REFERAT

MIHAI EMINESCU-Poezia Iubirii și a Naturii

DE CE NU-MI VII

Eminescu este cel mai mare poet român și unul dintre scriitorii importanți din
literatura universală, întruchiparea geniului nostru național și culmea cea mai înaltă
la care s-a ridicat vreodată spiritualitatea românească. El rămâne simbolul omului de
geniu stăpânit de dorința adevărului și al frumosului,omul superiorității spirituale
absolute.

Marile teme și motive întâlnite în opera lui Mihai Eminescu sunt în

majoritatea lor romantice și comune cu ale celorlalți poeți romantici
europeni:timpul și spatial; categorii fundamentale ale existenței; cosmosul văzut în
totalitatea sa prin imagini cosmogonice vaste și grandioase sau prin călătorii
interastrale; istoria și societatea umană privite mai ales în aspectele lor negative;
motivul lumii ca teatru; miturile și visul; condiția omului de geniu; concepția
despre poezie și misiunea poetului; adesea poetul făcând referire la teza
maioresciană a spoielii de cultură ilustrată și în versul ,,în noi totul e spoială, totu-i
lustru fără bază”.(din ,,Epigonii”).

O temă esențială în poezia lui Eminescu este iubirea care apare în strânsă
corelație cu natura, dar se poate afirma că temele și motivele la Eminescu sunt atât
de numeroase încât este aproape imposibil să se alcătuiască un inventar al acestora.
 Natura și dragostea sunt privite la Eminescu într- o relație de strânsă
interdependență și sunt de neconceput una fără alta, poezia naturii este în același
timp și poezie de dragoste.

Poezia ,,De ce nu-mi vii” este un cântec nostalgic despre o iubire trecută
evocată în momentul toamnei. Ea aparține celei de-a doua perioade a liricii de
dragoste eminesciene deoarece apare în revista ,,Convorbiri literare”, în 1887. Se
remarcă existența unui acord perfect între planul exterior și planul interior deoarece
odată cu vestejirea naturii și scuturarea frunzelor pare că s-a stins și dragostea
femeii. Poetului îi rămâne rememorarea plăcerii întâlnirilor (,,Să te privesc cu mult
nesaț,”) și trece ca și în alte poezii erotice la valoarea morală și ideală a iubirii.
Femeia este îndrăgită nu numai pentru frumusețea fizică deoarece poetul ajunge la
concluzia că (,,În lumea asta sunt femei/Cu ochi ce izvorăsc scântei...”) ci valoarea
femeii vine din faptul că ea îi înseninează sufletul eului liric:,,Căci tu înseninezi
mereu/Viața sufletului meu,”.

Apare în acest text comparația iubitei cu o stea, bine cunoscută și

sesizantă pentru metafizica erosului la Eminescu. Această asemănarea înseamnă pe
de-o parte aspirația și dorința purificată a îndrăgostitului iar pe de alta atitudinea
sufletească și spirituală a iubitei. Spre deosebire de distanțarea dintre îndrăgostiții
din ,,Luceafărul” sau de ,,imputarea” metafizico-estetică din ,,Pe lângă plopii
fără soț” ( ,,Pe lângă plopii fără soț/Adesea am trecut;/Mă cunoșteau vecinii
toți-/Tu nu m-ai cunoscut.”), în poezia ,,De ce nu-mi vii”, bărbatul se situează la
același nivel de cunoaștere cu femeia pe care o adora și o idealiza. Același lucru se
întâmplă și în poezia ,,Atât de fragedă”, iar întrebarea care este de fapt o chemare
și care apare atât în incipit cât și la finalul poeziei (,,De ce nu-mi vii”) se aseamănă
cu aceea din poezia ,,Atât de fragedă”: ,,Pe fruntea ta purtând coroană-/Unde te
duci? Când o să vii?”. Se traduce astfel o stare de spirit comună, consacrarea
femeii fiind aproape mistică și regretul după dragostea pierdută fiind, parcă,
neînsoțit de niciun reproș.

Despre poezia ,,Atât de fragedă” s-a constatat faptul că a avut o foarte mare
perioadă de concepere trecând prin mai multe stadii și modificări, unele destul de
însemnate. Este tot o poezie de dragoste spiritualizată în care figura iubitei îngeresc
senzuală, de o corporalitate diafamă la început, evoluează în viziunea poetului pe
măsura transformărilor sale sufletești spre o imaterialitate mistică. Dacă la început
femeia este fragedă ca floarea de cireș, are mersul plutitor ca visul, mătasea rochiei
îi tremură ușor iar ochii sunt fierbinți și șoaptele gurii sunt calde spre final, deși
sentimentele poetului cresc în intensitate, acesta se purifică și se înobilează prin
ideea penitenței și adorației:,,Că te-am zărit e a mea vină/Și vecinic n-o să mi-o
mai iert,”. Ca și în poezia ,,De ce nu-mi vii”, Eminescu se dovedește un maestru al
gradării efectelor emoționale și poetice.

Muzicalitatea poeziei este asigurată de catrenele iambice și de rima

împerechiată, fapt ce dă o tonalitateblândă textului eminescian.

Despre poezia de dragoste a lui Eminescu s-a scris aproape la fel de mult ca
și despre poezia de natură.

Camil Petrescu aprecia de la 50 de ani de la moartea lui Eminescu că: ,, Atât de

mare este farmecul sub care stă cultura românească încât, cultul lui Eminescu nu
este un cult firesc acceptat de unii, refuzat de alții cum se întâmplă cu alți mari
scriitori de geniu, ci un soi de realitate căreia nu i se poate sustrage nimeni”
( Camil Petrescu, ,,Eminescu și esențele”,în revista ,,Fundațiile Regale”, 1 iulie,
1939, pagina 147-150).
 Eugen Barbu, remarcabilă personalitate a culturii românești contemporane,
spune și el la rându-i: ,, Citiți-l și recitiți-l în fiecare lună și în fiecare an pe
Eminescu și o să descoperiți de fiecare dată că nu a-ți dat de ultimul izvor al
fântânii lui nemuritoare și îmbelșugate”.

Eminescu este unul din exemplarele cele mai splendide pe care le-a produs
umanitatea.