ELISABETA BATHORY

La finele secolului al XVI-lea începe să circule macabrul zvon despre contesa

Elisabeta (Erzsebet) Bathory. Multe dintre servitoarele sale fie au murit, fie au
dispărut. În momentul în care oamenii regelui iau cu asalt castelul ei, acestia fac o
descoperire sumbră.

Conform legendei, Elisabeta Bathory era domnița de viță nobilă care obișnuia să se
îmbăieze în sânge, în căutarea tinereței veșnice. O copilă adorabilă care ajunsese o tânără
foarte frumoasă, extrem de preocupată de aspectul său și terifiată de gândul îmbătrânirii.
Intr-o zi, în timp ce una din slujnicele sale îi peria părul,  îi trage din greșeală prea tare de
breton, ceea ce o agasează enorm pe contesă. Elisabeta o pălmuiește, iar obrazul fetei
începe să sângereze. Câteva picături ajung pe chipul contesei, care le șterge scârbită, dar
constată că locul în care au nimerit pare să-și fi recăpătat trăsăturile tinerești.

Contesa crede că a reușit sa găsească mijlocul pentru a dobândi tinerețea fără bătrânețe –
baia în sânge. Urmarea a fost că în jur de 650 de tinere fete și-ar fi pierdut viața. Elisabeta
ar fi avut la dispoziție un fel de cușcă în care își închidea servitoarele și unde acestea erau
sfârtecate, iar contesa făcea un duș cu sângele care curgea din acoperișul unde era
ascunsă cușca. În cele din urmă contesa a fost descoperită și condamnată la a-și petrece
tot restul vieții închisă într-un turn. Cam așa ar suna povestea. Dar cât de mult adevăr e
aici?

În spatele îngrozitorului zvon este un nucleu de adevăr. Contesa Elisabeta Bathory este
un personaj real, care a trăit între anii 1560 și 1614. Era o damă foarte bine educată,
vorbea mai multe limbi străine și era foarte interesată de matematică, știintele naturii și
religie. La 11 ani a fost logodită cu nobilul Ferenc Nadasdy, în vârstă de 16 ani. Când a
împlinit 12 ani, contesa a trebuit să-și părăsească locul natal și să se mute în castelul de la
Sarvar, în vestul Ungariei. Familia Nadasdy era cunoascută pentru muzicienii, filosofii și
artiștii pe care i-a dat. A început și instruirea Elisabetei pentru a intra și ea cu adevărat în
rândul nobilimii. Viitorul ei soț abia dacă apuca să o vadă, ocupat fiind cu cariera sa de
militar.
Elisabeta și Ferenc s-au căsătorit în 1575. Nunta a fost magnifică. Doă dintre cele mai
importante familii maghiare își uniseră destinele. Chiar și împăratul Sfântului Imperiu,
Maximilian al II-lea, fusese invitat. Nunta a durat mai multe zile la rând și a început cu
un turnir costisitor, la care a luat parte și mirele și a câștigat. După aceea au urmat
ceremonia și banchetul. Mireasa a primit în dar castelul Csejthe.

Majoritatea lucrurilor pe care le știm despre contesa Bathory se datorează scrisorilor care
ne-au parvenit. Știm că era o persoană care se preocupa de cei din jur, avea simțul
datoriei, mai ales față de soț. În primul an de casnicie, contesa a stat acasă foarte rar. Se
ocupa de administrarea proprietăților celor doi. În plus, se ocupa cu protecția văduvelor și
fetelor abuzate, cu îngrijirile medicale pentru angajați, cu împrumuturile de bani către
casa regală.

Fiecare zi era bine organizată. Când avea timp de odihnă, contesa obișnuia să meargă în
stațiunea Piestany sau la concerte în Viena. Niciun izvor istoric nu pomenește nimic
despre vreo orgie sângeroasă. Dar cam prin 1580, din ce în ce mai multe servitoare de la
castel încep să-și piardă viața. În afara zidurilor castelului nimeni nu bănuia nimic. Iar
explicațiile contesei păreau veridice. Erau multe boli și accidente la ordinea zilei. In plus,
nimeni nu avea curaj să chestioneze persoane atât de importante precum Elisabeta și
Ferenc.

În 1602 însă din ce în ce mai mulți aveau impresia că ceva nu este în regulă, astfel încât
nu s-a mai putut păstra liniștea asupra subiectului. O delegație de țărani agitați s-a
confesat preotului, un om care lucrase multă vreme pentru casa Nadasdy. Acesta a fost
rugat ca la predică să rostească o avertizare. Cuvintele au ajuns până la Elisebeta, care se
pare că a fost uimită de acuzațiile cum că ar fi torturat slujnicele, dar mai departe nu s-a
întâmplat nimic.

A trecut anul și zvonurile despre înmormântări nocturne și crime înfiorătoare s-au

înmulțit. Si asta nu doar printre țărani, ci și printre prietenii Elisabetei, ba chiar în
cercurile regale și până la urechile regelui maghiar Matias al II-lea. În 1610 a început
pentru prima dată o cercetare amănunțită asupra chestiunii. Vreme de câteva luni au fost
interogați 34 de martori. În ciuda acestui fapt, inspectorul însărcinat cu cazul, György
Thurzo, nu a putut obține dovezile necesare. Nimeni nu a văzut nimic cu ochii lui. Toți
auziseră numai zvonuri.

Investigațiile au neliniștit-o însă pe Elisabeta. Acum era văduvă, Ferenc murise în 1604.
În 1610 își scrie testamentul, împărțind averea în mod egal între cei trei copii. Relațiile cu
György Thurzo, odinioară un prieten, se înrăutățiseră. Ba într-un anumit punct au
izbucnit și scandaluri între ea și membrii gospodăriei sale.

Atunci când în decembrie contesa a fost întrebată ce are de spus în fața acuzațiilor legate
de fetele decedate, aceasta a răspuns că în castel se răspândise o epidemie și că toate
zvonurile nu erau altceva decât niște încercări de defăimare.

Thurzo nu avea nicio dovadă cu care să contracareze afirmațiile contesei și începuse să

intre în panică. Pe 29 decembrie însă face în sfârșit o razie la castelul Csejthe. Țăranii au
dat raportul despre o fată moartă în pădurea din apropiere. În castel au fost gasite mai
multe trupuri fără viață, cu multe urme de violență:carne sfâșiată, membre zdrobite,
spatele plin de lovituri de bici. Ca de obicei, contesa s-a declarat nevinovată. Daca era să
fie vina cuiva, era a slujitorilor săi. Pe 30 decembrie Elisabeta este arestată.

Procesul s-a desfășurat ciudat. Elisabeta nu a avut parte de martori, deși ar fi vrut. Patru
dintre sfetnicii săi au fost puși sub acuzare. Niciunul nu a acuzat-o pe Elisabeta, ci pe o
fata care deja era moartă. Cât despre numărul de decese, lucrurile erau incerte. Acesta
varia de la 36 la 51. Era o fată care susținea că un băiat ar fi avut cunoștintă de o listă cu
650 de nume, dar băiatul a infirmat, iar lista nu a fost găsită niciodata. Autoritățile nu au
dat nici ele crezare unei astfel de informații, cu toate acestea ea a rămas una dintre cele
mai întâlnite în poveștile despre contesă.

Trei dintre servitorii ei au fost condamnați, al patrulea eliberat. Iar sentinta pentru
Elisabeta a fost dură:aceasta era comparata cu un animal sălbatic, care se afla în ultimele
luni de viată. Nu merita să respire aerul curat, nici să vadă lumina divină. Trebuia să
dispară din aceasta lume și să nu se mai întoarcă niciodată. Trebuia să-și folosească
timpul rămas pentru a se căi pentru bestialitățile comise, în vreme ce era înghițită de
umbre. Cu alte cuvinte, contesa a fost condamnată la Inchisoare în propriul castel.
Nu știm ce ar fi declarat Elisabeta daca ar fi fost lăsata să depună mărturie. Poate ar fi
negociat măsuri disciplinare. Probabil ar fi negat și s-ar fi declarat nevinovata. Cel care a
ghidat procesul a fost de fapt regele Matias, care avea datorii mari față de contesă. Nu
este de mirare că spera să scape de aceste probleme, ba mai multe, dacă ar fi primit
pedeapsa cu moartea, proprietățile sale ar fi trecut în posesia coroanei. Când ea a primit
pedeapsa cu arestul la domiciliu, regele s-a înfuriat și s-a ocupat personal de continuarea
procesului.

S-a păstrat un schimb de epistole între rege, contele Thurzo și familia Bathory, care nu
mai voia să investigheze incidentul. Atât Thurzo, cât și rudele contesei voiau să
abandoneze chestiunea, pentru a evita un mare scandal și a păstra intacte proprietățile
Elisabetei. Dar regele nu s-a dat bătut. Acesta a reușit să adune sute de mărturii, cele mai
multe pline de fantezie. Nimanui însă nu i-a venit ideea să o acuze că s-ar fi scăldat in
sânge. Pentru că iarăși nu se găsise nicio persoană care să fi văzut ceva cu ochii ei, nici de
data aceasta nu s-a recurs la pedeapsa cu moartea. În schimb, contesa a fost nevoită să se
retragă definitiv într-una din camerele întunecate ale castelului, unde a murit pe 21 august
1614.

Dar povestea abia începe într-un fel. Istoria contesei care și-ar fi pedepsit servitoarele
într-un mod atât de brutal ar fi fost oricum suficient de îngrozitoare, iar atrocitățile
comise la castelul său au fost cel mai probabil reale. Dar își face loc apoi legenda, mult
mai înflorită și terifiantă, în care Elisabeta este demonizată total, devine un vampir
nesătul care torturează și ucide pentru a-și păstra tinerețea pe care o regasește în băile cu
sânge. Această Elisabeta pe care o cunosc cei mai mulți a umbrit de tot personajul istoric
și faptele despre care avem informații un pic mai certe.

Prin anul 1720, documentele de la tribunal ajung în mâinile unui iezuit, fratele Laszlo
Turoczi. Acesta le folosește pentru a redacta o lucrare despre nobilimea maghiară.
Recuperarea unor astfel de documente coincidea însă cu febra povestirilor cu vampiri
care circulau pe tot continentul.

Amestecul dintre protocolul judiciar, poveștile populare și legendele cu vampiri au

transformat-o pe contesa Erszebet în monstrul însetat de sânge care a rămas persistent în
cultura populară și mitologiile istorice. Povestea iezuitului s-a răspândit rapid și nici
măcar academicieni precum Matej Bel nu i-au pus la îndoiala autenticitatea, mai ales
după ce și germanul Michael Wagner a folosit-o într-o operă filosofică de la finele
secolului al XVIII-lea, asociind-o cu tineretea vesnică.