Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
CAPITOLUL 1
OBLIGAŢIA CIVILĂ
Luând ca model Codul civil francez din 1804, care nu a definit noţiunea de obligaţie, Codul
civil român din 1865, ca de altfel şi alte coduri civile europene, ca cel austriac din 1811, cel
elveţian din 1907 sau Codul federal elveţian al obligaţiilor din 1881 şi apoi din 1911, nu au
definit această instituţie juridică.1
Acest lucru se explică prin adoptarea de către redactorii codurilor respective a renumitei
definiţii a obligaţiei din INSTITUTELE lui Justinian, care a definit obligaţia astfel: „ obligatio
est juris vinculum quo necesitate adstringimur, alicuius solvendae rei, secundum nostrae
civitatis jura.”
În aceste condiţii, sarcina definirii obligaţiei civile a revenit doctrinei.
Astfel au fost formulate mai multe definiţii:
„ Obligaţia este o legătură juridică între două sau mai multe persoane, în virtutea căreia,
o parte, numită debitor, se obligă faţă de alta, numită creditor, la executarea unei prestaţiuni
pozitive sau negative, adică la un fapt sau la o abstenţiune.”2
„ Obligaţia este raportul juridic în temeiul căreia o persoană este ţinută să dea, să facă
sau să nu facă ceva în favoarea unei alte persoane.”3
„Raportul juridic de obligaţie poate fi definit ca acel raport în baza căruia o persoană,
numită creditor, poate pretinde altei persoane, numită debitor, efectuarea unei anumite
prestaţiuni.”4
„Obligaţia este raportul juridic în temeiul căruia o persoană, numită creditor, are
dreptul de a pretinde de la altă persoană, numită debitor, o anumită prestaţiune, pe care acesta
este îndatorat a o îndeplini.”5
„Obligaţia este raportul de drept civil în care o parte, numită creditor, are posibilitatea
de a pretinde celeilalte părţi, numită debitor, să execute o prestaţie sau mai multe prestaţii, ce
pot fi de a da, a face sau a nu face , de regulă, sub sancţiunea constrângerii de stat.”6
„ Obligaţia este raportul juridic în temeiul căruia o persoană numită debitor este ţinută
faţă de alta, numită creditor, la datoria de a da, de a face sau de a nu face ceva, sub sancţiunea
constrângerii de stat în caz de neexecutare de bună voie.”7
„ Obligaţia este acel raport juridic în temeiul căruia o persoană – numită creditor – poate
să pretindă unei alte persoane – numită debitor – să-i facă o prestaţie pozitivă sau negativă, iar
în caz de neîndeplinire s-o poată obţine în mod forţat.”8
„Obligaţia – în sens larg – este, aşadar, acel raport juridic în conţinutul căruia intră
dreptul subiectului activ, numit creditor, de a cere subiectului pasiv, denumit debitor – şi căruia
1
Ioan Albu, Drept civil. Introducere în studiul obligaţiilor, Ed. Dacia, Cluj – Napoca, 1984, pag. 14;
2
Constantin Hamangiu, I. Rosetti – Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. II, Ed. Naţională S.
Ciornei, Bucureşti, 1929, pag. 511;
3
Tudor R . Popescu, Petre Anca, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, pag. 9;
4
Renee Sanilevici, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Iaşi, 1976, pag. 2;
5
Ioan Albu, op. cit., pag. 14;
6
Liviu Pop, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996, pag. 10;
7
Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu, Drept civil, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Actami, Bucureşti, 2000, pag.
9;
8
Ion Dogaru, Pompil Drăghici, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, pag. 10;
2
îi revine îndatorirea corespunzătoare – a da, a face sau a nu face ceva, sub sancţiunea
constrângerii de stat în caz de neexecutare de bunăvoie.”9
În raport de definiţiile enunţate, putem defini obligaţia civilă ca fiind raportul juridic în
baza căruia creditorul are dreptul să pretindă debitorului să execute prestaţia corelativă de a
da, a face sau a nu face ceva.
Conţinutul raportului juridic obligaţional este alcătuit din dreptul de creanţă care aparţine
creditorului şi obligaţia corelativă acestui drept, care incumbă debitorului.
Raportul de obligaţie poate fi, din punct de vedere al conţinutului, simplu, atunci când o
parte are numai drepturi, iar cealaltă parte numai obligaţii sau complex, atunci când ambele
subiecte au atât drepturi cât şi obligaţii.
9
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002,
pag. 3;
10
Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, Bucureşti, 1997, pag. 289;
11
Gheorghe Beleiu, Drept civil. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Ed. „ Şansa”, Bucureşti,
1994, pag. 63-64;
3
Conţinutul raporturilor juridice de obligaţii este determinat prin voinţa părţilor, atunci când
izvorul obligaţiei este contractul civil, respectiv legea, în cazul în care izvorul obligaţiei este
fapta juridică ilicită cauzatoare de prejudicii.
14
Art. 607 Cod civil prevede că „ nu e iertat a sădi arbori care cresc înalţi, decât la depărtarea hotărâtă de
regulamentele particulare sau de obiceiurile constante şi recunoscute şi în lipsă de regulamente şi de obiceiuri, în
depărtare de doi metri, de la linia despărţitoare a celor două proprietăţi, pentru arborii înalţi şi de o jumătate de
metru pentru celelalte plantaţii şi garduri vii.”
5
Obligaţia civilă obişnuită reprezintă regula, iar celelalte categorii de obligaţii sunt
excepţii.
Obligaţia civilă obişnuită este obligaţia care incumbă debitorului faţă de care s-a născut.
Obligaţiile reale - propter rem - cunoscute sub denumirea de obligaţii reale de a face,
sunt îndatoriri ce revin deţinătorului unui bun determinat şi care au ca izvor legea sau convenţia
părţilor.15
Din definiţia dată rezultă că obligaţiile propter rem pot fi legale sau convenţionale.
Obligaţie propter rem legală este cea prevăzută de art.74 din Legea nr.18/199116
republicată, care impune tuturor deţinătorilor de terenuri agricole obligaţia de a asigura
cultivarea acestora şi obligaţia de a asigura protecţia solului, care dacă nu sunt respectate atrag
sancţiunile prevăzute de art.75-76 din aceeaşi lege.
Obligaţie propter rem convenţională este, de exemplu, obligaţia proprietarului unui fond
aservit, asumată în momentul constituirii unei servituţi de trecere, de a efectua lucrările necesare
exerciţiului servituţii.
Indiferent de izvorul lor, legea sau convenţia părţilor, aceste obligaţii reale grevează
dreptul asupra terenului, sunt accesorii ale acestuia şi se transmit o dată cu bunul, fără nici o
formalitate specială pentru îndeplinirea formelor de publicitate imobiliară.
Obligaţiile opozabile şi terţilor - scriptae in rem, se caracterizează prin faptul că sunt
atât de strâns legate de posesia unui bun, încât creditorul nu poate obţine satisfacerea dreptului
său decât dacă posesorul bunului va fi obligat să respecte acest drept, deşi nu a participat direct şi
personal la naşterea raportului obligaţional.
Menţionăm în acest sens obligaţia cumpărătorului unui bun ce formează obiectul unui
contract de locaţiune, reglementată în art.1441 Cod civil17. Dacă locatorul vinde lucrul închiriat
sau arendat, cumpărătorul este obligat să respecte locaţiunea făcută înainte de vânzare, cu
excepţia cazului în care în contractul de locaţiune s-a prevăzut desfiinţarea acesteia din cauza
vânzării.
Obligaţia civilă perfectă este acea obligaţie a cărei executare este asigurată, în caz de
neexecutare de către debitor, printr-o acţiune în justiţie şi obţinerea unui titlu executor ce poate fi
pus în executare silită.
Obligaţia civilă imperfectă, numită şi obligaţie naturală, este acea obligaţie care nu
poate fi executată silit, dar dacă a fost executată de bună voie, debitorul nu mai are posibilitatea
să ceară restituirea prestaţiei.
15
Corneliu Bîrsan, op.cit., pag.24;
16
Legea nr.18/1991 a fondului funciar, modificată şi republicată în temeiul art.VII din Legea nr.169/1997, publicată
în M.Of. nr.299/27.11.1997;
17
Art. 1441 Cod civil dispune că „ dacă locatorul vinde lucrul închiriat sau arendat, cumpărătorul este dator să
respecte locaţiunea făcută înainte de vânzare, întrucât afost făcută prin act autentic sau prin act privat, dar cu dată
certă, afară numai când desfiinţarea ei din cauza vânzării s-ar fi prevăzut în însuşi contractul de locaţiune.”
6
În legislaţia noastră civilă sunt reglementate expres două cazuri de obligaţii naturale, în
art. 20 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă18, respectiv art. 1092
alin. 2 Cod civil.19
Prin izvor de obligaţie se înţelege sursa acestuia, adică actul juridic sau faptul juridic care
dă naştere unui raport juridic obligaţional.
Potrivit Codului civil, sunt considerate izvoare de obligaţii contractele, cvasicontractele,
delictele, cvasidelictele şi legea.
Contractul este definit în art. 942 Cod civil ca fiind acordul între două sau mai multe
persoane spre a constitui sau stinge între dânşii un raport juridic.
Cvasicontractul este, potrivit art. 986 Cod civil, un fapt licit şi voluntar, din care se naşte
o obligaţie către o altă persoană sau obligaţii reciproce între părţi.
În această categorie sunt incluse:
- gestiunea de afaceri sau gestiunea intereselor altuia;
- plata lucrului nedatorat sau plata indebitului.
Gestiunea de afaceri constă în fapta unei persoane care, fără a primi mandat din partea
altei persoane, administrează – gerează – interesele acesteia, dând naştere la obligaţii reciproce.
Ne aflăm în prezenţa gestiunii de afaceri ori de câte ori o persoană îndeplineşte, fără
însărcinare prealabilă, un act în interesul altei persoane.
Plata lucrului nedatorat constă în fapta unei persoane de a plăti unei persoane o datorie
inexistentă sau pe care nu o avea, care dă naştere obligaţiei de restituire
Delictul şi cvasidelictul sunt definite în art. 998 – 999 Cod civil ca fiind fapte ilicite care,
datorită împrejurării că au produs un prejudiciu altei persoane, obligă pe cel care a cauzat
prejudiciul din vina sa, să-l repare.
Deosebirea dintre delict şi cvasidelict constă în forma vinovăţiei. Astfel, delictul este o
faptă ilicită cauzatoare de prejudicii săvârşită cu intenţie, în timp ce cvasidelictul este o faptă
ilicită săvârşită fără intenţie, din neglijenţă sau imprudenţă.
18
Conform art. 20 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 „ debitorul care a executat obligaţia după ce dreptul la acţiune al
creditorului s-a prescris, nu are dreptul să ceară înapoierea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul
de prescripţie era împlinit.”
19
Art. 1092 1 Cod civil, prevede că „ orice plată presupune o datorie, ceea ce s-a plătit fără să fie debit este supus
repetiţiunii.
Repetiţiunea nu este admisă în privinţa obligaţiilor naturale, care au fost achitate de bună voie.”
7
Legea este considerată izvor de obligaţie în măsura în care prin lege se nasc, direct şi
nemijlocit, obligaţii civile. De exemplu, obligaţia de întreţinere reglementată de art. 86 Codul
familiei.20
În doctrină21 a fost criticată această clasificare a izvoarelor de obligaţii, cu motivarea că
este incompletă, deoarece nu face referire şi la actul juridic unilateral, respectiv inexactă, pentru
că nu există consecinţe diferite în cazul delictului şi cvasidelictului.
Având în vedere criticile formulate, s-a impus clasificarea izvoarelor de obligaţii în:
- acte juridice:
- contractul;
- actul juridic unilateral.
- fapte juridice:
- fapte juridice licite;
- fapte juridice ilicite cauzatoare de prejudicii.
CAPITOLUL 2
CONTRACTUL
Codul civil defineşte în art. 942 contractul ca fiind acordul între două sau mai multe
persoane spre a constitui sau stinge între dânşii un raport juridic.
Sursa de inspiraţie a Codului civil român în definirea contractului a constituit-o Codul civil
italian, care prevedea în art. 1098 aceeaşi definiţie adoptată în art. 942.
Titlul III din Cartea a III –a din Codul civil român, intitulat „ Despre contracte sau
convenţii” a generat în doctrină o problemă în legătură cu existenţa sau inexistenţa unor
deosebiri între cele două noţiuni, contract şi convenţie, întemeiată pe dispoziţiile art. 1101 din
Codul civil francez, nereprodus de Codul nostru civil, potrivit căruia contractul este o convenţie
prin care una sau mai multe persoane se obligă să dea, să facă sau să nu facă ceva.
În sistemul francez22, se consideră că noţiunea de convenţie este mai largă, reprezentând
acordul de voinţă ce are ca obiect modificarea sau stingerea unei obligaţii ori crearea,
modificarea sau stingerea unui drept, altul decât un drept personal.
20
Art. 86 alin. 1 Codul familiei dispune că „obligaţia de întreţinere există între soţ şi soţie, părinţi şi copii, cel care
adoptă şi adoptat, bunici şi nepoţi, străbunici şi strănepoţi, fraţi şi surori, precum şi între celelalte persoane prevăzute
de lege.”
21
Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag.19;
22
Alex Weill, Francois Terre, Droit civil, Les obligations, Dalloz, Paris, 1986, pag. 142;
8
În cuprinsul Codului civil român , termenul de contract este sinonim cu acela de
convenţie. Datorită acestui fapt, în literatura juridică s-a încercat o delimitare a
convenţiei faţă de contract. S-a afirmat că dacă convenţia este genul, contractul
este specia; convenţia este acordul de voinţă realizat cu scopul de a produce efecte
juridice, iar contractul este convenţia care dă naştere unei obligaţii.23
Deoarece Codul civil se referă la noţiunea largă a efectelor contractului, unii autori24 au
definit contractul sau convenţia ca fiind „acordul între două sau mai multe persoane în scopul de
a produce efecte juridice”
O definiţie cuprinzătoare este aceea potrivit căreia : „prin contract se înţelege acordul de
voinţă între două sau mai multe persoane, prin care se nasc ,se modifică sau se sting drepturi şi
obligaţii, adică un raport juridic de obligaţii” şi , în sfârşit , potrivit altor autori 25, „contractul este
acordul de voinţă care dă naştere, modifică sau stinge drepturi şi obligaţii”
Din definiţia elaborată în literatura de specialitate se poate observa că accentul se pune pe
efectele juridice produse de contract , deosebirile constând în aceea că unii autori includ în
definiţia contractului civil toate efectele, pe câtă vreme alţi autori se referă numai la scopul
contractului (acela de a produce efecte juridice, fără a enumera aceste efecte ).
Contractul civil este folosit în cele mai diverse raporturi dintre persoane fizice şi juridice:
vânzarea-cumpărarea de bunuri, asigurările, împrumutul ,donaţia, depozitul, locaţiunea , etc.
Frecvenţa acestor contracte ,ca de altfel însăşi evoluţia dreptului civil ,este strâns legată de
evoluţia dreptului de proprietate.
După cum am arătat în definiţia contratului civil , elementul specific al acestuia este
acordul de voinţă al părţilor , adică întâlnirea concordantă a două sau mai multe voinţe
individuale, cu intenţia părţilor de a produce efecte juridice.
Voinţa definită ca „ o capacitate a omului de a propune scopuri şi de a-şi realiza idealuri
pe calea unor activităţi care implică învingerea unor obstacole... capacitatea omului de a-şi
planifica, de a-şi organiza, efectua şi controla activitatea în vederea realizării scopurilor”26 are un
rol deosebit în materie de contracte civile şi obligaţii contractuale .
Art.5 din Codul civil dispune că persoanele sunt libere, prin simpla lor voinţă, să încheie
orice fel de contracte şi să creeze orice fel de obligaţii, cu condiţia de a nu aduce atingere ordinii
publice şi bunelor moravuri.
Acordul de voinţă intervenit între două sau mai multe persoane este considerat ca având
putere de lege între aceste persoane , iar, în caz de litigiu, interpretarea contractului trebuie să se
facă după intenţia comună a părţilor (art.977 Cod civil.)
Reglementările cuprinse în Codul civil cu privire la voinţa oamenilor în domeniul
contractelor şi al obligaţiilor contractuale, au consacrat, ceea ce numeşte ,principiul libertăţii de
voinţă în materia contractelor. Acest principiu nu trebuie înţeles ca fiind o libertate în general ,ci
ca pe o libertate pe care o condiţionează şi o determină viaţa socială şi dispoziţiile legale.
Principiul libertăţii de voinţă în materia contractelor poate fi sintetizat astfel:
• fundamentul forţei obligatorii a contractului îl constituie voinţa părţilor;
• orice contract, în măsura în care este rezultatul voinţei părţilor, este just şi legitim;
• contractul are putere de lege între părţile contractante;
23
Matei B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1921, pag. 47;
24
Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag.47
25
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.25
26
Ion Dogaru, Valenţele juridice ale voinţei, Ed Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,1986,pag,16.
9
• principiul autonomiei de voinţă afirmă deplina libertate contractuală ,în sensul unei
depline libertăţi de fond şi de formă.
Voinţa juridică a părţilor contractante nu este nelimitată ,ci ea se poate manifesta în
următoarele limite:
• morala existentă la momentul potrivit ;
• nu se pot exercita drepturile subiective decât potrivit scopului lor economic şi social(art.1-3
din Decretul nr.31/1954);
• necesitatea social politică ,derivând din nivelul dezvoltării sociale la momentul respectiv,
precum şi din lege, principiile dreptului , ordinea de drept constituită.
27
C. Hamangiu, I. Rosetti – Bălănescu, Al. Băicoinau, op. cit, pag. 489;
28
C. Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit, pag. 29
11
Contractul unilateral nu se confundă cu actul juridic unilateral, care este rezultatul voinţei
unei singure părţi.29 Astfel, contractul unilateral se formează în baza acordului de voinţă dintre
părţi, chiar dacă ulterior se stabilesc obligaţii numai în sarcina unei dintre părţi, în timp ce actul
unilateral presupune o singură manifestare de voinţă.30
Contractul bilateral (sinalagmatic), după definiţia dată în art. 943 Cod civil, este acel
contract în care părţile se obligă reciproc una către alta.
Acest tip de contract se caracterizează prin reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor.
Sunt contracte bilaterale contractul de vânzare, contractul de închiriere, contractul de
transport.
De exemplu, în cazul contractului de vânzare – cumpărare, vânzătorul este creditorul
obligaţiei de plată a preţului şi debitorul obligaţiei de predare a lucrului vândut, iar cumpărătorul
este creditorul obligaţiei de predare a lucrului vândut şi debitorul obligaţiei de plată a preţului.
Importanţa clasificării contractelor în unilaterale sau bilaterale :
• din punct de vedere al efectelor, numai în cazul contractelor sinalagmatice
întâlnim excepţia de neexecutare, rezoluţiunea, rezilierea şi riscul contractului;
• din punct de vedere al probelor, înscrisurile sub semnătură privată prin care se
constată contracte sinalagmatice trebuie să fie făcute, conform art. 1179 Cod civil,
în dublu exemplar; în cazul contractelor unilaterale având ca obiect obligaţia de
plată a unei sume de bani sau de a da o cantitate de bunuri de gen, conform art.
1180 Cod civil, acestea trebuie să poarte menţiunea „bun şi aprobat”.
După scopul urmărit de părţi, contractele sunt cu titlu oneros şi cu titlu gratuit.
Contractul cu titlu oneros este acel contract prin care, în schimbul folosului patrimonial
procurat de o parte celeilalte părţi, se urmăreşte obţinerea altui folos patrimonial.
Art. 945 Cod civil, defineşte contractul cu titlu oneros ca fiind acela în care fiecare parte
voieşte a-şi procura un avantaj.
Sunt contracte cu titlu oneros contractul de vânzare – cumpărare, contractul de locaţiune,
contractul de asigurare,etc.
Codul civil distinge, în art. 947, între contractul comutativ şi contractul aleatoriu.31
Este comutativ acel contract, cu titlu oneros, la a cărui încheiere, părţile cunosc existenţa
şi întinderea obligaţiilor.
De exemplu, contractul de vânzare – cumpărare, contractul de antrepriză, contractul de
schimb, contractul de locaţiune.
Este aleatoriu, acel contract, cu titlu oneros, la a cărui încheiere părţile cunosc numai
existenţa obligaţiilor, nu şi întinderea acestora, existând şansa unui câştig sau riscul unei pierderi,
datorită unei împrejurări viitoare, incerte.
Întinderea uneia sau cel puţin a uneia dintre prestaţii depinde de hazard.
De exemplu, contractul de asigurare, contractul de rentă viageră
Contractul cu titlu gratuit este acel contract prin care se procură un folos patrimonial,
fără a se urmări obţinerea altui folos patrimonial în schimb.
29
Gabriel Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, pag.140 - 141
30
Brânduşa Ştefănescu, Raluca Dimitriu, Drept civil pentru învăţământul superior economic, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2002, pag. 268;
31
Potrivit art. 947 Cod civil „ Contractul cu titlu oneros este comutativ atunci când obligaţia unei părţi este
echivalentul obligaţiei celeilalte.
Contractul este aleatoriu când echivalentul depinde, pentru una sau toate părţile, de un eveniment incert.”
12
Potrivit art. 946 Cod civil, contractul gratuit sau de binefacere este acela în care una din
părţi voieşte a procura, fără echivalent, un avantaj celeilalte.
Sunt contracte cu titlu gratuit: contractul de donaţie, contractul de împrumut fără
dobândă, contractul de mandat gratuit.
Contractele cu titlu gratuit se subclasifică în contracte dezinteresate şi liberalităţi.
Contractul dezinteresat este acel contract cu titlu gratuit, prin care una din părţi procură
celeilalte părţi un folos patrimonial, fără să-şi micşoreze patrimoniul.
De exemplu, contractul de mandat gratuit, contractul de depozit neremunerat, comodatul.
Liberalităţile sunt contracte cu titlu gratuit, prin care una din părţi îşi micşorează
patrimoniul prin folosul patrimonial procurat celeilalte părţi.
Contractul de donaţie reprezintă un exemplu de liberalitate.
Importanţa acestei clasificări constă în următoarele:
• în scopul ocrotirii intereselor persoanelor fizice lipsite de capacitate de exerciţiu,
legea interzice reprezentanţilor legali să facă donaţii în numele celor pe care îi
reprezintă şi, de asemenea, interzice minorilor cu capacitate de exerciţiu restrânsă,
să facă donaţii, chiar dacă au încuviinţarea ocrotitorilor legali şi a Autorităţii
tutelare;
• sub sancţiunea nulităţii absolute, legea prevede că donaţia trebuie încheiată în
formă autentică;
• contractele cu titlu gratuit se prezumă că se încheie intuitu personae, de aceea
eroarea asupra persoanei constituie cauză de anulare a contractelor;
• moştenitorii rezervatari ai donatorului au dreptul de a cere raportul donaţiilor la
masa succesorală pentru stabilirea rezervei succesorale şi pot să ceară reducţiunea
lor în cazul în care depăşesc cotitatea disponibilă;
• revocarea contractelor cu titlu gratuit, prin acţiunea pauliană, introdusă de
creditori, se exercită în condiţii mult mai uşoare decât atunci când se intentează
împotriva contractelor cu titlu oneros încheiate de debitor cu terţe persoane;
• în cazul contractelor cu titlu oneros, obligaţiile părţilor şi răspunderea lor
contractuală sunt reglementate cu mai multă severitate decât în cazul contractelor
cu titlu gratuit.32
Contractele constitutive sau translative de drepturi reale sunt acele contracte prin care
se constituie sau se transmite un drept real (dreptul de proprietate, dreptul de uzufruct, dreptul de
uz, dreptul de servitute, dreptul de superficie).
Contractele generatoare de drepturi de creanţă sunt acele contracte prin care iau naştere
raporturile juridice obligaţionale.
32
Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag. 30; Liviu Pop, op. cit., pag.40-41;
33
Constantin Stănescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 39 – 40; Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit., pag.56;
13
Contractele constitutive sau translative de drepturi sunt acele contracte care produc
efecte ex nunc (pentru viitor) din momentul încheierii lor.
De exemplu, contractul de vânzare – cumpărare, contractul de donaţie, contractul de gaj,
contractul de ipotecă convenţională.
Contractele declarative de drepturi sunt acele contracte care au ca efect consolidarea
sau definitivarea unui drept preexistent.
De exemplu, contractul de tranzacţie.
Încheierea contractului
36
Eugeniu Safta – Romano, Drept civil, Obligaţii, Ed. Neuron, Focşani, 1994, pag. 53, Constantin Stătescu,
Corneliu Bîrsan, op. cit., pag 43, Florin Ciutacu, Cristian Jora, op. cit., pag.36;
15
Capacitatea civilă37 este expresia care desemnează capacitatea în dreptul civil. Ea are ca
gen proxim capacitatea juridică, care reprezintă capacitatea generală de a fi titular de drepturi şi
obligaţii. În structura capacităţii civile intră două elemente: capacitatea de folosinţă şi capacitatea
de exerciţiu.
Actul normativ de bază în materia capacităţii civile este Decretul nr. 31/195438.
Pentru încheierea valabilă a contractului este necesar ca părţile să aibă capacitatea de a
contracta.
În doctrină39, capacitatea de a contracta a fost definită ca fiind o parte a capacităţii
juridice civile (de folosinţă sau de exerciţiu) constând în aptitudinea persoanei (fizice sau
juridice) de a încheia, personal sau prin reprezentare, contracte civile.
Art. 949 Cod civil prevede că poate contracta orice persoană ce nu este declarată
incapabilă de lege, iar art. 950 Cod civil dispune că sunt necapabili de a contracta, minorii,
interzişii şi, în genere, toţi acei cărora legea le-a prohibit oarecare contracte.
Din redactarea celor două texte rezultă că în materia încheierii contractului, regula este
capacitatea, iar excepţia incapacitatea.
Instituirea incapacităţilor are drept scop fie ocrotirea celor supuşi interdicţiilor sau
îngrădirilor ce decurg din ele, fie ocrotirea unor terţi sau a unor interese obşteşti, fie realizarea
concomitentă a acestor două obiective.40
Există incapacităţi generale şi incapacităţi speciale.
Stabilirea scopului fiecărei incapacităţi are importanţă deoarece în funcţie de aceasta se
va aplica sancţiunea nulităţii absolute – în cazul în care incapacitatea a avut ca scop protejarea
unui interes public – ori nulitatea relativă – în cazul în care incapacitatea a avut drept scop doar
protecţia incapabilului sau a unei anumite persoane.
În raport de art. 11 din Decretul nr. 31/1954 incapacităţile generale îi vizează pe minorii
care nu au împlinit vârsta de 14 ani şi interzişii judecătoreşti.
Incapacităţile parţiale sau speciale se referă numai la anumite categorii de persoane care
nu pot încheia unele contracte. De exemplu, pentru contractul de vânzare – cumpărare 41 legea
prevede anumite incapacităţi speciale, care au natura juridică a unor interdicţii de a vinde şi
cumpăra sau de a cumpăra:
• vânzarea între soţi este interzisă (art. 1307 Cod civil);
• tutorii nu pot cumpăra bunurile persoanelor de sub tutela lor cât timp socotelile
definitive ale tutelei n-au fost date şi primite (art.1308 pct. 1 Cod civil);
• mandatarii, atât convenţională, cât şi legali, împuterniciţi a vinde un lucru nu pot
să-l cumpere(art. 1308 pct. 2 Cod civil);
• persoanele ce administrează bunuri ce aparţin statului, comunelor, oraşelor,
municipiilor sau judeţelor, nu pot cumpăra bunurile aflate în administrarea lor
( art.1308 pct.3 Cod civil);
• funcţionarii publici nu pot cumpăra bunurile statului sau unităţilor administrativ-
teritoriale care se vând prin mijlocirea lor (art. 1308 pct. 4 Cod civil);
37
Pentru dezvoltări a se vedea Gh. Beleiu, Drept civil. Persoanele, Tipografia Universităţii Bucureşti, 1982, pag. 31
– 35; Ion Dogaru, Elementele dreptului civil. Introducere în dreptul civil, Subiectele dreptului civil, ED. Şansa,
Bucureşti, 1993, pag. 482; Gabriel Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001,
pag. 388;
38
Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice, publicat în B.Of. nr. 8/30.14.1954, modificat prin
Legea nr. 4/1956, publicată în B.Of. nr. 11/4.04.1956;
39
Mircea Mureşan, Capacitatea de a contracta, Dicţionar de drept civil, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1980, pag. 65;
40
Doru Cosma, teoria generală a actului juridic civil, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, pag. 184 - 185
41
Francisc Deak, Tratat de drept civil. Contractele speciale, Ed. Actami, Bucureşti, 1996, pag. 29 –33; Dan Chirică,
Drept civil, Contracte speciale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, pag. 36 –40;
16
• judecătorii, procurorii şi avocaţii nu pot deveni cesionari (cumpărători) de drepturi
litigioase care sunt de competenţa Curţii de Apel în a cărei circumscripţie îşi
exercită funcţia sau profesia (art. 1309 Cod civil); iar în cazul judecătorilor de la
Curtea Constituţională, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi al procurorilor de la
Parchetul general de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, interdicţia se
întinde pe tot teritoriul ţării;
• proprietatea funciară a dobânditorului şi a familiei sale nu poate depăşi 200 ha
teren agricol în echivalent arabil (art. 2 alin. 2 din Legea nr. 54/1998 privind
circulaţia juridică a terenurilor), iar încălcarea acestei interdicţii se sancţionează
cu reducţiunea actului juridic până la limita suprafeţei legale;
• persoanele insolvabile nu pot cumpăra bunurile imobile care se vând prin licitaţie
publică (art. 535 Cod proc.civilă).
Consimţământul (cum sentire) este definit ca fiind acordul de voinţe al părţilor unui
contract, acord de voinţe (concursus voluntatum)care constituie însuşi contractul şi dă naştere,
ca atare, obligaţiilor respective.42
În sens restrâns, prin consimţământ se înţelege voinţa unei dintre părţi manifestată la
încheierea contractului,43 sau voinţa unilaterală a părţilor ce se obligă de a-şi manifesta
achiesarea la propunerea făcută de cealaltă parte.44
Pentru a dobândi valoare juridică, consimţământul trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii: să emane de la o persoană cu discernământ, să fie exprimat cu intenţia de a produce
efecte juridice, să fie exteriorizat şi să nu fie alterat de vicii de consimţământ.
Viciile de consimţământ sunt eroarea, dolul (viclenia), violenţa şi leziunea,45 iar potrivit art.
953 Cod civil consimţământul nu este valabil când este dat prin eroare, smuls prin violenţă sau
surprins prin dol.
Eroarea poate fi definită ca falsa reprezentare a unor împrejurări la încheierea actului
juridic.
Eroarea obstacol este cea mai gravă formă de eroare, care face ca voinţa celor două părţi
să nu se întâlnească, împiedicând însăşi formarea contractului. Această formă de eroare este o
eroare distructivă de consimţământ, pentru că distruge consimţământul, ceea ce echivalează cu
lipsa consimţământului, motiv pentru care operaţia juridică afectată de o astfel de eroare este
lovită de nulitate absolută.
Sunt considerate erori obstacol, eroarea asupra naturii actului juridic ( error in negotio) şi
eroarea asupra identităţii obiectului actului juridic (error in corpore). Această soluţie este
acceptată, de lege lata, atât în doctrină cât şi în practica judiciară. Astfel, instanţa a admis
acţiunea având ca obiect declararea nulităţii absolute a unui contract de vânzare – cumpărare,
pentru eroare obstacol, reţinând că vânzătoarea a făcut dovada că intenţia sa a fost aceea de a
încheia un contract de întreţinere şi nu de vânzare – cumpărare, în condiţiile în care nici nu a
primit preţul vânzării, având credinţa că va fi întreţinută de pârâţi.46
42
Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag.52 – 53;
43
Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit., pag. 63;
44
Veronica Stoica, Nicolae Puşcaş, Petrică Truşcă, Drept civil. Instituţii de drept civil, Edd. Universul Juridic,
Bucureşi, 2003, pag.280;
45
Aurelian Ionaşcu, Drept civil. Partea generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963, pag. 163; Ion
Rucăreanu, Tratat de drept civil, vol. I, Teoria Generală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1967, pag. 281; Gh. Beleiu, op.
cit., pag.135;
46
Curtea de Apel Timişoara, Secţia civilă, Decizia nr. 1072/1998, nepublicată;
17
Eroarea viciu de consimţământ este falsa reprezentare a realităţii ce cade fie asupra calităţii
substanţiale ale actului – error in substantiam – fie asupra persoanei contractante – error in
personam -.
Potrivit prevederilor art. 954 Cod civil, ignorarea sau greşita cunoaştere a realităţii
constituie viciu de consimţământ în două ipoteze: când cade asupra substanţei obiectului
prestaţiei părţilor şi când se referă la persoana cu care s-a încheiat actul.
Pentru ca eroarea să fie cauză de anulare a contractului este necesar ca ea să fie cauza unică
şi determinantă a consimţământului deoarece nu orice eroare viciază consimţământul.
În materia vânzării, între eroare asupra substanţei obiectului prestaţiei părţilor şi viciile
ascunse, reglementate de art. 1352 – 1360 Cod civil, există o strânsă legătură, ambele situaţii
fiind generate de cunoaşterea inexactă a realităţii, iar sancţiunea prevăzută are ca scop să
ocrotească victima erorii.
Sub acest aspect, în practica judiciară,47 s-a argumentat că „ între eroare asupra substanţei şi
viciile ascunse există o distincţie netă: eroarea asupra substanţei deschide calea acţiunii în
anulare, care poate să fie exercitată chiar de vânzător, atunci când ea priveşte substanţa prestaţiei
proprii, în vreme ce viciile ascunse din materia vânzării permit doar cumpărătorului opţiunea
între acţiunea în rezoluţiunea contractului şi acţiunea în micşorarea preţului.”
Un alt viciu de consimţământ care atrage nulitatea relativă a contractului este dolul – sau
viclenia – care constă în inducerea în eroare a unei persoane, prin mijloace viclene sau dolosive,
pentru a o determina să încheie un contract.
Potrivit art. 960 alin. 1 Cod civil, dolul este o cauză de nulitate a convenţiei atunci când
mijloacele viclene, întrebuinţate de una din părţi sunt astfel, încât este evident că, fără aceste
maşinaţii, cealaltă parte n-ar fi contractat.
În doctrină, 48a fost susţinut şi punctul de vedere conform căruia, eroarea provocată prin dol
este, în realitate, o nulitate pentru eroare asupra cauzei, iar sancţiunea care intervine în acest caz,
ar trebui să fie nulitatea absolută.
Codul civil reglementează violenţa în patru articole.49Pornind de la consacrarea legislativă,
doctrina50 a definit violenţa ca fiind acel viciu de consimţământ care constă în ameninţarea unei
persoane cu un rău care îi produce o temere ce o determină să încheie un act juridic, pe care
altfel nu l-ar fi încheiat.
Pentru a stabili dacă temerea a fost determinantă, instanţele de judecată trebuie să facă
aprecierea ei în concret, în raport atât cu persoana victimei, cât şi cu împrejurările în care s-a
încheiat contractul. În acest sens, Curtea Supremă de Justiţie 51, investită cu soluţionarea unui
recurs extraordinar împotriva unor hotărâri judecătoreşti prin care s-a admis acţiunea în anularea
contractului de vânzare – cumpărare pentru vicierea consimţământului vânzătorului, a decis că
„ instanţele de fond şi recurs, faţă de probele existente la dosar, au fost îndreptăţite să reţină că
autorul reclamantei, cu voinţa slăbită de boală şi bătrâneţe, sub imperiul constrângerii morale
exercitate asupra sa de către cele două pârâte, a consimţit să încheie contractul de vânzare –
47
Curtea Supremă de Justiţie, Secţia civilă, Decizia nr. 160/1993 în „Dreptul „ nr. 7/1994, pag. 84;
48
Eugen Barasch, Dol et cause, Essai d’une theorie realiste du dol en droit francais, în Revue Generale du Droit, de
la Legislation et de la Jurisprudence, 1932;
49
Art. 955 Cod civil: „Violenţa în contra celui ce s-a obligat este cauză de nulitate, atunci când este exercitată de altă
persoană decât aceea în folosul căreia s-a făcut convenţia”; art. 956 : „Este violenţă totdeauna când, spre a face pe o
persoană de a contracta, i s-a insuflat temerea, raţională după dânsa, că va fi expusă persoana sau averea sa unui rău
considerabil şi prezent. Se ţine cont în această materie de etate, de sex şi de condiţia persoanelor”; art. 957:
„Violenţa este cauză de nulitate a convenţiei şi când s-a exercitat asupra soţului sau a soţiei, asupra descendenţilor
sau ascendenţilor”; art. 958: „Simpla temere reverenţioasă, fără violenţă, nu poate anula convenţia.”
50
Gh. Beleiu, op. cit., pag. 139; Ion Dogaru, op. cit., pag.220, Aspazia Cojocaru, Drept civil. Partea generală, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 2000, pag. 202; Gabriel Boroi, op. cit., pag. 167;
51
Curtea Supremă de Justiţie, Secţia civilă, Decizia nr. 200/1993, nepublicată;
18
cumpărare cu privire la apartament, înstrăinare pe care n-ar fi făcut-o şi nici nu ar fi avut motive
să o facă.”
Ameninţarea care constituie substanţa violenţei trebuie să fie ilicită. Aceasta înseamnă că
dacă ea priveşte un rău care nu are nimic ilicit, sau exercitarea unui drept, nu ne vom găsi în
prezenţa unui act de violenţă. Astfel, ameninţarea cu executarea unei creanţe sau cu introducerea
unei acţiuni în justiţie, nu reprezintă acte de violenţă.
În practica judiciară s-a stabilit că este valabil contractul de vânzare – cumpărare în care s-a
stipulat că obligaţia cumpărătoarei de plată a preţului se execută prin renunţarea acesteia la
creanţa ce o avea împotriva vânzătorului.
În acest sens, instanţa 52a respins acţiunea vânzătorului având ca obiect anularea
contractului de vânzare- cumpărare pentru vicierea consimţământului prin violenţă, cu
următoarea motivare: „ s-a dovedit că reclamantul, care a cerut să se anuleze contactul de
vânzare – cumpărare, a încheiat aceste contract în scopul stingerii obligaţiei sale de plată a
creanţei, prin renunţarea creditoarei la creanţa pe care o avea împotriva reclamantului, scop ce nu
este contrar ordinii publice şi bunelor moravuri. Fapta cumpărătoarei de a-l fi ameninţat pe
vânzător cu executarea creanţei, ca şi temerile acestuia de consecinţele executării, nu constituie
nici o violenţă, ca viciu de consimţământ, aşa încât acţiunea nu este întemeiată.”
Leziunea este acel viciu de consimţământ care constă în disprroporţia văsită de valoare
dintre două prestaţii.
Potrivit art. 25 din Decretul nr. 32/1954, acţiunea în anulare pentru leziune se restrânge la
minorii care, având vârsta de 14 ani împliniţi, încheie singuri, fără încuviinţarea părinţilor sau a
tutorelui, acte juridice pentru a căror valabilitate nu se cere şi încuviinţarea prealabilă a autorităţii
tutelare, dacă aceste acte le pricinuiesc vreo vătămare.
Legiuitorul a admis anularea pentru leziune numai dacă actele încheiate de minorii între 14
şi 18 ani care, în acelaşi timp, sunt acte de administrare şi au fost încheiate de minori fără
încuviinţarea ocrotitorului legal, sunt lezionare pentru minor şi sunt comutative.
Potrivit art. 962 Cod civil, obiectul convenţiilor este acela la care părţile, sau numai una din
părţi, se obligă.
Pentru valabilitatea contractului se cere întrunirea unor condiţii generale, respectiv: să
existe, să fie în circuitul civil, să fie determinat sau determinabil, să fie posibil, să fie licit şi
moral.
Condiţia existenţei obiectului contractului trebuie să fie îndeplinită la momentul încheierii
acestuia, deoarece dacă lipseşte obiectul, lipseşte o condiţie esenţială a contractului, ceea ce va
atrage nulitatea absolută a acestuia. Astfel, art. 1311 Cod civil prevede că dacă în momentul
vânzării lucrul era pierit în tot, vinderea este nulă.
Pentru anumite contracte se cer întrunite şi condiţii speciale, cum ar fi: cel ce se obligă să
fie titularul dreptului subiectiv, să existe autorizaţia administrativă prevăzută de lege, obiectul să
constea într-un fapt personal al debitorului.
Cauza sau scopul este acel element al contractului care constă în obiectivul urmărit la
încheierea acestuia.
52
Curtea de Apel Iaşi, Secţia civilă, Decizia nr. 1214/1997, în Culegere de practică judiciară, Iaşi, 1998, pag.14-15;
19
Art. 948 pct. 4 Cod civil, enumeră printre condiţiile esenţiale pentru valabilitatea unei
convenţii o cauză licită, iar art. 966 Cod civil, prevede că obligaţia fără cauză sau fondată pe o
cauză falsă sau nelicită nu poate avea nici un efect.
În sistemul dreptului civil român, nevalabilitatea cauzei atrage nulitatea absolută a
contractului atunci când lipseşte cauza datorită scopului imediat (causa proxima) ori aceasta este
ilicită sau imorală.
În dreptul francez53, s-au exprimat opinii diferite, în sensul că sancţiunea nulităţii absolute
intervine numai pentru cauză imorală şi cauză ilicită, în timp ce absenţa cauzei este sancţionată
cu nulitatea relativă sau cu nulitatea absolută
Lipsa cauzei atrage nulitatea absolută atunci când se datorează: lipsei obiectului
contraprestaţiei în contractele sinalagmatice, lipsei remiterii bunului în contractele reale, lipsei
elementului aleatoriu – riscul – în contractele aleatorii.
Conform art. 968 Cod civil, cauza ilicită este cea prohibită de lege, contrară bunelor
moravuri şi ordinii publice.
Cauza este ilicită când rezultatul ce se tinde a se obţine şi care a constituit motivul impulsiv
şi determinant la încheierea actului juridic reprezintă consideraţia unui scop nepermis, contrar
ordinii publice, economice şi sociale.54
Oferta de a contracta
2.5.1. Noţiune
Oferta de a contracta (policitaţiunea) este propunerea pe care o persoană o face unei alte
persoane sau publicului, de a încheia un contract în anumite condiţii.55
În principiu, nu se cere nici o condiţie specială pentru forma ofertei, aceasta putând fi
exprimată prin oricare din modurile de exteriorizare a voinţei juridice, în scris, verbal, expres sau
tacit; situaţie consacrată şi în doctrina franceză.56
Acest lucru se explică prin faptul că în raport de principiul libertăţii contractuale, autorii
Codului civil nu au impus nici o condiţie specială de formă pentru valabilitatea ofertei.
Forţa obligatorie a ofertei se analizează anterior acceptării ei, deoarece după ce a fost
acceptată se încheie contractul, iar contractului i se aplică regulile privind puterea obligatorie a
contractului.
În Codul civil nu există reglementări referitoare la forţa obligatorie a ofertei, dar prin art.
37 din Codul comercial a fost instituită regula potrivit căreia, până la momentul încheierii
contractului, oferta şi acceptarea ofertei sunt revocabile.
În analiza forţei obligatorii a ofertei se disting două situaţii, după cum oferta a ajuns sau nu
la destinatar:
• Dacă oferta nu a ajuns la destinatar, ofertantul o poate revoca, însă se cere ca
revocarea să ajungă la destinatar cel mai târziu odată cu oferta;
• Dacă oferta a ajuns la destinatar, soluţia este diferită, după cum oferta este cu
termen sau fără termen, respectiv:
- dacă oferta este cu termen, ofertantul este obligat să o menţină până la
expirarea termenului;
- dacă oferta este fără termen, ofertantul este obligat să o menţină un
interval de timp rezonabil pentru a da posibilitatea destinatarului să se
pronunţe asupra ei.
Oferta devine caducă la expirarea termenului, în cazul ofertei cu termen, precum şi în
situaţiile în care ofertantul devine incapabil sau moare mai înainte de acceptarea ofertei, iar
acceptarea ulterioară rămâne fără efecte.
Revocarea intempestivă a ofertei va atrage răspunderea ofertantului pentru toate
prejudiciile produse ca urmare a retragerii ofertei.
Promisiunea de vânzare
Promisiunea de vânzare este un antecontract care dă naştere unui drept de creanţă, una
dintre părţi având o obligaţie de a face faţă de cealaltă parte – să vândă în viitor un anumit bun -,
iar beneficiarul promisiunii are un drept de opţiune, în sensul de a cumpăra sau nu bunul.
21
Spre deosebire de oferta de a contracta, care este un act juridic unilateral, în cazul
promisiunii de vânzare, o persoană primeşte promisiunea proprietarului de a vinde acel bun,
rezervându-şi dreptul de a-şi manifesta ulterior consimţământul de a cumpăra bunul.57
Din definiţia dată rezultă că promisiunea de vânzare este un contract unilateral, deoarece
dă naştere la obligaţii numai în sarcina promitentului.
Promisiunea de vânzare poate fi nu numai unilaterală, ci şi bilaterală – de a vinde şi
cumpăra – în ipoteza în care ambele părţi se obligă să încheie în viitor, la preţul stabilit,
contractul de vânzare – cumpărare.
În materia bunurilor imobile, actele juridice constatate prin înscrisuri sub semnătură
privată, încheiate sub imperiul Decretului nr. 144/195858 şi al Legilor nr. 58/197459 şi 59/197460
sunt nule ca şi contracte de vânzare – cumpărare, dar constituie antecontracte, în virtutea
principiului conversiunii actelor juridice.61
Astfel, printr-un înscris sub semnătură privată se va poate constata doar existenţa unui
antecontract de vânzare – cumpărare, iar din aceste antecontract ia naştere obligaţia părţilor de a
face tot ce este necesar pentru ca înstrăinarea să aibă loc. Dacă promitentul – vânzător nu îşi
respectă obligaţia şi vinde lucrul unei alte persoane, beneficiarul – cumpărător nu poate cere
predarea lucrului, deoarece nu a devenit proprietar, iar vânzarea încheiată cu altă persoană este –
sub rezerva fraudei la lege – este valabilă. În această situaţie, beneficiarul – cumpărător nu poate
cere decât daune – interese. Dacă lucrul se mai găseşte în patrimoniul vânzătorului şi nu există
alte impedimente legale, oricare dintre părţile antecontractului de vânzare – cumpărare poate
cere instanţei de judecată, alternativ:
- acordarea de daune – interese;
- obligarea promitentului, sub sancţiunea daunelor cominatorii, la încheierea
contractului;
- pronunţarea, în baza art. 1073 şi 1077 Cod civil a unei hotărâri care să ţină
loc de contract de vânzare – cumpărare.62
Instanţele judecătoreşti63, investite cu soluţionarea unor astfel de pricini, au decis
în sensul că pot pronunţa , pe baza unui antecontract de vânzare – cumpărare, o hotărâre
care să ţină loc de act contract de vânzare – cumpărare, întemeindu-se pe dispoziţiile art.
1073 şi 1077 Cod civil.
Acceptarea ofertei
57
Bogadan Dumitrache, Marian Nicolae, Romeo Popescu, Instituţii de drept civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2001, pag.300;
58
Decretul nr. 144/1958 privind reglementarea eliberării autorizaţiilor de construire, reparare şi desfiinţare a
construcţiilor, precum şi a celor referitoare la înstrăinările şi împărţelile terenurilor cu sau fără construcţii, publicat
în B.Of. nr. 15/29.03.1958, intrat în vigoare la 29.03.1058 şi abrogat la 7.08.1991 prin art. 41 din Legea nr. 50/1991,
publicată în M.Of. nr. 167/7.02.1991;
59
Legea nr. 58/1974 privind sistematizarea teritoriului şi a localităţilor urbane şi rurale, publicată în B.Of. nr.
135/1.11.1974, abrogată prin Decretul – Lege nr. 1/26.12.1989;
60
Legea nr. 59/1974 cu privire la fondul funciar, publicată în B.Of. nr. 138/5.11.1974, abrogată prin Decretul –Lege
nr. 9/31.12.1989;
61
Valeriu Stoica, Flavius Baias, Executarea silită a antecontractelor de vânzare – cumpărare a imobileleor în
condiţiile abrogării art. 12 din Decretul nr. 144/1958, în „Dreptul” nr. 3/1992; Vasile Pătulea, Aplicarea în timp a
legii civile, în legătură cu înstrăinările de imobile, în „Dreptul” nr. 11/1992, pag.29-39;Eugeniu Safta- Romano,
Regimul juridic al antecontractelor privind înstrăinările imobiliare subsecvent abrogării Decretului nr. 144/1958, în
„Dreptul” nr. 9/1993, pag.27 – 33;Flavius Baias, Efectele juridice ale antecontractului de vânzare – cumpărare a
unei construcţii, în condiţiile abrogării Decretului nr. 14471958, în”Dreptul” nr.7/1994, pag.30;
62
Francisc Deak, op. cit., pag.21-22;
63
Curtea Supremă de Justiţie, Secţia civilă, decizia nr. 2614/1991, în „Dreptul”nr.8/1992, deciziile nr. 221/1993,
nr.222/1993, nr.879/1993, nr.2339/1993, în Jurisprudenţa Curţii Supreme de Justiţie, 1993, pag.41 – 53; deciziile nr.
765/1993, nr. 1356/1993 şi nr. 1448/1993, în „Dreptul” nr.7/1994, pag.75-79;
22
2.7.1. Definiţie
Momentul încheierii contractului este acela în care se realizează acordul de voinţă prin
întâlnirea acceptării cu oferta de a contracta.
Pentru stabilirea momentului la care s-a încheiat un contract, se va distinge după cum:
- ofertantul şi acceptantul sunt prezenţi;
- contractul se încheie prin telefon;
- contractul se încheie prin corespondenţă.
În cazul în care ofertantul şi acceptantul sunt de faţă, momentul încheierii contractului este
acela în care ofertantul şi acceptantul cad de acord asupra încheierii contractului.
64
Liviu Pop, op.cit., pag.50-51;
65
Potrivit art. 1437 Cod civil „ după expirarea termenului stipulat în contractul de locaţiune, dacă locatarul rămâne
şi e lăsat în posesie, atunci se consideră locaţiunea ca reînnoită”;
23
Regulile încheierii contractului între prezenţi sunt aplicabile şi în ipoteza în care încheierea
contractului se realizează prin telefon.
Locul încheierii contractului se determină diferit, după cum încheierea contractului s-a
realizat între prezenţi, prin telefon sau prin corespondenţă:
• Între părţile prezente, locul încheierii contractului este acela în care se află părţile;
• dacă încheierea contractului se realizează prin telefon, locul încheierii contractului
este acela unde se află ofertantul;
24
• în cazul contractului încheiat prin corespondenţă, având în vedere sistemul
recepţiei acceptării, locul încheierii contractului este acela unde se află
destinatarul ofertei.
Prin efectele contractului se înţeleg raporturile juridice civile născute din acel contract,
respectiv drepturile şi obligaţiile aflate în conţinutul acestor raporturi.
Codul civil cuprinde reglementări referitoare la efectele contractului în art. 969 – 985.
67
Elena Cîrcei, În legătură cu interpretarea legii şi a convenţiilor civile, în „Dreptul” nr. 1/1993, pag. 44 - 47
68
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, Tratat de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Academiei,
Bucureşti, 1981, pag.71 -72
25
echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei după natura sa”, precum şi în art. 981 Cod
civil care prevede principiul conform căruia „clauzele obişnuite într-un contract se
subînţeleg deşi nu sunt expres întrînsul”.
Principiile efectelor contractului sunt reguli de drept civil care arată cum şi faţă de cine se produc
aceste efecte.
Efectele contractului sunt guvernate de principiul obligativităţii, principiul relativităţii şi
principiul opozabilităţii.
Principiul obligativităţii contractului este reglementat în art. 969 alin. 1 Cod civil, conform
căruia „convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante”.
În doctrină s-a susţinut că un contract nu poate fi identificat cu o lege, fie numai pentru
considerentul că legea are o aplicaţie generală, în timp ce contractul obligă numai pe cei care l-au
încheiat.70
Excepţiile de la principiul obligativităţii contractului trebuie să fie prevăzute expres de lege sau
de contract.
Ne vom găsi în prezenţa unei excepţii de la acest principiu în următoarele cazuri:
Denunţarea unilaterală a contractului
Între modul de încheiere a contractului şi modul de revocare a acestuia trebuie să existe o
simetrie, în sensul că dacă încheierea contractului este rezultatul unui mutuus consensus,
revocarea contractului trebuie să fie rezultatul unui mutuus dissensus.
Conform art. 969 alin. 2 Cod civil, revocarea convenţiilor se poate realiza nu numai prin
consimţământul mutual, dar şi din cauze autorizate de lege. Între aceste cauze se înscrie şi
denunţarea unilaterală a contractului care poate să intervină în materia contractului de închiriere
69
Liviu Pop, op. cit., pag.65
70
Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag.110
26
fără termen (art. 1436 alin. 2 Cod civl), a contractului de mandat ( art. 1552 şi 1556 Cod civil)
sau a contractului de depozit (art.1616 Cod civil).
Încetarea contractelor intuitu personae
Contractele intuitu personae sunt încheiate în considerarea calităţilor deosebite ale unei părţi, iar
dacă partea a decedat, contractul încetează de plin drept. Acest lucru se întâmplă de exemplu în
cazul contractului de mandat.
Suspendarea forţei obligatorii a contractului
Dacă una dintre părţi nu îşi execută obligaţia intervine suspendarea obligativităţii contractului.
De exemplu, în materia contractului de asigurare, dacă partea obligată nu plăteşte prima de
asigurare.
O suspendare temporară apare în situaţia în care, pe parcursul existenţei unui contract cu
executare succesivă, intervine un caz de forţă majoră care împiedică executarea contractului.
Prorogarea legală
Un caz de modificare a forţei obligatorii a contractului, independent de voinţa părţilor, îl
reprezintă prelungirea legală a contractului dincolo de termenul stabilit de părţi.
De exemplu, în materia contractului de închiriere, prin lege s-a dispus că durata contactelor de
închiriere privind suprafeţele locative cu destinaţia de locuinţe, din proprietatea statului sau a
unităţilor administrativ – teritoriale, aflate în curs de executare, care expiră la data de 8 aprilie
2004, se prelungeşte de drept pentru o perioadă de 5 ani. 71
Principiul relativităţii efectelor contractului poate fi definit ca regula potrivit căreia contractul
produce efecte numai faţă de părţile contractante, el neputând să profite sau să dăuneze altor
persoane.
Acest principiu este instituit prin art. 973 Cod civil, conform căruia „convenţiile n-au efect decât
între părţile contractante”.
3.3.2.1. Excepţiile de la principiul relativităţii contractului
Excepţiile de la principiul relativităţii contractului sunt acele situaţii juridice în care contractul
poate să producă efecte şi faţă de alte persoane decât părţile sau succesorii în drepturi ai
părţilor.72
Aceste excepţii sunt clasificate în excepţii aparente şi excepţii reale sau veritabile.
Excepţiile aparente sunt promisiunea faptei altuia sau convenţia de porte – fort şi acţiunile
directe, iar excepţia reală este stipulaţia pentru altul sau contractul în folosul unei terţe persoane.
Promisiunea faptei altuia este un contract prin care debitorul se obligă faţă de creditor să
determine o terţă persoană să-şi asume un angajament juridic în folosul creditorului din
contract.73
Trăsăturile caracteristice ale promisiunii pentru fapta altuia sunt următoarele:
• terţul nu este obligat prin contractul încheiat între promitent şi creditorul
promisiunii, iar obligaţia sa se va naşte numai dacă aderă la contract sau încheie un
nou contract;
• ceea ce se promite este fapta personală a debitorului de a determina o terţă persoană
să-şi asume un angajament juridic faţă de creditor;
71
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 8/2004, privind prelungirea duratei unor contracte de închiriere, publicată
în M.Of. nr.278/30.03.2004
72
Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit., pag 140
73
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.66
27
• debitorul nu este obligat să garanteze faţă de terţ executarea angajamentului de către
terţa persoană.
Stipulaţia pentru altul – numită şi contractul în folosul unei terţe persoane – este un
contract prin care o parte, numită stipulant, dispune ca cealaltă parte, numită promitent, să dea,
să facă sau să nu dacă ceva în folosul unei terţe persoane, numită terţ beneficiar, care nu
participă la încheierea contractului.
Codul civil face aplicaţii ale stipulaţiei pentru altul în materia donaţiei cu sarcină în
favoarea unui terţ (art.828 – 830) şi a rentei viagere (art.1642).
În afară de reglementările cuprinse în Codul civil, aplicaţii ale acestei excepţii se mai
întâlnesc în cazul contractului de asigurare (art. 9 din Legea nr. 136/1995) şi a contractului de
transport de bunuri76.
Pentru ca stipulaţia pentru altul să producă efecte juridice este obligatorie întrunirea
condiţiilor generale menţionate în art. 948 Cod civil pentru valabilitatea contractelor
(capacitatea de a contracta, consimţământul valabil al părţii care se obligă, un obiect determinat
şi o cauză licită), la care se adaugă două condiţii speciale:
1. voinţa de a stipula (animus stipulandi);
2. persoana terţului beneficiar trebuie să fie determinată la momentul încheierii
contractului sau să fie determinabilă în raport cu momentul executării acestuia.
Stipulaţia pentru altul generează raporturi juridice între stipulant şi promitent, precum şi
între promitent şi terţul beneficiar.
Raporturile juridice dintre stipulant şi promitent au în conţinutul lor dreptul stipulantului
de a pretinde promitentului să-şi execute obligaţia asumată în folosul terţului beneficiar.
Raporturile juridice dintre promitent şi terţul beneficiar pun în evidenţă caracterul de
excepţie reală de la principiul relativităţii efectelor contractului a stipulaţiei pentru altul, în
sensul că favoarea terţului se naşte un drept, direct şi nemijlocit, independent de manifestarea de
voinţă a terţului.
Dreptul terţului beneficiar se naşte direct în puterea contractului dintre stipulant şi
promitent, dar exerciţiul dreptului depinde de voinţa terţului.
Terţul beneficiar exercită acest drept printr-o acţiune personală (proprio nomine), iar
dreptul de a cere executarea obligaţiei îi aparţine şi stipulantului, dar în puterea contractului, însă
acesta va cere executarea obligaţiei în favoarea terţului, nu în favoarea sa.
Stipulaţia pentru altul a fost calificată ca o excepţie reală de la principiul relativităţii
efectelor contractului deoarece prin intermediul acestei construcţii juridice se creează drepturi în
favoarea altor persoane decât părţile contractului.
74
Conform art. 1488 Cod civil, lucrătorii folosiţi de antreprenorul unei clădiri au dreptul să-l acţioneze direct pe
beneficiarul clădirii pentru plata sumelor ce li se cuvin, în măsura în care aceste sume nu au fost plătite
antreprenorului.
75
Potrivit dispoziţiilor art. 1542 Cod civil, mandantul are o acţiune directă împotriva persoanei pe care mandatarul
şi-a substituit-o în îndeplinirea mandatului.
76
Aurel Pop, Tonel Ciobanu, Dreptul transporturilor, Universitatea Bucureşti, 1984, pag. 28 - 38
28
Opozabilitatea contractului reprezintă modul de a defini obligativitatea contractului în
raport cu terţii.
În raport cu terţii un contract se impune ca o realitate juridică care nu poate fi ignorată.
Excepţia de la principiul opozabilităţii faţă de terţi a contractului este situaţia în care un terţ
va fi îndreptăţit să ignore existenţa unui contract, şi, pe cale de consecinţă, a drepturilor şi
obligaţiilor născute din acel contract.
O astfel de excepţie este simulaţia.
Definiţia simulaţiei
Analizând definiţiile formulate în doctrină77putem defini simulaţia ca fiind o operaţiune
juridică în cadrul căreia două persoane încheie un contract public – aparent, mincinos – care nu
reflectă voinţa lor reală, prin care se creează o altă situaţie juridică decât cea creată printr-un
contract secret – contraînscris – care exprimă voinţa reală a părţilor.
Condiţiile existenţei simulaţiei
În cazul simulaţiei se încheie, între aceleaşi părţi, două contracte, unul public şi unul secret.
Pentru a ne găsi în prezenţa simulaţiei este necesar ca actul secret să se încheie anterior sau
concomitent cu actul public.
Formele simulaţiei
Simulaţia se poate prezenta, în funcţie de modul în care este conceput contractul public şi
de elementul în privinţa căruia operează, simulaţia se poate prezenta în una din următoarele
forme:
• contractul fictiv;
• contractul deghizat;
• contractul prin care se realizează o interpunere de persoane.
Simulaţia prin încheierea unui contract fictiv presupune o disimulare totală a realităţii,
în sensul că actul public este lipsit de orice conţinut juridic, fiind anihilat de prevederile
contraînscrisului.
În acest caz părţile convin, prin contractul secret, că operaţiunea juridică consemnată în
contractul public nu s-a realizat. De exemplu, vânzarea fictivă a unor bunuri pentru a evita
executarea silită pornită de creditor.
Simulaţia prin deghizarea contractului public este de două feluri:
1. deghizare totală, când prin contractul public se urmăreşte să se ascundă natura
juridică a contractului secret. De exemplu, contractul public este un contract de
vânzare – cumpărare, iar contractul secret este un contract de donaţie.
2. deghizare parţială, dacă prin contractul public sunt ignorate numai anumite
elemente ale contractului secret, de exemplu preţul din contractul de vânzare –
cumpărare sau scadenţa reală a obligaţiei de plată a preţului.
77
George Plastara, Curs de drept civil, vol. IV, Obligaţiuni, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1925, pag. 404;
George N. Luţescu, Teoria generală a drepturilor reale, Bucureşti, 1947, pag. 347; Francisc Deak, Curs de drept
civil, Dreptul obligaţiilor, Partea I, Teoria generală a obligaţiilor, Universitatea din Bucureşti, 1960, apg.153;Traian
Ionaşcu, Curs de drept civil. Teoria generală a contractelor şi obligaţiunilor, Facultatea de drept, Bucureşti, f.a,
pag.259; Aurel Pop, Gh. Beleiu, Drept civil. Teoria generală a dreptului civil, Universitatea din Bucureşti,
Facultatea de drept, 1980; Teofil Pop, Drept civil român. Teoria generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1993,
pag.176; Ioan Albu, Drept civil. Contractul şi răspunderea contractuală, Ed. Dacia, Cluj – Napoca, 1994, pag.122,
Paul C. Vlahide, Repetiţia principiilor de drept civil, vol. II, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1994, pag.79; Ion Dogaru,
Pompil Drăghici, op. cit., pag.144, Florin Ciutacu, Cristian Jora, op. cit., pag.108, Flavius Baias, Simulaţia, Studiu
de doctrină şi jurisprudenţă, Ed. Rosetti, Bucureşti, pag.46-50
29
Simulaţia prin interpunere de persoane intervine atunci când contractul public se încheie
între anumite persoane, iar în contractul secret se determină adevăratele persoane între care s-a
încheiat contractul. Această formă de simulaţie este întâlnită în materia donaţiei prin interpunere
de persoane, pentru a se asigura anonimatul persoanei gratificate.
Scopurile urmărite de părţi prin simulaţie78
Simulaţia are un scop general şi abstract, acela al ascunderii de către părţi a cuprinsului ori
a existenţei acordului de voinţă, faţă de terţi, precum şi un scop concret, care poate să constea în:
- sustragerea unor bunuri de la urmărirea pornită de creditori;
- evitarea raportului donaţiilor şi reducţiunii liberalităţilor excesive;
- asigurarea anonimatului unei persoane gratificate;
- evitarea aplicării integrale a taxelor de timbru.
Efectele simulaţiei
Potrivit dispoziţiilor art. 1175 Cod civil, actul secret care modifică un act public nu poate
avea putere decât între părţile contractante şi succesorii lor universali, un asemenea act nu poate
avea nici un efect în contra altor persoane.
În sistemul dreptului civil român, simulaţia nu este sancţionată cu nulitatea, sancţiunea
specifică care intervine în cazul simulaţiei este, după caz, inopozabilitatea faţă de terţi a situaţiei
juridice create prin contractul secret şi înlăturarea simulaţiei pe calea acţiunii în simulaţie.
Efectele contractului în caz de simulaţie sunt guvernate de două reguli:
1. contractul secret produce efecte numai între părţi şi, în principiu, succesorii lor
universali;
2. contractul secret nu produce efecte faţă de terţii de bună-credinţă.
Terţii au opţiunea de a invoca în favoarea lor contractul public sau contractul secret.
Acţiunea în simulaţie
Acţiunea în declararea simulaţiei este acea acţiune civilă prin care se urmăreşte
constatarea caracterului simulat al contractului public şi existenţa contractului secret care
modifică, total sau parţial, contractul public.
Proba simulaţiei se face după reguli diferite:
- între părţi, proba se face conform regulilor de drept comun referitoare la
proba actului juridic;
- terţii pot proba simulaţia prin orice mijloc de probă, inclusiv martori sau
prezumţii, deoarece faţă de ei simulaţia este un fapt juridic.
78
Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit., pag.147
30
executarea, nu execută obligaţiile ce-i revin din acelaşi contract. Această
posibilitate poartă denumirea de excepţie de neexecutare a contractului;
2. dacă una din părţi nu-şi execută culpabil obligaţiile, cealaltă parte are dreptul să
ceară în justiţie rezoluţiunea sau rezilierea contractului;
3. dacă un eveniment independent de voinţa sa împiedică o parte contractantă să-şi
execute obligaţiile, contractul încetează, cealaltă parte fiind exonerată de
obligaţiile sale. Legat de aceasta se pune problema suportării riscurilor
contractuale.79
Definiţia
Excepţia de neexecutare a contractului este un mijloc de apărare aflat la dispoziţia uneia
dintre părţile contractului sinalagmatic, în cazul în care i se pretinde executarea obligaţiei ce-i
incumbă, fără ca partea care pretinde această executare să-şi execute propriile obligaţii.
Prin invocarea acestei excepţii, partea care o invocă obţine, fără intervenţia instanţei
judecătoreşti, o suspendare a executării propriilor obligaţii, până în momentul în care cealaltă
parte îşi va executa obligaţiile ce-i revin. De îndată ce aceste obligaţii vor fi îndeplinite, efectul
suspensiv al excepţiei de neexecutare a contractului încetează.80
Reglementare
În codul nostru civil nu există un text general care să reglementeze excepţia de
neexecutare a contractului, dar ea este consacrată în câteva cazuri, în materie de vânzare, de
schimb şi depozit remunerat.
“Vânzătorul nu este dator să predea lucrul, dacă cumpărătorul nu plăteşte preţul şi nu are dat de
vânzător un termen pentru plată”, dispune art. 1322 Cod civil. Tot astfel, cumpărătorul are şi el
dreptul de a opune excepţia de neexecutare.
În cazul contractului de schimb, partea ce a primit lucrul ce i s-a dat în schimb de către
cealaltă parte, fără ca acesta să fi fost proprietarul lucrului respectiv, nu poate fi constrânsă să
predea lucrul pe care, la rândul său, l-a promis, ci numai să întoarcă pe cel primit (art. 1407 Cod
civil).
În materia contractului de depozit, “depozitarul poate să oprească depozitul până la plata
integrală cuvenită din cauza depozitului”(art. 1619 Cod civil).81
Temeiul juridic
În doctrină, excepţia de neexecutare a contractului este fundamanetată, de majoritatea
autorilor, pe reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor născute din contractele
sinalagmatice.82, dar este susţinut şi punctul de vedere potrivit căruia fundamentul excepţiei de
neexecutare este principiul bunei-credinţe şi echităţii, în baza căruia nici una dintre părţi nu ar
putea solicita celeilalte părţi executarea angajamentelor sale, fără a oferi şi ea ce datorează.83
Condiţiile invocării excepţiei de neexecutare a contractului
Pentru invocarea excepţiei de neexecutare a contractului se cer întrunite următoarele
condiţii:
-obligaţiile reciproce ale părţilor să-şi aibă temeiul în acelaşi contract. De exemplu,
cumpărătorul nu poate refuza să plătească preţul pe motiv că vânzătorul îi datorează o sumă de
bani pe care i-a împrumutat-o;
79
Liviu Pop, op. cit.,pag. 72; Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 83.
80
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 84.
81
Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag. 136.
82
Octavian Ungureanu, Alexandru Bacaci, Corneliu Turianu, Călina Jugastru, Principii şi instituţii de drept civil.
Curs selectiv pentru licenţă 2002- 2003, Ed. Rosetti, Bucureşti, pag. 197; Liviu Pop, op. cit., pag. 73.
83
Dimitrie Gherasim, Buna - credinţă în raporturile juridice civile, Ed. Academiei, Bucureşti, 1981, pag. 82.
31
-
este necesar ca din partea celuilalt contractant să existe o neexecutare,
chiar parţială, dar suficient de importantă;
- neexecutarea să nu se datoreze faptei înseşi a celui ce invocă excepţia,
faptă ce l-a împiedicat pe celălalt să-şi execute obligaţia;
- părţile să nu fi convenit un termen de executare a uneia dintre obligaţiile
reciproce. Dacă un astfel de termen a fost convenit, înseamnă că părţile au
renunţat la simultaneitatea de executare a obligaţiilor şi deci nu mai există
temeiul pentru invocarea excepţiei de neexecutare;
- pentru invocarea excepţiei de neexecutare nu se cere ca debitorul să fi fost
pus în întârziere.
Invocarea excepţiei de neexecutare are loc direct între părţi, fără a fi necesar să se
pronunţe instanţa judecătorească. Este însă posibil ca partea căreia i se opune această excepţie să
sesizeze instanţa judecătorească ori de câte ori pretinde că invocarea ei s-a făcut în mod abuziv.84
Excepţia de neexecutare poate fi opusă nu numai celeilalte părţi, ci tuturor persoanelor
ale căror pretenţii se întemeiază pe acel contract. Aşadar, ea poate fi invocată şi faţă de un
creditor al celeilalte părţi care solicită obligarea la executare pe calea acţiunii oblice. În schimb
nu poate fi opusă acelor terţi care invocă un drept propriu şi absolut distinct născut din contractul
respectiv.
Efectul invocării excepţiei de neexecutare a contractului
Efectul invocării excepţiei de neexecutare a contractului constă în suspendarea obligaţiei
asumate de partea care foloseşte aceste mijloc de apărare, până la momentul la care cealaltă parte
îşi va îndeplini obligaţia a cărei neexecutare a determinat invocarea excepţiei.
Definiţia rezoluţiunii
84
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 86.
85
Valeriu Stoica, ”Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor civile”, Ed. All, Bucureşti, 1997, pag. 15.
32
Rezoluţiunea convenţională
Clauzele contractuale exprese prin care părţile prevăd rezoluţiunea contractului pentru
neexecutarea obligaţiilor uneia din ele se numesc pacte comisorii.
Aceste clauze sau pacte comisorii exprese nu trebuie confundate cu condiţia rezolutorie
expresă care constituie o modalitate a contractului. În cazul condiţiei rezolutorii, rezoluţiunea
depinde de un eveniment viitor şi nesigur, străin de comportamentul debitorului şi nu are caracter
86
Liviu Pop, op. cit., pag. 77
87
Ovidiu Ungureanu, Al. Bacaci, Corneliu Turianu, Călina Jugastru, op. cit, p. 199; Constantin Stătescu, Corneliu
Bîrsan, op. cit., pag. 87; Liviu Pop, op. cit., pag. 78.
88
Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit. , pag.157.
89
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit. , pag. 87.
90
Ovidiu Ungureanu, Alexandru Bacaci, Corneliu Turianu, Călina Jugastru, op. cit, p. 199; Liviu Pop, op. cit., p.
79.
33
sancţionator. Dimpotrivă, în cazul pactului comisoriu, rezoluţiunea se datorează neexecutării
obligaţiilor contractuale de către debitor şi se pune în valoare la iniţiativa creditorului.
Având în vedere consecinţele lor asupra fiinţei contractelor, pactele comisorii sunt
interpretate de practica judiciară restrictiv şi cu mai mare severitate. Intenţia părţilor de a stipula
o asemenea clauză trebuie să rezulte fără echivoc din cuprinsul actului juridic.91
După modul în care sunt redactate, respectiv intensitatea cu care produc efectele
rezoluţiunii, pactele comisorii sunt de patru tipuri:
a) Pactul comisoriu de gradul I este clauza contractuală prin care părţile prevăd că, în
cazul în care una dintre ele nu execută prestaţiile ce le datorează, contractul se
desfiinţează;
b) Pactul comisoriu de gradul II este clauza prin care părţile convin că în cazul în care o
parte nu-şi execută obligaţiile, cealaltă parte este în drept să considere contractul ca
desfiinţat. Instanţa sesizată de partea care nu şi-a executat obligaţia va putea totuşi să
constate că, deşi obligaţia nu a fost îndeplinită la termen totuşi ea a fost executată
înainte de a fi avut loc declaraţia de rezoluţiune. Astfel, instanţa nu poate acorda un
termen de graţie, dar va putea să constate că rezoluţiunea nu a avut loc;
c) Pactul comisoriu de gradul III constă în clauza prin care se prevede că, în cazul în
care una dintre părţi nu îşi va executa obligaţiile sale, contractul se consideră rezolvit
de plin drept. Aceasta înseamnă că instanţa de judecată nu este îndreptăţită să acorde
termen de graţie şi să se pronunţe referitor la oportunitatea rezoluţiunii contractului.
d) Pactul comisoriu de gradul IV este acea clauză contractuală prin care părţile prevăd
că, în cazul neexecutării obligaţiei, contractul se consideră desfiinţat de drept, fără a
mai fi necesară punerea în întârziere şi fără intervenţia instanţei de judecată. O
asemenea stipulaţie are drept efect desfiinţarea necondiţionată a contractului, de
îndată ce a expirat termenul de executare, fără ca obligaţia să fi fost adusă la
îndeplinire. Instanţa de judecată sesizată de una dintre părţi nu va avea altă
posibilitate decât aceea de a constata faptul că rezoluţiunea contractului a operat de
plin drept. 92
În legătură cu toate pactele comisorii este necesar a fi făcută observaţia generală că
singurul în drept a aprecia dacă este cazul să se aplice rezoluţiunea este creditorul care şi-a
executat sau se declară gată să-şi execute obligaţiile. Înscrierea în contract a unui pact comisoriu
expres nu înlătură posibilitatea acestuia de a cere executarea silită a contractului şi de a nu se
ajunge la rezoluţiune.
Debitorul care nu şi-a executat obligaţiile nu are dreptul de a pretinde rezoluţiunea
contractului, chiar dacă în cuprinsul acestuia a fost inserat un pact comisoriu expres de tipul cel
mai sever.93
Efectele rezoluţiunii contractului
Rezoluţiunea produce efecte între părţile contractului şi faţă de terţi. Efectul principal
constă în desfiinţarea contractului, atât pentru trecut (ex tunc), cât şi pentru viitor (ex nunc).
Între părţi, rezoluţiunea contractului are ca efect repunerea lor în situaţia anterioară,
părţile fiind ţinute să-şi restituie prestaţiile efcetuate în temeiul contractului desfiinţat.
Atunci când creditorul a suferit şi un prejudiciu din cauza neexecutării obligaţiei de către
cealaltă parte, el are dreptul să ceară, pe lângă rezoluţiunea contractului, obligarea debitorului la
plata de daune interese. Daunele interese pot fi evaluate anticipat de părţile contractante printr-o
clauză penală. În caz contrar, întinderea daunelor interese va fi stabilită de instanţa de judecată,
conform art. 1084 Cod civil.
91
Liviu Pop, op. cit., pag. 81; Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 89.
92
Ovidiu Ungureanu, Alexandru Bacaci, Corneliu Turianu, Călina Jugastru, op. cit., pag. 200; Tudor R. Popescu,
Petre Anca, op. cit., pag. 140;Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit.,pag. 156; Liviu Pop, op. cit., pag. 82.
93
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 90.
34
Faţă de terţi, rezoluţiunea contractului are ca efect desfiinţarea tuturor drepturilor
consfinţite în favoarea lor de către dobânditorul bunului sau bunurilor ce au format obiectul
contractului rezolvit, conform principiului “resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis”.
Astfel, urmare a caracterului retroactiv al rezoluţiunii, dobânditorul nu putea transmite drepturi
pe care nu le avea “nemo plus juris ad alium transfere potest, quam ipso habet”. Cu toate
acestea, terţii dobânditori vor putea opune dobândirea drepturilor lor prin posesie de bună
credinţă (art. 1909 Cod civil), în cazul bunurilor mobile şi prin uzucapiune, în cazul bunurilor
imobile.94
Rezilierea contractului
Rezilierea contractului este sancţiunea care se aplică în cazul neexecutării culpabile a
unui contract cu executare succesivă.
Rezilierea are ca efect desfiinţarea contractului sinalagmatic, pentru cauză de neexecutare
numai pentru viitor. Prestaţiile executate în trecut, fiind de regulă ireversibile, rămân definitiv
executate.
Contractul de închiriere, de exemplu, este un contract cu execuţie succesivă, în timp.
Dacă la un moment dat una dintre părţi nu-şi mai execută obligaţia, cealaltă parte va putea cere
rezilierea contractului. Ca efect al rezilierii, efectele viitoare ale contractului încetează, fără însă
ca aceasta să aibă vreo influenţă asupra a tot ceea ce s-a executat până atunci.
În doctrină s-a afirmat că, se poate spune că rezoluţiunea contractelor cu executare
succesivă se numeşte reziliere. De aceea, cu excepţia faptului că desfiinţează contractul numai
pentru viitor, rezilierii i se aplică, sub toate celelalte aspecte, regimul juridic al rezoluţiunii.95
Când în cadrul unui contract sinalagmatic, o parte nu vrea să-şi execute obligaţia sa, ori
este, în orice alt mod, culpabilă de această neexecutare, este normal ca şi cealaltă parte să fie
exonerată de executarea obligaţiei sale corelative. Se poate întâmpla însă că dintr-o împrejurare
independentă de voinţa părţilor, una dintre părţi să se afle în imposibilitatea de a-şi executa
obligaţia. Se pune atunci problema de a şti dacă partea cealaltă mai este ţinută să-şi execute
obligaţia ce-i revine ori, cu alte cuvinte, cine va suporta riscul contractului în cazul
imposibilităţii fortuite de executare a obligaţiei ce revine uneia dintre părţi.96
Problema suportării riscurilor contractuale a fost soluţionată diferit în decursul timpului.
În dreptul roman, contractele sinalagmatice aveau la bază două stipulaţii independente; de
exemplu, la contractul de vânzare-cumpărare, stipulaţia prin care vânzătorul se obliga să vândă
bunul cumpărătorului şi stipulaţia prin care cumpărătorul se obliga să plătească preţul
vânzătorului. De aceea şi obligaţiile izvorâte din cele două stipulaţii erau independente una faţă
de alta. Ca urmare, pierderea fortuită a bunului înainte de predare, libera pe vânzător, nu însă şi
pe cumpărător, care trebuia să plătească preţul, adică să suporte riscul contractual; deci res perit
emptori, care exprima aplicarea la vânzare-cumpărare a adagiului res perit creditori.
În dreptul medieval, soluţia injustă din dreptul roman, a fost înlocuită, din considerente
de echitate, cu soluţia res perit domino.
Această soluţie s-a transmis, cu titlu de regulă, şi în dreptul civil modern, însă nu în
exprimarea extracontractuală de res perit domino, ci în exprimarea contractuală de res perit
debitori.97
94
Liviu Pop, op. cit., pag. 84; Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit. pag. 90.
95
Valeriu Stoica, op. cit., pag. 15; Ion P. Filipescu, op. cit., pag. 87; Liviu Pop, op. cit., pag. 84.
96
Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag. 130.
97
Ioan Albu, op. cit., pag. 138.
35
Regula menţionată înseamnă că debitorul obligaţiei imposibil de executat nu va putea
pretinde celeilalte părţi să-şi execute obligaţia corelativă, dar nici cealaltă parte nu va putea
pretinde despăgubiri pentru neexecutare de la debitorul obligaţiei imposibil de executat.
Temeiul sau fundamentul regulii res perit debitori constă în caracterul reciproc şi
interdependent al obligaţilor ce revin părţilor contractante. În contractele sinalagmatice, obligaţia
fiecărui contractant este cauza executării obligaţiei de către celălalt contractant. Imposibilitatea
fortuită de executare a obligaţiei debitorului lipseşte de cauză obligaţia creditorului. Cu alte
cuvinte, neexecutarea obligaţiei uneia dintre părţi lipseşte de suport juridic obligaţia celeilalte
care, astfel, nu va mai trebui să fie executată.
Regula că riscul contractului este suportat de debitorul obligaţiei imposibil de executat nu
este formulată de Codul civil, dar acesta face unele aplicaţii, ale regulii, în diferite materii.
Astfel:
- în materie de închiriere, dacă în timpul locaţiunii lucrul închiriat piere în totalitate, prin
caz fortuit, contractul se consideră de drept desfăcut, ceea ce înseamnă că locatorul nu va avea
dreptul să pretindă chiria de la chiriaş (art. 1423 Cod civil civil). Locatorul este debitorul unei
obligaţii imposibil de executat şi va suportă riscul contractului;
- în materia contractului de antrepriză, dacă înainte de predare, lucrul confecţionat de
antreprenor piere fortuit, antreprenorul nu va putea pretinde de la comitent plata pentru munca
investită în confecţionarea lucrului Antreprenorul are, în acest caz, calitatea de debitor al unei
obligaţii imposibil de executat şi deci suportă riscul contractului.98
În cazul în care obligaţia devine numai parţial imposibil de executat, deci nu în întregime
ca în situaţiile precedente, două situaţii sunt posibile:
- fie soluţia de a se reduce în mod corespunzător contraprestaţia ce ar urma să se execute
de cealaltă parte, ceea ce înseamnă că debitorul obligaţiei imposibil de executat suportă riscul
contractului în măsura obligaţiei neexecutate de el;
- fie soluţia desfiinţării sau desfacerii în întregime a contractului, dacă parte ce ar putea fi
executată nu asigură scopul pentru care contractul a fost încheiat. În această situaţie riscul
contractului este suportat integral de către debitorul obligaţiei imposibil de executat.
Regula riscurilor contractuale se întemeiază pe voinţa prezumată a părţilor care s-au
obligat fiecare numai în consideraţia executării obligaţiei corelative, motiv pentru care această
regulă, care pune riscurile în sarcina debitorului obligaţiei a cărei executare a devenit imposibilă,
nu are caracter imperativ, aşa încât părţile pot conveni cu privire la sarcina riscurilor
contractuale, de pildă, pentru a o impune creditorului.
Cazul fortuit, care determină aplicarea regulii riscului contractual, produce efecte
retroactiv, în sensul că ambele obligaţii se consideră ca şi cum nu au existat niciodată.
98
Ion P. Filipescu, op. cit., pag. 88; Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 92.
36
Codul civil face aplicaţia practică a aceste reguli în materia contractului de vânzare-
cumpărare., conform dispoziţiilor art. 1295 alin. 1 “ vinderea este perfectă între părţi şi
proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, în privinţa vânzătorului, îndată ce părţile s-au
învoit asupra lucrului şi asupra preţului, deşi lucrul încă nu se va fi predat şi preţul încă nu se va
fi numărat”.99
În cazul în care obiectul contractului sunt bunuri de gen, transferul dreptului de
proprietate operează numai odată cu predarea către cumpărător, deoarece ca regulă, numai în
acest moment se realizează individualizarea bunurilor.
În consecinţă, în cazul bunurilor de gen, dacă până la predare intervine o imposibilitate de
executare, riscul contractului va fi suportat de debitorul obligaţiei imposibil de executat, adică de
vânzător. Pieirea unor bunuri de gen nu înlătură obligaţia vânzătorului de a-şi executa în natură
obligaţia. Chiar dacă toate bunurile din patrimoniul vânzătorului de genul celor vândute au pierit
în mod fortuit, vânzătorul este obligat să-şi procure altele, de acelaşi fel, spre a-şi executa
obligaţia (genera non pereunt). În caz de neexecutare vânzătorul poate fi obligat la plata de
despăgubiri.
Riscul contractului va fi suportat de către vânzător şi atunci când, deşi este vorba de un
bun cert, înainte de pieirea lucrului, vânzătorul fusese pus în întârziere întrucât nu îşi executase
la termenul prevăzut, obligaţia de predare., în acest sens fiind dispoziţiile art. 1074 alin. 2 Cod
civil care menţionează expres că “lucrul este în rizico-pericolul creditorului, afară dacă debitorul
este în întârziere; în acest caz rizico-pericolul este al debitorului”.
Debitorul pus în întârziere poate scăpa de urmările riscului numai dacă dovedeşte că
lucrul ar fi pierit chiar dacă ar fi fost predat cumpărătorului la termen (art. 1156 alin. 2 Cod
civil).
În cazul în care, deşi este vorba de bunuri certe, transferul proprietăţii nu se produce la
încheierea contractului, ci ulterior, iar bunul piere înainte de a se fi operat transferul proprietăţii,
riscul contractului va fi suportat de către vânzător, atât ca aplicare a principiului res perit
domino, cât şi pentru că el este debitorul obligaţiei imposibil de executat. Astfel, de exemplu:
- în cazul vânzării lucrurilor viitoare, transferul proprietăţii operează la predare;
- părţile au convenit transmiterea proprietăţii la o dată ulterioară încheierii contractului;
- în sistemul de carte funciară, transferul operează în momentul întabulării. Drept urmare,
prin înscriere în carte funciară dreptul de proprietate se transmite atât în raporturile dintre părţi,
cât şi faţă de terţi. Cu toate acestea riscurile trec asupra dobânditorului, chiar mai înainte de
întabularea dreptului de proprietate în favoarea dobânditorului, şi anume din momentul în care
înstrăinătorul şi-a îndeplinit obligaţia sa prin punerea în posesie a dobânditorului şi predarea
înscrisurilor necesare pentru înscrierea dreptului transmis.
O situaţie deosebită apare în cazul în care transferul proprietăţii este afectat de o condiţie.
Astfel, urmează a se distinge după cum este vorba de o condiţie suspensivă sau de o condiţie
rezolutorie.
În cazul în care vânzarea a fost încheiată sub condiţie suspensivă, transmiterea
proprietăţii lucrului individual determinat este subordonată realizării condiţiei. Dacă lucrul piere
în mod fortuit pendente conditione, legea dispune că riscul îl va suporta vânzătorul, acesta
nemaifiind în măsură să-şi execute obligaţia la împlinirea condiţiei., iar cumpărătorul nu va fi
obligat să plătească preţul, chiar dacă se împlineşte condiţia (art. 1018 Cod civil).
Dacă pendente conditione lucrul a pierit numai în parte, cumpărătorul este obligat să-l
primească în starea în care se găseşte, fără a putea obţine vreo reducere a preţului (art. 1018 alin.
3 Cod civil).
99
Ion P. Filipescu, op. cit., pag. 88; Francisc Deak,”Curs de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor”, Bucureşti,
1960, pag 163.
37
Dacă vânzarea s-a făcut sub condiţie rezolutorie, cumpărătorul unui lucru individual
determinat devine proprietar din momentul încheierii contractului şi se află în aceeaşi situaţie în
care se găseşte vânzătorul în contractul încheiat sub condiţie suspensivă. Dacă lucrul piere mai
înainte de realizarea condiţiei rezolutorii, riscul îl suportă cumpărătorul, proprietar sub condiţie
rezolutorie, care va trebui să plătească deci preţul, deşi dreptul său de proprietate este desfiinţat
cu efect retroactiv din momentul încheierii contractului.100
În concluzie se poate afirma că ori de câte ori transferul unui bun este afectat de o
condiţie, iar bunul piere pendente conditione, riscul contractului va fi suportat de către acea parte
care are calitatea de proprietar sub condiţie rezolutorie.101
CAPITOLUL 4
ACTUL JURIDIC UNILATERAL CA IZVOR DE OBLIGAŢII
4.1. Definiţie
Actul juridic unilateral ca izvor de obligaţii este actul juridic civil care reprezintă
rezultatul voinţei unui singur subiect de drept având ca efect naşterea, modificarea sau stingerea
unei obligaţii.
4.2. Reglementare
Codul civil, ca dealtfel şi alte izvoare ale dreptului civil, nu cuprind o reglementare
generală a actului juridic unilateral ca izvor de obligaţii, acesta reprezentând o excepţie dedusă
din interpretarea anumitor instituţii juridice.
100
Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag. 134.
101
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 95.
102
Gh. Beleiu, Drept civil român, Casa de editură şi presă „Şansa” S.R.L, Bucureşti, 1998, pag. 128; Iosif Urs,
Smaranda Angheni, Drept civil, vol. III, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1998, pag. 231-232; Florin Ciutacu, Cristian
Jora, op. cit., pag.125 - 126
38
CAPITOLUL 5
FAPTUL JURIDIC LICIT
Prin fapte juridice se înţeleg evenimentele şi acţiunile omeneşti care produc efecte
juridice, adică creează, modifică sau sting raporturi juridice.
Codul civil reglementează două fapte juridice licite, ca izvor de obligaţii:
• Gestiunea de afaceri (art.987 – 991);
• Plata lucrului nedatorat (art.992 – 997).
Din categoria faptelor juridice licite face parte şi îmbogăţirea fără justă cauză, care nu are
o reglementare legală, fiind o construcţie a literaturii de specialitate şi a practicii judecătoreşti.
5.2.1. Definiţie
103
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, Drept civil, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002,
pag.113;
104
Brânduşa Ştefănescu, Raluca Dimitriu, op. cit., pag.295 - 296
39
105
Liviu Pop, op. cit., pag.149
40
În dreptul civil, prin plată se înţelege executarea voluntară a unei obligaţii, indiferent de
obiectul acesteia, de către debitor. Conform art. 1092 Cod civil, orice plată presupune o datorie.
În raport de aceste considerente, în doctrină106 plata lucrului nedatorat a fost definită ca
fiind executarea de către o persoană a unei obligaţii la care nu era ţinută şi pe care a făcut-o
fără intenţia de a plăti datoria altuia.
Persoana care efectuează plata se numeşte solvens, iar persoana care primeşte plata se
numeşte accipiens.
Acest fapt juridic licit constituie izvor de obligaţii deoarece prin efectuarea unei plăţi
nedatorate ia naştere un raport juridic în temeiul căruia solvensul devine creditorul unei obligaţii
de restituire a ceea ce a plătit, iar accipiensul este debitorul acestei obligaţii.
Dreptul solvensului de a cere restituirea este reglementat expres în art. 993 Cod civil,
potrivit căruia „acela care, din eroare, crezându-se debitor, a plătit o datorie, are drept de
repetiţiune în contra creditorului.”
Obligaţia de restituire a accipiensului este reglementată în art. 992 Cod civil, care prevede
că „ cel ce, din eroare sau cu ştiinţă, primeşte ceea ce nu-i este debit, este obligat a-l restitui
aceluia de la care l-a primit.”
Întinderea obligaţiei de restituire este reglementată în art. 994 – 997 Cod civil.
Principalul efect al plăţii nedatorate este obligaţia de restituire a lui accipiens, care diferă
după cum acesta este de bună – credinţă sau de rea – credinţă.
5.3.4.1. Obligaţiile accipiensului de bună – credinţă
Accipiensul este de bună – credinţă atunci când nu a cunoscut faptul că plata pe care a
primit-o nu era datorată.
Bina – credinţă se prezumă, iar întinderea obligaţiei de restituire va opera numai în limitele
îmbogăţirii sale, respectiv:
- va restitui lucrul, dar are dreptul să păstreze fructele, ca orice posesor de
bună – credinţă (art. 994 Cod civil);
- dacă lucrul a fost înstrăinat se va restitui preţul primit (art. 996 alin. 2 Cod
civil);
106
Dimitrie Gherasim, Buna – credinţă în raporturile juridice civile, Ed. Academiei, Bucureşti, 1981, pag.187; Liviu
Pop, op. cit., pag. 154, Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.120;
41
- dacă lucrul a pierit, în mod fortuit, va fi liberat de obligaţia de restituire
(art.995 alin. 2 Cod civil).
Accipiensul este de rea – credinţă atunci când primeşte o plată, deşi ştia că nu i se
datorează.
Obligaţiile sale sunt următoarele:
- să restituie lucrul primit şi fructele percepute (art. 994 Cod civil);
- dacă a înstrăinat lucrul, să restituie valoarea acestuia, indiferent de preţul
pe care l- a primit, la data introducerii acţiunii în justiţie (art. 996 Cod
civil);
- dacă lucrul a pierit, în mod fortuit, ră restituie valoarea acstuia din
momentul cererii de restituire, cu excepţia cazului în care va dovedi că
lucrul ar fi pierit şi la solvens (art. 995 Cod civil).
Solvensul este obligat faţă de accipiens, indiferent dacă acesta este de bună – credinţă sau
de rea – credinţă, să restituie cheltuielile necesare şi utile pe care acesta le-a făcut cu conservarea
lucrului, respectiv sporirea valorii lucrului.
Îmbogăţirea fără justă cauză este faptul juridic licit prin care patrimoniul unei persoane
este mărit pe seama patrimoniului altei persoane, fără ca pentru aceasta să existe un temei
juridic.108
De regulă, se consideră că aceasta implică un fapt juridic, care constă în mărirea
patrimoniului unei persoane, fără temei legitim, prin diminuarea patrimoniului altei persoane,
cea dintâi având obligaţia de a înapoia celei de a doua avantajul pe care l-a obţinut în dauna ei.109
Acţiunea în justiţie pe care o are creditorul acestei obligaţii, având ca obiect restituirea, se
numeşte actio de im rem verso.
5.4.3. Reglementare
108
Constantin Sătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag 127
109
Paul Mircea Cosmovici, op. cit., pag.272
110
Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag.156, Renee Sanilevici, op. cit., pag.224,
111
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă, decizia nr. 3548/1999, în Culegere de practică judiciară, 1999,
pag. 31-33
43
• să nu existe un alt mijloc de recuperare a pierderii suferite.
CAPITOLUL 6
FAPTA ILICITĂ CAUZATOARE DE PREJUDICII, IZVOR DE OBLIGAŢII
44
- RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ -
Răspunderea civilă este o formă a răspunderii juridice, care constă într-un raport juridic
obligaţional, conform căruia o persoană are datoria de a repara prejudiciul cauzat alteia prin fapta
sa sau prejudiciul de care este ţinută răspunzătoare prin dispoziţiile legale.112
Într-o altă formulare113, răspunderea civilă a fost definită ca fiind o instituţie juridică
alcătuită din totalitatea normelor de drept prin care se reglementează obligaţia oricărei persoane
de a repara prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa extracontractuală sau contractuală, ori pentru
care este chemată de lege să răspundă.
Răspunderea civilă este de două feluri:
- răspundere civilă contractuală
- răspundere civilă delictuală
Răspunderea civilă contractuală apare în cazul nerespectării clauzelor unei convenţii.
Răspunderea civilă delictuală se concretizează într-o obligaţie de reparare a unui
prejudiciu cauzat printr-o faptă ilicită.
Sediul materiei răspunderii civile delictuale îl constituie dispoziţiile art. 998 – 1003 Cod
civil.
Potrivit art. 998 Cod civil, orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe
acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara, iar art. 999 Cod civil precizează că omul este
responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin
neglijenţa sau imprudenţa sa.
112
Ion M. Anghel, Francisc Deak, Marin F. Popa, Răspunderea civilă, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, pag. 15-21;
Mihail Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1972, pag.7-8
113
Liviu Pop, op. cit., pag.164
45
6.5.1. Reglementare
Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie este reglementată de Codul civil român
în art. 998 – 999.
Art. 998 Cod civil dispune că „orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu,
obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara”, iar art. 999 Cod civil prevede că
„omul este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce
a cauzat prin neglijenţa sau imprudenţa sa”.
Din analiza textelor art. 998 şi 999 Cod civil, rezultă că pentru angajarea răspunderii
civile delictuale se cer întrunite cumulativ următoarele condiţii:
• existenţa unui prejudiciu;
• existenţa unei fapte ilicite;
• existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu;
114
Constantin Stătescu, Drept civil, Teoria generală a obligaţiilor, Răspunderea civilă delictuală, Universitatea din
Bucureşti, Facultatea de drept, 1980, pag.5
46
• existenţa vinovăţiei celui ce a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa sau
imprudenţa cu care a acţionat.
Alături de aceste elemente, în literatura de specialitate115 s-a susţinut şi necesitatea existenţei
capacităţii delictuale a celui care a cauzat prejudiciul.
Alţi autori116 au argumentat în sensul că această condiţie trebuie analizată numai ca un
element al vinovăţiei autorului faptei ilicite şi nu ca o condiţie distinctă a răspunderii civile
delictuale.
Într-o altă opinie 117s-a precizat că existenţa capacităţii delictuale a celui ce a săvârşit fapta
ilicită poate fi examinată separat, după cum poate fi considerată un element implicat în condiţia
vinovăţiei.
6.6. Prejudiciul
6.6.1.Definiţie
Prejudiciul, calificat ca o condiţie sine qua non118, este definit ca fiind efectul negativ
suferit de o anumită persoană, ca urmare a faptei ilicite săvârşite de o altă persoană.119
Alţi autori120 au apreciat că prejudiciul reprezintă rezultatele dăunătoare, de antură
patrimonială sau nepatrimonială, efecte ale încălcării drepturilor subiective şi intereselor legitime
ale unei persoane.
Prejudiciul este cel mai important element al răspunderii civile delictuale, condiţie
necesară şi esenţială a acesteia, deoarece atât timp cât o persoană nu a fost prejudiciată, ea nu are
dreptul de a pretinde nici o reparaţie, pentru că nu poate face dovada unui interes.
Prejudiciul patrimonial este acel prejudiciu al cărui conţinut poate fi evaluat în bani. De
exemplu, distrugerea unui bun, pierderea capacităţii de muncă.
Prejudiciul nepatrimonial este acel prejudiciu care nu este susceptibil de evaluare în
bani. De exemplu, atingerea adusă onoarei şi demnităţii persoanei, suferinţa fizică provocată de
un accident.
Rezultând din atingerea unor valori morale ale omului, prejudiciile nepatrimoniale sunt
numite daune morale.
În deplin consens cu recomandările făcute de Consiliul Europei cu privire la repararea
daunelor morale, cu ocazia Colocviului ţinut sub auspiciile sale la Londra în 1969, doctrina şi
jurisprudenţa română au acceptat că o atare răspundere civilă nepatrimonială contribuie şi la
115
Paul Demetrescu, Drept civil, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1966, pag.
89; Ion M. Anghel, Francisc Deak, Marin F. Popa, op. cit., pag.71
116
Tudor R Popescu, Petre Anca, op. cit., pag.160-161,
117
Constantin Stătescu, op. cit., pag. 32
118
Ioan albu, Victor Ursa, Răspunderea civilă pentru daune morale, Ed Dacia, Cluj – Napoca, 1979, pag.29,
119
Constantin Stătescu, op. cit., pag.33
120
Ioan Albu, Victor Ursa, op. cit., pag.29
47
reducerea compensatorie a suferinţelor fizice şi psihice încercate de părţile vătămate prin lovirile,
vătămările, mutilările, desfigurările, restrângerea posibilităţilor de a duce o viaţă normală ori alte
asemenea situaţii determinate de vătămarea integrităţii, a sănătăţii ori cauzarea morţii unei
persoane apropiate.
Punerea de acord a jurisprudenţei române cu legislaţia comunitară europeană referitoare
la repararea daunelor morale, a determinat concluzia că o atare despăgubire de „compensare” sau
„satisfacţie” a victimei, să fie recunoscută, exclusiv, în cadrul infracţiunilor contra vieţii,
integrităţii şi sănătăţii persoanei, libertăţii persoanei, a acelora prin care s-au adus atingeri grave
personalităţii umane şi a raporturilor de familie.121
Prejudiciul instantaneu este acea consecinţă dăunătoare care se produce dintr-o dată
sau într-un interval de timp scurt.
Prejudiciul succesiv constă în consecinţa dăunătoare care se produce continuu sau
eşalonat în timp.
Prejudiciul previzibil este acel prejudiciu care a putut să fie prevăzut la momentul
săvârşirii faptei ilicite.
Prejudiciul imprevizibil este acel prejudiciu care nu a putut să fie prevăzut la momentul
săvârşirii faptei ilicite.
121
Curtea de Apel Ploieşti, Secţia penală, deciziile nr. 475/4.09.1997, 229/30.09.1997 şi 242/14.10.1997, în
Buletinul Jurisprudenţei, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, pag.316-320
48
Prejudiciul dă dreptul victimei de a cere obligarea autorului faptei ilicite la reparare, dacă
sunt îndeplinite, cumulativ, două condiţii:
- prejudiciul să fie cert;
- prejudiciul să nu fi fost reparat încă.
Prejudiciul este cert atunci când este sigur atât sub aspectul existenţei cât şi al întinderii
sale.
Este considerat cert, prejudiciul actual precum şi prejudiciul viitor, adică acel prejudiciu
care apare după soluţionarea acţiunii în despăgubire, în măsura în care sunt sigure atât apariţia
acestui prejudiciu, cât şi posibilitatea de a fi determinat.
Repararea prejudiciului se poate realiza prin convenţia părţilor sau prin intentarea unei
acţiuni în justiţie pentru plata despăgubirilor.
Pe cale convenţională, victima şi autorul faptei ilicite pot să încheie în mod valabil o
convenţie prin care să stabilească atât întinderea despăgubirilor, cât şi modalitatea de plată a
acestora.
122
Tribunalul Suprem, Secţia penală, decizia nr. 1356/1983, în Culegere de decizii ale T.S. pe anul 1983, pag. 271
49
Dacă între părţi nu a intervenit o asemenea convenţie, victima se va adresa instanţei de
judecată cu o acţiune având ca obiect plata despăgubirilor.
În cadrul unei astfel de acţiuni, repararea prejudiciului se face în funcţie de următoarele
principii:
- principiul reparării integrale a prejudiciului;
- principiul reparării în natură a prejudiciului.
Restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii faptei ilicite justifică principiul reparării integrale
a prejudiciului ca un principiu fundamental al răspunderii civile delictuale.
La repararea integrală a unui prejudiciu, urmează a fi avute în vedere următoarele aspecte:
• este supusă reparării atât paguba efectivă – damnum emergens -, cât şi beneficiul
nerealizat – lucrum cesans-123;
• se repară atât prejudiciul previzibil cât şi prejudiciul imprevizibil;
• În stabilirea întinderii despăgubirilor nu are relevanţă starea materială a victimei sau
a autorului faptei ilicite124
• Prejudiciul trebuie să fie reparat în întregime, indiferent de forma sau gradul de
vinovăţie.
Atunci când nu este posibilă repararea în natură a prejudiciului , repararea se face prin
echivalent.
Repararea prin echivalent este o modalitate subsidiară şi compensatorie, devenind
aplicabilă ori de câte ori repararea în natură a prejudiciului nu este obiectiv posibilă.126
Repararea prin echivalent se poate face în două modalităţi:
- acordarea unei sume globale, care se stabileşte prin hotărârea
judecătorească de obligare la plata despăgubirilor;
- stabilirea unor prestaţii periodice, în formă bănească, care se plătesc
victimei, după caz, temporar sau viager. De exemplu, în cazul săvârşirii
unei infracţiuni contra persoanei, cauzatoare de vătămări corporale, cu
urmarea unei invalidităţi temporare, autorul faptei ilicite va fi obligat la
plata unor despăgubiri periodice către partea vătămată până la data
încetării stării de invaliditate.
123
Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală, decizia nr. 2530/21.11.1991, în Probleme de drept din deciziile Curţii
Supreme de Justiţie, 1990 – 1992, Ed. Orizonturi, Bucureşti, 1993, pag.107 - 109
124
Curtea Supremă de Justiţie, Secţia civilă, decizia nr. 747/1992, idem, pag. 92 - 93
125
Liviu Pop, op. cit., pag.169
126
Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit., pag. 223
50
În doctrină127 s-a precizat că în cazul în care, după acordarea despăgubirilor prin hotărâre
judecătorească, se face dovada unor noi prejudicii, având drept cauză aceeaşi faptă ilicită, se pot
obţine despăgubiri suplimentare, fără a se putea invoca autoritatea de lucru judecat a hotărârii
anterior pronunţate.
Pentru angajarea răspunderii civile delictuale este necesară săvârşirea unei fapte ilicite,
care, în concepţia tradiţională avea în structura sa un element obiectiv sau material şi un element
subiectiv sau psihologic, cu precizarea că elementul subiectiv a fost, ulterior abandonat. Aceasta
înseamnă că în analiza faptei ilicite vom avea în vedere doar elementul obiectiv al acesteia, adică
manifestarea exterioară a unei atitudini de conştiinţă şi voinţă a unei persoane.
În materia răspunderii civile delictuale, fapta ilicită este definită ca fiind orice faptă prin
care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv
aparţinând unei persoane.129
127
Constantin Stătescu, op. cit., pag. 45; Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.170
128
Curtea de Apel Ploieşti, Secţia civilă, decizia nr. 2110/26.09.1995, op. cit., pag. 437 - 438
129
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.186
51
În alte formulări, fapta ilicită a fost definită ca fiind acţiunea sau inacţiunea care are ca
rezultat încălcarea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei persoane130 sau ca
reprezentând un act de conduită prin săvârşirea căruia se încalcă regulile de comportament în
societate.131
Deşi dispoziţiile art. 998 Cod civil se referă la „orice faptă care cauzează altuia prejudiciu”,
în realitate, pentru a fi atrasă răspunderea civilă delictuală, fapta trebuie să fie ilicită.
De exemplu, este ilicită fapta posesorului de rea – credinţă, care culege recolta de pe o
suprafaţă de teren care nu-i aparţine, producând astfel proprietarului care, potrivit art. 480 Cod
civil, are dreptul să culeagă fructele, o daună constând în contravaloarea fructelor însuşite pe
nedrept. În asemenea situaţii, sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 998 Cod civil, iar
posesorul este obligat să restituie proprietarului terenului fructele culese, acesta având obligaţia
ca, potrivit art. 484 Cod civil, să plătească cheltuielile făcute pentru obţinerea fructelor.132
În acest sens şi art. 25 şi 35 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi
persoanele juridice, menţionează expres răspunderea pentru fapta ilicită.
Răspunderea civilă delictuală operează atât în cazul încălcării unui drept subiectiv, dar şi
atunci când sunt prejudiciate anumite interese ale persoanei.
În aprecierea caracterului ilicit al faptei trebuie avute în vedere nu numai normele juridice,
dar şi normele de convieţuire socială, în măsura în care reprezintă o continuare a prevederilor
legale.
Deoarece drepturile subiective şi interesele legitime ale persoanelor sunt numeroase şi
diferite, la fel sunt şi faptele prin care acestea pot fi încălcate.
Legea impune, de regulă, obligaţia persoanelor de a se abţine de la orice faptă prin care s-ar
putea aduce atingere drepturilor subiective şi intereselor legitime ale altora. 133 Încălcarea acestei
obligaţii are loc, în principiu, printr-o activitate pozitivă, prin acte comisive, dar fapta ilicită
poate îmbrăca şi forma unei inacţiuni, în acele situaţii când, potrivit legii, o persoană este
obligată să îndeplinească o activitate sau să săvârşească o anumită acţiune.
În anumite situaţii, deşi fapta ilicită provoacă un prejudiciu altei persoane, răspunderea nu
este angajată, deoarece este înlăturat caracterul ilicit al faptei.
Cauzele135 care înlătură caracterul ilicit al faptei sunt:
- legitima apărare;
130
Liviu Pop, op. cit., pag.212
131
Veronica Stoica, Nicolae Puşcaş, Petrică Truşcă, Drept civil. Instituţii de drept civil, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2003, pag. 328
132
Curtea de Apel Iaşi, Secţia civilă, decizia nr. 487/5.05.1997, în Culegere de practică judiciară, Iaşi, 1998, pag. 17
133
Mihail Eliescu, op. cit., pag.141
134
Liviu Pop, op. cit., pag.213
135
Iosif Urs, Smaranda Angheni, op. cit., pag.254-258; Maria Gaiţă, Drept civil, Obligaţii, Ed. Institutul European,
Iaşi, 1999, pag. 162-170;Dumitru Văduva, Andreea Tabacu, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Paralela
45, 2002, pag.110-113,
52
- starea de necesitate;
- îndeplinirea unei activităţi impuse sau permise de lege;
- îndeplinirea ordinului superiorului;
- exercitarea unui drept;
- consimţământul victimei.
Legitima apărare este definită în art. 44 Cod penal, reprezintă o faptă săvârşită în scopul
apărării vieţii, integrităţii corporale, a sănătăţii, libertăţii, onoarei sau bunurilor aceluia care
exercită apărarea, ale altei persoane sau în apărarea unui interes general, obştesc, împotriva unui
atac ilicit exercitat de o altă persoană, faptă de apărare prin care se pricinuieşte atacatorului,
agresorului, o asemenea pagubă.136
O persoană este considerată în legitimă apărare dacă fapta a fost săvârşită în următoarele
condiţii:
- există un atac material, direct, imediat şi injust împotriva persoanei care
comite fapta;
- atacul să fie îndreptat împotriva unei persoane sau a drepturilor acesteia
ori împotriva unui interes general;
- atacul să pună în pericol grav viaţa, integritatea corporală , drepturile celui
atacat ori interesul public;
- apărarea celui care săvârşeşte fapta ilicită să fie proporţională cu atacul.
Starea de necesitate , definită de art. 45 alin.2 Cod penal, presupune că fapta a fost
săvârşită pentru a salva de la un pericol iminent, şi care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa,
integritatea corporală sau sănătatea autorului, a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau
un interes public.
Fapta ilicită nu va declanşa răspunderea civilă delictuală, lipsindu-i caracterul ilicit, dacă
a fost săvârşită în îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege sau a ordinului
superiorului.
Executarea ordinului superiorului137 înlătură caracterul ilicit al faptei dacă a fost emis de
organul competent; emiterea ordinului s-a făcut cu respectarea formelor legale; ordinul nu este
vădit ilegal sau abuziv, iar modul de executare al ordinului nu este ilicit.
Exercitarea unui drept înlătură caracterul ilicit al faptei dacă, prin exercitarea de către o
persoană a prerogativelor conferite de lege dreptului său, s-au creat anumite restrângeri sau
prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei alte persoane.138
Dreptul subiectiv a fost definit ca prerogativă conferită de lege în temeiul căreia titularul
dreptului poate sau trebuie să desfăşoare o anumită conduită ori să ceară altora desfăşurarea unei
conduite adecvate dreptului său, sub sancţiunea recunoscută de lege, în scopul valorificării unui
interes personal, direct, născut şi actual, legitim şi juridic protejat, în acord cu interesul obştesc şi
cu normele de convieţuire socială.139
Exercitarea dreptului subiectiv civil este guvernată de două principii:
- dreptul subiectiv civil trebuie să fie exercitat în limitele sale interne,
respectiv potrivit scopului economic şi social în vederea căruia este
recunoscut de lege, astfel cum rezultă din prevederile art. 3 alin. 2 din
Decretul nr. 31/1954 ;
136
Mihail Eliescu., op. cit., pag.152
137
Curtea de Apel Târgu – Mureş, decizia civilă nr. 63 A/13.06.2002, în Ministerul Justiţiei, Culegere de practică
judiciară, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, pag. 35-36
138
Florin Ciutacu, Cristian Jora, op. cit., pag.204
139
Ion Deleanu, Drepturile subiective şi abuzul de drept, Ed. Dacia, Cluj – Napoca, 1988, pag. 49
53
-
dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu bună – credinţă, conform
dispoziţiilor art. 57 din Constituţia României şi art. 970 alin. 1 Cod civil.
Dacă dreptul subiectiv este exercitat abuziv se va angaja răspunderea civilă delictuală a
titularului pentru prejudiciile pe care le-a cauzat.
În dreptul civil, prin abuz de drept se înţelege exercitarea unui drept subiectiv civil cu
încălcarea principiilor exercitării sale.
Exercitarea unui drept va fi considerată abuzivă doar atunci când dreptul nu este utilizat în
vederea realizării finalităţii sale, ci în intenţia de a păgubi o altă persoană.
Instanţele judecătoreşti au decis că „ deşi de natură a aduce prejudicii unui drept subiectiv,
fapta cauzatoare nu are caracter ilicit şi astfel nu se pune problema angajării unei răspunderi
civile când ea este săvârşită cu permisiunea legii. Este cert, că cel ce exercită prerogativele pe
care legea le recunoaşte dreptului său subiectiv nu poate fi considerat că acţionează ilicit, chiar
dacă prin exerciţiul normal al dreptului său aduce anumite atingeri ori prejudicii dreptului
subiectiv al altei persoane. În acest sens, exercitarea dreptului constituţional al liberului acces la
justiţie, prevăzut de art. 21 din Constituţia României nu poate fi calificată ca o faptă ilicită.”140
Sancţiunea care intervine în cazul abuzului de drept constă în obligarea autorului abuzului
la plata despăgubirilor pentru prejudiciul de natură patrimonială sau morală cauzat prin
exercitarea abuzivă a dreptului său.
Consimţământul victimei reprezintă o cauză care înlătură caracterul ilicit al faptei în măsura
în care victima prejudiciului a fost de acord, înainte de săvârşirea faptei, ca autorul acesteia să
acţioneze într-un anumit mod, deşi exista posibilitatea producerii unei pagube.
Pentru a fi angajată răspunderea unei persoane este necesar ca între fapta ilicită şi
prejudiciu să existe un raport de cauzalitate141, în sensul că acea faptă a provocat acel
prejudiciu.142
Codul civil impune această cerinţă prin art. 998 – 999; astfel potrivit art. 998, răspunderea
este angajată pentru fapta omului care cauzează altuia prejudiciul, iar conform art. 999,
răspunderea este angajată nu numai pentru prejudiciul cauzat prin fapta sa, dar şi de acela
cauzat prin neglijenţa sau imprudenţa sa.
Necesitatea raportului de cauzalitate rezultă şi din definiţia faptei ilicite, în condiţiile în
care caracterul ilicit ala cesteia este dat de împrejurarea că prin ea a fost încălcat dreptul obiectiv
şi a fost cauza un prejudiciu dreptului subiectiv al persoanei.
Pentru determinarea raportului de cauzalitate au fost propuse următoarele criterii143:
• sistemul cauzalităţii necesare,144 potrivit căruia cauza este fenomenul care,
precedând efectul, îl provoacă în mod necesar;
• sistemul indivizibilităţii cauzei cu condiţiile145, care consideră că fenomenul – cauză
nu acţionează izolat, ci este condiţionat de mai mulţi factori care, nu produc în mod
140
Curtea Supremă de Justiţie, Secţia civilă, decizia nr. 2788/30.05.2001, în „Pandectele Române” nr. 2/2002, pag.
62
141
Mihail Eliescu, op. cit., pag 115-1120; Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag.175 - 178
142
Neculaescu Sache, Răspunderea civilă delictuală. Examen critic al condiţiilor şi fundamentării răspunderii civile
delictuale în dreptul civil român, Ed. Casa de editură şi presă „Şansa” SRL, Bucureşti, 1994, pag.99
143
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.200-2002;
144
Ion M. Anghel, Francisc Deak, Marin F. Popa, op. cit., pag.97; Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag.177
145
Valeriu Stoica, Relaţia cauzală complexă ca element al răspunderii civile delictuale în procesul penal, în „Revista
Română de Drept” nr. 2/1984, pag. 35; Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală, decizia nr. 765/1990, în „Dreptul”
nr.6/1991, pag.66
54
nemijlocit efectul, dar îl favorizează, astfel încât aceste condiţii alcătuiesc,
împreună cu împrejurarea cauzală, o unitate indivizibilă, în cadrul căreia ele ajung
să dobândească, prin interacţiune cu cauza, un rol cauzal.
6.9. Vinovăţia
6.9.1. Noţiune
Cauzele care înlătură vinovăţia148 sunt împrejurările care împiedică atitudinea psihică a
persoanei faţă de faptă şi urmările acesteia. Aceste cauze sunt:
• fapta victimei înseşi;
• fapta unui terţ pentru care autorul nu este ţinut să răspundă;
• cazul fortuit;
146
Mihail Eliescu, op. cit., pag.176; Maria Gaiţă, op. cit., pag.190 –191;Liviu Pop, op. cit., pag. 225
147
Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, Ion Oancea, Iosif Fodor, Nicoleta Iliescu, Constantin Bulai, Rodica Stănoiu,
Explicaţii teoretice şi practice ale Codului penal român, Partea generală, vol. I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1969,
pag.114 - 124
148
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.216-219; Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit., pag.250
55
• forţa majoră.
Potrivit art. 1169 Cod civil, cel care face o propunere în faţa instanţei de judecată trebuie să
o dovedească, deci sarcina probei revine celui care face o afirmaţie.
Procesul civil fiind pornit de către reclamant, prin introducerea cererii de chemare în
judecată, acesta trebuie să-şi dovedească pretenţia pe care a supus-o judecăţii – onus probandi
incumbit actori -.
Referitor la proba condiţiilor răspunderii civile delictuale, în raport de dispoziţiile art. 1169
Cod civil, victima prejudiciului va trebui să facă dovada existenţei prejudiciului, a faptei ilicite, a
raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, precum şi a vinovăţiei. Fiind vorba de
fapte juridice, sub aspect probator este admis orice mijloc de probă, inclusiv proba testimonială.
Răspunderea civilă delictuală a persoanei juridice pentru fapta proprie a persoanei juridice
va fi angajată ori de câte ori organele acesteia, cu prilejul exercitării funcţiei ce le revine, vor fi
săvârşit o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii.
Această formă de răspundere este reglementată prin următoarele acte normative:
- Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice;
- Legea nr. 31/1990 privind organizarea şi funcţionarea societăţilor
comerciale, cu modificările ulterioare;
- Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice în regii
autonome şi societăţi comerciale, cu modificările ulterioare;
- Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii,
modificată şi completată prin Ordonanţa Guvernului nr. 37/2003.
Persoana juridică este ţinută răspunzătoare pentru faptele persoanelor fizice care intră în
componenţa sa, dar persoanele fizice sau juridice care compun organele persoanei juridice, au o
56
răspundere proprie pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii, atât în raport cu persoana
juridică cât şi cu victima prejudiciului.
Victima prejudiciului poate să cheme în judecată pentru plata de despăgubiri:
- persoana juridică;
- persoana juridică în solidar cu persoanele fizice care au acţionat în calitate
de organe ale persoanei juridice;
- persoanele fizice.
În situaţia în care persoana juridică a plătit victimei despăgubiri va avea posibilitatea să
intenteze o acţiune în regres împotriva persoanei fizice care compune organul de conducere.
CAPITOLUL 7
RĂSPUNDEREA PENTRU FAPTA ALTEI PERSOANE
Codul civil, în art.1000, reglementează trei forme de răspundere pentru fapta altuia:
1)răspunderea părinţilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori (art. 1000 alin. 2
Cod civil);
2)răspunderea comitenţilor pentru prejudiciile cauzate de prepuşii lor în funcţiile
încredinţate (art. 1000 alin. 3 Cod civil);
3)răspunderea institutorilor şi meşteşugarilor pentru prejudiciile cauzate de elevii şi ucenicii
aflaţi sub supravegherea lor (art. 1000 alin. 4 cod civil).
Răspunderea pentru fapta altei persoane reprezintă o derogare de la principiul general, conform
căruia orice persoană răspunde numai pentru prejudiciul cauzat prin propria sa faptă.
Această formă de răspundere civilă delictuală se fundamentează pe o prezumţie legală de culpă.
Aceasta înseamnă că în toate cazurile de răspundere pentru fapta altuia, în sarcina celui
considerat responsabil, operează o prezumţie legală de culpă care exonerează victima de
57
obligaţia probei. Prezumţia de culpă este relativă – juris tantum –în cazul părinţilor, institutorilor
şi meşteşugarilor şi absolută – juris et de jure – în cazul comitenţilor.
Conform art. 1000 alin. 2 Cod civil, tatăl şi mama, după moartea bărbatului, sunt responsabili de
prejudiciul cauzat de copiii lor minori ce locuiesc cu dânşii., iar alin. 5 prevede că aceştia sunt
exoneraţi de răspundere dacă probează că nu au putut împiedica faptul prejudiciabil.
În prezent, textul din Codul civil este interpretat în acord cu dispoziţiile constituţionale care
instituie egalitatea dintre bărbat şi femeie149, precum şi cu prevederile art. 97 alin. 1 din Codul
familiei, conform căruia ambii părinţi au aceleaşi drepturi şi îndatoriri faţă de copiii lor minori,
fără a deosebi după cum aceştia sunt din căsătorie, din afara căsătoriei ori adoptaţi.150
În concluzie, ambii părinţi răspund solidar dacă minorul a săvârşit o faptă prin care s-a produs un
prejudiciu unei terţe persoane.
Răspunderea reglementată de art.1000 alin. 2 Cod civil este aplicabilă următoarelor persoane:
părinţilor, indiferent dacă filiaţia copilului este din căsătorie sau din afara căsătoriei;
• adoptatorilor, în situaţia în care copilul este adoptat, deoarece în acest caz
drepturile şi îndatoririle părinteşti trec de la părinţii fireşti la adoptator.
Condiţiile generale privesc elementele răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie şi
se analizează în persoana minorului, deoarece acesta este autorul faptei ilicite pentru care părinţii
sunt chemaţi să răspundă, respectiv existenţa prejudiciului, existenţa faptei ilicite, existenţa
raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, vinovăţia.
Referitor la vinovăţie, nu se cere condiţia ca minorul să fi acţionat cu discernământ, adică
cu vinovăţie.
Comunitatea de locuinţă a copilului cu părinţii săi rezultă din dispoziţiile art. 1000 alin. 2
Cod civil, care se referă la copiii minori care locuiesc cu părinţii.
De regulă, locuinţa copilului coincide cu domiciliul. Sub acest aspect, art. 14 alin. 1 din
Decretul nr. 31/1954 dispune că domiciliul legal al minorului este la părinţii săi, iar atunci când
părinţii nu au locuinţă comună, domiciliul este la acela dintre părinţi la care copilul locuieşte
statornic.
59
Potrivit art. 100 Codul familiei, copilul minor locuieşte cu părinţii săi. Dacă părinţii nu
locuiesc împreună, aceştia vor decide, de comun acord, la care dintre ei va locui copilul. În caz
de neînţelegere între părinţi, instanţa judecătorească, ascultând autoritatea tutelară, precum şi pe
copil, dacă acesta a împlinit vârsta de 10 ani, va decide ţinând seama de interesele copilului.
Referitor la cea de a doua condiţie specială, prezintă interes nu domiciliul minorului, ci
locuinţa acestuia.
Răspunderea părinţilor se va angaja şi în acele situaţii în care nu este îndeplinită condiţia
comunităţii de locuinţă la data săvârşirii faptei prejudiciabile de către minor, deoarece
fundamentarea acestei forme de răspundere este însăşi îndeplinirea necorespunzătoare a
îndatoririlor părinteşti. Asemenea situaţii pot să apară în următoarele cazuri:
• minorul a părăsit locuinţa părinţilor , fără acordul acestora;
• minorul se află, temporar, la rude sau prieteni;
• minorul se află internat în spital;
• minorul a fugit dintr-o şcoală specială de muncă şi reeducare în care se afla
internat155.
În cazul minorul a fost încredinţat unuia dintre părinţi printr-o hotărâre judecătorească, va
răspunde numai părintele căruia i-a fost încredinţat copilul, deoarece numai acest părinte exercită
drepturile şi îndatoririle părinteşti faţă de minor.
Conform art. 1199 Cod civil, prezumţiile sunt consecinţele ce legea sau magistratul le trage
din un fapt cunoscut la un fapt necunoscut.
Prezumţiile legale sunt stabilite prin norme juridice care nu pot fi interpretate extensiv şi
pot fi absolute sau relative.
Prezumţiile legale absolute sunt acelea împotriva cărora, în principiu, nu este permisă
dovada contrară, iar prezumţiile legale relative sunt acelea împotriva cărora se poate face proba
contrară.156
Potrivit art. 1000 alin. 5 Cod civil, părinţii sunt apăraţi de răspundere dacă probează că n-au
putut împiedica faptul prejudiciabil.
În raport de această prevedere legală, în doctrină şi jurisprudenţă s-a afirmat că prezumţia
de culpă a părinţilor este o prezumţie legală relativă, deoarece poate fi răsturnată prin probă
contrară.
Obiectul probei contare trebuie să îl constituie faptul că părinţii şi-au îndeplinit în mod
ireproşabil îndatoririle ce le reveneau, că nu se poate reţine un raport de cauzalitate între fapta lor
– ca părinţi ce nu şi-au făcut datoria faţă de copilul minor – şi fapta ilicită cauzatoare de
prejudicii săvârşită de minor.157
Dacă sunt îndeplinite condiţiile generale şi speciale ale acestei forme de răspundere,
părinţii vor fi ţinuţi să răspundă integral faţă de victima prejudiciului cauzat de minor.
În situaţia în care minorul nu are discernământ, vor răspunde numai părinţii.
155
Tribunalul Suprem, Secţia penală, decizia nr. 1828/10.10.1980, Ioan Mihuţă, Repertoriu de practică judiciară în
materie civilă a Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii 1980 – 1985, Ed. Ştiinţifică şi
enciclopedică, Bucureşti, 1986, pag. 152
156
Gabriel Boroi, op. cit., pag.132
157
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 241
60
Dacă la momentul săvârşirii faptei minorul a acţionat cu discernământ, victima are
următoarele posibilităţi:
• să-l cheme în judecată pe minor;
• să-i cheme în judecată pe părinţi;
• să cheme în judecată minorul şi ambii părinţi;
• să cheme în judecată minorul şi unul dintre părinţi.
Dacă minorul este chemat în judecată el va răspunde în temeiul art. 998 – 999 Cod civil,
pentru fapta proprie.
În măsura în care părinţii au plătit victimei despăgubirile datorate pentru fapta săvârşită de
minorul cu discernământ, vor avea la îndemână o acţiune în regres împotriva minorului,
recuperând ce au plătit pentru minor.
Dacă un părinte a plătit integral despăgubirea, acesta are o acţiune în regres împotriva
celuilalt părinte, acţiunea divizibilă pentru jumătate din suma plătită, deoarece obligaţia de plată
a părinţilor este o obligaţie solidară.
Potrivit art. 1000 alin. 3 Cod civil, comitenţii răspund de prejudiciul cauzat de prepuşii
lor în funcţiile încredinţate.
Spre deosebire de părinţi, institutori şi artizani, comitenţii nu sunt exoneraţi de răspundere
dacă dovedesc că nu au putut împiedica faptul prejudiciabil, deoarece nu sunt menţionaţi în alin.
5 al art. 1000 Cod civil în categoria persoanelor care pot fi exonerate de răspundere.
158
Ion Traian Ştefănescu, Dreptul muncii, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, pag. 169
61
Pentru fundamentarea răspunderii comitentului în doctrină şi jurisprudenţă s-au propus
mai multe teorii 159:
• teoria prezumţiei legale de culpă, conform căreia răspunderea comitentului se
întemeiază pe o culpă în alegerea prepusului – culpa in eligendo – ori pe culpa în
supravegherea prepusului – culpa in vigilendo; teorie ce nu poate fi aplicată în
ipoteza în care alegerea prepusului se face prin concurs;
• teoria riscului, potrivit căreia cel ce profită de activitatea prepusului trebuie să-şi
asume şi riscurile care decurg din această activitate; teorie criticată pentru că nu
explică dreptul comitentului de a formula acţiunea în regres împotriva prepusului
pentru a obţine restituirea despăgubirilor plătite victimei;
• teoria potrivit căreia culpa prepusului este culpa comitentului, având drept
argument faptul că prepusul acţionează ca un mandatar al comitentului. Principalele
critici aduse acestei teorii se referă la faptul că răspunderea comitentului este o
răspundere pentru fapta altei persoane şi nu pentru propria faptă, precum şi că
reprezentarea este valabilă numai în materia actelor juridice nu şi a faptelor juridice;
• teoria garanţei comitentului faţă de victima faptului prejudiciabil, bazată pe o
prezumţie absolută de culpă, garanţie care rezultă din faptul că, în temeiul
raportului de prepuşenie, comitentul exercită supravegherea, îndrumarea şi
controlul activităţii prepusului.
Teoria garanţiei este acceptată şi constituie opinia dominantă în doctrină şi
jurisprudenţă160.
Condiţiile generale ale răspunderii comitentului sunt condiţiile răspunderii pentru fapta
proprie şi trebuie să fie îndeplinite de prepus:
- existenţa prejudiciului;
- existenţa faptei ilicite săvârşite de prepus;
- raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu;
- vinovăţia prepusului.
Potrivit dispoziţiilor art. 1000, alin. 4 Cod civil institutorii şi artizanii (sunt
responsabili) de prejudiciul cauzat de elevii şi ucenicii lor, în tot timpul ce se găsesc sub a lor
priveghere.
Ca şi părinţii, ei se pot exonera de răspundere, "dacă probează că nu au putut împiedica
faptul prejudiciabil" (conform art. 1000, alin. 5).
Pentru aplicarea prevederilor art. 1000 alin. 4 din Codul civil, doctrina a considerat
necesar să se dea o definiţie clară şi cuprinzătoare tuturor termenilor întâlniţi în acest articol.
Institutorii sunt cei care dau instrucţiuni şi asigură supravegherea. În această categorie
sunt incluşi educatorii din învăţământul preşcolar, învăţătorii din învăţământul primar,
profesorii din cel gimnazial, liceal, profesional ori tehnic. Aceste prevederi nu se pot aplica
cadrelor didactice din învăţământul superior sau persoanelor ce administrează activitatea
căminelor studenţeşti.
Literatura juridică actuală foloseşte ca înlocuitor al cuvântului "institutor" termenul
generic de "profesor". În cadrul acestuia s-au inclus, ca urmare a constatărilor practice judiciare,
pedagogii din internatele de elevi şi supraveghetorii din taberele şi coloniile de vacanţă, din
instituţiile de reeducare sau ocrotire pentru copiii lipsiţi de îngrijire părintească.
În literatură şi practică au existat controverse în legătură cu posibilitatea ca unitatea de
învăţământ să fie obligată la reparaţie împreună sau în locul profesorului, pentru prejudiciul
cauzat de elevii din interiorul ei.
Majoritatea autorilor, însă, au statuat faptul că numai o persoană fizică poate fi trasă la
răspundere, în speţă profesorul, iar nu persoana juridică, reprezentată de o instituţie şcolară,
inspectorat judeţean de învăţământ sau chiar Ministerul Educaţiei şi Cercetării166.
Artizanii, care în doctrină mai sunt numiţi şi meşteşugari, sunt persoane care primesc spre
pregătire ucenicii pentru a se forma profesional. Aceştia sunt ţinuţi, în vigoarea obligaţiilor de
serviciu, la supravegherea ucenicilor.
Artizanii, în sensul articolului 1000 alin. 4, pot fi atât meşteşugarii individuali,
particulari, cât şi unităţile de pregătire practică ce ţin de regiile autonome sau de societăţile
comerciale. Ca şi în cazul institutorilor, răspunderea pentru fapta prejudiciabilă săvârşită de
ucenic revine persoanei fizice, meşteşugarului, care vine în contact direct cu ucenicul şi, deci, are
obligaţia de a-l instrui şi supraveghea.
Elevii sunt persoanele care fac parte dintr-o unitate şcolară aflată în subordinea
Ministerului Educaţiei şi Cercetării sau a altui organism central abilitat.
Ucenicii sunt persoane care, spre deosebire de elevi, prin activitatea depusă contribuie
atât la însuşirea unei meserii, cât şi la sporirea profitului meseriaşului, care foloseşte lucrările
practice executate de ei în scopuri exclusiv personale.
166
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 252
64
De asemenea, ei nu se pot identifica cu funcţionarii şi muncitorii obişnuiţi, din cauza
faptului că sunt beneficiarii unor îndatoriri de instruire şi supraveghere. Ei dobândesc aptitudinile
necesare unei meserii sub îndrumarea unei persoane fizice sau juridice, calificată drept artizan.
O controversă ivită în literatura şi practica judiciară este cea referitoare la vârsta pe care
trebuie să o aibă ucenicul sau elevul pentru a atrage răspunderea artizanului sau institutorului.
O primă opinie are în vedere faptul că în art. 1000 alin. 2 Cod civil, făcându-se trimitere
la răspunderea părinţilor, se prevede expres condiţia minorităţii copiilor.
S-a considerat astfel, că articolul 1000 alin. 4 Cod civil, menţionează generic termenii
de elev şi ucenic, şi ca urmare, "articolul 1000 alin. 4 Cod civil trebuie să fie aplicat, indiferent
de vârsta autorului, deşi este greu de admis o răspundere mai largă pentru persoane străine decât
pentru părinţi"167.
Cealaltă teză, în care sunt cuprinse opiniile celor mai mulţi dintre autori, consideră că
institutorii sau artizanii sunt pasibili de răspundere numai în cazul în care fapta păgubitoare a fost
săvârşită de elevi sau ucenici minori168.
În susţinerea acestei teze s-au folosit mai multe argumente, astfel: calitatea de elev ori
ucenic este identificată cu minoritatea, prezumţia relativă de răspundere a artizanilor şi
institutorilor îşi are temeiul în îndatorirea de supraveghere, astfel că "numai minorii au a fi
supravegheaţi" şi faptul că ar fi nedrept ca institutorii şi artizanii să fie "împovăraţi cu o
prezumţie de răspundere mai întinsă decât cea a părinţilor"169.
Un alt argument formulat rezultă din însăşi analiza alin. 4 al art. 1000. Astfel, la
momentul adoptării Codului civil, termenul de "institutori" se referea la învăţătorii încadraţi în
ciclul primar al învăţământului, unde se întâlnesc numai elevi minori. Prin aplicarea acestui
alineat şi altor cadre didactice din cicluri superioare primului (gimnazial, liceal), practica
judiciară nu a dorit extinderea limitei de vârstă a elevilor peste cea a minorităţii. Cât priveşte
ucenicii, la acea dată ei nu puteau fi decât minori, conform legii, majoratul începând cu vârsta de
21 de ani"170.
Practica judiciară a statuat faptul că alin. 4 al art. 1000 se referă exclusiv la pagubele
provocate de elev ori ucenic altei persoane, nefiind vorba deci de prejudiciile cauzate elevului
sau ucenicului pe perioada cât se află sub supravegherea institutorului sau artizanului. În acest
din urmă caz se poate invoca obligaţia de reparare a prejudiciului, conform articolelor 998-999
Cod civil, numai atunci când se va dovedi legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită a
institutorului sau artizanului şi paguba pricinuită elevului sau ucenicului.
Fundamentarea acestei forme de răspundere rezultă din însăşi formularea art. 1000 alin.
4 Cod civil, care priveşte elevii şi ucenicii care se află sub "supravegherea" institutorilor şi
artizanilor.
Astfel, fundamentarea răspunderii îşi are temeiul în neîndeplinirea ori îndeplinirea
necorespunzătoare a obligaţiei de supraveghere.
În încercarea lor de a extrage din textul art. 1000 alin. 4 anumite prezumţii, în doctrină
s-au formulat mai multe opinii.
Într-o primă opinie se consideră că răspunderea institutorilor şi artizanilor se
fundamentează pe trei prezumţii:
167
Ion M. Anghel, Francisc Deak, Marin F. Popa, op. cit., pag. 161
168
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 252-254; Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag. 210;
Mihail Eliescu, op. cit., pag. 279
169
Mihail Eliescu, op. cit., pag. 279-280
170
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 255
65
a) prezumţia că îndatorirea de supraveghere nu a fost îndeplinită în mod
corespunzător;
b) prezumţia de cauzalitate, dintre neîndeplinirea acestei obligaţii şi săvârşirea de
către elev sau ucenic a faptei ilicite care a produs pagube altei persoane;
c) prezumţia de vinovăţie (culpă) a institutorului sau artizanului în îndeplinirea
necorespunzătoare a îndatoririi ce îi cădea în sarcină171.
A doua opinie, nu cu mult diferită de prima, se întemeiază tot pe trei prezumţii,
respectiv
a) prezumţia de culpă;
b) prezumţia de cauzalitate, care o completează pe prima;
c) prezumţia de garanţie, care se află în continuarea celei de culpă.
În legătură cu aceasta s-a spus că pârâtul, pentru a înlătura obligaţia de a repara
prejudiciul, trebuie să probeze faptul că s-a aflat într-o imposibilitate obiectivă de a-şi îndeplini
îndatorirea de supraveghere, o simplă dificultate nefiind de ajuns172.
Pentru ca institutorii şi artizanii să poată răspundă în baza art. 1000 alin. 4, se mai cer
îndeplinite încă două condiţii:
a) cel ce a cauzat prejudiciul să aibă calitatea de elev ori ucenic şi să fie minor;
b) fapta ilicită cauzatoare de prejudicii să fi fost săvârşită în timp ce elevul sau
ucenicul se afla sau trebuia să se afle sub supravegherea insitutorului ori artizanului.
În practica judiciară au apărut însă cazuri în care deşi elevul sau ucenicul trebuia să fie
sub supravegherea institutorului sau artizanului, în fapt el nu se găsea sub această supraveghere.
171
C.onstantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 255
172
Mihail Eliescu, op. cit., pag. 281
173
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 255
66
Instanţa a hotărât în acest caz că deşi elevul ori ucenicul nu se afla, în fapt, sub
supravegherea sa, artizanul sau institutorul va putea fi tras la răspundere atunci când, prin
fapteoemisive sau comisive contrare îndatoririlor legale ce îi incumbau, a favorizat sustragerea
de sub supraveghere174 (exemplu clasic este acela al profesorului care lipseşte sau întârzie de la
cursuri, permiţând prin aceasta să se săvârşească o faptă ilicită producătoare de prejudicii).
Institutorul sau artizanul se va putea însă exonera de răspundere dacă va dovedi că
elevul sau ucenicul s-a sustras supravegherii, acesta neavând posibilitatea de a împiedica
săvârşirea faptei prejudiciabile.
În final, hotărârea judecătorească va trebui să constate faptul că institutorului sau
artizanului nu i se poate imputa vreo vină în supraveghere.
În măsura în care toate condiţiile general şi speciale sunt îndeplinite, institutorul sau
artizanul va fi obligat să presteze o reparaţie integrală a prejudiciului. Reclamantul are însă
posibilitatea să cheme în justiţie:
- pe elev ori ucenic;
- pe elev ori ucenic şi institutor şi artizan împreună.
Aceştia sunt răspunzători in solidum faţă de victimă. În cazul în care institutorul sau
artizanul va dovedi faptul că deşi şi-a îndeplinit îndatorirea de supraveghere nu a putut preveni
săvârşirea faptei prejudiciabile, se va putea atrage, în subsidiar, răspunderea părinţilor, invocând
ca motiv neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiei de a asigura educaţia
copilului minor175.
Pentru toate situaţiile în care institutorul sau artizanul a plătit integral despăgubirea
victimei, acesta are o acţiune în regres contra elevului sau ucenicului pentru a cărui faptă
personală a răspuns. În aceste cazuri art. 1000 alin. 4 Cod civil funcţionează ca o garanţie pentru
victimă, iar acţiunea în regres se exercită conform ar. 998-999 Cod civil şi îşi are temeiul în
efectele subrogaţiei legale prin plata creditorului.
Acţiunea în regres are ca principiu repararea integrală a prejudiciului, astfel că autorul
direct al faptei păgubitoare va fi obligat să înmâneze institutorului sau artizanului întreaga
despăgubire pe care acesta a fost nevoit să o plătească victimei176.
174
Tribunalul Suprem, Decizia nr. 4/17 ian. 1977; în Culegere de decizii ale T.S. pe anul 1977, pag. 310-313
175
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 257
176
Ibidem, op. cit., pag. 257; Liviu Pop, op. cit., pag. 254
67
CAPITOLUL 8
RĂSPUNDEREA PENTRU PREJUDICIILE CAUZATE DE ANIMALE, DE
RUINA EDIFICIULUI ŞI DE LUCRURI ÎN GENERAL
Potrivit art. 1001 Cod civil, proprietarul unui animal sau acela care se serveşte de dânsul,
în cursul serviciului, este responsabil de prejudiciul cauzat de animal, sau că animalul se află sub
paza sa, sau că a scăpat.
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 55/2002177, în art. 3 prevede că proprietarii sau
deţinătorii temporari ai câinilor suportă răspunderea stabilită de lege.
Pentru fundamentarea acestei forme de răspundere în doctrină s-au formulat trei opinii:
Conform art. 1002 Cod civil, proprietarul unui edificiu este responsabil de prejudiciul
cauzat prin ruina edificiului, când ruina este urmarea lipsei de întreţinere sau a unui viciu de
construcţie.
Determinarea domeniului de aplicare al răspunderii instituite prin art. 1002 Cod civil,
impune prezentarea următoarelor noţiuni186:
- edificiu;
- noţiunea de ruină a edificiului;
184
Curtea de Apel Craiova, Secţia civilă, decizia nr. 2532/1998, Victoria Daha, Constantin Furtună, Probleme de
drept din deciziile civile ale Curţii de Apel Craiova pronunţate în anul 1997, Fundaţia Eugeniu Carada, Craiova,
1998, pg.112
185
Valeriu Stoica, Flavius Baias, Acţiunea în regres a paznicului juridic împotriva paznicului material, în „Studii şi
cercetări juridice” nr. 17!987, pag.48-53
186
Maria Gaiţă, op. cit., pag.252 –253; Dumitru Văduva, Andreea Tabacu, op. cit., pag.137
70
- lipsa de întreţinere a edificiului;
- viciu de construcţie;
- persoana răspunzătoare.
Prin edificiu se înţelege orice construcţie realizată de om prin asamblarea trainică a unor
materiale care, prin încorporarea lor în sol sau la altă construcţie, devine, în mod durabil, un
imobil prin natura sa.187
Ruina edificiului reprezintă dărâmarea completă sau parţială a edificiului, dezagregarea
materialului, căderea unei părţi, desprinderea unor elemente de construcţie.188
Ruina edificiului trebuie să fie urmarea lipsei de întreţinere sau a unui viciu de construcţie.
Răspunderea pentru ruina edificiului aparţine proprietarului din momentul cauzării
prejudiciului, chiar dacă imobilul format obiectul unui contract de locaţiunea sau comodat ori era
supus unui uzufruct.
Dacă imobilul este în proprietate comună, coproprietarii răspund solidar, iar dacă există un
drept de superficie, răspunde superficiarul, care are calitatea de proprietar al construcţiei.
Pentru a fi angajată răspunderea proprietarului sau a superficiarului, în baza art. 1002 Cod
civil, victima trebuie să dovedească:
- existenţa prejudiciului;
- existenţa faptei ilicite, care constă în ruina edificiului;
- existenţa raportului de cauzalitate între prejudiciu şi ruina edificiului;
- împrejurarea că ruina edificiului este determinată de lipsa de întreţinere
sau de un viciu de construcţie.
Proprietarul sau superficiarul nu vor putea înlătura aplicarea răspunderii dovedind faptul
că au luat toate măsurile de întreţinere a edificiului sau de prevenire a viciilor construcţiei, dar se
pot exonera de răspundere dacă vor dovedi existenţa uneia dintre următoarele cauze:
- fapta victimei;
- fapta unui terţ pentru care proprietarul sau superficiarul nu sunt ţinuţi să
răspundă;
- forţa majoră.
187
Liviu Pop, op. cit., pag.311
188
Florin Ciutacu, Cristian Jora, op. cit., pag.318
189
Tudor R.Popescu, Petre Anca, op. cit., pag.251-252
190
Ion M. Anghel, Francisc Deak, Marin F. Popa, op. cit., pag.243;
191
Mihail Eliescu, op. cit., pag.417
71
8.2.5. Efectele răspunderii
Dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1002 Cod civil, proprietarul sau
superficiarul vor fi obligaţi să plătească victimei despăgubiri.
În cazul în care ruina edificiului se datorează altei persoane, proprietarul sau superficiarul
vor recupera despăgubirile plătite victimei, printr-o acţiune în regres.
Acţiunea în regres se va intenta, după caz, împotriva:
- uzufructuarului sau locatarului care nu au efectuat reparaţiile ce cădeau în
sarcina lor;
- constructorului sau proiectantului, dacă ruina edificiului a fost determinată
de un viciu de construcţie;
- vânzătorului de la care a fost cumpărat imobilul, deoarece vânzătorul are
obligaţia să-l garanteze pe cumpărător pentru viciile ascunse ale
lucrului.192
Acţiunea în regres se va întemeia pe contractul încheiat între proprietar şi persoana
culpabilă, iar în lipsa unui contract pe răspunderea pentru fapta proprie, conform art. 998 – 999
Cod civil.
196
„Pandectele Române” nr. 1/1939, pag.152;
197
Traian Ionaşcu, Eugen Barasch, Răspunderea civilă delictuală – culpa element necesar al răspunderii, în „Studii şi
cercetări juridice” nr.1/1970, pag.27-30; J.Carbonnier, Droit civil. Les biens et les obligations, Tome II, Paris, 1957,
pag.571;
73
Conform acestei concepţii, alcătuită din mai multe teorii, răspunderea pentru prejudiciile
cauzate de lucruri este independentă de ideea de culpă, dovedită sau prezumată, a paznicului
juridic.
Unii autori198 au susţinut că răspunderea pentru lucruri se explică prin teoria riscului –
profit, în sensul că cel ce profită de foloasele lucrului trebuie să suporte şi riscul reparării
prejudiciilor cauzate altor persoane de acel lucru.
O altă teorie este aceea a prezumţiei de răspundere, care a fost criticată deoarece
răspunderea ca atare, care se materializează în obligaţia de despăgubire, nu poate fi prezumată.
Concluzionând asupra fundamentării răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri în
general, observăm că această formă de răspundere a traversat o traiectorie de la concepţiile
subiective care au culminat cu teoria culpei absolute prezumate, până la concepţiile obiective ce
prezintă neîndoielnic un avantaj pentru victimă de a obţine angajarea răspunderii paznicului
juridic independent de dovedirea vinovăţiei acestuia din urmă.
198
Ioan Albu, op. cit., pag.184; A.Weill, Fr.Terre, Droit civil. Les obligations, Paris, 1975, pag.667;
74
- Răspunderea civilă pentru daunele nucleare -
Folosirea pe scară tot mai largă şi în tot mai multe state a energiei nucleare în scopuri
paşnice a pus probleme deosebite şi în ce priveşte securitatea desfăşurării acestor activităţi,
precum şi răspunderea civilă, ceea ce a determinat instituirea unui regim special în materie.
Alături de stabilirea unor norme severe de securitate impuse de industria nucleară,
gravitatea potenţialelor pagube şi dificultatea soluţionării cererilor de reparare a lor au generat
adoptarea unor reglementări adecvate, în plan naţional şi internaţional.
Pe plan internaţional aceste reglementări sunt cuprinse în Convenţia de la Paris asupra
răspunderii civile în domeniul energiei nucleare din 29.06.1960199, Convenţia de la Viena asupra
răspunderii civile în materie de pagube nucleare din 21.05.1963200 şi Protocolul comun referitor
la aplicarea Convenţiei de la Paris, încheiat la Viena, la 21.09.1988.
Prin Legea nr.106/1992, România a aderat la Convenţia de la Viena şi la Protocolul
comun referitor la aplicarea Convenţiei de la Paris şi a Convenţiei de la Viena.
Convenţia de la Viena precizează în art.1 lit.k ,că prin daună nucleară se înţelege
„decesul sau vătămarea corporală a unei persoane, precum şi orice deteriorare a bunurilor,
care provin s-au rezultă din proprietăţile radioactive ori dintr-o combinare a acestor proprietăţi
şi a proprietăţilor toxice, explozive sau a altor proprietăţi periculoase ale unui combustibil
nuclear, ale produselor sau deşeurilor radioactive care se află într-o instalaţie nucleară ori ale
materialelor nucleare care provin dintr-o instalaţie nucleară, sunt produse în această instalaţie
ori sunt transmise la aceasta, orice altă pierdere sau daună astfel provocate în cazul şi în
măsura în care prevede legea tribunalului competent, dacă legea statului pe teritoriul căruia se
află instalaţia prevede orice dăunare a persoanei, orice pierdere sau dăunare a bunurilor, care
provin ori rezultă din orice radiaţie ionizantă emisă de orice altă sursă de radiaţii, aflată într-o
instalaţie nucleară.”
În sensul Convenţiei, prin accident nuclear se înţelege ”orice fapt sau succesiune de
fapte care având aceeaşi origine, cauzează o daună nucleară.”
Consecinţele accidentului de la Cernobîl din 26.04.1986 a determinat Consiliul
guvernatorilor al Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică ca în sesiunea extraordinară din
21 mai 1986 să convoace experţii guvernamentali din 62 de state membre ale agenţiei în scopul
elaborării unor măsuri pentru consolidarea cooperării internaţionale în domeniul siguranţei
nucleare şi protecţiei radiologice. Aceştia s-au reunit la Viena, între 21 iulie – 5 august 1986,
împreună cu reprezentanţi a 10 organizaţii internaţionale, şi au redactat două proiecte de
convenţie care au fost aprobate de Conferinţa din 24 – 26 septembrie 1986 a Agenţiei
Internaţionale pentru Energie Atomică, respectiv: Convenţia asupra notificării rapide a unui
accident nuclear şi Convenţia privind asistenţa în caz de accident nuclear ori de situaţie de
urgenţă radiologică.201
Ulterior au mai fost elaborate şi alte documente în această materie, dintre care
menţionăm: Convenţia privind protecţia fizică a materialelor nucleare202, Convenţia privind
securitatea nucleară203, Convenţia comună asupra gospodăririi în siguranţă a deşeurilor
radioactive204 şi Convenţia privind compensaţiile suplimentare pentru daune nucleare.205
199
Convenţia de la Paris a intrat în vigoare la data de 1.04.1963;
200
Convenţia de la Viena a intrat în vigoare la 12.09.1977;
201
România a aderat la aceste convenţii prin Decretul nr.223/ 11.05.1990, publicat în M.Of. nr.67/14.05.1990;
202
Convenţia a fost semnată la Viena la 3 martie 1980 şi ratificată de România prin Legea nr.78/9.11.1993, publicată
în M.Of. nr.265/15.11.1993;
203
Convenţia a fost adoptată la Viena la 17 iunie 1994 şi a fost ratificată de România prin Legea nr.43/24.05.1995,
publicată în M.Of. nr.104/29.05.1995;
204
Convenţia a fost adoptată la Viena la 5 septembrie 1997 şi a fost ratificată de România prin Legea nr.105/
16.06.1999, publicată în M.Of. nr.283/21.06.1999;
75
În ţara noastră, răspunderea pentru daunele nucleare a fost reglementată pentru prima dată
de Legea nr.61/1974 cu privire la desfăşurarea activităţilor în domeniul nuclear206, care a
prevăzut măsuri, atribuţii şi obligaţii pentru prevenirea accidentelor nucleare, iar în cazul
producerii acestora, pentru limitarea consecinţelor lor.
Ulterior, ca urmare a aderării la documentele internaţionale în materie, reglementarea
activităţilor de folosire a energiei nucleare în condiţii de securitate nucleară, de protecţie a
personalului ocupat profesional, a populaţiei, a mediului înconjurător şi a proprietăţii împotriva
radiaţiilor este dată de Legea nr.111/1996 privind desfăşurarea în siguranţă a activităţilor
nucleare207 şi de Ordonanţa Guvernului nr.7/2003 privind utilizarea în scopuri paşnice a energiei
nucleare.208
Potrivit reglementărilor în vigoare, în România activităţile nucleare sunt de interes
naţional şi se desfăşoară în condiţii de siguranţă şi securitate nucleară, de protecţie a personalului
expus profesional, a populaţiei, a mediului şi a proprietăţii, cu riscuri minime, în regim de
autorizare, sub îndrumarea şi controlul statului şi cu respectarea obligaţiilor ce decurg din
acordurile şi convenţiile internaţionale la care România este parte.209
Legea nr.111/1996 cuprinde dispoziţii cu privire la activităţile şi sursele cărora li se
aplică, autorităţile competente în domeniul nuclear, obligaţiile titularului de autorizaţie şi ale
altor persoane fizice şi juridice, alte autorizaţii, avize şi responsabilităţi, regimul de control al
acestor activităţi şi răspunderea administrativă, penală şi civilă pentru încălcarea prevederilor
legale.
Activităţile din domeniul nuclear se desfăşoară conform Planului Nuclear Naţional, care
are la bază Strategia de dezvoltare a domeniului nuclear şi Planurile Nucleare Anuale, elaborate
de Agenţia Naţională pentru Energie Atomică.
Strategia naţională de dezvoltare a domeniului nuclear a fost aprobată prin Hotărârea
Guvernului nr.1259/7.11.2002210 şi se bazează pe recomandările Uniunii Europene, prevederile
tratatelor şi acordurilor internaţionale la care România este parte, precum şi a actelor normative
interne.
În conformitate cu prevederile Convenţiei de la Paris asupra răspunderii în domeniul
energiei nucleare, a Convenţiei privind răspunderea civilă pentru daune nucleare de la Viena şi a
Protocolului comun referitor la aplicarea acestor convenţii de la Paris, a fost adoptată Legea
nr.703/2001 privind răspunderea civilă pentru daune nucleare211.
În art.1 se prevede că obiectul acestei legi îl constituie reglementarea răspunderii civile
pentru repararea daunelor rezultate din activităţile de utilizare a energiei nucleare în scopuri
paşnice.
Răspunderea civilă pentru daune nucleare reglementată prin legea nr.703/2001 are un
regim juridic propriu, cu importante particularităţi, în doctrină afirmându-se că ne găsim în
prezenţa unei ipoteze speciale de răspundere civilă delictuală.212
Caracterul special al acestei răspunderi se concretizează în următoarele elemente:
1.Această răspundere se angajează numai pentru daunele nucleare
Potrivit art.3 lit. d din legea nr.703/2001, prin daună nucleară se înţelege:
205
Convenţia a fost adoptată la Viena la 12 septembrie 1997 şi ratificată de România prin Legea nr.5/8.01.1999,
publicată în M.Of. nr.9/18.01.1999;
206
Legea nr.61/1974 a fost publicată în B.Of. nr.136/2.11.1974; abrogată expres prin Legea nr.111/1996;
207
Publicată în M.Of. nr.267/29.10.1996, modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.204/2000, publicată
în M.Of. nr.589/21.11.2000, aprobată cu modificări prin Legea nr.384/2001, publicată în M.Of. nr.400/20.07.2001;
208
Publicată în M.Of. nr.59/1.02.2003;
209
Daniela Marinescu, Tratat de dreptul mediului, Editura All Beck, Bucureşti, 2003, pag.396;
210
H.G. nr.1259/7.11.2002 privind aprobarea strategiei naţionale de dezvoltare a domeniului nuclear în România şi a
Planului de acţiune pentru implementarea acestei strategii, publicată în M.Of. nr.851/26.11.2002;
211
Publicată în M.Of. nr.818/19.12.2001 şi intrată în vigoare la 19.12.2002;
212
Liviu Pop, Răspunderea civilă pentru daunele nucleare, în „Dreptul” nr.7/2002, pag.56;
76
1. orice deces sau orice rănire;
2. orice pierdere sau orice deteriorare a bunurilor;
3. orice pierdere economică care rezultă dintr-o daună la care s-a făcut referire la
pct.1 şi 2, neinclusă în aceste prevederi, dar este suferită de o persoană îndreptăţită să ceară
despăgubiri în cea ce priveşte o astfel de pierdere;
4. costul măsurilor de refacere a mediului înconjurător deteriorat în urma producerii
unui accident nuclear, dacă o astfel de deteriorare este semnificativă, dacă astfel de măsuri sunt
luate sau urmează să fie luate şi dacă nu sunt incluse în pct.2;
5. orice pierdere a veniturilor care derivă dintr-un deces economic faţă de orice
utilizare a mediului înconjurător, datorită deteriorării semnificative a mediului şi dacă nu este
inclusă în pct.2;
6. costul măsurilor preventive şi orice pierderi sau daune cauzate de astfel de măsuri;
7. orice altă daună economică, alta decât cea cauzată de degradarea mediului
înconjurător, dacă este admisă de legislaţia privind răspunderea civilă a instanţei competente.
Pierderile sau daunele prevăzute de lege sunt calificate daune nucleare în măsura în
care pierderea sau dauna :
1. ia naştere ca rezultat al radiaţiei ionizante emise de orice sursă de radiaţie care
se află într-o instalaţie nucleară sau emise de combustibilul nuclear, de produşii radioactivi sau
de deşeurile radioactive dintr-o instalaţie nucleară ori de materialul nuclear provenit din, venind
de la sau trimis spre o instalaţie nucleară;
2. este rezultatul proprietăţilor radioactive ale unui astfel de material sau al unei
combinaţii de proprietăţi radioactive cu proprietăţi toxice, explozive ori cu alte proprietăţi
periculoase ale unui astfel de material.
Tot daune nucleare sunt considerate şi costul măsurilor preventive şi orice pierderi
sau daune cauzate de luarea şi desfăşurarea unor astfel de măsuri.
3.Operatorul unei instalaţii nucleare este ţinut să răspundă exclusiv pentru orice
daună nucleară, dacă s-a dovedit a fi provocată de un accident nuclear survenit la instalaţia
sa, ori implicând un material nuclear care provine din această instalaţie sau este trimis către
ea.
Operator înseamnă titularul autorizaţiei emise potrivit dispoziţiilor Legii nr.111/1996,
republicată.
În cazul unui accident survenit în timpul transportului de materiale nucleare, prin
excepţie, răspunderea pentru daunele nucleare revine transportatorului, care este considerat
operator, în sensul legii.
5.Răspunderea faţă de victimă a mai multor operatori este divizibilă în măsura în care
este posibilă stabilirea cu certitudine a părţii din daună care revine fiecăruia, iar dacă această
determinare nu este posibilă, răspunderea lor este solidară.
6.În cazul în care două daune, una nucleară, iar alta nenucleară sunt cauzate de un
accident nuclear sau de un accident nuclear împreună cu unul sau mai multe evenimente
diferite, dauna nenucleară este considerată, în măsura în care nu poate fi separată cu
certitudine de cea nucleară, ca fiind nucleară, cauzată exclusiv de accidentul nuclear.
7.Sistemul de despăgubire
Legea nr.703/2001 limitează răspunderea operatorului pentru fiecare accident nuclear la
cel mult echivalentul în lei a 300 milioane D.S.T.213
De la această regulă instituită prin art.8 alin.1 din lege, există următoarele excepţii:
1. Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor Nucleare poate aproba ca
răspunderea operatorului să fie limitată pentru fiecare accident nuclear la mai puţin de
echivalentul în lei a 300 milioane D.S.T., dar nu mai puţin de echivalentul în lei a 150 milioane
D.S.T., cu condiţia ca diferenţa să fie acordată de stat din fondurile publice în vederea acoperirii
daunelor nucleare produse;
2. Pentru o perioadă de 10 ani de la data intrării în vigoare a legii – 19.12.2002
- , cu aprobarea autorităţii naţionale competente, răspunderea operatorului poate fi limitată pentru
fiecare accident nuclear produs în această perioadă şi sub echivalentul în lei a 150 milioane
D.S.T., dar nu mai puţin de echivalentul în lei a 75 milioane D.S.T., cu condiţia ca diferenţa să
fie alocată de stat din fondurile publice;
3. În cazul în care daunele nucleare se produc datorită reactoarelor de cercetare,
depozitelor de deşeuri radioactive şi de combustibil nuclear ars, răspunderea operatorului va fi de
minimum echivalentul în lei a 30 milioane D.S.T. şi poate fi redusă, în aceleaşi condiţii, până la
echivalentul în lei a 10 milioane D.S.T.;
4. Dacă accidentul nuclear se produce în timpul transportului de materiale
nucleare, răspunderea operatorului sau transportatorului, după caz, este limitată la echivalentul în
lei a 5 milioane D.S.T. Dacă obiectul transportului este combustibilul nuclear care a fost utilizat
într-un reactor nuclear, răspunderea operatorului este limitată la echivalentul în lei a 25 milioane
D.S.T.
În limita sumei plătite cu titlu de despăgubiri, operatorul are un drept de regres numai în
următoarele situaţii:
1.dacă dreptul a fost prevăzut în mod expres într-un contract;
2.dacă accidentul nuclear rezultă dintr-o acţiune sau omisiune săvârşită cu intenţia de a
cauza o daună nucleară, acţiunea în regres se va intenta împotriva persoanei fizice care a săvârşit
fapta.
Pentru garantarea plafonului răspunderii, operatorul şi transportatorul de materiale
nucleare au obligaţia legală de a încheia contract de asigurare sau să-şi asigure o garanţie
financiară care să acopere răspunderea civilă pentru daune nucleare, existenţa acestora fiind
dovedită autorităţii naţionale competente în vederea obţinerii autorizaţiei pentru desfăşurarea
unei activităţi nucleare.
213
D.S.T. înseamnă „ drepturi speciale de tragere”, care constituie unitatea de contabilitate definită şi utilizată de
Fondul Monetar Internaţional;
78
8.Acţiunea în despăgubiri este prescriptibilă
În conformitate cu prevederile art.12 din Legea nr.703/2001, dreptul la despăgubire
împotriva operatorului se prescrie dacă acţiunea nu este intentată în termen de 30 de ani de la
data producerii accidentului nuclear, dacă dauna nucleară a constat în deces sau rănire, respectiv
în termen de 10 ani, de la data producerii accidentului nuclear, în cazul celorlalte daune nucleare
expres prevăzute de lege.
CAPITOLUL 9
EFECTELE OBLIGAŢIILOR
EXECUTAREA DIRECTĂ A OBLIGAŢIILOR
- EXECUTAREA ÎN NATURĂ -
214
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.325; Brînduşa Ştefănescu, Raluca Dimitriu, op. cit., pag. 321
79
Efectul oricărei obligaţii este dreptul pe care aceasta îl conferă creditorului de a pretinde şi
de a obţine de la debitor îndeplinirea exactă a prestaţiei la care acesta s-a obligat.
Potrivit art. 1073 Cod civil, creditorul are dreptul de a obţine îndeplinirea exactă a
obligaţiei.
În cazul executării necorespunzătoare sau a neexecutării, totale sau parţiale, creditorul are
dreptul la despăgubiri.
Aceasta înseamnă că executarea obligaţiilor poate fi.
- executare directă, numită şi executare în natură;
- executare indirectă, numită şi executare prin echivalent.
Executarea obligaţiilor este guvernată de principiul executării directe sau în natură.
9.1. Plata
9.1.1. Noţiune
9.1.2. Reglementare
9.1.3.Condiţiile plăţii
9.1.3.1. Persoana care poate face plata
Conform art. 1093 Cod civil, plata poate fi făcută de debitor şi de orice persoană interesată
sau neinteresată.
Aceasta înseamnă că plata poate fi făcută de următoarele persoane215:
• debitor, personal sau prin reprezentant;
• codebitorul solidar sau indivizibil, adică o persoană obligată împreună cu debitorul;
• fidejusorul, comitentul pentru prepus, părinţii pentru copii lor minori, respectiv
persoane obligate pentru debitor;
• un terţ interesat să stingă obligaţia, cum ar fi, de exemplu, cumpărătorul unui bun
ipotecat care plăteşte datoria vânzătorului pentru a salva bunul de la urmărire;
• un terţ neinteresat, care poate să facă plata în temeiul gestiunii de afaceri sau a unui
contract de mandat.
215
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.327 – 328; Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit., pag.416 -
417
80
De la principiul conform căruia plata poate fi făcută de orice persoană, există următoarele
excepţii216:
• în cazul obligaţiilor de a face intuitu personae, plata nu poate fi făcută decât de
debitorul acelei obligaţii;
• când părţile au convenit ca plata să nu fie făcută decât de debitor;
• potrivit art. 1095 Cod civil, în cazul obligaţiilor de a da, având ca obiect
constituirea sau transmiterea unui drept real asupra unui bun, plata poate fi făcută numai de
proprietarul bunului, care trebuie să fie o persoană cu capacitate de exerciţiu deplină, sub
sancţiunea nulităţii plăţii.
Referitor la persoana căreia i se poate face plata, art. 1096 Cod civil dispune că plata
trebuie să se facă creditorului sau împuternicitului său, sau persoanei autorizată de lege ori de
instanţa de judecată să o primească.
Persoana care primeşte plata trebuie să fie o persoană cu capacitate de exerciţiu deplină, iar
sancţiunea care intervine în cazul plăţii făcute unui incapabil este nulitatea relativă.
În consecinţă, plata poate fi primită de :
• creditor;
• succesorii creditorului;
• cesionarul creanţei;
• tutore;
• mandatar;
• terţ desemnat de justiţie pentru a primi plata (de exemplu, creditor popritor)
Plata făcută altor persoane este valabilă în următoarele cazuri:
1. când plata s-a făcut cu bună-credinţă posesorului creanţei (de exemplu, unui
moştenitor aparent);
2. când plata făcută unei alte persoane a profitat creditorului ( de exemplu, s-a
plătit unui creditor al creditorului);
3. când creditorul a ratificat plata făcută unui accipiens fără drept de a o primi.
Potrivit art. 1100 Cod civil, creditorul nu poate fi silit a primi alt lucru decât acela ce i se
datorează, chiar dacă valoarea lucrului oferit ar fi egală sau mai mare.
Din interpretarea art.1100 Cod civil rezultă că debitorul este obligat să plătească exact
lucrul sau prestaţia pe care o datorează.
Obiectul plăţii este diferit în raport de felul obligaţiei, de a da un bun cert sau sau bunuri
generice, respectiv de a face.
Astfel, dacă obiectul obligaţiei este prestaţia de a da un bun cert, debitorul trebuie să
remită acel bun în starea în care se află la momentul plăţii şi nu va răspunde în cazul în care
bunul a pierit dintr-un caz fortuit sau de forţă majoră, decât dacă a fost pus în întârziere.
În ipoteza în care obiectul obligaţiei este prestaţia de a da bunuri generice, debitorul trebuie
să remită creditorului ,întotdeauna, bunuri de o calitate mijlocie, dacă părţile nu au convenit
altfel, iar pierirea bunurilor nu-l va libera pe debitor de datorie, conform principiului genera non
pereunt.
216
Liviu Pop, op. cit., pag.477
81
În cazul obligaţiilor de a face, debitorul trebuie să execute întocmai faptul la care s-a
obligat.
Principiul indivizibilităţii plăţii este consacrat legislativ în art. 1101 alin.1 Cod civil, care
prevede că debitorul nu-l poate sili pe creditor să primească o parte din datorie, chiar dacă
datoria este divizibilă.
Aceasta înseamnă că plata trebuie făcută în întregime, adică este indivizibilă.
De la acest principiu există următoarele excepţii:
• creditorul consimte ca plata să se facă fracţionat, pentru o parte din datorie;
• în caz de deces al debitorului datoria se împarte între moştenitorii acestuia;
• când datorii reciproce ale părţilor se sting prin compensaţie până la concurenţa celei
mai mici sume şi se plăteşte doar diferenţa rămasă din daorie;
• instanţa de judecată acordă debitorului un termen de graţie şi eşalonarea plăţii;
• când plata este făcută de fidejusori, în locul debitorului, aceştia invocând beneficiul
de diviziune vor plăti fiecare parte ce li se cuvine.
Plata trebuie să fie făcută în momentul în care creanţa a devenit exigibilă, adică a ajuns la
scadenţă.
În cazul obligaţiilor pure şi simple, plata trebuie făcută imediat după naşterea raportului
obligaţional.
Dacă obligaţia este afectată de un termen suspensiv, debitorul trebuie să facă plata la
expirarea termenului.
În cazul executării cu întârziere a obligaţiei, creditorul are dreptul la despăgubiri pentru
repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat.
9.1.3.6.Locul plăţii
Codul civil dispune în art. 1104 că plata trebuie să se facă la locul stabilit prin acordul de
voinţă al părţilor.
Atunci când părţile nu au stabilit locul plăţii, plata trebuie făcută, în principiu, la domiciliul
debitorului. Aceasta înseamnă că plata este cherabilă şi nu portabilă.
Potrivit art. 1105 Cod civil, cheltuielile pentru efectuarea plăţii sunt în sarcina debitorului,
dar părţile pot conveni ca aceste cheltuieli să fie suportate şi de creditor, sau de ambele părţi în
mod egal.
Problema imputaţiei plăţii apare în situaţia în care un debitor are mai multe datorii faţă de
acelaşi creditor, iar debitorul face o plată care nu acoperă toate datoriile şi nu se cunoaşte care
dintre acestea s-a stins.
Soluţionarea acestei probleme prezintă interes atunci când creanţele sunt purtătoare de
dobânzi sau sunt însoţite de garanţii, deoarece debitorul, spre deosebire de creditor, are interes să
82
considere că prin plata făcută sa-u stins datoriile care produc dobândă sau cele însoţite de
garanţii.
În funcţie de izvorul său, imputaţia plăţii este de două feluri: imputaţie convenţională şi
imputaţie legală.
Imputaţia convenţională este cea făcută prin acordul părţilor sau numai prin voinţa uneia
dintre ele.
Primul care decide asupra cărei obligaţii se impută plata este debitorul, cu respectarea
următoarelor reguli:
• plata trebuie să fie suficientă pentru a stinge întreaga datorie; în caz contrar se
încalcă principiul indivizibilităţii plăţii;
• dacă unele datorii sunt scadente, iar altele nu au ajuns la scadenţă, iar termenul a
fost stipulat în favoarea creditorului, imputaţia se face asupra obligaţiei scadente;
• dacă creanţa este producătoare de dobânzi, imputaţia se face asupra dobânzii.
Dacă debitorul nu face imputaţia plăţii, aceasta va fi făcută de creditor, care va preciza, în
chitanţa liberatorie de obligaţie, ce datorie s-a stins prin prestaţia debitorului.
Imputaţia legală este acea formă a imputaţiei plăţii care se face de drept, în puterea legii,
conform regulilor prevăzute în art. 1113 Cod civil, respectiv:
• în primul rând se consideră plătită datoria ajunsă la scadenţă;
• dacă toate datoriile sunt scadente, imputaţia se face asupra aceleia care este mai
oneroasă pentru debitor;
• dacă toate datoriile sunt scadente şi la fel de oneroase, se va considera plătită
datoria cea mai veche;
• dacă toate datoriile scadente sunt la fel de oneroase şi au aceeaşi vechime, plata se
impută proporţional asupra fiecăreia.
În principiu, dovada plăţii se face de debitor, deoarece el pretinde stingerea obligaţiei prin
plată.
Dovada plăţii se face după regulile de drept comun referitoare la proba actelor juridice.
Pentru a simplifica sarcina probei plăţii, Codul civil a instituit două prezumţii de plată:
1. art. 1138alin 1 Cod civil prevede că atunci când creditorul a remis debitorului titlul
constatator al creanţei sale, care este un înscris sub semnătură privată, se prezumă că debitorul a
fost liberat prin plată sau remitere de datorie.; această prezumţie este absolută;
2. art. 1138 alin. 2 Cod civil dispune că atunci când creditorul remite debitorului titlul
original al creanţei, care este un înscris autentic sau o hotărâre judecătorească investită cu
formulă executorie, se prezumă liberarea debitorului prin plată sau remitere de datorie; prezumţia
este relativă.
În situaţia în care debitorul nu-şi execută de bunăvoie obligaţia asumată, creditorul poate
cere executarea silită, pentru valorificarea dreptului său.
Executarea silită este tot o executare în natură şi constă în obligarea debitorului să execute
obiectul obligaţiei.
În legătură cu obligaţiile de a face, art. 1077 Cod civil dispune că, în caz de neexecutare,
creditorul poate fi autorizat de instanţa judecătorească să le aducă la îndeplinire, în contul
debitorului.
În cazul obligaţiilor de a nu face, art. 1076 Cod civil prevede posibilitatea creditorului de
acere instanţei de judecată obligarea debitorului să distrugă ceea ce a făcut cu încălcarea acestei
obligaţii sau îl poate autoriza pe creditor dă distrugă el însuşi, pe cheltuiala debitorului.
În temeiul art. 1075 Cod civil, orice obligaţie de a face sau de a nu face se schimbă în dezdăunări în
caz de neexecutare din partea debitorului.
Daunele cominatorii constau într-o sumă de bani pe care debitorul trebuie să o plătească
pentru fiecare zi de întârziere – sau pentru altă unitate de timp: săptămână, lună – până la
executarea obligaţiei.218
Cuantumul sumei şi unitatea de timp pentru care se acordă se stabilesc prin hotărâre
judecătorească.
218
Constantin Stătescu, Corneliu Bârsan, op. cit., pag.339
84
În jurisprudenţă, s-a reţinut faptul că „natura juridică a daunelor cominatorii este aceea de
mijloc de constrângere a debitorului obligaţiei de a face pentru a-şi executa în natură obligaţia.
Acordarea lor nu este condiţionată de existenţa vreunui prejudiciu, iar încasarea daunelor
cominatorii de către creditor, este doar provizorie, deoarece pentru a nu realiza o îmbogăţire fără
justă cauză, creditorul va trebui să restituie debitorului sumele încasate cu titlu de daune
cominatorii, putând păstra doar suma corespunzătoare valorii prejudiciului pe care l-a suferit din
cauza întârzierii executării, daune – interese moratorii, în cazul în care debitorul şi-a executat
totuşi obligaţia, sau suma corespunzătoare valorii prejudiciului cauzat prin neexecutare, daune –
interese compensatorii, în ipoteza în care debitorul nu şi-a executat în natură obligaţia, iar aceasta
nu se mai poate face.”219
CAPITOLUL 10
EXECUTAREA INDIRECTĂ A OBLIGAŢIILOR
- EXECUTAREA PRIN ECHIVALENT –
10.1. Noţiune
222
Mihail Eliescu, op. cit., pag.7;Ioan Albu, Drept civil. Contractul şi răspunderea civilă, Ed. Dacia, Cluj – Napoca,
1994, pag. 235; Liviu Pop, op. cit., pag.336
223
Liviu Pop, op. cit., pag.339
87
10.5.3. Punerea debitorului în întârziere
Punerea în întârziere constă într-o manifestare de voinţă din partea creditorului, prin care
ele pretinde executarea obligaţiei de către debitor.224
Potrivit art. 1079 alin 1 Cod civil, dacă obligaţia constă în a da sau a face, debitorul se va
pune în întârziere printr-o notificare care i se va face prin tribunalul domiciliului său. În cazul art.
1079 Cod civil, pentru a-şi produce efectele, punerea în întârziere trebuie să îmbrace una din
următoarele forme:
• notificare prin intermediul executorilor judecătoreşti;
• cererea de chemare în judecată a debitorului.
Debitorul este pus de drept în întârziere în următoarele cazuri225:
în cazurile determinate de lege (punerea în întârziere legală – art. 1079 pct. 1 Cod civil), de câte
ori legea face să curgă de drept dobânda, care ţine loc de daune- interese la obligaţiile ce au ca
obiect sume de bani;
când părţile au convenit expres că debitorul este în întârziere la împlinirea termenului (art. 1079
pct.2 Cod civil – punerea în întârziere convenţională);
când obligaţia, prin natura sa, nu putea fi îndeplinită decât într-un termen determinat, pe care
debitorul l-a lăsat să expire fără să-şi execute obligaţia(art. 1079 pct. 3 şi art. 1081 Cod civil);
în cazul obligaţiilor continue, cum sunt obligaţiile de furnizare a energiei electrice sau a apei;
în cazul încălcării obligaţiilor de a nu face (art. 1072 Cod civil).
Punerea în întârziere a debitorului produce următoarele efecte juridice:
de la data punerii în întârziere debitorul datorează daune –interese moratorii;
din acest moment creditorul este îndreptăţit să pretindă daune-interese compensatorii;
când obligaţia constă în a da un bun individual determinat, ca efect al punerii în întârziere, riscul
se strămută asupra debitorului.
Modalitatea evaluării despăgubirilor de către instanţa de judecată este reglementată de art. 1084-
1086 Cod civil:
la stabilirea despăgubirilor, instanţa de judecată va avea în vedere atât pierderea efectiv suferită
cât şi câştigul pe care creditorul nu l-a putut realiza;
în principiu, debitorul va fi obligat să repare numai prejudiciul previzibil la momentul încheierii
contractului;
debitorul este obligat să repare numai prejudiciul direct, care se află în legătură cauzală cu faptul
care a determinat neexecutarea contractului.
Evaluarea legală există în cazul prejudiciului suferit de creditor pentru neexecutarea unei
obligaţii având ca obiect o sumă de bani.
Astfel, conform art. 1088 Cod civil, „la obligaţiile care de obiect o sumă oarecare, daunele-
interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în
materie de comerţ, de fidejusiune, de societate. Aceste daune – interese se cuvin fără ca
creditorul să fie ţinut a justifica vreo pagubă; nu sunt debite decât din ziua cererii în judecată,
afară de cazurile în care , după lege, dobânda curge de drept.”
224
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.349
225
Florin Ciutacu, Cristian Jora, op. cit., pag.385-386
88
Dobânzile legale226 pentru obligaţii băneşti sunt stabilite prin Ordonanţa Guvernului nr.
9/2000, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 356/2002.
Un alt mod de evaluare a daunelor – interese este evaluarea făcută prin convenţia părţilor.
Acest lucru se realizează prin inserarea în contract a unei clauze numită clauză penală.
Clauza penală este definită ca fiind acea convenţie accesorie prin care părţile determină
anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării, executării cu
întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei de către debitorul său.227
Clauza penală prezintă următoarele caractere juridice:
• este o convenţie accesorie;
• are valoare practică deoarece fixează anticipat valoarea prejudiciului;
• este obligatorie între părţi, ca orice contract;
• este datorată numai atunci când sunt întrunite toate condiţiile acordării de
despăgubiri.
Având o natură convenţională, clauza penală este menită să stabilească anticipat cuantumul
prejudiciului ce-l va suferi creditorul, astfel încât instanţa nu este chemată să-l determine ea
printr-o apreciere proprie, ci urmează doar să constate dacă executarea s-a făcut sau nu în
condiţiile stipulate prin contract. Aceasta înseamnă că instanţa nu poate pretinde creditorului
obligaţiei, care se prevalează de clauza penală, să facă dovada prejudiciului suferit.228
În practică, instanţele au reţinută că „ penalităţile stipulate de părţi în contractul de
împrumut au caracterul unei clauze penale, stabilită pentru întârzierea executării obligaţiei de
restituire a sumei împrumutate.
Această clauză este interzisă în contractele de împrumut , deoarece daunele – interese
pentru executarea cu întârziere sunt egale cu dobânda, care este echivalentul pentru lipsa
folosinţei banilor, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 1088 Cod civil.”229
226
Gheorghe Chivu, Discuţii în legătură cu dobânda legală, în lumina noilor reglementări, în „Dreptul” nr. 5/1999,
pag.44-49; Alin Iuliana Ţuca, Regimul juridic al dobânzilor în contractul de împrumut din perspectiva noilor
reglementări cuprinse în O.G. nr. 9/2000, în „Juridica” nr. 6/2000, pag.28-31; Corneliu – Liviu Popescu, Stabilirea
nivelului dobânzii legale în lumina reglementărilor Ordonanţei Guvernului nr. 9/2000, aprobată cu modificări prin
Legea nr. 365/2002, precum şi a Legii nr. 422/2002, în „Dreptul” nr. 10/2002, pag.3-16;
227
Liviu Pop, op. cit., pag.348; Toma Mircea, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Argument, Bucureşti,
2000, pag.347;, Ion P.Filipescu, Andrei I.Filipescu, op. cit., pag. 206, Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit.,
apg.357; Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit., pag.455; Florin Ciutacu, Cristian Jora, op. cit., pag.388
228
Tribunalul Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 625/14.03.1984, în Ioan Mihuţă, Repertoriu de practică judiciară…,
pag.82
229
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, decizia civilă nr. 3154/1999, în Culegere….., pag.43
89
CAPITOLUL 11
DREPTURILE CREDITORULUI ASUPRA PATRIMONIULUI DEBITORULUI
Debitorul răspunde pentru obligaţiile asumate cu întregul său patrimoniu. Potrivit art. 1718
Cod civil, care instituie dreptul de gaj general al creditorilor chirografari, „oricine este obligat
personal este ţinut a îndeplini îndatoririle sale cu toate bunurile sale, mobile şi imobile, prezente
şi viitoare.”
Creditorii chirografari au următoarele drepturi asupra patrimoniului debitorului:
• să ceară executarea silită asupra bunurilor debitorului;
• să ceară luarea unor măsuri conservatorii;
• să intenteze acţiunea oblică – indirectă sau subrogatorie -;
• să intenteze acţiunea revocatorie – pauliană -.
Potrivit art. 974 Cod civil, creditorii pot exercita toate drepturile şi toate acţiunile
debitorului lor, afară de acelea care ăi sunt exclusiv personale.
Acţiunea oblică este acţiunea în justiţie pe care creditorul o exercită pentru valorificarea
unui drept care aparţine debitorului său.230
Într-o altă formulare, acţiunea oblică a fost definită ca fiind acel mijloc juridic prin care
creditorul exercită drepturile şi acţiunile debitorului său atunci când acesta refuză sau neglijează
să şi le exercite.231
Acţiunea oblică se mai numeşte şi indirectă sau subrogatorie deoarece este exercitată de
creditor în numele debitorului, dar va duce la acelaşi rezultat ca şi cum ar fi fost exercitată de
debitor.232
230
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 363
231
Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag. 344
232
Eugeniu Safta – Romano, Examen teoretic şi practic refertor la acţiunea oblică şi acţiunea pauliană, în „Revista
Română de Drept” nr. 9-12/1989, pag.97
90
În principiu, creditorul poate exercita pe calea acţiunii oblice toate drepturile şi acţiunile
ce fac parte din patrimoniul debitorului, cu următoarele excepţii:233
• creditorul nu se poate substitui debitorului pentru a încheia acte de administrare şi nici nu
au dreptul să încheie acte de dispoziţie;
• creditorul nu poate exercita acţiunile şi drepturile patrimoniale care au un caracter
exclusiv şi strict personal, care implică o apreciere din partea titularului lor, cum ar fi, de
exemplu, acţiunea în revocarea unei donaţii pentru ingratitudine;
• creditorul nu poate exercita drepturile patrimoniale incesibile, cum ar fi, de exemplu,
dreptul la pensia de întreţinere, dreptul de uz, dreptul de abitaţie.
În practică, instanţele au reţinut că acţiunea de partaj poate fi intentată pe calea acţiunii
oblice, cu motivarea că „acţiunea de ieşire din indiviziune nu este exclusiv personală a
debitorului, deoarece prin drepturi cu caracter exclusiv personal se înţeleg acele drepturi a căror
exercitare implică o apreciere subiectivă din partea titularului lor, ceea ce nu este cazul cu privire
la acţiunea de partaj care aparţine deopotrivă tuturor coindivizarilor, fără ca nici unul dintre ei să
nu se poată opune unei asemenea acţiuni”234.
233
Liviu Pop, op. cit., pag.412-413; Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 364-365; Ion Dogaru, Pompil
Drăghici, op. cit., pag.475
234
Tribunalul Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 1405/30.06.1983, în Culegere de decizii ale T.S. pe anul 1983, pag.
39
91
Acţiunea revocatorie sau pauliană este acţiunea civilă prin care creditorul poate cere
anularea actelor juridice făcute în frauda drepturilor sale de către debitor.235
Acţiunea revocatorie se mai numeşte şi acţiune pauliană, deoarece originea sa se află în
dreptul roman, creatorul său fiind pretorul Paulus.
Sub aspectul naturii juridice, acţiunea pauliană este o acţiune în inopozabilitatea actului
încheiat de debitor în frauda creditorului său.
Exercitarea de către creditor a acţiunii pauliene se poate face dacă sunt întrunite
următoarele condiţii:
• existenţa unui act fraudulos al debitorului prin care s-a cauzat o prejudiciere
a drepturilor creditorului, constând în micşorarea gajului general, de natură să determine sau să
mărească insolvabilitatea debitorului;
• creanţa creditorului să fie anterioară actului atacat, deoarece dacă este
ulterioară, acel act nu poate fi prejudiciabil şi nici fraudulos pentru creditor;
• creanţa trebuie să fie certă, lichidă şi exigibilă, iar în cazul actelor cu titlu
oneros, terţul să fi participat în complicitate cu debitorul la fraudarea creditorului.
În practica judiciară s-a reţinut că „ pentru admiterea acţiunii pauliene, creditorul trebuie să
facă dovada unei creanţe certe, lichide şi exigibile, anterioare actului pe care îl atacă, precum şi a
prejudiciului şi conivenţei frauduloase dintre debitor şi terţul achizitor, care constă în faptul că
acesta din urmă a cunoscut existenţa creanţei şi că a achiziţionat bunul urmăribil tocmai pentru a
zădărnici încasarea ei. Prin urmare, creditorul nu va putea să ceară anularea unui act de vânzare –
cumpărare încheiat anterior creanţei sale, prin care debitorul a înstrăinat bunul unui terţ.”236
Prejudicierea creditorului se apreciază avându-se în vedere faptul dacă prin actul respectiv
s-a micşorat patrimoniul debitorului, determinându-se insolvabilitatea lui sau agravarea
acesteia.237
235
Mircea N. Costin, Mircea C. Costin, Dicţionar de drept civil, vol. I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, pag.60
236
Tribunalul Suprem, secţia civilă, decizia nr. 891/14.04.1984, în Ioan Mihuţă, Repertoriu de practică, pag. 82
237
Tribunalul Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 257/5.02.1983, în Culegere de decizii ale T.S pe anul 1983, pag. 42
92
11.4.4. Efectele acţiunii revocatorii
CAPITOLUL 12
MODURILE DE TRANSMITERE A OBLIGAŢIILOR
12.1.1.Definiţie şi reglementare
Cesiunea de creanţă este contractul prin care un creditor transmite o creanţă a sa unei alte
persoane.238
Cu alte cuvinte, cesiunea de creanţă este o convenţie încheiată între cedent (cel care
transmite creanţa) şi cesionar (cel care dobândeşte creanţa) prin care primul substituie în locul
său pe al doilea, acesta devenind noul creditor al debitorului (numit debitor cedat).
Cesiunea de creanţă este reglementată de art. 1391 – 1398 şi art. 1402 – 1404 Cod civil, în
materia vânzării, dar creanţele pot fi cesionate şi prin contract de schimb sau contract de donaţie.
Ca efect al cesiunii de creanţă, între părţi, creanţa trece în patrimoniul cesionarului, care
,prin transfer, devine creditor în locul cedentului.
Dacă cesiunea s-a făcut printr-un contract cu titlu oneros, indiferent de preţul pe care l-a
plătit, cesionarul devine creditor pentru valoarea nominală a creanţei.
Aceeaşi va fi soluţia şi în cazul în care cesiunea de creanţă s-a produs printr-un contract cu
titlu gratuit.
12.2.1. Definiţie
Subrogaţia este acel mod de transmitere a obligaţiilor care constă în înlocuirea creditorului
dintr-un raport juridic obligaţional cu o altă persoană care, plătind datoria debitorului, devine
creditor ale acestuia din urmă, dobândind toate drepturile creditorului plătit.239
12.2.2. Reglementare
Codul civil a prevăzut în art. 1106 – 1109 posibilitatea ca o plată să se facă şi prin
subrogare (înlocuire), caz în care toate drepturile creditorului vor trece asupra celui care plăteşte
(solvens), care era terţ faţă de raportul iniţial dintre creditor şi debitor.240
239
Liviu Pop, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, pag. 462
240
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.381
94
În funcţie de izvorul său, subrogaţia poate fi:
• subrogaţie legală;
• subrogaţie convenţională, care poate fi de două feluri:
- subrogaţie convenţională consimţită de creditor;
- subrogaţie convenţională consimţită de debitor.
Subrogaţia legală operează prin efectul legii, fără a fi necesar acordul de voinţă al părţilor,
în acele situaţii prevăzute de Codul civil şi în materie de asigurare.
Potrivit art. 1108 Cod civil, subrogaţia legală există în următoarele cazuri:241
a) în folosul celui care , fiind el însuşi creditor al aceluiaşi debitor, plăteşte altui
creditor ce are preferinţă. De exemplu, un creditor chirografar plăteşte unui creditor ipotecar şi se
subrogă în drepturile acestuia;
b) în folosul celui care, dobândind un imobil ipotecat, plăteşte creditorul ipotecar, cu
intenţia de a evita urmărirea silită a bunului;
c) în folosul celui care, fiind obligat cu alţii sau pentru alţii la plata datoriei, are interes
să o plătească. Sunt obligaţi împreună cu altul: codebitorii solidari, codebitorii obligaţiilor
indivizibile şi fidejusorii între ei.
d) în folosul moştenitorului care a acceptat succesiunea sub beneficiu de inventar şi
plăteşte din patrimoniul său un creditor al moştenirii.
Conform art. 22 alin. 1 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în
România, la asigurările de bunuri şi de răspundere civilă, asigurătorul este subrogat în toate
drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării contra celor răspunzători de producerea
pagubei, în limitele indemnizaţiei plătite.242
Subrogaţia consimţită de debitor se realizează prin acordul de voinţă intervenit între debitor
şi un terţ, de la care debitorul de împrumută pentru a plăti creditorului, subrogând terţul
împrumutător în drepturile creditorului iniţial.
Această formă de subrogaţie este reglementată de art. 1107 pct. 2 Cod civil şi prezintă
următoarele trăsături caracteristice:
241
Liviu Pop, op. cit., pag. 464
242
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.382
95
• este un act juridic solemn, ceea ce înseamnă că atât contractul de împrumut cât şi
chitanţa de plată a datoriei trebuie să se încheie în formă autentică;
• în actul de împrumut trebuie să se menţioneze expres suma care se împrumută
pentru plata datoriei;
• în chitanţa de plată a datoriei să se precizeze că aceasta s-a plătit cu suma
împrumutată;
• această subrogaţie nu presupune consimţământul creditorului;
• dacă creditorul refuză plata, debitorul are la îndemână oferta reală urmată de
consemnaţiune.
CAPITOLUL 13
MODURILE DE TRANSFORMARE A OBLIGAŢIILOR
13.1. Novaţia
13.1.1. Definiţie
Novaţia este o convenţie prin care părţile unui raport juridic obligaţional sting o obligaţie
veche şi o înlocuiesc cu o obligaţie nouă.
Novaţia obiectivă este acea formă a novaţiei care se produce între creditorul şi debitorul
iniţial, prin schimbarea în raportul juridic obligaţional a obiectului sau cauzei obligaţiei vechi.
96
Schimbarea obiectului obligaţiei se realizează atunci când părţile convin ca obiectul
obligaţiei să-l reprezinte nu o sumă de bani ci o altă prestaţie.
Schimbarea cauzei obligaţiei intervine atunci când dobânditorul unui bun, debitor al
preţului, convine cu înstrăinătorul să păstreze preţul cu titlu de împrumut.
Novaţia subiectivă este acea formă a novaţiei care se realizează prin schimbarea
creditorului sau debitorului obligaţiei iniţiale.
Novaţia prin schimbare de creditor are loc prin substituirea creditorului iniţial cu un nou
creditor, ceea ce prepune că debitorul va fi liberat faţă de vechiul creditor şi obligat faţă de noul
creditor.
Novaţia prin schimbare de debitor are loc atunci când un terţ se obligă faţă de creditor să
plătească datoria, fără a se cere acordul debitorului iniţial.
13.2. Delegaţia
13.2.1. Definiţie
Delegaţia este actul juridic prin care un debitor, numit delegant, aduce creditorului său,
numit delegatar, consimţământul unei alte persoane, numită delegat, care se obligă alături sau în
locul delegantului.244
Delegaţia a mai fost definită şi ca fiind o convenţie prin care un debitor aduce creditorului
său angajamentul unui al doilea debitor, alături de el sau în locul lui.245
243
Tribunalul Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 177/11.02.1981, în Ioan Mihuţă, Repertoriu de practică judiciară…,
pag. 81; Curtea de Apel Cluj, Secţia civilă, decizia nr. 1136/11.06.1999, în Buletinul Jurisprudenţei, Ed. Lumina
Lex, Bucureşti, 2000, pag. 127 - 129
244
Liviu Pop, op. cit., pag. 470
245
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.387
97
13.2.2. Felurile delegaţiei
Efectele delegaţiei sunt diferite, după cum ne vom afla în prezenţa delegaţiei perfecte sau
imperfecte, astfel:
- în cazul delegaţiei perfecte, stinge obligaţia veche şi o înlocuieşte cu o
obligaţie nouă, ceea ce înseamnă că delegantul va fi liberat faţă de creditor, faţă de care rămâne
obligat delegatul;
- în cazul delegaţiei imperfecte, se adaugă un nou raport obligaţional celui
preexistent, astfel că delegantul nu este liberat faţă de delegatar, iar acesta va mai avea un
debitor, pe delegat.
CAPITOLUL 14
MODURILE DE STINGERE A OBLIGAŢIILOR
Potrivit art. 1091 Cod civil, obligaţiile se sting prin plată, novaţie, remitere voluntară,
compensaţie, confuziune, pierirea lucrului, prin anulare sau resciziune, prin efectul realizării
condiţiei rezolutorii şi prin prescripţie.
Analizând textul menţionat, în doctrină246 au fost formulate următoarele critici:
• novaţia este un mod de transformare a obligaţiilor;
• prescripţia extinctivă duce la stingerea dreptului la acţiune în sens material;
• nulitatea şi rezoluţiunea desfiinţează chiar raportul juridic obligaţional.
Modurile de stingere a obligaţiilor se clasifică în funcţie de mai multe criterii:
1.După rolul voinţei părţilor în încetarea raportului obligaţional:
a)moduri voluntare de stingere a obligaţiilor care presupun manifestarea de voinţă a părţilor:
remiterea de datorie şi compensaţia convenţională;
b)moduri de stingere a obligaţiilor care nu implică manifestarea de voinţă a părţilor:
imposibilitatea fortuită de executare şi confuziunea.
2.După cum stingerea obligaţiei a dus sau nu la realizarea creanţei creditorului:
a) moduri de stingere a obligaţiilor care duc la realizarea creanţei creditorului: compensaţia,
confuziunea, darea în plată;
b) moduri de stingere a obligaţiilor care nu duc la realizarea creanţei creditorului: remiterea de
datorie, imposibilitatea fortuită de executare.
14.1. Compensaţia
246
Liviu Pop, op. cit., pag. 473 -474; Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.393
98
14.1.1. Definiţie şi reglementare
Compensaţia este acel mod de stingere specific obligaţiilor reciproce, în cadrul cărora
aceleaşi persoane sunt, în acelaşi timp, creditor şi debitor una faţă de cealaltă, prin care
obligaţiile se sting până la concurenţa celei mai mici.247
Reglementarea generală a compensaţiei este dată de dispoziţiile art. 1143 – 1153 Cod civil.
Potrivit dispoziţiilor art. 1147 Cod civil, compensaţia este un mod de stingere a oricăror
obligaţii contractuale sau extracontractuale, cu următoarele excepţii:
- când se pretinde restituirea unui bun ce a fost luat pe nedrept de la proprietar, celui care i-
a fost luat bunul, chiar dacă este debitorul persoanei care şi-a însuşit bunul, nu i se poate opune
compensaţia, întrucât nimeni nu poate să-şi facă singur dreptate;
- când se pretinde restituirea unui depozit neregulat, adică a unor bunuri fungibile care au
fost date în depozit şi au fost consumate de depozitar, depozitarul trebuie să restituie bunul primit
în depozit;
- când creanţa este insesizabilă; cum este, de exemplu cazul pensiei de întreţinere.
Compensaţia legală este acea formă de compensaţie care operează în temeiul legii, fără a fi
nevoie de acordul părţilor sau de o hotărâre judecătorească.
Codul civil, în art. 1144 prevede că această formă de compensaţie operează „chiar şi când
debitorii n-ar şti nimic despre aceasta.”
Pentru existenţa compensaţiei legale se cer îndeplinite următoarele condiţii248
• obligaţiile să fie reciproce, adică să existe între aceleaşi persoane, fiecare având atât
calitatea de debitor cât şi calitatea de creditor;
• creanţele să aibă ca obiect prestaţia de a da o sumă de bani sau bunuri fungibile,
conform art. 1145 Cod civil, întrucât compensaţia legală nu este posibilă atunci când obiectul
obligaţiei reciproce constă în bunuri certe sau bunuri de gen de specie diferită;
• creanţele să fie certe, lichide şi exigibile, adică să neîndoielnice, determinate în
întinderea lor şi să fi ajuns la scadenţă.
Compensaţia convenţională este acea formă de compensaţie care operează prin convenţia
părţilor, atunci când nu sunt întrunite condiţiile compensaţiei legale.
247
Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag. 405-406; Liviu Pop, op. cit., pag.488; Constantin Stătescu, Corneliu
Bârsan, op. cit., pag.395
248
Liviu Pop, op. cit., pag. 489 – 490; Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.388 - 389
99
Compensaţia judecătorească este acea formă a compensaţiei care operează în temeiul unei
hotărâri judecătoreşti, pronunţată de instanţa de judecată la cererea unuia dintre creditorii
reciproci, hotărâre prin care se dispune stingerea datoriilor până la concurenţa celei mai mici.
14.2. Confuziunea
14.2.1. Definiţie
Confuziunea este acel mod de stingere a obligaţiilor care constă în întrunirea în aceeaşi
persoană a calităţii de creditor şi de debitor al aceleiaşi obligaţii.249
Darea în plată este definită ca fiind acel mod de stingere a obligaţiilor care constă în
acceptarea de către creditor, la propunerea debitorului, de a primi o altă prestaţie în locul celei la
care s-a obligat la încheierea raportului juridic obligaţional.
Potrivit art.1100 Cod civil, pentru a opera acest mod de stingere a obligaţiilor este necesar
consimţământul creditorului.
Darea în plată se aseamănă cu novaţia prin schimbare de obiect, dar se şi deosebeşte de
aceasta deoarece darea în plată are loc odată cu plata şi îl liberează pe debitor de executarea
obligaţiei.
249
Liviu Pop, op. cit., pag.492
100
14.3.2. Efectele dării în plată
Principalul efect al dării în plată constă în stingerea obligaţiei ca şi plata. Condiţia care se
cere este ca cel ce dă în plată să fie proprietarul lucrului prestat în locul celui ce trebuia prestat,
pentru că altfel nu se va mai produce efectul dării în plată.250
Remiterea de datorie este renunţarea cu titlu gratuit a creditorului de a-şi valorifica creanţa
pe care o are împotriva debitorului său.251
Într-o altă formulare, remiterea de datorie este un mod voluntar de stingere a obligaţiei care
constă în renunţarea creditorului, cu consimţământul debitorului, la dreptul său de creanţă.252
Remiterea de datorie este reglementată în art. 1138 – 1142 Cod civil.
În legătură cu proba remiterii de datorie, în cauză sunt aplicabile regulile de drept comun
în materie de probă a actelor juridice, iar prin art. 1138 Cod civil au fost instituite prezumţii de
liberare a debitorului:
• în cazul în care creditorul înmânează debitorului originalul titlului constatator al
creanţei, care este un înscris sub semnătură privată, operează o prezumţie absolută de liberare a
debitorului;
• în situaţia în care creditorul remite debitorului originalul titlului constatator al
creanţei sale, care este un înscris autentic sau copia legalizată a unei hotărâri judecătoreşti,
investită cu formulă executorie, prezumţia de liberare a debitorului este relativă.
250
Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit., pag.509
251
Constantin Stătescu, Corneliu Bârsa, op. cit., pag. 4001; Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit., apg. 509; Florin
Ciutacu, Cristian Jora, op. cit., pag. 435
252
Liviu Pop, op. cit., pag. 492
101
Imposibilitatea fortuită de executare a obligaţiei de către debitor este un mod de stingere a
obligaţiei care operează datorită faptului că debitorul este în imposibilitate absolută de executare
a prestaţiei pe care o datorează, din cauză de forţă majoră-
Acest mod de stingere a obligaţiei este reglementat în art. 1156 Cod civil.
253
Liviu Pop, op. cit., pag.494
102
CAPITOLUL 15
OBLIGAŢIILE COMPLEXE
15.1.1.1.Definiţie
Termenul este acel eveniment viitor şi sigur ca realizare până la care este amânată
începerea sau, după caz, stingerea exerciţiului drepturilor subiective civile şi a executării
obligaţiilor corelative.254
15.1.1.2.Clasificare
254
Gabriel Boroi, op. cit., pag.189;Gh. Beleiu, Drept civil român, Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului
civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2003, pag.182
103
2.termen judiciar, adică termenul acordat de instanţa de judecată debitorului, conform art.
1583 Cod civil; numit şi termen de graţie;
3.termen convenţional, respectiv termenul stabilit prin convenţia părţilor.
În funcţie de criteriul cunoaşterii sau nu a datei împlinirii sale:
1.termen cert; termen a cărui împlinire este cunoscută din momentul naşterii raportului
juridic obligaţional;
2.teremen incert; a cărui împlinire este sigură dar nu se cunoaşte momentul când se va
produce acest lucru.
Potrivit art. 1582 Cod civil „ nefiind de fapt teremenul restituţiunii, judecătorul poate să
dea împrumutatului un termen potrivit împrejurărilor”, iar art. 1583 Cod civil, prevede că „ dacă
însă s-a stipulat numai ca împrumutatul să plătească când va putea sau când va avea mezii
( mijloace), judecătorul va prescrie un termen de plată după împrejurări.”
Un asemenea termen se numeşte termen de graţie şi este acordat de instanţa de judecată
atunci când obligaţia scadentă nu a fost executată de debitor.
Caracteristica acestui termen o constituie faptul că se acordă de instanţa de judecată numai
în favoarea debitorului, fără a se cere şi consimţământul creditorului, cu excepţia cazului în care
părţile au stipulat un pact comisoriu de gradul IV.
Termenul de graţie împiedică executarea silită, dar nu împiedică compensaţia.
Partea în folosul căreia a fost prevăzut poate renunţa la beneficiul termenului, iar când
termenul a fost prevăzut în favoarea ambelor părţi, ele pot renunţa, prin acordul lor, la beneficiul
acestuia.
Dacă se renunţă la beneficiul termenului, obligaţia nu va mai fi o obligaţie afectată de
modalităţi ci va deveni o obligaţie pură şi simplă.
104
15.1.1.6. Decăderea din beneficiul termenului
Potrivit art. 1025 Cod civil, decăderea din beneficiul termenului apare în următoarele
cazuri:
• debitorul ajunge în starea de insolvabilitate, indiferent dacă are sau nu o vină în
producerea ei;
• debitorul micşorează garanţiile pe care le-a adus creditorului, iar această micşorare
îi este imputabilă.
Decăderea din beneficiul termenului are natura juridică a unei sancţiuni care produce
aceleaşi efecte ca şi renunţarea la termen.
15.1.2. Condiţia
15.1.2.1. Definiţie
15.1.2.2. Clasificare
255
Gh. Beleiu, op. cit., pag. 185; Gabriel Boroi, op. cit., pag. 192
256
De la casus - întâmplare
105
1. condiţie pozitivă – acea condiţie care afectează raprotul juridic obligaţional printr-un
eveniment ce urmează se se îndeplinească; de exemplu: „îţi vând autoturismul dacă voi fi
transferat la Timişoara”;
2. condiţie negativă – acea condiţie care afectează existenţa raportului juridic
obligaţional printr-un eveniment ce urmează să nu se îndeplinească; de exemplu: „îţi vând
autoturismul dacă nu voi fi transferat la Timişoara”.
Eveniente conditione
257
Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu, op. cit., pag. 255 – 256; Liviu Pop, op. cit., pag. 387 – 388; Constantin
Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 412 – 413; Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit., pag. 390 - 391
258
Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu, op. cit., pag. 256 – 257; Liviu Pop, op. cit., pag. 388; Constantin Stătescu,
Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 413 – 414; Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit., pag. 391
106
Întrucât condiţia se realizează, obligaţia se desfiinţează retroactiv, cu următoarele
consecinţe juridice:
• părţile trebuie să restituie prestaţiile efectuate;
• drepturile constituite cu privire la un bun individual determinat se desfiinţează
retroactiv.
De la regula retroactivităţii efectelor condiţiei rezolutorii există următoarele excepţii:
• riscurile produse înainte de îndeplinirea condiţiei sunt suportate de dobânditorul
sub condiţie rezolutorie;
• actele de administrare făcute de dobânditorul sub condiţie rezolutorie rămân
valabile;
• fructele culese de dobânditorul bunului rămân în proprietatea acestuia.
Sarcina este o obligaţie de a da, a face sau a nu face ceva, impusă de dispunător
gratificatului în contractele cu titlu gratuit.
Sarcina nu afectează existenţa raportului juridic obligaţional, ci stabileşte o obligaţie pentru
una dintre părţi, iar de caz de neexecutare creditorul va putea să ceară executarea obligaţiei.
Obligaţia alternativă este acea obligaţie al cărei obiect constă în două sau mau multe
prestaţii, dintre care, la alegerea uneia din părţi, executarea unei singure prestaţii duce la
stingerea obligaţiei.259 De exemplu, se datorează 100.000.000 lei sau un autoturism.
Alegerea prestaţiei ce urmează să fie executată aparţine debitorului, dar poate să aparţină şi
creditorului, însă numai dacă există stipulaţie expresă în acest sens (art. 1027 Cod civil).
Obligaţia se transformă într-o obligaţie pură şi simplă atunci când unul din obiectele
obligaţiei alternative devine imposibil de executat, indiferent din ce cauză. În cazul obligaţiei de
a da , dreptul de proprietate asupra unui lucru individual determinat se transmite în momentul
alegerii, deoarece până atunci nu se cunoaşte care dintre obiecte va intra în patrimoniul
creditorului.
259
Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag. 371; Renee Sanilevici, op. cit., pag.264; Constantin Stătescu,
Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.415
107
În cazul obligaţiei facultative există o singură prestaţie ca obiect al obligaţiei, dar există o
pluralitate de prestaţii în privinţa posibilităţii de a plăti.
Creditorul poate să ceară numai executarea prestaţiei principale, iar dacă obiectul obligaţiei
piere din caz fortuit sau de forţă majoră, debitorul va fi liberat, iar obligaţia se stinge.
Obligaţia conjunctă sau divizibilă este acel raport obligaţional cu pluralitate de subiecte
între care creanţa şi datoria se divid de plin drept.260
Obligaţia poate fi conjunctă din momentul naşterii sale sau ca efect al morţii creditorului
sau debitorului, care lasă mai mulţi moştenitori între care obligaţia se împarte.
Existând o pluralitate de subiecte, dreptul de creanţă şi datoria se divid în atâtea părţi câţi
creditori sau debitori sunt în raportul obligaţional.
Fiecare creditor poate pretinde numai partea sa de creanţă, iar fiecare debitor este obligat să
execute numai partea sa de datorie.
Fiind mai multe raporturi obligaţionale, numărul acestora depinde de numărul creditorilor
sau debitorilor, ceea ce produce următoarele efecte juridice261:
• dacă sunt mai mulţi debitori, fiecare este ţinut şi poate fi urmărit numai pentru plata
părţii sale din datorie;
• dacă sunt mai mulţi creditori, fiecare poate urmări pe debitor numai pentru partea
lui de creanţă;
• insolvabilitatea unuia dintre debitori se va suporta de creditor, deoarece ceilalaţi
codebitori nu răspund pentru partea celui devenit insolvabil;
• întreruperea prescripţiei faţă de un debitor, prin punerea sa în întârziere, efectuată
de unul dintre creditori nu profită şi celorlalţi creditori;
• punerea în întârziere a debitorului şi întreruperea prescripţiei faţă de unul din
debitori nu produce efecte în raport cu ceilalţi debitori;
• plata de către un debitor a părţii sale din datorie nu are efect liberator pentru ceilalţi
debitori;
• remiterea de datorie, darea în plată, cesiunea de creanţă şi novaţia făcute de către
unul din creditori cu privire la dreptul de creanţă sunt inopozabile celorlalţi creditori (art. 1064
alin. 2 şi 3 Cod civil).262
Obligaţia plurală solidară (solidaritatea) este acea obligaţie cu subiecte multiple în cadrul
căreia fiecare creditor solidar poate cere debitorului întreaga datorie sau fiecare dintre debitorii
solidari poate fi obligat la executarea integrală a prestaţiei datorate de toţi creditorului.263
Obligaţiile solidare sunt reglementate de art. 1034 – 1056 Cod civil şi fac parte din
categorii obligaţiilor indivizibile.
Solidaritatea poate fi de două feluri:
1. solidaritate activă, atunci când există doi sau mai mulţi creditori;
2. solidaritate pasivă, atunci când există doi sau mai mulţi debitori.
260
Liviu Pop, op. cit., pag. 395
261
Brînduşa Ştefănescu, Raluca Dimitriu, op. cit., pag. 369
262
Liviu Pop, op. cit., pag. 397
263
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.418
108
Solidaritatea activă
Potrivit art. 1034 Cod civil „ obligaţia este solidară între mai mulţi creditori, când titlul
creanţei dă anume drept fiecăruia din ei a cere plata în tot a creanţei şi când plata făcută unuia
din creditori liberează pe debitor.”
Din definiţia prezentată rezultă că în cazul solidarităţii active, existând mai mulţi creditori,
fiecare dintre ei este îndreptăţit să ceară debitorului comun plata întregii datorii, iar prin plata
efectuată numai unuia dintre creditori, debitorul comun este liberat de datorie faţă de toţi
creditorii săi solidari.
În sistemul Codului civil nu este reglementată solidaritatea activă, ceea ce înseamnă că
solidaritatea activă îşi are izvorul în convenţia părţilor sau în testament.
În raporturile dintre creditorii solidari şi debitorul comun, obligaţia solidară produce
următoarele efecte264:
1. fiecare creditor adre dreptul să pretindă şi să primească plata integrală a creanţei, iar
plata făcută unuia din creditori liberează pe debitor (art. 1034 Cod civil);
2. cât timp debitorul nu a fost chemat în judecată de un creditor solidar, debitorul
poate plăti oricăruia din creditorii solidari (art. 1035 alin. 1 Cod civil);
3. dacă debitorul a fost chemat în judecată de un creditor solidar, debitorul nu poate
face plata decât acestuia;
4. remiterea de datorie făcută de unul din creditorii solidari liberează pe debitor numai
pentru partea acestui creditor (art. 1035 Cod civil).
În raporturile dintre creditorii solidari, efectele obligaţiei solidare sunt guvernate de
principiul înscris în art. 1038 Cod civil, potrivit căruia „ creditorul solidar reprezintă pe ceilalţi
cocreditori, în toate actele care pot avea de efect conservarea creanţei.”
Aceasta înseamnă că fiecare creditor solidar nu este titularul creanţei în integralitatea ei, ci
numai pentru partea care-i aparţine, iar încasarea creanţei în totalitate este posibilă în virtutea
reprezentării celorlalţi creditori.
Din aplicarea acestui principiu rezultă următoarele efecte:265
1. oricare dintre creditorii solidari ai aceleiaşi creanţe poate să ceară plata integrală a
datoriei şi să dea chitanţă liberatorie debitorului (art. 1034 Cod civil);
2. dacă debitorul a fost pus în întârziere de către oricare dintre creditori, efectele
punerii în întârziere profită tuturor creditorilor solidari;
3. întreruperea prescripţiei făcută de unul dintre creditori profită tuturor (art. 1036 Cod
civil);
4. daunele moratorii cerute de un creditor profită şi celorlalţi creditori;
5. un singur creditor nu poate face acte de dispoziţie – novaţie, remitere de datorie,
dare în plată – cu privire la întreaga creanţă fără consimţământul celorlalţi creditori;
6. hotărârea judecătorească obţinută de un creditor profită şi celorlalţi creditori, în
măsura în care este favorabilă creditorului urmăritor.
Solidaritatea pasivă
Potrivit art.1039 Cod civil, „ obligaţia este solidară din partea debitorilor când toţi s-au
obligat la acelaşi lucru, astfel că fiecare poate fi constrâns pentru totalitate şi că plata făcută de
unul dintre debitori liberează şi pe ceilalţi către creditor.”
Din definiţia legală a solidarităţii pasive (între debitori) rezultă că obligaţia solidară pasivă
este acea obligaţie cu mai mulţi debitori care dă dreptul creditorului să ceară oricărui codebitor
executarea integrală a prestaţiei care formează obiectul obligaţiei.
264
Ion P.Filipescu, Andrei I. Filipescu, op. cit., pag. 262
265
Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag. 376-377;
109
Această formă de obligaţie plurală este reglementată în art. 1039 – 1056 Cod civil, iar
izvorul său este voinţa părţilor şi legea.
Reprezentând o excepţie de la regula divizibilităţii creanţei, obligaţia solidară, în materie
civilă, nu se prezumă, ci trebuie să fie stipulată expres, conform art. 1041 Cod civil.
Codul civil reglementează următoarele cazuri de solidaritate pasivă:
1. cei care au cauzat, în comun, prin fapta lor ilicită, un prejudiciu, răspund solidar
faţă de victimă266;
2. mandanţii, care au acelaşi mandatar, sunt ţinuţi să răspundă solidar pentru toate
efectele mandatului267;
3. executorii testamentari ai aceleiaşi succesiuni sunt solidar responsabili pentru
bunurile mobile încredinţate268;
4. antreprenorul şi arhitectul răspund solidar pentru dărâmarea construcţiei din cauza
unui viciu al acesteia sau al terenului pe care construcţia este situată,269; cu aplicarea în mod
corespunzător a dispoziţiilor art. 3 şi 11 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia
extinctivă.
Solidaritatea pasivă produce două categorii de efecte:
- raporturile dintre creditor şi debitorii solidari;
- raporturile dintre codebitori.
În raporturile dintre creditor şi debitorii solidari, efectul principal al solidarităţii pasive
este obligaţia fiecărui codebitor de a plăti datoria în întregime, ceea ce implică dreptul
creditorului a de a urmări fiecare debitor pentru prestaţia care formează obiectul obligaţiei.
Plata făcută de debitorul solidar liberează pe toţi debitorii faţă de creditorul comun (art.
1039 Cod civil).
În cadrul acestor raporturi, solidaritatea pasivă produce şi următoarele efecte secundare:
• punerea în întârziere a unui codebitor produce efecte faţă de toţi codebitorii solidari
(art. 1044 Cod civil);
• pierirea lucrului care formează obiectul prestaţiei, din culpa unuia dintre debitori
angajează răspunderea tuturor codebitorilor (art. 1044 alin. 3 Cod civil);
• întreruperea prescripţiei extinctive faţă de unul dintre codebitori are efect faţă de
toţi codebitorii solidari ( art. 1045 Cod civil);
• curgerea de dobânzi făcută de creditor împotriva unuia dintre debitori are ca efect
curgerea dobânzilor faţă de toţi codebitorii solidari ( art. 1046 Cod civil).
Potrivit art. 1047 alin. 1 Cod civil, codebitorul solidar împotriva căruia creditorul a intentat
acţiune poate să opună acestuia excepţii comune, care profită tuturor debitorilor solidari, precum
şi excepţii personale, care îi profită numai lui.
Excepţiile comune sunt următoarele:
1. cauzele de nulitate relativă şi nulitate absolută;
2. modalităţile comune tuturor acordurilor de voinţă ( de exemplu, toţi debitorii s-au
obligat sub condiţie suspensivă şi invocă neîndeplinirea acesteia);
3. cauzele de stingere a obligaţiei.
266
Art. 1003 Cod civil prevede: ”când delictul sau cvasidelictul este imputabil mai multor persoane, aceste persoane
sunt ţinute solidar pentru despăgubire”
267
Art. 1551 Cod civil dispune: „ când mai multe persoane, pentru o afacere comună, au numit un mandatar, fiecare
din ele este răspunzătoare solidar pentru toate efectele mandatului”
268
Art. 918 alin. 2 Cod civil prevede:” ei vor fi responsabili solidar de a da socoteală de mişcătoarele ce li s-au
încredinţat, afară numai dacă testatorul a despărţit funcţiile lor şi dacă fiecare dintre ei s-a mărginit în ceea ce i s-a
încredinţat”
269
Art. 1483 Cod civil prevede: „ dacă în curs de 10 ani, număraţi din ziua în care s-a isprăvit clădirea unui edificiu
sau facerea unui alt lucru asemănător, unul ori altul se dărâmă în tot sau în parte, sau ameninţă învederat dărâmarea,
din cauza unui viciu de construcţie sau a pământului, întreprinzătorul şi arhitectul rămân răspunzători de daune”
110
Excepţiile personale, care pot fi invocate numai de un codebitor solidar şi îi profită numai
celui care le-a invocat, sunt următoarele:
1. modalităţile (termen sau condiţie) consimţite numai în raport cu un debitor solidar;
2. existenţa unei cauze de nulitate relativă numai în raport cu un debitor solidar.
În raporturile dintre codebitorii solidari, solidaritatea pasivă produce următoarele efecte:
• efectul principal constă în faptul că ori de câte ori numai unul dintre debitori
plăteşte întreaga datorie, prestaţia executată de împarte de plin drept şi trebuie suportată de
fiecare debitor270;
• debitorul care a plătit se va întoarce împotriva celorlalţi solicitând restituirea părţii
lor de datorie;
• de regulă, plata se împarte în mod egal între debitori.
Solidaritatea pasivă încetează prin următoarele moduri271:
1. decesul unuia dintre codebitorii solidari, caz în care datoria se divide între
moştenitori proporţional cu partea de moştenire primită;
2. renunţarea la solidaritate.
Obligaţia este indivizibilă dacă, datorită naturii obiectului sau convenţiei părţilor, nu poate
fi împărţită între subiectele ei active sau pasive.272
Potrivit art. 1057 Cod civil „ obligaţia este nedivizibilă atunci când obiectul ei, fără a fi
denaturat, nu se poate face părţi, nici materiale, nici intelectuale”, iar conform art. 1058 Cod civil
„ obligaţia este nedivizibilă când obiectul este divizibil, dar părţile contractante l-au privit sub un
raport de nedivizibilitate”.
Obligaţiile indivizibile sunt reglementate în art. 1057 – 1059 şi art. 1062 – 1065 Cod civil.
Indivizibilitatea activă se produce ca urmare a morţii creditorului unei creanţe cu un obiect
indivizibil şi are ca principal efect faptul că fiecare dintre creditori poate cere debitorului
executarea integrală a prestaţiei.
Plata făcută oricăruia dintre creditori este liberatorie pentru debitor.
Indivizibilitatea pasivă are ca efect principal faptul că fiecare dintre codebitori poate fi
obligat să execute în întregime prestaţia datorată.
Dacă debitorul solidar, sau moştenitorul acestuia, a plătit în întregime prestaţia datorată, va
avea la îndemână o acţiune în regres împotriva debitorilor solidari pentru partea fiecăruia dintre
ei.
270
Art. 1052 Cod civil prevede că „ obligaţia solidară în privinţa creditorului de împarte de drept între debitori:
fiecare din ei nu este dator unul către altul decât numai pentru partea sa”
271
Ion Dogaru, Pompli Drăghici, op. cit., pag. 406-407
272
Renee Sanilevici, op. cit., pag.272
111
CAPITOLUL 16
GARANTAREA OBLIGAŢIILOR
16.3.Evoluţia garanţiilor
În decursul anilor, sistemul garanţiilor a rămas în linii mari acelaşi, deşi frecvenţa lor a
fost în continuă schimbare.
Literatura de specialitate282 menţionează ipoteca printre primele garanţii cunoscute în
Egiptul antic, având o întrebuinţare frecventă.
Prima garanţie reală cunoscută la Roma a fost “fiducia”, care presupunea transmiterea
dreptului de proprietate asupra unui bun, creditorul obligându-se să-l retransmită proprietarului
după ce acesta îşi va fi achitat integral şi în mod corespunzător obligaţia. Ulterior, ca o
specializare a fiduciei a apărut “pignus” sau “gajul”, care viza atât bunurile mobile, cât şi pe cele
imobile; bunul nu mai trecea în proprietatea creditorului, care era de data aceasta un simplu
detentor al bunului până la executarea obligaţiei.
La romani, cea mai des uzitată garanţie însă era fidejusiunea, garanţie personală ce se
putea constitui atât în cadrul, cât şi în afara unui proces. Sub perioada dominaţiei împăratului
Justinian, fidejusorul a dobândit beneficiul de discuţiune, ceea ce îi conferea o situaţie deosebită
de cea a debitorului solidar şi preferabilă acestuia.
În epoca feudală, garanţiile imobiliare au dobândit o însemnătate deosebită faţă de cele
mobiliare.
Procesul de transformare a garanţiilor reale a continuat în timpul Revoluţiei franceze
când s-a reglementat publicitatea ipotecilor prin transcripţiunea imobiliară, prin care s-a urmărit
asigurarea evidenţei, siguranţei şi opozabilităţii faţă de terţi a actelor juridice prin care se
constituie, se transmite şi se stinge dreptul real de ipotecă (sistem preluat în dreptul român prin
numeroase articole ale vechiului cod de procedură civilă şi prin codul civil).
În economia capitalistă dezvoltată, bunurile mobile au devenit considerabil mai valoroase
ca până în acel moment, fapt ce a dus la apariţia titlurilor de credit, ce încorporau anumite
drepturi de creanţă, care la rândul lor trebuiau garantate (prin aval, de exemplu, garanţie specială
de plată a unei cambii dată de un terţ). Astfel, preferinţele s-au îndreptat spre garanţiile mobiliare
perfecţionate ( cauţiunea bancară, garanţia bancară autonomă). Ele se folosesc cu precădere,
deoarece creditul imobiliar, extrem de oneros şi de formalist, a devenit o piedică în calea
desfăşurării raporturilor juridice.
În acest context, încă mai apar noi forme de garanţii, care fie se adaugă celor existente,
fie le modifică conţinutul, cum ar fi, de exemplu, garanţii specifice anumitor ramuri de drept
(dreptul comerţului internaţional, dreptul transporturilor), forme specifice de garantare a
creditelor, în special cauţiuni bancare, ori chiar aplicaţii noi ale garanţiilor cunoscute, cu unele
modificări de regim faţă de Codul civil (garanţiile reale mobiliare, astfel cum sunt reglementate
de Legea nr. 99/ 26 mai 1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice283).
Codul civil constituie izvorul de bază al garanţiilor civile, conţinând o serie de prevederi
în această materie: Titlul XIV intitulat “Despre fidejusiune (cauţiune)”, Titlul XV “Despre
amanet (gajul)”, Titlul XVIII “Despre privilegii şi ipoteci”.
Prevederile Codului civil, dreptul comun în materie, se aplică în coroborare cu
dispoziţiile privind garanţiile şi cauzele de preferinţe prevăzute în diferite legi speciale: Legea nr.
99/ 26 mai 1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, care instituie un
282
Nelu Anghel, Elena Loredana Anghel, op.cit., pag.79
283
Legea nr. 99 din 26 mai 1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice a fost publicată în M.
Of. nr. 236 din 27 mai 1999
115
regim unitar pentru garanţiile reale mobiliare; O.G. nr.11/1996 privind executarea creanţelor
bugetare; prevederile Codului de procedură civilă privind ordinea de preferinţă a unor creanţe
(art.409 C.proc.civ.); Legea nr.22/1969 privind angajarea gestionarilor, constituirea de garanţii şi
răspunderea în legătură cu gestionarea bunurilor, astfel cum a fost modificată prin Legea
nr.54/1994 (cu menţiunea că ultimele două legi menţionate au ca domeniu de aplicare gestionarii
angajaţi de agenţii economici şi autorităţile sau instituţiile publice) etc.
16.5.Clasificarea garanţiilor
Codul civil reglementează două feluri de garanţii: garanţii reale şi garanţii personale.
Garanţiile personale sunt acele mijloace juridice prin care una sau mai multe persoane convin
cu creditorul, printr-un contract accesoriu, să achite acestuia datoria debitorului atunci când
acesta nu o va plăti din proprie iniţiativă. Legea reglementează o singură garanţie personală:
fidejusiunea (cauţiunea).
Garanţiile reale sunt acele mijloace juridice care constau în afectarea unui bun al debitorului în
vederea asigurării executării obligaţiei asumată de debitor. Garanţiile reale instituie în favoarea
creditorului un drept de urmărire şi un drept de preferinţă. Sunt garanţii reale: gajul, ipoteca,
privilegiul şi dreptul de retenţie (debitum cum re iunctum) care constituie o garanţie reală
imperfectă.
După cum am mai amintit, o funcţie asemănătoare fidejusiunii o au indivizibilitatea şi
solidaritatea pasivă. Faptul că atât indivizibilitatea, cât şi solidaritatea pasivă, includ în raportul
obligaţional un alt debitor principal, evită unele incoveniente ale fidejusiunii, însă nu pot fi
considerate drept garanţii propriu-zise.
284
V.Neagu, P.Demetrescu, “Curs de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor şi contracte speciale”, Iaşi, 1958,
p.279
116
consecinţă regula de drept conform căreia “accesoriul urmează soarta principalului”
sau accesorium sequitur principale);
• fidejusiunea reprezintă acordul de voinţă intervenit între creditorul unei persoane şi o
terţă persoană de contractul principal, numită fidejusor;
• fidejusorul garantează fie pe debitorul principal, fie chiar un fidejusor al acestuia;
• contractul de fidejusiune se încheie cu sau fără acordul ori cunoştinţa debitorului
garantat sau a garantului personal al acestuia.
În funcţie de izvorul ei, fidejusiunea a fost considerată ca fiind legală, judecătorească şi
convenţională285. Menţionăm cu privire la această clasificare că primele două feluri de
fidejusiune, legală şi judecătorească, nu contravin nicicum naturii juridice contractuale a
fidejusiunii; aceasta deoarece în cele două cazuri menţionate legea sau instanţa judecătorească
sunt cele care impun aducerea, în anumite situaţii date, a unui fidejusor, fără însă să-l indice sau
să-l oblige într-un fel pe acesta. În cele din urmă, nici legea, nici vreo încheiere judecătorească,
nu pot substitui acceptul fidejusorului cu privire la perfectarea contractului de fidejusiune.
Fidejusiunea se aseamănă, neidentificându-se însă, cu solidaritatea286. În timp ce, la
solidaritate, creditorul poate considera pe oricare dintre debitorii solidari drept debitor principal,
oricare dintre ei putând fi ţinut să execute întreaga datorie, cu drept de regres împotriva celorlalţi,
în cazul fidejusiunii, fidejusorul este numai un debitor accesoriu, obligat numai în subsidiar.
Conţinutul şi întinderea obligaţiei fidejusorului nu pot fi mai mari decât ale debitorului,
“însuşi obligaţia pe care debitorul nu o îndeplineşte” este expresia codului civil, pentru că ar
contraveni caracterului accesoriu al convenţiei de fidejusiune, dar există posibilitatea pentru
fidejusor să garanteze numai pentru o parte a obligaţiei principale. În susţinerea acestei opinii,
amintim dispoziţiile art.1654 Cod civil. “Fidejusiunea nu poate întrece datoria debitorului, nici
poate fi făcută sub condiţii mai oneroase. Poate fi însă numai pentru o parte a datoriei şi sub
condiţii mai puţin grele. Cauţiunea ce întrece datoria sau care este contractată sub condiţii mai
oneroase e validă numai până în măsura obligaţiei principale”.
Accesorium sequitur principale impune ca obligaţia principală, care este garantată, să
existe, să fie determinată sau determinabilă şi să fie valabil contractată, pentru ca însăşi
fidejusiunea să existe şi să fie valabilă. Garantarea unei obligaţii viitoare impune fidejusiunii o
modalitate, respectiv condiţia suspensivă ca obligaţia principală să se nască. Garantarea unei
obligaţii nule absolut (de exemplu, o obligaţie contractată sub o condiţie potestativă din partea
celui care se obligă - art.1010 Cod civil) este ea însăşi nulă absolut. După cum sancţiunea
nulităţii relative a obligaţiei principale atrage după sine anularea obligaţiei fidejusorului, numai
că, în acest caz, obligaţia fidejusorului subzistă până la pronunţarea hotărârii de anulare ori se
consolidează prin confirmarea obligaţiei principale de partea în drept care fusese lezată în
contractul iniţial.
Dispoziţiile art.1653 alin.2 Cod civil prevăd: “Cu toate acestea, se poate face cineva
fidejusorele unei obligaţii ce poate fi anulată în virtutea unei excepţii personale debitorului, cum
de pildă în cazul de minoritate”; ceea ce înseamnă că, dacă obligaţia principală se anulează
pentru lipsa de capacitate a debitorului principal, obligaţia fidejusorului rămâne valabilă, cu
excepţia cazului în care fidejusorul va înlătura prezumţia legală relativă, dovedind că el nu a
cunoscut starea de incapacitate a debitorului principal.
S-a exprimat şi opinia potrivit căreia prin fidejusiune poate fi garantată chiar şi o
obligaţie naturală, cu condiţia ca cel ce garantează să cunoască natura obligaţiei287. Facem
285
Constantin Stătescu, Corneliu Birsan, "Tratat de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor", Ed.Academiei,
Bucureşti, 1981, pag. 401.
286
Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op.cit., pag.523
287
M.B.Cantacuzino, “Elementele dreptului civil”, Ed.Cartea Românească, Bucureşti, 1921, pag.535
117
precizarea că obligaţia naturală este lipsită de sancţiune, neputând fi supusă executării silite, ceea
ce înseamnă că fidejusorul nu s-ar putea regresa împotriva debitorului principal.
Fidejusiunea este legală, de exemplu, în cazul prevăzut de art. 10 din Legea nr. 22/1969
privind angajarea gestionarilor, constituirea de garanţii şi răspunderea în legătură cu gestionarea
bunurilor, cu modificările ulterioare, prin care gestionarul debitor este obligat să aducă un garant,
care să se oblige faţă de unitatea bugetară că va acoperi eventualele prejudicii pe care le-ar cauza
gestionarul în cursul gestiunii.
Un caz de fidejusiune judecătorească este cel reglementat de art. 279 Cod procedură
civilă, care reglementează procedura încuviinţării unei execuţii vremelnice; când hotărârea se va
referi la bunuri, instanţa poate cere reclamantului să aducă un fidejusor care să garanteze
acoperirea pagubelor care s-ar produce-“instanţa poate încuviinţa execuţia vremelnică a
hotărârilor privitoare la bunuri ori de câte ori va găsi de cuviinţă că măsura este de trebuinţă faţă
cu temeinicia vădită a dreptului, cu starea de insolvabilitate a debitorului sau că există primejdie
vădita în întârziere; în acest caz, instanţa va putea obliga la darea unei cauţiuni”.
Fie legală, fie judecătorească, fidejusiunea are un caracter convenţional, deoarece
"nimeni nu poate deveni garant-fidejusor în afara voinţei sale"288. Caracterul contractual al
fidejusiunii va fi păstrat în ambele situaţii.
288
Renee Sanilevici, op. cit., pag. 302.
289
"Culegere de decizii pe anul 1999", decizia. nr. 276/ 24.02. 1999, Secţia civilă, Curtea de Apel Iaşi, pag. 21
118
Deşi gratuită, fidejusiunea nu este o liberalitate, întrucât legea a statuat în favoarea
fidejusorului dreptul de a se regresa împotriva debitorului pe care-l garantează; art.1680 Cod
civil prevede că “confuziunea urmată între datornicul principal şi fidejusorul său, prin erezirea
(moştenirea) unuia de către altul, nu stinge acţiunea creditorului contra acelui ce a garantat
pentru fidejusor”.
c) Caracterul consensual al fidejusiunii.
Contractul de fidejusiune se încheie prin simplul acord de voinţă al părţilor. Nu este
necesară îndeplinirea unor formalităţi pentru a lua naştere în mod valabil. Ca şi în cazul oricărui
act juridic civil, forma scrisă se cere numai pentru a se putea face dovada contractului în caz de
litigiu, conform art.1191 Cod civil “dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare ce
depăşeşte suma de 250 lei, chiar pentru depozit voluntar, nu se poate face decât sau prin act
autentic, sau prin act sub semnătură privată”.
Art. 1656 Cod civil prevede doar ca fidejusiunea să fie expresă, să rezulte cu claritate din
contract. De asemenea, fidejusiunea nu poate depăşi limitele în care s-a contractat. După cum, în
situaţia în care mai multe persoane au garantat pentru unul şi acelaşi debitor, faţă de acelaşi
creditor, fiecare din ele poate fi ţinută pentru întreaga datorie- în conformitate cu prevederile
art.1666 Cod civil “când mai multe persoane au garantat unul şi acelaşi creditor pentru una şi
aceeaşi datorie, fiecare din ele rămâne obligată pentru datoria întreagă”-, cu drept de regres
ulterior faţă de ceilalţi fidejusori şi faţă de debitorul însuşi.
Fidejusiunea nu trebuie confundată însă cu delegaţia, care este o convenţie şi în acelaşi
timp un mod de transformare a obligaţiilor, prin care debitorul dintr-un raport juridic preexistent
aduce creditorului său angajamentul unui al doilea debitor, prin care acesta din urmă se obligă fie
alături de primul debitor, fie în locul său290. Deosebirea constă în aceea că cel ce se obligă-
delegatul- nu este un debitor accesoriu, ca la fidejusiune, ci este un debitor principal.
d) Caracterul unilateral al fidejusiunii constă în faptul că fidejusiunea dă naştere la
obligaţii doar în sarcina fidejusorului faţă de creditor. Creditorul nu-şi asumă nici o obligaţie, cu
excepţia cazului când părţile convin în mod expres aceasta (transformând contractul dintr-unul
unilateral şi gratuit într-unul bilateral sau sinalagmatic şi oneros).
Pentru analiza efectelor fidejusiunii, vom distinge între categoriile de raporturi juridice
implicate de cauţiune: raporturi dintre creditor (creditor atât în raportul juridic obligaţional
principal, cât şi în raportul juridic accesoriu) şi fidejusor; raporturi dintre fidejusor şi debitorul
principal, precum şi raporturile dintre fidejusori între ei, dacă obligaţia principală a fost garantată
de mai mulţi fidejusori.
Beneficiul de diviziune
În cazul existenţei mai multor fidejusori, care garantează pe acelaşi creditor şi aceeaşi
datorie, fidejusorul are facultatea de a invoca beneficiul de diviziune. Regula prevăzută de art.
1666 Cod civil este că fiecare fidejusor răspunde pentru întreaga datorie. Fidejusorul urmărit
poate invoca beneficiul de diviziune, adică urmărirea să se împartă, dividă, şi pe ceilalţi
cofidejusori (art. 1667 Cod civil stipulează că “cu toate acestea, fiecare din persoanele arătate în
articolul precedent-cofidejusori-, întrucât n-a renuntat la beneficiul diviziunii, poate cere ca
creditorul să dividă mai întâi acţiunea sa şi să o reducă la proporţia fiecăruia. Dacă unii din
garanţi erau nesolvabili în timpul în care unul din ei obţinuse diviziunea, acesta rămâne obligat
în proporţia unei asemenea nesolvabilităţi; dacă însă nesolvabilitatea a supravenit după
diviziune, atunci nu mai poate fi răspunzător pentru aceasta”). Insolvabilitatea unui fidejusor nu
va fi suportată de creditori, ci de către ceilalti cofidejusori. Diviziunea urmăririi nu are loc de
drept, ci numai atunci când este cerută.
Beneficiul de diviziune nu se poate invoca în raporturile dintre cofidejusori, ci numai în
raporturile dintre creditor si fidejusori. Nici o dispoziţie legală nu interzice ca în cazul
fidejusiunii legale sau judiciare fidejusorul să se poată invoca beneficiul de diviziune.
De asemenea, beneficiul de diviziune nu poate fi invocat dacă fidejusorul a renunţat la el
(art.1667 alin.1 Cod civil) ori dacă prin convenţie s-a prevăzut clauza solidarităţii pasive între
fidejusori, ceea ce echivalează tot cu o renunţare la diviziune.
292
Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op.cit., pag.530
121
Potrivit dispoziţiilor art.1668 Cod civil, “dacă creditorul însuşi şi de bună voie a împărţit
acţiunea sa, nu mai poate să se lepede de această diviziune, deşi, mai înainte de timpul în care a
primit-o, unii din cauţionatori au fost nesolvabili”.
Efectul invocării beneficiului de diviziune constă în aceea că datoria se fracţionează în tot
atâtea părţi câţi fidejusori au garantat împreună pentru întreaga datorie. Din punct de vedere al
dreptului procesual civil, acest beneficiu nu mai este o excepţie dilatorie, ci este o excepţie de
fond.
Fidejusorul va putea opune creditorului atât excepţiile inerente obligaţiei principale, care
se răsfrâng şi asupra obligaţiei accesorii de garanţie a fidejusorului (ex.: excepţia prescripţiei
extinctive, nulitatea absolută a obligaţiei principale, invocarea compensaţiei), dar şi excepţiile
personale care decurg din contractul de fidejusiune (excepţii privind validitatea contractului, cele
privind întinderea obligaţiei, cele referitoare la condiţie, termene etc.).
Nu poate însă invoca excepţiile pur personale ale debitorului principal, cum ar fi:
nulitatea relativă a obligaţiei principale pentru vicii de consimţământ sau pentru lipsa capacităţii
de exerciţiu (art.1681Cod civil potrivit cu care “garantul se poate servi în contra creditorului de
toate excepţiile datornicului principal inerente datoriei; însă nu-i poate opune acele ce sunt curat
personale datornicului”).
293
Constantin Stătescu, Corneliu Bârsan, op.cit., pag.404.
122
În regresul exercitat împotriva debitorului principal, fidejusorul va putea cere acestuia
restituirea sumei efectiv plătite, dobânda la această sumă, cheltuielile efectuate de creditor cu
urmărirea, inclusiv daunele care s-ar fi putut produce cu ocazia urmăririi.
Potrivit art. 1671 Cod civil, "când sunt mai mulţi debitori principali solidari pentru una şi
aceeaşi datorie, fidejusorul ce a garantat pentru ei toţi are regres în contra fiecărui din ei pentru
repetiţiunea sumei totale ce a plătit.". Va funcţiona astfel solidaritatea între cofidejusori faţă de
fidejusorul care a plătit datoria. Acesta din urmă va putea cere doar partea fiecăruia. Acţiunea în
regres este deci divizibilă împotriva cofidejusorilor.
Art. 1672 Cod civil stipulează că “fidejusorul ce a plătit prima dată nu are regres contra
debitorului principal ce a plătit de-a doua oară, are însă acţiunea de repetiţiune contra
creditorului. Când fidejusorul a plătit, fără să fi fost urmărit şi fără să fi înştiinţat pe datornicul
principal, nu va avea nici un regres contra acestuia în cazul când în timpul plăţii, datornicul ar fi
avut meziu (mijlocul) de a declara stinsă datoria sa; îi rămâne însă dreptul de a cere înapoi de la
creditor banii daţi”.
Primul caz prevăzut în cuprinsul articolului menţionat se face referire la două plăţi
consecutive: o primă plată o efectuează fidejusorul, fără a-l încunoştiinţa pe debitorul principal
care, la rândul lui, efectuează a doua plată. În cel de-al doilea caz, mijloace aflate la îndemâna
debitorului pentru a paraliza executarea silită ar putea fi invocarea compensaţiei, a prescripţiei
extinctive etc. În ambele cazuri, fidejusorul are dreptul să pretindă creditorului ceea ce el a plătit,
în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză sau fără just temei, pierzând însă dreptul de regres
împotriva debitorului principal.
Există împrejurări în care fidejusorul, deşi nu a achitat datoria garantată, este în pericol de
a nu fi acoperit pentru plata la care va fi eventual obligat, astfel că art.1673 Cod civil îi dă
acestuia dreptul să se poată adresa anticipat debitorului principal:
“Fidejusorul, şi fără a fi plătit, poate să reclame dezdăunare de la debitor:
1. când este urmărit în judecată pentru a plăti;
2. când debitorul se află falit sau în stare de nesolvabilitate;
3. când debitorul s-a îndatorat de a-l libera de garanţie într-un termen determinat şi acesta a
expirat;
4. când datoria a devenit exigibilă prin sosirea scadenţei stipulate;
5. după trecerea de 10 ani, când obligaţia principală nu are un termen determinat de scadenţă,
întrucât însă obligaţia principală nu ar fi fost de aşa fel încât să nu poată a se stinge înaintea unui
termen determinat, cum de exemplu tutela, ori întrucât nu s-a stipulat contrariul”.
În situaţia în care mai mulţi fidejusori garantează pentru unul şi acelaşi debitor şi numai
unul dintre ei a plătit în întregime, el are o acţiune în regres divizibilă în contra celorlalţi
fidejusori, conform art.1674 Cod civil (“Când mai multe persoane au garantat pentru unul şi
acelaşi debitor şi pentru una şi aceeaşi datorie, garantul ce a plătit datoria are regres contra
celorlalţi garanţi pentru porţiunea ce priveşte pe fiecare. Cu toate acestea, nu are loc regresul
decât când garantul a plătit în unul din cazurile arătate în articolul precedent”) numai în cazurile
prevăzute la art.1673 Cod civil, enunţate anterior.
În toate celelalte cazuri în care nu sunt incidente dispoziţiile art.1673 Cod civil,
fidejusorul care a plătit datoria are drept de regres numai împotriva debitorului principal.
Potrivit art. 1679 Cod civil “obligaţia ce naşte din fidejusiune se stinge prin acele cauze
prin care se sting şi celelalte obligaţii”, ceea ce înseamnă că fidejusiunea se poate stinge şi
independent de obligaţia principală, pe cale directă, prin unul din modurile generale de stingere a
obligaţiilor.
Astfel, fidejusiunea se poate stinge prin:
• remitere de datorie, în sensul remiterii de fidejusiune, caz în care creditorul îl liberează
de bunăvoie pe fidejusor de obligaţia sa;
• confuziune între patrimoniul fidejusorului şi cel al creditorului. Cu privire la confuziune,
dispoziţiile codului civil sunt în sensul următor: art. 1680 Cod civil stipulează
“Confuziunea urmată între datornicul principal şi fidejusorul său, prin erezirea
(moştenirea) unuia de către altul, nu stinge acţiunea creditorului contra acelui ce a
garantat pentru fidejusor”;
• compensaţia opusă de fidejusor creditorului.
La aceste cazuri se adaugă cel prevăzut de dispoziţiile art.1683 Cod civil, când, datorită
culpei creditorului, fidejusorul nu mai poate dobândi, ca efect al plăţii principale, privilegiile şi
ipotecile de care beneficia creditorul în conformitate cu art.1676 Cod civil “cel ce e dator să dea
garanţie e liber să dea un amanet sau altă asigurare, care să se găsească suficientă pentru
asigurarea creanţei”. De exemplu, din neglijenţa creditorului nu au fost conservate garanţiile care
asigurau creanţa principală, ceea ce presupune că garanţiile reale specifice ce se pierd au fost
constituite ca accesorii ale creanţei principale în momentul când fidejusorul s-a angajat.
16.7. Gajul
16.7.1.Definiţie şi reglementare
Potrivit dispoziţiilor art.1685 Cod civil, gajul sau amanetul este un contract accesoriu,
prin care debitorul remite creditorului său un lucru mobil pentru garantarea datoriei ce constă în
îndeplinirea unei obligaţii civile sau comerciale născute din orice contract încheiat între persoane
fizice sau juridice. Contractul de gaj sau amanet - le contrat de nantissement - fiind un contract
124
accesoriu, nu este, prin natura sa, nici civil, nici comercial, ci îşi împrumută caracterul său civil
sau comercial de la natura obligaţiei principale pe care o garantează, fără a se avea în vedere
natura lucrului amanetat.
O altă definiţie dată în doctrină294 este formulată în sensul că “gajul este un contract
accesoriu prin care debitorul sau un terţ remite creditorului spre siguranţa creanţei sale un obiect
mobiliar corporal sau incorporal, în scop de a conferi dreptul de a reţine lucrul până la
îndestularea sa şi de a fi plătit din urmărirea bunului amanetat cu preferinţă înaintea altor
creditori”. Tot astfel s-a mai apreciat: "Gajul este un contract prin care debitorul sau un terţ se
deposedează de un lucru mobil pe care îl afectează plăţii unei datorii, remiţându-l fie
creditorului, fie unui terţ care îl conservă pentru creditor" 295. Bunul afectat garanţiei poate fi un
bun mobil corporal sau incorporal, care se află în circuitul civil şi, deci, este alienabil, cum ar fi
de exemplu: bani, mărfuri, titluri de credit etc.
Cuvântul “amanet” provine de la cuvântul turcesc "emanet" şi în acest sens a fost folosit
şi de Codul civil. Prin termenul de “gaj”, se înţelege atât contractul de gaj, cât şi garanţia care
rezultă din acest contract, precum şi obiectul garanţiei.
Sediul materiei garanţiilor reale mobiliare se regăseşte în următoarele acte normative:
- Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice296;
- Ordonanţa Guvernului nr. 89/29.08.2000 privind unele măsuri pentru autorizarea
operatorilor şi efectuarea înscrierilor în Arhiva Electronică de garanţii Reale Mobiliare,
modificată şi completată297;
- Ordinul Ministrului Justiţiei şi Ministrului Finanţelor nr. 2506 /C/ 1324/2000 pentru
aprobarea Instrucţiunilor privind modul de încasare şi plată a taxelor prevăzute de O.G.
nr.89/2000298;
- Instrucţiunile Ministerului Justiţiei nr. 1235/C/14.06.2001299 privind criteriile de
autorizare a operatorilor de arhivă, prin care s-au abrogat Instrucţiunile nr.
2325/4.10.2000;
294
Matei B.Cantacuzino, op.cit, 1921, pag.550-551
295
H.L. et J. Mazeaud, "Droit civil", Ed. Montchresttien, Paris, 1968, vol. III, pag. 64
296
Legea nr. 99/ 26.05.1999 publicată în M.Of. nr. 236/27.05.1999, cu modificările ulterioare
297
O.G. nr. 89/2000, publicată în M.Of. nr. 423/1.09.2000, aprobată cu modificări prin Legea nr. 298/15.05.2002,
publicată în M.Of. nr. 356/28.05.2002; O.G. nr. 89/2000 a fost modificată şi completată prin Ordonanţa Guvernului
nr. 12/30.01.2003, publicată în M.Of. nr. 59/1.02.2003
298
Publicat în M.Of. nr. 502/12.10.2000
299
Publicate în M.Of. nr. 332/21.06.2001
125
3. Contractul de gaj are un caracter unilateral, deoarece generează obligaţii în sarcina
doar a unei părţi contractuale, respectiv în sarcina creditorului: obligaţia de a păstra bunul, de a-l
conserva şi, pentru cazul executării obligaţiei, de a-l restitui debitorului.
4. Contractul de gaj este, în principiu, un contract gratuit, nici una dintre părţi nu
urmăreşte realizarea unui avantaj patrimonial.
5. Contractul de gaj are caracter comutativ, deoarece partea obligată cunoaşte, din
momentul încheierii contractului, întinderea obligaţiilor ce-i revin.
6. Contractul de gaj are un caracter constitutiv de drepturi, dat de naşterea dreptului
real de gaj, şi, în acelaşi timp, caracterul unui act juridic de dispoziţie.
7. Mai este considerat în doctrina juridică300 un contract cauzal, deoarece valabilitatea
lui implică valabilitatea cauzei ce l-a generat, respectiv a contractului principal.
8. Conform prevederilor Legii nr.99/1999, art.17, contractul de garanţie reală este titlu
executoriu. Titlul executoriu reprezintă acel înscris care, întocmit în conformitate cu dispoziţiile
legii, permite punerea în executare silită a creanţei pe care o constată. Executarea nu este posibilă
decât în raport cu obiectul pe care titlul executoriu l-a determinat. Lipsa titlului executoriu,
implicit a contractului de gaj, nu permite pornirea executării silite, iar, dacă totuşi s-au făcut acte
de executare, se poate obţine anularea lor pe calea contestaţiei în anulare.
301
Renee Sanilevici, op.cit., pag.312
302
Ibidem
128
2. prin hotărâre judecătorească.
În termen de 40 de zile de la stingerea garanţiei reale, creditorul trebuie să înscrie o
notificare la arhivă privind stingerea garanţiei reale. Arhiva va introduce în rubrica
corespunzătoare o menţiune privind stingerea obligaţiei garantate.
După îndeplinirea obligaţiei garantate, creditorul garantat va trebui, la cererea debitorului,
să restituie imediat posesia bunului afectat garanţiei în cazul în care anterior intrase în posesia
acestuia. În caz contrar, se poate atrage obligarea creditorului la plata către debitor a unor
despăgubiri în cuantum reprezentând cel puţin echivalentul în lei al sumei de 200 EURO.
16.8. Ipoteca
16.8.1. Definiţie şi reglementare
Ipoteca este un drept real accesoriu care are ca obiect un bun imobil al debitorului sau al
altei persoane, fără deposedare, care conferă creditorului ipotecar dreptul de a urmări imobilul în
stăpânirea oricui s-ar afla şi de a fi plătit cu prioritate faţă de ceilalţi creditori din preţul acelui
bun.303
Ipoteca este reglementată în art. 1746 – 1814 Cod civil.
Ipoteca legală este acea formă de ipotecă care ia naştere în virtutea unei dispoziţii legale.
Dispoziţiile prevăzute în Codul civil cu privire la cazurile de ipotecă legală au fost
abrogate.
În prezent se poate reţine că sunt cazuri de ipotecă legală:
1. ipoteca prevăzută de art. 10 din Legea nr. 22/1969, potrivit căruia garanţiile
suplimentare a căror obligativitate este stabilită de lege pot să constea nu numai în
fidejusiune ori în gaj, dar şi într-o ipotecă;
303
Liviu Pop, op. cit., pag. 435
129
2. ipoteca legatarilor cu titlu particular al unor sume de bani sau bunuri fungibile
asupra bunurilor imobile succesorale, prevăzută de art. 902 alin. 2 Cod civil;
3. ipoteca prevăzută de art. 12 din Decretul – Lege nr. 61/1990304 conform căruia
creditele acordate de Casa de Economii şi Consemnaţiuni pentru cumpărarea de
locuinţe din fondurile statului vor fi garantate prin constituirea unei ipoteci asupra
locuinţei dobândite şi art. 15 din Legea nr. 85/1992305modificată prin Legea nr.
76/1994, conform căruia, în cazul în care vânzarea se face cu plata preţului în rate,
unitatea vânzătoare îşi garantează încasarea preţului prin înscrierea ipotecii asupra
locuinţei;
4. ipoteca prevăzută de art. 166 Cod procedură penală, care reglementează o ipotecă
legală cu caracter asigurător având ca obiect bunurile imobile sechestrate.
Potrivit art. 1749 alin. 2 Cod civil, ipoteca convenţională este aceea care ia naştere din
convenţia părţilor, cu formele prescrise de lege.
Pentru valabilitatea ipotecii se cer întrunite condiţii de fond şi condiţii de formă.
Condiţiile de fond privesc persoana care constituie ipoteca, care trebuie să aibă capacitate
de exerciţiu deplină şi calitatea de proprietar actual al bunului.
În ceea ce priveşte condiţiile de formă, conform art. 1772 Cod civil, ipoteca convenţională
este valabilă numai dacă este constituită prin act autentic. Sancţiunea nerespectării formei
autentice, care este cerută ad validitatem, este nulitatea absolută.
16.8.4.Publicitatea ipotecii
Publicitatea ipotecii constă în înscrierea ipotecii în registrul special sau, după caz, în cartea
funciară aflată la judecătoria în a cărei rază teritorială este situat bunul imobil, în baza art. 108
alin. 1 din Legea nr. 36/1995.306
Publicitatea se efectuează în baza contractului autentic de constituire a ipotecii şi este
ordonată printr-o încheiere de către judecător.
Înscrierea ipotecii convenţionale conservă dreptul d eipotecă timp de 15 ani de la data
înregistrării, după care se perimă.
În cazul ipotecilor legale, înscrierea lor se face la cererea creditorului, în virtutea titlului
din care rezultă ipoteca.
Înscrierea ipotecii legale este imprescriptibilă, în sensul că oricât timp ar trece de la data
efectuării ei ea nu se perimă.
Data înscrierii conferă şi rangul ipotecii, conform art. 1779 Cod civil. Importanţa
rangului ipotecii, constă în faptul că între doi creditori de rang diferit, cel cu rang prioritar, adică
304
Decretul – Lege nr. 61/1990 privind vânzarea de locuinţe construite din fondurile statului către populaţie, publicat
în M.Of. nr. 22/8.02.1990
305
Legea nr. 85/1992 privind vânzarea de locuinţe şi spaţii cu altă destinaţie construite din fondurile statului şi din
fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat, publicată în M.Of. nr. 180/29.06.1992, republicată în M.Of. nr.
264/15.07.1998
306
Legea nr. 36/1995 a
no12
912912912912912912912912912912912912912912912912912912912912912912912912912912912912912912912
912912912912912912912912912912912912912912912912912912912912912912912912912912912912912912912
912912912912912912912912912912912912912912912912912912912912912912912912912912912912912912912
9129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129
130
cel care a înscris primul ipoteca, va avea dreptul să se despăgubească integral din preţul
imobilului ipotecat, iar ceilalţi creditori se vor despăgubi din ceea ce rămâne.
Dacă debitorul plăteşte datoria, ipoteca rămâne fără obiect, iar înscrierea se radiază.
Debitorul sau cel căruia îi aparţine imobilul ipotecat, păstrează, în principiu, toate
atributele dreptului de proprietate: posesia , folosinţa şi dispoziţia.
Debitorul poate înstrăina bunul ipotecat sau îl poate greva cu sarcini reale.
Creditorul are recunoscut un drept real accesoriu, fără deposedarea proprietarului bunului
imobil, drept care îi conferă două atribute:
- dreptul de urmărire, care constă în posibilitatea de a urmări bunul în stăpânirea oricui s-ar
afla, chiar dacă debitorul l-a înstrăinat;
- dreptul de preferinţă, care constă în aptitudinea de a-şi realiza creanţa cu prioritate din
preţul obţinut din vânzarea imobilului ipotecat, iar în situaţia în care sunt mai mulţi
creditori ipotecari, dreptul de preferinţă se exercită în ordinea dată de rangul ipotecii
fiecăruia.
16.8.5.3. Efectele faţă de terţii dobânditori ai imobilului ipotecat
Codul civil reglementează în art. 1791 – 1797 posibilităţile pe care le are terţul dobânditor
al imobilului ipotecat în cazul în care debitorul nu plăteşte datoria, iar creditorul cere realizarea
ipotecii:
1. terţul dobânditor poate să opună excepţii: inexistenţa sau stingerea datoriei, nulitatea
obligaţiei garantate, nulitatea contractului de ipotecă, nulitatea inscripţiei ipotecare;
2. terţul dobânditor poate să plătească datoria debitorului şi se va subroga în drepturile
creditorului;
3. terţul dobânditor poate să recurgă la purgă. Procedura acesteia este reglementată în
art. 1801 – 1814 Cod civil şi constă în oferta făcută creditorului de a plăti creanţa
garantată prin ipotecă, până la concurenţa preţului de cumpărare a imobilului sau
până la concurenţa valorii imobilului, stabilită prin expertiză, dacă a dobândit
imobilul printr-un contract cu titlu gratuit;
4. terţul dobânditor poate abandona imobilul ipotecat pentru a fi scos la vânzare, fără
participarea sa.
307130
130130130130130130130130130130130130130130130130130130130130130130130130130130130130130
131
- plată;
- compensaţie;
- novaţie;
- confuziune;
- remitere de datorie;
- dare în plată.
16.9. Privilegiile
16.9.1. Definiţie şi reglementare
Potrivit art. 1722 Cod civil, privilegiul este un drept ce dă unui creditor calitatea creanţei
sale de a fi preferat celorlalţi creditori, fie chiar ipotecari.
În doctrină, privilegiul a fost definit ca fiind dreptul unui creditor de a fi plătit cu prioritate
faţă de alţi creditori, datorită calităţii creanţei sale.308
Prin calitatea creanţei se înţelege cauza sau faptul juridic din care s-a născut creanţa.
Sediul materiei privilegiilor îl constituie art. 1722 – 1745, art. 1780 – 1815 Cod civil şi art.
409 Cod de procedură civilă.
Privilegiile generale asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile ale debitorului sunt:
- privilegiul tezaurului public, reglementat de art. 1725 Cod civil. În prezent în această
materie sunt incidente dispoziţiile Codului fiscal309 şi ale Codului de procedură fiscală310
care reglementează privilegiul statului pentru obligaţiile persoanelor fizice şi juridice de
plată a impozitelor;
- privilegiul cheltuielilor de judecată, reglementat de art. 1727 Cod civil, conform căruia
creditorul care a făcut cheltuieli în proces sau cu ocazia executării silite, care au profitat
308131
131131131131131131131131131131131131131131131131131131131131131131131131131131131131131131
309131
13
113113113113113113113113113113113113113113113113113113113113113113113113113113113113113113113
113113113113113113113113113113113113113113113113113113113113113113113113113113113113113113113
1131131131131131131Of. nr.927/23.12.2003
310
Codul de procedură fiscală a fost aprobat prin Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 şi a fost publicat în M.Of. nr.
941/29.12.2003
132
şi celorlalţi creditori, are dreptul să le recupereze din sumele ce formează obiectul
urmăririi.
Privilegiile generale asupra tuturor bunurilor mobile sunt enumerate în art. 1729 Cod
civil, respectiv:
- cheltuieli de judecată făcute în interesul comun al creditorilor;
- cheltuieli de înmormântare a debitorului;
- cheltuieli pentru îngrijirea medicală făcute în cazul ultimei boli în decurs de un an
înaintea decesului;
- creanţe din salarii;
- preţul obiectelor de subzistenţă date debitorului şi familiei sale în decurs de şase luni.
Dreptul de retenţie este acel drept real care conferă creditorului, în acelaşi timp debitor al
obligaţiei de restituire sau de predare a bunului altuia, posibilitatea de a reţine acel bun în
133
stăpânirea sa şi de a refuza restituirea lui până când debitorul său, creditor al lucrului, va plăti
datoria ce s-a născut în sarcina lui în legătură cu lucrul respectiv.311
În general, prin drept de retenţie se înţelege acel drept în virtutea căruia detentorul unui
lucru este îndrituit să-l reţină până la plata unei creanţe pe care o are împotriva proprietarului
lucrului.
Condiţia esenţială pentru existenţa dreptului de retenţie este aceea ca datoria pe care
deţinătorul lucrului o pretinde de la creditorul restituirii să aibă legătură cu lucrul, să fie un
debitum cum re iunctum.
Dreptul de retenţie este un drept real de garanţie imperfect care conferă retentorului numai
o detenţie precară
Codul civil nu cunoaşte o reglementare de principiu a dreptului de retenţie, el fiind creaţia
doctrinei şi a jurisprudenţei.
16.10.2. Aplicaţii
CUPRINS
CAPITOLUL 2 – CONTRACTUL
311
Liviu Pop, op. cit., pag.451; Iosif Urs, Smaranda Angheni, op. cit., pag. 353; Constantin Stătescu, Corneliu
Bîrsan, op. cit., pag. 448
312
Liviu Pop, op. cit, pag. 452
134
Definiţia contractului
Voinţa juridică şi limitele acesteia în cadrul contractului civil
Clasificarea contractelor civile
Importanţa clasificării contractelor civile
Criterii de clasificare a contractelor civile
Clasificarea contractelor după modul de formare
Clasificarea contractelor după conţinutul lor
Clasificarea contractelor după scopul urmărit de părţi
Clasificarea contractelor după efectele produse
Clasificarea contractelor după modul de executare
Clasificarea contractelor după nominalizarea în legislaţie
Clasificarea contractelor după corelaţia dintre ele
Clasificarea contractelor după modul în care se exprimă voinţa părţilor
Încheierea contractului
Capacitatea de a contracta
Consimţământul părţii care se obligă
Obiectul contractului
Cauza contractului
Oferta de a contracta
Noţiune
Forma ofertei
Felurile ofertei de a contracta
Condiţiile ofertei
Forţa obligatorie a ofertei
Promisiunea de vânzare
Acceptarea ofertei
Definiţie
Felurile acceptării ofertei
Condiţiile acceptării ofertei
Momentul încheierii contractului
Încheierea contractului între prezenţi
Încheierea contractului prin corespondenţă
Importanţa momentului încheierii contractului
Locul încheierii contractului
Importanţa locului încheierii contractului
Noţiune şi reglementare
Interpretarea contractului
3.2.1.Reguli generale de interpretare a contractului
3.2.2.Reguli speciale de interpretare a contractului
Principiile efectelor contractului
Principiul obligativităţii contractului
3.3.1.1. Excepţiile de la principiul obligativităţii contractului
Principiul relativităţii efectelor contractului
Excepţiile de la principiul relativităţii efectelor contractului
Principiul opozabilităţii efectelor contractului
Excepţia de la principiul opozabilităţii faţă de terţi a contractului
Efectele specifice ale contractelor sinalagmatice
135
Excepţia de neexecutare a contractului
Rezoluţiunea şi rezilierea contractului
Riscul contractului
Definiţie
Reglementare
Exemple de acte juridice unilaterale, izvoare de obligaţii
Noţiune şi reglementare
Gestiunea intereselor altei persoane
Definiţie
Condiţiile gestiunii de afaceri
Efectele gestiunii de afaceri
Obligaţiile gerantului
Obligaţiile geratului
Plata lucrului nedatorat
Definiţie
Reglementare legală
Condiţiile plăţii nedatorate
Efectele plăţii nedatorate
Obligaţiile accipiensului de bună – credinţă
Obligaţiile accipiensului de rea – credinţă
Obligaţiile solvensului
Cine poate să ceară restituirea
Acţiunea în restituire
Cazurile în care nu există obligaţia de restituire a plăţii nedatorate
Îmbogăţirea fără justă cauză
Definiţie
Reglementare
Condiţiile pentru intentarea acţiunii în restituire
5.4.3.1. Condiţiile materiale ale acţiunii în restituire
5.4.3.2. Condiţiile juridice ale acţiunii în restituire
Efectele îmbogăţirii fără justă cauză
Prescripţia acţiunii