Măiestria fertilizării solului (Partea a II-a)

În acest post va merge vorba despre Edward Faulkner.  În continuare vor fi redate secvenţe din cartea sa
”Nebunia plugarului” (în original ” Plowman’s folly”).  El ca şi precedentul autor critică vehement arătura
adâncă şi ne demonstrează prin procedee practice că solul nu are nevoie de un astfel de procedeu barbar.

1. Limitele erorii

Pe scurt, scopul acestei cărţi este de a arăta, că plugul cu brăzdar, folosit la ferme în toată lumea
civilizată, este utilajul cel mai puţin satisfăcător pentru pregătirea solului pentru cultivarea culturilor
agricole.

Probabil aceasta sună drept un paradox. Cu toate acestea, gândul, expus mai sus, este adevărat.

El poate fi demonstrat, şi cele mai multe argumente le aduc savanţii pe căi indirecte.

Chestiunea constă în aceea că nimeni nu a făcut o argumentare ştiinţifică satisfăcătoare pentru arat.

Un număr imens de termeni, creaţi de către ştiinţa agricolă, ca rezultat a unei erori grave mai vechi, de la
sine, a produs o încurcătură enormă.

Însă, această eroare stă la baza agronomiei moderne.

Adică, dacă s-ar găsi o metodă prin care să se introducă în stratul superior al solului totul, ce
fermierul îl incorporează, şi dacă s-ar găsi utilaje care ar amesteca la suprafaţă împreună cu solul:
paiele, frunzele, tulpinile, crenguţele, buruienile, miriştea; atunci producerea agricolă ar fi atât de
uşoară şi ar constitui un lucru de la sine că, probabil, nu ar fi apărut ceea, ce noi numim drept
agronomie.

Doar, toate problemele noastre legate de sol sunt produse de facto de noi înşine, pentru satisfacţia
dubioasă de a le rezolva.

Noi i-am asigurat pe oameni noştri cu multe tone de maşini per om, decât alte popoare. Şi solurile la noi se
distrug mult mai rapid. Puţin probabil că poţi să te mândreşti cu aşa ceva.

Mai există un adevăr enigmatic: egipteanul sau chinezul săraci, scormonind pământul cu o bucată de băţ,
cultivă producţii mai mari de pe o suprafaţă, decât vecinii săi civilizaţi.

Câmpurile nelucrate şi pădurile, chiar şi plantele de lângă gardurile noastre, se simt bine şi pe timp de
secetă, şi pe timp favorabil.

Acest fapt ne permite să punem întrebarea: oare nu depinde dezvoltarea plantelor de modalitatea
manipulării solului?

Noi suntem deprinşi de a gândi că plantele extrag elementele minerale din sol; şi că soluţiile se formează
nemijlocit din acestea sau din îngrăşămintele noastre.

Dar noi subapreciem ţesuturile organice în putrefacţie.

1
Cunoaştem faptul, că ele se descompun în sol, dar nu facem de aici concluzia, că produsele de putrefacţie
constituie cel mai bun material de construcţie pentru plante.

Pentru simplificarea unor lucruri, vom numi aici soluţiile minerale drept substanţe nutritive noi (primare),
iar soluţiile din organica descompusă – utilizate sau secundare.

Vom remarca, că nu există soluţii organice secundare, libere de substanţe minerale.

Apa, care este absorbită de organică, pe timp arid vine prin capilare din straturile profunde ale solului şi
întotdeauna conţine substanţe minerale. Pe timp ploios se dizolvă mineralele din organică. (Notă. Acum
este bine cunoscut faptul, că plantele asimilează mai uşor compuşii organici ale mineralelor (chelaţii, spre
exemplu – humaţii). Pentru activitatea rădăcinilor sunt importante substanţele biologic active (SBA):
vitaminele şi stimulatorii. Sărurile îngrăşămintelor anorganice, fiind puţin eficiente, sunt înlocuite cu cele
chelate (Kristalon, Aquarin). Noi încercăm să reproducem soluţiile organice secundare care deja există în
stratul superior al solurilor naturale.)

Noi neam pasionat de producerea soluţiilor primare, pe când am fi putut să ne folosim de procesul natural
aproape automat care aprovizionează plantele cu o raţie deplină, sub formă de soluţii secundare.

Un lucru uşor l-am transformat într-unul greu

Deja de mult timp sunt recomandate îngrășămintele verzi (sideraţii). Acestea sunt orice tip de plante, care
se seamănă, in calitate de material organic degradabil.

Însa, tehnologia propusă de savanţi de siderare a solului e ineficientă. Ei recomandă:

a)      de a îngropa cultura siderat până acesta nu a devenit lemnoasă, iar

b)      dacă a devenit lemnoasă, atunci, înainte de incorporare, de adăugat azot pentru a înlesni
descompunerea resturilor vegetale..

În acest caz, materia organică, incorporată cu azot, se va descompune prea rapid, substanţele rezultate
deseori se spală cu prima ploaie şi rădăcinile de la suprafaţă nu reuşesc să le absoarbă. (Mai mult de atât, se
distruge mulciul organic şi se periclitează aprovizionarea capilară cu apă din adânc).

Este evident, că efectul net al acestui procedeu se egalează cu zero.

În cartea”Deşertul avansează” Paul B. Sears a schiţat alimentaţia plantelor în felul următor: ”Faţa
pământului este un cimitir. Orice organism viu cedează pământului tot, ce a împrumutat pentru existenţa sa
sub soare. Tot din pământ organismele vii primesc cu statut de împrumut tot ceea, ce este necesar pentru
viaţă”.

Astfel Sears subliniază legea generală a vieţii organice. Ea, în egală măsură, este adevărată şi pentru plante.

Legea dezvoltării plantelor: plantele vii folosesc ţesuturile moarte ale fiinţelor vieţuitoare precedente.

Cu cât mai repede vom însuşi acest fapt, cu atât mai rapid vom restabili solurile şi roada. Ne este greu de
închipuit aceasta, dar cu fiecare lingură de mâncare ingerată, noi demonstrăm, că anume aşa stau lucrurile.

Dacă plantele sunt dispuse sie înseşi, ele folosesc fiece atom din materia moartă al vieţii anterioare.

2
Dar, noi nu lăsăm corpurile plantelor acolo, unde ele pot fi uşor folosite. Noi le îngropăm atât de adânc, că
ele pot fi atinse doar de unele rădăcini.

Unicul lucru, care este necesar să-l facem, este să asigurăm suprafaţa solului cu material pentru putrefacţie.
De restul vor avea grijă procesele naturale.

Nu există nici o problemă a solului, în afară de aceea, că am ignorat legile naturale de dezvoltare a
plantelor.

La moment ştiinţa cunoaşte faptul, că apele de scurgere scot de pe câmpuri de câteva ori mai multe
substanţe nutritive, decât consumă plantele în creştere.

În anul 1934 Rassel Lord de la secţia resurselor naţionale a raportat, că ”plantele cultivate şi păşunile
consumă, în medie 19,5 mil tone elemente nutritive de bază, pe când pe calea erodării şi spălării se pierd în
jur de 117 mil tone”.

În timp ce substanţele nutritive se pierd, oamenii devin mai săraci, alimentaţia lor devine mai necalitativă,
iar sănătatea devine mai şubredă.

Ţeava pentru drenare şi plugul cu brăzdar devin principalii complici ai acestei înrăutăţiri. Ele fură
nutriţia de la plante.

Acest fapt est atât de logic, că este greu de înţeles, din ce considerente nu a fost o investigaţie oficială a
acestei chestiuni. (Notă. Mai târziu Faulkner singur va răspunde la această întrebare: fermierii achită sume
enorme pentru ceea, ce produc plantele. O agricultură anevoioasă este foarte convenabilă furnizorilor de
utilaje şi chimicale. Organele de conducere şi ştiinţa se alimentează nemijlocit din profiturile acestora, din
aceste cauze investigaţiile, care indică spre o lucrare simplă şi eficientă a solului, şi prin aceasta riscând să
le pericliteze aceste afaceri, vor fi oricum ignorate. De atunci acest sistem şi-a întărit poziţiile şi mai mult.)

Pare haios de investigat, dacă e posibil de cultivat plante sănătoase, imitând condiţiile în care toate plantele
sunt sănătoase.

Este o situaţie identică cu sfatul pentru mame să investigheze, dacă e posibil să alăpteze pruncii cu sân.

Astfel, eu vă prezint ceva atât de vechi în agricultură, că poate fi numit, fără menajamente, ceva destul de
nou.

Am avut nevoie de şapte ani, pentru a mă elibera de viziunile obişnuite asupra solului.

S-a dovedit, că este suficient de corectat principala eroare şi de introdus materia organică în stratul
superficial al solului, pentru ca aproape toate greutăţile să dispară ca prin minune.

2. Ce este solul

Prima staţie experimentală a fost înfiinţată în Anglia aproape o sută de ani în urmă. O sută de ani solul şi
lucrările lui s-au studiat minuţios.

Este neverosimil, dar şi în prezent, aceste este necesar de a fi studiate.

3
La fel ca şi electricitatea, solul aşa şi nu a primit o definiţie. Dar dacă cu electricitatea ne-am învăţat să
dirijăm eficient, atunci despre sol nu poate fi spus acelaşi lucru.

Istoria agriculturii prezintă un şir continuu de decepţii.

Încă nici un popor nu a supravieţuit soluţionării problemelor legate de solul, pe care el l-a secat.

În loc de aceasta, scoţând ce-i mai bun din solul fertil, oamenii pur şi simplu treceau pe alte pământuri. Şi
creau aceleaşi probleme pe locurile noi. Din aceste cauze, noi nu posedăm cunoştinţe preţioase şi utile
despre sol.

În faţa ochilor fermierului întotdeauna a existat exemplul de conservare a solului: frunzişul verde din
pădure, ierburile viguroase din stepă, buruieni mai înalte decât gardul – toate acestea nu sufereau de secetă
atunci, când porumbul său se veştezea şi se făcea scrum.

Fermierul privea la toate acestea, dar nu-i venea a crede. Şi de aceea, nu vedea.

Un copac dezrădăcinat în pădure creşte, în special stratul superficial, deoarece rădăcinile principale se
aştern sub aşternutul forestier.

Aici le găsesc şi hrană, şi apă, care se ridică spre ele din jos prin capilarele din solul presat.

Mara majoritatea a hranei lor o constituie soluţiile secundare, substanţele din aşternutul forestier în
putrefacţie. Aceste lucruri le-ar fi văzut fermierul, dacă şi le-ar fi dorit.

Din care cauze aratul a devenit atât de popular?

Cauzele sunt ascunse în fiinţa umană. Una din calităţile noastre înnăscute este sentimentul imposibil de
eradicat, că anume noi putem ajuta plantele, că fără concursul nostru ele nu pot creşte.

Pare straniu, însă plantele, în condiţii naturale, nu pot fi ajutate cu nimic – ele au de toate. Reiese, că în
condiţii artificiale trebuie imitate cele naturale.

Iată unele date.

În anii 1939-40 cultivam un acru (aprox. 0,4 ha) de roşii, în total, aproximativ 10 000 plante. Un an a fost
ploios, altul secetos, dar roada a fost identică, şi plantele se dezvoltau excelent în ambii ani.

Practica a demonstrat:

a)      solul trebuie să fie aşezat şi compact,

b)      la transplantare sau semănat această structură nu trebuie să fie distrusă.

Pentru început solul se discuia minuţios, mărunţind şi distrugând buruienile. În cel de al doilea an sa discuit
secara de un metru înălţime, fiind mărunţită şi aceasta.

Răzoarele erau marcate cu un dispozitiv special: pe urmele tractorului mergea unealta, roţile căreia avea
proeminenţe, şi cu ajutorul acestora tasa solul în locurile pentru plantare.

4
Sub punctul de plantare a fost restabilită mişcarea prin capilare a apei de jos în sus. Fundul acestor
amprente rămânea umed chiar şi ziua, pe timp cald şi uscat.

După transplantare, rădăcinile roşiilor se plasau în gropiţe, se astupau cu sol puhav, luat de alături, şi solul
din jurul plantei se presa. Un acru întreg eu la–m plantat timp de o zi cu ajutorul a doi copii.

Nici un fel de irigare nu s-a făcut nici la plantare, nici după aceasta: pompare capilară a apei este de mult
mai multe ori mai sigură decât orice irigare.

Urmărind maşinăria noastră năstruşnică şi plantarea în mod ”barbar”, vecinii ne-au prezis moartea tuturor
plantelor. Însă, deja spre dimineaţa zilei următoare, toate plantele s-au îndreptat.

Perioada de vestejire, obişnuită pentru transplantare, nu a urmat, de uscăciune plantele nu au suferit, şi

chiar florile, care s-au format până la răsădire, deseori fructificau, ceea ce nu există la o cultură obişnuită.

Anul 1940 a fost destul de umed, şi răsăditul s-a uşurat: plantele erau aruncate cu rădăcinile în gropiţe şi
deasupra lor se arunca o lopăţică de pământ.

O lună şi jumătate au durat ploile. Lotul de câteva ori a fost inundat. Plantele au devenit verde-purpurii.
Dar, oricum, această plantaţie a fost numită cea mai bună din localitatea noastră, şi plantele au fructificat
până la îngheţuri.

Noi pur şi simplu am plasat plantele în condiţii normale: secara trebuie să se transforme în roşii, iar apa
trebuie să vină dedesubt. Deoarece la adâncimea de 15-20 cm nu există un strat de materie organică care să-
i oprească mişcarea, de altfel care apare în urma aratului.

Acest exemplu ne arată, că este mai bine de restabilit mecanismul natural de alimentare a plantelor, dacă
acesta a fost deteriorat până la plantare.

Ceea ce vecinii, au tratat drept o neglijenţă, a fost, într-adevăr, încrederea mea în aceia, că solul singur va
avea grijă de plante, dacă nu-l vom încurca.

Găina, care a scos bobocei, se sperie, când aceste ghemotoace de puf sar cu uşurinţă în apă. Tot aşa şi
oamenii sunt miraţi de faptul, că plantele nu au nevoie de tutela lor.

Pământul, lăsat pentru înţelenire, îşi restabileşte capacităţile sale normale. Odihna lui nu prezintă o lenevie.
El îşi restabileşte capilarele şi sporeşte mulciul organic, care opreşte eroziunea.

Plugul, fiind cel mai mare blestem al pământului, a fost, pe timpuri, salvatorul omenirii.

Cu ajutorul lui oamenii au putut valorifica suprafeţe mai mari şi să scape de pericolul foametei.

Condamnând aratul, eu, nicidecum, nu învinuiesc oamenii, care îl recomandă – atitudinea lor evlavioasă
faţă de plug este de înţeles şi argumentată.

Îmi pare rău, că grapa cu discuri nu a fost inventată mai înainte – probabil, plugul nu mai apărea.

Noi am fost deprinşi, că solul trebuie să fie curăţat de resturi vegetale – altfel va fi greu de lucrat.

5
Eu am avut noroc, deoarece am fost nevoit să creez sol acolo, unde acesta nu a existat. Şi cunosc un lucru:
suprafaţa acoperită cu material organic este totul ce-i necesar.

3. Solul nu se supune erodării

Organica vegetală este ca un burete, care absoarbe o cantitate mare de apă.

Aşternutul forestier şi cel de câmpie uşor absorb precipitaţiile abundente, deoarece organica se umezeşte
mai repede, decât solul prăfuit.

Mulciul bogat în materie organică de asemenea absoarbe apa, preîntâmpinând scurgerea ei şi îmbibarea
excesivă a solului. Resturile vegetale, inclusiv rădăcinile, servesc drept schelet, leagă stratul superficial, şi
eroziunea cauzată de vânturi nu poate avea loc.

Erodării sunt supuse numai solurile arabile.

Solurile din stepele noastre au fost negre pe timpuri la o adâncime mai mare de un metru. Nici un fel de
ploaie nu putea să satureze cu apă acest burete de mraniţă. Dar dacă, şi avea loc vre-o scurgere, atunci
aceasta era străvezie, ca cea de izvor.

În prezent, apa, care se scurge de pe câmpuri, întotdeauna are culoarea acestora.

Unii vor obiecta, că dacă stratul de mraniţă va îngheţa, atunci aceasta nu va fi capabilă să absoarbă apa.

Ei, în primul rând, ce mai mare parte din sol se spală în perioada caldă a anului, iar apele după dezgheţ
constituie numai o parte a eroziunii.

În al doilea rând, mraniţa chiar şi îngheţată conţine o sumedenie de cavităţi, deoarece organica este saturată
cu aer.

În al treilea, mraniţa întotdeauna elimină căldură, şi perioada ei de îngheț este mai scurtă, decât la solurile
arate. Dar şi zăpada, care apără de îngheţ, mai uşor se reţine pe resturile vegetale.

Este cunoscut faptul, cât de multă apă reţine aşternutul forestier. Apa ajunge în resturile organice mult mai
rapid, decât în solul mineralizat.

În masa minerală apa trece numai printre particule, iar organica absoarbe literalmente apa în interiorul său.

Miliarde de ani planeta era supusă unei erodări groaznice, care, în sfârşit, a sculptat chipul existent al
suprafeţei terestre.

Să stăpânească această eroziune au fost în putere numai plantele. Din minerale, aer, apă şi soare ele au creat
structura lor poroasă – o minune a existenţei.

Natura organică – până la ultimul bulgăraş de plantă putrezită – chiar şi în prezent continuă lupta cu această
eroziune. Aceasta trebuie să trezească respect.

Absorbind în sine apa, ţesuturile organice o stăpânesc. De aceea, este important de a avea un scut
organic peste tot, unde ploaia loveşte pământul.

6
Plantele sunt adevăraţii stăpâni ai lumii. Ele deţin cheia de la rezervele noastre de hrană. Noi vom putea
stăpâni restul lumii numai atunci, când vom ajunge la un consens cu ele.

În prezent am adus multe terenuri în stare de eroziune, precum a fost până la apariţia plantelor: solul este
gol şi se află în mişcare. Spre fericirea noastră, avem plante şi ele vor putea opri erodarea în timp record.

Crearea[P1] de către plante a unui nou înveliş nu constituie o taină. Principalul rol aici îi revine apei şi
metodei ei de acumulare.

Cei mai dintâi licheni deja posedă porozitate – volum pentru acumularea apei. Pierind, ei conferă
porozitatea mediului lor – solului.

Folosindu-se de aceasta, vin plantele superioare, şi-i elimină pe pionieri. După aia, pe cele din urmă le
elimină altele şi mai dezvoltate.

În tot acest răstimp sporeşte capacitatea solului de menţine apa din precipitaţii. Concomitent scade
capacitatea de erodare.

De ce noi niciodată nu ne-am pus drept scop crearea la suprafaţa solului a unei ţesături voluminoase, pentru
a lichida eroziunea în faza incipientă?

1. Niciodată nu s-a considerat posibil de semănat şi lucrat solul acoperit cu resturi de plante.
2. Toţi cunoşteau, că solul necesită organică, dar aceasta prin tradiţie se încorpora la 20 cm adâncime.

Noi utilizăm utilaje care lunecă şi cărora le încurcă resturile vegetale. E timpul de creat dispozitive care se
rostogolesc şi pentru care resturile nu prezintă un impediment.

Experimentele de la staţiunea din Nebraska au arătat, că sub stratul de organică roadele sunt mai mari, şi
necesitatea în astfel de utilaje este evidentă.

Cel mai lucrabil utilaj de acest tip rămâne a fi grapa cu discuri, şi despre perfecţionări ale acesteia nu am
auzit nimic.

Deci, avem de rezolvat două sarcini importante: să sporim roada şi să oprim eroziunile. Ambele sarcini le
hotărăşte stratul organic de la suprafaţa solului.

Cu o viteză uimitoare solul, care a fost considerat epuizat, răspunde cu roade minunate, dacă acesta va fi
asigurat cu organică, incorporată în stratul superficial.

Aceasta indică, că pământurile noastre nu sunt epuizate, ci în mod artificial au fost făcute
neputincioase printr-o lucrare stupidă.

Profilul solului lasă toată organica la suprafaţă. Noi trebuie numai s-ăl imităm.

Pământul arat, la drept vorbind, deja nu mai poate fi numit sol. În momentul când solul va fi creat din
nou, erodarea va înceta de la sine, deoarece solul nu se supune eroziunii.

4. Plugul constituie o tradiţie

Deloc nu este greu de răspuns la întrebarea: ”De ce fermierii ară?”

7
Fermierilor le place să are. Să privească, cum se răstoarnă brazda, să-şi închipuie cât de curat va deveni
solul după aceasta, şi să se simtă stăpâni, care fac ordine, iar acesta aduce o mare satisfacţie.

În afară de acestea, fermierii sunt stimulaţi să are. Recomandările inspectorilor, presei, buletinelor se
rezumă la arat.

Dar, trebuie să existe argumentări ştiinţifice clare pentru acest procedeu. Însă, dacă ele şi există, eu nu am
reuşit să le descopăr timp de mai mult de 25 ani de căutări.

Cel mai important argument, pe semne, îl constituie faptul, că aratul permite incorporarea resturilor
vegetale şi curăţă terenul pentru lucrările ulterioare.

Redactorul unei ediţii de vază îmi scrie la 5 august 1937:

”Eu am parcurs trei mii de kilometri. Şi tuturor le puneam întrebarea: ”Pentru ce araţi?” Pe mine mă frapau
răspunsurile vagi. Este evident, că fermierii şi pedologii într-adevăr nu cunosc răspunsul. Unicul argument
clar era acela, că aratul ne scapă de buruieni”.

(Toţi agricultorii-naturişti au demonstrat obiectiv, că în comparaţie cu lucrarea superficială, aratul, mai

curând, înmulţeşte buruienile.)

Eu aş putea declara cu responsabilitate: ”Aratul nu trebuie efectuat”. Şi pentru aceasta, am toate

argumentele ştiinţifice.

Un funcţionar din Noua Anglie arată, că aratul aduce aer la rădăcini, şi adaogă, că pământul arat menţine
mai bine umiditatea.

Probabil, el nu a examinat aceste fenomene concomitent: pătrunderea aerului în sol constituie o metodă
eficientă de desecare a acestuia.

Ipoteza despre oxigen în sol este destul de veche, dar nimeni nu s-a gândit s-o verifice.

Mediul nostru este de aşa natură, că aer este pretutindeni, unde spaţiul nu este ocupat de altceva. În soluri
se conţine în cantităţi enorme, şi numai în cazul dacă solul nu este inundat, în el întotdeauna este suficient
aer.

Se poate obiecta că plantele au nevoie şi de mai mult aer.

Însă, în acest caz trebuie studiate solurile din păduri. Doar, este îngrozitor gândul, că sequoile gigantice au
putut să se dezvolte cu insuficienţă de oxigen în sol.

Cărţile editate la începutul secolului, încearcă să argumenteze aratul, dar majoritatea argumentelor sunt
ambigui şi bizare.

S-a demonstrat, că aratul influenţează structura, mişcarea apei, aeraţia, viaţa organismelor, compoziţia
soluţiei şi penetrarea rădăcinilor. Şi influenţează în mod diferit (în dependenţă de condiţii diferite şi de
afinitatea lucrării faţă de aceste condiţii).

Probabil, concluzia generală este:aratul îmbunătăţeşte mediul pentru rădăcinile plantelor. Dar, cum anume
de atins această îmbunătăţire, în întregime îi rămâne să-şi imagineze cititorului derutat.

8
Şi până acesta din urmă rezolva această enigmă, el putea să gândească: dacă aratul produce astfel de
beneficii, atunci vegetaţia abundentă care acoperă terenurile nearate, evident, este lipsită de acest privilegiu.

Dar, noi nu am observat o mică contradicţie.

Observaţiile ne arată clar, că atât timp, până când pământul nu se reîntoarce la starea lui compactă, plantele
se dezvoltă în el foarte prost.

Seceta după arătură, poate opri dezvoltarea plantelor cu săptămâni şi chiar luni de zile, sau să le nimicească.
În acelaşi timp, chiar la periferia câmpului, plantele continuă să crească liniştit.

Ele se dezvoltă datorită faptului că nu a fost deteriorată legătura capilară dintre apele freatice şi suprafaţă.

Aratul rupe această legătură şi solul pur şi simplu îşi întrerupe funcţionarea până nu va fi restabilită
asigurarea cu apă.

Dacă substanţa organică a fost incorporată, apa nu poate trece uşor prin acest strat, până acesta din urmă nu
se descompune.

Alt produs al arăturii sunt bolovanii de sol. Stratul răsturnat se întăreşte rapid, în special dacă se ară solul
prea umed. Bulgării uscaţi pot fi sfărâmaţi numai parţial şi ei, de asemenea, sunt eliminaţi din circuit.

Cândva plugul a salvat omenirea de la foamete. El a constituit un salt puternic in valorificarea noilor
terenuri şi nimicirea buruienilor. El a fost de neînlocuit pe terenurile virgine. El a devenit o zeitate a
cultului nostru.

În prezent pământuri noi mai nu există, buruienile s-au adaptat la arătură şi solurile s-au epuizat.

Dar, dogma sfântului plug este într-atât de puternică, că nimănui nu-i vine prin cap să lege utilizarea
plugului de diminuarea fertilităţii.

Siguranţa inconştientă, că ”plugul nu poate face nici un rău” a adus la aceea, că pe parcursul a 80 ani nici o
staţie experimentală din SUA nu a comparat arătura cu incorporarea superficială a materiei organice.

Extras din anuarul Departamentului agricultură pe anul 1938: ”…Stratul de protecţie din deşeuri organice
elimină spălarea solului, anihilând impactul picăturilor de ploaie. După ce acest înveliş se umezeşte,
surplusul de apă treptat se scurge în stratul superior al solului. Particulele de sol nu astupă porii şi
canaliculele, apa rămâne curată, dispare scurgerea de suprafaţă”.

Scrisoare din Departament, datată cu februarie 1940: ”Departamentul demult este interesat de noile metode
de lucrare a solului, care păstrează şi sporesc substanţa organică… Experimentele Secţiei de conservare a
solurilor au dat rezultate remarcabile.

Spre exemplu, în Carolina de Nord s-a constatat, că stratul de 10 cm din ace de pin elimina complet
eroziunea.

În Nebraska lucrarea superficială, care lăsa paiele şi alte deşeuri la suprafaţă, s-a dovedit eficientă pentru
păstrarea umidității, …şi a produs o creştere substanţială a roadei la culturile experimentale.”.

5. O cercetare artizanală neobişnuită

9
Totul a început de la încercarea de a cultiva legume pe un sol, care, după cum am descoperit prea târziu, era
mai indicat pentru producerea cărămizilor.

Când angajatul meu l-a săpat, el s-a dovedit a fi o argilă cleioasă banală. Uscându-se acesta se întărea într-
atât, că nu puteam să înfig hârleţul cu greutatea întregului corp, înmuindu-se se lipea de papuci bucăţi
enorme.

S-a dovedit, că constructorii aduceau în acest loc stratul profund al solului, după reconstrucţia străzii.
Acesta era cel mai sărac lot de teren din aşezare.

Sarcina se reducea la faptul de a introduce o cantitate mare de organică, fără a restricţiona capacitatea ei de
a alimenta plantele.

Cel mai important lucru era siguranţa mea în faptul, că orice, chiar şi cel mai sărac sol, poate fi transformat
în înalt productiv.

Începând cu anul 1930, noi în fiecare an incorporam în sol material organic, şi în fiecare an tot mai mult.
După aceasta, am început să îngrop frunzele la fundul unor canale nu prea adânci, astfel s-a format un strat
de organică sub suprafaţa solului.

În anul 1937 eu am hotărât, că eu fac acelaşi lucru ca şi arătura: formez la adâncime un strat de organică,
care identic sugativei, absoarbe toată apa.

Noi am răscolit frunzele şi le-am amestecat cu stratul superficial al solului. În anul 1938 suprafaţa lui arăda
absolut diferit. Ea era puhavă şi nisipoasă şi uşor se grebla.

Acesta a fost primul an, când toate culturile s-au dezvoltat reuşit şi aproape independent de condiţiile
vremii.

În iulie 1938 lotul meu a fost inspectat de către reprezentanţii Secţiei de conservare a solurilor. Eu luau
probe prin forare. Pentru comparaţie, din toamnă am lăsat o fâşie de 180 cm, care a fost săpată, fără a fi
eliminate frunzele şi au mai fost adăogate altele, după cum se proceda întotdeauna.

În afara fâşiei martor solul era afânat până la 30 cm, şi tot stratul era uniform umed. Rămăşiţe de frunze nu
erau nicăieri.

Pe fâşia martor, sub stratul superior afânat s-a descoperit un sol dur, uscat până la adâncimea de 20 cm. Sub
acesta se afla stratul umed de frunze, iar imediat sub acesta sursa de apă.

Această fâşie demonstra faptul, că plantele nu pot creşte bine în solul, în care este incorporată multă
materie organică.

Uscăciunea solului, după incorporarea unei cantităţi mari de organică este un fenomen recunoscut oficial.

Din ce cauze stratul arabil s-a uscat?

Umiditatea din el a fost absorbită de către substanţa organică (frunzele). Ea s-a mişcat în jos, supunându-se
gravitaţiei şi puterii osmotice a organicii.

10
Chiar şi după o ploaie torenţială, apa timp de 3-4 zile pleacă în stratul de frunze îngropate. Începând
creşterea imediat după ploaie, plantele peste 3-4 zile se opresc în dezvoltare şi nu cresc până la următoarea
ploaie.

Funcţionarii nu au căzut de acord, că uscăciunea, după îngroparea organicii, este produsă anume de arătură.
Mie însă îmi era clar, că cauza uscăciunii o constituie înseşi materialul organic incorporat. (Notă. Cred, că
drept cauze pot servi încă cel puţin două faze: stratul de organică îngropată (sau a bulgărilor de la
suprafaţă) nu permit trecerea apei subterane prin capilare, iar stratul superior capilar este uscat de soare
şi vânt. Se primeşte, că arătura poate usca solul prin trei metode.)

Obijduit de o atare ignorare a dovezilor, eu am hotărât să pun experimentul în câmp. Unul din agronomii
departamentului formal m-a susţinut.

Chiar în primul an de cercetări incorporarea materiei organice în stratul superficial a sporit roada cu 50 la
sută.

Cercetarea ”a descoperit” fapte cunoscute tuturor. Forţa de gravitaţie şi proprietatea de sugativă sunt
unicele forţe motrice care acţionează aici.

11