, în vreme ce beneficiari puteau fi aproape
toate categoriile de persoane. Pentru a fi valabile, actele care priveau donaţiile de bunuri imobile între
particulari trebuiau confirmate de către Domnie, în virtutea dreptului său eminent. O categorie aparte de
donaţii erau cele făcute bisericilor şi mănăstirilor. În aceste cazuri, dania avea drept scop obţinerea din
partea aşezământului bisericesc a unor servicii religioase: înscrierea în pomelnicul cel mare al bisericii
respective, pentru ca donatorul să fie pomenit la marile sărbători; organizarea periodică de parastase şi
slujbe de pomenire a donatorului şi a familiei sale; înmormântarea donatorului şi a membrilor familiei sale în
interiorul lăcaşului de cult etc.
Contractele de schimb puteau să aibă ca obiect bunuri mobile sau bunuri imobile. În cazurile în care
schimbul avea ca obiect proprietăţi funciare, ţărani dependenţi sau robi, el era valabil numai dacă era
confirmat de către Domnie.
Contractele de împrumut cele mai des întâlnite erau cele sub formă de bani. În cazul în care
restituirea sumei nu era posibilă, se apela la plata în natură, creditorului fiindu-i solicitate bunuri imobile sau
mobiliare. Dacă însă părţile nu ajungeau la înţelegere, intervenea justiţia sau arbitrajul Domnului, care putea
stabili noi termene sau noi garanţii pentru restituirea sumei.
Contractul de comodat era contractul prin care o persoana punea la dispoziţia altei persoane spre
folosinţă gratuită diverse bunuri (pământuri, unelte, vite de muncă), cu singura obligaţia pentru aceasta din
urmă de a-l restitui la termen.
Contractele de arendare aveau drept obiect crâşmele, livezile, viile şi păşunile. Pentru arendarea
acestora din urmă de la boieri, ţăranii se obligau să facă în schimbul dreptului de păşunat diverse munci
(arat şi secerat). O categorie foarte frecventă de contracte de arendare este aceea prin care unii boieri sau
negustori arendau unele drepturi regaliene: vămile,ocnele de sare, minele de cupru, încasarea dărilor.
Pentru dovedirea înţelegerilor şi a contractelor, dreptul medieval prevedea o serie de probe. Date
fiind raritatea înscrisurilor şi dificultatea obţinerii acestora, probele erau în cea mai mare parte de ordin
testimonial. Este vorba în principal despre mărturiile aldămăşarilor sau ale martorilor prezenţi la încheierea
contractelor. Pentru autentificarea înscrisurilor, se foloseau sigiliile personale ale părţilor şi ale martorilor,
sau chiar pecetea oficială a ţării, dacă contractul se încheia în cancelaria domnească.
Garantarea executării obligaţiilor civile se făcea prin garanţii personale şi reale. Garanţiile personale
erau depuse de către persoane numite chezaşi; ele erau executate de către creditor în cazul în care
debitorul nu se achita de obligaţiile asumate prin contract Garanţia reală cea mai utilizată era gajul sau
zălogul, cuprinzând atât bunuri mobile, cât şi imobile. Principalul bun imobiliar oferit era pământul, mai ales
atunci când contractele se încheiau între reprezentanţi ai clasei boiereşti.

Bibliografie
*** Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar, coordonatori: Ovid Sachelarie şi Nicolae Stoicescu, Editura Academiei RSR,
Bucureşti, 1988.

56
*** Istoria dreptului românesc, coordonator: Ioan Ceterchi, vol. I, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1980, p. 191-458, 471-581.
Apostu, Ioan; Ionescu, Nicolaie, Prelegeri de istoria dreptului românesc, Editura Nitnelav, Galaţi, 2003, p. 75-103.
Cernea, Emil; Molcuţ Emil, Istoria statului şi dreptului românesc, ediţia a II-a, Casa de editură şi presă “Şansa SRL”, Bucureşti,
1992, p. 96-125.
Ciurea, D., Organizarea administrativă a statului feudal Moldova (sec. XIV-XVIII), în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie,
Iaşi, tom II, 1965, p. 143-235.
Costăchel, Valeria; Panaitescu, P. P.; Cazacu, A., Viaţa feudală în Ţara Românească şi Moldova (sec. XIV-XVII), Bucureşti,
1957.
Filitti, I. C., Despre vechea organizare administrativă a Principatelor Române, extras din Revista de drept public, an 1934-1935,
75p.
Idem, Vechiul drept penal român. Întregiri privitoare la vechea organizare judecătorească, Bucureşti, 1937, 74 p.
Firoiu, D. V., Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, 1976, p. 57-100.
Giurescu, Constantin C., Cum se împărţea dreptatea la noi. Jurământul cu brazda în cap, în vol. Din trecut, Bucureşti, 1942, p.
182-203.
Grigoraş, Nicolae, Proprietatea funciară a oraşelor moldoveneşti, în Studii şi cercetări ştiinţifice, Iaşi, fascicula Istorie, an XII,
1961, nr. 2, p. 213-232.
Idem, Principalele amenzi din Moldove în timpul orânduirii feudale (secolele al XV-lea – al XVIII-lea), în Anuarul Institutului de
Istorie şi Arheologie, Iaşi, tom VI, 1969, p. 159-176.
Idem, Instituţii feudale din Moldova. Organizarea de stat până la mijlocul secolului al XVIII-lea, Bucureşti, 1971.
Guţan, Manuel, Istoria administraţiei publice româneşti, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2006.
Sachelarie, O., Autoritatea hotărârilor judecătoreşti în vechiul drept românesc, în Studii şi materiale de istorie medie, VII, 1974, p.
217-222.

Test de autoevaluare nr. 7

01. Legislaţia bizantină preluată în dreptul medieval românesc a fost:
a) exclusiv canonică;
b) exclusiv laică;
c) canonică şi laică.
02. Primele pravile româneşti care au fost investite cu autoritate legală au fost:
a) Carte românească de învăţătură (1646);
b) Îndreptarea legii sau Pravila cea mare (1652);
c) Pravila de la Govora sau Pravila cea mică (1640).

03. Justiţia medievală românească avea următoarele caracteristici:

a) jurisdicţia civilă era separată de acea penală;
b) atribuţiile judecătoreşti erau exercitate împreună cu cele executive;
c) exercitarea atribuţiilor judecătoreşti avea caracter venal.
04. Potrivit pravilelor, dreptul de a-i judeca pe clerici revenea:
a) instanţelor de judecate reprezentate de ierarhii Bisericii şi de sinoadele bisericeşti;
b) instanţelor de judecată reprezentate de dregătorii domneşti;
c) instanţei de judecată reprezentate de Domn.
05. Mijloacele de probaţiune în evul mediu românesc au fost:
a) mărturisirea împricinatului;
b) martorii sau jurătorii;
c) înscrisurile.
06. În calitate de deţinător al dreptului de stăpânire superioară asupra teritoriului ţării (dominium eminens), Domnul putea exercita
următoarele acţiuni:
a) făcea danii de sate şi moşii (mile);
b) întemeia aşezări (sate şi oraşe);
c) avea dreptul să deţină proprietăţi personale.

07. Terenurile agricole din hotarul (ţarina) târgului:

a) aparţineau târgoveţilor, ca indivizi, fiind transmisibile pe cale ereditară;
b) aparţineau târgoveţilor, ca indivizi, dreptul lor de stăpânire fiind condiţionat de recunoaşterea lui de către domnie;
c) aparţineau târgoveţilor, ca obşte, dreptul lor de stăpânire fiind condiţionat de recunoaşterea lui de către domnie.
08. Calitatea de boier se obţinea în secolele XIV-XVII:
a) prin cumpărarea unui titlu nobiliar;
b) prin diplomă de înnobilare emisă de Domn;
c) prin intermediul actelor domneşti care atestau dreptul de proprietate asupra unei bucăţi de pământ.
09. În secolele XIV-XVII nulitatea absolută la încheierea căsătoriei era atrasă de:
a) căsătoriile între rude de grad apropiat;
b) căsătoriile între tutore şi pupila sa nevârstnică;

57
c) oficierea cununiei de către persoane lipsite de calitate.
10. Motivele pentru acceptarea divorţului în evul mediu românesc au fost:
a) consacrarea unuia dintre soţi vieţii monahale;
b) dispariţia unuia dintre soţi mai mult de cinci ani;
c) dovedirea soţului ca fiind vinovat de adulter.

Test de autoevaluare nr. 8

01. Până la jumătatea secolului al XVI-lea, pravilele autohtone au fost redactate în:
a) limba slavonă;
b) limba greacă;
c) limba română.

02. Procesului de receptarea a dreptului romano-bizantin reprezintă:

a) includerea în pravilele medievale româneşti a unor norme de drept cutumiar;
b) includerea în pravilele medievale româneşti a unor norme bizantine de drept canonic;
c) includerea în pravilele medievale româneşti a unor norme bizantine de drept laic.
03. Justiţia medievală românească avea următoarele caracteristici:
a) în justiţia medievală românească nu a existat autoritatea lucrului judecat;
b) atribuţiile judecătoreşti erau separate de cele executive;
c) justiţia medievală românească era autonomă în raport cu puterea suzerană.
04. În evul mediu, reprezentanţii clerului puteau fi judecaţi de instanţele laice:
a) dacă litigiile în care erau antrenaţi erau de competenţa strictă a justiţiei laice;
b) atunci când împricinaţii conveneau asupra arbitrajului justiţiei laice, iar superiorul ierarhic le permitea să se adreseze
instanţelor laice;
c) în orice situaţie, în conformitate cu normele dreptului cutumiar.
05. Mijloacele de probaţiune în evul mediu românesc au fost:
a) blestemul şi cartea de blestem;
b) cercetarea la faţa locului;
c) cunoştinţa personală a judecătorului.

06. În calitate de deţinător al dreptului de stăpânire superioară asupra teritoriului ţării (dominum eminens), Domnul putea exercita
următoarele acţiuni:
a) confisca satele şi moşiile celor care încălcau contractul de vasalitate (hiclenie);
b) confirma sau întărea dreptul de stăpânire asupra pământului exercitat de către orice supus;
c) exercita controlul asupra tuturor transferurilor de stăpânire funciară din ţară.

07. Căile de formare a proprietăţii bisericeşti au fost:

a) moştenirea întărită de către autoritatea centrală;
b) înfiinţarea de aşezări noi;
c) donaţiile venite din partea credincioşilor.
08. În secolul al XVII-lea, situaţia juridică a ţăranilor dependenţi:
a) le permitea stăpânilor acestora să-i vândă împreună cu pământul pe care îl lucrau;
b) le permitea stăpânilor acestora să-i vândă fără pământul pe care îl lucrau;
c) nu le permitea stăpânilor să-i vândă în nici o situaţie.
09. Responsabilitatea materială pentru faptele robilor revenea:
a) exclusiv robilor;
b) exclusiv stăpânilor;
c) robilor şi stăpânilor, în solidar.
10. Motivele pentru acceptarea divorţului în evul mediu românesc au fost:
a) părăsirea domiciliului conjugal de către soţie fără încuviinţarea soţului;
b) dovedirea soţiei ca fiind vinovată de adulter;
c) uneltirea împotriva vieţii soţului/soţiei.

58
 CAPITOLUL 7
ORGANIZAREA DE STAT A ŢĂRILOR ROMÂNE
ÎN SECOLUL FANARIOT

La începutul secolului al XVIII-lea Ţările Române au intrat într-un grav proces de deteriorare a
autonomiei politice de care se bucuraseră până atunci în raport cu puterea suzerană (Imperiul Otoman).
Alianţele politice antiotomane încheiate de domnii Dimitrie Cantemir şi Constantin Brâncoveanu cu Rusia şi
Imperiul Habsburgic au condus la pierderea încrederii autorităţilor otomane în domnii autohtoni şi la
anularea celui mai important privilegiu de care se bucuraseră până atunci Ţările Române: alegerea
Domnului de către Adunarea Stărilor. În consecinţă, această prerogativă a fost însuşită de către suveranul
otoman, care o va folosi timp de un secol pentru a numi pe tronurile celor două ţări dregători ai statului
otoman. Totuşi, turcii nu au transformat Ţările Române în unităţi administrative otomane, ci le-au conservat
autonomia încredinţând conducerea lor unui grup de familii greceşti din cartierul „Fanar” din Istanbul, care
slujiseră statului otoman cu loialitate timp de mai bine de un secol.
Secolul al XVIII-lea a însemnat o perioadă de regres din punctul de vedere al relaţiilor româno-
otomane. El a adus cu sine grave ştirbiri ale autonomiei de care se bucuraseră Ţările Române în perioada
anterioară şi o exploatare sistematică a economiei acestora în beneficiul statului otoman. Perioada a
înregistrat însă şi câteva aspecte pozitive, între care trebuie remarcate progresele semnificative făcute în
domeniul administraţiei publice. Sub influenţa ideilor iluministe (în special a celor conservatoare, care
promovau rolul monarhului luminat în modernizarea societăţii), domnii fanarioţi au introdus în administraţia
publică din Ţările Române un centralism fără precedent în istoria statelor medievale româneşti. Acesta s-a
materializat prin creşterea în dimensiuni a aparatului de stat, o organizare mai bună a acestuia decât în
trecut, iar în final, prin funcţionarea lui mult mai eficientă. Scopurile acestor ameliorări înregistrate în
activitatea aparatului administrativ nu se legau însă de interesele locuitorilor de rând, ci de nevoia
domnitorilor fanarioţi de a exploata cât mai eficient economia celor două ţări, pentru a putea face faţă
pretenţiilor otomane şi a-şi păstra astfel tronurile. Spectrul larg al atribuţiilor pe care le-a primit administraţia
locală în această perioadă, profilul acestora atribuţii şi eficienţa cu care aparatul administrativ le-a dus la
îndeplinire constituie însă cele dintâi premise ale modernizării administraţiei publice româneşti.
Tot un semn de modernizare îl reprezintă şi diversificarea funcţiei interne a statului. Alături de
păstrarea ordinii interne, împărţirea dreptăţii şi perceperea impozitelor, statele medievale româneşti au
început să îşi asume şi funcţii noi. Cele mai elocvente exemple sunt preocupările domnilor fanarioţi pentru
asistarea materială a săracilor şi pentru protejarea sănătăţii populaţiei; ele s-au materializat prin apariţia
primelor instituţii de ocrotire patronate de stat, iar în perioada următoare ele vor sta la baza apariţiei unor
servicii publice în sensul modern al conceptului.

1. Administraţia centrală
1. 1. Domnul
Instituţia cea mai importantă în cârmuirea Ţărilor Române a rămas în continuare Domnitorul. Numit
direct de către sultan, acesta era asimilat dregătorilor otomani, poziţionându-se în ierarhia dregătoriilor
otomane imediat sub vizirii (miniştrii) importanţi. De regulă, tronul era ocupat prin cumpărare, competiţia
între pretendenţi transformându-se de facto într-o licitaţie. Turcii au utilizat în continuare sistemul confirmării
periodice a titularilor, însă din motive de maximizare a beneficiilor financiare au avut tendinţa de a scurta
durata domniilor (suma cu care erau cumpărată domnia era mai mare decât cea plătită pentru confirmare).
În aceste condiţii, menţinerea domnilor pe tron era legată exclusiv de eficienţa cu care aceştia răspundeau
pretenţiilor economico-financiare ale Imperiului. O anumită ameliorare a acestei situaţii a venit în urma
războiului ruso-turc din anii 1787-1792, încheiat cu Pacea de la Iaşi. Unul dintre articolele acesteia, stabilea
durata domniilor din Principate la 7 ani, cu posibilitatea turcilor de a-i revoca pe titulari doar în cazul în care
săvârşeau greşeli grave. Ceva mai multă stabilitate a fost obţinută în urma hatişerifului din 1802, prin care
Poarta stabilea că înainte de expirarea celor şapte ani, domnii nu puteau fi maziliţi decât în urma unui acord
intervenit între puterea suzerană (Poarta) şi cea protectoare (Rusia).
Domnia şi-a păstrat toate atribuţiile pe care le avusese în perioada anterioară. În domeniile politic,
judecătoresc, şi economico-fiscal, puterea sa era practic nelimitată. Domnul controla toate resorturile
administraţiei centrale şi locale, iar personalul administrativ era direct sau indirect răspunzător faţă de el.
Limitele constituţionale ale prerogativelor domnilor în această perioadă erau puţine. Cea mai importantă şi,
probabil, cea mai eficientă, venea din afara Ţărilor Române, aceasta fiind materializată din dreptul sultanului

59
de a selecta şi a mazili domnitorii. O altă ameninţare potenţial serioasă la adresa autorităţii Domnitorului
venea din partea Sfatului domnesc şi a Sfatului de obşte. Formate din boieri şi, ocazional, din înalţi ierarhi ai
bisericii, cele două organe reprezentau voinţa politică a boierimii autohtone, motiv pentru care ele au reuşit
nu de puţine ori să blocheze sau să influenţeze în mod decisiv activitatea domnilor fanarioţi.
1. 2. Sfatul domnesc
Sfatul domnesc a rămas în continuare un organ cu caracter permanent, care îndeplinea funcţii
consultative în raport cu instituţia Domniei. Având acest rol, Sfatul domnesc şi-a păstrat totalitatea
competenţelor pe care le-a avut şi în perioada secolelor XIV-XVII. În cursul secolului al XVIII-lea, instituţia a
căpătat însă şi unele atribuţii judecătoreşti speciale. O secţiune a acestuia a început să funcţioneze ca o
instanţă superioară de judecată, denumită tehnic Divan domnesc. Prin extensie, expresia a ajuns ulterior să
desemneze întreaga instituţie a Sfatului domnesc.
Membrii Divanului erau numiţi de către Domnitor dintre boierii de rangul întâi şi al doilea. Tradiţia
întărită prin firmane ale sultanului, recunoştea dreptul Domnitorului de a alege pe cine dorea dintre boierii
pământeni sau greci. Însă un domnitor înţelept ţinea seama de poziţia socială, de influenţa politică şi de
durata în care cei numiţi fuseseră în slujba statului. Astfel de considerente explică opoziţia cu care se
confrunta adesea Domnitorul din partea unui organ ales de către el însuşi. Deşi componenţa Divanului era
în continuă schimbare, un mic nucleu de mari boieri îşi menţinea de la o domnie la alta locul în Divan sau
reapăreau frecvent în funcţiile înalte alte ţării. În acest fel, treburile interne erau conduse de către Domnitor
cu sprijinul unui mic mănunchi de familii boiereşti. Aceste familii au format o adevărată castă aristocrată,
care a dominat viaţa politică, economică şi culturală până târziu în deceniul al treilea al secolului al XIX-lea.
1. 3. Sfatul de obşte
Sfatul de obşte este cel de-al doilea organism important care reprezenta opinia clasei boiereşti.
Acesta era o rămăşiţă a vechii Adunări de stări, având în componenţa sa persoane chemate în mod special
de către Domnitor. Din acest motiv, Sfatul era un instrument de guvernare aflat la îndemâna Domnitorului,
care se dovedea a fi unul destul de docil în relaţie cu acesta din urmă. Structura şi prerogativele instituţiei
au rămas însă în aceeaşi situaţie de nereglementare juridică, care îi caracterizase activitatea şi în trecut.
Sfatul de obşte putea fi convocat doar de către Domnitor sau de către cineva desemnat de către
acesta. La o convocare se puteau întruni cel puţin 12 şi cel mult 140 de persoane, însă numărul lor rareori
trecea de 36. Competenţele Sfatului erau la fel de extinse ca şi cele ale Adunărilor de stări. Prin urmare,
orice problemă publică importantă putea face obiectul consultării Sfatului de obşte, indiferent dacă aceasta
era laică sau ecleziastică, economică sau politică. Dezbaterile erau adesea animate, mai ales când era
vorba de biruri, iar uneori boierii ajungeau să îl denunţe pe domnitor la Constantinopol. Domnitorul era însă
cel care stabilea ordinea de zi şi avea putere de decizie, iar atâta vreme cât Poarta era mulţumită de
prestaţia sa, acesta învingea orice opoziţie a boierilor.
1. 4. Dregătoriile centrale
În linii mari, nomenclatura dregătoriilor centrale a rămas foarte apropiată de aceea din secolele
anterioare. S-a păstrat de asemenea şi modalitatea de numire a titularilor: aceştia era desemnaţi şi revocaţi
de către Domn, în funcţie de avere, de relaţiile de rudenie avute cu familia Domnului sau de priceperea lor.
Numirile se făceau la debutul fiecărei domnii şi la începutul fiecărui an, moment în care toţi dregătorii erau
obligaţi să îşi depună însemnele dregătoriilor. Deşi, în mod teoretic, Domnii puteau numi dregători din
rândurile oricărei categorii sociale, totuşi în marea majoritate a cazurilor candidaţii numiţi în funcţii
proveneau din rândurile marilor proprietari de pământuri. S-a creat în acest fel o legătură foarte strânsă între
calitatea de boier şi aceea de dregător, care i-a ţinut la o oarecare distanţă de marile dregătorii pe însoţitorii
greci ai domnilor fanarioţi.
Specificul dregătoriilor centrale a suferit însă o mutaţie fundamentală odată cu instalarea regimului
fanariot. Este vorba despre introducerea vânzării slujbelor publice, o practică întâlnită şi în alte monarhii
absolutiste contemporane. Aceasta îi permitea Domnului să vândă boierilor toate marile dregătorii ale ţării,
iar dregătorilor centrali şi locali să vândă toate slujbele publice aflate în subordinea lor ierarhică. Venalitatea
sau vânzarea slujbelor îşi are rădăcinile în nevoia de bani permanentă a domnilor fanarioţi, nevoie
alimentată de pretenţiile financiare crescânde ale otomanilor. Fiind aducătoare de mari beneficii financiare,
ea a fost instituţionalizată şi s-a transformat într-un sistem bine pus la punct, în care vânzarea se făcea
odată pe an. Consecinţele pe care le-a indus venalitatea funcţiilor au fost vizibile. Între ele se remarcă în
primul rând instabilitatea funcţiilor şi instituţionalizarea abuzurilor în administraţia publică. Fiind conştient că
funcţia cumpărată nu poate fi ocupată mai mult de un an, dregătorul (în special cel mărunt) avea tendinţa de
a abuza cât mai mult, pentru a obţine beneficii cât mai mari de pe urma ei. În acest fel, el reuşea să îşi
recupereze suma investită pentru cumpărarea dregătoriei şi putea obţine un profit care să îi asigure viitorul.
Alte consecinţe importante au fost înfiinţarea de noi dregătorii care să poată fi scoase la vânzare (chiar dacă

60
atribuţiile aferente erau de multe ori lipsite de utilitate practică), respectiv multiplicarea şi vânzarea de mai
multe ori a aceloraşi funcţii.
Pe parcursul secolului al XVIII-lea titlul de dregător şi-a depăşit însă semnificaţia iniţială legată de
desemnarea unei persoane care ocupa o funcţie publice, ajungând să indice, în egală măsură şi în acelaşi
timp, un rang nobiliar în cadrul ierarhiei boiereşti. Acest nou sens şi-a făcut loc pe măsură ce boierii care
părăseau funcţiile deţinute au început să îşi păstreze titlurile conferite de acestea, singurul element care îi
diferenţiau de dregătorii aflaţi în funcţie fiind epitetul biv (= fost, în limba slavă) aşezat înaintea titlului. Noua
accepţiune a titlului de dregător a fost ulterior instituţionalizată printr-o reformă iniţiată de domnitorul
Constantin Mavrocordat. Potrivit acesteia, a fi boier însemna a fi deţinătorul unui titlu de dregător, indiferent
dacă cel care îl purta deţinea sau nu o funcţie efectivă în aparatul administrativ al statului. Mergând pe acest
principiu, boierii au fost împărţiţi iniţial în două clase: boierii de rang I, numiţi mari sau veliţi (vel = mare, în
limba slavă), corespunzând marilor dregători; şi boierii de rang II, corespunzând tuturor celorlalţi dregători.
Frământările din sânul boierimii, au făcut însă ca, ulterior, cele două clase să fie reorganizate în trei clase,
apoi în patru, pentru ca în final să se ajungă chiar la cinci clase boiereşti.

2. Administraţia locală
2. 1. Judeţele şi ţinuturile
Structura administrativ-teritorială şi principalele instituţii ale aparatului administrativ-judecătoresc au
continuat să funcţioneze după principiile definitivate în secolele anterioare. Numărul judeţelor s-a menţinut
constant la cifra de 18 până în momentul introducerii Regulamentelor Organice. În Moldova, numărul
ţinuturilor a scăzut însă până la 16, cauzele principale fiind pierderilor teritoriale înregistrate în anii 1775
(Bucovina) şi 1812 (Basarabia).
Până spre jumătatea secolului al XVIII-lea, conducerea unităţilor administrativ - teritoriale a revenit
căpitanilor de judeţ în Ţara Românească, respectiv pârcălabilor şi staroştilor, în Moldova. Odată cu
introducerea reformei administrativ judecătoreşti a lui Constantin Mavrocordat (1740-1741), locul acestora a
fost luat de către ispravnici, dregători locali numiţi de către Domn din rândurile foştilor mari dregători. Iniţial,
domnia numea câte un singur ispravnic în fiecare judeţ/ţinut, existând doar câteva cazuri excepţionale
pentru care erau numiţi câte doi. Ulterior însă, a prevalat interesul domnilor pentru bani, astfel încât toate
judeţele/ţinuturile au ajuns să aibă câte doi ispravnici: unul român şi unul grec. Rolul acestora era unul
deosebit de important: ei reprezentau domnia în judeţ/ţinut, având menirea de a executa toate poruncile
acesteia şi de a-i furniza informaţiile politice necesare în timp util. Prerogativele ispravnicilor erau
asemănătoare cu cele ale vechilor conducători de judeţe şi ţinuturi, respectiv: fiscale, administrative şi
judecătoreşti. Cele mai importante erau însă strângerea dărilor cuvenite domniei şi scoaterea locuitorilor
ţării la muncile datorate aceleiaşi domnii sau stăpânilor feudali (boierimea şi biserica). Pentru îndeplinirea
acestor sarcini, ispravnicii aveau la dispoziţie un efectiv de ostaşi numiţi panţiri şi călăraşi, în Moldova,
respectiv, dorobanţi, în Ţara Românească.
Reforma administrativă implementată de Constantin Mavrocordat nu s-a limitat numai la precizarea
foarte clară a atribuţiilor ispravnicilor; în acelaşi timp ea a căutat să îmbunătăţească eficienţa aparatului
administrativ şi să-i reducă abuzurile. Pentru a obţine aceste rezultate, domnitorul a căutat să introducă
mecanisme de control a activităţii ispravnicilor şi o nouă modalitate de plată a acestora, care să elimine
vechile surse de venit.
Pentru a putea verifica activitatea ispravnicilor, domnitorul a introdus o reglementare prin
intermediul căreia stabilea ca obligatorie existenţa unei cancelarii isprăvniceşti şi a unei condici în care să
fie înregistrate activităţile desfăşurate de ispravnici. Ulterior numărul acestor condici a crescut, pe măsură
ce ele s-au specializat. Au apărut astfel trei cancelarii: una pentru înregistrarea proceselor judecate, una
pentru problemele administrative şi una pentru corespondenţa cu administraţia centrală. Eficienţa practică a
controlului asupra activităţii administraţiei locale a rămas totuşi una scăzută; în primul rând pentru că
administraţia centrală nu ţinea o evidenţă a odinelor trimise în teritoriu, iar în al doilea rând, pentru că, destul
de frecvent, ispravnicii care ieşeau din funcţie obişnuiau să falsifice şi chiar să distrugă condicile pentru a-şi
ascunde abuzurile săvârşite.
În completarea celorlalte reglementări menite să reformeze administraţia, Constantin Mavocvordat
a introdus o altă măsură raţională, destinată mai ales reducerii abuzurilor: salarizarea tuturor categoriilor de
dregătorilor. Se urmărea în acest fel transformarea dregătorilor din slujbaşi domneşti în funcţionari ai
statului, prin renunţarea la ceea ce însemnaseră până atunci havaeturile (venitul slujbei deţinute la un
moment dat către un boier, venit furnizat în special de vânzarea slujbelor aflate în subordine şi de încasarea
de plocoane de la subalterni). Formula de salarizare a ispravnicilor care venea să înlocuiască havaeturile a
fost aceea a încasării unor procente adiţionale, numite răsuri, pe care urmau să le perceapă de la locuitorii

61
ţării odată cu încasarea birului. Din păcate, măsura lui Mavrocordat a eşuat imediat după plecare acestuia
de pe tron, măsura desfiinţării havaeturilor fiind repede abandonată. Mai grav decât atât, în perioada ce a
urmat ispravnicii vor avea grijă să încaseze atât veniturile havaeturilor, cât şi procentele adiţionale (răsurile),
punând astfel o presiune suplimentară asupra celor două bugete şi aşa foarte afectate de presiunea
obligaţiilor financiare faţă de Imperiul Otoman.
2. 2. Plaiurile, plasele şi ocoalele
În secolul al XVIII-lea, pentru prima dată în istoria Ţărilor Române, au fost introduse subdiviziuni
administrativ-teritoriale ale judeţelor şi ţinuturilor. După exemplul dat de austrieci în Oltenia, Constantin
Mavrocordat a introdus ca subdiviziuni administrativ-teritoriale plaiul şi plasa în Ţara Românească (1740),
respectiv ocolul în Moldova (1741).
Plaiul era o subdiviziune a judeţului, care grupa satele din zonele montane. Era condus de un vătaf
de plai, ale cărui atribuţii erau: supravegherea graniţei nordice a ţării; prinderea răufăcătorilor şi a birnicilor
fugari; strângerea dărilor de la plăieşi; judecarea pricinilor mărunte ivite între plăieşi; numirea pârcălabilor
din satele de plăieşi. Fiind foarte importanţi pentru administraţia ţării, vătafii de plai erau numiţi direct de
către Domn. Modalitatea de plată a vătafilor de plai a rămas cea tradiţională: ei beneficiau de scutiri de dări;
beneficiau de zile de clacă din partea plăieşilor şi tot de la aceştia din urmă primeau bunuri în natură.
Plasa era o altă subdiviziune a judeţului, care grupa de această dată satele din zona de şes a Ţării
Româneşti. Ea a avut acelaşi regim juridic cu ocolul din Moldova, unde nu a existat dualitatea plai-plasă din
Ţara Românească. Cele două tipuri de subdiviziuni administrativ-teritoriale erau conduse de zapcii de plasă,
respectiv de ocolaşi. Aceştia erau numiţi de către ispravnici, iar atribuţiile lor erau ceva mai reduse în
comparaţie cu cele ale vătafilor de plai. Zapciii şi ocolaşii executau ordinele ispravnicilor, strângeau birurile
şi – deşi le era interzis – făceau judecăţi (cu învoirea şi complicitatea ispravnicilor). Deosebirea faţă de
vătafii de plai era vizibilă şi la nivelul modalităţii de retribuire, atât zapciii de plasă, cât şi ocolaşii fiind
remuneraţi cu salarii.
2. 3. Oraşele şi târgurile
La începutul secolului al XVIII-lea, oraşele şi târgurile au intrat într-o nouă fază de evoluţie, în cursul
căreia au pierdut şi bruma de autonomie de care se mai bucuraseră în secolul anterior. Împinşi de nevoia
de bani, dar şi de dorinţa de îmbogăţire rapidă a boierilor, domnii fanarioţi au renunţat la vechea relaţie
contractuală pe care o avea instituţia domniei cu aşezările urbane, şi au început să doneze oraşele boierilor
şi mănăstirilor. Oraşelor donate li se va adăuga şi o a doua categorie de aşezări urbane aflate în stare de
dependenţă: oraşele şi târgurile înfiinţate cu autorizaţie domnească pe moşiile boierilor şi mănăstirilor. În
acest fel, s-a ajuns ca, spre sfârşitul secolului, cca. 85 % din oraşele Moldovei şi cca. 60 % din oraşele Ţării
Româneşti să se afle în stăpânirea boierilor sau a mănăstirilor.
Fenomenul donării oraşelor a avut consecinţe grave asupra modului de viaţă al orăşenilor. În primul
rând trebuie menţionată pierderea vechilor privilegii de care s-au bucurat locuitorii oraşelor din partea
domniei. Fără privilegii, orăşenii au fost aduşi în stare de dependenţă economică faţă de stăpânii moşiilor pe
care se aflau oraşele. Donaţiile le-au afectat şi vechile drepturi avute asupra terenurilor din oraş, întrucât
orăşenii au pierdut nu numai drepturile de folosinţă asupra hotarelor, ci chiar şi dreptul de proprietate asupra
vetrelor târgurilor. Pentru a putea locui în oraş şi a putea lucra vechile locuri din hotarul târgului său,
târgoveţii secolului al XVIII-lea erau nevoiţi să le achite stăpânilor oraşelor o chirie, numită bezmen sau
embatic, precum şi diverse taxe pentru vânzarea mărfurilor şi a băuturilor alcoolice.
O altă consecinţă care şi-a pus amprenta asupra vieţii cotidiene a târgoveţilor a fost înlocuirea
aproape completă a organelor alese ale orăşenilor (judeţul/şoltuzul şi pârgarii) cu reprezentanţii numiţi ai
autorităţii domneşti (în oraşele rămase domneşti) sau cu cei ai stăpânilor (în cazurile oraşelor donate). În
Ţara Românească, procesul de substituire a debutat încă de la sfârşitul secolului al XVII-lea, cu oraşul
Bucureşti, şi a fost complet. În Moldova, şoltuzul şi pârgarii au continuat să fie aleşi în secolul al XVIII-lea,
dar atribuţiile lor au fost diminuate progresiv până la anulare. După acest moment, singurul organ
reprezentativ al orăşenilor care a fost tolerat a rămas Adunarea generală a orăşenilor. Aceasta şi-a păstrat
vechile atribuţii legate de alegerea şoltuzului şi a pârgarilor (atât timp cât au mai funcţionat), de împărţirea
terenurilor din hotarul târgului (în cazurile oraşelor rămase domneşti) şi de împărţire a cislei.
Locul organelor alese ale orăşenilor a fost luat de către reprezentanţii domneşti de la nivelul
judeţelor şi ţinuturilor: căpitanii de judeţ, pârcălabii şi staroştii. Având cea mai înaltă poziţie în ierarhia
administrativă locală, aceştia puteau pretinde judecarea unor procese; puteau fi solicitaţi să judece; puteau
interveni în anchetarea unor litigii ale orăşenilor; iniţiau cercetări; organizau poteri pentru prinderea celor
vinovaţi de tâlhării sau crime; depuneau mărturii pentru reconstituirea documentelor de proprietate pierdute;
luau parte la operaţiunile de fixare a hotarelor.
După instituirea ispravnicilor, aceştia au reprezentat instanţa de judecată care a luat locul celei
vechi, alcătuite din şoltuz şi pârgari. Atribuţiile lor judecătoreşti erau practic cele pe care le avusese anterior

62
vornicul de târg. Isprăvnicia era considerată totuşi o judecătorie de pace, astfel încât partea nemulţumită de
sentinţa dată se putea adresa Divanului domnesc. Hotărârile neatacate rămâneau însă executorii. În plan
administrativ, atribuţiile ispravnicilor în raport cu oraşele erau cele preluate de la vornicul de târg: aplicarea
măsurilor cu caracter sanitar; instituirea carantinei în caz de epidemie; scoaterea orăşenilor la muncă pentru
repararea străzilor şi a podurilor; executarea datornicilor.
O nouă formă de administraţie orăşenească a fost introdusă în ultimele decenii ale secolului al
XVIII-lea. Aceasta a purtat numele de Epitropia obştii oraşului şi avea ca atribuţii gospodărirea oraşului,
îngrijirea edificiilor publice, supravegherea lucrărilor de interes public şi asigurarea asistenţei sociale în
interiorul oraşului. Atribuţiile sale au fost extinse de domnitorul Alexandru Ipsilanti (1797), cel care, pe lângă
sarcinile municipale, i-a conferit şi un rol important în organizarea activităţii şcolilor. Epitropiile reprezentau
comunităţile locuitorilor din oraşe, dar erau dependente de puterea centrală. Ele au fost organizate într-un
Departament al Epitropiei, la conducerea căruia a fost instituit un vornic al obştirilor, al cărui rang venea
imediat după cel al marelui vornic al Ţării de jos.
2. 4. Satele
Satele de moşneni şi răzeşi care au supravieţuit procesului accelerat de aservire şi-au păstrat
organele de conducere tradiţionale: Adunarea obştească, Oamenii buni şi bătrâni şi dregătorii cu sarcini
speciale. Atribuţiile acestor organe s-au conservat şi ele, astfel încât satul avea în continuare dreptul de a
face repartizarea birului între gospodării, dreptul de a sta în justiţie prin intermediul reprezentanţilor şi
dreptul de a judeca în pricinile mărunte.
Pentru a asigura legătura satelor dependente cu domnia sau cu stăpânii feudali, au fost menţinute
în această perioadă vechile organele existente în secolele XIV-XVII: pârcălabul de sat în Ţara Românească,
respectiv vornicelul, în Moldova. Spre deosebire însă de perioada anterioară, cele două tipuri de organe
erau, acum, numite de stăpâni cu acordul membrilor obştilor.

Bibliografie
*** Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar, coordonatori: Ovid Sachelarie şi Nicolae Stoicescu, Editura Academiei RSR,
Bucureşti, 1988.
*** Istoria dreptului românesc, coordonator: Ioan Ceterchi, vol. II, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1984, p. 167-357.
Apostu, Ioan; Ionescu, Nicolaie, Prelegeri de istoria dreptului românesc, Editura Nitnelav, Galaţi, 2003, p. 105-113.
Brătianu Gheorghe I., Sfatul domnesc şi Adunarea stărilor în Principatele Române, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1995.
Caproşu, Ioan, Camătă şi cămătari în Moldova în epoca fanariotă, în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie, Iaşi, VIII, 1971,
p. 27-59.
Carp, Radu; Stanomir, Ioan; Vlad, Laurenţiu, De la pravilă la constituţie. O istorie a începuturilor constituţionale româneşti,
Editura Nemira, Bucureşti, 2002.
Cernea, Emil; Molcuţ Emil, Istoria statului şi dreptului românesc, ediţia a II-a, Casa de editură şi presă “Şansa SRL”, Bucureşti,
1992, p. 151-159.
Ciurea, D., Organizarea administrativă a statului feudal Moldova (sec. XIV-XVIII), în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie,
Iaşi, tom II, 1965, p. 143-235.
Djuvara, Neagu, Între Orient şi Occident. Ţările Române la începutul epocii moderne (1800-1848), traducere de Maria Carpov,
Editura Humanitas, Bucureşti, 1995.
Eliade, Pompiliu, Influenţa franceză asupra spiritului public în România. Originile. Studiu asupra stării societăţii româneşti în
vremea domniilor fanariote, traducere de Aurelia Dumitraşcu, ediţia a III-a integrală şi revăzută, Institutul Cultural
Român, Bucureşti, 2006.
Georgescu, Valentin Al., Bizanţul şi instituţiile româneşti până la mijlocul secolului al XVIII-lea, Editura Academiei RSR, Bucureşti,
1980.
Georgescu, Valentin Al.; Popescu – Mihuţ, E., Organizarea de stat a Ţării Româneşti, 1765-1782, Editura Academiei RSR,
Bucureşti, 1989.
Grigoraş, Nicolae, Dregătorii târgurilor moldoveneşti şi atribuţiile lor până la Regulamentul Organic, Iaşi, 1941, 120 p.
Idem, Instituţii feudale din Moldova. Organizarea de stat până la mijlocul secolului al XVIII-lea, Bucureşti, 1971.
Idem, Reformele cu caracter administrativ din Moldova ale lui Constantin Mavrocordat, în Cercetări istorice, serie nouă, VII, 1976,
p. 123-164.
Hitchins, Keith, Românii. 1774-1866, traducere de George G. Potra şi Delia Răzdolescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996.
Pippidi, Andrei, Tradiţia politică bizantină în Ţările Române în secolele XVI-XVIII, ediţie revăzută şi adăugită, Editura Corint,
Bucureşti, 2001.
Platon, Gheorghe; Platon, Florin, Boierimea din Moldova în secolul al XIX-lea. Context european, evoluţie socială şi politică,
Editura Academiei Române, Bucureşti, 1995, p. 59-91.
Sava, Aurel, Boierii mari al Moldovei dregători de ţinuturi, în Revista de drept public, XVII, 1942, nr. 3-4.
Stanomir, Ioan, Naşterea constituţiei. Limbaj şi drept în Principate până la 1866, Editura Nemira, Bucureşti, 2004.
Ştefănescu, Ştefan, Istoria românilor în secolul al XVIII-lea. Între tradiţie şi modernitate, Editura Universităţii Bucureşti, Bucureşti,
1999.
Ungureanu, Gh., Cancelaria instituţiilor din Moldova în anii 1800-1828, în Revista arhivelor, 1967, nr. 2, p. 113-118.
Xenopol, A. D., Războaiele dintre ruşi şi turci şi înrâurirea lor asupra Ţărilor Române, ediţie îngrijită de Elisabeta Simion, Editura
Albatros, Bucureşti, 1997.

63
 Test de autoevaluare nr. 9
01. În secolul al XVIII-lea, Sfatul de obşte era o instituţie:
a) permanentă cu rol executiv;
b) permanentă cu rol consultativ;
c) care se întrunea doar atunci când era convocată.

02. În secolul al XVII-lea, Divanul domnesc era o instituţie care reprezenta:

a) o secţiune a Sfatului domnesc cu atribuţii judecătoreşti;
b) o instituţie diferită de Sfatul domnesc cu atribuţii judecătoreşti;
c) o altă denumire dată Sfatului de obşte.
03. Consecinţele introducerii sistemului vânzării funcţiilor în secolul fanariot au fost:
a) instabilitatea funcţiilor din administraţia publică;
b) instituţionalizarea abuzurilor în administraţia publică;
c) înfiinţarea de noi dregătorii care să poată fi scoase la vânzare.
04. Sursele de limitare a puterii domneşti în cursul secolului fanariot au fost:
a) dreptul sultanului otoman de a schimba pe titularul tronului;
b) Sfatul domnesc;
c) Sfatul de obşte.
05. Principalele componente ale reformei administrative introduse de Constantin Mavrocordat în Ţările Române au fost:
a) înfiinţarea cancelariei isprăvniceşti şi a condicilor de evidenţă a activităţii administrativ-judecătoreşti;
b) înfiinţarea instituţiei ispravnicului;
c) introducere salarizării funcţionarilor.
06. Noile funcţii interne pe care şi le-a asumat statul în epoca fanariotă au fost:
a) păstrarea ordinii interne şi împărţirea dreptăţii;
b) păstrarea ordinii interne şi perceperea impozitelor;
c) asistarea materială a săracilor şi protejarea sănătăţii populaţiei.
07. Ispravnicii epocii fanariote aveau următoarele caracteristici:
a) proveneau din rândurile foştilor dregători centrali;
b) strângeau dările cuvenite domniei;
c) scoteau pe locuitorii judeţului/ţinutului la muncile datorate domniei.

08. În epoca fanariotă, vătafii de plai aveau următoarele caracteristici:

a) erau numiţi de către Domn;
b) erau aleşi de către locuitorii satelor de plăieşi;
c) erau numiţi de către ispravnicii judeţelor de la munte.
09. Donarea oraşelor de către domnii fanarioţi a avut drept consecinţe:
a) pierderea de către orăşeni a dreptului de folosinţă asupra hotarelor oraşelor;
b) pierderea de către orăşeni a dreptului de proprietate asupra vetrelor oraşelor;
c) pierderea de către orăşeni a libertăţii personale.
10. În epoca fanariotă, dreptul de judecată a fost exercitat în oraşe de către:
a) căpitani de judeţ, pârcălabi, staroşti şi pârcălabi/vornici de târg, în prima jumătate a secolului al XVIII-lea;
b) ispravnici, după reforma lui Constantin Mavrocordat;
c) judeţ/şoltuz şi pârgari, pe întregul parcurs al secolului al XVIII-lea.

64
 CAPITOLUL 8
DREPTUL ÎN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN SECOLUL FANARIOT

1. Izvoarele de drept
La începutul secolului al XVIII-lea, sistemul juridic din Principate era caracterizat de existenţa unei
multitudini de coduri şi cutume legale. În primul rând exista legea scrisă, care consta din diverse colecţii de
legi civile şi canoane bizantine (legislaţie bisericească), precum şi din interpretările şi reglementările
suplimentare promulgate de către domnii Moldovei şi ai Ţării Româneşti. Ulterior, domnii fanarioţi au pus în
aplicare şi anumite prevederi preluate din codurile europene apusene, în special cele franceze şi austriece.
Legea cutumiară, în cea mai mare parte nescrisă şi foarte diversificată, şi-a păstrat însă vitalitatea în ciuda
suprapunerii permanente a codurilor scrise. În acest fel, legislaţia scrisă şi cea tradiţională s-au dezvoltat
independent una de cealaltă, iar până în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea nu s-a făcut nici o
încercare de combinare a lor într-un cod naţional unic.
Domnitorii îşi exercitau extinsele prerogative legislative în diverse moduri. Cea mai importantă
activitate în acest domeniu era întocmirea şi promulgarea de hrisoave. Acestea erau acte normative care
confirmau o reglementare existentă, o modificau sau introduceau o normă nouă în materie. Promulgarea
unui hrisov era de obicei precedată de un raport scris, numit anafora, întocmit de către membrii Divanului, la
porunca Domnitorului. Aprobarea dată de acesta din urmă îi conferea însă anaforalei forţă de lege, motiv
pentru care, adesea, se renunţa la adoptarea reglementării printr-un hrisov propriu-zis. Dacă problema
respectivă era de importanţă excepţională, domnitorul putea convoca Sfatul de obşte, însă nu era obligat să
urmeze recomandările acestuia. Cele mai multe astfel de hrisoave şi anaforale priveau organizarea fiscală
şi juridică a ţării, precum şi problemele civile referitoare la moştenire, adopţie şi ţigani. Un alt tip de legislaţie
domnească era aşezământul. Acesta reglementa statutul diverselor categorii sociale şi, în mod special, pe
cel al ţăranilor dependenţi. Modul de promulgare al aşezămintelor era identic cu cel din cazul hrisoavelor.
Domnitorul emitea în mod regulat şi instrucţiuni sub forma unor scrisori circulare către dregătorii de judeţ,
stabilind noi reguli administrative şi juridice sau amendând unele vechi. Adesea, instrucţiunile conţineau un
număr de ponturi (articole) şi aveau putere deplină de lege, însă erau frecvent menite să pregătească
terenul pentru reglementări cu un caracter mai general, sub forma unui hrisov sau aşezământ. Deciziile
judecătoreşti ale Domnitorului în anumite pricini speciale formau şi ele un corpus important de legi,
demonstrând întreaga măsură a puterilor judecătoreşti pe care le avea această instituţie.
Domnitorii recunoşteau neajunsurile existenţei unor sisteme legale multiple, astfel încât în anii ’60 şi
’70 ai secolului al XVIII-lea, au luat primele măsuri de unificare a acestora şi au procedat la o reformă
generală a normelor şi procedurilor judiciare. Scopul imediat era aducerea la zi a legislaţiei şi eliminarea
normelor juridice depăşite. În secolele anterioare, preceptele legii imperiale şi canonice bizantine fuseseră
socotite drept obligatorii şi, în consecinţă, nu s-a considerat de cuviinţă discutarea şi modificarea lor în pas
cu realităţile societăţii autohtone. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea însă, domnitorii au început să
conştientizeze din ce în ce mai mult diferenţele existente între codurile bizantine existente şi necesităţile
societăţii româneşti. Ca atare, au încercat să armonizeze tradiţia cu necesitatea prin adoptarea unei
legislaţii noi şi a unui cod legislativ naţional. Iniţiativa le-a aparţinut în mod necesar domnitorilor, dat fiind
faptul că dreptul de a legifera şi de a modifica legile le era în general recunoscut.
Prima încercare de codificare a fost făcută de domnitorul Ştefan Racoviţă (1764-1765). Acesta i-a
cerut lui boierului Mihail Fotino, un grec venit de curând în ţară, să reunească legea imperială şi canonică
bizantină (ius receptum), legea domnească (ius novum) şi obiceiul pământului într-un singur cod, sub forma
unui manual care să slujească nevoilor practice ale judecătorilor. Manualul a fost publicat în limba greacă,
în două volume, unul dintre ele cuprinzând legislaţia imperială laică (constituţională, fiscală, penală, agricolă
şi maritimă), iar cel de-al doilea, legislaţia canonică (bisericească). Manualele nu au fost însă niciodată
aprobate în mod oficial, cu toate că ele au fost folosite pe scară largă în epocă.
În anul 1780, domnitorul Alexandru Ipsilanti a promulgat un prim cod de legi numit Pravilniceasca
condică, redactat în limbile română şi greacă. Izvoarele pe baza cărora a fost elaborat codul au fost:
obiceiului pământului, legislaţia imperială bizantină (Basilicalele), jurisprudenţa epocii (poveţele) şi doctrina
modernă (Montesquieu şi Beccaria). El a fost publicat atât în limba română, cât şi în cea greacă. Trebuie
spus totuşi că nu era vorba despre un cod civil complet, Condica ocupându-se mai curând de organizarea
instanţelor judecătoreşti, de procedura de judecată şi de reglementarea câtorva probleme de drept civil. În
practica juridică, Pravilniceasca condică s-a aplicat până în 1818 când a fost adoptată Legiuirea Caragea;
formal ea a fost abrogată însă abia în anul 1865, când a intrat în vigoare Codul civil român.

65
 La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui de-al XIX-lea, a devenit necesară reluarea
acestor eforturi de codificare, întrucât judecătorii continuau să aplice o mare varietate de norme legale, iar
această practică conducea adesea la confuzii şi la decizii judecătoreşti contradictorii. În 1818 în timpul
domniei lui Ioan Caragea şi sub supravegherea acestuia, a fost redactată o nouă codificare, bazată în
special pe legea bizantină, pe Pravilniceasca condică a lui Ipsilanti şi pe obiceiul pământului. Pentru
problemele civile şi comerciale, autorii s-au inspirat însă şi din surse occidentale şi, în mod special, din
Codul civil francez din 1804. Lucrarea a primit denumirea de Legiuirea Caragea şi a fost publicată în limbile
greacă şi română. Ca şi Pravilniceasca condică, Legiuirea Caragea avea un caracter eteroclit, cuprinzând
norme de drept civil, de drept penal şi de procedură. Astfel, prima parte tratează despre “obraze”, a doua
despre “lucruri”, a treia parte despre “tocmeli”, a patra despre “daruri şi moştenire”, partea a cincia despre
“vini”, iar ultima despre “ale judecăţilor”. Legiuirea Caragea s-a aplicat şi ea tot până în anul 1865.
În Moldova, se poate constata un proces de codificare a legislaţiei similar ca intensitate cu cel din
Ţara Românească. În anul 1785, domnitorul Alexandru Mavrocordat a promulgat Sobornicescul hrisov, în
care era reglementat regimul daniilor de pământ şi statutul ţiganilor. Acesta confirma dreptul strămoşesc de
preemţiune de care se bucurau rudele şi membrii obştii săteşti în cazul în care pământul trecea în alte mâini
şi a fost menit să preîntâmpine distrugerea satelor de ţărani liberi de către boierii puternici. Sobornicescul
hrisov mai prevedea interzicerea despărţirii familiilor de ţigani de către stăpânii acestora, şi clarifica statutul
juridic al supuşilor moldoveni care se căsătoreau cu ţigani.
În 1817, domnitorul Scarlat Callimachi a promulgat un cod cuprinzător, inspirat atât din izvoarele
cutumei locale, cât şi din codurile occidentale, numit Condica ţivilă a Moldovei sau Codul Callimachi, după
numele Domnului care l-a patronat. Principala sursă externă a fost Codul civil austriac din 1811, pe care
autorii l-au adaptat la condiţiile interne ale Moldovei, în special în chestiunile economice. Aplicarea Codului
Callimachi a fost însă greoaie întrucât el a fost publicat iniţial doar în limba greacă. Abia în anul 1838 a fost
tradus şi în româneşte, astfel încât până la această dată, judecătorii au continuat să facă apel la codurile
bizantine şi la obiceiul pământului. Prin conţinut şi formă, Codul Callimachi se apropia foarte mult de
codurile civile burgheze şi, în special, de codul civil austriac. Lucrarea a fost împărţită în trei părţi, precedate
de o secţiune introductivă în care se făcea precizarea că materiile în care codul este lacunar urmau să fie
reglementate potrivit dreptului consuetudinar autohton. Partea întâi era consacrată “dritului persoanelor”,
partea a doua “dritului lucrurilor”, în vreme ce ultima trata despre “înmărginirile ca priveau dritul persoanelor
dimpreună şi a lucrurilor”. Ca şi prevederile Legiuirii Caragea, normele Codului Callimachi au fost aplicate în
Ţara Românească până în anul intrării în vigoare a Codului civil român.
În anul 1820 domnitorul Mihai Suţu a promulgat un prim Cod de procedură penală, redactat în limba
română. Acesta combina prevederile dreptului bizantin şi ale dreptului cutumiar românesc cu cele preluate
din Codul penal austriac, care fusese tradus în limba română în 1807 pentru uzul românilor din Bucovina.
Prevederile Codului penal adoptat de Mihai Suţu au rămas în vigoare până în 1865, când a fost redactat un
nou Cod penal.

2. Organizarea judecătorească şi procedura de judecată

La sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea în Ţările Române s-a înregistrat o
tendinţă evidentă de creştere a numărului de dregători teritoriali. Acest fapt a condus la suprapunerea
atribuţiilor avute de aceştia şi la creşterea presiunii financiare pe care sistemul administrativ-judecătoresc o
exercita asupra locuitorilor. Consecinţa directă a acestor realităţi a fost o incidenţă foarte mare a abuzurilor
în justiţia dregătorilor locali şi ocolirea de către justiţiabili a acestor instanţe, pentru a se adresa direct
instanţei supreme, Divanul domnesc. Numărul mare de procese cu care se confruntau domnitorii şi Divanul
domnesc (peste 100 de plângeri pe zi) a reclamat adoptarea unor măsuri de ameliorare a sistemului, măsuri
pe care domnii fanarioţi le-au luat abia către jumătatea secolului al XVIII-lea.
Primul domnitor care a iniţiat un astfel de demers de reformare a justiţiei a fost Constantin
Mavrocordat. Cea dintâi măsură adoptată a fost aceea de a înlocui competenţele judiciare ale diverşilor
dregători locali cu cea unică a ispravnicului. În acest fel erau evitate suprapunerile de competenţe şi
rivalitatea dintre diferitele categorii de dregători cu drept de judecată. Singurele instanţe apte să funcţioneze
în paralel cu cele ale ispravnicilor urmau să fie marii dregători aflaţi în funcţie. Numărul mare de procese l-a
determinat însă pe Mavrocordat să instituie pe lângă ispravnici câte un judecător sau doi, în funcţie de
dimensiunile judeţelor. Aceştia urmau să fie însă judecători de profesie, fără a avea alte atribuţii
administrative sau fiscale. Luând atribuţiile administrative şi judiciare de la căpitanii de judeţ şi de la
pârcălabii de ţinut, pentru a le încredinţa ispravnicilor, Constantin Mavrocordat a reuşit să pună în practică
separarea definitivă acestor atribuţii de cele militare. Competenţele civile ale ispravnicilor şi judecătorilor
erau depline, ei putând judeca inclusiv boieri cu rang superior celui avut de ispravnic sau judecător. În

66
materie penală, competenţa lor era însă limitată la cazurile minore, moartea de om, tâlhăria şi furtişagul
intrând în competenţa exclusivă a Divanului domnesc.
A doua măsură a vizat desfiinţarea veniturilor tradiţionale pe care judecătorii le încasau de la
justiţiabili (amenzi şi taxe) şi înlocuirea lor cu un venit salarial plătit de stat. Urmare a faptului că ispravnicilor
le-au fost luate din competenţă faptele penale grave (intrate în competenţa exclusivă a Divanului), aceştia
au pierdut şi dreptul de a percepe alte gloabe decât cele stabilite de Divan şi în cuantumul fixat de acesta.
Se urmărea astfel eliminarea influenţei pe care o avusese în trecut asupra actului de justiţie, interesul
material al judecătorilor.
Ce-a de-a treia componentă a reformei a vizat reorganizarea procedurii de judecată şi introducerea
unor mecanisme prin intermediul cărora să poată fi controlată activitatea instanţelor. În plus, noile
reglementări aveau meritul de a uniformiza procedura în întreaga ţară, ele venind să înlocuiască vechile
norme cutumiare care aveau numeroase particularităţi zonale. O primă regulă era aceea că nici un
judecător nu putea să refuze să judece un împricinat care-i cerea acest lucru. Altă regulă spunea că
judecata făcută de ispravnici în capitalele de judeţ era una de fond, în vreme ce Divanul (care putea, totuşi,
judeca şi el fondul din însărcinarea specială a Domnului) a fost fixată ca o instanţă de apel. Actul de
judecată debuta cu stabilirea termenului la care împricinaţii trebuiau să se prezinte în faţa judecătorului. Cei
care nu se prezentau la termen urmau să fie aduşi cu forţa şi amendaţi. În mod obligatoriu, procesele
trebuiau înregistrate în condici speciale, în care trebuiau descrise părţile împricinate, detaliile speţei şi
partea care avusese câştig de cauză. Condicile trebuiau să fie completate în dublu exemplar; unul dintre ele
rămânea permanent în isprăvnicie, în vreme ce al doilea mergea lunar în capitală pentru a fi verificat modul
în care s-au făcut judecăţile. Foile condicii trimise în capitală se sigilau pentru a nu fi înlocuite. O altă regulă
le impunea judecătorilor să-i elibereze părţii care câştigase un proces hotărârea judecătorească şi dispoziţia
de aplicare. Ca o măsură suplimentară de control, la încetarea funcţiei unui ispravnic, acesta din urmă era
obligat să predea succesorului său arhiva isprăvniciei în integralitatea. Pentru a facilita aplicarea acestei
elaborate proceduri scrise, Domnul a impus folosirea în administraţie şi, implicit, în justiţie, a limbii române
în locul celei greceşti. În preocupările reformatoare ale lui Constantin Mavrocordat au intrau şi instanţele
marilor dregători. Celor mai importanţi dintre aceştia le-au fost fixate anumite competenţe materiale şi
teritoriale, eliminându-se şi de aici suprapunerile. Plângerile care veneau la Divanul domnesc erau triate,
apoi repartizate dregătorilor sau ispravnicilor, în funcţie de specific. În acest fel, pricinile intrate în atenţia
Divanului priveau doar rejudecarea proceselor soluţionate anterior de ispravnici sau de dregători, dar care
nemulţumiseră pe una dintre părţi. În acest context, Divanul avea dreptul de a anula hotărârile boierilor care
erau găsite a fi fost nedrepte.
Reforma începută de Constantin Mavrocordat a fost dusă mai departe în Ţara Românească, de
domnitorul Alexandu Ipsilanti. În Pravilniceasca Condică acesta a acordat o mare atenţie organizării
judecătoreşti, căutând să definească mai bine rolul instanţelor centrale în actul de justiţie. Potrivit Condicii,
justiţia în Ţara Românească urma să fie exercitată de următoarele instanţe: isprăvniciile din judeţe, trei
departamente judecătoreşti, instanţa veliţilor boieri, Divanul domnesc şi două instanţe speciale.
În linii generale, rolul ispravnicilor şi judecătorilor din judeţe a fost menţinut aşa cum a fost el definit
de către Constantin Mavrocordat: competenţa lor în materie civilă erau completă, în vreme ce competenţa
în materie penală se limita la pricinile mărunte.
Cele trei departamente judecătoreşti funcţionau ca instanţe de judecată la nivel central. Două dintre
ele judecau în materie civilă, fiind egale ca grad. În alcătuirea lor intrau şapte, respectiv opt judecători, care
judecau după pravile şi după obiceiul pământului. Al treilea departament judeca în materie penală,
judecătorii săi urmând să se ghideze după pravile. Principiul era subliniat mai ales în privinţa modului de
stabilirea a pedepselor: acestea nu puteau fi altele decât cele fixate în scris de domnie, întrucât modificarea
lor era o prerogativă exclusivă a acesteia.
Judecata veliţilor boieri de la curtea domnească era considerată o instanţă de apel. În competenţa
ei intrau apelurile declarate împotriva hotărârilor date de departamentele inferioare. Boierilor veliţi le era
însă interzis să-i cheme în faţa lor pe judecătorii care hotărâseră în primă instanţă pentru explicaţii, întrucât
motivarea soluţiei date apărea în textul hotărârii. În consecinţă, boierii veliţi nu aveau posibilitatea să îi
pedepsească pe judecătorii de la departamente, dacă admiteau apelul declarat împotriva hotărârilor date de
aceştia. Aşadar, cele două tipuri de instanţe erau considerate ca având grade diferite de competenţă,
diferenţierea fiind făcută pentru ca judecătorii superiori să poată corecta greşelile judecătorilor inferiori. Prin
conţinutul lor, aceste prevederi procedau de fapt la o primă formă de instituţionalizare a apelului.
Divanul domnesc constituia instanţa supremă şi, în principiu, judeca numai în apel. În virtutea
competenţei sale generale, Divanul putea judeca totuşi şi ca primă instanţă, dar o făcea numai atunci când
primea o însărcinare specială din partea Domnului. În calitatea sa de conducător al Divanului, Domnul
primea hotărârea boierilor divaniţi, dar nu era obligat să ţină cont de aceasta. Atunci când Domnul lipsea de

67
la şedinţa Divanului, boierii redactau o anafora pe care o supuneau ulterior aprobării Domnului. Acesta din
urmă putea să confirme soluţia dată de boieri sau să o infirme. În ultimul caz se proceda la o nouă judecată
în Divan, desfăşurată de această dată sub conducerea sa.
Cele două instanţe speciale prevăzute de Pravilniceasca Condică erau marele spătar şi marele agă.
Acestea aveau competenţă penală, hotărârile lor fiind atacabile cu apel în faţa instanţei veliţilor boieri.
În Moldova, continuarea reformelor lui Constantin Mavrocordat a fost mai puţin consistentă. Ajuns
pe tronul Moldovei între anii 1786-1788, Alexandu Ipsilanti a introdus un “departament criminalicesc”, două
departamente civile şi un “departament al străinelor pricini”, fără a mai relua însă efortul codificator asumat
anterior în Ţara Românească.

3. Instituţii de drept
Condiţia persoanelor din secolul al XVIII-lea nu s-a diferenţiat foarte mult faţă de realităţile secolelor
anterioare. Elemente de noutate au apărut doar în ceea ce priveşte statutul ţăranilor dependenţi şi statutul
persoanelor juridice.
Prin reformele lui Constantin Mavrocordat (1746, în Ţara Românească; respectiv 1749, în Moldova)
şi Grigore Ghica (1776, în Moldova) a fost desfiinţată dependenţa personală a rumânilor şi vecinilor. În Ţara
Românească, eliberarea s-a făcut într-o singură etapă, prin răscumpărare; în vreme ce în Moldova s-a făcut
în două etape (1749 şi 1776), dar fără despăgubirea foştilor stăpâni. Potrivit aşezămintelor agrare introduse
de domnii fanarioţi, foştii rumâni şi vecini au dobândit statutul de oameni liberi aşezaţi cu învoiala pe moşiile
foştilor stăpâni. Schimbarea statutului juridic al ţăranilor a determinat, aşadar, schimbarea radicală a
relaţiilor dintre ţărani şi stăpânii de moşii: în locul vechiului raport de dependenţă a fost introdus un raport
juridic contractual. În schimbul bucăţii de pământ pe care o primeau în folosinţă de la proprietarul moşiei,
locuitorii satelor erau datori să dea acestuia din urmă dijmă din produsele pământului respectiv şi să
presteze în beneficiul lui un număr de 12 zile de clacă (muncă gratuită) pe an. De aici a rezultat şi noua
denumire care a fost dată ţăranilor din cele două principate, aceea de clăcaşi.
Ca urmare a dezvoltării mijloacelor de producţie şi a volumului relaţiilor de schimb, în cursul
secolului al XVIII-lea a crescut foarte mult numărul peroanelor juridice, astfel încât codurile adoptate în
epocă au căutat să precizeze cât mai riguros posibil statutul acestora. Codul Callimachi şi Legiuirea
Caragea s-au ocupat în detaliu mai ales regimul juridic al asociaţiilor negustoreşti numite “tovărăşii”.
Normele lor, inspirate în mare parte din Codul civil francez, reglementau formarea capitalurilor,
răspunderea, împărţirea câştigurilor şi stingerea asocierii.
Familia, rudenia şi căsătoria au fost reglementate şi ele conform vechilor dispoziţii ale dreptului
bizantin. Elemente de noutatea au apărut în materia răspunderii civile şi penale. Este vorba despre
eliminarea formelor de răspundere colectivă (între care se afla şi cea familială) şi instituţionalizarea
răspunderii personale. Potrivit codurilor adoptate în a doua jumătatea a secolului al XVIII-lea şi la începutul
secolului al XIX-lea, soţia nu era responsabilă pentru faptele soţului, după cum nici părinţii nu trebuiau să
răspundă pentru faptele copiilor majori.
Aceleaşi coduri (Callimachi şi Caragea) au reglementat adopţia (înfiala), tutela (epitropia) şi curatela
(curatoria) după modelul legislaţiei moderne din Europa apuseană.
Dreptul de proprietate a înregistrat în secolul al XVIII-lea şi în primele două decenii ale secolului al
XIX-lea o mutaţie fundamentală: dreptul medieval de stăpânire exercitat de boieri şi mănăstiri s-a
transformat într-un drept de proprietate absolută. Această transformare s-a produs pe două căi
convergente. Prima dintre ele este reprezentată de însuşirea de către titularii dreptului de stăpânire a
dreptului de folosinţă pe care îl aveau ţăranii dependenţi asupra delniţelor, precum şi asupra unităţilor
economice ale satului (luciu de apă, pădure, islaz). Transferul acestui drept s-a produs odată cu reformele
sociale declanşate de Constantin Mavrocordat, prin care foştii ţărani dependenţi au fost eliberaţi, ei urmând
a avea mai departe statutul de oameni liberi aşezaţi cu învoiala pe moşiile stăpânilor. Cu alte cuvinte, odată
cu momentul reformelor, ţăranii din cele două principate şi-au pierdut dreptul de folosinţă asupra pământului
prevăzut de obiceiul ţării, accesul la folosinţa acestuia urmând să se facă mai departe în baza unui contract
încheiat cu proprietarul. Cea de-a doua cale prin care dreptul medieval de stăpânire s-a apropiat de
conceptul modern de proprietate a fost eliminarea dreptului de retract seniorial (dreptul Domnului de a
confisca satele boierilor hicleni sau ale celor fără moştenitori masculini, ca parte a lui dominium emines).
Procesul de eliminare a acestui drept al Domnului a început să se manifeste încă din secolul al XVII-lea, el
fiind desăvârşit în veacul următor odată cu instalarea domnilor fanarioţi. Aceştia din urmă l-au lăsat să cadă
în desuetudine din două motive: a) nu erau foarte familiarizaţi cu normele obiceiului pământului; b) nu au
avut interesul să îl aplice, întrucât utilizarea lui le-ar fi compromis relaţia de colaborare cu boierimea
pământeană, relaţie şi aşa destul de dificilă. Odată eliberat de drepturile ţăranilor şi ale Domnului care

68
grevau asupra moşiilor boiereşti, dreptul de proprietate absolută şi-a găsit mai apoi consacrarea în textele
codurilor de legi din această perioadă. În textul Codului Callimachi, dreptul de proprietate este descris ca
având două atribute: “dritul fiinţei lucrului” şi “dritul folosului”. Prin urmare, el putea fi împărţit între două
persoane (una deţinătoare a dispoziţiei şi a posesiunii, iar cealaltă a folosinţei) sau putea fi deţinut de una şi
aceeaşi persoană (ceea ce făcea ca dreptul de proprietate să fie desăvârşit sau absolut). Potrivit Legiuirii
Caragea, faptul că ţăranii exercitau un drept de folosinţă asupra moşiei boiereşti nu aducea atingere
dreptului absolut al boierului proprietar, întrucât transmiterea folosinţei către ţărani nu se putea face decât în
baza unui contract prin care folosinţa era condiţionată de plata unei sume de bani, sumă care reprezenta
tocmai recunoaşterea dreptului de proprietate al boierului.
Materia obligaţiilor a fost unul dintre cele mai novatoare domenii pe care l-a reglementat legislaţia
fanariotă. Spre deosebire de pravilele medievale, care se limitau la reglementări cazuistice, Codul
Callimachi şi Legiuirea Caragea au pus în operă o adevărată teorie a obligaţiilor, receptând cele mai noi
reglementări europene în domeniu. Aici pot fi găsite aspecte privind izvoarele obligaţiilor, criteriile de
clasificare a acestora, elementele generale ale contractelor, precum şi elementele specifice fiecărui tip de
contract. Potrivit celor două coduri de legi, izvoarele obligaţiilor erau: legea, contractul (numit “tocmeală”) şi
delictul sau vătămarea adusă unei persoane. Criteriile după care se clasificau contractele erau în principal
forma şi efectele acestora. După formă, contractele erau scrise şi nescrise; după efecte, ele erau unilaterale
şi bilaterale. În ceea ce priveşte condiţiile de existenţă şi validitate a contractelor, cele două coduri au
introdus principiul modern al cauzei licite. Acesta stipula că un contract capătă validitate doar în condiţiile în
care el nu intră în conflict cu dispoziţiile legii şi cu principiile morale ale societăţii. Un alt element de noutate
vizează capacitatea persoanelor de a avea drepturi. Înţelegând prin aceasta unul dintre elementele
fundamentale ale contractelor, Codul Callimachi stipulează că, în condiţiile legii, “tot omul se socoteşte
vrednic de a-şi câştiga drituri”. Aceasta însemna în fapt aplicarea unui principiu modern în materia
drepturilor individuale, întrucât în acest fel era recunoscut în mod implicit principiul egalităţii tuturor
locuitorilor în faţa legii. Pe de altă parte, trebuie spus totuşi că restul reglementărilor în materie contraziceau
flagrant acest principiu, ele având grijă să restrângă considerabil capacitatea persoanelor de a avea
drepturi. O atenţie deosebită a fost acordată contractelor, ca o consecinţă firească a dezvoltării relaţiilor
capitaliste şi a creşterii volumului comerţului. Astfel, au fost reglementate: vânzarea, închirierea, arenda,
schimbul, depozitul, comodatul, emfiteoza, mandatul, sechestrul, chezăşia şi zălogul.
În domeniul dreptului penal codurile domnilor fanarioţi au preluat cea mai mare parte a
reglementărilor din pravilele bizantine şi din dreptul cutumiar românesc. Elementele de noutate care îşi fac
apariţia în această perioadă îşi au originile, şi ele, tot în schimbările intervenite în structurile economico-
sociale şi administrative. În efortul lor de raţionalizare a administraţiei, domnii fanarioţi au încercat să
pedepsească abuzurile slujbaşilor şi dregătorilor, aşa cum procedează, de exemplu, Pravilniceasca
condică, care incriminează mita şi corupţia. Reglementările privitoare la organizarea aparatului judecătoresc
conţin şi ele elemente subordonate aceluiaşi scop. Astfel, numeroase texte incriminează abuzurile de putere
ale judecătorilor faţă de părţile aflate la judecată; abuzurile ispravnicilor faţă de locuitorii de rând; abuzurile
agenţilor fiscali ai ispravnicilor; încasarea fără temei a amenzilor penale etc. Noutăţi vin şi dinspre zona
procedurii judecătoreşti. Fiind bazată pe înscrisuri şi mărturii, aceasta a impus cu necesitate adoptarea unor
reglementări care să incrimineze falsificarea actelor şi mărturia mincinoasă. În privinţa martorilor mincinoşi,
pe lângă pedepsele prevăzute, legislaţia vremii a prevăzut şi introducerea unei “Condici a şireţilor”, în care
erau trecute numele celor care comiteau sperjur, urmând ca în viitor aceştia să nu mai poată depune
mărturii în procese. În acest fel, Condica aducea în practica instanţelor o primă formă de cazier judiciar.
Dezvoltarea producţiei materiale şi creşterea volumului schimburilor a făcut necesară şi pedepsirea celor
care declarau în mod fraudulos intrarea în incapacitate de plată. Alături de faliţii frauduloşi erau incriminaţi şi
complicii acestora, cei care ascundeau bunurile faliţilor sau se pretindeau a fi şi ei creditori.

Bibliografie
*** Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar, coordonatori: Ovid Sachelarie şi Nicolae Stoicescu, Editura Academiei RSR,
Bucureşti, 1988.
*** Istoria dreptului românesc, coordonator: Ioan Ceterchi, vol. II, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1984, p. 167-357.
Apostu, Ioan; Ionescu, Nicolaie, Prelegeri de istoria dreptului românesc, Editura Nitnelav, Galaţi, 2003, p. 105-113.
Caproşu, Ioan, Camătă şi cămătari în Moldova în epoca fanariotă, în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie, Iaşi, VIII, 1971,
p. 27-59.
Cernea, Emil; Molcuţ Emil, Istoria statului şi dreptului românesc, ediţia a II-a, Casa de editură şi presă “Şansa SRL”, Bucureşti,
1992, p. 151-159.
Ciurea, Dimitrie, Precizări în problema evoluţiei marii proprietăţi feudale în Moldova în secolele XVII-XVIII, în Studii. Revistă de
istorie, XXII, 1969, nr. 1, p. 3-19.

69
Constantinescu, Ioana, Arendarea moşiilor în Moldova, până Regulamentul Organic, în Studii şi materiale de istorie medie, VI,
1973, p. 259-268.
Constantinescu-Mirceşti, C; Dragomirescu, I., Marele proces al Vrancei, în Studii şi articole de istorie, VII, 1965, p. 163-189.
Corfus, Ilie, Dreptul de stăpânire al clăcaşilor din Ţara Românească asupra pământului defrişat în perioada destrămării
feudalismului, în Studii. Revistă de istorie, XXIII, 1970, nr. 2, p. 341-261.
Filitti, I. C., Despre vechea organizare administrativă a Principatelor Române, extras din Revista de drept public, an 1934-1935,
75 p.
Idem, Proprietatea solului în Principatele Române până 1864, în Idem, Opere alese, cuvânt înainte, text stabilit, bibliografie, tabel
cronologic şi note de Georgeta Penelea, Bucureşti, 1985.
Idem, Vechiul drept penal român. Întregiri privitoare la vechea organizare judecătorească, Bucureşti, 1937, 74 p.
Firoiu, D. V., Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, 1976, p. 57-100.
Georgescu, Valentin Al., Contribuţii la studiul trimirei şi al operei juridice a lui Mihail Fotino, în Revista arhivelor, II, 1966, p. 91-
112.
Idem, Observaţii asupra structurii juridice a proprietăţii orăşeneşti în Ţara Românească şi Moldova (1711-1831), în Studii. Revistă
de istorie, XXVI, 1973, nr. 2, p. 255-281.
Grigoraş, Nicolae, Proprietatea funciară a oraşelor moldoveneşti, în Studii şi cercetări ştiinţifice, Iaşi, fascicula Istorie, an XII,
1961, nr. 2, p. 213-232.
Idem, Principalele amenzi din Moldove în timpul orânduirii feudale (secolele al XV-lea – al XVIII-lea), în Anuarul Institutului de
Istorie şi Arheologie, Iaşi, tom VI, 1969, p. 159-176.
Idem, Proprietatea funciară şi imobiliară a meseriaşilor, negustorilor, boierilor şi mănăstirilor în oraşele moldoveneşti. Regimul şi
rolul ei în secolele XV-XVIII, în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie, Iaşi, VII, 1970, p. 83-106.
Idem, Abuzurile şi corupţia membrilor aparatului de stat feudal din Moldova (sec. XV-XVIII), Iaşi, 1971.
Idem, Imunităţile şi privilegiile fiscale în Moldova (de la începuturile statului până la mijlocul secolului al XVIII-lea), în Revista de
istorie, 1974, nr. 1, p. 55-77.
Idem, Funcţia judecătorească a domniei în Moldova. Domnul şi instanţele auxiliare (1771-1832), în Cercetări istorice, serie nouă,
IX-X, 1978-1979, p. 355-386.
Guţan, Manuel, Istoria administraţiei publice româneşti, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2006.
Penelea, Georgeta, Contracte în comerţul extern al Ţării Româneşti (1829-1858), în Studii. Revistă de istorie, XXV, 1972, nr. 4,
p. 767-781.
Eadem, Regimul juridic al bâlciurilor în Ţara Românească (1774-1831), în Studii şi materiale de istorie medie, VI, 1973, p. 145-
171.
Sachelarie, O., Autoritatea hotărârilor judecătoreşti în vechiul drept românesc, în Studii şi materiale de istorie medie, VII, 1974, p.
217-222.
Sava, Aurel, Departamentul criminalicesc şi norme de procedură penală la începutul secolului al XIX-lea, Bucureşti, 1936, 6 p.

Test de autoevaluare nr. 10

01. Pravilniceasca condică adoptată de Constantin Ipsilanti în anul 1780 cuprindea:
a) norme de organizare a instanţelor judecătoreşti;
b) norme de drept penal;
c) norme de procedură.
02. Legiuirea Caragea adoptată în anul 1818 cuprindea:
a) norme de drept civil;
b) norme de drept canonic;
c) norme de drept penal.
03. Măsurile adoptate de Constantin Mavrocordat în cadrul reformei sale judecătoreşti au vizat:
a) înlocuirea competenţelor judiciare ale diverşilor dregători locali cu cea unică a ispravnicului;
b) introducerea salarizării judecătorilor;
c) reorganizarea procedurii de judecată.
04. Conform procedurii de judecată introduse de Constantin Mavrocordat:
a) ispravnicii si judecătorii puteau să refuze judecarea unui litigiu, dacă acesta era unul cu privire la dreptul de proprietate;
b) ispravnicii si judecătorii puteau să refuze judecarea unui litigiu, dacă acesta era unul comercial cu prejudiciu de mare valoare;
c) ispravnicii si judecătorii nu puteau să refuze judecarea nici unui litigiu civil.
05. Măsura introducerii evidenţelor scrise în cadrul actului de justiţie se datorează lui:
a) Constantin Mavrocordat;
b) Alexandru Ipsilanti;
c) Alexandru Mavrocordat.
06. Conform principiilor de organizare a instanţelor judecătoreşti introduse de Constantin Mavrocordat, judecata de fond era
executată de:
a) ispravnicii şi judecătorii de ţinut/judeţ;
b) unii dregători specializaţi material şi teritorial;
c) Divanul domnesc, atunci când primea însărcinare specială din partea Domnului.

70
07. Potrivit reformei introduse de Alexandru Ipsilanti, instanţele de fond în materie civilă erau:
a) ispravnicii şi judecătorii de ţinut/judeţ;
b) departamentele judecătoreşti;
c) veliţii boieri de la curtea domnească.

08. Potrivit reformelor sociale puse în practică de Constantin Mavrocordat, desfiinţarea dependenţei personale a rumânilor a
însemnat obţinerea de către ţăranii dependenţi a statutului de:
a) oameni liberi proprietari peste pământurile pe care le lucrau;
b) oameni liberi fără proprietate, aşezaţi cu învoiala pe moşia fostului stăpân;
c) nobili mici de ţară.
09. Potrivit reformelor sociale puse în practică de Constantin Mavrocordat în Ţara Românească, desfiinţarea dependenţei
personale a rumânilor s-a făcut:
a) cu despăgubire, pentru răscumpărarea libertăţii personale;
b) cu despăgubire pentru răscumpărarea lotului de pământ lucrat de fiecare ţăran;
c) fără despăgubire.
10. În secolul al XVIII-lea, dreptul de stăpânire al boierilor şi mănăstirilor se apropie de conceptul modern de proprietate:
a) prin însuşirea de către boieri a dreptului de posesie;
b) prin însuşirea de către boieri şi mănăstiri a dreptului de folosinţă;
c) prin renunţarea de către domnie la dreptul de retract seniorial.

71
 CAPITOLUL 9
STATUL ŞI DREPTUL ÎN EPOCA REGULAMENTELOR ORGANICE

1. Ţările Române în raporturile politice internaţionale între

Pacea de la Carlowitz (1699) şi Tratatul de la Adrianopole (1829)
În planul raporturilor internaţionale, secolul al XVIII-lea a adus schimbare radicală a echilibrului de
forţe din centrul şi răsăritul Europei. Puterea dominantă a zonei, Imperiul Otoman, a atins punctul maxim al
expansiunii sale teritoriale şi a intrat într-o lungă criză de sistem care s-a prelungit până la începutul
secolului al XX-lea. Pierderea poziţiei proeminente pe care au avut-o Înalta Poartă în secolele XVI-XVII a
fost cauzată, în principal, de ridicarea la rangul de mari puteri zonale a Imperiului Habsburgic şi a Imperiului
ţarist. Cele două state creştine au reuşit să oprească înaintarea progresivă a cuceririlor otomane în Europa
şi au trecut la contraofensivă, încercând, fiecare, să preia cât mai multe dintre teritoriile europene ale
Imperiului Otoman. Aflate în chiar prima linie a ofensivei celor două imperii creştine, Ţările Române au făcut
obiectul disputelor politico-militare dintre cei trei mari actori zonali, iar acest fapt le-a schimbat radical cursul
istoriei. Imperiul Habsburgic a reuşit să încorporeze Transilvania (Carlowitz, 1699), Oltenia (Passarowitz,
1718) şi Bucovina (1775), însă a fost nevoit să retrocedeze Oltenia, ca urmare a unei ultime zvâcniri militare
a Imperiului Otoman (Belgrad, 1739). Prins adesea între două fronturi politico-militare (cel occidental şi cel
răsăritean), Imperiul Habsburgic a devenit conştient că nu poate anexa în integralitate teritoriile
extracarpatice, motiv pentru care a optat pentru formula împărţirii Ţărilor Române pe cale amiabilă cu Rusia,
după modelul aplicat în Polonia. De cealaltă parte, Rusia şi-a dorit în permanenţă anexarea Ţărilor Române,
ca un prim pas către cucerirea Constantinopolului şi preluarea controlului asupra strâmtorilor Bosfor şi
Dardanele. De aceea, atunci când au avut ocazia, ruşii au deschis ostilităţile împotriva otomanilor ocupând
cele două Principate, aşa cum s-a întâmplat între anii 1768-1774, 1787-1792, 1806-1812. În anul 1774
(Kuciuc-Kainargi) Rusia a obţinut un instrument juridic foarte eficient, care i-a permis ulterior să se
amestece permanent în raporturile româno-otomane. Este vorba despre recunoaşterea de către Imperiul
Otoman a statutului de putere protectoare, statut care i-a permis Rusiei să intervină în sprijinul Principatelor
Române ori de câte ori a considerat că statul otoman sau dregătorii săi comiteau abuzuri la adresa
acestora. Rusia poza astfel în puterea creştină decisă să apere autonomia celor două ţări române, care,
creştine fiind şi ele, sufereau sub jugul stăpânirii turceşti. Imaginea Rusiei protectoare se dorea a fi în
acelaşi timp şi un mesaj pentru celelalte popoare creştine din Balcani, cărora li se promitea astfel eliberarea
de sub ocupaţia otomană. După extinderea teritorială produsă pe seama Imperiului Otoman şi atingerea
graniţelor răsăritene ale Principatelor (Iaşi, 1792), Rusia şi-a dezvăluit însă adevăratele intenţii, anexând
jumătatea răsăriteană a Moldovei, numită acum Basarabia (Bucureşti, 1812). Evenimentul a trezit la
realitate boierimea autohtonă, care a înţeles în cele din urmă că înlăturarea stăpânirii otomane cu ajutorul
Rusiei ar echivala de fapt cu pierderea brumei de autonomie internă de care se mai bucurau încă ţările lor.
Cu toate acestea, obiectivul politic principal al boierimii, acela de revenire la sistemul de guvernare anterior,
a fost legat tot de speranţa unui sprijin venit din partea Rusiei. Mişcarea revoluţionară din 1821 a fost
planificată de marea boierime autohtonă care a mizat pe sprijinul militar acordat de Rusia unei potenţiale
insurecţii greceşti declanşate de pe teritoriul rusesc. Aceasta trebuia să traverseze Principatele, urmând să
declanşeze ulterior o răscoală generală a popoarelor din Balcani, care să permită eliberarea Greciei. Cele
două mişcări au eşuat din punct de vedere militar, însă au ajuns la rezultatele scontate în plan politic, graţie
unei conjuncturi internaţionale favorabile. În 1822, Imperiul Otoman a restabilit domniile pământene în cele
două Principate, iar în 1826 marile puteri recunoşteau actul de naştere a Greciei moderne. Aflat sub mare
presiune internaţională, Imperiul Otoman a fost nevoit să accepte o serie de tratative cu Rusia, tratative care
s-au încheiat cu Convenţia de la Akkerman (1826). Actul referitor la Principate aducea două mari câştiguri
pentru cauza românească: alegerea domnilor de către Divan, cu acordul puterii suzerane şi al celei
protectoare, pe o perioadă de şapte ani; respectiv instituirea libertăţii de practica comerţul pentru supuşii
români, sub rezerva aprovizionării cu grâu a Constantinopolului, ca un prim pas făcut către eliminarea
presiunii comerciale otomane. Imperiul Otoman rămas însă în continuare inflexibil în problema greacă, fapt
ce a coalizat împotriva sa întreaga comunitate internaţională. În acest fel, Rusiei i s-a oferit un nou prilej
pentru a ataca Imperiul Otoman, având de această dată de girul tuturor marilor puteri. Războiul s-a
declanşat, ca de obicei, prin ocuparea celor două Principate în anul 1828, pentru ca în anul următor să se
mute la sudul Dunării, în teritoriile otomane. Înfrânt şi ameninţat chiar cu pierderea capitalei, Imperiul
Otoman a fost nevoit să ceară începerea negocierilor de pace. Tratatul de pace a fost încheiat în anul 1829
la Adrianopole şi a avut o importanţă deosebită pentru istoria românilor. El a reprezentat primul pas

72
important făcut în direcţia emancipării politice şi economice a Ţărilor Române faţă de Imperiul Otoman şi a
marcat primă etapă din procesul de modernizare pe care l-a traversat societatea românească în secolul al
XIX-lea. Prevederile tratatului de la Adrianopole stipulau: a) recunoaşterea autonomiei administrative a
Moldovei şi a Ţării Româneşti; b) numirea pe viaţă a domnitorilor celor două Principate din rândul boierilor
pământeni; c) restituirea teritoriilor care fuseseră ocupate de turci la nordul Dunării (raialele Turnu, Giurgiu
şi Brăila); d) renunţarea de către Imperiul Otoman la pretenţiile de aprovizionare cu produse de orice fel; e)
recunoaşterea libertăţii absolute a comerţului Ţărilor Române; f) confirmarea de către Imperiul Otoman a
noilor statute administrative ale Principatelor, care fuseseră redactate sub supraveghere rusească.

2. Adoptarea Regulamentelor Organice şi trăsăturile acestora

Încă din timpul desfăşurării ostilităţilor la sudul Dunării, Principatele au fost puse sub controlul unui
aparat birocratic rusesc, a cărui principală grijă a fost să pună ordine în administraţie pentru a-i putea
asigura armatei furniturile necesare. Administraţia rusească a căutat să profite însă la maxim de valul de
simpatie cu care fusese primită de către boierimea autohtonă, urmărind şi, în cele din urmă, reuşind să
introducă un set de norme juridice care să permită pe mai departe un control politic eficient asupra celor
două Principate. În acest scop, conducătorul administraţiei ruseşti, contele Pavel Kiseleff, a iniţiat
redactarea unor legi cu caracter organic prin care să se reorganizeze administraţia românească, în
conformitate cu principiul autonomiei interne, recunoscut de tratatele ruso-turce. În fiecare dintre Principate,
administraţia rusească a colaborat cu câte o comisie formată din opt mari boieri, urmărind însă o serie de
instrucţiuni venite de la Peterburg. După terminarea procesului de redactare, cele două legi, numite acum
Regulamente Organice, au fost supuse aprobării guvernului rus, iar apoi votului unor adunări extraordinare
româneşti. Ele au intrat în vigoare la 1 iulie 1831, în Ţara Românească, şi la 1 ianuarie 1832, în Moldova.
Privite în ansamblu Regulamentele Organice au avut câteva trăsături care le-au individualizat atât
în raport cu legislaţia anterioară, cât şi cu cea ulterioară.
Caracterul unitar. În ciuda unor mici diferenţe, cele două legi organice au introdus în Principate
aceleaşi instituţii şi aceleaşi principii de guvernare. Apropierile dintre cele două texte îşi au originile atât în
vechea comuniune instituţional-juridică a Principatelor, cât şi în preocuparea Rusiei de a le organiza în mod
asemănător, pentru a le controla mai uşor.
Caracterul constituţional. Regulamentele Organice au reprezentat primele acte cu valoare
constituţională aplicate în spaţiul românesc. Alături de alte aspecte, care, în mod normal nu intră în sfera de
preocupări a unei constituţii, cele două texte conţin primele reglementări scrise din istoria României care fac
referire organizarea şi exercitarea puterii în stat.
Caracterul oligarhic. Regulamentele Organice au aşezat boierimea la conducerea Principatelor
Române, excluzând aproape complet celelalte categorii sociale.
Caracterul conservator. În ciuda influenţei pe care a avut-o ideologia revoluţiei franceze în
Principate, Regulamentele Organice au frânat procesul de liberalizare a sistemului politic şi social din
Principate. Ele au conservat vechile privilegii politice, economice şi sociale ale boierimii, precum şi vechea
formă de guvernare (absolutismul monarhic), care a fost doar atenuată acum prin controlul exercitat de
puterea protectoare (Imperiul Ţarist).
Caracterul modern. În ciuda caracterului lor conservator, Regulamentele au adus totuşi primele
elemente de liberalizare în sistemul de organizare statală. Cel mai important aspect se leagă de
introducerea principiului modern al separaţiei puterilor în stat. Deşi acest principiu a fost aplicat mai mult
formal, trebuie remarcat totuşi că, pentru prima dată în istoria românilor, sunt introduse trei tipuri de organe
chemate să exercite puterile statului: Domnul, cel care exercita puterea executivă; o instituţie colectivă
aleasă (Adunarea Obştească) care exercita puterea legislativă; şi mai multe instanţe de judecată care
exercitau puterea judecătorească.

3. Administraţia centrală
3. 1. Domnul şi căimăcămia
Cea mai importantă instituţie de drept public a rămas în continuare domnia. Titularul acesteia era
ales pe viaţă de către o Adunare Obştească Extraordinară dominată de marea boierime. Alegerea titularului
tronului era confirmată de puterea suzerană şi notificată puterii protectoare. În ciuda faptului că Domnul era
ales de către reprezentanţii ţării, dreptul de a-l destitui pe acesta nu revenea Adunării Obşteşti, ci puterilor
suzerană şi protectoare. Destituirea trebuia să fie totuşi justificată, motiv pentru care ea trebuia să fie
întemeiată pe rezultatele unei anchete.

73
 Potrivit textelor regulamentare, Domnul era şeful puterii executive, pe care o exercita în mod direct.
Nici un alt organ de stat nu mai putea avea sarcini executive. În această calitate, Domnul numea şi revoca
pe toţi funcţionarii publici, începând chiar cu miniştrii, principalii săi colaboratori. De asemenea, el asigura
comanda supremă a armatei recent reînfiinţate (Miliţia naţională). Ca o reminiscenţă a regimului fanariot,
Domnul şi-a păstrat dreptul de a acorda în mod discreţionar titluri de nobleţe şi de a le revoca.
Dat fiind faptul că principiul separării puterilor în stat era mai mult formal, Domnul a mai păstrat o
serie de atribuţii în zona puterilor legislativă şi judecătorească. În privinţa puterii legislative, trebuie spus că
Domnul avea drept exclusiv de iniţiativă legislativă, precum şi dreptul de a promulga sau a respinge legile
votate în cadrul Adunării Obşteşti. În privinţa atribuţiilor care ţineau de puterea judecătorească, poate fi
reţinut faptul că, în unele cazuri, Domnul avea dreptul de a întări hotărârile judecătoreşti ale instanţei
supreme de judecată (Înaltul Divan), ceea ce contravenea în mod evident ideii de justiţie independentă.
Având atribuţii în zona tuturor celor trei puteri ale statului, Domnul regulamentar se apropia foarte mult de
instituţia monarhului absolut.
În cazul vacanţei scaunului domnesc, atribuţiile Domnului erau exercitate de un organ colectiv.
Acesta purta denumirea de Căimăcămie sau Vremelnica ocârmuire şi avea un caracter provizoriu.
Căimăcămia era formată din trei membri de drept: preşedintele Înaltului Divan, ministrul de interne şi
ministrul de justiţie. În competenţa membrilor săi intrau toate atribuţiile domneşti . Existau totuşi şi câteva
limitări: nu putea demite funcţionarii statului decât pentru delicte flagrante; funcţionarii numiţi de căimăcămie
trebuiau să fie confirmaţi de noul domn; căimăcămia nu putea să acorde titluri de nobleţe.
3. 2. Miniştrii
Preocupaţi de reducerea dimensiunilor aparatului funcţionăresc şi de eficientizarea administraţiei,
autorii Regulamentelor Organice au redus atât dimensiunile aparatului administrativ central, cât şi atribuţiile
acestuia. Reducerea dimensiunilor aparatului de stat s-a făcut prin eliminarea tuturor dregătoriilor inutile.
Este vorba în principal de desfiinţarea dregătoriilor care, încă din evul mediu, serveau pentru ostentarea
puterii centrale şi asigurau diverse sinecure pentru persoanele din anturajul domnesc. În consecinţă, au fost
păstrate doar acele dregătorii care aveau atribuţii concrete legate de exercitarea funcţiilor asumate de statul
regulamentar. Limitarea atribuţiilor s-a făcut prin eliminarea din competenţa tuturor categoriilor de funcţionari
a atribuţiilor judecătoreşti. În acest fel, activitatea funcţionarilor a fost legată exclusiv de sfera puterii
executive. Schimbările produse au transformat vechile dregătorii în adevărate ministere, iar pe titularii
acestora în miniştri subordonaţi intereselor publice. Faptul a fost consacrat şi la nivelul titulaturii oficiale,
foştii dregători primind denumirea de miniştri.
Numirea şi revocarea miniştrilor revenea exclusiv Domnului şi nu era condiţionată de îndeplinirea
vreunui set special de condiţii. Totuşi, potrivit tradiţiei, aceştia trebuiau să proveneau din rândurile marii
boierimi. Miniştrii erau subordonaţi direct Domnului, în calitatea lui de şef al administraţiei, şi răspundeau
numai în faţa acestuia. În consecinţă, activitatea miniştrilor se realiza sub îndrumarea şi supravegherea
Domnului. În acest context, miniştrii nu erau consideraţi răspunzători din punct de vedere politic faţă de
Adunarea Obştească. Aceasta din urmă avea doar puterea de a întocmi sesizări cu privire la activitatea
necorespunzătoare a miniştrilor, urmând ca Domnul să decidă dacă cei acuzaţi trebuiau să fie deferiţi
justiţiei sau nu. Concluzia care se desprinde de aici este aceea că miniştrii regulamentari erau consideraţi
răspunzători pentru gestionarea ministerelor avute în grijă exclusiv în faţa Domnului.
Miniştrii în funcţie nu aveau dreptul să fie aleşi în Adunarea Obştească; ei puteau participa totuşi la
şedinţele acesteia, pentru a răspunde la interpelările deputaţilor, dar şi pentru a relata Domnului despre
ceea ce se petrecea în timpul dezbaterilor.
3. 3. Ministerele
Fiecare ministru conducea un minister organizat ca un serviciu public central. Acesta din urmă avea
atribuţii bine determinate şi funcţiona în mod permanent. Competenţa materială a ministerelor era
specializată şi se exercita în raport cu întregul teritoriu al ţării.
În alcătuirea structurii administrative centrale intrau şase ministere.
a. Ministerul Treburilor Dinăuntru sau Ministerul de Interne, condus de marele vornic din lăuntru
(succesorul celor două mari vornicii, a Ţării de Jos şi a Ţării de Sus). Atribuţiile acestui minister erau foarte
numeroase, ele corespunzând activităţii mai multor ministere moderne. Cea mai importantă era
coordonarea şi supravegherea activităţii administraţiei locale, în special a conducătorilor de unităţi
administrativ teritoriale. Pe lângă acestea ministrul de interne se mai ocupa cu supravegherea stării sanitare
a populaţiei, administrarea carantinelor, controlul măsurilor şi al greutăţilor, gestionarea relaţiilor agrare,
fixarea preţurilor muncilor agricole, îmbunătăţirea raselor de animale, executarea lucrărilor publice,
administrarea drumurilor, podurilor, spitalelor, a caselor de binefacere, a poştei, precum şi cu întocmirea
statisticilor oficiale.

74
 b. Ministerul de Finanţe sau Visteria, condus de marele vistier. Ministerul corespundea vechii
dregătorii a marelui vistier. El era răspunzător de încasarea dărilor, organizarea şi supravegherea industriei
şi a comerţului. Competenţele vistierului erau foarte strict reglementate, fiindu-i interzis în mod expres să-şi
depăşească atribuţiile.
c. Secretariatul de Stat sau Postelnicia, condus de marele postelnic, reprezenta cancelaria
principatului. Ministerul corespundea vechii dregătorii a marelui postelnic. Prin intermediul acestuia, Domnul
întreţinea corespondenţa cu celelalte ministere, cu administraţia locală, cu agenţii ţării la Poartă, cu agenţii
străini din Principate etc.
d. Ministerul Dreptăţii sau Marea Logofeţie, condus de marele logofăt al dreptăţii (urmaşul celor doi
logofeţi, al Ţării de Sus şi al Ţării de Jos). Ministerul gestiona activitatea justiţiei, iar în unele cazuri
conducătorul său putea prezida înaltele instanţe judecătoreşti. Supravegherea activităţii instanţelor se făcea
cu ajutorul unor funcţionari numiţi procurori în Muntenia, respectiv revizori în Moldova. Aceştia monitorizau
activitatea instanţelor de judecată pentru a vedea dacă acestea dau sentinţe în conformitate cu legile
existente. În acest sens, procurorii şi revizorii înaintau marelui logofăt al dreptăţii câte două rapoarte pe an
cu privire la starea pricinilor. În funcţie de aceste rapoarte, marele logofăt putea propune Domnului
avansarea celor merituoşi sau sancţionarea celor care comiteau abateri. Tot în privinţa carierei judecătorilor,
marele logofăt era cel care înainta Domnului propunerile pentru numirile judecătorilor.
e. Ministerul Treburilor Bisericeşti sau Marea Logofeţie a Credinţei, condus de marele logofăt al
credinţei sau al pricinilor bisericeşti. Ministerul a funcţionat în primă fază doar în Ţara Românească, unde a
preluat vechile atribuţii bisericeşti ale marelui logofăt. În Moldova, un echivalent al acestui minister s-a
înfiinţat abia în 1844, purtând denumirea de Vornicia Bisericească.
f. Ministerul Oştirii sau Miliţia Naţională, era condus de marele spătar în Muntenia şi de marele
hatman în Moldova. Miliţia Naţională nu era un minister al apărării, întrucât din punctul de vedere al autorilor
Regulamentelor Organice, securitatea celor două Principate era asigurată de cele două mari puteri vecine,
suzerană şi protectoare. În aceste condiţii, efectivele militare avute în subordine erau relativ reduse, rolul lor
fiind mai mult unul poliţienesc. În competenţa acestui minister intra menţinerea ordinii publice, în general,
apărarea graniţelor, păzirea carantinelor, prinderea răufăcătorilor etc.
În Moldova, a fost înfiinţat în anul 1849 şi un al şaptelea minister, rezervat lucrărilor publice. Acesta
a fost condus de un ministru cu rang de vornic, secondat de un director de departament. Scopurile pentru
care a fost înfiinţat ministerul erau construirea de poduri şi şosele, pavarea şi alinierea străzilor, înfiinţarea şi
amenajarea spaţiilor publice de agrement, întreţinerea şi supravegherea cursurilor râurilor, întreţinerea
grădinilor publice etc.
Fiecare minister se diviza în secţii conduse de câte un şef, corespunzător directorilor din zilele
noastre. La rândul lor, secţiile erau divizate în birouri (mese) compuse dintr-un funcţionar superior şi mai
mulţi funcţionari de rând. În Ţara Românească, la nivelul fiecărui minister a fost înfiinţată funcţia de director
ministerial. Directorul îl înlocuia pe ministru, atunci când acesta din urmă nu se afla în minister, şi avea
diverse sarcini de conducere: supraveghea lucrările din minister; supraveghea activitatea cancelariei;
aducea la cunoştinţa ministrului disfuncţiile constatate; îl sesiza pe ministru în legătură cu abaterile
disciplinare ale funcţionarilor. În cazul în care Domnul sau Adunarea sesiza nereguli în funcţionarea
activităţii ministerului, directorul răspundea în solidar cu ministrul. Excepţie făcea doar cazul în care
directorul îl înştiinţase în prealabil pe ministru, dar acesta nu luase măsurile cuvenite.
Pentru a se putea păstra documentele publice, Regulamentele Organice au prevăzut înfiinţarea
unor depozite speciale la nivelul celor două capitale. În acest fel au luat naştere Arhivele Statului, un
serviciu public care avea rolul de a aduna, clasifica şi păstra documentele oficiale, oferind astfel un
instrument eficient pentru controlul activităţii administraţiei publice. Instituţia urma să preia pe bază de opis,
de la toate organele statului, documentele care erau considerate “săvârşite”. Clasificarea internă a
documentelor trebuia să fie făcută pe instituţii şi pe ani. La momentul organizării Arhivelor Statului,
guvernatorul rus Pavel Kisseleff a dispus preluarea de către instituţie a fondurilor documentare care
aparţineau organelor publice existente în acel moment, a fondurilor mănăstirilor şi chiar a fondurilor care se
aflau în posesia persoanelor private.
3. 4. Sfatul Administrativ Ordinar şi Sfatul Administrativ Extraordinar
Sfatul Administrativ Ordinar reprezenta un mini-guvern alcătuit din miniştrii care administrau
sectoarele cele mai importante ale ţării: marele vornic (ministrul de interne), marele vistiernic (ministrul de
finanţe) şi marele postelnic (secretarul de stat). Sfatul Administrativ venea să ia locul vechii instituţii a
Sfatului domnesc. El asigura soluţionarea rapidă a problemelor urgente de factură internă, pregătea lucrările
Adunărilor Obşteşti şi elabora proiectele de legi ce urmau a fi discutate în cele două Adunări. Conducerea
Sfatului revenea Domnului sau marelui vornic, iar hotărârile sale nu erau puse în aplicare decât după
aprobarea prealabilă a Domnului.

75
 Sfatul Administrativ Extraordinar reprezenta formula de reunire a tuturor celor şase miniştri pentru a
lua măsuri administrative în problemele cele mai importante. Convocarea Sfatului Extraordinar se făcea
doar de către Domn, atunci când acesta considera de cuviinţă. Tot Domnul era cel care asigura preşedinţia
instituţiei. Pentru a nu i se bloca activitatea în absenţa Domnului, a fost înfiinţată funcţia de Preşedinte al
Marelui Sfat, urmând ca acesta să conducă lucrările atunci când Domnul absenta. În Ţara Românească,
preşedintele urma să fie ales de către Domn din rândul boierilor vârstnici, cu rang înalt şi experienţă
administrativă; în Moldova, preşedinţia îi aparţinea de drept ministrului de interne (marele vornic).
Activitatea celor două tipuri de sfaturi nu a fost foarte clar reglementată de textele Regulamentelor
Organice, astfel încât nu a existat o delimitare strictă a atribuţiilor pe care le-au avut. Analizând practica lor
administrativă, se poate observa totuşi că direcţiile principale pe care şi-au canalizat activitatea au fost:
deliberarea, în calitate de organ consultativ, asupra diverselor probleme ridicate, fără a lua însă vreo
decizie; elaborarea proiectelor de legi, a amendamentelor şi decretelor domneşti; şi punerea în aplicare a
legilor sancţionate de Domn. În Moldova, Sfatul Extraordinar a căpătat în timp o poziţie superioară în raport
cu cel Ordinar. La şedinţele sale veneau adesea directorii ministeriali, în locul miniştrilor, ceea ce a făcut ca
deciziile adoptate să câştige un plus de competenţă şi precizie tehnică. Deciziile sale au căpătat astfel o
greutate mai mare, în raport cu cele ale Sfatului Ordinar, ceea ce a condus la transformarea lui în
adevăratul executiv al ţării. După anul 1849 (Convenţia de la Balta Liman), Sfatul Extraordinar a căpătat noi
trăsături care l-au apropiat de cele ale unui executiv modern. Între acestea cea mai importantă a fost aceea
că instrucţiunile pe care le elabora Sfatul pentru aplicare legilor adoptate nu mai aveau nevoie de aprobarea
Domnului, pentru a putea fi trimise în teritoriu spre a fi aplicate.

4. Administraţia locală
4. 1. Judeţele şi ţinuturile
Diviziunile administrativ teritoriale şi-au păstrat denumirile pe care le-au avut în trecut: judeţe cazul
Ţării Româneşti, respectiv ţinuturi, în cel al Moldovei. Din motive care au ţinut de eficientizarea activităţii
administrative, numărul acestora a fost diminuat în ambele Principate. În Moldova au fost desfiinţate
ţinuturile Hârlău, Cârligătura şi Herţa, rămânând în total 13 ţinuturi. În Ţara Românească a fost desfiinţat
judeţul Săcuieni (Saac), rămânând în primă fază 17 judeţe. Ulterior, în timpul domniei lui Gheorghe Bibescu
(1842-1848), numărul unităţilor administrativ teritoriale a ajuns şi aici la cifra de 13.
Conducătorii administraţiilor de judeţ şi de ţinut purtau denumirea de ispravnici (ulterior ocârmuitori)
în Ţara Românească, respectiv ispravnici administratori în Moldova. Aceştia erau aleşi de către Domn pe o
perioadă de 3 ani, dintr-un număr de doi candidaţi propuşi pentru fiecare judeţ/ţinut de Sfatul Administrativ.
La dispoziţia fiecărui dregător de acest tip se afla o cancelarie alcătuită din patru persoane. Spre deosebire
de perioada anterioară, ispravnicii şi ocârmuitorii aveau exclusiv atribuţii administrative, ceea ce a însemnat
aplicarea unei reale separări între administrativ şi legislativ la nivel local. Ispravnicii depindeau de ministrul
de interne, însă primeau dispoziţii din partea tuturor miniştrilor în conformitate cu specificul fiecăruia.
Între atribuţiile ispravnicilor aflate în relaţie cu sarcinile Departamentului de Interne figurau:
supravegherea graniţelor cu statele învecinate, sarcină care revenea mai ales celor aflaţi în judeţele sau
ţinuturile de margine; garantarea drepturilor tuturor locuitorilor din circumscripţia administrativă aflată în
responsabilitate; îndrumarea alegerilor pentru alegerea organelor de conducere orăşenească şi a
conducătorilor de subunităţi administrativ-teritoriale (plase sau ocoale); asigurarea condiţiilor de încartiruire
a miliţiei pământeşti; adoptarea de măsuri pentru asigurarea liniştii şi a ordinii publice, prevenirea întrunirilor
neoficiale, prevenirea şi combaterea comploturilor; adoptarea de măsuri pentru prevenirea şi stingerea
incendiilor; asigurarea pazei închisorilor; adoptarea măsurilor necesare pentru limitarea extinderii
epidemiilor şi a epizootiilor; administrarea spitalelor existente; supravegherea aprovizionării cu produse
agro-alimentare şi controlul asupra unităţilor de măsură; supravegherea efectuării la timp a lucrărilor
agricole de către săteni.
Faţă de Departamentul de Finanţe, sarcinile ispravnicilor erau mai puţin numeroase, acestea
vizând: supravegherea încasării la timp a birului; asigurarea condiţiilor pentru buna desfăşurare a
activităţilor comerciale; stimularea producţiei meşteşugăreşti; adoptarea de măsuri pentru combaterea
contrabandei.
În raport cu portofoliul de atribuţii care revenea Secretariatului de Stat, conducătorilor de judeţ sau
de ţinut le reveneau sarcini precum: supravegherea modului în care erau respectate normele privitoare la
eliberarea paşapoartelor; supravegherea modului în care erau respectate normele privitoare la intrarea
cărţilor în ţară; întreţinerea de relaţii amiabile cu străinii aflaţi în ţară.

76
 4. 2. Plasele şi ocoalele
Judeţele Ţării Româneşti au rămas divizate în continuare în plase, în vreme ce ţinuturile
moldoveneşti şi-au păstrat divizarea teritorială în ocoale. Conducătorii plaselor din Ţara Românească se
numeau zapcii (sub-cârmuitori), în vreme ce omologii moldoveni, aflaţi în fruntea ocoalelor, se numeau
privighetori de ocoale. În Ţara Românească, modul de desemnare a acestora era asemănător celui în care
erau stabiliţi conducătorii judeţelor. Ispravnicii împreună cu boierii proprietari din judeţ şi cu vorniceii satelor
propuneau, pentru fiecare plasă, câte doi candidaţi provenind din rândurile boierilor de rang II (neamuri) şi
III (mazili) din judeţ. Propunerile erau adresate Sfatului Administrativ, care le înainta Domnului, acesta din
urmă având rolul decisiv în desemnarea candidatului câştigător. În Moldova, privighetorii de ocoale erau
aleşi de ispravnici şi de vorniceii satelor din ţinut, dintre mazili sau neamuri, urmând ca cel ales să fie
confirmat în funcţie de către Domn. Zapciii şi privighetorii de ocoale erau numiţi pe o perioadă de 3 ani, fiind
retribuiţi cu leafă lunară, asemenea ispravnicilor.
Rolul acestei categorii de dregători era unul major în structura administraţiei celor două Principate,
întrucât asigurau contactul direct dintre instituţiile statului şi locuitorii satelor, constituind factorul de bază în
aplicarea dispoziţiilor primite din partea cârmuirii şi de supraveghere a aplicării lor. Atribuţiile care le
reveneau reflectă, de altfel, această importanţă deosebită a zapciilor şi a priveghetorilor de ocoale:
întreţinerea unei evidenţe cu toate ordinele primite; aducerea la cunoştinţa populaţiei a tuturor publicaţiilor şi
a poruncilor venite din parte administraţiei centrale sau a celei judeţene; impunerea birului, încasarea şi
transmiterea acestuia către reşedinţa de judeţ sau ţinut; aplicarea întocmai a poruncilor primite cu privire la
modul de executare a lucrărilor agricole; raportarea faţă de ispravnici a tuturor evenimentelor importante
petrecute în plasa sau ocolul său: tâlhării, epidemii, inundaţii etc.; supravegherea stării de funcţionare a
căilor de acces (drumuri şi poduri).
4. 3. Oraşele şi târgurile
Organizarea oraşelor în epoca regulamentară a fost făcută în mod diferit, în funcţie de regimul
juridic pe care îl aveau terenurile ocupate de comunităţile de târgoveţi. În vreme ce oraşele aflate pe
proprietate privată au rămas să fie administrate de proprietarii moşiilor, oraşele libere au primit
recunoaşterea personalităţii lor juridice. Cele două capitale ale Principatelor au beneficiat însă de o
organizare diferită de aceea a majorităţii oraşelor libere.
Pentru marea majoritate a oraşelor şi a târgurilor, Regulamentele Organice prevedeau că ele se pot
autoadministra prin intermediul unui Sfat orăşenesc, care venea să ia locul vechilor instituţii medievale
(judeţul/şoltuzul şi sfatul pârgarilor). Sfatul era format din patru membri în Muntenia, respectiv trei membri în
Moldova (aici Sfatul purta denumirea de Magistrat). Componenţa Sfatului era aleasă de către toţi orăşenii,
membrii săi fiind recrutaţi din rândul târgoveţilor care îndeplineau o condiţiei de cens. Veniturile oraşelor şi
târgurilor erau strânse într-o “cutie a oraşului”. Alimentarea acesteia se făcea în principal prin adăugarea
unei mici sume la impozitele plătite de orăşeni, sumă care se percepea odată impozitele. Administraţia
financiară a oraşului se afla însă sub controlul ispravnicului. Acesta trebuia să vegheze ca banii orăşenilor
să nu fie deturnaţi de către conducerea orăşenească.
Oraşul Bucureşti a fost împărţi în mai multe sectoare, individualizate prin culori. Locuitorii fiecărui
sector alegeau pentru o perioadă de trei ani pe deputaţii fiecărei culori. Deputaţi puteau fi aleşi însă numai
orăşenii care aveau în proprietate o casă sau o moşie de minim 50 000 lei. La rândul lor, deputaţii alegeau
anual cinci membri neretribuiţi ai sfatului orăşenesc şi o comisie de 10 membri însărcinată cu alcătuirea
bugetului. Preşedintele sfatului provenea din rândul membrilor, însă era numit de către Domn, la
propunerea ministrului de interne (marele vornic).
La Iaşi, Sfatul orăşenesc era alcătuit din patru membri aleşi de către staroştii corporaţiilor
profesionale. Condiţiile pentru fi aleşi erau vârsta minimă de 30 de ani şi deţinerea în proprietate a unui
imobil sau a unui capital de minim de 25 000 lei. Celor patru membri li se adăuga un al cincilea, ales de
către Adunarea Obştească a Moldovei. Acesta trebuia să fie un membru al Adunării Obşteşti şi urma să
deţină funcţia de preşedinte al Sfatului orăşenesc (Magistrat).
Sfatul fiecărei capitale se aduna de cel puţin două ori pe săptămână în casa oraşului şi se ocupa
exclusiv de chestiuni economice şi edilitare. La dezbateri asista câte un comisar al Guvernului care raporta
apoi ministrului de interne orice neregulă sesizată. Hotărârile sfatului orăşenesc erau puse în aplicare numai
după ce primeau aprobarea marelui vornic. Bugetul de venituri şi cheltuieli era supus anual aprobării şi
controlului ministrului de interne. Casierul sfatului orăşenesc era ales de către sfat şi retribuit cu salarii.
Casierul nu putea face însă nici o plată fără autorizarea scrisă şi semnată de către toţi membrii sfatului.
Anual, finanţele oraşului erau verificate de către controlorul finanţelor statului.

77
 4. 4. Satele
La nivelul satelor, Regulamentele Organice au prelungit existenţa mai vechilor instituţii ale
pârcălabului de sat, în Ţara Românească, şi vornicelului, în Moldova, adăugând în plus prezenţa unei
instituţii colective: judeţul sătesc.
Pârcălabii şi vorniceii erau aleşi din rândul membrilor obştii săteşti, în prezenţa zapciului sau a
priveghetorului de ocol şi cu consimţământul proprietarului moşiei. Aceşti dregători se bucurau de scutire de
la plata birului, precum şi faţă de toate celelalte obligaţii care grevau asupra persoanei sau asupra averii,
sarcinile lor fiind preluate de către consăteni.
Atribuţiile pârcălabilor şi vorniceilor se legau în special de repartizarea şi încasarea capitaţiei
(impozitul pe cap de familie) în interiorul satului, precum şi de asigurarea poliţiei interne, împreună cu
membrii judeţului sătesc. O altă serie de prerogative era legată de sfera relaţiilor agrare: supravegheau
îndeplinirea clăcii pe pământul proprietarului; îi scoteau pe ţărani la lucru pentru efectuarea la timp a
lucrărilor agricole; raportau cantităţile de produse pe care le obţineau sătenii.
Judeţul sătesc a fost instituit în principal pentru judecarea locuitorilor satelor şi “împăcarea”
acestora în cazurile mărunte, însă avea şi unele atribuţii administrative. Organul era alcătuit din trei bătrâni
“pacinici”, aleşi de către locuitori, câte unul din rândul fiecărei categorii de ţărani existenţi (fruntaşi, mijlocaşi
şi codaşi), cărora li se adăuga unul dintre preoţii satului. Judeţul era confirmat de către judecătoria de ţinut
sau judeţ şi avea competenţe în următoarele domenii: judeca neînţelegerile mărunte în limita unui plafon de
15 lei amendă sau despăgubire; confirma diversele acte întocmite între săteni: acte de zestre, acte de
împrumut etc.; primea şi arhiva ordinele venite de la isprăvnicii; completa condicile Departamentului de
Interne referitoare la învoielile pentru muncă şi transporturi încheiate de săteni, după ce aceştia fuseseră
verificaţi să nu aibă şi alte angajamente similare faţă de alţi proprietari.
În anul 1851, Domnul muntean Barbu Ştirbei a reorganizat instituţia judeţului sătesc, sub denumirea
de Sfat sătesc. În componenţa lui intrau pârcălabul, ca reprezentant al proprietarului, şi mai mulţi deputaţi ai
sătenilor (doi în satele cu mai puţin de 100 locuitori, patru în satele cu peste 100 de locuitori). Deputaţii erau
aleşi pentru un an din rândul plătitorilor de capitaţie. Sfatul se afla sub controlul administraţiei centrale, dar
aceasta nu intervenea pentru validarea sau invalidarea alegerilor, aşa cum proceda în cazul oraşelor.
În fiecare sat a fost înfiinţată o cutie obştească a satului, alimentată din amenzile pronunţate de
judeţul satului, dar mai ales dintr-un adaos la capitaţie care se percepea odată cu aceasta. Gestiunea
banilor revenea unuia dintre membrii judeţului sătesc, proprietarului moşiei pe care se afla satul sau
preotului satului. Sumele adunate serveau în special pentru acoperirea diferenţelor intervenite între capitaţia
repartizată satului şi cea efectiv încasată. Aceste diferenţe erau cauzate de moartea sătenilor sau de
mutarea acestora dintr-un sat în altul; ele nu puteau fi anulate imediat de agenţii fiscali, întrucât
recensămintele fiscale se efectuau odată la şapte ani. Alte destinaţii date banilor din cutia satului erau
simbria pârcălabului/vornicelului, plata dorobanţilor, precum şi finanţarea unor lucrări menite să satisfacă
diverse interese ale comunităţii: întreţinerea drumurilor, săparea şi întreţinerea fântânilor sau puţurilor,
construirea sau repararea bisericilor, construirea şi întreţinerea podurilor etc. Din nefericire, excedentele din
cutia satului nu se îndreptau decât rareori către satisfacerea intereselor sătenilor, ele fiind deturnate către
alte destinaţii chiar de către administraţia centrală.
Privind în ansamblu legislaţia regulamentară referitoare la organizarea satelor, se poate observa că
legiuitorul nu a manifestat nici un interes pentru aşezarea vieţii administrative săteşti pe principiul
descentralizării. Organele de conducere de la nivelul satelor au rămas în continuare lipsite de atribuţii
deliberative îndreptate spre interesul comunităţii, singurul lor scop fiind acela de a executa actele normative
venite din partea administraţiei centrale.

5. Revoluţia din anul 1848 şi consecinţele sale

asupra administraţiei publice regulamentare
5. 1. Programul de reformă
Revoluţia din Principate a fost parte a marii revoluţii care a cuprins continentul european în anul
1848, acţiunile sale politice desfăşurându-se în mod sincron şi simfon cu celelalte mişcări naţionale. Animaţi
de ideile revoluţiei franceze din 1789, paşoptiştii români şi-au însuşit acelaşi program ideologic pe care l-au
urmărit toţi revoluţionarii europeni: transformarea fundamentală a societăţii prin introducerea principiilor
moderne ale constituţionalismului şi ale statului de drept. În cele două ţări române, nevoia de reformă era cu
atât mai acută, cu cât componentele de ordin politic şi social ale programului au fost însoţite şi de o
componentă de ordin naţional. Fiind rezultatul unui compromis politic ruso-turc, Regulamentele Organice
trebuiau îmbunătăţite sau chiar înlăturate nu numai pentru că au conservat multe din realităţile anacronice
ale epocii fanariote, ci şi pentru că au permis Rusiei amestecul sistematic în administraţia românească,

78
încălcând astfel autonomia internă a Principatelor. Pe fondul acestui amplu program naţional de reformă,
administraţia publică s-a constituit într-unul dintre principalele capitole avute în vedere, preocupările
revoluţionarilor români vizând atât restructurarea administraţiei centrale, cât şi organizarea pe principii
moderne a administraţiei locale.
La nivelul principiilor de organizare a administraţiei publice, paşoptiştii români au vehiculat idei
precum: responsabilizarea corpului de funcţionari ai statului şi a miniştrilor, în particular; atribuirea funcţiilor
publice doar după merit şi eliminarea criteriilor de avere sau de statut social; desfiinţarea rangurilor boiereşti
care nu îşi găseau corespondent în slujbe efective; introducerea unei stabilităţi reale în funcţii pentru
funcţionarii publici, prin condiţionarea demiterii acestora de existenţa unei culpe dovedite în justiţie; limitarea
veniturilor funcţionarilor la cele procurate de salarii şi eliminarea veniturilor paralele.
La nivelul administraţiei centrale, foarte relevant pentru modul în care preconizau revoluţionarii să
organizeze sistemul guvernare, a fost proiectul de constituţie întocmit de Mihail Kogălniceanu. Acesta pleca
de la obiectivul introducerii unei separaţii foarte riguroase a puterilor în stat, urmărind astfel limitarea
mecanismelor funcţionale care le permiseseră domnilor regulamentari să controleze autoritar funcţionarea
instituţiilor statului. În consecinţă, instituţia domniei pe care o propunea Kogălniceanu trebuia să rămână
cantonată exclusiv în sfera puterii executive. Atribuţiile legislative ale Domnului erau restrânse în mod
considerabil: Domnul păstra atributul de sancţionare a legilor votate de parlament – atribut limitat însă la un
drept de veto suspensiv –, precum şi atributul de promulgare a legilor. În calitatea sa de şef al executivului,
Domnul era inviolabil şi iresponsabil. Miniştrii erau numiţi şi revocaţi de către Domn; ei contrasemnau toate
actele domneşti, urmând a fi consideraţi responsabili din punct de vedere politic în faţa Parlamentului.
Domnul nu avea însă dreptul să dizolve Parlamentul, ceea ce înseamnă că textul constituţional introducea o
reală responsabilitate politică pentru miniştri, întrucât un ministru numit de Domn putea fi demis de către
Parlament, fără ca Domnul să se poată opune. Scoaterea Domnului din actul de guvernare urmărea să
aducă în final la apariţia unui executiv modern. Acesta din urmă a primit şi consacrarea instituţională sub
forma unui Sfat al miniştrilor sau Guvern, condus de ministrul de interne. Misiunea Sfatului miniştrilor urma
să fie una dublă: a) guvernarea ţării (întocmea proiecte de legi pe care le supunea atenţiei Parlamentului; b)
administrarea ţării (întocmea regulamente pentru aplicarea legilor şi controla activitatea întregului sistem
administrativ). Pentru a evita orice confuzie cu privire la atribuţiile Guvernului, proiectul de constituţie mai
prevedea în mod explicit interdicţia adresată acestuia de a-şi însuşi atribuţii judecătoreşti.
La nivelul administraţiei locale, programele paşoptiştilor a propus două tipuri de revendicări, care,
judecând după conţinutul lor, pot fi împărţite în două categorii: minimaliste şi maximaliste. Drept revendicări
minimaliste pot fi considerate cererile cu privire la creşterea gradului de autonomie a sfaturilor orăşeneşti;
introducerea principiului alegerii dregătorilor de judeţ de către locuitorii acestora; respectarea prevederii
regulamentare potrivit căreia locuitorii subdiviziunilor administrativ teritoriale (plasele) au dreptul să îi aleagă
pe dregătorii de la nivelul acestora. Este evident însă că aceste revendicări nu îşi propuneau schimbări
radicale; ele fie solicitau respectarea prevederilor Regulamentelor, fie intenţionau reformarea administraţiei
în limitele acestora. La extremitatea opusă s-au aflat revendicările maximaliste privitoare la organizarea
administraţiei publice locale pe principiul modern al autonomiei locale. Cererile de acest tip nu se limitau
doar la recunoaşterea dreptului cetăţenilor de a-şi alege organele administrative locale, ci mergeau mai
departe solicitând recunoaşterea din partea statului a unui drept al comunităţilor locale de a-şi gestiona
propriile probleme. În acest sens, cele mai elocvente acte programatice au fost Dorinţele partidei naţionale
din Moldova şi Proiectul de Constituţie, ambele redactate de către Mihail Kogălniceanu. În aceste
documente se solicita pe de o parte “dritul fiecărui ţinut, oraş şi comună de a-şi controla administraţiile prin
sfaturi ţinutale, municipale şi comunale”, iar de cealaltă ca “tot ceea ce se poate face pe loc să se facă de
către puterile locale”, ceea ce echivala cu punerea în practică a principiului competenţei generale a
organelor administraţiei locale în rezolvarea problemelor de interes local.
5. 2. Efectele revoluţiei asupra administraţiei publice regulamentare
Mişcările revoluţionare din cele două Principate au luat sfârşit odată cu dubla intervenţie militară a
Imperiului Otoman şi a Imperiului Ţarist (1848-1851), astfel încât reformele preconizate de revoluţionarii
paşoptişti nu au mai ajuns să fie puse în practică. Mai mult decât atât, după înfrângerea mişcării
revoluţionare, cele două puteri au încheiat la Balta Liman (19 aprilie/1 mai 1849) o nouă înţelegere
privitoare la organizarea ţărilor române. Prin intermediul acesteia puterea suzerană şi cea protectoare au
căzut de acord cu privire la prelungirea termenului de aplicare a Regulamentelor Organice, dar într-o formă
revizuită, astfel încât autonomia lor administrativă a fost redusă şi mai mult. Potrivit Convenţiei de la Balta
Liman, Imperiul Otoman a numit în Principate, cu acordul Rusiei, doi domni, cu mandat de şapte ani şi statut
de înalţi funcţionari ai Imperiului Otoman. Persoanele desemnate au fost Barbu Ştirbei, în Ţara
Românească, şi Grigore Al. Ghica al V-lea în Moldova, cei doi fiind aleşi “dintre cei mai demni candidaţi şi
care se bucură de cea mai bună reputaţie printre compatrioţii lor”. Prin intermediul aceloraşi prevederi ale

79
Convenţiei de la Balta Liman, Adunările Obşteşti regulamentare au fost desfiinţate. Cele două mari puteri
vedeau în ele o forţă politică periculoasă, capabilă să limiteze puterea domniei şi să favorizeze liberalizarea
vieţii politice româneşti. Prin urmare, domnii Convenţiei de la Balta Liman au guvernat fără puterea
legislativă instituită prin Regulamentele Organice, ceea ce a echivalat cu revenirea la forma de
guvernământ absolutistă care a precedat introducerea celor două legi fundamentale. În acest fel se elimina
practic orice şansă pentru consolidarea regimului parlamentar. Singura instituţie implicată în actul de
guvernare alături de Domn a fost Divanul Obştesc, un organ colectiv format din boieri demni de încrederea
Domnului şi din membrii înaltului cler. Rolul acestuia era acela de a dezbate şi adopta legile, dar şi de a le
pune în aplicare. Convenţia de Balta Liman a consemnat însă şi un aspect pozitiv privitor la organizarea
Principatelor. Luând act de numeroasele sesizări şi cereri de reformă privitoare la abuzurile din
administraţie, cele două mari puteri au luat hotărârea să înfiinţeze două comitete care să analizeze textele
Regulamentelor Organice şi să vină cu propuneri pentru modificarea prevederilor acestora în sensul
îmbunătăţirii sistemul administrativ. Cele două organisme au fost alcătuite din boieri şi s-au aflat, fiecare,
sub supravegherea unui comisar turc şi a unui comisar rus. Această ultimă măsură demonstra faptul că ruşii
şi turcii erau conştienţi de amploarea pe care o aveau corupţia şi abuzurile aparatului administrativ şi, de
asemenea, că acestea constituiseră principala cauză a mişcărilor revoluţionare autohtone.

6. Organizarea judecătorească
Regulamentele Organice au împărţit instanţele de judecată din Principate în două categorii:
ordinare şi extraordinare. În prima categorie intrau instanţele civile, în vreme ce în categoria a doua intrau
instanţele militare şi cele ecleziastice, cu reguli proprii de funcţionare.
Instanţele civile se divizau însă şi ele în ordinare şi speciale. Instanţele civile ordinare erau de trei
grade: a) Judecătoria de judeţ de întâia cercetare (Ţara Românească) şi Tribunalul de ţinut (Moldova); b)
Divanurile judecătoreşti (Ţara Românească) şi Divanurile de apelaţie (Moldova); c) Înaltul Divan (Ţara
Românească) şi Divanul Domnesc (Moldova). Instanţele civile speciale erau: a) Judecătoriile săteşti (Ţara
Românească) şi Judeţele săteşti (Moldova), numite şi “de împăciuire”; b) Judecătoriile de comerţ (Ţara
Românească) şi Tribunalele de comerţ (Moldova).
Ierarhizarea clară a celor trei grade de jurisdicţie a fost dublată de o altă măsură legislativă menită
să îmbunătăţească semnificativ funcţionarea justiţiei. Este vorba despre introducerea în sistemul juridic
autohton a principiului autorităţii lucrului judecat. Principiul s-a aplicat tuturor hotărârilor pronunţate de
instanţele de rangul trei care erau confirmate de către Domni. Aceasta însemna că hotărârile respective
erau considerate definitive şi irevocabile, astfel încât ele nu mai puteau fi atacate nici de către domnii care le
confirmaseră, nici de către domnii următori.
6. 1. Instanţele ordinare
Instanţele de prim grad se compuneau dintr-un preşedinte, doi membri şi un procuror (în Ţara
Românească). Aceştia judecau în primă instanţă toate pricinile civile şi comerciale, iar în ultimă instanţă pe
cele inferioare sumei de 150 de lei. În materie penală, judecătoriile şi tribunalele de judeţ/ţinut se pronunţau
doar în pricinile corecţionale, adică în cazurile pentru care legea prevedea pedeapsa cu închisoarea sub un
an. În pricinile “criminaliceşti” (omor, tâlhărie, furt etc.), aceste instanţe aveau competenţa să facă doar
cercetări, pentru ca apoi să trimită rapoartele, învinuiţii şi probele la instanţa superioară. Pentru faptele
penale care atrăgeau pedepse de până la trei zile de închisoare în Ţara Românească, respectiv până la
cinci zile de închisoare în Moldova, competenţa de judecată revenea ispravnicilor ocârmuitori, respectiv
ispravnicilor administratori aflaţi în fruntea judeţelor şi ţinuturilor. În cele două capitale, aceeaşi competenţă
revenea unei Judecătorii a poliţiei în Bucureşti, respectiv unui Tribunal poliţienesc, în Iaşi.
Instanţele de rangul doi organizate în Ţara Românească au fost două Divanuri judecătoreşti (unul
civil şi unul penal) aflate la Bucureşti şi două Divanuri judecătoreşti (unul civil şi unul penal) aflate la
Craiova. Fiecare dintre acestea era alcătuit dintr-un preşedinte, trei până la şase membri şi un procuror.
Competenţele lor teritoriale vizau teritoriul aflat la stânga Oltului, respectiv cel aflat la dreapta Oltului.
Competenţa lor materială viza judecarea apelurilor declarate împotriva hotărârilor civile, comerciale şi
penale date de judecătoriile de la nivelul judeţelor.
Instanţele de rangul doi din Moldova au fost două Divanuri de apelaţie organizate la Iaşi, unul
pentru Ţara de Sus, iar celălalt pentru Ţara de Jos. Fiecare divan se compunea dintr-un preşedinte şi patru
asesori aleşi de Domn. Competenţa materială a celor două divanuri se referea la judecarea apelurilor
declarate împotriva sentinţelor civile şi comerciale pronunţate de Tribunalele de ţinut din propria jurisdicţie
teritorială. Pentru cauzele penale, legea moldovenească prevedea că singura instanţă competentă să
judece era Tribunalul de pricini criminale. Acesta era compus dintr-un preşedinte şi doi membri. Sesizarea

80
tribunalului putea fi făcută de către persoana lezată sau de către tribunalele de ţinut. Hotărârile sale erau
puse în aplicare numai după verificarea lor de către Divanul domnesc şi întărirea lor de către Domn.
Instanţa de rangul trei în Ţara Românească a fost Înaltul Divan, compus dintr-un preşedinte (marele
ban), şase judecători şi doi supleanţi. El era competent să judece apelurile declarate împotriva deciziilor
divanurilor judecătoreşti şi a tribunalelor de comerţ.
Instanţa de rangul trei din Moldova a fost Divanul Domnesc, compus dintr-un preşedinte, care era
însuşi Domnul, şi şase membri: trei desemnaţi de Domn şi trei aleşi de Adunarea Obştească. Competenţa
materială a Divanului era judecarea tuturor apelurilor civile şi penale declarate împotriva instanţelor
inferioare. Domnul avea drept de vot deliberativ numai atunci când opiniile celor şase membri erau împărţite
în mod egal. Dacă nu conducea personal lucrările Divanului, Domnul avea dreptul să facă observaţii asupra
hotărârilor care nu întruniseră totalitatea voturilor. În acest caz, Divanul avea libertatea de a lua în
considerare observaţiile primite sau de a-şi păstra decizia, urmând să argumenteze păstrarea vechiului
punct de vedere. Dacă însă Divanul nu îşi schimba poziţia, Domnul era obligat să pună în aplicare
hotărârea Divanului.
În ciuda textului regulamentar, care prevedea doar trei grade de jurisdicţie, în Ţara Românească a
existat şi un al patrulea, care revenea Înaltei Curţi de Revizie. Această a patra instanţă era competentă să
judece pricinile asupra cărora se pronunţase Înaltul Divan numai cu majoritate de voturi, dând soluţii
contrare deciziilor date de instanţele inferioare, iar opinia separată a minorităţii coincidea cu aceea a
instanţelor inferioare. În aceste cazuri, la cererea părţii nemulţumite, Domnul era obligat să restituie pricina
Înaltului divan. Acesta din urmă o rejudeca sub preşedinţia logofătului dreptăţii împreună cu preşedinţii
tuturor tribunalelor şi curţilor din Bucureşti. Decizia dată în această formulă era definitivă, iar Domnul era
obligat să o execute.
6. 2. Instanţele speciale
Judeţul sau Tribunalul sătesc. Aşa cum am arătat mai sus, acesta era alcătuit din preotul satului şi
trei reprezentanţi ai ţăranilor, aleşi anual. Competenţa sa era aceea de a judeca pricinile mărunte dintre
săteni până la valoarea de 15 lei. Reclamantul nu se putea adresa instanţei superioare decât după ce făcea
dovada că împăciuirea nu a reuşit.
Instanţele comerciale. Pentru comercianţi, Regulamentele Organice au organizat instanţe speciale,
care aveau o componenţă mixtă. Ele erau alcătuite din magistraţi numiţi de Domn şi din comercianţi aleşi
din sânul comunităţii acestora şi confirmaţi apoi de către Domn pentru o perioadă pe doi ani. În Ţara
Românească, la Bucureşti şi Craiova, a funcţionat câte o Judecătorie de comerţ, care judeca apelurile
comerciale declarate împotriva hotărârilor date de judecătoriile de judeţ. În anul 1848, o lege specială a
înlocuit cele două judecătorii o singură instanţă de apel comercială, numită Curtea Comercială Apelativă,
aflată în Bucureşti. Aceasta era formată din trei membri: un preşedinte şi un supleant, numiţi de Domn, şi
trei negustori aleşi dintre ei. Aceeaşi lege a prevăzut şi înfiinţarea unui număr de trei Tribunale de Comerţ,
la Bucureşti, Craiova şi Brăila, ale căror hotărâri se judecau în apel în faţa Curţii comerciale apelative.
Aceste tribunale erau alcătuite din câte doi judecători numiţi de Domn şi trei comercianţi aleşi dintre ei. În
celelalte judeţe, pricinile comerciale rămânea în competenţa judecătoriilor civile.
În Moldova, a funcţionat un Tribunal Comercial la Galaţi, compus din trei membri: un preşedinte
boier şi doi comercianţi de vază. La Focşani şi Botoşani s-a apelat la o altă soluţie; aici au fost stabiliţi câte
doi negustori pe care preşedintele tribunalului local urma să-i cheme pentru a judeca pricinile comerciale
care erau supuse atenţiei curţii sale. Hotărârile date de aceste tribunale se judecau în apel în faţa
Divanurilor de apelaţiune si apoi în faţa Divanului domnesc.
6. 3. Statutul magistraţilor
Judecătorii de la toate instanţele din principate erau numiţi de către Domni şi judecau în numele
acestuia. Excepţie făceau doar comercianţii-judecători de la instanţele comerciale, care erau aleşi de către
ceilalţi comercianţi din propriile rânduri. Recrutarea judecătorilor lor se făcea din rândurile persoanelor care
cunoşteau legislaţia scrisă. Numirea judecătorilor se făcea pe un termen fix pe trei ani. Termenul putea fi
însă prelungit din trei în trei ani, dacă judecătorii se dovedeau a fi merituoşi. Potrivit Regulamentelor
Organice, după nouă ani în Moldova, respectiv zece ani în Ţara Românească, judecătorii rămaşi în funcţii
puteau deveni inamovibili, dacă Adunarea Obştească considera că aplicarea principiului inamovibilităţii este
oportună. În practică însă, acest principiu nu a fost aplicat. Judecătorii erau retribuiţi cu salariu de către stat,
fiindu-le interzis să primească orice formă de beneficiu material din partea justiţiabililor.

7. Instituţii de drept
În materia dreptului civil, Regulamentele Organice au stipulat faptul că toate pricinile urmau a fi
judecate după Codul Callimachi în Moldova, respectiv după Legiuirea Caragea în Muntenia. Elemente de

81
noutate au apărut în schimb în domeniul dreptului comercial, un domeniu aflat în plină evoluţie, dată fiind
dezvoltarea accelerată a economiei de piaţă. Simţind nevoia unor norme mai avansate în acest domeniu, în
ambele principate (în 1840 în Ţara Românească, respectiv în 1841 în Moldova) a fost introdus un cod
comercial, numit Condica de Comerciu. Aceasta avea drept model Codul comercial francez din anul 1808.
Condica cuprindea trei cărţi şi o anexă. În cartea I se găseau dispoziţii generale referitoare la comercianţi,
registrele de comerţ, societăţile comerciale, bursele de comerţ, comisionari, cărăuşi, vânzări-cumpărări,
poliţe, cambii etc. Cartea a II-a reglementa problemele pe care le ridica falimentul, în vreme ce cartea a III-a
se referea la navigaţie, vase maritime şi comerţ maritim. Anexa cuprindea reglementări cu privire la
organizarea instanţelor comerciale şi la procedura de judecată a acestora.
În materia dreptului penal poate fi semnalat drept element de noutate adoptarea în ambele
Principate (în 1826 în Moldova, respectiv în 1851 în Ţara Românească) a unui cod penal numit Condica
Criminalicească. Având unele diferenţe între ele, cele două lucrări s-au inspirat din Codul penal şi Codul de
instrucţie criminală din Franţa. Potrivit concepţiei juridice franceze, toate infracţiunile erau considerate
criminale. Faptele criminale au fost împărţite în două mari categorii: faptele care tulburau liniştea şi
siguranţa obştească (aşa cum erau răzvrătirea, nesupunerea faţă de dregătorii sau judecătorii statului) şi
faptele care aduceau vătămări persoanelor particulare (tulburarea stăpânirii moşiei şi casei, incendierea,
furtul, uciderea, rănirea, violul etc.) Sistemul pedepselor prevedea numeroase pedepse tributare încă
concepţiei penale medievale şi menţinea aplicarea discriminatorie a acestora, în funcţie de clasa socială
căreia îi aparţine cel găsit vinovat. Pentru unele infracţiuni au fost introduse însă termene de prescripţie (de
exemplu, 30 de ani pentru furt, 3 luni pentru adulter).
Cele mai importante progrese care au fost făcute în această perioadă vizează însă materia
dreptului procesual. La nivelul principiilor, se remarcă următoarele aspecte: a fost pusă în practică
separarea atribuţiilor judecătoreşti de cele administrative; s-a produs o specializare a competenţelor
instanţelor în funcţie de materiile civilă, penală şi comercială; a fost pusă la punct procedura scrisă şi
activitatea avocaturii; au fost reglementate căile de atac; s-a produs o delimitare clară a competenţei
instanţelor laice de aceea a instanţelor ecleziastice; a fost introdus principiul autorităţii lucrului judecat în
cazul identităţii de persoane, obiect şi cauză. Progrese au fost înregistrate şi la nivelul celor două ramuri ale
dreptului procesual. Astfel în materia dreptului procesual civil a fost introdusă probaţiunea modernă, care
recunoaşte ca mijloace de probă înscrisurile (actele de zestre, contractele comerciale, actele de stare civilă
etc.). În materia dreptului procesual penal, se remarcă apariţia instituţiei procurorului, cu rol de
supraveghere a acţiunii penale; precum şi garantarea inviolabilităţii persoanei, prin introducerea mandatului
de arestare şi cercetarea celui arestat în termen de 24 de ore de la arestare.

Bibliografie
*** Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar, coordonatori: Ovid Sachelarie şi Nicolae Stoicescu, Editura Academiei RSR,
Bucureşti, 1988.
*** Istoria dreptului românesc, coordonator: Ioan Ceterchi, vol. II, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1984, p. 167-357.
Apostu, Ioan; Ionescu, Nicolaie, Prelegeri de istoria dreptului românesc, Editura Nitnelav, Galaţi, 2003, p. 115-128.
Berindei, Dan, Dezvoltarea urbanistică şi edilitară a oraşului Bucureşti în perioada regulamentară şi în anii Unirii (1831-1862), în
Studii. Revistă de istorie, an XII, 1959, nr. 5, p. 133-156.
Boicu, Leonid, Căile de comunicaţie terestre în Moldova între 1834-1848, partea I, în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie,
Iaşi, tom IV, 1967, p. 81-116.
Idem, Căile de comunicaţie terestre în Moldova între 1834-1848, partea a II-a, în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie, Iaşi,
tom V, 1968, p. 121-143.
Idem, Înfiinţarea primului Departament al Lucrărilor publice în România, în Cercetări istorice, III, 1972, p. 123-131.
Idem, Lucrările de îmbunătăţire a căilor comunicaţie în Moldova în vremea administraţiei ruse din anii 1828-1834, în Studii şi
cercetări ştiinţifice, Iaşi, fascicula Istorie, an XII, 1961, nr. 1, p. 105-114.
Bulat, T. G., Reorganizarea administrativă din 1844 a Ţării Româneşti, în Revista de istorie, an XXVII, 1974, nr. 10, p. 1501-
1510.
Cernea, Emil; Molcuţ Emil, Istoria statului şi dreptului românesc, ediţia a II-a, Casa de editură şi presă “Şansa SRL”, Bucureşti,
1992, p. 160-175.
Ciachir, Nicolae; Bercan, Gheorghe, Diplomaţia europeană în epoca modernă, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1984.
Corfus, Ilie, Încercări de sistematizare a satelor din Ţara Românească sub Regulamentul Organic, în Revista arhivelor, an X,
1967, nr. 2.
Drăganu, Tudor, Începuturile şi dezvoltarea regimului parlamentar în România până la 1916, Cluj-Napoca, 1991.
Filitti, I. C., Domniile române sub Regulamentul Organic 1834-1848, Librăriile Socec & Co, Bucureşti, 1915.
Idem, Principatele Române de la 1828 la 1834. Ocupaţia rusească şi Regulamentul Organic, Institutul de arte grafice “Bucovina”,
I. E. Toruţoiu, Bucureşti, 1934.
Idem, Proprietatea solului în Principatele Române până 1864, în Idem, Opere alese, cuvânt înainte, text stabilit, bibliografie, tabel
cronologic şi note de Georgeta Penelea, Bucureşti, 1985.
Idem, Vechiul drept penal român. Întregiri privitoare la vechea organizare judecătorească, Bucureşti, 1937, 74 p.

82
Firoiu, D. V., Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, 1976, p. 101-162.
Galan, M., Dificultăţile aplicării Regulamentului Organic în Moldova, în Cercetări istorice, an VIII-IX, 1932-1933, nr. 1, p. 15-29.
Galan, M., Ocupaţia rusească în Moldova din anii 1828-1834, în Cercetări istorice, tom X-XII, 1934-1936, nr. 2, p. 109-111.
Gavrilă, Consideraţii istorice pe marginea datelor statistice oferite de arhondologiile din Ţara Românească (1837-1858), în
Revista istorică, tom 6, 1995, nr. 7-8.
Gonciaru, C., Judeţele săteşti din Moldova şi arhivele lor până la aplicarea legii comunale (1832-1864), în Revista arhivelor, an
VIII, 1965, nr. 1.
Guţan, Manuel, Istoria administraţiei publice româneşti, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2006.
Idem, Istoria administraţiei publice locale în statul modern român, Editura All Beck, Bucureşti, 2005.
Hitchins, Keith, Românii. 1774-1866, traducere de George G. Potra şi Delia Răzdolescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996.
Iorga, N., Viaţa şi domnia lui Barbu Dimitrie Ştirbei, Domn al Ţării Româneşti (1849-1856), Institutul de arte grafice Carol Gobl,
1905.
Macovei, Adrian, Organizarea administrativ-teritorială a Moldovei între anii 1832 şi 1862, partea I, în Anuarul Institutului de Istorie
şi Arheologie “A. D. Xenopol”, Iaşi, tom XIX, 1982, p. 353-374;
Idem, Organizarea administrativ-teritorială a Moldovei între anii 1832 şi 1862, partea a II-a, în Anuarul Institutului de Istorie şi
Arheologie “A. D. Xenopol”, Iaşi, tom XX, 1983, p. 153-173;
Idem, Organizarea administrativ-teritorială a Moldovei între anii 1832 şi 1862, partea a III-a, în Anuarul Institutului de Istorie şi
Arheologie “A. D. Xenopol”, Iaşi, tom XXI, 1984, p. 203-216.
Negruţi-Munteanu, E., Sfatul Administrativ al Moldovei între anii 1832 şi 1862, în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie “A. D.
Xenopol”, Iaşi, tom VIII, 1971, p. 159-199.
Iordache, Anastasie, Principatele Române în epoca modernă, vol. I, Domniile pământene şi ocupaţia rusească (1821-1831),
Editura Albatros, Bucureşti, 1996.
Idem, Principatele Române în epoca modernă, vol. II, Administraţia regulamentară şi tranziţia la statul de drept (1831-1859),
Editura Albatros, Bucureşti, 1998.
Moisil, C-tin., Arhivele statului şi Regulamentul Organic, în Revista arhivelor, an 1928-1929, nr. 5, p. 269-289.
Negulescu, Paul; Alexianu, Gheorghe, Colecţia vechilor legiuiri administrative, vol. I., Regulamentele Organice ale Valahiei şi
Moldovei, Întreprinderile Eminescu S.A., Bucureşti, 1944.
Oţetea, Andrei, Geneza Regulamentului Organic, în Studii şi articole de istorie, 1957, nr. 2, p. 387-402.
Penelea Georgeta, Contracte în comerţul extern al Ţării Româneşti (1829-1858), în Studii. Revistă de istorie, XXV, 1972, nr. 4, p.
767-781.
Platon, Gheorghe, Comisiile de revizuire din Moldova şi activitatea lor în anii 1830 şi 1831, în Studii şi materiale de istorie
modernă, an I, 1957, p. 25-45.
Platon, Gheorghe; Platon, Florin, Boierimea din Moldova în secolul al XIX-lea. Context european, evoluţie socială şi politică,
Editura Academiei Române, Bucureşti, 1995.
Regleanu, M., Introducerea sistemului de registratură în instituţiile din Ţara Românească, în Revista arhivelor, an XI, 1968, nr. 1,
p. 53-69.
Sachelarie, O., Autoritatea hotărârilor judecătoreşti în vechiul drept românesc, în Studii şi materiale de istorie medie, VII, 1974, p.
217-222.
Scafeş, C. I.; Zodian, Vl., Grigore al IV-lea Ghica, Editura Militară, Bucureşti, 1986.
Stan, Apostol, Arendăşia în Ţara Românească în epoca regulamentară, în Studii. Revistă de istorie, an XX, 1967, nr. 6, p. 1117-
1197.
Idem, Independenţa României. Detaşarea de piaţa otomană şi rataşarea de Europa. 1774-1875, Editura Albatros, 1998.
Idem, Protectoratul Rusiei asupra Principatelor Române. 1774-1856, Editura Saeculum, Bucureşti, 1999.
Ungureanu, Gh., Cancelaria instituţiilor din Moldova în anii 1800-1828, în Revista arhivelor, 1967, nr. 2, p. 113-118.

Test de autoevaluare nr. 11

01. Convenţia ruso-turcă de la Akkerman din anul 1826 stipula:
a) declararea comerţului practicat de Principatele Române ca fiind liber sub rezerva aprovizionării Porţii Otomane;
b) numirea domnilor de către Imperiul Otoman pe o perioadă de şapte ani;
c) alegerea domnilor de către Divan, cu acordul puterii suzerane şi al celei protectoare, pe o perioadă de şapte ani;
02. Regulamentele Organice au avut caracter constituţional întrucât:
a) au introdus în Principate aceleaşi instituţii şi aceleaşi principii de guvernare;
b) conţin reglementări referitoare la modul de organizare şi exercitarea puterii în stat;
c) au aşezat boierimea la conducerea Principatelor Române.
03. Conform Regulamentelor Organice, Domnul era:
a) numit de către Imperiul Otoman, cu acordul Imperiului Ţarist;
b) numit de către Imperiul Otoman, fără acordul Imperiului Ţarist;
c) ales pe plan intern de către reprezentanţii ţării.
04. Transformarea dregătorilor centrali în miniştri s-a produs în:
a) epoca fanariotă, prin introducerea salarizării funcţionarilor statului;
b) în epoca regulamentară, prin eliminarea competenţelor judecătoreşti;
c) în epoca unirii, prin înzestrarea lor cu responsabilitate politică.
05. În conformitate cu Regulamentele Organice, Secretariatul de Stat:
a) asigura comunicarea în interiorul executivului;

83
b) asigura comunicarea cu administraţia locală;
c) întocmea statisticile oficiale necesare actului de guvernare.
06. Ministerul Dreptăţii avea în epoca regulamentară următoarele atribuţii:
a) supraveghea activitatea instanţelor de judecată pentru a vedea dacă acestea dau sentinţe în conformitate cu legile existente;
b) funcţiona ca o instanţă de contencios administrativ;
c) înainta Domnului propunerile pentru numirile judecătorilor.
07. În epoca regulamentară, ispravnicii:
a) erau aleşi de Domn, dintr-un număr de doi candidaţi propuşi pentru fiecare judeţ/ţinut de ministrul de interne;
b) erau aleşi de Domn dintr-un număr de doi candidaţi propuşi pentru fiecare judeţ/ţinut de Adunarea Obştească;
c) erau aleşi de Domn dintr-un număr de doi candidaţi propuşi pentru fiecare judeţ/ţinut de Sfatul Administrativ.
08. Ispravnicii epocii regulamentare aveau atribuţii de natură:
a) administrative şi fiscale;
b) administrative şi judecătoreşti;
c) fiscale şi judecătoreşti.
09. În domeniul administraţiei publice, programele revoluţionarilor paşoptişti au urmărit:
a) desfiinţarea rangurilor boiereşti care nu îşi găseau corespondent în slujbe efective;
b) limitarea veniturilor funcţionarilor la cele furnizate de salarii şi eliminarea veniturilor paralele;
c) introducerea unei stabilităţi reale în funcţii pentru funcţionarilor publici, prin condiţionarea demiterii acestora de existenţa unei
culpe dovedite în justiţie.
10. Potrivit Convenţiei ruso-turce de la Balta Liman, domnii Principatelor Române:
a) erau numiţi pe viaţă de către Imperiul Otoman cu acordul Imperiului Ţarist;
b) erau numiţi pe şapte ani de către Imperiul Otoman cu acordul Imperiului Ţarist;
c) erau aleşi de către locuitorii Principatelor prin intermediul reprezentanţilor acestora.

Test de autoevaluare nr. 12

01. Prevederile tratatului ruso-turc de la Adrianopol din 1829 stipulau:
a) numirea pe viaţă a domnitorilor celor două Principate din rândul boierilor pământeni;
b) restituirea teritoriilor care fuseseră ocupate de turci la nordul Dunării (raialele Turnu, Giurgiu şi Brăila);
c) renunţarea de către Imperiul Otoman la pretenţiile de aprovizionare cu produse de orice fel şi recunoaşterea libertăţii absolute
a comerţului Ţărilor Române.
02. Regulamentele Organice au avut caracter unitar întrucât:
a) au introdus în Principate aceleaşi instituţii şi aceleaşi principii de guvernare;
b) conţin reglementări referitoare la modul de organizare şi exercitarea puterii în stat;
c) au aşezat boierimea la conducerea Principatelor Române.
03. Potrivit Regulamentelor Organice, puterea executivă aparţinea:
a) exclusiv Domnului;
b) Domnului şi Guvernului;
c) exclusiv Guvernului.
04. Răspunderea miniştrilor în epoca regulamentară era atrasă în faţa:
a) Domnului;
b) Adunării Obşteşti Ordinare;
c) Înaltului Divan.
05. În epoca regulamentară, în atribuţiile Ministerului de Interne intrau:
a) coordonarea şi supravegherea activităţii administraţiei locale;
b) supravegherea stării sanitare a populaţiei şi administrarea carantinelor;
c) încasarea dărilor.
06. În epoca regulamentară, hotărârile adoptate de Sfatul Administrativ:
a) erau puse în aplicare numai după aprobarea prealabilă a Domnului;
b) erau puse în aplicare imediat, fără a fi nevoie de aprobarea Domnului;
c) erau puse în aplicare după aprobarea lor în Adunarea Obştească.

7. În Moldova epocii regulamentare, privighetorii de ocoale erau:

a) erau aleşi de Domn, dintr-un număr de doi candidaţi propuşi pentru fiecare ţinut de ministrul de interne;
b) erau aleşi de ispravnici şi de vorniceii satelor din ţinut, urmând ca cel ales să fie confirmat în funcţie de către Domn;
c) erau aleşi de Domn dintr-un număr de doi candidaţi propuşi pentru fiecare ţinut de Sfatul Administrativ.

84
08. Administrarea finanţelor comunităţilor urbane în perioada Regulamentelor Organice:
a) aparţinea orăşenilor, care îşi asigurau controlul asupra modului în care erau cheltuiţi banii prin intermediul unui organism
propriu;
b) aparţinea orăşenilor, dar controlul asupra modului în care erau cheltuiţi banii revenea autorităţilor centrale, reprezentate prin
ispravnicul de ţinut/judeţ;
c) aparţinea în totalitate autorităţilor centrale, reprezentate prin ispravnicul de ţinut/judeţ.
09. Revendicările maximaliste din programele revoluţionarilor paşoptişti prevedeau în domeniul reformării administraţiei:
a) creşterea gradului de autonomie a sfaturilor orăşeneşti;
b) recunoaşterea din partea statului a unui drept al comunităţilor locale de a-şi gestiona propriile probleme;
c) respectarea prevederii regulamentare potrivit căreia locuitorii subdiviziunilor administrativ teritoriale (plasele) au dreptul să îi
aleagă pe dregătorii de la nivelul acestora.
10. După aplicare Convenţiei ruso-turce de la Balta Liman, puterea legislativă a fost exercitată:
a) exclusiv de către Domn;
b) de către Domn şi de către Adunarea Obştească;
c) exclusiv de către Adunarea Obştească.

85
 CAPITOLUL 10
FORMAREA STATULUI MODERN ROMÂN ŞI A SISTEMULUI DE DREPT MODERN

1. Tratatului de la Paris din anul 1856 şi importanţa sa

pentru organizarea Principatele Române
În anul 1853, urmând strategia de extindere teritorială pusă la punct încă de la începutul secolului al
XVIII-lea, Imperiul Ţarist a căutat să profite încă odată de slăbiciunile Imperiului Otoman şi a ocupat din nou
Principatele Române. Acţiunea militară a Rusiei a condus însă la o formarea unei coaliţii militare a marilor
puteri europene, care a decis să atace Rusia chiar pe teritoriul acesteia, în Crimeea. După declanşarea
ostilităţilor, Rusia şi-a retras trupele din Principate, locul lor fiind luat de armatele habsburgice şi otomane.
Războiul s-a încheiat cu înfrângerea Rusiei, în anul 1855, înfrângere consacrată prin prevederile tratatului
general de pace de la Paris, semnat la 18/30 martie 1856. Scoţând în evidenţă pentru prima dată
importanţa strategică a celor două ţări pentru această parte de lume, tratatul a avut o însemnătate
deosebită pentru evoluţia ulterioară a Principatelor Române. Marile puteri europene au hotărât cu acest
prilej să le transforme într-o zonă neutră, care să acţioneze ca un tampon între cele trei mari imperii din
zonă. În acest fel factorii decizionali europeni răspundeau pozitiv atât în raport cu interesele strategice al
propriilor guverne, cât şi în faţa numeroaselor solicitări de reorganizare a Principatelor pe care le lansaseră
între anii 1849-1856 revoluţionarii români exilaţi în întreaga Europă.
Cel mai important beneficiu pe care tratatul de la Paris l-a adus Principatelor Române a fost
desfiinţarea protectoratului rusesc. Principatele rămâneau mai departe sub suzeranitatea Porţii otomane,
dar integritatea lor teritorială urma să fie garantată în comun de către toate marile puteri semnatare: Franţa,
Anglia, Austria, Prusia, Sardinia, Turcia şi Rusia. Tratatul prevedea de asemenea obligaţia Rusiei de a
retroceda Moldovei cele trei judeţe din sudul Basarabiei - Cahul, Ismail şi Bolgrad -, retezând în acest fel
accesul Imperiului Ţarist la gurile Dunării. În acelaşi timp, textul tratatului reconfirma vechile privilegii ale
Principatelor Române în raport cu Imperiul Otoman. Poarta era obligată să asigure independenţa şi
caracterul naţional al administraţiei din Principate şi să respecte clauzele vechilor tratate ruso-turce
referitoare la libertatea deplină a legislaţiei, a cultului, a comerţului şi a navigaţiei. În fine, o ultimă prevedere
importantă a tratatului de la Paris privea reorganizarea Principatelor, sarcină pe care şi-au asumat-o toate
cele şapte puteri semnatare. Pentru aceasta, a fost constituită o Comisie specială formată din reprezentanţii
puterilor garante care urma să se deplaseze în Principate, pentru a se informa la faţa locului şi a elabora un
set de propuneri pentru reorganizarea sistemului lor administrativ. În paralel, Sultanul a fost obligat să
convoace în fiecare principat câte o Adunare Ad-hoc care să exprime dorinţele românilor cu privire la
organizarea lor definitivă, punctele de vedere exprimate de acestea urmând să aibă rol consultativ pentru
membrii Comisiei speciale.
Propunerile pe care le-au înaintat Adunările Ad-hoc veneau să continue în linii generale demersurile
făcute de revoluţionarii paşoptişti. În materie constituţională, adunările solicitau: a) respectarea vechilor
capitulaţii dintre Ţările Române şi Înalta Poartă, cele care prevedeau că acestea sunt teritorii independente
şi neocupate; b) unirea Principatelor într-un singur stat cu numele de România; c) instalarea unui prinţ străin
cu tron ereditar, ales dintr-o dinastie domnitoare a Europei apusene, ai cărui succesori să fie crescuţi în
religia ţării; d) introducerea unei Adunări Obşteşti cu o bază electorală cât mai largă.
La nivelul administraţiei publice centrale, se cerea: a) eliminarea privilegiului de clasă dintre criteriile
impuse pentru ocuparea funcţiilor publice şi introducerea principiului admisibilităţii tuturor locuitorilor,
indiferent de statut social sau avere; b) separarea clară a puterii legislative de cea executivă; c) asigurarea
independenţei puterii judecătoreşti în raport cu puterea executivă; d) introducerea responsabilităţii politice şi
juridice a miniştrilor. În domeniul administraţiei publice locale, aceleaşi adunări solicitau: a) introducerea
autonomiei judeţene, prin acordarea de personalitate juridică judeţelor/ţinuturilor şi înfiinţarea de consilii
judeţene alese; consiliile urmau să întocmească bugetele judeţene, să facă repartizarea impozitelor
prevăzute de lege şi să propună guvernului măsurile de interes particular ale ţinutului/judeţului; b)
introducerea autonomiei comunale: prin înfiinţarea comunei (o instituţie administrativă nouă, artificială şi
diferită de instituţia tradiţională a satului), înfiinţarea de consilii comunale formate din membri aleşi şi
stabilirea prin lege a drepturilor şi obligaţiilor care le reveneau acestor consilii; c) introducerea autonomiei
municipale prin înfiinţarea unor consilii municipale formate din deputaţi aleşi care să administreze interesele
comune ale locuitorilor oraşelor.
Propunerile înaintate de Comisia specială europeană nu au avut un caracter la fel de cuprinzător
precum cele ale Adunărilor Ad-hoc. În materia administraţiei centrale, Comisia propunea: a) restrângerea

86
activităţii Ministerului de Interne din Ţara Românească; considerând că acesta avea prea multe atribuţii,
Comisia recomanda adoptarea modelului din Moldova, unde direcţia poştelor şi direcţia lucrărilor publice au
fost organizate sub forma unui minister distinct; b) separarea foarte clară a puterii judecătoreşti de cea
executivă, pentru a se evita imixtiunile administraţiei în actul de justiţie; tot în acest scop ce cerea adoptarea
unor măsuri concrete pentru instituirea inamovibilităţii magistraţilor; c) adoptarea unor măsuri pentru
îmbunătăţirea sistemului educaţional şi înfiinţarea unor universităţi care să pregătească candidaţii pentru
funcţiile publice. În ceea ce priveşte administraţia locală, Comisia specială europeană a considerat că: a)
introducerea autonomiei locale în principate era inoportună; în condiţiile în care în Principate nu exista o
clasă de mijloc, înfiinţarea consiliilor districtuale ar fi fost chiar periculoasă, întrucât ea ar fi creat premisele
pentru controlarea treburilor publice locale de către marii proprietari funciari; b) era considerată necesară
renunţarea la alegerea conducătorilor subdiviziunilor administrativ teritoriale (plase şi ocoale) de către
locuitori; administraţia publică trebuia să aibă un caracter unitar şi ierarhizat pentru a căpăta eficienţă, prin
urmare se recomanda desemnarea acestor conducători direct de către Guvern; c) trebuiau limitate atribuţiile
care îi permiteau Ministerului de Interne să se amestece în viaţa administrativă a oraşelor, astfel încât
acestea din urmă să beneficieze de un grad mai mare de autonomie administrativă.

2. Dreptul constituţional
Conform instrucţiunilor primite la Congresul de pace din 1856, Comisia europeană şi-a prezentat
raportul către marile puteri la 26 martie/7 aprilie 1858, incluzând în el şi o parte din doleanţele românilor
exprimate prin intermediul Adunărilor Ad-hoc. După discuţii prelungite, reprezentanţii celor şapte mari puteri
au semnat la 7/19 august Convenţia de la Paris, un act internaţional cu caracter constituţional prin care
Principatele Române primeau o “organizare definitivă”.
Solicitarea principală a Adunărilor Ad-hoc, legată de constituirea unui singur stat român, nu a fost
pusă însă în practică. Europenii au prevăzut doar unificarea formală a acestora, sub numele de Principatele
Unite ale Moldovei şi Valahiei. În schema organizatorică erau prevăzute doar două instituţii comune: Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie şi Comisia Centrală permanentă de la Focşani, un mini-parlament care a avea
rolul de a pune de acord legislaţia existentă cu actul constitutiv. Nici cerinţa prinţului străin nu a fost
acceptată de puterile garante, textul Convenţiei stipulând existenţa în fiecare dintre cele două state a câte
unui Domn pământean neereditar, ales pe viaţă. In urma adoptării acestor prevederi, românii, nemulţumiţi
că li s-a refuzat uniunea reală, au recurs la tactica “faptului împlinit” şi, fără a încălca în mod formal textul
Convenţiei, i-au amendat prevederile. Astfel, Adunările Elective din cele două Principate au ales pe rând
acelaşi Domn, în persoana lui Al. I. Cuza.
Convenţia a încercat să pună în practică principiul separaţiei puterilor în stat în cadrul unei monarhii
constituţionale elective de inspiraţie franco-belgiană. O separaţie riguroasă se realiza însă numai între
puterea executivă şi cea judecătorească, fiind împiedicat amestecul Domnului şi al membrilor Guvernului în
actul de justiţie. În ceea ce priveşte puterea legislativă, aceasta era exercitată în mod colectiv de către
Domn, de câte o Adunare Electivă aleasă în fiecare Principat şi de Comisia Centrală de la Focşani. Domnul
era unic titular al puterii executive, pe care o exercita direct sau indirect, prin intermediul miniştrilor săi.
Miniştrii erau numiţi de Domn fără aprobarea Adunării Elective, motiv pentru care ei erau responsabili din
punct de vedere politic exclusiv în faţa acestuia. Ei aveau obligaţia contrasemnării tuturor actelor emise de
Domn, dar obligaţia nu avea rostul de a transfera răspunderea politică de pe umerii Domnului pe cei ai
miniştrilor, aşa cum se întâmplă în monarhiile constituţionale, unde şeful statului este declarat iresponsabil
şi inviolabil. Întrucât Convenţia nu prevedea explicit nici lipsa de responsabilitate politică a monarhului, nici
caracterul inviolabil al acestuia, rezultă că obligaţia contrasemnării actelor emise de Domn nu avea decât
rostul autentificării semnăturii sale. Miniştrii erau declaraţi totuşi responsabili din punct de vedere juridic
pentru încălcarea legilor, precum şi pentru cheltuirea nejustificată a banilor publici. Ei puteau fi puşi sub
acuzare fie de către Domn, fie de către Adunarea Electivă, cu votul a 2/3 din membrii prezenţi la şedinţă. În
calitate de şef al executivului, Domnul avea sub controlul său atât pe miniştri, cât şi întregul aparat
administrativ al ţării, Convenţia recunoscându-i dreptul de a face toate numirile în funcţiile publice. În planul
puterii legislative, Domnul deţinea un ascendent evident în raport cu Adunarea Electivă. Monarhul avea
dreptul exclusiv de iniţiativă legislativă în materia legilor de interes special, dreptul de a sancţiona legile (cu
drept de veto legislativ), precum şi dreptul de promulgare. În plus, Domnul putea dizolva oricând Adunarea
Electivă, având totuşi obligaţia de a convoca alta în termen de trei luni. În acest context, Adunării Elective
nu i-au rămas decât prerogativele de a dezbate şi de a adopta legile. Nici Comisia Centrală de la Focşani
nu limita prea mult puterea monarhului; ea avea drept de iniţiativă în domeniul legilor de interes comun
pentru cele două Principate, iar prerogativa de control asupra constituţionalităţii legilor era subordonată
dreptului de veto al Domnului. Se desprinde de aici concluzia că Domnul era elementul central şi activ al

87
guvernării, deşi el nu era răspunzător nici din punct de vedere politic, nici din punct de vedere juridic. În
acest fel, puterea atribuită de textul Convenţiei de la Paris, îl contura drept un monarh autoritar care nu se
deosebea prea mult de cel pe care îl introduseseră în trecut Regulamentele Organice.
În ciuda faptului că, prin Convenţia de la Paris, Domnul controla practic întreaga politică internă,
trebuie spus totuşi că în prima parte a domniei, Al I. Cuza a căutat să pună în practică mecanismele unui
autentic regim parlamentar. În acest scop, el a renunţat la implicarea în activitatea administrativă, lăsându-le
miniştrilor responsabilitatea guvernării; a numit miniştri aproape exclusiv din rândurile deputaţilor; iar atunci
când Adunarea Electivă a dat voturi de neîncredere miniştrilor săi, el a acceptat demisiile acestora din urmă.
În acest fel, s-a ajuns ca, pe cale cutumiară, să se aplice în viaţa politică românească principiul conform
căruia “Domnul domneşte, dar nu guvernează”. Punând în aplicare acest principiu, Cuza şi-a văzut adesea
guvernele înlăturate în urma unui vot de blam dat de către adunarea legiuitoare. În cele din urmă însă,
respectarea acestui principiu s-a dovedit a fi o frână în calea programului politic al Domnului, întrucât
Adunarea Electivă, dominată fiind de conservatori, a început să se opună sistematic reformelor liberale
preconizate. Refuzând să colaboreze cu guvernele care îşi asumau sarcina implementării reformelor, s-a
ajuns la o situaţie de criză, pe care Cuza a înţeles să o rezolve prin instituirea unui regim de autoritate
personală. Uzând de prerogativele oferite de Convenţia de la Paris, Domnul a dizolvat Adunarea Electivă,
după care a supus aprobării populare, prin plebiscit, un nou act constituţional şi o nouă lege electorală.
Ambele acte normative s-au bucurat de sprijinul locuitorilor şi au intrat în vigoare în luna mai a anului 1864.
Noul act constituţional prelua cea mai mare parte a prevederilor Convenţiei de la Paris, motiv pentru
care a fost denumit Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris. El venea însă şi cu numeroase inovaţii
instituţionale, menite să-i asigure Domnului controlul absolut asupra activităţii legislative. Pe lângă dreptul
exclusiv de iniţiativă legislativă, Domnul căpăta acum un instrument care îi permitea să legifereze fără votul
Adunării Elective. Este vorba despre obţinerea dreptului de a legifera în termenul scurs între momentul
dizolvării Adunării în exerciţiu şi momentul convocării unei noi Adunări Elective. Guvernul a primit şi el o
serie de atribuţii în zona legislativă: el a obţinut competenţa de a elabora regulamentul de funcţionare a
Adunării Elective, precum şi dreptul de a emite o serie de acte care ţineau de competenţa legiuitorului,
atunci când acesta din urmă nu era în sesiune, dar era necesară adoptarea unor măsuri de urgenţă. Pentru
a diminua puterea Adunării Elective, a fost introdusă în sistemul constituţional cea de-a doua cameră
legislativă, numită Corp Ponderator sau Senat. Fiind formată în proporţie covârşitoare din membri numiţi de
către Domn, aceasta avea rolul de cenzor al activităţii Adunării. În acest scop, toate proiectele de lege
adoptate de Adunare trebuiau să intre în discuţia Senatului, urmând ca acesta să aibă rol de cameră
decizională asupra tuturor legilor, cu excepţia bugetului. Un alt organ-cheie introdus prin Statutul
Dezvoltător a fost Consiliul de Stat. Consiliul avea mai multe atribuţii, pe care le exercita sub preşedinţia
Domnului. Un prim set de atribuţii privea elaborarea proiectelor de legi şi a regulamentelor de aplicare a
legilor. Un al doilea set intervenea în domeniul administrativ: Consiliul funcţiona ca organ consultativ pentru
toate chestiunile administrative aduse în atenţia sa şi ca instanţă disciplinară pentru funcţionarii din
administraţie. În fine, un ultim set de competenţe atribuia Consiliului de Stat rolul de instanţă de contencios
administrativ. Deciziile în această materie nu erau însă executorii, ci aveau caracter de aviz consultativ,
legiuitorul căutând în acest fel să nu-i acorde puteri prea mari care să degenereze apoi în abuzuri.

3. Dreptul administrativ
3. 1. Reformarea administraţiei centrale
Plecând de la noile baze instituţionale create de Convenţie, dar şi de la recomandările făcute de
Comisia europeană, administraţiile celor două Principate trebuiau să pună în practică opera de construcţie
statală preconizată, în cadrul căreia reorganizarea administraţiei urma să deţină un loc central. Dubla
alegere a lui Al. I. Cuza a adăugat însă şi un al doilea obiectiv major pentru conducerea politică a celor două
Principate: crearea statului naţional prin unificarea reală a celor două ţări. Cele două procese erau
favorizate, de altfel, de existenţa a doi importanţi factori: a) prevederile Convenţiei, care încurajau
dezvoltarea unei legislaţii comune (prin intermediul Comisiei Centrale de la Focşani) care să unifice vămile,
poştele, telegraful, valoarea monedei etc.; b) organizarea administrativă relativ unitară introdusă prin
Regulamentele Organice, care simplifica demersul de unificare. Au existat însă şi impedimente în calea
realizării acestor două obiective, cel mai serios fiind opoziţia manifestată de Adunările legislative. Fiind
dominate de conservatori, acestea au condiţionat adesea reformarea aparatului de stat de rezolvarea
favorabilă a chestiunii agrare. Acesta este, de altfel, şi motivul pentru care unificarea administrativă nu s-a
făcut pe cale legislativă, ci mai mult pe calea actelor administrative.
Ministerele au continuat să funcţioneze potrivit reglementărilor introduse în Principate prin
Regulamentele Organice. În primă fază, a fost păstrată şi structura competenţelor materiale atribuite de

88
Regulamente (Interne, Externe, Finanţe, Justiţie, Culte, Război), singurele diferenţe fiind existenţa unui
Minister al Lucrărilor Publice în Moldova şi a unui Minister al Controlului (un fel de Curte de Conturi) în Ţara
Românească. Alături de ministere, Convenţia a consacrat şi existenţa unui Consiliu de Miniştri (succesorul
Sfatului Administrativ Extraordinar), care reunea titularii tuturor ministerelor. În fruntea acestuia, a fost
instalat un preşedinte, însărcinat de Domn cu formarea Guvernului. Preşedintele era în acelaşi timp şi
titularul unuia dintre ministere. Eforturile făcute în sensul atingerii obiectivului unificării reale a celor două
administraţii, au făcut însă ca această structură organizatorică să funcţioneze numai până în anul 1861.
Obţinând acordul puterilor garante şi, mai ales pe cel al Imperiului Otoman, Domnul a unificat structurile de
putere ale celor Principate ajungând astfel la un singur Guvern şi la o singură Adunare Electivă.
Pentru a permite miniştrilor să îşi asume responsabilitatea pentru actele adoptate în domniile lor de
activitate, Domnul le-a atribut tuturor miniştrilor statutul de secretari de stat. În acest fel, fiecare ministru a
primit dreptul de contrasemnătură, spre deosebire de epoca anterioară, când postelnicul intermedia relaţiile
dintre Domn şi miniştrii săi, ceea ce făcea ca numai acesta din urmă să aibă dreptul respectiv.
Pentru a creşte ritmul de implementare a reformelor şi a consolida autoritatea centrală asupra celei
locale, o atenţie deosebită a fost acordată infrastructurii de comunicaţii. Au fost avute în vedere, în special,
telegraful, poşta şi starea drumurilor, cele care permiteau transmiterea rapidă a circularelor trimise de centru
către teritoriu şi a rapoartelor trimise din teritoriu spre centru.
Tot în primii ani a avut loc unificarea celor două armate şi înfiinţarea unui Stat major general pentru
ambele armate. Au fost numiţi agenţi diplomatici comuni pentru ambele Principate în marile capitale
europene; au fost unificate serviciile vamale sub conducerea unei direcţii generale a vămilor. În 1862 au fost
unificate Arhivele Statului, pentru a fi trecute în subordinea Ministerului Cultelor; serviciile de poştă, prin
înfiinţarea unei Direcţii Centrale la Bucureşti; direcţiile de statistică, prin subordonarea lor unui Oficiu Central
de Statistică; serviciile sanitare civile, prin înfiinţarea Serviciului Sanitar Central de la Bucureşti; a fost
înfiinţat Serviciul Penitenciar, prin extinderea în Ţara Românească a celui existent în Moldova. Unificarea
tuturor acestor servicii publice s-a făcut, de regulă, prin concentrarea lor la nivelul capitalei Bucureşti,
precum şi prin transformarea serviciilor echivalente din Iaşi în servicii exterioare ale celor de la centru.
După proclamarea formală a unificării administrative la 11/23 decembrie 1861, la 22 ianuarie/3
februarie 1862 a fost alcătuit primul guvern unic din istoria României. Totodată, oraşul Bucureşti a fost
proclamat drept capitală a noului stat unitar. Recunoaşterea internaţională a noii forme de stat a permis mai
departe desăvârşirea unităţii administrative prin concentrarea tuturor ministerelor la nivelul capitalei unice. În
primă fază, misterele moldoveneşti au fost păstrate sub forma unor directorate ministeriale. Acestea erau
conduse de directori ministeriali numiţi de Domn, dar aflaţi sub autoritatea miniştrilor de resort din Bucureşti.
Pe măsură ce reforma a înaintat, directoratele ieşene au fost desfiinţate în mod treptat, ultimul încetându-şi
existenţa în august 1862. După încheierea procesului de unificare, efortul de reformare s-a canalizat pe
problema reorganizării domeniilor de competenţă ale ministerelor. Reforma nu şi-a propus în mod special
înfiinţarea unor ministere noi, ci mai mult să regrupeze serviciile existente. Astfel, a fost reorganizat
Ministerul de Interne, care a rămas să se ocupe de supravegherea administraţiei locale, de asigurarea
liniştii şi ordinii publice, sănătate, ocrotirile sociale, economia naţională şi comunicaţii. Agricultura şi
comerţul au trecut în portofoliul Lucrărilor Publice; educaţia a trecut la ministerul Cultelor, cel care se va
numi de acum înainte Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii. În vara anului 1862 a luat naştere Ministerul
Afacerilor Străine, împărţit în patru secţii: Afaceri consulare, Politică, Contencios şi Treburi străine; şi tot
atunci a fost reorganizat Ministerul Justiţiei, cu trei secţii: Contabilitate, acte extrajudiciare şi procese
comerciale, Procese civile şi Procese criminale. Ministerul Finanţelor a fost şi el reorganizat, în opt secţii:
Secretariatul general, Inspecţia generală de finanţe, Administraţia contribuţiilor directe, Administraţia
veniturilor indirecte, Direcţia vămilor, Direcţia poştelor, Contabilitatea generală şi mişcarea fondurilor,
Casieria generală şi a tezaurului public.
În paralel cu procesul de creare a ministerelor unice, a fost demarat un proces de afirmare a
suveranităţii interne a statului român. În acest sens: a) a fost interzisă activitatea judiciară a consulatelor
străine; b) s-a trecut la punerea în aplicare a sentinţelor judecătoreşti pronunţate împotriva supuşilor străini
sau a locuitorilor români cu statut de supuşi străini; c) a fost anulată valabilitatea paşapoartelor eliberate de
Turcia pentru Principate; d) a fost anulată valabilitatea pe teritoriul românesc a paşapoartelor eliberate de
alte state pentru Turcia; e) au fost introduse paşapoarte româneşti şi au fost acceptate doar paşapoartele
ţărilor care le recunoşteau pe cele româneşti; f) au fost trecute în proprietatea statului toate proprietăţile
funciare deţinute de mănăstirile ortodoxe din afara ţării (Legea secularizării averilor mănăstireşti).
După adoptarea Statutului Dezvoltător, Domnul s-a implicat major, alături de executiv, în
direcţionarea politicii interne, pentru a pune în aplicare reformele necesare modernizării societăţii.
Beneficiind de prerogativele suplimentare oferite de noul text constituţional, Domnul şi Guvernul au acţionat
adesea în mod direct, legiferând prin intermediul decretelor-lege. Aceasta a permis accelerarea procesului

89
de aplicare a reformelor introduse deja, dar şi introducerea unor reforme noi, care fuseseră blocate de
Adunarea Electivă. Între acestea din urmă, se remarcă în special reforma agrară, cea care constituise în
trecut piatra de încercare a relaţiilor dintre executiv şi legislativ.
3. 2. Reformarea administraţiei locale
După unificarea administraţiei centrale, în anul 1862, Domnul a considerat că a venit momentul
propice pentru implementarea reformei din administraţia publică locală. Într-un discurs adresat Adunării
Elective, el a stabilit principalele obiective specifice ale acestui demers, obiective subsumate conceptelor de
descentralizare şi desconcentrare a administraţiei. Ambele aveau drept scop rezolvarea mai rapidă şi mai
eficientă a problemelor din teritoriu, dar şi eliberarea miniştrilor de responsabilitatea rezolvării problemelor
mărunte şi specifice ale comunităţilor locale. În acest fel, miniştrilor le rămânea mai mult timp pentru a
elabora şi implementa strategii şi politici de dezvoltare, ceea ce în final conducea la creşterea calităţii actului
de guvernare. Aplicarea reformei a fost condiţionată însă de rezolvarea chestiunii agrare care frământa de
multă vreme societatea şi clasa politică românească. Atât timp cât populaţia rurală, în marea ei majoritate,
nu avea în proprietate terenurile pe care se aflau amplasate satele, introducerea noilor principii şi instituţii
administrative era inutilă. În măsura în care comunitatea locală nu avea un patrimoniu propriu, pe care să îl
administreze, nu se mai putea vorbi despre autonomie administrativă. Din aceste considerente, deşi au
existat proiecte de reformare a administraţiei locale, adoptarea unor măsuri legislative s-a făcut abia în anul
1864, după ce legislativul dominat de conservatori a acceptat finalmente principiul potrivit căruia patrimoniul
comunal urma să se constituie prin cedarea unor terenuri ale marilor proprietari.
Redactarea legilor care urmau să reformeze administraţia locală a revenit unui guvern condus de
Mihail Kogălniceanu. Desemnarea acestuia a s-a dovedit a fi foarte benefică pentru scopurile urmărite de
Domnitor. Primul ministru avea o viziune clară asupra misiunii pe care o avea de îndeplinit, iar ataşamentul
său faţă de principiul descentralizării fiind binecunoscut încă din timpul revoluţiei paşoptiste. Principalele
acte normative care au alcătuit pachetul legislativ au fost Legea comunală şi Legea pentru consiliile
judeţene. Acestea au fost adoptate de Adunarea Electivă şi apoi promulgate de Domn, la 31 martie 1864,
respectiv 2 aprilie 1864.
Redactate după modelul legislaţiei franceze şi belgiene, cele două legi au introdus instituţii
necunoscute până atunci administraţiei româneşti: prefectul, subprefectul, comuna, Consiliul comunal,
Consiliul judeţean, Comitetul permanent, primarul. Urmând obiectivele trasate de Domn, judeţul şi comuna
au fost reglementate atât ca unităţi de descentralizare administrativ-teritorială, cât şi ca circumscripţii
administrativ-teritoriale pentru funcţionarea serviciilor exterioare ale ministerelor. Colectivităţile teritoriale
judeţene au fost constituite între limitele vechilor unităţi administrativ-teritoriale, judeţele şi ţinuturile.
Comunele în schimb au reprezentat o inovaţie juridică a legiuitorului, organizarea lor făcându-se în mod
artificial, prin reunirea mai multor sate în cadrul aceleiaşi unităţi administrativ teritoriale. Tot sub formula
instituţională a comunei urmau să fie organizate şi aşezările urbane. Criteriul fundamental avut în vedere
pentru constituirea comunelor a fost acela că populaţia comunei trebuia să facă faţă sarcinilor bugetare. În
consecinţă, pentru constituirea comunei s-a stabilit drept prag minim numărul de 500 de locuitori sau 100 de
familii. Urmare a acestei inovaţii juridice, satul a pierdut străvechiul statut de bază a organizării
administrativ-teritoriale. Chiar dacă în anumite cazuri satele aveau mai mult de 500 de locuitori, ele urmau
să se organizeze pe mai departe tot sub forma unor comune, alcătuite din câte un singur sat. Pe lângă judeţ
şi comună, legislaţia adoptată mai prevedea existenţa plasei, ca subdiviziune administrativ-teritorială a
judeţului. Spre deosebire însă de judeţ şi de comună, plasa nu avea personalitate juridică, existenţa ei fiind
legată de activităţile de supraveghere şi control. Numărul judeţelor a fost stabilit la 42, al plaselor la 320, al
comunelor la 1526, iar al oraşelor la 28.
În virtutea statutului lor de unităţi administrativ-teritoriale descentralizate, judeţul şi comuna, aveau
organe proprii de conducere şi personalitate juridică. În privinţa organelor de conducere, legiuitorul român a
pus în aplicare principiul francez potrivit căruia “acţiunea este fapta unuia, iar deliberarea este fapta mai
multora”. În consecinţă, deliberarea a fost încredinţată unor organe colective, numite Consilii comunale,
respectiv Consilii judeţene; în vreme ce execuţia a fost rezervată unor organe unipersonale: primarul
comunei, respectiv prefectul judeţului. Prin excepţie de la regula amintită, legea Consiliilor judeţene,
consacra la nivel judeţean şi un organ hibrid, numit Comitetul permanent.
Consiliul comunal era alcătuit din membri aleşi de corpul electoral, reunit într-un singur colegiu
constituit după criteriul censului (impozit de cel puţin 80 de lei). Consiliul lucra în şedinţe ordinare,
întrunindu-se cel puţin odată pe lună, şi în şedinţe extraordinare, ori de câte ori era necesar. Preşedinţia
Consiliului revenea de drept primarului sau înlocuitorului acestuia, când primarul nu era în localitate. În
atribuţiile Consiliului intrau, pe lângă administrarea treburilor curente ale comunităţii, adoptarea
regulamentelor de administrare interioară, numirea şi revocarea funcţionarilor comunali. Deciziile adoptate

90
de Consiliu puteau fi anulate de către prefectul judeţului sau de către Ministerul de Interne, dacă acestea
depăşeau cadrul competenţelor prevăzute de lege, sau de către Domnitor, dacă se dovedeau a fi ilegale.
Primarul a avut atât calitatea de organ al administraţiei descentralizate, cât şi pe aceea de
reprezentant al Guvernului la nivel local. Modalitatea de desemnare a acestuia a variat în funcţie de
specificul comunei. În cadrul comunelor rurale, primarul era ales de către locuitorii satului, în vreme ce în
cazul comunelor urbane, era numit de către Domn, din rândul consilierilor care obţinuseră cele mai multe
voturi. În calitate de şef al administraţiei comunale, primarul întocmea şi administra bugetul comunei,
administra patrimoniul comunal, răspundea de aprovizionarea comunei şi exercita controlul aparatului
administrativ. Tot în această calitate, primarul era învestit şi cu poliţia administrativă, având obligaţia
menţinerii liniştii şi ordinii publice, motiv pentru care avea dreptul de a solicita autorităţilor militare intervenţia
armatei în caz de nevoie. În calitate de reprezentant al Guvernului, primarul era subordonat Ministrului de
interne, prefectului şi subprefectului. Dubla calitate pe care a avut-o primarul a avut drept consecinţă
deturnarea activităţii sale de la atribuţiile principale, legate de administrarea intereselor comunei;
numeroasele atribuţii pe care le avea în calitate de executant al ordinelor guvernului i-au sufocat activitatea,
rămânându-i foarte puţin timp pentru interesele comunităţii locale.
Consiliul judeţean era alcătuit din membri aleşi de către cetăţenii din judeţ, în componenţa sa
intrând câte doi membri din fiecare plasă. Conducerea lucrărilor era asigurată de către un preşedinte ales
din rândul consilierilor. Consiliul judeţean se întrunea într-o singură sesiune ordinară pe an, de obicei la 15
octombrie, când se lua adoptau hotărâri cu privire la toate domeniile de competenţă pe care i le rezervase
legea: votarea bugetului de venituri şi cheltuieli obligatorii şi facultative, adoptarea regulamentelor, numirea
funcţionarilor judeţeni.
Comitetul permanent era alcătuit din trei membri şi trei supleanţi, aleşi pe o perioadă de patru ani
din rândul consilierilor judeţeni. Conducerea activităţii acestui organ de conducere nu revenea însă unui
reprezentant ales al administraţiei descentralizate, ci reprezentantului Guvernului din teritoriu, adică
prefectului. Sarcinile Comitetului permanent erau de a pregăti lucrările care se supuneau aprobării
Consiliului judeţean; rezolvarea problemelor curente care nu puteau fi amânate până la reunirea anuală a
Consiliului judeţean; apărarea intereselor judeţului în justiţie. Cu alte cuvinte, Comitetul permanent delibera
în intervalul dintre sesiunile Consiliului judeţean şi, în acelaşi timp, executa hotărârile acestuia din urmă.
Prefectul a avut atât calitatea de organ al administraţiei descentralizate, cât şi pe aceea de
reprezentant a Guvernului la nivel local. Rolul său principal era însă acela de a asigura realizarea politicii
partidului de guvernământ în teritoriu. Prefectul reprezenta executivul în cadrul Consiliului judeţean, unde
asigura preşedinţia Comitetului permanent. În dubla calitate pe care o avea, el exercita îndrumarea şi
controlul asupra tuturor organelor administrative din judeţ. În acelaşi timp, prefectul era şeful poliţiei
judeţene, răspunzând de menţinerea liniştii şi ordinii publice. În consecinţă, atunci când era nevoie, putea
cere punerea în mişcare a forţelor armate din judeţul său. Numirea prefectului se făcea prin Decret al
monarhului, la propunerea ministrului de interne, dar titularii funcţiei puteau fi înlocuiţi ori de câte ori se
considera că este cazul. A rezultat de aici o politizare excesivă şi o instabilitate extremă a funcţiei, precum şi
exercitarea de către Guvern a unui control excesiv asupra activităţii sale.
Subprefectul era reprezentantul Guvernului la nivelul plasei. Principalele sarcini care îi reveneau se
refereau la: verificarea finanţelor comunale; asigurarea serviciului de stare civilă; punerea în aplicare a
hotărârilor Consiliului judeţean la nivel comunal; întocmirea de rapoarte periodice cu privire la situaţia
internă din plasa respectivă şi propunerea unor măsuri de îmbunătăţire a administraţiei. Ca şi în cazul
prefectului, numirea sa se făcea prin Decret al monarhului, la propunerea ministrului de interne; titularii
funcţiei de subprefect puteau fi înlocuiţi şi ei ori de câte ori se considera că este necesar.
Deşi pachetul legislativ a consacrat principiul descentralizării administrative, trebuie spus totuşi că
aplicarea acestuia a fost serios limitată de introducerea unei severe tutele administrative. Potrivit celor două
texte de lege, actele consiliilor comunale şi judeţene erau supuse unui control tutelar a priori, ceea ce
însemna că actele respective deveneau executorii numai după ce erau aprobate de către organele
administrative superioare. Acestea din urmă aveau în plus drepturi largi de control asupra administraţiei
locale: puteau suspenda sau revoca din funcţii pe primari şi puteau dizolva Consiliile comunale sau
judeţene. Privită din această perspectivă, descentralizarea administrativă consacrată de jure în textele celor
două legi, s-a transformat de facto într-o centralizare moderată.

4. Organizarea judecătorească
Convenţia de la Paris a stabilit înfiinţarea unei Înalte Curţi de Casaţie şi Justiţie, comună ambelor
Principate, care urma să îşi aibă sediul la Focşani. Curtea urma să fie instanţa unică înaintea căreia puteau
fi atacate cu apel hotărârile date de instanţele inferioare. În acelaşi timp, Curtea era competentă să exercite

91
dreptul de control şi de acţiune disciplinară împotriva curţilor de apel şi a tribunalelor din Principate şi avea
dreptul de jurisdicţie exclusivă asupra propriilor membri în pricini penale. Curtea urma să funcţioneze şi ca
Înaltă Curte de Justiţie, ceea ce însemna că ea urma să judece plângerile formulate împotriva miniştrilor de
către Domn sau de către Adunarea Electivă, judecata urmând a se face fără drept de apel. Magistraţii erau
numiţi de către Domn, dar, pentru început, numai membrii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie erau declaraţi
inamovibili. Numirea şi avansarea magistraţilor urmau să fie reglementate printr-o lege specială ulterioară.
Până la adoptarea unei legi de organizare judecătorească, urmau să funcţioneze aceleaşi instanţe
organizate în epoca Regulamentelor Organice.
După introducerea Statutului Dezvoltător, prevederile constituţionale privitoare la puterea
judecătorească au rămas neschimbate. Aceasta era exercitată mai departe de către magistraţi numiţi de
către Domn, având în frunte Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. In baza Statutului, în august 1865, a fost
adoptată prima Lege pentru organizarea judecătorească. Prin intermediul acesteia, s-a stabilit faptul că
justiţia va fi exercitată de judecătorii de plasă, tribunale judeţene, curţi de juraţi (în materii criminale), curţi de
apel şi de Curtea de Casaţie. Legea din 1865 menţinea inamovibilitatea magistraţilor de la Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie şi prevedea posibilitatea extinderii treptate a inamovibilităţii la magistraţii de la curţile de
apel şi tribunale, în măsura în care posturile respective urmau a fi ocupate de jurişti competenţi.

5. Modernizarea instituţiilor de drept

În paralel cu eforturile depuse pentru modernizarea structurilor administrative ale statului, activitatea
Domnului şi a legislativului a avut în vedere un alt obiectiv major: modernizarea instituţiilor de drept. În acest
scop, au fost pregătite, adoptate şi apoi puse în aplicare Codul civil, Codul penal, Codul de procedură civilă
şi Codul de procedură penală. Adoptarea acestora a avut o importanţă capitală pentru evoluţia societăţii
româneşti în ansamblu, întrucât ele au asigurat cadrul juridic necesar pentru funcţionarea statului de drept.
În plus, ele au contribuit la stimularea economiei de schimb, au aşezat relaţiile dintre persoane pe principiul
modern al egalităţii în faţa legilor şi, nu în ultimul rând, au contribuit la schimbarea mentalităţilor.
5. 1. Codul civil
Normele de drept civil existente în România la mijlocul secolului al XIX-lea erau cele prevăzute în
Codul Callimachi şi în Legiuirea Caragea. În ciuda faptului că cele două coduri au preluat o serie de instituţii
din legislaţia modernă europeană, totuşi multe dintre prevederile lor erau tributare încă vechii legislaţii
bizantine. Trebuie adăugat în plus faptul că în jumătatea de secol care s-a scurs până la adoptarea Codului
civil, societatea românească a cunoscut o dezvoltare fără precedent a economiei de schimb pe fondul
eliminării quasi-monopolului comercial otoman care grevase asupra Ţărilor Române până în anul 1829. S-a
ajuns astfel în situaţia în care multe dintre normele existente erau depăşite de noile realităţi economice şi
sociale ale epocii. În acest context, modernizarea normelor juridice în materia dreptului civil apărea în ochii
contemporanilor drept o reală necesitate.
Autorii Codului civil au utilizat două surse de inspiraţie de origine europeană. Până în anul 1863, au
apelat la proiectul de cod civil pe care l-a elaborat juristul italian Pissanelli. Acesta reprezenta o codificare
modernă, care ţinea cont de schimbările petrecute în sânul societăţii şi economiei europene. În plus, pentru
statul naţional italian, el se dorea a fi o operă legislativă cu caracter unificator, ceea ce făcea ca el să
corespundă perfect necesităţilor tânărului stat român. Adoptarea codului italian a întârziat însă,
determinându-i pe autorii codului român să apeleze la prevederile Codului civil francez din 1804. Acesta se
bucura de un mare prestigiu pe plan european şi stătuse deja la baza mai multor coduri adoptate în epocă.
Codul civil român a fost adoptat în cele din urmă în 1864 şi a intrat în vigoare la finele anului 1865.
În ciuda faptului că multe dintre principiile şi dispoziţiile sale au fost preluate din cele două surse
menţionate, trebuie spus totuşi că acestea nu au reprezentat reproduceri mecanice. Ele au fost însuşite în
forma originară doar în măsura în care făceau referire la realităţi similare; atunci când legiuitorul român a
constat diferenţe economico-sociale în raport cu pentru din Europa occidentală, al a procedat la adaptarea
instituţiilor de drept la realităţile interne din principate. Acesta este motivul pentru care textele au fost
selecţionate: unele dintre ele au fost păstrate, altele au fost modificate, în vreme ce o a treia categorie a fost
eliminată. În final, textul românesc a căpătat caracterul unei sinteze juridice europene, întrucât alături de
normele codului francez, au fost păstrate unele dintre normele autohtone care corespundeau încă realităţilor
interne, a fost preluată o serie de dispoziţii din codul lui Pissanelli, precum şi din legislaţia civilă belgiană.
Structurarea codului civil român s-a făcut în trei cărţi, precedate de un preambul. Preambulul
proceda la definirea noţiunii de lege civilă şi la precizarea cadrului cronologic şi spaţial în care urma să fie
aplicată. Prima carte a fost consacrată persoanelor, cea de-a doua bunurilor, în vreme ce a treia a fost
rezervată modurilor de dobândire şi de transmitere a proprietăţii.

92
 Cartea întâi pleca de la consacrarea principiului potrivit căruia toate persoanele fizice sunt egale în
faţa legii. Capacitatea juridică a acestora era definită ca fiind de două feluri: capacitatea de folosinţă
(aptitudinea persoanei de a avea drepturi şi obligaţii) şi capacitatea de exerciţiu (aptitudinea persoanei de a
exercita şi de a îşi asuma obligaţii). În ceea ce priveşte capacitatea de folosinţă, aceasta începea odată cu
naşterea copilului. Momentul obţinerii capacităţii complete de exerciţiu era considerat a fi cel al majoratului,
respectiv împlinirea vârstei de 21 de ani. Codul civil român prevedea însă şi o procedură a emancipării,
potrivit căreia persoanele minore puteau încheia anumite acte şi îşi puteau asuma anumite obligaţii înainte
de majorat. Persoanele juridice au fost clasificate în persoane cu scop lucrativ şi persoane fără scop
lucrativ. Dacă regimul juridic al celor dintâi urma să fie reglementat prin intermediul unui cod comercial, în
schimb persoanele juridice fără scop lucrativ urmau să se înfiinţeze exclusiv prin Decret Domnesc, întrucât
obiectivele lor erau de natură culturală, sportivă, politică şi caritabilă. În materie de rudenie, Codul păstra
aproape toate reglementările autohtone anterioare. Tot din vechea legislaţie românească au fost păstrate şi
unele reglementări cu privire la dreptul familiei. Aşa erau, de exemplu, dispoziţiile privitoare la încheierea şi
desfacerea căsătoriei sau egalitatea soţilor cu privire la invocarea motivelor de divorţ. Din legislaţia franceză
a fost receptată în schimb, interzicerea cercetării paternităţii, sub pretextul apărării familiei legitime. Potrivit
aceleiaşi legislaţii, recunoaşterea fiului natural de către tatăl acestuia nu putea produce drepturi şi obligaţii,
ci doar efecte în stabilirea stării civile; despre drepturi şi obligaţii nu putea fi vorba decât în cadrul relaţiei
dintre mamă şi copilul ei natural. În ceea ce priveşte bunurile aduse de către soţi în căsnicie, codul
introducea principiul alegerii între regimul separaţiei bunurilor, regimul comunităţii de bunuri, regimul dotal şi
un regim distinct de acestea, creat de către soţi. Dacă în momentul căsătoriei soţii nu făceau nici o
precizare în legătură cu regimul pentru care optau în materie de bunuri, atunci se prezuma că au ales
regimul separaţiei. Ca urmare, fiecare soţ avea dreptul să îşi administreze propriile bunuri, în vreme ce
bunurile dobândite urmau să aparţină soţului care putea face dovada obţinerii lor. În ceea ce priveşte
regimul dotei, codul civil român prevedea existenţa actului dotal în care trebuia menţionată dota adusă în
căsătorie de către soţi. În timpul căsniciei, bunurile urmau să fie administrate de către soţ; ele puteau fi
înstrăinate numai în cazurile prevăzute de lege, dar asupra vânzării lor greva obligaţia de a cumpăra în
schimb bunuri similare care deveneau bunuri dotale.
În partea referitoare la bunuri, acestea sunt clasificate formal în mobile şi imobile. Proprietatea era
împărţită în mai multe tipuri, în funcţie de bunurile la care se referea. Plecând de la acest criteriu de
clasificare, proprietatea a fost definită drept: funciară, industrială, minieră şi bancară. Codul făcea referiri
ample cu privire la modul de dobândire a dreptului de proprietate, la modul de dobândire a celorlalte drepturi
reale, precum şi la posesie şi efectele acesteia. În materie de efecte ale posesiei, codul consacra: prezumţia
de proprietate, dobândirea fructelor de către posesorul de bună credinţă, apărarea posesiei prin acţiunile
posesorilor şi obţinerea dreptului de proprietate ca urmare a posesiunii îndelungate. Codul făcea referire şi
la dezmembrămintele dreptului de proprietate: uzufructul, uzul, servitutea şi superficia.
Partea referitoare la contracte şi delicte dezvoltă teoria generală a obligaţiilor, consacrând
răspunderea civilă contractuală şi răspunderea civilă delictuală. Răspunderea civilă contractuală era
întemeiată pe încălcarea unei obligaţii născute din contract. În acest caz, răspunzătoare era considerată
partea care nu şi-a îndeplinit o obligaţie asumată şi care trebuie să plătească celeilalte părţi o despăgubire.
Răspunderea civilă delictuală lua naştere din faptul ilicit săvârşit de o persoană prin care aceasta aducea
prejudiciu altcuiva, motiv pentru care respectivul fapt o obliga la despăgubirea celui prejudiciat. În aceeaşi
materie a obligaţiei civile, codul mai conţine referiri la stingerea obligaţiilor civile, transmiterea,
transformarea şi garantarea acestora.
În privinţa modurilor de transmitere a proprietăţii, codul prevedea transmiterea ei prin intermediul
actelor încheiate între vii, precum şi prin intermediul actelor mortis causa (pentru cauza de moarte). În
consecinţă, transmiterea proprietăţii se putea face şi pe cale succesorală, prin cele două forme ale sale:
succesiunea legală (ab intestat) şi succesiunea testamentară. Codul reglementa pe larg deschiderea
succesiunii, categoriile de succesori, ordinea şi cota în care aceştia dobândeau bunurile defunctului,
opţiunea succesorală şi lichidarea succesiunii.
5. 2. Codul penal
Codul penal a fost publicat în acelaşi an cu cel civil şi a rămas în vigoare până în anul 1937. Ca şi
Codul civil, Codul penal a avut la bază surse de inspiraţie europene: Codul penal din Prusia (1851) şi Codul
penal francez (1810). Odată cu adoptarea Codului penal, au fost abrogate condicile criminaliceşti utilizate în
perioada anterioară şi s-a produs unificarea vechii legislaţii penale din cele două Principate
La baza Codului penal român s-a aflat concepţia clasică a dreptului penal, care concepea omul
drept o fiinţă abstractă, ruptă de mediul în care trăieşte. Potrivit acesteia, infractorii sunt oameni raţionali,
conştienţi de faptele lor, care au comportamente antisociale. În consecinţă, ei trebuie excluşi din societate.
Acest lucru se poate face prin intermediul pedepselor, motiv pentru care acestea din urmă trebuie să aibă

93
un pronunţat caracter de intimidare. Ulterior şi-a făcut loc însă concepţia modernă, care ia în considerare şi
factorii sociali determinanţi pentru comportamentul uman. Aceasta a condus la modificarea legislaţiei penale
româneşti şi la introducerea unei componente noi, prin care se urmărea reeducarea infractorilor şi
reintegrarea lor în viaţa socială.
Materia Codului penal a fost structurată în trei cărţi: Cartea I cuprindea dispoziţii privitoare la
pedepse; Cartea a II-a cuprindea normele cu privire la crime şi delicte; în vreme ce Cartea a III-a se referea
la materia contravenţiilor. Codul a împărţit faptele penale în trei categorii: crime, delicte şi contravenţii.
Clasificarea adoptată nu era una justificată din punct de vedere teoretic, întrucât între crime şi delicte nu
există deosebiri esenţiale, ambele desemnând fapte săvârşite cu intenţie. Originile acestei clasificări se află
de fapt în sistemul tripartit al pedepselor, întrucât legiuitorul a plecat de la premisa că fiecărui tip de
pedeapsă îi corespunde un tip de infracţiune. În ceea ce priveşte crimele şi delictele, acestea au fost
grupate în mai multe categorii, în funcţie de gravitatea faptei sau de pericolul social pe care îl reprezentau.
Urmărind acest criteriu, crimele şi delictele au fost împărţite în patru categorii: a) infracţiunile îndreptate
împotriva statului (răsturnarea ordinii de stat, trădarea etc.); b) infracţiunile împotriva constituţiei (faptele
îndreptate împotriva sistemului parlamentar sau a acelui electoral); c) infracţiunile îndreptate împotriva
intereselor publice, legate mai ales de exercitarea funcţiilor administrative (abuzul de putere, delapidarea
etc.); d) infracţiunile îndreptate împotriva intereselor particulare, contra vieţii, intereselor particulare, onoarei,
patrimoniului etc. Alături de criteriul enunţat mai sus au fost folosite şi alte criterii pentru clasificarea faptelor
penale, precum: modul în care au fost comise faptele sau numărul participanţilor, delimitarea tentativei de
infracţiunea consumată, distincţia dintre autor şi complice etc. În ceea ce priveşte pedepsele, acestea au
fost împărţite în trei categorii, corespunzătoare celor trei tipuri de fapte: a) pedepse criminale, pentru crime;
b) pedepse corecţionale, pentru delicte; c) pedepse poliţieneşti, pentru contravenţii.
5. 3. Codul de procedură civilă
Codul de procedură civilă a intrat în vigoare împreună cu Codul civil român, la 1 decembrie 1865.
Principalele sale izvoare au fost Codul de procedură penală al Cantonului Geneva, Codul francez de
procedură civilă, Legea belgiană privitoare la executarea silită, precum şi unele norme de drept procesual
din legiuirile române mai vechi.
Concepţia care a stat la baza procedurii de judecată reglementate prin intermediul Codului
românesc a fost aceea că adevărul obiectiv nu poate fi cunoscut de către instanţă, iar hotărârea acesteia
putea exprima numai adevărul juridic. Aceasta însemna că hotărârea pronunţată reprezenta o prezumţie de
adevăr, prezumţie dedusă din faptul că procesul a parcurs fazele de judecată prevăzute de lege, respectând
dispoziţiile legale.
Codul a fost divizat în şapte cărţi: procedura înaintea judecătorului de plasă, tribunalele de judeţ,
Curţile de apel, arbitrii, executarea silită, proceduri speciale şi dispoziţii generale.
Conform codului român de procedură civilă, procedura de judecată era orală, publică şi
contradictorie. Probele care puteau fi administrate în procesele civile erau: înscrisurile, probele cu martori,
expertizele, cercetările la faţa locului, jurământul judiciar şi prezumţiile.
Procesul parcurgea o dublă judecată de fond, în faţa primei instanţe (judecătorie sau tribunal),
respectiv în faţa instanţei de apel, după care urma judecarea în recurs. În privinţa căilor de atac, Codul
prevedea: apelul (rejudecarea pe fond a cauzei) şi recursul (prin care se stabilea dacă legea a fost bine
interpretată şi aplicată).
5. 4. Codul de procedură penală
Codul de procedură penală a fost adoptat şi aplicat concomitent cu Codul penal. Redactarea sa s-a
făcut sub influenţa Codului francez de instrucţie criminală, din anul 1808. Codul a realizat un compromis
între procedura penală medievală şi judecata penală modernă. Pentru prima fază a procesului a păstrat
vechea procedură, secretă şi scrisă, care nu presupunea dezbaterea în contradictoriu a probelor. Pentru
faza a doua, cea a judecăţii, au fost introduse în schimb, principiile judecăţii moderne: publicitatea
dezbaterilor, principiul oralităţii şi principiul contradictorialităţii. În virtutea acestora, părţile luau cunoştinţă de
probe şi le puteau analiza în contradictoriu în cadrul dezbaterilor orale şi publice.
Codul a fost alcătuit din două părţi: prima reglementa descoperirea, urmărirea şi instrucţia
infracţiunilor; cea de-a doua reglementa judecarea proceselor. Cele două părţi reflectau fazele pe care le
parcurgea orice proces penal: cea premergătoare şi cea a judecăţii.
Descoperirea infracţiunilor revenea ofiţerilor de poliţie judiciară. Acestora le revenea sarcina
strângerii probelor referitoare la infracţiunile săvârşite de autor. Dacă aceştia erau de părere că sunt
întrunite elementele unei infracţiuni, atunci înaintau dosarul procurorului, urmând ca acesta din urmă să se
ocupe de procedura urmăririi infractorului. În anumite cazuri, pe care le considera mai complicate,
procurorul putea înainta cauza respectivă unui judecător de instrucţie. Acesta proceda la o anchetă numită

94
instrucţie. După efectuarea urmăririi sau, după caz, a anchetei, procurorul putea sesiza instanţa de
judecată.
De regulă, delictele intrau în competenţa tribunalelor, în vreme ce crimele intrau în aceea a curţilor
cu juri. Acestea din urmă erau alcătuite dintr-un complet de judecători şi dintr-un juriu compus din cetăţeni.
Juriul avea sarcina de a răspunde cu da sau nu la două întrebări: dacă persoana acuzată era sau nu
vinovată, iar în cazul în care era găsită vinovată, dacă merită sau nu circumstanţe atenuante. Dacă juriul
răspundea afirmativ la oprima întrebare, judecătorii făceau încadrarea faptei în textul de lege corespunzător
şi fixau pedeapsa. Fixarea pedepsei se făcea în funcţie de dispoziţiile legii şi de părerea juriului cu privire la
circumstanţele atenuante.

Bibliografie
*** Istoria dreptului românesc, coordonator: Ioan Ceterchi, vol. II, partea a II-a, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1987, p. 15-
87.
*** Istoria românilor, vol. VII, tom I, Constituirea României moderne (1821-1878), coordonator: Dan Berindei, Editura
Enciclopedică, Bucureşti, 2003.
*** Istoria românilor, vol. VII, tom II, De la Independenţă la Marea Unire (1877-1918), coordonator Gheorghe Platon, Editura
Enciclopedică, Bucureşti, 2003.
Apostu, Ioan; Ionescu, Nicolaie, Prelegeri de istoria dreptului românesc, Editura Nitnelav, Galaţi, 2003.
Berceanu, Barbu B., Istoria constituţională a României în context internaţional comentată juridic, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003.
Ciachir, Nicolae; Bercan, Gheorghe, Diplomaţia europeană în epoca modernă, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1984.
Ciachir, Nicolae, Marile puteri şi România (1856-1947), Editura Albatros, Bucureşti, 1996.
Chiriţă, G., Organizarea instituţiilor moderne ale statului român (1856-1866), Editura Academiei Române, Bucureşti, 1999.
Cziprián-Kovács, Loránd; Székely, Zsolt, Istoria administraţiei regionale şi locale în România, Sfântu Gheorghe, 2002.
Drăganu, Tudor, Începuturile şi dezvoltarea regimului parlamentar în România până în anul 1916, Editura Dacia, Cluj-Napoca,
1991.
Filitti, I. C., Rătăcirile unei pseudo-burghezii şi reformele ce nu se fac, Institutul de arte grafice “Bucovina”, Bucureşti, 1935.
Firoiu, D. V., Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, 1976, p.163-219.
Focşeneanu, Eleodor, Istoria constituţională a României 1859-1991, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992.
Guţan, Manuel, Istoria administraţiei publice româneşti, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2006, p.
207-239.
Idem, Istoria administraţiei publice locale în statul român modern, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 137-235.
Hitchins, Keith, Românii. 1774-1866, traducere de George G. Potra şi Delia Răzdolescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996.
Manoilescu, Mihai, Rostul şi destinul burgheziei româneşti, Editura Athena, Bucureşti, 1997.
Cernea, Emil; Molcuţ, Emil, Istoria statului şi dreptului românesc, ediţia a II-a, Casa de editură şi presă “Şansa SRL“, Bucureşti,
1992, p. 194-208.
Pencoviciu, Al., Dezbaterile Adunării Constituante din anul 1866 asupra Constituţiei şi Legii electorale din România, Tipografia
satului, Bucureşti, 1883.
Rus, T., Fondul Preşedinţia Consiliului de Miniştri, în Revista arhivelor, an 1963, nr. 2, p. 188-200.
Scurtu, I.; Bulei, I., Democraţia la români, 1866-1938, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990.
Slăvescu, P. N., Lacunele şi dificultăţile ce se opun la o bună administraţie a judeţelor, plăşilor şi comunelor rurale, Tipografia
Curţii Regale, F. Gobl & Fiii, Bucureşti, 1900.
Stan, Apostol, Putere politică şi democraţie în România, 1859-1918, Editura Albatros, Bucureşti, 1995.
Stanomir, Ioan, Libertate, lege şi drept. O istorie a constituţionalismului românesc, Editura Polirom, Iaşi, 2005.
Zeletin, Ştefan, Burghezia română. Originea şi rolul ei istoric, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991.

Test de autoevaluare nr. 13

01. Convenţia de la Paris din 1858:
a) a înlocuit protectoratul rusesc cu garanţia colectivă a marilor puteri europene;
b) a confirmat protectoratul rusesc şi suzeranitatea otomană;
c) a recunoscut independenţa Principatelor Române.
02. Printre propunerile cu caracter constituţional pe care le-au înaintat Adunările Ad-hoc Comisei Europene în anul 1857, s-au
regăsit:
a) separarea clară a puterii legislative de cea executivă;
b) asigurarea independenţei puterii judecătoreşti în raport cu puterea executivă;
c) introducerea responsabilităţii politice şi juridice a miniştrilor.
03. Propunerile înaintate de Adunările Ad-hoc Comisie europene în materia administraţiei locale au fost:
a) introducerea autonomiei judeţene;
b) introducerea autonomiei comunale;
c) introducerea autonomiei municipale.

95
04. În conformitate cu textul Convenţiei de la Paris, miniştrii erau responsabili:
a) politic, în faţa Domnului;
b) politic, în faţa Adunării Elective;
c) juridic, în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

05. În conformitate cu textul Convenţiei de la Paris, Comisia Centrală de la Focşani:

a) avea drept de iniţiativă legislativă în domeniul legilor de interes comun pentru cele două Principate;
b) avea drept de iniţiativă legislativă în domeniul legilor de interes special;
c) exercita dreptul de control asupra constituţionalităţii legilor.
06. Potrivit Legii Comunale din 31 martie 1864, întocmirea bugetului revenea:
a) primarului;
b) Consiliului comunal;
c) Delegaţiei permanente.
07. Potrivit Legii Consiliilor judeţene din 2 aprilie 1864, prefectul era:
a) exclusiv şef al administraţiei comunale;
b) exclusiv reprezentant al Guvernului;
c) atât şef al administraţiei comunale, cât şi reprezentant al Guvernului.
08. Potrivit Legii Consiliilor judeţene din 2 aprilie 1864, în atribuţiile prefectului intra:
a) controlarea activităţii tuturor organelor administrative din judeţ;
b) menţinerea liniştii şi ordinii publice;
c) întocmirea bugetului judeţului.
09. Conform Legii Consiliilor judeţene din 2 aprilie 1864, în atribuţiile subprefectului intra:
a) verificarea finanţelor comunale;
b) punerea în aplicare a hotărârilor Consiliului judeţean la nivel comunal;
c) asigurarea serviciului de stare civilă.
10. Tutela administrativă introdusă prin reformele lui Al. I. Cuza consta din dreptul administraţiei centrale sau al reprezentanţilor
săi din teritoriu:
a) de a aproba sau a respinge actele organelor administraţiei publice locale;
b) de a suspenda sau de a revoca din funcţii pe primari;
c) de a dizolva Consiliile comunale şi Consiliile judeţene.

96
 CAPITOLUL 11
STATUL ŞI DREPTUL ÎN VECHIUL REGAT AL ROMÂNIEI

1. Dreptul constituţional
Textul constituţional intrat în vigoare în anul 1866 poate fi considerat drept prima constituţie
românească; modul în care ea a fost adoptată, precum şi structura sa, apropiată de conceptul modern de
constituţie, îi conferă indiscutabil această calitate. În mod formal şi sub influenţa Constituţiei belgiene din
1831, Constituţia din 1866 stabilea principiile şi normele caracteristice unei monarhii constituţionale
parlamentare. Aceste principii erau: principiul suveranităţii naţionale, principiul guvernământului
reprezentativ, principiul separării puterilor în stat, principiul monarhiei ereditare, principiul inviolabilităţii
monarhului, principiul responsabilităţii ministeriale, principiul rigidităţii constituţionale, principiul supremaţiei
Constituţiei în raport cu celelalte legi.
În titlul I, referitor la teritoriu, Constituţia a consacrat indivizibilitatea teritoriului României, stabilind
astfel în formă solemnă faptul că Unirea Principatelor rămânea definitivă. Tot aici a fost consacrată
inalienabilitatea teritoriului, fiind admise numai rectificări de frontieră, iar acestea numai prin lege specială.
In titlul II referitor la drepturile românilor erau proclamate drepturile şi libertăţile cetăţenilor, cu
menţiunea că aceste drepturi putea fi exercitate numai de către cetăţenii români. Se preciza de asemenea
că modalităţile de dobândire a cetăţeniei române de către străini urmau a fi stabilite printr-o lege specială.
Cetăţeanul român avea o singura restricţie şi anume că nu putea intra în serviciul altui stat fără autorizaţia
Guvernului, sub sancţiunea pierderii cetăţeniei. Proprietatea era aşezată pe o poziţie deosebită, fiind
declarată sacră şi inviolabilă. Dreptul la proprietate era garantat, art. 17 stipulând faptul că nici o lege nu
putea introduce pedeapsa confiscării averii. Textul constituţional prevedea totuşi posibilitatea exproprierii,
aceasta putând fi justificată într-un număr restrâns de situaţii: pentru nevoile apărării naţionale; pentru
amenajarea căilor de comunicaţii; pentru modernizarea serviciilor de salubritate publică. Constituţia română
din 1866 conţinea prevederi dintre cele mai liberale cu privire la drepturile individuale, articole speciale
stipulând libertatea de conştiinţă, libertatea învăţământului, a întrunirilor şi a presei. Erau garantate de
asemenea inviolabilitatea persoanei şi a domiciliului, secretul corespondenţei, dreptul la asociere, dreptul de
a adresa petiţii autorităţilor statului. Se desfiinţa pedeapsa cu moartea, acesta neputând fi aplicată decât în
cazurile special prevăzute de codul militar în situaţii de război.
Principiul suveranităţii naţionale a fost prevăzut în art. 32, unde se arată că puterile statului emană
de la naţiune. În acest fel era ignorată atât protecţia puterilor garante, cât şi suzeranitatea otomană, cu toate
că România făcea parte oficial din Imperiul Otoman, faţă de care avea încă obligaţia plătirii tributului.
Principiul guvernământului reprezentativ a fost consacrat în acelaşi art. 32, unde se precizează că
puterile statului puteau fi exercitate numai prin delegare şi numai în conformitate cu principiile şi regulile
stipulate în textul Constituţiei.
Aplicând principiul separaţiei puterilor, Constituţia din 1866 a prevăzut trei categorii de organe care
exercitau puterile în stat (legislativă, executivă şi judecătorească), cele trei fiind declarate independente una
de cealaltă. Coroborând principiile suveranităţii naţionale, guvernământului reprezentativ şi separaţiei
puterilor, a fost organizat un regim reprezentativ în care rolul principal revenea organelor care exercitau
puterea legislativă.
Puterea legislativă se exercita în mod colectiv de către monarh şi de către Reprezentanţa Naţională
alcătuită din două Camere: Senatul şi Adunarea Deputaţilor. Deşi dreptul de iniţiativă legislativă aparţinea
atât monarhului, cât şi Reprezentanţei Naţionale, totuşi monarhul avea un ascendent asupra legislativului: el
putea să refuze sancţionarea legilor adoptate de parlament (drept de veto) şi avea dreptul de a dizolva una
dintre Adunări sau pe ambele în acelaşi timp.
Alegerea deputaţilor şi senatorilor urma să se facă prin vot uninominal pe baze censitare. În
consecinţă, la nivelul fiecărui judeţ, textul Constituţiei împărţea corpul electoral în patru colegii pentru
alegerea deputaţilor; respectiv în două colegii pentru alegerea senatorilor.
La Camera Deputaţilor, primul colegiu era alcătuit din toţi cetăţenii care aveau un venit funciar de
cel puţin 300 galbeni. În al doilea colegiu electoral intrau toţi cei care aveau un venit funciar situat între 100
– 299 galbeni, în al treilea colegiu se încadrau comercianţii şi industriaşii care plăteau statului o contribuţie
de cel puţin 80 galbeni, în vreme ce al patrulea colegiu era alcătuit din toţi cei care plăteau statului un
impozit cât de mic. Electorii aparţinând primelor trei colegii votau direct, în timp ce membrii celui de-al
patrulea votau indirect. În cadrul acestui din urmă colegiu, 50 alegători alegeau câte un delegat. Delegaţii
împreună cu alegătorii direcţi alegeau câte un deputat din fiecare judeţ.

97
 In primul colegiu pentru Senat intrau proprietarii de imobile rurale din judeţ, cu un venit funciar de
cel puţin 300 galbeni, în vreme ce al doilea colegiu îi grupa pe proprietarii de imobile din oraşele de
reşedinţă, care posedau un venit funciar de cel puţin 300 galbeni. Pe lângă senatorii aleşi, constituţia
prevedea şi existenţa categoriei senatorilor de drept. Aceştia erau: moştenitorul tronului la vârsta de 18 ani
(el nu va avea însă vot deliberativ decât începând cu vârsta de 25 ani); mitropoliţii şi episcopii eparhioţi.
În 1884, ca urmare a modificării textului Constituţiei, numărul colegiilor de Camera Deputaţilor a fost
redus la trei, prin contopirea colegiilor I şi II. La colegiul I intrau acum alegătorii cu un venit funciar sau urban
de cel puţin 1200 de lei, iar la colegiul II, orăşenii care plăteau un impozit de cel puţin 20 de lei. Colegiul III
cuprindea în special săteni care urmau să voteze în continuare indirect. Din cei 183 membri ai Adunării
Deputaţilor, 75 erau aleşi la Colegiul I, 70 la Colegiul II şi 38 la Colegiul III.
Puterea executivă era încredinţată monarhului şi se transmitea pe cale ereditară, în cadrul familiei
domnitoare, în conformitate cu dreptul de primogenitură masculină. Monarhul înceta să mai fie însă unul
pământean, el provenind din rândul unei dinastii europene. Potrivit Constituţiei persoana monarhului era
inviolabilă, responsabilitatea actelor de guvernământ revenind miniştrilor. Anularea responsabilităţii
monarhului s-a făcut prin introducerea obligativităţii contrasemnării actelor sale de către unul dintre miniştri,
cel care devenea astfel responsabil pentru actul în cauză. S-a ajuns astfel la situaţia ca monarhul să fie
depozitarul puterii executive, dar să nu fie capabil să emită singur acte prin care îşi exercită atribuţiile
executive. Rezultă de aici, ca şi consecinţă logică, faptul că exercitarea puterii executive de către monarh
nu se putea face decât prin intermediul miniştrilor săi. Mai mult decât atât, constituţia nu îi atribuia
responsabilitate monarhului nici pentru actele sale personale, validitatea acestora fiind şi ea condiţionată de
contrasemnătura unuia dintre miniştri. În acest fel s-a ajuns la postularea concomitentă a două principii
fundamentale: responsabilitatea miniştrilor şi lipsa completă de responsabilitate a monarhului. Momentul în
care lua naştere responsabilitatea miniştrilor era cel în care aceştia contrasemnau actele monarhului; odată
contrasemnate, acestea antrenau o responsabilitate de care miniştrii nu puteau fi exoneraţi prin ordinul
verbal sau scris al suveranului.
Constituţia din 1866 nu a prevăzut însă responsabilitatea politică a miniştrilor în faţa legislativului, ci
doar responsabilitatea juridică (civilă şi penală). Mai mult decât atât, instituţia Guvernului, ca organ al puterii
executive, lipsea şi ea din textul Constituţiei. Consacrarea instituţiei Consiliului de Miniştri a venit ulterior,
prin intermediul unei Legi a responsabilităţii ministeriale (1879), dar responsabilitatea politică a executivului
faţă de legislativ a rămas în continuare nereglementată. Consacrarea ei a venit doar pe cale cutumiară, ca
urmare a punerii în aplicare a mecanismului regimului parlamentar.
Principiul rigidităţii constituţionale. Pentru a i se asigura stabilitate în timp, procedura de revizuire a
textului Constituţiei a fost prevăzută în conformitate cu alte reguli decât cele care stăteau la baza modificării
legilor ordinare. Existenţa acestei proceduri speciale i-a conferit un caracter rigid. Articolele referitoare la
procedura de modificare a textului fundamental porneau de la principiile de bază ale dreptului constituţional
conform cărora Constituţia este, în primul rând, o convenţie între naţiune şi putere, şi doar în subsecvent o
lege fundamentală. Consecinţa acestei ierarhizări a principiilor constituţionale a fost aplicarea strictă a
regulilor contractului de mandat. Din aceste considerente, Adunările Legislative ordinare au de la popor
mandat pentru a vota şi a adopta legi ordinare care să respecte Constituţia. Aceasta înseamnă că ele nu
pot schimba nici una dintre prevederile sale, pentru că ar încălca tocmai aceste prevederi şi şi-ar depăşi
mandatul. Ca urmare, Constituţia acorda Parlamentului dreptul de a constata ce dispoziţii constituţionale
erau caduce şi trebuiau schimbate. În felul acesta, a apărut prevederea conform căreia propunerea de
revizuire trebuia citită de trei ori, din 15 în 15 zile, în şedinţă publică, şi trebuia adoptată de ambele Adunări
Legislative. După îndeplinirii procedurii prealabile, Adunările ordinare se dizolvau de drept, iar în termen de
2 luni trebuia convocat electoratul pentru ca în termen de 3 luni Camerele de Revizie să-şi înceapă
activitatea. Acestea aveau mandatul special de a revizui Constituţia, iar pentru adoptarea revizuirilor era
nevoie de prezenţa a cel puţin 2/3 din membrii fiecărei adunări şi de votul a 2/3 din participanţii la şedinţă.
Procedura adoptată şi pusă în practică ilustra astfel principiul dublei legislaturi în cadrul căruia fiecare
Adunare îşi respectă limitele mandatului: Adunările Legislative ordinare constatau oportunitatea şi
necesitatea revizuirii, iar Adunările Constituante (Camerele de Revizie) votau şi adoptau aceste revizuiri.
Principiul supremaţiei Constituţiei în raport cu celelalte legi a fost prevăzut în art. 128, tot aici fiind
stipulat faptul că textul constituţional nu poate fi suspendat nici total, nici parţial. Plecând de la acest
principiu, s-a stabilit ulterior pe cale cutumiară că instanţele judecătoreşti sunt competente să controleze
constituţionalitatea legilor. În cazul în care se constata că între o lege sau o dispoziţie legală şi Constituţie
exista contradicţie, atunci judecătorul trebuia să dea prioritate textului constituţional, recunoscându-i astfel
caracterul de lege supremă faţă de care norma legală era subordonată.

98
 2. Dreptul administrativ
2. 1. Monarhul
Potrivit Constituţiei din 1866, monarhul (numit iniţial Domn, apoi Rege) deţinea puterea executivă.
El nu era însă şi proprietarul suveran al acesteia, întrucât toate puterile statului emanau de la naţiune.
Aceasta însemna că monarhul era doar depozitarul puterii executive, motiv pentru care el o deţinea în
calitate de înalt funcţionar al statului. Având calitatea de conducător al puterii executive, monarhul era în
acelaşi timp şi şef al guvernământului şi şef al administraţiei publice. Textul Constituţiei nu îi atribuia însă
acţiunea de guvernare, care revenea miniştrilor săi. În ciuda acestui fapt, monarhul era totuşi un element
activ în viaţa politică şi administrativă a ţării. El organiza, comanda, proteja şi administra în limitele pe care
le fixase Constituţia şi în baza propriei sale voinţe. Prin urmare, atât Guvernul, cât şi administraţia publică
trebuiau să colaboreze cu el pentru a-şi putea desfăşura activitatea. Monarhul desemna persoana primului
ministru, numea şi revoca din funcţie pe miniştri, făcea regulamente pentru punerea în aplicare a legilor,
numea sau confirma în funcţiile publice, conferea decoraţii, era comandantul suprem al armatei, acorda
graţierea şi amnistia, avea drept de a bate moneda, încheia tratate şi convenţii cu alte state.
2. 2. Consiliul de Miniştri
Întrucât activitatea administrativă a executivului trebuia să se caracterizeze atât prin unitate de
acţiune, cât şi prin unitate de direcţie, a fost necesară înfiinţarea unui organ colegial ministerial, care a
purtat denumirea de Consiliu de Miniştri. Rolul acestuia era acela de a-i pune pe miniştri în situaţia de a
delibera şi de a se pune de acord în ceea ce priveşte: a) direcţia generală imprimată întregii administraţii; b)
modul de gestionare a problemelor pe care le aveau de rezolvat în comun mai multe ministere; c) modul de
gestionare a unor probleme importante care ţineau de un anumit minister, dar care aveau impact major
asupra politicii generale a cabinetului. Unitatea activităţii administrative a miniştrilor este, de altfel, motivul
principal pentru care aceştia trebuiau să împărtăşească aceleaşi valori politice. Numai având obiective
politice comune, aceştia puteau ajunge la unitate în activitatea de administrare, iar în final, în aceea de
guvernare. Prin urmare, cabinetul ministerial trebuia să se caracterizeze prin omogenitate politică,
omogenitate conferită de existenţa unui program politic unic, aprobat de majoritatea parlamentară.
Înţeles astfel, Consiliul de Miniştri apare ca un organ care guverna şi în acelaşi timp administra. De
aici au rezultat şi denumirile diferite pe care le-a primit acest organ colegial ministerial: el era numit Cabinet
sau Guvern atunci când funcţiona ca organ de guvernământ, respectiv Consiliu de Miniştri, atunci când
funcţiona în calitate de organ suprem al administraţiei publice.
Trebuie spus însă că textul constituţional nu a reglementat prea clar instituţia Consiliului de Miniştri.
Enumerarea atribuţiilor sale lipseşte, arătându-se doar că instituţiei îi revenea exercitarea atribuţiilor
constituţionale ale monarhului între momentul morţii acestuia şi momentul depunerii jurământului de către
succesorul său. Cum însă instituţia avea un trecut funcţional, stabilirea atribuţiilor sale s-a făcut pe cale
cutumiară.
2.3. Preşedintele Consiliului de Miniştri
În fruntea Consiliului de Miniştri se afla preşedintele Consiliului de Miniştri. Acesta era primul
ministru sau şeful guvernului, dar ascendentul său asupra celorlalţi miniştri era doar unul politic. Aceasta
întrucât din punctul de vedere al ierarhiei administrative, el era egal cu ceilalţi miniştri, având la rândul său
un minister în administrare. O lege din 1881 îi permitea totuşi primului ministru să fie ministru fără portofoliu.
În afara acestei legi, nu a mai existat însă nici o altă prevedere legală care să reglementeze funcţionarea
acestei instituţii. Prin urmare, atribuţiile şi responsabilitatea sa politică au fost consacrate prin practica
constituţională. Conform acestor cutume, persoana primului ministru era desemnată de monarh, cel care îi
încredinţa sarcina formării Cabinetului. Rezulta de aici o responsabilitate particulară faţă de monarh.
Numirea primului ministru se făcea prin Decret al monarhului, pe care îl putea contrasemna chiar el, atunci
când fostul prim ministru nu putea să facă acest lucru. Conform cutumelor, primul ministru contrasemna
decretele de numire a miniştrilor, avea dreptul de repartizare a portofoliilor ministeriale, prezida şedinţele
Consiliului de miniştri, coordona activitatea ministerelor şi reprezenta Cabinetul în faţa Parlamentului.
2. 5. Miniştrii
Miniştrii erau organe ale administraţiei publice centrale care conduceau departamente ministeriale
distincte. Începând cu anul 1859 ei poartă şi denumirea de secretari de stat, ca o dovadă a faptului că ei îşi
desfăşurau activitatea în nume propriu, având deplină responsabilitate. Recrutarea lor se făcea pe criterii
politice de către persoana căreia monarhul îi încredinţa sarcina formării Guvernului. Miniştrii erau aleşi
adesea din rândurile parlamentarilor majoritari, ceea ce le asigura accesul în cadrul şedinţelor

99
Parlamentului, precum şi dreptul de vot în timpul deliberărilor. Dacă miniştrii nu erau şi parlamentari, atunci
ei puteau participa la şedinţele legislativului fără a avea drept de vot.
În afara miniştrilor cu portofoliu, practica guvernării a statuat şi posibilitatea prezenţei în Guvern a
unor miniştri secretari fără portofoliu. Ulterior, această cutumă a primit şi consacrare legală prin intermediul
unei legi adoptate în anul 1881. Existenţa acestei categorii de miniştri a fost justificată prin existenţa unor
sarcini politice care puteau fi puse în practică mai eficient atunci când cel responsabil nu avea atribuţii de
administrare a unui departament ministerial. Potrivit unei noi legi, adoptate în anul 1916, miniştrii fără
portofoliu se bucurau de aceleaşi drepturi şi responsabilităţi precum miniştrii cu portofolii.
În practica politică şi guvernamentală existau şi situaţii în care unul dintre ministere, dintr-un motiv
sau altul, rămânea fără titular. În aceste cazuri, conducerea temporară a ministerului nu putea fi exercitată
decât de un alt ministru al aceluiaşi Guvern, care îşi asuma responsabilitatea pentru actele semnate de
către monarh în domeniul de competenţă al ministerului rămas vacant. Soluţia excludea aşadar, atât
exercitarea atribuţiilor respective de către monarh, cât şi exercitarea aceloraşi atribuţii de către un înalt
funcţionar din ministerul respectiv. Se întâmpla acest lucru pentru că monarhul, potrivit Constituţiei era
iresponsabil, deci actele sale nu produceau efecte fără contrasemnătura unui ministru, în vreme ce
funcţionarii publici nu aveau responsabilitatea politică a unui ministru.
Miniştrii guvernau şi administrau în numele monarhului, asumându-şi responsabilitatea în locul
acestuia prin contrasemnarea actelor emise de către acesta în domeniul lor de competenţă. Întrucât
numirea şi revocarea miniştrilor se făceau prin Decret al monarhului contrasemnat de primul ministru, ei se
aflau în ierarhia administrativă imediat după monarh, pentru a da expresie puterii executive deţinute de
acesta din urmă. În pofida acestui fapt, totuşi între monarh şi miniştri nu era stabilit un raport de
subordonare ierarhică. Fiind numiţi pe criterii politice, miniştrii aveau statutul de funcţionari politici, ceea ce
le crea o poziţie specială în rândul funcţionarilor statului. Totuşi, ca orice funcţionar public, miniştrii prestau
la intrarea în funcţie un jurământ faţă de monarh, primeau salariu, iar anii petrecuţi în funcţie erau calculaţi
la pensie.
Atribuţiile miniştrilor se grupau potrivit specificului activităţii lor în două categorii: atribuţiile de
natură politică (desfăşurate în cadrul activităţii guvernamentale şi în raporturile cu legislativul) şi atribuţiile de
natură administrativă (legate de coordonarea activităţii ministerului propriu). La rândul lor, atribuţiile
administrative se divizau în două categorii: atribuţiile comune tuturor miniştrilor (contrasemnarea actelor
emise de monarh, controlul actelor subalternilor, administrarea intereselor generale ale statului) şi atribuţii
specifice (legate de particularităţile propriului minister).
2. 6. Ministerele şi serviciile publice
Ministerele erau grupări de servicii publice ale administraţiei centrale înzestrate cu o competenţă
materială specială, care se aflau sub conducerea unor miniştri. Din punct de vedere ierarhic, ele se aflau în
vârful structurii administrative a statului, deasupra lor neexistând nici o altă structură administrativă care să
aibă o competenţă mai largă şi o autoritate superioară. În consecinţă, orice serviciu public, mai mult sau mai
puţin autonom, trebuia să se afle în componenţa unui minister, sub tutela unui minister sau în subordinea
unui minister. Dată fiind competenţa sa specifică, fiecare minister urma să satisfacă doar un anume interes
general sau un anumit grup de interese generale. În ceea ce priveşte competenţa teritorială a ministerelor,
aceasta se întindea la nivelul întregii ţări.
Organizarea ministerelor s-a făcut prin intermediul legilor şi nu al Constituţiei. Motivul a fost acela că
legea prezintă un grad sporit de maleabilitate, ea putând fi mai uşor adoptată sau modificată pentru a
răspunde rapid la nevoile societăţii. De altfel una dintre trăsăturile organizării ministeriale, în general, este
tocmai dinamica acestor structuri: ele pot apărea şi dispărea, pot fi reorganizate sub alte denumiri, pot
încorpora diverse servicii publice sau pot renunţa la ele, în funcţie de evoluţia intereselor publice. Trebuie
spus însă că legiuitorul a manifestat o totală lipsă de interes pentru reglementarea uniformă şi unitară a
structurii ministerelor, motiv pentru care în perioada analizată a lipsit o lege a organizării ministeriale. Unele
ministere au fost organizate treptat şi individual, prin legi proprii, în vreme ce altele au rămas organizate pe
cale cutumiară, în funcţie de tradiţie şi de interesele de moment. Au rezultat de aici numeroase inadvertenţe
în organigramele ministerelor, care au creat în cele din urmă o stare generală de haos.
Serviciile publice grupate la sediul unui mister reprezentau administraţia centrală a ministerului, în
fruntea căreia se afla un ministru. Acestor servicii le era încredinţată atingerea unor obiective care urmau
apoi să fie obţinute în cadrul propriilor structuri organizatorice ierarhizate. Plecând de la obiectivele urmărite,
serviciile publice din componenţa ministerelor se divizau în două categorii: serviciile specifice fiecărui
minister şi serviciile care se regăseau în componenţa tuturor ministerelor. Primele urmăreau obiectivele
speciale care intrau în competenţa specifică fiecărui minister; celelalte urmăreau sarcini comune tuturor
administraţiilor ministeriale (Secretariatul general, Cabinetul ministrului, Personalul, Registratura, Arhiva şi
Contabilitatea). Gruparea acestor servicii nu s-a făcut însă în mod uniform. În consecinţă, au apărut

100
numeroase formule de organizare care se diferenţiau nu numai între ministere, ci şi în interiorul aceloraşi
ministere. Astfel, sunt întâlnite direcţii organizate în birouri, diviziuni organizate în birouri, diviziuni
organizate în servicii, dar şi servicii şi birouri de sine stătătoare, nesubordonate unei structuri superioare. În
plus se adăugau diverse administraţii, regii şi case. Diviziunile şi direcţiile erau comparabile din punctul de
vedere al complexităţii organizării; direcţiile aveau totuşi un ascendent în ceea ce priveşte dimensiunile. În
funcţie de numărul şi de complexitatea obiectivelor primite, serviciile ministerelor puteau fi organizate fie sub
formă de direcţie, fie sub formă de birou. La cumpăna secolelor XIX-XX s-a ajuns în cele din urmă la
implementarea unei organizări relativ uniforme a serviciilor ministeriale; s-a stabilit acum faptul că direcţia
era formată din servicii, iar serviciile erau structurate pe birouri.
2. 7. Administraţia publică locală
Constituţia din 1866 a recunoscut la nivel de principiu reformele administrative introduse în timpul
lui Al. I. Cuza, oferind în acelaşi timp o bază pentru continuarea şi completarea acestora. Ea a recunoscut
ca unităţi administrativ-teritoriale judeţele, plasele şi comunele, pe care le consacrase deja legislaţia din
1864. În privinţa administraţiei publice locale, textul constituţional stabilea că la baza organizării acesteia va
sta “descentralizarea administrativă mai completă şi independenţa comunală”. Rezultă de aici, că Adunarea
Constituantă a considerat reforma lui Cuza drept insuficientă din perspectiva vechiului deziderat al
descentralizării administrative; în ciuda faptului că, din punct de vedere formal, ea consacrase autonomia
administrativă, totuşi mecanisme funcţionale prevăzute erau specifice centralismului administrativ. Conform
Constituţiei din 1866, descentralizarea urma să se producă la nivel judeţean şi comunal, unde interesele
locale trebuiau să fie administrate de către consiliile judeţene şi consiliile comunale. În materie financiară,
Constituţia fixa şi limitele autonomiei de care urmau a se bucura comunităţile locale. Astfel, pe de o parte,
prevedea că nici o sarcină şi nici un impozit judeţean sau comunal nu putea fi introdus decât cu aprobarea
Consiliului judeţean sau comunal; iar pe altă parte, că impozitele votate de Consiliile judeţene şi comunale
erau supuse aprobării Parlamentului şi monarhului.
Trebuie spus însă că în ciuda imperativului constituţional, descentralizarea reală a administraţiei a
rămas în continuare un deziderat doctrinar. La nivelul intenţiei politice, atât guvernările liberale, cât şi cele
conservatoare au manifestat interes pentru descentralizare, astfel încât ea a fost menţinută în elementele ei
formal-constitutive. Societatea autohtonă nu era însă suficient de matură pentru a beneficia de o completă
autonomie locală, astfel încât continuarea procesului de descentralizare trebuia corelată cu ritmul
schimbărilor sociale. Acesta este motivul pentru care viziunea îmbrăţişată de clasa politică românească a
fost aceea a unei descentralizări treptate; se preconiza astfel reducerea gradului de implicare a centrului în
adoptarea deciziilor de la nivel local prin diminuarea progresivă a tutelei administrative. Ritmul în care au
înţeles cele două partide să pună în aplicare procesul de descentralizarea a fost însă diferit. Liberalii au
încercat să producă în mod rapid transformările din viaţa administrativă locală, forţând producerea
schimbărilor scontate de sus în jos. În ceea ce-i priveşte pe conservatori, aceştia au căutat să temporizeze
procesul de descentralizare, aşteptând să se producă mai întâi schimbările sociale şi de mentalitate
necesare. În consecinţă, tutela administrativă devenit un teren de confruntare pentru celor două curente
politice, sfera de aplicabilitate a acesteia fiind extinsă sau restrânsă în funcţiile de interesele celor două
partide. Rezultatul final a fost o acută instabilitate a legislaţiei în domeniul administraţiei publice locale,
perioada scursă între reformele lui Cuza şi declanşarea primului război mondial fiind presărată cu opt legi
care au modificat Legea Consiliilor judeţene (1872, 1883, 1886, 1894, 1903, 1905, 1912, 1913) şi cu şase
legi care au modificat Legea Consiliilor comunale (1874, 1882, 1887, 1904, 1908, 1910). Mai mult decât
atât, fluturând stindardul descentralizării administrative, unele guverne au practicat chiar un centralism
agresiv, care a făcut ca, în cele din urmă, legislaţia adoptată în timpul lui Cuza să pară drept una liberală.

3. Organizarea judecătorească
3. 1. Principiile organizării judecătoreşti
Legislaţia epocii a pus bazele organizării pe principii moderne a justiţiei, consacrând separarea
autorităţii judecătoreşti de puterea legiuitoare şi de cea executivă.
Constituţia din 1866, preluând ideea neamestecului Domnului în treburile judecătoreşti exprimată în
textul Convenţiei de la Paris, prevedea că puterea judecătorească se exercita de către curţi şi tribunale, în
vreme ce hotărârile lor se pronunţau în virtutea legii şi se execută în numele Domnului. Consacrând acelaşi
principiu al separării autorităţii judecătoreşti de cea legiuitoare, Codul civil, stipula la art. 4 că: “este oprit
judecătorului de a se pronunţa, în hotărârile ce dă, prin cale de dispoziţiuni generale şi reglementare,
asupra cauzelor care îi sunt supuse”. Singura derogare admisă a fost recunoaşterea dreptului autorităţii
judecătoreşti de a controla constituţionalitatea legilor, cu restricţia că soluţia dată producea efecte numai
asupra cazului judecat.

101
 În privinţa separării puterii judecătoreşti de cea executivă, trebuie subliniat faptul că Ministerului
Justiţiei i-a fost interzis să mai dea “deslegări în pricini judecătoreşti”. Separarea nu era totuşi una riguroasă,
întrucât se realiza numai în raport cu administraţia centrală. La nivelul administraţiei locale, legislaţia epocii
a menţinut încă o serie de atribuţii judecătoreşti în competenţa organelor administrative locale (primarul şi
subprefectul). Abia prin Legea de organizare judecătorească din anul 1879 s-a ajuns la aplicarea unitară a
acestui principiu, competenţele jurisdicţionale ale organelor executive ale administraţiei locale fiind trecute
în sarcina unor instanţe judecătoreşti.
3. 2. Instanţele de judecată
În Vechiul Regat al României, instanţele de judecată autorizate să judece au fost: judecătoriile de
plase sau de ocoale, tribunalele judeţene civilo-corecţionale şi comerciale, curţile de juraţi în materie
criminală, curţile de apel şi Curtea de Casaţie.
Judecătoriile erau instanţe speciale care funcţionau la nivelul plaselor, plaiurilor şi ocoalelor. Ele
emiteau cărţi de judecată şi aveau competenţe limitate prin lege. Iniţial, judecătoriile erau competente să
judece pricini civile de orice fel, ca ultimă instanţă, până la valoarea de 200 de lei capital şi interese; iar cu
apel până la valoarea de 1 500 lei capital şi interese. Ulterior, au primit şi dreptul de a judeca în materie de
contravenţii de simplă poliţie; iar prin Legea din 1907, competenţele lor au fost extinse atât în materie civilă,
cât şi în materie contravenţională. Judecătoriile erau compuse dintr-un judecător, un ajutor de judecător sau
un magistrat stagiar, un grefier şi un arhivar.
Tribunalele de judeţ erau instanţe cu caracter ordinar care emiteau sentinţe. Ele judecau atât în
materie civilă, cât şi în materie penală. În materie civilă, tribunalele judecau ca ultimă instanţă toate tipurile
de litigii civile inferioare valorii de 1500 lei capital sau interese; iar ca primă instanţă, litigiile superioare
acestei valori. De asemenea, judecau apelurile declarate împotriva cărţilor de judecată ale judecătoriilor. În
materie penală, tribunalele judecau apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii
poliţieneşti cu privire la contravenţii, iar în primă instanţă toate delictele a căror pedeapsă trecea de cinci zile
de închisoare şi 25 lei amendă. Tribunalele de judeţ şi secţiunile lor erau compuse dintr-un preşedinte, trei
judecători şi un supleant sau un magistrat stagiar
Curţile de apel au fost menţinute la un număr de patru, în Bucureşti, Iaşi, Craiova şi Focşani. Ele
judecau apelurile declarate împotriva sentinţelor civile, comerciale şi penale ale tribunalelor, care nu au fost
pronunţate în ultimă instanţă. Curtea din Bucureşti avea patru secţiuni, în vreme ce curţile din Iaşi, Craiova
şi Focşani aveau câte două. Fiecare secţiune se constituia în curte de sine stătătoare şi era alcătuită dintr-
un preşedinte şi cinci consilieri.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie era instanţa supremă din România. În cauzele de drept privat şi
de drept penal ea judeca în calitate de Curte de Casaţie, în vreme ce în cauzele politice şi cele cu caracter
special, funcţiona ca Înaltă Curte de Justiţie. Hotărârile sale se numeau decizii. Curtea era compusă dintr-un
prim preşedinte, trei preşedinţi de secţie şi 24 de consilieri.
Curtea de Casaţie judeca recursurile în contra hotărârilor tribunalelor de primă instanţă nesupuse
apelului, în contra hotărârilor desăvârşite pronunţate de instanţele de apel, în contra hotărârilor desăvârşite
ale arbitrilor şi în contra hotărârilor tribunalelor militare. Instanţa supremă nu judeca pricinile pe fond;
admiţând recursul ea casa hotărârile date cu încălcarea legii sau a procedurilor şi anula actele făcute fără
competenţă. În general, atunci când casa o hotărâre a unui tribunal sau a unei curţi, o trimitea spre
rejudecare unei alte instanţe de acelaşi grad.
Ca Înaltă Curte de Justiţie, instanţa supremă judeca plângerile formulate împotriva miniştrilor de
către Domn sau de către Reprezentanţa Naţională, judecata urmând a se face fără drept de apel. Tot în
această calitate, ea era competentă să exercite dreptul de control şi de acţiune disciplinară împotriva tuturor
judecătorilor şi procurorilor de la curţile de apel, tribunale şi judecătorii. Înalta Curte mai avea un drept de
jurisdicţie exclusivă asupra propriilor membri în pricini penale, judecarea acestora făcându-se de către
completul Curţii în secţiuni-unite.
Curţile cu juraţi au fost instanţe speciale, în componenţa cărora intrau atât magistraţi de carieră, cât
şi cetăţeni având calitatea de juraţi. Ele au fost înfiinţate în fiecare judeţ, la reşedinţa fiecărui tribunal, şi erau
alcătuite din trei magistraţi de carieră şi 12 juraţi. Iniţial, Curţile cu juri judecau de patru ori pe an; ulterior
numărul sesiunilor ordinare a fost redus la trei. Durata unei sesiuni era de zece zile, existând însă
posibilitatea prelungirii sale cu încă cinci zile în caz de nevoie.
3. 3. Magistraţii
Urmând principiile statuate prin textul Convenţie de la Paris, Legea de organizarea judecătorească
din 1865 a renunţat la condiţia apartenenţei la clasa boierească, introducând alte condiţii pentru
admisibilitatea şi înaintarea în funcţiile judecătoreşti: a) magistratul trebuia să fie născut sau naturalizat
român; b) trebuia să fie doctor sau licenţiat în drept; c) trebuia să aibă minim 21 de ani pentru numirea ca
substitut la tribunal şi minim 35 pentru înaintarea ca preşedinte la Curtea de apel. Prin Legea din 1913, a

102
fost înfiinţat postul de magistrat stagiar, post care putea fi obţinut în condiţiile în care candidatul avea 21 ani
împliniţi, avea titlul de doctor sau licenţiat în drept. După împlinirea unui an de la numire, magistratul stagiar
trebuia să se prezinte la un examen de capacitate în sesiunea imediat următoare. Candidatul care nu se
prezenta de două ori la examenul de capacitate sau era respins de două ori era înlocuit.
Inamovibilitatea a fost acordată iniţial numai judecătorilor de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
extinderea ei asupra judecătorilor de la instanţele de fond fiind făcută abia prin Legea de organizare
judecătorească din anul 1909. Procurorii au rămas însă amovibili.
Prin aceeaşi Lege, a fost înfiinţat pe lângă Ministerul de Justiţie, Consiliul Superior al Magistraturii.
Rolul acestei instituţii era: de a emite avize cu privire la confirmarea, numirea şi înaintarea magistraţilor de
orice grad; de a judeca infracţiunile săvârşite de magistraţii inamovibili cu privire la datoriile lor profesionale
şi de a stabili pedepsele aplicabile celor care îşi încălcau îndatoririle; de a îşi da avizul în toate cazurile în
care era consultat de ministru; de a îndeplini orice altă sarcină fixată prin lege. Pentru numiri şi înaintări în
posturi vacante de magistraţi inamovibili, Consiliul făcea recomandări pentru fiecare loca vacant, urmând ca
executivul să aleagă. În acest mod, puterii executive îi era redusă într-o anumită măsură capacitatea de
imixtiune în organizarea judecătorească.

4. Dreptul civil
În perioada 1866-1918 la baza dreptului civil a rămas Codul Civil adoptat în anul 1864, principiile şi
dispoziţiile sale asigurând în continuare cadrul juridic necesar pentru dezvoltarea economiei de schimb.
Trebuie spus însă că, în acelaşi timp, se simţea şi nevoia unei legislaţii speciale care să stimuleze şi să
consolideze producţia şi schimbul de mărfuri.
4. 1. Proprietatea
În materia proprietăţii, legiuitorul a acordat o atenţie specială dezvoltării întreprinderilor industriale.
Intervenţia statului în acest sens pe două căi. Până în anul 1887, această intervenţie s-a materializat prin
adoptarea unor legi speciale pentru înfiinţarea unor fabrici; după această dată statul a început să adopte
reglementări generale, care cuprindeau seturi de măsuri menite să încurajeze în ansamblu dezvoltarea
economiei naţionale.
Prima reglementare cu caracter general a fost adoptată în anul 1887 şi a purtat denumirea de
“Măsuri generale pentru încurajarea industriei naţionale”. Prin intermediul său au fost stabilite condiţiile care
trebuiau îndeplinite pentru înfiinţarea de întreprinderi industriale şi facilităţile de urmau să beneficieze
acestea. Legea punea la dispoziţie terenuri pentru construirea fabricilor, crea înlesniri pentru importul
maşinilor, utilajelor şi materiilor prime din străinătate, pentru transportul produselor pe căile ferate,
introducea scutiri de impozite şi crea preferinţă pentru vânzarea producţiei către stat. Acordarea acestor
avantaje era condiţionată de existenţa unui capital minim de 50 000 lei sau de existenţa unui număr de 25
de muncitori calificaţi, ceea ce făcea ca legea să se adreseze în special întreprinderilor mari. Legea nu
făcea însă distincţie între capitalurile româneşti şi cele străine, fapt ce îi avantaja mai curând pe investitorii
străini decât pe cei autohtoni.
În anul 1912 a fost adoptată o nouă Lege pentru încurajarea industriei naţionale, care urmărea
dezvoltarea industriei pe o nouă treaptă de evoluţie, aceea a maşinismului. Regimul favorabil creat venea
de această dată să se adreseze în special capitalurilor autohtone. Legea preciza că avantajele vor fi
acordate întreprinderilor care lucrau cu cel puţin 20 de muncitori, celor care dispuneau de instalaţii
industriale de cel puţin cinci cai putere, meseriaşilor care lucrau cu cel puţin patru calfe, precum şi
societăţilor cooperatiste cu un capital de cel puţin 2 000 lei şi 10 lucrători. Ca avantaje, Legea le acorda
acestor întreprinderi: posibilitatea de a cumpăra de la stat un teren de până la 5 ha, pentru construirea
întreprinderii de către patronii cetăţeni români si cu drept de folosinţă pe 90 de ani pentru patronii cetăţeni
străini; clădirile si cursurile de apa de pe cele 5 ha puteau fi folosite gratuit; scutiri de taxe vamale la importul
de maşini si utilaje necesare întreprinderii; reduceri de taxe la transportul pe căile ferate a materialelor,
materiilor prime indigene si a produselor fabricate; scutirea de impozite directe către stat, judeţ sau comuna;
preferinţă la licitaţiile publice pentru comenzile statului; restituirea taxelor vamale încasate pentru materii
prime importate în cazul în care acestea intrau în producerea mărfurilor exportate.
Lărgirea pieţei capitaliste şi intensificare schimburilor de produse dintre ţări, a impus în epocă
adoptarea unor măsuri care să reglementeze şi să protejeze mărcile de fabrică şi mărcile de comerţ. În
acest sens, a fost adoptată în anul 1879 o lege specială prin care însuşirea pe nedrept a unei mărci străine
de către cei care fabricau un produs nou era calificată drept delict de contrafacere. Acesta era pedepsit cu
plata unor mari despăgubiri destinate să acopere prejudiciul cauzat adevăratului proprietar al mărcii. Un
regim similar a fost introdus şi în cazul mărcilor de comerţ, întrucât mărfurile purtau în mod frecvent un
semn distinctiv dat de către comerciantul care organiza desfacerea lor pe piaţă.

103
 Dezvoltarea continuă a tehnicii şi creşterea investiţiilor au făcut necesare noi reglementări în
domeniul proprietăţii industriale. În consecinţă, în anul 1906 a fost adoptată Legea asupra brevetelor de
invenţiune. Sistemul de brevetare introdus prin intermediul acestui act normativ avea drept scop protejarea
autorului, dar şi stabilirea unei ordini a priorităţilor în procesul de fabricare a invenţiilor. Astfel, dacă invenţia
nu era pusă în practică într-un anumit termen, ea revenea domeniului public şi putea fi folosită de oricine.
Dacă inventatorul o vindea unui producător, atunci acesta din urmă căpăta dreptul de proprietate asupra
invenţiei.
Reglementări noi au fost introduse şi în domeniul proprietăţii miniere. Codul Civil consacrase
principiul accesiunii, potrivit căruia bunurile aflate în subsol reveneau ca bunuri secundare, proprietarului
bunului principal (pământul). În acelaşi timp, el lăsa totuşi posibilitatea ocolirii acestui principiu prin
intermediul legilor speciale. Acest fapt s-a realizat prin Legea minelor din anul 1895, cea care a admis
separarea proprietăţii solului de aceea asupra subsolului. În acest context, dreptul de proprietate asupra
resurselor minerale nu mai revenea proprietarilor terenurilor, ci statului.
4. 2. Persoanele
În materia persoanelor, cele mai importante reglementări au vizat persoanele juridice. Codul
comercial introdus în Ţara Românească în anul 1840 a fost extins în timpul domniei lui Al. I. Cuza (1863) şi
în Moldova, el continuând să fie aplicat până în anul 1887, când s-a adoptat un nou Cod comercial.
Redactat sub influenţa Codului de comerţ italian (1882) şi a legislaţiei comerciale din Germania şi Belgia,
noul Cod acorda o mare libertate înfiinţării de asociaţii cu scop lucrativ (societăţi de capital). Principalul
model avut în vedere era cel al societăţilor anonime, formate pe baza acţiunilor subscrise de către membrii
lor. Codul comercial din 1887 a beneficiat ulterior de o serie de îmbunătăţiri, fiind modificat succesiv în anii
1895, 1900, 1902 şi 1906.
La începutul secolului al XX-lea muncitorii au început să se organizeze în sindicate, ale căror
personalitate juridică era recunoscută, potrivit sistemului juridic al vremii, prin intermediul legilor speciale.
Creşterea numărului de sindicate a determinat în cele din urmă adoptarea în anul 1902 a unei legi a
sindicatelor, prin intermediul căreia muncitorilor le era recunoscut dreptul da a se organiza în sindicate sau
corporaţii. Acestea din urmă puteau fi înfiinţate însă numai împreună cu patronii, iar în conducerea lor
trebuiau să fie numiţi reprezentanţi ai statului care aveau drept de control.
4. 3. Obligaţii şi contracte
Pe lângă dispoziţiile Codului civil referitoare la răspunderea contractuală şi delictuală, au fost
introduse câteva reglementări noi cu privire la răspunderea pentru riscuri. Conform Codului civil, muncitorii
accidentaţi la locul de muncă erau nevoiţi să recurgă la principiul răspunderii contractuale sau delictuale şi
să facă dovada că angajatorul a încălcat o obligaţie contractuală sau a comis o faptă de natură să cauzeze
accidentul de muncă. În aceste condiţii, dovada faptului că accidentul era produs din vina angajatorului era
foarte dificil de făcut. În consecinţă, în anul 1912 a fost reglementată o nouă formă de răspundere pentru
accidentele de muncă, numită Legea pentru organizarea meseriilor, a creditului şi a asigurărilor sociale.
Noul sistem de răspundere se baza pe ideea că angajatorul care foloseşte maşini în procesul de producţie
creează o potenţială sursă de pericol pentru muncitorul angajat, iar de vreme ce angajatorul culegea
beneficii de pe urma funcţionării maşinilor, era normal ca tot el să suporte şi pagubele pe care aceste maşini
le provocau muncitorilor în caz de accident. Consecinţa directă a fost aceea că muncitorul accidentat nu mia
trebuia să facă dovada vinovăţiei angajatorului, deoarece culpa acestuia era prezumată, ci numai dovada
accidentului şi a invalidităţii sale. Angajatorul urma să fie exonerat de plata despăgubirilor numai dacă făcea
dovada faptului că accidentul s-a petrecut din vina muncitorului. Prin intermediul aceleiaşi legi, a fost
adoptată pentru prima dată în România o reglementare unitară cu privire la regimul pensiilor muncitoreşti
pentru bătrâneţe, pentru pierderea totală a capacităţii de muncă şi pentru boală.
Numeroase măsuri legislative au fost adoptate în legătură cu regimul juridic al contractului de
muncă, pentru reglementarea duratei zilei de lucru, introducerea repaosului duminical, pentru
reglementarea conflictului colectiv de muncă şi a jurisdicţiei muncii. Reglementările adoptate în legătură cu
durata zilei de lucru şi a condiţiilor de muncă (Legea pentru asigurarea serviciului sanitar din 1874, Legea
sanitară din 1885, Regulamentul serviciului sanitar din 1894) se refereau însă mai mult la femei şi la copii;
în plus, ele nu prevedeau sancţiuni care să le impună angajatorilor respectarea lor. Pentru muncitorii majori
nu s-au stabilit limite ale zilei de lucru, motiv pentru care aceasta se putea prelungi până la 16 ore.
Repaosul duminical a fost introdus în anul 1897, dar a fost fixat doar la o jumătate de zi.
În anul 1909 muncitorilor şi funcţionarilor statului le-a fost interzis dreptul la grevă, iar în 1912 li s-a
oferit angajatorilor posibilitatea de a desface oricând contractele de muncă ale muncitorilor care puneau în
pericol situaţia fabricii.
În domeniul asigurărilor sociale, a fost introdusă, tot în anul 1912, obligaţia asigurării muncitorilor
din toate întreprinderile care lucrau cu maşini. Fondul asigurărilor sociale era asigurat, în principal din

104
contribuţii ale muncitorilor. Prin intermediul aceleiaşi legi, soluţionarea conflictelor de muncă a fost
încredinţată unor comisii de împăcare. Dacă însă părţile (patronatul şi salariaţii) nu ajungeau la o înţelegere,
atunci litigiul urma să fie judecat de către judecătoria de ocol.

5. Dreptul penal
În domeniul dreptului penal, principalul izvor de drept a fost Codul penal adoptat în anul 1864.
Acestuia i-au fost adăugate ulterior câteva legi speciale. Una dintre acestea a fost adoptată în anul 1906
Legea contra sindicatelor, asociaţiilor profesionale ale funcţionarilor statului, judeţelor, comunelor şi
stabilimentelor publice, prin intermediul căreia încetarea lucrului din cauza grevei a fost calificată drept
infracţiune şi pedepsită cu închisoare până la doi ani.
O serie de legi penale a fost adoptată în legătură cu starea de război. Conflictele balcanice,
declanşarea primului război mondial şi perspectiva implicării României în acest din urmă război au impus
adoptarea unor măsuri legislative de natură să asigure securitatea internă şi externă a statului. Aceste legi
au incriminat spionajul, trădarea de ţară, nerespectarea obligaţiilor cu privire la secretul de stat. În paralel cu
aceste demersuri, au fost luate măsuri pentru organizarea instanţelor militare pe timp de război.

6. Dreptul procesual
În perioada 1866-1923 a continuat aplicarea codurilor de procedură civilă şi procedură penală
adoptate în timpul domniei lui Al. I. Cuza. În paralel, au fost adoptate şi câteva legi noi prin intermediul
cărora au fost introduse unele proceduri speciale, atât în domeniul dreptului procesual civil, cât şi în
domeniul dreptului procesual penal.
Cele mai importante noutăţi în domeniul procedurii civile au fost introduse în anul 1900, cu prilejul
republicării codului din 1865. O parte dintre modificări urmăreau îmbunătăţirea tehnicii de redactare a
textelor prin valorificarea celor mai recente realizări în domeniul tehnicii legislative. În acest sens au fost
redefinite noţiunile, principiile şi instituţiile procedurale. Cealaltă parte a vizat conţinutul procedurii şi a
constat din introducerea unor elemente care schimbau tradiţia dreptului procesual autohton. Rolul acestora
din urmă era acela de a permite soluţionarea cât mai rapidă a litigiilor. Potrivit Codului din 1865, procedura
obişnuită era cea contencioasă, bazată pe lupta juridică dintre părţi. În acest fel, interesele lor erau opuse în
şedinţă publică, pe baza principiilor oralităţii şi contradictorialităţii dezbaterilor. Noua procedură renunţa însă
la caracterul contencios în favoarea celui graţios. Aceasta însemna că procesul nu se mai desfăşura în
şedinţă publică, ci în cabinetul preşedintelui instanţei. În acest fel erau evitate dezbaterile ample şi se
puteau pronunţa hotărâri rapide, de obicei cu caracter provizoriu.
În domeniul dreptului procesual penal a fost introdusă o procedură specială prin intermediul Legii
privitoare la instrucţiunea şi judecarea în faţa instanţelor corecţionale a flagrantelor delicte din 1913. Potrivit
acestui text de lege, persoanele prinse în cursul săvârşirii unui delict de drept comun în oraşele reşedinţă de
judeţ, puteau fi arestate pe loc şi aduse în faţa procuraturii. Aceasta le interoga şi le trimitea în faţa
judecătoriilor de ocoale sau a tribunalelor, urmând ca aceste instanţe să pronunţe urgent o hotărâre, fără a
mai parcurge fazele premergătoare pe care le reclama Codul de procedură penală (constatarea, urmărirea,
instrucţiunea).

Bibliografie
*** Istoria dreptului românesc, coordonator: Ioan Ceterchi, vol. II, partea a II-a, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1987, p. 231-
300.
*** Istoria românilor, vol. VIII, România întregită (1918-1940), coordonator: Ioan Scurtu, secretar: Petre Otu, Editura
Enciclopedică, Bucureşti, 2003.
Apostu, Ioan; Ionescu, Nicolaie, Prelegeri de istoria dreptului românesc, Editura Nitnelav, Galaţi, 2003.
Berceanu, Barbu B., Istoria constituţională a României în context internaţional comentată juridic, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003.
Boilă, R., Organizaţia de stat. Consideraţiuni teoretice. Organizaţia statului român în comparaţie cu organizaţia altora state,
Tipografia Cartea Românească S.A., Cluj, 1927.
Cernea, Emil; Molcuţ Emil, Istoria statului şi dreptului românesc, ediţia a II-a, Casa de editură şi presă “Şansa SRL“, Bucureşti,
1992, p. 209-227.
Cziprián-Kovács, Loránd; Székely, Zsolt, Istoria administraţiei regionale şi locale în România, Sfântu Gheorghe, 2002.
Firoiu, D. V., Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, 1976, p. 163-219.
Focşeneanu, Eleodor, Istoria constituţională a României 1859-1991, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992.
Guţan, Manuel, Instituţia prefectului în perioada interbelică (1925-1938), în Acta Universitatis Cibiniensis, seria Jurisprudentia, an
2000, nr. 1, p. 97-108.
Idem, Istoria administraţiei publice locale în statul român modern, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 237-346.

105
Idem, Istoria administraţiei publice româneşti, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2006, p. 177-205.
Hitchins, Keith, România. 1866-1947, traducere de George G. Potra şi Delia Răzdolescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.
Nistor, I. S., Comuna şi judeţul. Evoluţia istorică, Editura Dacia, 2000.
Onişor, T., Opera legislativă a Consiliului Dirigent, Institutul de arte grafice şi Editura Marvan S.A.R., Bucureşti, 1937.
Rus, T., Fondul Preşedinţia Consiliului de Miniştri, în Revista arhivelor, an 1963, nr. 2, p. 188-200.
Scurtu, I.; Bulei, I., Democraţia la români, 1866-1938, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990.
Slăvescu, P. N., Lacunele şi dificultăţile ce se opun la o bună administraţie a judeţelor, plăşilor şi comunelor rurale, Tipografia
Curţii Regale, F. Gobl & Fiii, Bucureşti, 1900.
Stan, Apostol, Putere politică şi democraţie în România, 1859-1918, Editura Albatros, Bucureşti, 1995.
Stanomir, I., Libertate, lege şi drept. O istorie a constituţionalismului românesc, Editura Polirom, Iaşi, 2005.
Stoica, M., Aspecte ale legislaţiei şi funcţionării administraţiei locale în România burghezo-moşierească (1918-1944), în Studia
Universitatis Babeş-Bolyai, seria Jurisprudentia, 1963, p. 1-13.
Suveică, S., Integrarea administrativă a Basarabiei în România (1918-1925), în Anuarul Institutului de istorie “A. D. Xenopol”,
Iaşi, tom XXXVI, 1999, p. 125-145.

Test de autoevaluare nr. 14

01. Conform Constituţiei din 1866, suveranitatea naţională aparţinea:
a) poporului;
b) monarhului;
c) Parlamentului.
02. Sistemul de guvernământ introdus de Constituţia din 1866 reprezenta:
a) o monarhie absolutistă;
b) o monarhie constituţională parlamentară;
c) o monarhie de stări.
03. Conform Constituţiei din 1866, puterea executivă:
a) aparţinea Domnului, dar o exercitau miniştrii;
b) aparţinea miniştrilor, dar o exercita Domnul;
c) aparţinea Domnului, cel care o şi exercita.

04. Conform Constituţiei din 1866, responsabilitatea miniştrilor era:

a) politică;
b) penală;
c) civilă.
05. În sistemul de guvernare care a funcţionat între anii 1866-1923, rolul Consiliului de Miniştri era acela de a-i pune pe miniştri în
situaţia de a delibera şi de a se pune de acord în ceea ce priveşte:
a) direcţia generală imprimată întregii administraţii;
b) modul de gestionare a problemelor pe care le aveau de rezolvat în comun mai multe ministere;
c) modul de gestionare a problemelor care ţineau de fiecare minister.
06. În Vechiul Regat al României, primul ministru:
a) prezida şedinţele Consiliului de miniştri;
b) coordona activitatea ministerelor;
c) reprezenta Cabinetul în faţa Parlamentului.
07. În practica constituţională inaugurată odată cu Constituţia din 1866, dacă un minister rămânea fără titular, atunci:
a) până la numirea unui nou titular, atribuţiile ministrului erau preluate de către monarh;
b) până la numirea unui nou titular, atribuţiile ministrului erau preluate de către un înalt funcţionar din ministerul respectiv;
c) până la numirea unui nou titular, atribuţiile ministrului erau preluate de către un alt ministru.

08. În Vechiul Regat al României, organizarea ministerelor s-a făcut:

a) pe baza textului constituţional;
b) prin legi speciale şi cutume;
c) printr-o lege unitară.
09. În organizarea judecătorească a vechiului Regat al României, dreptul de control şi de acţiune disciplinară împotriva tuturor
judecătorilor şi procurorilor de la judecătorii revenea:
a) Tribunalelor;
b) Curţilor de apel;
c) Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
10. În Vechiul Regat al României s-au bucurat de inamovibilitate:
a) numai judecătorii de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;
b) judecătorii de la toate categoriile de instanţe;
c) pană în 1909, numai cei de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; ulterior, toate categoriile.

106
 CAPITOLUL 12
STATUL ŞI DREPTUL ÎN ROMÂNIA INTERBELICĂ

1. Unificarea legislativă
Încheierea primului război mondial a transformat radical statul român, noile provincii integrate în
trupul vechiului regat dublându-i teritoriul şi potenţialul demografic. Procesul de reîntregire a naţiunii trebuia
însă continuat dincolo de simplul fapt al aşezării tuturor provinciilor istorice sub administraţie românească,
fiind absolut necesară o consolidare pe plan intern şi extern a noului stat român. Pe plan intern, cel care
interesează aici, se impunea cu necesitate demararea rapidă a unui amplu proces de unificare legislativă,
întrucât fiecare dintre provincii venea cu propriul sistem juridic introdus de statul din care făcuse parte
(legislaţie maghiară în Transilvania, legislaţie austriacă în Bucovina, legislaţie rusească în Basarabia,
legislaţie românească în Vechiul Regat). Fără un astfel de efort, statutul de stat unitar pe ca şi l-a asumat
România la sfârşitul războiului ar fi fost practic un concept lipsit de conţinut.
Metodele prin care se putea realiza unificarea legislativă erau două: extinderea aplicării legilor din
Vechiul Regat al României în noile provincii şi elaborarea unor acte normative noi, cu caracter unic, care să
sintetizeze ceea ce a fost mai bun din fiecare ramură de drept. Extinderea legislaţiei avea marele avantaj de
a asigura unificarea legislativă într-un ritm rapid, permiţând integrarea imediată a noilor provincii în cadrul
statului român. Dezavantajul era însă acela că legislaţia românească nu era adaptată la realităţile
economico-sociale din noile provincii, iar în unele situaţii, ea chiar era inferioară din punctul de vedere al
tehnicii de redactare. De cealaltă parte, unificarea sistemului de drept prin adoptarea de noi acte normative
avea avantajul de a crea premise pentru o legislaţie superioară din punctul de vedere al tehnicii legislative şi
al conţinutului. Marele dezavantaj al unificării prin cea de-a doua metodă era acela că ea presupunea
eforturi mari pentru evaluarea părţilor utile din sistemele juridice existente şi pentru sintetizarea acestora,
prin urmare necesita o perioadă lungă de timp pentru a fi pusă în aplicare
În cele din urmă, în procesul de unificare legislativă au fost folosite ambele metode. Dându-se
prioritate dispoziţiilor constituţionale, ideea de revizuire a legislaţiei a triumfat în materie penală, în vreme ce
în celelalte domenii a fost preferată calea extinderii vechii legislaţii româneşti. Totodată, au fost adoptate
numeroase legi speciale unice în toate ramurile dreptului, cele mai numeroase fiind legate de domeniul
dreptului financiar.

2. Dreptul constituţional
Constituţia din 1923 a preluat în mare parte prevederile pactului fundamental din 1866,
constituindu-se, practic, într-o lege de modificare a acestuia din urmă. În acest fel se explică faptul că noul
text constituţional a păstrat circa 60 % din articolele textului anterior. În consecinţă, au fost menţinute
vechile principii şi norme caracteristice monarhiei constituţionale parlamentare: principiul suveranităţii
naţionale, principiul guvernământului reprezentativ, principiul separării puterilor în stat, principiul monarhiei
ereditare, principiul inviolabilităţii monarhului, principiul responsabilităţii ministeriale, principiul rigidităţii
constituţionale, principiul supremaţiei Constituţiei în raport cu celelalte legi. Acestora le-au fost adăugate
însă şi câteva noi, aşa cum au fost: principiul statului naţional unitar, principiul naţionalizării subsolului şi
principiul supremaţiei legii şi a statului de drept.
Caracterul naţional unitar al statului. Afirmarea acestui principiu venea ca o continuare firească a
prevederii din vechea Constituţie care afirma că Principatele Unite Române constituie “un singur stat
indivizibil”. Noua formulare reflecta, aşadar, pasul înainte făcut prin desăvârşirea unităţii naţionale şi de stat
a României. Tot în sensul unei continuităţi trebuie privite şi celelalte două caracteristici ale statului păstrate
din textul constituţional anterior, respectiv cea referitoare la caracterul indivizibil al statului şi cea legată de
caracterul inalienabil al teritoriului naţional.
Drepturile şi libertăţile cetăţeneşti. În noul text constituţional, noţiunea de “român” a căpătat un sens
nou, care depăşea semnificaţiile etnice şi confesionale pe care i le conferiseră textul din 1866. Astfel,
referirile la “români” nu mai apelau la vechile distincţii de factură etnică, lingvistică sau confesională,
apropiind sensul noţiunii de conceptul modern de “cetăţean”. În titlul referitor la drepturile românilor, sunt
enumerate în articole distincte majoritatea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti: egalitatea cetăţenilor în faţa
legii; libertatea individuală; libertatea conştiinţei; inviolabilitatea domiciliului;secretul corespondenţei;
libertatea întrunirilor; dreptul de asociere; dreptul de petiţionare; dreptul de a-i acţiona în judecată pe
funcţionarii publici. A fost menţinută în totalitate libertatea presei, prevăzându-se răspunderea civilă solidară

107
a proprietarului împreună cu aceea a autorului, răspunderea tipografiei pentru acele publicaţii neperiodice ai
căror autori sau editori erau necunoscuţi. A fost suprimată obligativitatea căsătoriei religioase, instituindu-se
totodată egalitatea între sexe. Prin intermediul unor legi speciale urmau a fi stabilite condiţiile în care femeile
urmau să-şi exercite drepturile politice. Cu privire la dreptul de proprietate, Constituţia din 1923 a introdus
principiul garantării proprietăţii de către stat, stabilind regula că nimeni nu poate fi expropriat decât pentru
caz de utilitate publică şi după o dreaptă şi prealabilă despăgubire. Constituţia din 1923 nu mai definea însă
cazurile de utilitate publică, aşa cum o făcuse cea din 1866, ci lăsa legiuitorului sarcina de a stabili care
erau acestea. Se desprinde de aici concluzia că proprietarii puteau fi expropriaţi nu numai pentru cele trei
cazuri prevăzute anterior de textul din 1866, ci pentru orice fel de caz care era indicat prin intermediul unei
legi speciale. Potrivit însă modificării aduse în 1917 articolului 19 din Constituţia anterioară, conceptul de
utilitate publică includea şi imperativul dezvoltării gospodăriei ţărăneşti ca bază a producţiei agricole.
Coroborând cele două modificări majore ale textului constituţional din 1866, rezultă că proprietatea a
căpătat în 1923 o funcţie de utilitate socială, ceea ce îi permitea statului să facă exproprieri pentru a putea
pune în aplicare reforma agrară.
Principiul naţionalizării subsolului afirma că statul putea folosi subsolul unei proprietăţi pentru lucrări
de folos obştesc. Zăcămintele miniere, precum şi bogăţiile subsolului erau declarate proprietate de stat, în
vreme ce căile de comunicaţie, apele navigabile şi flotabile, precum şi spaţiul atmosferic au fost incluse în
domeniul public.
Conform principiului separaţiei puterilor, Constituţia din 1923 a menţinut cele trei categorii de
organe care exercitau puterile în stat (legislativă, executivă şi judecătorească), declarându-le independente
una de cealaltă. Coroborând principiile suveranităţii naţionale, guvernământului reprezentativ şi separaţiei
puterilor, rezultă că a fost menţinut vechiul regim reprezentativ în care rolul principal revenea organelor care
exercitau puterea legislativă.
Puterea legislativă se exercita în continuare în mod colectiv de către Rege şi Reprezentanţa
Naţională bicamerală. Lucrările acesteia erau convocate de către Rege, monarhul având atât dreptul de a le
convoca în sesiuni ordinare sau extraordinare, cât şi pe acela de a dizolva una sau ambele Camere.
Constituţia din 1923 acorda dreptul de iniţiativă legislativă atât Regelui, cât şi Reprezentanţei Naţionale.
Propunerile legislative erau discutate şi aprobate de către majoritatea celor două Adunări, după care erau
înaintate Regelui spre promulgare. Acesta din urmă îşi menţinea însă pe mai departe posibilitatea de a
refuza sancţionarea legilor adoptate de Reprezentanţa Naţională. Membrii celor două Camere erau aleşi
prin vot universal, direct, secret, obligatoriu şi egal. Sistemul de vot a încetat să mai fie cel unipersonal, în
locul său fiind introdus scrutinul pe listă. Mandatul membrilor celor două Camere era stabilit pentru o
perioadă de 4 ani.
Sistemul electoral. În anul 1926 a fost adoptată o nouă lege electorală care, în acord cu textul
constituţional, stabilea numărul parlamentarilor, formula de organizare a circumscripţiilor electorale, precum
şi modul de repartizare a mandatelor din Camera Deputaţilor şi Senat.
Pentru alegerea membrilor Camerei Deputaţilor, noua lege venea să înlocuiască principiul
reprezentării proporţionale cu unul nou, bazat pe sistemul primei majoritare. Sistemul primei majoritare se
întemeia pe următoarea distincţie de bază: formaţiunea politică ce obţinea 40,1% din voturile totale pe ţară
era declarată grupare majoritară, în vreme ce restul formaţiunilor primeau statutul de grupări minoritare. În
cadrul mecanismului de atribuire a mandatelor, urma calcularea procentajelor obţinute în fiecare
circumscripţie, iar acolo unde una dintre grupări obţinea majoritatea absolută (cel puţin 50 % din voturi),
respectiva grupare primea în circumscripţie numărul de mandate conform procentului obţinut. În continuare,
din numărul total al mandatelor pe ţară, se scădea numărul mandatelor atribuite în circumscripţiile în care se
realizaseră majorităţi absolute, iar mandatele rămase din aceste circumscripţii, împreună cu mandatele
rămase din circumscripţiile în care nici o grupare nu obţinuse majoritatea erau împărţite astfel: 50 % dintre
mandate reveneau grupării declarată majoritară la nivel naţional, ceea ce constituia prima electorală; 50 %
din mandate erau împărţite proporţional cu procentajele obţinute în alegeri, între beneficiarii acestei jumătăţi
din numărul mandatelor fiind inclusă şi gruparea majoritară; grupările politice care nu obţineau cel puţin 2%
pe ţară nu luau parte la această împărţire a mandatelor.
În ceea ce îi priveşte modul de desemnare a membrilor Senatului, Constituţia prevedea două
modalităţi: unii erau aleşi, alţii erau consideraţi membri de drept. Senatorii aleşi erau desemnaţi astfel: a) o
parte dintre ei erau aleşi prin vot universal, direct, secret, obligatoriu şi egal; la alegeri toate mandatele din
fiecare circumscripţie electorală reveneau partidului care obţinea cele mai multe voturi (sistemul majorităţii
relative); b) o parte erau aleşi de către membrii consiliilor judeţene şi comunale (urbane şi rurale), întruniţi
într-un singur colegiu pe fiecare judeţ, astfel încât era ales câte un senator pentru fiecare judeţ; c) o parte
erau aleşi de către membrii camerelor de comerţ, de industrie, de muncă şi de agricultură, reuniţi în colegii
separate, astfel încât pentru fiecare judeţ erau aleşi câte patru senatori; d) ultima parte era formată din

108
senatori aleşi de către universităţi, din sânul lor, prin votul profesorilor, astfel încât fiecare universitate
alegea câte un senator. Senatorii de drept erau: mitropoliţii ţării; episcopii eparhioţi ai bisericilor ortodoxă şi
greco-catolică; conducătorii confesiunilor religioase recunoscute de stat; preşedintele Academiei Române;
foştii prim miniştri şi foştii miniştri cu mandate de peste 6 ani; foştii preşedinţi ai Camerelor Legislative care
deţinuseră această poziţie mai mult de 8 sesiuni ordinare; foştii senatori şi deputaţi aleşi în cel puţin 10
legislaturi; foştii preşedinţi ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care ocupaseră această funcţie mai mult de 5
ani; foştii preşedinţi ai Adunărilor Naţionale de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia care au declarat Unirea;
generalii în rezervă şi în retragere care exercitaseră comanda trupelor pe front cel puţin de 3 luni sau care
se aflaseră în această poziţie cel puţin 4 ani pe timp de pace. Modul de alegere a membrilor Senatului,
reflectă preocuparea autorilor textului constituţional de a transforma această cameră a legislativului într-un
corp tehnic. Format din persoane care au acumulat experienţă profesională graţie înaltelor funcţii deţinute în
stat, acest corp tehnic putea echilibra activitatea Camerei Deputaţilor, care, fiind aleasă prin vot universal,
putea înregistra diverse derapaje legislative.
Puterea executivă aparţinea Regelui, care o transmitea pe cale ereditară, în cadrul familiei
domnitoare, în conformitate cu dreptul de primogenitură masculină. Persoana monarhului a rămas mai
departe inviolabilă, responsabilitatea actelor de guvernământ revenind miniştrilor. Constituţia nu îi atribuia
responsabilitate monarhului nici pentru actele sale personale, validitatea acestora fiind şi ea condiţionată de
contrasemnătura unuia dintre miniştri. În atribuţiile monarhului intrau: întocmirea regulamentelor necesare
pentru aplicarea legilor; numirea sau confirmarea în funcţii publice; desemnarea persoanei primului ministru;
numirea şi revocarea miniştrilor; comanda supremă a armatei; conferirea de decoraţii; emiterea monedei
naţionale. Asemenea Constituţiei din 1866, textul din 1923 nu a prevăzut responsabilitatea politică a
miniştrilor în faţa legislativului, ci doar responsabilitatea juridică (civilă şi penală).
Puterea judecătorească. În articolele consacrate puterii judecătoreşti, a fost consacrat principiul
inamovibilităţii tuturor magistraţilor, condiţiile în care urma să opereze aceasta trebuind să fie stabilite printr-
o lege specială. Erau interzise expressis verbis crearea unor noi jurisdicţii altfel decât prin lege, precum şi
crearea unor comisii sau tribunale excepţionale.
Principiul supremaţiei legii şi a statului de drept a fost pus în practică prin atribuirea contenciosului
administrativ puterii judecătoreşti şi prin instituirea controlului judecătoresc asupra a constituţionalităţii
legilor. Conform noii Constituţii, instanţa de contencios putea anula orice act ilegal al unei autorităţi
administrative care vătăma pe un cetăţean sau putea obliga organul administrativ/funcţionarul vinovat de
săvârşirea actului ilegal la plata de daune până la data restabilirii dreptului celui vătămat. În ceea ce priveşte
controlul constituţionalităţii legilor de către instanţele de judecată, acesta avea o istorie mai veche,
instanţele care judecaseră până la acea dată cazurile de neconcordanţă a legilor ordinare cu prevederile
constituţionale, adoptând soluţii pentru fiecare caz în parte, fără a se institui un principiu de drept. Noul text
constituţional a eliminat posibilitatea pronunţării instanţelor inferioare asupra caracterului neconstituţional al
legilor, stabilind că singura instituţie care are competenţa materială a judecării acestor cazuri este Curtea de
Casaţie şi Justiţie, în secţiuni reunite. Această din urmă prevedere constituia o consolidare a principiului
separaţiei puterilor în stat, întrucât Curtea de Casaţie şi Justiţie putea doar să declare neconstituţională
legea în cauza respectivă, în vreme ce datoria de a modifica sau abroga legea incriminată, astfel încât
aceasta să fie în acord cu Constituţia, le revenea Camerelor Legislative.
Tot în vederea asigurării supremaţiei Constituţiei şi a legalităţii a fost organizat Consiliul Legislativ,
un organism alcătuit din jurişti de înaltă calificare care avea ca sarcină controlul preventiv al
constituţionalităţii legilor. Funcţionarea instituţiei se baza pe obligativitatea ca toate proiectele de lege,
precum şi regulamentele de aplicare a legilor să fie supuse avizului prealabil al Consiliului Legislativ, aviz
care avea caracter consultativ, preventiv şi nu deliberativ.

3. Dreptul administrativ
3. 1. Administraţia centrală
În linii generale, Constituţia din 1923 a menţinut principiile constituţionale introdusese prin actul
fundamental din 1866, însă a venit şi cu câteva elemente de noutate. Este vorba aici, în principal, despre
consacrarea cutumelor constituţionale care s-au cristalizat în jumătatea de secol care a despărţit cele două
momente istorice. Elementele privitoare la exercitarea puterii executive au rămas şi ele aproape identice,
singurele modificări notabile făcând referire la instituţia Guvernului. Ulterior, prevederile constituţionale în
cauză au fost detaliate în cadrul unei reglementări unitare numite Legea pentru organizarea ministerelor (2
august 1929), prin intermediul căreia ministerele au primit o organizare unitară şi mecanisme funcţionale
similare.

109
 Preşedintele Consiliului de Miniştri a căpătat, cu prilejul adoptării noului text fundamental,
consacrarea constituţională de care avea nevoie. În mod constituţional acum, el era însărcinat de către
Rege cu alcătuirea Guvernului, deţinând în continuare preşedinţia Consiliului de Miniştri. Preşedintele era,
totodată, şeful ierarhic al unui număr de servicii înfiinţate pe lângă instituţia Preşedinţiei; rolul acestora fiind
acela de a-l sprijini în activitatea de conducere a Guvernului şi de coordonare a activităţii ministerelor. În
lipsa titularului funcţiei de Preşedinte, locul său era deţinut în mod interimar de către cel mai vechi ministru
sau de către un alt ministrul care deţinuse în trecut preşedinţia Consiliului.
Instituţia Consiliului de Miniştri a obţinut şi ea recunoaştere legală, devenind acum organul executiv
colegial în cadrul căruia se întruneau miniştrii pentru a stabili politica generală a ţării. În componenţa sa
intrau atât miniştri cu portofoliu, cât şi miniştri fără portofoliu. Având rolul de a conduce şi coordona politica
generală a Guvernului, primul ministru putea fi ministru fără portofoliu; de regulă, însă, el ocupa unul dintre
portofolii, adesea fiind vorba despre cel de la Interne sau despre cel de la Externe. Unii dintre miniştri aveau
în subordine subsecretari de stat, însărcinaţi cu atribuţii preponderent administrative. Înfiinţarea acestora a
avut loc imediat după încheierea războiului. Primul a fost Subsecretariatul refacerii şi aprovizionării,
organizat în anul 1920, pentru ca în anii următori să îşi facă apariţia altele noi, la Finanţe, Interne,
Agricultură şi Domenii, Comunicaţii şi Preşedinţia Consiliului de Miniştri.
Între 1918 şi 1929 organizarea ministerelor s-a făcut în funcţie de tradiţie, interese de moment şi
interese de partid. Prin urmare, ea a rămas la fel de haotică precum fusese în perioada anterioară. Lipsa
unei legi unitare de organizare a avut totuşi şi o parte pozitivă: în contextul războiului şi al dificultăţilor
apărute imediat după încheierea acestuia, ea a permis structurarea şi restructurarea rapidă a
departamentelor ministeriale în funcţie de necesităţi. Odată cu încheierea tranziţiei, Guvernul trebuia aşezat
însă pe noi baze organizatorice şi funcţionale, adaptate la condiţiile pace, care să îi permită să-şi pună în
practică activitatea de guvernare. Acest pas a fost făcut prin adoptarea Legii din 1929, care şi-a propus mai
multe obiective specifice subordonate celui de ordin general, enunţat mai sus. Astfel, legea a urmărit:
asigurarea unităţii de a acţiune a tuturor departamentelor ministeriale; coordonarea mai uşoară a activităţii
ministerelor; înglobarea în activitatea ministerelor a unor funcţii noi ale statului; reducerea numărului
ministerelor; desconcentrarea, în limitele posibilităţilor, a serviciilor centrale.
Urmare a Legii din 1929, ministerele rămas organizate mai departe ca servicii grupate ale statului,
având în frunte un ministru. Ele reprezentau interesele generale ale statului, fiind lipsite de personalitate
juridică. Numărul lor a fost fixat la 10: Interne, Externe, Finanţe, Justiţie, Instrucţie Publică şi Culte, Armată,
Agricultură şi Domenii, Industrie şi Comerţ, Lucrări Publice şi Comunicaţii, Muncă, Sănătate şi Ocrotiri
Sociale. În ceea ce priveşte organizarea ministerelor, Legea din 1929 a prevăzut o structură unică şi
obligatorie. Aceasta impunea divizarea compartimentelor interne în: direcţii-servicii-secţii-birouri.
3. 2. Administraţia locală
Constituţia din 1923 a menţinut ca unităţi administrativ teritoriale judeţele şi comunele, acestora
fiindu-le recunoscut mai departe dreptul de a-şi satisface interesele prin intermediul consiliilor alese. Ea a
lăsat însă la latitudinea legiuitorului stabilirea numărului, întinderii şi subdiviziunilor administrativ teritoriale
ale judeţelor şi comunelor. Aşadar, spre deosebire de Constituţia din 1866, ea a renunţat la stipularea
expresă a existenţei plaselor, lăsându-i astfel Parlamentului libertatea de a o menţine sau de a o desfiinţa,
în funcţie de necesităţi. Tot din analiza acestor prevederi rezultă că textul constituţional bloca o eventuală
iniţiativă de înfiinţarea a unor diviziuni teritoriale superioare judeţelor. În acest fel, se dădea un răspuns
negativ numeroaselor proiecte de reformă care solicitau reorganizarea ţării pe baze regionale şi se dădea
un semnal cu privire la modul în care urma să se realizeze viitoarea unificarea administrativă a ţării.
3. 1. Evoluţia legislaţiei în domeniul administraţiei publice locale
Organizarea şi funcţionarea administraţiei publice locale în România interbelică a fost marcată de
trei mari etape, fiecare dintre ele aflându-se sub semnul unui act normativ: Legea de unificare legislativă din
1925, Legea de organizare administrativă din 1929 şi Legea administrativă din anul 1936.
Legea din 1925 s-a dorit a fi, conform declaraţiilor autorilor săi, legea particularităţilor regionale şi a
descentralizării administrativ-teritoriale. În realitate însă, ea a avut un profund caracter centralizator,
ignorând realităţile administrative antebelice din Transilvania, Banat, Basarabia şi Bucovina, unde
autonomia administrativă fusese mult mai largă. Legea nu a făcut altceva decât să extindă regimul
administrativ din Vechiul Regat în noile provincii, dând astfel curs obsesiei pe care o avea clasa politică faţă
de asigurarea unităţii politico-teritoriale a statului. În plus, în ciuda semnalelor venite din partea specialiştilor,
ea a păstrat defectele tehnico-legislative moştenite din perioada antebelică şi a înlăturat o serie de
reglementări benefice, acceptate cu dificultate de legislativele anterioare (de exemplu, eliminarea
consilierilor de drept şi punerea în sarcina primarului doar a atribuţiilor de reprezentant al comunităţii locale).
Este totuşi de reţinut tendinţa legislativului de a creşte importanţa tutelei a posteriori în defavoarea, celei a
priori.

110
 Legea de unificare din 1929 a realizat, în schimb, descentralizarea administrativă în cel mai înalt
grad cunoscut de istoria administraţiei publice româneşti. Cu toate acestea, ea nu poate fi considerată drept
un model de descentralizare administrativă, decât din punct de vedere ştiinţific (teoretic). În practică, ea a
creat un sistem foarte complicat şi greoi, care, din cauza incapacităţii organelor locale de a face faţă
competenţelor primite, a determinat numeroase complicaţii şi chiar a condus la blocaje. Tutela
administrativă a fost menţinută la fel de apăsătoare. Controlul de legalitate asupra actelor organelor
administrative descentralizate şi asupra actelor de tutelă exercitate asupra acestor acte a fost încredinţat
acum unor Comitete de revizuire, învestite cu contencios administrativ. Modul nou de aplicare a tutelei a
descurajat însă autonomia locală producând mai mult confuzii. În consecinţă, legea a suferit nu mai puţin de
11 modificări, semnificativ fiind faptul că cele mai multe dintre ele au aparţinut chiar Parlamentului care a
adoptat-o.
Legea din 1936 a căutat să găsească calea de mijloc între varianta centralizatoare a Legii din 1925
şi cea descentralizatoare a Legii din 1929, păstrând ceea ce s-a dovedit a fi viabil în raport cu starea de
lucruri existentă. În acelaşi timp, ea a urmări să modifice şi să îmbunătăţească aspectele lipsite de eficienţă
din organizarea existentă. Ca principii, legiuitorul şi-a propus păstrarea autonomiei administrative,
înlăturarea politicianismului din administraţie, impunerea unor reguli stricte pentru recrutarea personalului,
colaborarea organelor de stat locale cu cele din administraţia descentralizată şi controlul legalităţii activităţii
administrative. Acestea sunt motivele pentru care Legea din 1936 a păstrat centralismul administrativ al
Legii din 1925, dar a încercat să protejeze în acelaşi timp autonomia locală prin extinderea tutelei
jurisdicţionale exercitate a posteriori. Controlul de legalitate revenea Curţilor administrative, în fapt fostelor
Comitete de revizie, transformate acum în adevărate instanţe judecătoreşti de contencios. Tutela a priori a
fost semnificativ relaxată, ea urmând să fie exercitată numai asupra actelor de autoritate. În plus, Legea a
reglementat foarte eficient dreptul autorităţilor tutelate de a ataca actele de tutelă.
3. 2. Administraţia judeţeană
Organele de conducere ale judeţului, ca unitate administrativ teritorială descentralizată, au fost:
prefectul, preşedintele Delegaţiei Consiliului judeţean (pentru scurt timp), Consiliul judeţean şi Delegaţia
Consiliului judeţean.
Prefectul şi-a păstrat în continuare ambivalenţa funcţională: el era atât şeful administraţiei judeţene
descentralizate, cât şi reprezentantul Guvernului în judeţ. Numirea sa a rămas să fie făcută mai departe prin
Decret Regal, la propunerea ministrului de interne. În consecinţă, se afla sub ordinele ministrului de interne,
trebuia să se bucure de încrederea acestuia şi putea fi revocat oricând din funcţie. Puterea şi atribuţiile
prefectului, în calitate de şef al administraţiei judeţene, au fost păstrare la cote înalte: el administra
interesele judeţului; era şeful ierarhic al tuturor serviciilor administrative şi, în acelaşi timp, şeful tuturor
funcţionarilor judeţeni. Singura reducere a puterilor prefectului a intervenit prin Legea din 1929. Aceasta a
scos din competenţele sale atribuţiile de şef al administraţiei judeţene, pe care le-a încredinţat Preşedintelui
Delegaţiei Consiliului judeţean. Acesta din urmă era ales de membrii Consiliului judeţean pe un termen de
cinci ani. În felul acesta s-a ajuns la situaţia ca judeţul să aibă de fapt doi “prefecţi”: unul politic, numit de
Guvern, cel care reprezenta interesele generale ale statului; şi unul administrativ, ales de Consiliul judeţean,
cel care reprezenta interesele comunităţii locale judeţene. Această inovaţie a funcţionat însă foarte puţin
timp. În anul 1931, printr-o Lege de modificare a dispoziţiilor Legii din 1929, prefectul politic şi-a recăpătat
atribuţiile de şef al administraţiei judeţene, astfel încât el a redevenit la dubla calitate pe care o avusese
anterior.
Consiliul judeţean a rămas un organ colegial deliberativ, alcătuit din membri aleşi şi membri de
drept. Cei dintâi erau aleşi prin vot universal; cei din urmă erau reprezentanţi ai unor profesii sociale sau
funcţii administrative stabilite prin Lege. Consiliul se întrunea în capitala judeţului în sesiuni ordinare şi
extraordinare. El avea iniţiative şi decidea în toate problemele de interes judeţean; întocmea regulamente
care prevedeau măsuri şi sancţiuni cu privire la administrarea intereselor judeţului. Consiliul putea fi dizolvat
prin Decret Regal, el urmând să fie înlocuit cu o comisie interimară, numită prin chiar actul de dizolvare.
Delegaţia Consiliului judeţean era alcătuită din membri aleşi de către Consiliul judeţean şi era
prezidată de către prefect (ce excepţia perioadei 1929-1931, în care preşedinţia a revenit preşedintelui ales
al Delegaţiei Consiliului judeţean). Delegaţia lua decizii în locul Consiliului, atunci când acesta nu era
întrunit; avea dreptul de inspecţie şi control asupra administraţiei comunale din judeţ; supraveghea
funcţionarea serviciilor administrative judeţene; reprezenta organul consultativ al prefectului în materie de
administraţie judeţeană descentralizată.
Organele de conducere ale judeţului, ca unitate administrativ-teritorială desconcentrată, au fost:
prefectul, Consiliul de prefectură, pretorul şi primpretorul.
Prefectul, ca reprezentant al Guvernului în teritoriu, era şeful poliţiei din judeţ; în consecinţă avea
dreptul de a da ordine organelor de poliţie şi de jandarmerie din judeţ. În acelaşi timp, era organul de control

111
şi de supraveghere a administraţiei comunelor din judeţ. În această din urmă calitate, prefectul: exercita
tutela administrativă asupra actelor administraţiilor comunale; avea dreptul de suspendare a primarilor şi a
membrilor delegaţiilor permanente; avea dreptul de a dizolva consiliile comunale.
Consiliul de prefectură a fost un organ colegial consultativ care a funcţionat pe lângă instituţia
prefectului. Consiliul era alcătuit din primarul comunei reşedinţă de judeţ, primul procuror al judeţului şi mai
mulţi funcţionari din serviciile administrative exterioare ale ministerelor.
Pretorul a fost organul pe care Legea din administrativă din anul 1925 l-a aşezat în fruntea plaselor.
Acesta reprezenta interesele Guvernului la nivelul comunelor din plasa aflată sub autoritatea sa. În locul
pretorului, Legea din 1929 a înfiinţat funcţia de primpretor, ajutat de mai mulţi pretori. Pretorul, apoi,
primpretorul, avea atribuţii de ofiţer al poliţiei judiciare şi de şef al poliţiei administrative. În această din urmă
calitate, el avea obligaţia să îndrume, să supravegheze şi să controleze administraţiile comunale.
3. 3. Administraţia comunală
Organizate potrivit principiului descentralizării administrative, comunele au fost împărţite în două
categorii: rurale şi urbane. Comunele rurale era formate din unul sau mai multe sate. Comunele urbane au
fost împărţite în: comune reşedinţă de judeţ, comune nereşedinţă de judeţ şi municipii. Criteriile pe baza
cărora s-a făcut această împărţire au fost: numărul locuitorilor, mijloacele materiale de care dispuneau
comunităţile locale pentru întreţinerea aparatului administrativ, importanţa lor economică şi culturală.
Municipiul Bucureşti a beneficiat de o organizare specială, motivele fiind dimensiunile sale, numărul mare
de locuitori şi importanţa lui administrativ-politică. Comunele rurale din jurul comunelor urbane puteau fi
declarate comune suburbane; în acest fel ele îşi păstrau organizarea administrativă, dar deveneau
dependente de administraţia comunei urbane în privinţa problemelor edilitare, de salubritate şi de ordine
publică. Alături de aceste tipuri, au mai existat şi comune balneoclimaterice, care s-au bucurat de un
tratament special ca o consecinţă directă a importanţei lor.
Legea din 1929 a consacrat drept unitate administrativă autonomă şi satul. Scopul era acela de a
organiza administraţia locală potrivit resurselor financiare ale diferitelor comune şi de a o adapta astfel la
necesităţile locale. Legea făcea distincţie între comunele formate dintr-un singur sat şi comunele formate din
mai multe sate. Satele au fost împărţite în sate mici, cu populaţie sub 600 de locuitori, şi sate mari, cu peste
600 de locuitori. Pentru fiecare dintre cele trei tipuri de sate, legea prevedea o organizare administrativă
distinctă. Această organizare complicată a fost menţinută însă numai până în iulie 1931, când organizaţiile
săteşti au fost abrogate.
Organizarea comunală a fost, în principiu, aceeaşi pentru toate categoriile de comune. Ele erau
administrate de un primar, un Consiliu comunal, precum şi de o Delegaţie permanentă.
Primarul şi-a păstrat în perioada interbelică dubla calitate de conducător al administraţiei comunale
şi de organ al administraţiei centrale. În calitate de organ al administraţiei descentralizate, el administra
interesele comunei, împreună cu celelalte două organe administrative locale (Consiliul comunal şi Delegaţia
permanentă). Unele dintre actele sale erau supuse tutelei administrative, pe care o exercitau autorităţile
centrale sau reprezentanţii acesteia la nivel local. În calitate de organ al administraţiei centrale, primarul era
chemat să exercite o serie de atribuţii de interes general pe care i le încredinţau legile ţării. În exercitarea
atribuţiilor sale, primarul dădea decizii, emitea ordonanţe şi încheia contracte pentru administrarea
patrimoniului comunei. Până la adoptarea Legii din 1929, primarii erau aleşi de către consiliile comunale.
Singura excepţie a fost reprezentată de primarul de municipiu; acesta era numit de către ministrul de interne
dintre primii trei consilieri care adunaseră cele mai multe voturi. Legea din 1929 a schimbat modalitatea de
alegere a primarilor, aceştia urmând să fie aleşi în funcţie de modul de organizare a comunităţii locale.
Primarii satelor şi primarii comunelor formate dintr-un singur sat erau aleşi prin vot universal; primarii din
celelalte tipuri de comune şi primarii municipiilor erau aleşi de către Consiliul comunal, dintre membrii săi.
Legea din 1936 a revenit însă la modalitatea de alegere prevăzută în Legea din 1925. Prin urmare,
începând cu anul 1936, toţi primarii erau aleşi de către consiliile comunale, singura excepţie constituind-o
primarii comunelor balneoclimaterice care erau numiţi de prefecţi.
Consiliul comunal era un organ colegial cu rol deliberativ şi consultativ. El era format din membri
aleşi şi membri de drept. Cei dintâi erau aleşi prin vot universal, de către locuitorii comunei; cei din urmă
erau reprezentanţii unor profesii sau funcţii administrative stabilite prin Lege. Consiliul comunal avea
iniţiativa şi lua decizii în toate problemele de interes local; emitea regulamente prin care prevedea măsuri şi
sancţiuni cu privire la administrarea intereselor comunei. Cele mai multe dintre deciziile sale erau supuse
însă tutelei administrative pe care o exercita prefectul sau ministrul de interne. Guvernul putea să
influenţeze deciziile Consiliilor comunale nu numai prin intermediul tutelei, ci şi prin intermediul membrilor de
drept ai acestora. De asemenea, avea posibilitatea să dizolve consiliile comunale şi de a numi comisii
interimare.

112
 Delegaţia permanentă era alcătuită din membri ai Consiliului comunal desemnaţi de către acesta.
Rolul Delegaţiei era acela de a ţine locul Consiliului comunal în intervalul dintre sesiunile ordinare ale
acestuia. În consecinţă, ea exercita toate atribuţiile Consiliului, mai puţin pe cele pe care legea i le rezerva
în exclusivitate Consiliului comunal. În plus, Delegaţia era organul pe care primarul îl consulta în toate
problemele aflate în competenţa lui.

4. Organizarea judecătorească
Instanţele de judecată în perioada interbelică au rămas cele din perioada anterioară: judecătoriile,
tribunalele, curţile de apel, curţile cu juraţi şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Prin Legea pentru unificarea
organizării judecătoreşti din 25 iunie 1924 ele au fost extinse acum la nivelul întregii ţări.
Judecătoriile au rămas instanţe excepţionale, întrucât aveau competenţă civilă, comercială şi
penală anume stabilită prin lege. Tot prin lege au fost stabilite circumscripţiile lor teritoriale, cele care au
înlocuit ocoalele epocii anterioare. Personalul judecătoriei era alcătuit dintr-un judecător şi unul sau mai
mulţi ajutori de judecători, în funcţie de nevoile serviciului.
Tribunalele funcţionau în fiecare capitală de judeţ, în circumscripţia fiecăruia intrând mai multe
circumscripţii ale judecătoriilor urbane sau rurale. Tribunalele erau alcătuite din una sau mai multe secţii.
Fiecare secţie avea un preşedinte, cel puţin doi judecători de şedinţă, doi supleanţi, unul sau mai mulţi
grefieri, ajutori de grefier şi impiegaţi. În plus, fiecare tribunal trebuia să aibă suficienţi judecători pentru
îndeplinirea delegaţiilor de judecător de instrucţie, judecător sindic şi judecător tutelar.
Curţile de apel. Ca urmare a extinderii teritoriului ţării, s-au înfiinţat 12 curţi, fiecare dintre ele având
în circumscripţia sa mai multe circumscripţii ale tribunalelor. Curţile de apel se compuneau din una sau mai
multe secţii, fiecare dintre ele având un preşedinte şi cinci consilieri. În vederea executării inspecţiilor
judecătoreşti, a delegaţiei de procuror general şi a prezidării curţilor cu juri, fiecare curte de apel trebuia să
mai aibă cel puţin trei consilieri în plus.
Curţile cu juraţi funcţionau în fiecare judeţ. Acestea aveau competenţa să judece “în toate materiile
criminale”, precum şi în delictele politice sau de presă, cu excepţia cazurilor prevăzute de Constituţie.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a continuat să funcţioneze potrivit reglementărilor anterioare.
Vechilor competenţe li s-au adăugat două noi, prevăzute de textul Constituţiei: a) dreptul de recurs în
casare, prevăzut de Constituţie ca o garanţie în plus pentru justiţiabili; b) dreptul exclusiv de a judeca
constituţionalitatea legilor şi de a declara inaplicabile legile care erau contrare Constituţiei.
Pentru instanţele de fond în locul principiului specializării magistraţilor, a fost preferat principiul
repartizării anuale a magistraţilor. Aceasta presupunea mutarea în fiecare an a judecătorilor şi a consilierilor
de la o secţie la alta, astfel încât aceştia să nu judece doi ani la rând în cadrul aceleiaşi secţii. Procedeul
avea în vedere două obiective: a) evitarea specializării magistraţilor în anumite ramuri de drept şi neglijarea
celorlalte; b) prevenirea situaţiei în care aceiaşi magistraţi judecau mereu împreună, ceea ce ar fi condus la
crearea unor relaţii personale apropiate, în cadrul cărora unii căpătau un ascendent asupra altora.
Conform Legii pentru organizare judecătorească din 1924, funcţionarea corpului magistraţilor a
rămas în linii mari similară cu cea prevăzută în legile anterioare din 1909 şi 1913. Judecătorii beneficiau de
inamovibilitate, ceea ce însemna că nu îşi puteau pierde funcţia decât prin demisie. În ceea ce-i priveşte pe
procurori, aceştia se bucurau de stabilitate, singurii inamovibili fiind procurorii Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie. Legea din 1924 a desfiinţat categoria magistraţilor-stagiari introduşi prin Legea din 1909 şi a revenit
la ierarhia anterioară, care cuprindea: magistratul supleant, magistratul substitut şi ajutorul de judecător.
Indiferent de gradul avut, judecătorul nu putea judeca decât după promovarea examenului de capacitate
susţinut la un an după intrarea în magistratură.

5. Dreptul civil
În domeniul dreptului civil a rămas în vigoare codul adoptat în 1864. În acelaşi timp au fost adoptate
şi unele legi speciale reclamate de transformările intervenite în viaţa economică şi socială a ţării.
Unificare legislativă în acest domeniu a fost dificilă, cauza principală fiind reprezentată de caracterul
extrem de eterogen al relaţiilor patrimoniale. Pentru soluţionarea problemei a fost propusă soluţia adoptării
unui nou cod civil. Pentru această misiune, Ministerul Justiţiei a numit o comisie specială care a redactat
proiectul noului cod civil, însă adoptarea lui a fost amânată în permanenţă, astfel încât problema a rămas
nerezolvată. În consecinţă unificarea s-a realizat în mod treptat şi diferenţiat de la o provincie la alta, astfel
încât la sfârşitul deceniului trei, în Vechiul Regat şi în Basarabia se aplicau aceleaşi norme de drept civil, în
vreme ce în Transilvania continuau să se aplice unele normele proprii, de sorginte austriacă şi maghiară.

113
 5. 1. Proprietatea
5.1.1. Regimul juridic al proprietăţii. Reforma agrară
În materia proprietăţii Constituţia din 1923 şi legislaţia specială au consacrat concepţia proprietăţii
ca funcţie socială. Noua concepţie a fost introdusă pentru prima dată în anul 1917, prin modificarea textului
Constituţiei din 1866, şi prevedea exproprierea pentru cauză de utilitate publică. Dacă în textul din 1866
cauza de utilitate publică era redusă doar la trei situaţii (pentru nevoile apărării naţionale, pentru
amenajarea căilor de comunicaţii şi pentru modernizarea serviciilor de salubritate publică), acum ea îngloba
şi obiectivul dezvoltării gospodăriei ţărăneşti ca bază a producţiei agricole. Aceasta a deschis posibilitatea
constituţională a exproprierii marilor latifundii, ca instrument legal pus în slujba realizării reformei agrare.
În consecinţă, după modificarea vechii Constituţii, a fost adoptată o serie de legi pentru punerea în
practică a reformei agrare. În prima etapă au fost adoptate actele normative de expropriere a terenurilor:
Decretul-Lege din 14 decembrie 1918 pentru exproprierea marilor proprietăţi rurale din Vechiul Regat;
Decretul-Lege din 4 ianuarie 1919, care punea în aplicare o hotărâre similară dată de Sfatul Ţării din
Basarabia; Decretul-Lege din 12 septembrie 1919, pentru reforma agrară din Transilvania, bazat pe
hotărârea adoptată de Marele Sfat Naţional, la propunerea Consiliului Dirigent; Decretul-Lege din 7
septembrie 1919, pentru reforma agrară din Bucovina. Prin intermediul acestei serii de acte normative, au
fost expropriate integral terenurile arabile ale Coroanei, ale Casei Rurale, ale persoanelor juridice, ale
instituţiilor de mână moartă (cele care aparţinuseră supuşilor statelor străine sau absenteiştilor). Au mai fost
expropriate de asemenea circa 2 000 000 ha din proprietăţile particulare, conform unei scări progresive care
lăsa în proprietatea fiecărui moşier suprafeţe între 100 şi 500 ha. În total au fost expropriate 6.125.789 ha,
ceea ce echivala cu aproximativ 66% din suprafeţele marilor proprietăţi.
După constituirea Parlamentului, s-a trecut la faza a doua a reformei agrare: adoptarea legilor de
împroprietărire. La 10 martie 1920 a fost votată Legea agrară pentru Basarabia; la 17 iulie 1921, Legea
pentru reforma agrară din Oltenia, Muntenia, Moldova şi Dobrogea; iar la 30 iulie 1921, Legea pentru
reforma agrară din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş şi Legea pentru reforma agrară din Bucovina.
Înfăptuirea reformei agrare propriu-zise a presupus ulterior alte două etape distincte. Prima a fost
aceea de trecere a terenurilor expropriate în proprietatea statului în schimbul unor despăgubiri. În Vechiul
Regat, preţul stabilit pentru despăgubire a fost egal cu preţul regional de arendă înmulţit cu 40; în restul
provinciilor a fost egal cu preţul mediu al arenzii înmulţit cu 20. Această primă operaţie s-a desfăşurat relativ
rapid întrucât despăgubirile au fost plătite de către stat. Ultima etapă a constat din vânzarea pământurilor de
către stat ţăranilor şi s-a pus în practică mult mai lent. De exemplu, in anul 1934 numai 60% dintre terenuri
intraseră în proprietatea ţăranilor, restul de 40% fiind terenuri aflate încă în posesia statului, care le punea la
dispoziţia ţăranilor spre arendare. Legile de împroprietărire au prevăzut că pământurile repartizate ţăranilor
nu puteau fi vândute sau ipotecate înainte de stingerea datoriilor către stat.
5. 1. 2. Regimul juridic al proprietăţii asupra subsolului
Legea minelor din 1924 a reafirmat principiul constituţional care stipula dreptul de proprietate al
statului asupra bogăţiilor subsolului, dar totodată recunoştea drepturile câştigate asupra bogăţiilor
cunoscute şi exploatate deja. Prin urmare, dispoziţiile legii urmau să se aplice numai pentru concesionarea
terenurilor aflate în proprietatea statului şi pentru terenurile persoanelor particulare care nu puteau exploata
subsolul pe terenul propriu. Întrucât Legea a fost adoptată în timpul guvernării liberale (1922-1928), sistemul
de acordare a concesiilor a fost conceput astfel încât să favorizeze capitalul autohton, potrivit concepţiei
“prin noi înşine”. Din aceste motive, acţiunile trebuiau să fie nominative şi nu puteau fi transmise străinilor
fără aprobarea consiliului de administraţie. Capitalul acţionarilor români trebuia să fie de minim 60% din
capitalul social la firmei; 2/3 din membrii consiliului de administraţie, ai comitetului de cenzori şi preşedintele
preşedintelui consiliului de administraţie trebuiau să fie români. Legea le permitea totuşi şi străinilor să îşi
desfăşoare activitatea; aceştia îşi păstrau toate drepturile anterioare cu condiţia ca prin intermediul unui
angajament luat faţă de statul român să se conformeze prevederilor referitoare la raportul capital
autohton/capital străin în termen de zece ani. Prevederile legii, potrivnice capitalurilor străine, au condus la
atacarea sa de către societăţile europene şi americane, statul român fiind supus inclusiv unor presiuni
diplomatice pe această temă. Având de-a face cu o presiune internaţională conjugată, statul român a fost
nevoit să accepte modificarea Legii minelor, astfel încât proporţia capitalului românesc a fost limitată la
50,1%. După câţiva ani de aplicare s-a observat însă că legea nu a determinat efectele scontate. La acest
rezultat au contribuit mai mulţi factori: a) dispoziţiile privind drepturile câştigate i-au redus mult sfera de
aplicare; b) capitalul românesc s-a dovedit insuficient susţinerii investiţiilor necesare; c) capitalul străin s-a
arătat ostil orientării spre naţionalismul economic. În cele din urmă, declanşarea crizei mondiale şi
condiţionarea acordării de credite străine de renunţarea la politica “prin noi înşine” au condus la
abandonarea acesteia din urmă şi înlocuirea ei cu doctrina “porţilor deschise”, practicată de noul partid
ajuns la putere, PNŢ. În anul 1929, acesta a adoptat o nouă Lege pentru exploatarea minelor prin care au

114
fost înlăturate toate restricţiile anterioare. Conform noii reglementări, concesiunile se puteau acorda oricărei
societăţi, autohtone sau străine, cu condiţia să respecte formele cerute de legile române.
5. 1. 3. Regimul juridic al întreprinderilor de stat
Prin Legea privitoare la comercializarea şi controlul întreprinderilor de stat din 6 iunie 1929,
întreprinderile aflate în proprietatea statului au fost împărţite în două categorii: întreprinderi de interes
general şi întreprinderi cu caracter pur comercial. Cele din prima categorie formau obiectul unui monopolului
statului, în vreme ce întreprinderile din categoria a doua puteau fi exploatate în asociere cu capitaluri
private. Exploatarea întreprinderilor cu caracter comercial putea fi făcută atât cu capitaluri autohtone, cât şi
cu capitaluri străine, ponderea acestora din urmă fiind plafonată la 40% din capitalul social.
5. 2. Regimul juridic al persoanelor
Condiţia juridică a persoanelor fizice a rămas reglementată potrivit Codului Civil, care nu a suferit
modificări majore. Sunt totuşi de notat dispoziţiile Legii din anul 1928 prin care actele de stare civilă au
beneficiat de o reglementare uniformă în toată ţara, precum şi câteva dispoziţii legale prin intermediul cărora
s-a redus într-o anumită măsură inegalitatea dintre bărbat şi femeie în domeniul dreptului civil. Astfel, prin
Legea contractelor de muncă din 1929 a fost prevăzut faptul că femeia nu mai era obligată să ceară
consimţământul soţului pentru a putea încheia o convenţie de muncă. În acelaşi timp, femeia a primit dreptul
de a încasa un salariu şi de a dispune de el. Prin Legea privitoare la ridicarea incapacităţii femeii măritate
(lege care abroga unele dispoziţii ale Codului civil şi ale Codului de procedură civilă), a fost prevăzut dreptul
femeii de a-şi înstrăina bunurile fără autorizarea soţului.
Schimbările survenite în plan politic statal au determinat adăugiri importante şi în regimul persoanelor
juridice. Potrivit vechiului sistem juridic românesc, personalitatea juridică se acorda prin lege. Frecvenţa
constituirii de asociaţii, fundaţii etc. a condus însă la aplicarea sistemului acordării personalităţii juridice prin
procedură specială în faţa instanţelor judecătoreşti. Cea mai importantă lege în domeniu a fost Legea
pentru persoanele juridice (Asociaţii şi Fundaţii), promulgată la 6 februarie 1924. Legea avea în vedere
numai asociaţiile şi fundaţiile fără scop lucrativ, cele cu scop lucrativ fiind supuse codurilor de comerţ şi altor
legi. Asociaţia era definită drept “convenţia prin care mai multe persoane pun în comun în mod permanent,
contribuţia lor materială, cunoştinţele şi activitatea lor, pentru realizarea unui scop care nu urmăreşte
foloase personale sau materiale”; în vreme ce fundaţia “este actul prin care o persoană fizică sau juridică
constituie un patrimoniu distinct şi autonom de patrimoniul său propriu, şi-l destină în genere, în mod
permanent, realizării unui scop de interes obştesc”. Decizia de acordare a personalităţii juridice se dădea la
cererea celor interesaţi, dar numai după ce se constata că statutele sau actele constitutive, precum şi
compunerea organelor de direcţie şi de administraţie nu intrau în conflict cu dispoziţiile legii. În acest sens,
art. 6 stabilea că nu se poate recunoaşte personalitatea juridică a asociaţiilor şi aşezămintelor care au “un
obiect ilicit contrar ordinii publice sau bunelor moravuri, sau care au fost formate în vederea realizării unui
asemenea scop”. Statul îşi rezerva dreptul de supraveghere şi control asupra tuturor persoanelor juridice de
drept privat, urmărind atât modul de administrare în raport cu statutele, cât şi măsura respectării bunelor
moravuri, ordinei publice şi siguranţei statului. Dacă se constata încălcarea acestor prevederi, ministerul
public sau ministerul sub autoritatea căruia funcţiona fundaţia sau asociaţia putea trimite pe administratori în
faţa Curţii de Apel din circumscripţia unde acestea îşi aveau sediul. Dizolvarea asociaţiilor şi fundaţiilor
putea surveni în trei modalităţi: prin propria decizie, prin hotărârea tribunalului sau prin decizia puterii
executive, prin act al Consiliului de miniştri, dacă persoana juridică respectivă aducea atingere ordinei
publice şi siguranţei statului.
5. 3. Obligaţii şi contracte
În materia obligaţiilor au intervenit reglementări noi prin care a fost avută în vedere mai ales
modificarea relaţiilor dintre creditori şi debitori. Lipsa capitalurilor, în perioada refacerii economice de după
primul război mondial şi în perioada crizei mondiale, a provocat o extensie a cămătăriei, la procedee de
acest tip apelând chiar şi unele bănci. Fenomenul de fost reclamat mai ales de micii întreprinzători, dar cei
mai afectaţi au fost ţăranii, care n-au putut obţine pe recoltele lor câştiguri suficiente pentru a plăti creditele
la care mulţi se angajaseră după reforma din 1921. Amânarea plăţilor a antrenat capitalizarea dobânzilor,
mai ales în perioada crizei din anii 1929-1933, când s-a produs o scădere puternică a preţurilor la produsele
agricole, iar producătorii au avut încasări foarte mici. Băncile au ajuns astfel să deţină portofolii putrede
uriaşe, fapt care le punea în pericol chiar capitalul social.
O soluţie era aceea a valorificării drepturilor de creanţă prin executarea ipotecilor. Pentru aceasta a
fost introdusă, la 20 august 1929, Legea pentru libera circulaţie a bunurilor agricole, prin care era desfiinţată
inalienabilitatea loturilor provenite din împroprietăriri şi se permitea scoaterea la vânzare a acestora de către
creditori. Scăderea valorii bunurilor imobile, ca urmare a crizei, dar şi teama guvernanţilor de o revoltă
generalizată a satelor au împiedicat însă aplicarea legii, astfel încât, sub presiunea cumulată a categoriilor
sociale afectate şi a băncilor, a fost adoptat un alt tip de măsuri. La 19 aprilie 1932 a fost adoptată Legea

115
pentru asanarea datoriilor agricole, prin care datoriile proprietarilor mici (cu terenuri sub 10 ha) au fost
reduse cu 50%. Diferenţa era transformată în creanţă amortizabilă în 30 ani, cu o dobândă de 4%. La 14
aprilie 1933 a urmat Legea pentru reglementarea datoriilor agricole şi urbane, care acorda un moratoriu de
5 ani pentru micii proprietari, cu o dobândă de 1%. Ultima Lege de conversiune a datoriilor agricole a fost
adoptată în aprilie 1934. Prin intermediul acesteia, datoriile erau reduse cu 50-70%, diferenţa urmând să fie
plătită în 17 rate anuale, cu o dobândă de 3 %. În cele din urmă, s-a ajuns la constatarea că ţăranii sunt
practic insolvabili, ceea ce însemna că băncile creditoare ajungeau în situaţie de faliment. Pentru a se evita
această situaţie, portofoliile putrede ale unui mare număr de bănci au fost preluate de Banca Naţională,
care, apoi, le-a trecut asupra datoriei publice a statului. Ţăranii rămâneau, astfel, datori faţă de stat, iar până
la achitarea integrală a datoriilor, proprietăţile lor erau supuse unui regim de restricţii.
Criza economică din 1929-1933 a determinat schimbări şi în metodologia contractului de vânzare-
cumpărare şi a contractului de consignaţie. Spre deosebire de litera Codului civil şi practica comercială, în
anumite cazuri “s-a recurs la vânzarea bunurilor fără transferul dreptului de proprietate, dacă preţul nu era
plătit în momentul remiterii mărfurilor”. Într-o astfel de situaţie contractul de vânzare-cumpărare înceta de a
fi translativ de proprietate, iar eventualul faliment al comercianţilor detailişti nu antrena şi falimentul
angrosiştilor sau industriaşilor (care astfel îşi puteau valorifica drepturile de creanţă). S-a extins semnificativ
contractul de consignaţie, care altă dată avusese o sferă redusă de aplicaţie. În cazul falimentului
comercianţilor, bunurile aflate în consignaţie nu puteau fi preluate de creditorii acestora, nefiind în
proprietatea consignatarilor, ci a consignantului care astfel îşi păstra capacitatea economică. Din aceleaşi
motive, în anul 1929 s-a adoptat Legea pentru vânzarea maşinilor pe credit şi cu plata în rate. Într-o
perioadă de inflaţie şi lipsă de lichidităţi, această lege a jucat un rol pozitiv.
5. 4. Legislaţia muncii
Legislaţia autohtonă în domeniul muncii a cunoscut realizări majore după primului război mondial. La
aceasta au contribuit atât condiţiile economico-sociale interne (climatul reformator apărut în România după
marea Unire, dar, mai ales, creşterea semnificativă a numărului muncitorilor industriali intervenită după
unirea Banatului şi a Transilvaniei, regiuni mai industrializate), cât şi climatul internaţional (revoluţia
bolşevică, ascensiunea partidelor comuniste, socialiste şi social-democrate, apariţia principiilor umaniste şi
novatoare susţinute de preşedintele american Woodrow Wilson şi acceptate parţial în documentele
Societăţii Naţiunilor şi ale altor organizaţii internaţionale recent fondate). În consecinţă, au fost adoptate legi
şi alte acte normative cu privire la contractele de muncă, durata zilei de muncă, soluţionarea conflictelor
colective de muncă, repausul duminical, ocrotirea minorilor şi a femeilor în procesul muncii.
Dreptul la grevă a fost codificat prin Legea pentru reglementarea conflictelor de muncă din 8
septembrie 1920. Aici a fost prevăzută o procedură modernă de arbitraj, care presupunea participarea unor
organe specializate ale statului şi parcurgerea unor termene. Procedura concilierii şi arbitrajului a fost
inclusă şi în Legea contractelor colective de muncă, din anul 1929. Potrivit acesteia din urmă, refuzul unei
părţi de a se supune concilierii şi arbitrajului devenea motiv de desfiinţare a contractului de muncă. La 13
aprilie 1928 a fost promulgată Legea privind durata zilei de muncă, ocrotirea minorilor şi a femeilor.
Conformându-se revendicărilor muncitoreşti exprimate pe plan intern şi internaţional, legiuitorul a fixat
durata zilei de muncă la 8 ore, iar pe cea a săptămânii de lucru la 48 de ore. În acelaşi timp, a fost interzisă
angajarea la muncă, drept salariaţi, a copiilor sub 14 ani. Femeile gravide primeau dreptul la concediu de
naştere şi nu puteau fi concediate în perioada gravidităţii. În 1929 a fost adoptată prima reglementare
completă şi unitară a contractului de muncă: Legea contractului colectiv de muncă. Aceasta a recunoscut şi
a reglementat trei tipuri principale de contracte: de ucenicie, individual de muncă şi colectiv de muncă. Au
fost detaliate drepturile, obligaţiile părţilor şi sancţiunile legale. Legea a contribuit în bună măsură la
limitarea abuzurilor, la detensionarea climatului social. O altă realizare importantă a fost unificarea
regimurilor de asigurări sociale, conform Legii adoptate în anul 1933. Asigurarea pentru boală, accidente de
muncă, invaliditate, maternitate şi deces a devenit obligatorie pentru salariaţi (inclusiv pentru ucenici) atât în
întreprinderile publice, cât şi în cele private. Contribuţiile la fondurile de asigurări urmau să provină din
partea salariaţilor, patronilor şi statului. În acelaşi an a fost adoptată şi Legea pentru înfiinţarea şi
organizarea jurisdicţiei muncii. Pentru a soluţiona litigiile privind reglementarea, organizarea şi ocrotirea
muncii, a meseriilor şi sănătăţii lucrătorilor au fost create judecătorii de muncă pe lângă Camerele de muncă
având competenţă în acest domeniu. Legea a fost aproape unanim apreciată, întrucât procedura era
gratuită, simplă şi rapidă, iar salariaţii aveau posibilitatea să participe la judecarea conflictelor de muncă prin
asesori aleşi de ei alături de reprezentanţii patronilor şi funcţionarilor. Dacă hotărârea judecătoriei de muncă
era atacată cu apel, decizia definitivă era luată de tribunalul judeţean.

116
 6. Dreptul penal
În domeniul dreptului penal a rămas în vigoare Codul adoptat în anul 1864; transformările profunde
produse în societatea românească după marea Unire au făcut însă necesară adoptarea unor modificări în
această materie. Întrucât spectrul problemelor care urmau a fi rezolvate era mai redus decât în domeniul
dreptului civil, a fost luată decizia de a se redacta un nou cod penal. Prin intermediul acestuia puteau fi
rezolvate atât problemele unificării legislative, cât şi cele ale adaptării legislaţiei în domeniu la noile nevoi
sociale. După un deceniu de la marea Unire, noul Cod a fost pregătit pentru adoptare, astfel încât el putea
intra în dezbaterea Parlamentului. Din păcate însă, forul legislativ, dominat din 1928 de P.N.Ţ., a considerat
prevederile documentului ca fiind inadecvate. După repetate modificări ale proiectului, noul Cod penal a fost
adoptat în cele din urmă sub guvernarea liberală, la 18 martie 1936.
Până la momentul adoptării noului Cod, au fost elaborate reglementări cu caracter unificator şi
normativ referitor la o serie de probleme ce necesitau intervenţia organelor de stat competente. La 17 iunie
1923 a fost adoptată Legea pentru înfrânarea şi reprimarea speculei ilicite. Legea a apărut într-un moment
în care fenomenele negative pe care le viza erau deja în descreştere, întrucât prevederile sale aveau în
atenţie pe “îmbogăţiţii de război”, pe speculanţii de produse de bază din perioada inflaţiei şi unificării
monetare. Cu acest prilej, au fost incriminate: depăşirea preţurilor maximale, înşelarea cumpărătorilor prin
substituirea mărfurilor, prin falsificarea sau denaturarea mărfurilor şi sustragerea de bunuri. Pentru aceste
fapte a fost prevăzută sancţionarea cu amenzi şi condamnarea la privaţiune de libertate.
Principala reglementare penală până la data de 1 ianuarie 1937 a vizat viaţa politică. La 19
decembrie 1924 a fost adoptată Legea pentru reprimarea unor noi infracţiuni contra liniştii publice
(supranumită legea Mârzescu, după numele iniţiatorului ei). Legea a fost elaborată în contextul tensionat al
relaţiilor politice pe care statul român le întreţinea în epocă cu Uniunea Sovietică. Refuzând să recunoască
unirea Basarabiei cu România în 1918, aceasta declanşase, prin intermediul Partidului Comunist Român,
afiliat la Internaţionala Comunistă de la Moscova, diverse acţiuni politice ostile la adresa României. În
contextul tratativelor româno-sovietice de la Viena din 1924, Internaţionala a III-a Comunistă, sub egida
statului sovietic a trecut la organizarea de acţiuni subversive cu caracter militar pe teritoriu românesc. Planul
de operaţii din august 1924 a prevăzut provocarea unor răscoale şi revolte împotriva autorităţilor române din
Bucovina, sudul Basarabiei, sudul Dobrogei, Banat şi Transilvania. Concomitent, P.C.R. a început să
răspândească materiale propagandistice în care, conform ordinelor primite de la Moscova, România era
calificată drept “stat multinaţional”, creat pe baza “ocupării unor teritorii străine”. În textele acestora se cerea
populaţiei să se revolte pentru “eliberarea de sub imperialismul român”, astfel încât să se ajungă la ruperea
din statul român a unor provincii istorice româneşti.
În faţa acestor ameninţări, autorităţile au fost nevoite să adopte mai multe măsuri de apărare a
ordinei de stat, cea mai importantă fiind Legea Mârzescu. Aceasta a încriminat unele acţiuni antistatale
precum cele care vizau schimbarea pe cale violentă a ordinii sociale şi de stat, intrarea în legături cu
persoane sau asociaţii din străinătate pentru a primi instrucţiuni şi ajutoare în acelaşi scop, afilierea la
asociaţii care îndemnau sau organizau acţiuni împotriva proprietăţii şi persoanelor, executarea de acţiuni de
propagandă în diferite forme, în acelaşi scop. Activităţile având la origine “comunismul revoluţionar” erau
considerate delicte şi se pedepseau cu închisoare corecţională de la 5 la 10 ani, amendă de la 10 000 la
100 000 lei şi interdicţie corecţională. Competenţa judecării unor asemenea fapte aparţinea instanţelor
civile; dar dacă faptele erau comise pe un teritoriu supus stării de asediu, competenţa aparţinea instanţelor
militare. Cu prilejul crizei dinastice, declanşate prin renunţarea la tron a prinţului moştenitor Carol, în anul
1927 (anul morţii regelui Ferdinand) legea Mârzescu a primit unele adăugiri. Cu această ocazie au mai fost
incriminate acţiunile împotriva persoanei Regelui, a alcătuirii Regenţei sau a succesiunii legale la tron.
Ca urmare a grevei muncitorilor ceferişti de la Atelierele Griviţa din Bucureşti, a fost promulgată
Legea pentru autorizarea stării de asediu din 4 februarie 1933. Prin aceasta guvernul era abilitat să
decreteze, la nevoie, starea de asediu generală sau parţială pe termen de 6 luni. La 16 martie 1934 şi 15
martie 1937 au fost adoptate noi legi care autorizau instituirea stării de asediu, de astă dată în contextul
intensificării activităţilor politice de extremă dreaptă. La 7 aprilie 1934, după aproape 4 luni de la asasinarea
de către legionari a primului-ministru I. G. Duca, a fost promulgată Legea pentru apărarea ordinei de stat.
Prin intermediul acesteia Consiliul de Miniştri putea dizolva, prin act de guvernământ, grupările politice care
periclitau ordinea politică sau ordinea socială în stat. Simpla participare la activităţile unor asemenea grupări
putea fi pedepsită cu închisoare corecţională şi interdicţie corecţională.
Noul Cod penal, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937, a fost adoptat pe fondul schimbării radicale a
climatului politic intern şi internaţional. În anii celui de al doilea deceniu interbelic confruntarea dintre cele
două mari orientări politice extremiste, comunismul şi fascismul, dar şi ameninţările amândurora la adresa
democraţiei parlamentare au sporit în intensitate, până la punctul declanşării unor conflicte militare. Ambele

117
orientări au atacat democraţia, au elogiat revoluţia, au promovat violenţa în viaţa politică, inclusiv prin
asasinate şi constituirea de formaţiuni paramilitare. Ameninţarea la adresa ordinei de stat democratice a
necesitat în consecinţă noi abordări pe plan juridic. Noul cod penal a reprezentat principalul răspunsul la
adresa acestor ameninţări, el fiind caracterizat de legiuitor drept o “lege fundamentală de apărare socială”.
Codul din 1937 a fost redactat în trei părţi: Cartea I cuprindea dispoziţii generale; Cartea II-a
cuprindea dispoziţii privitoare la crime şi delicte; în vreme ce Cartea III-a cuprindea dispoziţii privind
contravenţiile. După vechiul sistem din 1864, Codul a împărţit faptele penale în trei categorii: crime, delicte
şi contravenţii, în funcţie de sistemul pedepselor. Pe lângă pedepsele principale, au mai fost prevăzute
pedepse complementarii şi accesorii. Având în vedere scopul său declarat, Codul a procedat la o
reglementare foarte minuţioasă a infracţiunilor. În acest sens, au fost definite trei genuri de infracţiuni:
infracţiunile de drept comun, care puteau deveni infracţiuni politice; infracţiunile politice prin natura lor şi
infracţiunile de drept comun care nu puteau deveni sub nici o formă infracţiuni politice. Anumite infracţiuni
au fost scoase din categoria crimelor şi trecute în categoria delictelor, dar sancţiunea delictelor era mai
aspră, iar minimul de pedeapsă era mai ridicat. Pe de altă parte, a fost mult restrânsă posibilitatea
judecătorului de a reduce valoarea pedepselor.
Codul penal din 1937 este remarcabil şi din perspectiva tehnicii de redactare. Textele sale sunt
precise, iar definiţiile şi conceptele sunt clare, dovedind nivelul superior pe care l-a atins în epoca interbelică
ştiinţa penală românească.

6. Procedura civilă
În domeniul procedurii civile, a continuat să se aplice Codul de procedură civilă adoptat în anul 1864.
Modificările aduse după realizarea Marii Uniri în această materie au vizat unificarea organizării
judecătoreşti, extinderea Codului la nivelul noilor provincii şi accelerarea desfăşurării proceselor.
În primul rând a fost considerată necesară unificarea organizării judecătoreşti. O lege specială în
acest sens a fost adoptată la 15 iunie 1924, prin intermediul căreia organizarea judecătorească din Vechiul
Regat a fost extinsă şi în noile provincii ale ţării (vezi supra, Organizarea judecătorească).
A urmat apoi Legea de unificare a dreptului procesual civil din 19 mai 1925. Aceasta a avut drept
scop unificarea dispoziţiilor de procedură civilă şi comercială, accelerarea judecăţilor făcute de tribunale şi
curţi de apel, precum şi unificarea competenţei judecătoriilor. În consecinţă, au fost simplificate unele
proceduri şi au fost scurtate unele termene. Astfel, termenul de apel, care înainte era de 30 zile, a fost redus
acum la 15 zile; iar dreptul părţii care nu s-a prezentat la primul termen de a cere reînceperea procesului a
fost desfiinţat. Majoritatea prevederilor legii se refereau însă la procedura de intentare a acţiunii în justiţie.
Astfel, petentul a fost obligat să-şi precizeze riguros şi clar pretenţiile, să expună mijloacele de probă, să-şi
redacteze acţiunea în atâtea exemplare câte părţi erau în proces, plus un exemplar pentru instanţă. La
rândul său instanţa era obligată să trimită părţilor câte un exemplar şi să-i ceară pârâtului să depună la
instanţă, în termen de 30 zile, o întâmpinare scrisă, în tot atâtea exemplare câte părţi, în care să detalieze
modul de apărare şi probele pe care le va folosi în apărarea sa. Astfel pregătită, acţiunea putea parcurge
mult mai uşor şi mai repede stadiile procesului, deşi fondul urma aceeaşi cale (în prima instanţă şi în apel,
urmate de recurs). În aceste condiţii, instanţa putea să treacă la soluţionarea procesului încă de la primul
termen, evitându-se amânările repetate pentru comunicarea acţiunii, pentru luarea la cunoştinţă, pentru
aprobarea de probatorii sau pentru administrarea acestora. Pentru majoritatea petenţilor, costul procedurii
era ridicat, fiind necesară implicarea avocatului şi plata mai multor taxe de timbru, chiar şi în cauze de mică
valoare. Pe de altă parte trebuie admis totuşi că în acest fel s-a realizat o decongestionare a instanţelor prin
accelerarea judecăţii şi prin rolul sporit oferit judecătorului în desfăşurarea procedurii de fond.

8. Procedura penală
În domeniul dreptului procesual penal s-a procedat mai întâi la extinderea pe tot teritoriul statului a
unor dispoziţii ale Codului din 1864 despre: poliţia judiciară şi competenţa, judecătorii de instrucţie,
mandatele de înfăţişare, aducere şi arestare, despre eliberarea provizorie şi cauţiuni, despre recurs şi
revizuire, despre competenţa Curţilor cu juri.
Unificarea legislativă a început în 1924 prin aplicarea Legii pentru reprimarea unor noi infracţiuni
contra liniştii publice, dar s-a împlinit abia prin aplicarea noului Cod de procedură penală, adoptat şi intrat în
vigoare odată cu noul Cod penal (19 martie 1936, respectiv 1 ianuarie 1937).
Noul Cod a preluat în mare măsură reglementările celui vechi, adăugând însă elemente absolut
necesare stadiului de evoluţie în care ajunsese societatea românească. Astfel crimele au rămas de
competenţa Curţilor cu juri, delictele de competenţa Tribunalelor, iar contravenţiile de competenţa

118
Judecătoriilor. Excepţie se făcea în cazul unor delicte politice şi de presă care erau de competenţa Curţilor
cu juri. Acestea erau formate din doi judecători ai Tribunalului, un consilier al Curţii de apel şi din juraţi.
Prima fază a procesului (cercetarea, urmărirea şi instrucţia) a păstrat vechiul caracter inchizitorial, în
vreme ce faza a doua a păstrat caracterul acuzatorial. Ministerul public avea obligaţia de a pune în mişcare
acţiunea penală, efectuând acuzarea sub egida principiilor legalităţii, oralităţii, publicităţii, individualităţii şi
revocabilităţii. Se aplica regula că fără acuzare nu există proces penal şi judecată. Codul a prevăzut alături
de achitare şi condamnare (existente în Codul anterior), încetarea urmăririi şi anularea urmăririi penale.
Noul Cod procesual penal a stabilit distribuţia actelor de justiţie în două faze. Faza I cuprindea
cercetarea (competentă fiind poliţia judiciară), urmărirea, promovarea şi exercitarea acţiunii (competent fiind
Ministerul public) şi instrucţia (competent fiind judecătorul de instrucţie); în vreme ce faza a II-a cuprindea
pronunţarea sentinţei. Judecătorul avea dreptul de a administra probe din oficiu.
În anii imediat următori schimbarea regimului politic democratic constituţional, instaurarea unor
regimuri autoritare a determinat modificări de amploare în dreptul penal şi dreptul procesual penal.

Bibliografie
*** Istoria dreptului românesc, coordonator: Ioan Ceterchi, vol. II, partea a II-a, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1987, p. 231-
300.
*** Istoria românilor, vol. VIII, România întregită (1918-1940), coordonator: Ioan Scurtu, secretar: Petre Otu, Editura
Enciclopedică, Bucureşti, 2003.
Berceanu, Barbu B., Istoria constituţională a României în context internaţional comentată juridic, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003.
Cziprián-Kovács, Loránd; Székely, Zsolt, Istoria administraţiei regionale şi locale în România, Sfântu Gheorghe, 2002.
Focşeneanu, Eleodor, Istoria constituţională a României 1859-1991, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992.
Guţan, Manuel, Instituţia prefectului în perioada interbelică (1925-1938), în Acta Universitatis Cibiniensis, seria Jurisprudentia, an
2000, nr. 1, p. 97-108.
Idem, Istoria administraţiei publice româneşti, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2006, p. 177-205.
Idem, Istoria administraţiei publice locale în statul român modern, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 237-346.
Hitchins, Keith, România. 1866-1947, traducere de George G. Potra şi Delia Răzdolescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.
Cernea, Emil; Molcuţ Emil, Istoria statului şi dreptului românesc, ediţia a II-a, Casa de editură şi presă “Şansa SRL”, Bucureşti,
1992, p. 243-271.
Nistor, I. S., Comuna şi judeţul. Evoluţia istorică, Editura Dacia, 2000.
Rus, T., Fondul Preşedinţia Consiliului de Miniştri, în Revista arhivelor, an 1963, nr. 2, p. 188-200.
Scurtu, I.; Bulei, I., Democraţia la români, 1866-1938, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990.
Slăvescu, P. N., Lacunele şi dificultăţile ce se opun la o bună administraţie a judeţelor, plăşilor şi comunelor rurale, Tipografia
Curţii Regale, F. Gobl & Fiii, Bucureşti, 1900.
Stan, Apostol, Putere politică şi democraţie în România, 1859-1918, Editura Albatros, Bucureşti, 1995.
Stanomir, I., Libertate, lege şi drept. O istorie a constituţionalismului românesc, Editura Polirom, Iaşi, 2005.
Stoica, M., Aspecte ale legislaţiei şi funcţionării administraţiei locale în România burghezo-moşierească (1918-1944), în Studia
Universitatis Babeş-Bolyai, seria Jurisprudentia, 1963, p. 1-13.
Suveică, S., Integrarea administrativă a Basarabiei în România (1918-1925), în Anuarul Institutului de istorie “A. D. Xenopol”,
Iaşi, tom XXXVI, 1999, p. 125-145.

Test de autoevaluare nr. 15

01. După realizarea Marii Uniri, unificarea legislaţiei administrative era necesară:
a) pentru a conferi substanţă prevederii constituţionale potrivit căreia România era de stat unitar;
b) pentru a conferi substanţă prevederii constituţionale potrivit căreia România stat naţional;
c) pentru a conferi substanţă prevederii constituţionale potrivit căreia România stat suveran.
02. Conform Constituţiei din 1923, responsabilitatea miniştrilor era:
a) politică;
b) penală;
c) civilă.
03. Prin Constituţia din anul 1923, controlul constituţionalităţii legilor revenea:
a) Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;
b). instanţelor judecătoreşti;
c) Senatului.
04. În perioada interbelică, organizarea ministerelor:
a) a rămas nereglementată;
b) a fost reglementată neuniform prin legi specifice şi cutume;
c) a fost reglementată neuniform prin legi specifice şi cutume până în anul 1929; după această dată a fost reglementată uniform
prin intermediul unei legi.
05. Funcţia de Preşedinte al Consiliului de Miniştri a fost consacrată constituţional prin:

119
a) textul fundamental din 1866;
b) textul fundamental din 1923;
c) modificările aduse textului fundamental în anul 1917.
06. În sistemul de guvernare interbelic:
a) responsabilitatea politică a miniştrilor a fost reglementată constituţional, dar nu a fost pusă în practică:
b) responsabilitatea politică a miniştrilor nu a fost reglementată constituţional, motiv pentru care ea nu a fost pusă în practică;
c) responsabilitatea politică a miniştrilor nu a fost reglementată constituţional, dar a fost pusă în practică pe cale cutumiară.
07. În perioada 1929-1931, prefectul reprezenta:
a) numai interesele generale ale statului la nivel judeţean;
b) numai interesele comunităţii locale judeţene;
c) atât interesele generale ale statului la nivel judeţean, cât şi interesele comunităţii locale judeţene.

08. Potrivit Legii administrative din 1925, primarii comunelor rurale:

a) erau numiţi de administraţia centrală;
b) erau numiţi de administraţia judeţeană;
c) erau aleşi de către membrii Consiliului comunal.
09. În perioada interbelică, atribuţiile Delegaţiei Consiliului judeţean au fost:
a) deliberative;
b) de inspecţie şi control;
c) consultative.
10. În perioada interbelică, consiliile judeţene:
a) puteau fi dizolvate prin Decret Regal, pe baza unui raport motivat al Ministerului de Interne;
b) puteau fi dizolvate prin ordin al Ministerului de Interne;
c) nu puteau fi dizolvate.

120
 SOLUŢIILE TESTELOR DE AUTOEVALUARE

Nr. întrebării 01 02 03 04 05 06 07 08 09 10
Test 01 abc ac ac ab ac b abc b ab ab
Test 02 bc abc a ab ab bc b a a a
Test 03 a bc c a a ac ab b a ab
Test 04 a ab c abc b abc c b a c
Test 05 b ab c c bc c ac ac b c
Test 06 ac bc bc a b c bc b abc a
Test 07 c ab bc a abc ab c c abc ab
Test 08 a bc ac ab abc abc bc ab b abc
Test 09 c a bc abc abc c abc a ab ab
Test 10 ac ac abc c a abc ab b a bc
Test 11 ac b c b ab ac c a abc b
Test 12 abc a a a ab a b b b a
Test 13 a abc abc ac ac a c ab abc abc
Test 14 a b a bc ab abc c b c c
Test 15 a bc a c b c a c abc a

121