TEORIA GENERALĂ A OBLIGAŢIILOR

CAPITOLUL 1
OBLIGAŢIA CIVILĂ

1.1. Noţiunea de obligaţie

Luând ca model Codul civil francez din 1804, care nu a definit noţiunea de obligaţie, Codul
civil român din 1865, ca de altfel şi alte coduri civile europene, ca cel austriac din 1811, cel
elveţian din 1907 sau Codul federal elveţian al obligaţiilor din 1881 şi apoi din 1911, nu au
definit această instituţie juridică.1
Acest lucru se explică prin adoptarea de către redactorii codurilor respective a renumitei
definiţii a obligaţiei din INSTITUTELE lui Justinian, care a definit obligaţia astfel: „ obligatio
est juris vinculum quo necesitate adstringimur, alicuius solvendae rei, secundum nostrae
civitatis jura.”
În aceste condiţii, sarcina definirii obligaţiei civile a revenit doctrinei.
Astfel au fost formulate mai multe definiţii:
„ Obligaţia este o legătură juridică între două sau mai multe persoane, în virtutea căreia,
o parte, numită debitor, se obligă faţă de alta, numită creditor, la executarea unei prestaţiuni
pozitive sau negative, adică la un fapt sau la o abstenţiune.”2
„ Obligaţia este raportul juridic în temeiul căreia o persoană este ţinută să dea, să facă
sau să nu facă ceva în favoarea unei alte persoane.”3
„Raportul juridic de obligaţie poate fi definit ca acel raport în baza căruia o persoană,
numită creditor, poate pretinde altei persoane, numită debitor, efectuarea unei anumite
prestaţiuni.”4
„Obligaţia este raportul juridic în temeiul căruia o persoană, numită creditor, are
dreptul de a pretinde de la altă persoană, numită debitor, o anumită prestaţiune, pe care acesta
este îndatorat a o îndeplini.”5
„Obligaţia este raportul de drept civil în care o parte, numită creditor, are posibilitatea
de a pretinde celeilalte părţi, numită debitor, să execute o prestaţie sau mai multe prestaţii, ce
pot fi de a da, a face sau a nu face , de regulă, sub sancţiunea constrângerii de stat.”6
„ Obligaţia este raportul juridic în temeiul căruia o persoană numită debitor este ţinută
faţă de alta, numită creditor, la datoria de a da, de a face sau de a nu face ceva, sub sancţiunea
constrângerii de stat în caz de neexecutare de bună voie.”7
„ Obligaţia este acel raport juridic în temeiul căruia o persoană – numită creditor – poate
să pretindă unei alte persoane – numită debitor – să-i facă o prestaţie pozitivă sau negativă, iar
în caz de neîndeplinire s-o poată obţine în mod forţat.”8
„Obligaţia – în sens larg – este, aşadar, acel raport juridic în conţinutul căruia intră
dreptul subiectului activ, numit creditor, de a cere subiectului pasiv, denumit debitor – şi căruia

1
Ioan Albu, Drept civil. Introducere în studiul obligaţiilor, Ed. Dacia, Cluj – Napoca, 1984, pag. 14;
2
Constantin Hamangiu, I. Rosetti – Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. II, Ed. Naţională S.
Ciornei, Bucureşti, 1929, pag. 511;
3
Tudor R . Popescu, Petre Anca, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, pag. 9;
4
Renee Sanilevici, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Iaşi, 1976, pag. 2;
5
Ioan Albu, op. cit., pag. 14;
6
Liviu Pop, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996, pag. 10;
7
Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu, Drept civil, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Actami, Bucureşti, 2000, pag.
9;
8
Ion Dogaru, Pompil Drăghici, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, pag. 10;
 2
îi revine îndatorirea corespunzătoare – a da, a face sau a nu face ceva, sub sancţiunea
constrângerii de stat în caz de neexecutare de bunăvoie.”9
În raport de definiţiile enunţate, putem defini obligaţia civilă ca fiind raportul juridic în
baza căruia creditorul are dreptul să pretindă debitorului să execute prestaţia corelativă de a
da, a face sau a nu face ceva.

1.2. Elementele raportului juridic obligaţional

În literatura de specialitate10, raportul juridic este definit ca acea legătură socială,

reglementată de norma juridică, conţinând un sistem de interacţiune reciprocă între participanţi,
determinaţi, legătură ce este susceptibilă de a fi apărată pe calea coerciţiunii statale.
Raportul juridic civil este o specie de raport juridic – relaţia socială patrimonială sau
napatrimonială, reglementată de norma de drept civil – caracterizat prin caracter social,
voliţional şi poziţia de egalitate juridică a părţilor11.
Ca orice raport juridic, raportul juridic obligaţional prezintă trei elemente structurale:
subiectele, conţinutul şi obiectul.

1.2.1. Subiectele raportului juridic obligaţional

Subiectele raportului juridic de obligaţie sunt persoanele fizice şi persoanele juridice, ca

titulare de drepturi subiective civile şi obligaţii corelative, precum şi statul, atunci când participă
la raporturile juridice civile, ca subiect de drept civil.
Subiectul activ se numeşte creditor, iar subiectul pasiv se numeşte debitor, denumiri care
sunt folosite, cu caracter general, în toate raporturile obligaţionale, indiferent de izvorul
obligaţiei., fiind termeni proprii teoriei generale a obligaţiilor. Atunci când ne raportăm la
izvoarele concrete ale obligaţiilor, subiectele poartă denumiri specifice: vânzător şi cumpărător,
în cazul contractului de vânzare – cumpărare, donator şi donatar, în cazul contractului de donaţie,
locator şi locatar, în cazul contractului de locaţiune.
Există raporturi de obligaţii în care o parte este numai creditor, iar cealaltă parte numai
debitor. De exemplu, în cazul contractului de împrumut, împrumutătorul este numai creditor, iar
împrumutatul numai debitor.
De cele mai multe ori, raporturile de obligaţii au un caracter complex, subiectele având
calităţi duble. De exemplu, în cazul contractului de vânzare – cumpărare, vânzătorul este creditor
al preţului şi debitor al obligaţiilor de transmitere a dreptului de proprietate şi de predare a
lucrului vândut, iar cumpărătorul este creditorul obligaţiei de predare a lucrului şi debitorul
preţului.

1.2.2. Conţinutul raportului juridic obligaţional

Conţinutul raportului juridic obligaţional este alcătuit din dreptul de creanţă care aparţine
creditorului şi obligaţia corelativă acestui drept, care incumbă debitorului.
Raportul de obligaţie poate fi, din punct de vedere al conţinutului, simplu, atunci când o
parte are numai drepturi, iar cealaltă parte numai obligaţii sau complex, atunci când ambele
subiecte au atât drepturi cât şi obligaţii.

9
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002,
pag. 3;
10
Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, Bucureşti, 1997, pag. 289;
11
Gheorghe Beleiu, Drept civil. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Ed. „ Şansa”, Bucureşti,
1994, pag. 63-64;
 3
Conţinutul raporturilor juridice de obligaţii este determinat prin voinţa părţilor, atunci când
izvorul obligaţiei este contractul civil, respectiv legea, în cazul în care izvorul obligaţiei este
fapta juridică ilicită cauzatoare de prejudicii.

1.2.3. Obiectul raportului juridic obligaţional

Obiectul raportului juridic de obligaţie constă în ceea ce creditorul poate pretinde de la

debitor şi acesta trebuie să îndeplinească, adică însăşi prestaţia.12
Obiectul obligaţiei poate fi concretizat într-o prestaţie pozitivă – a da, a face – sau într-o
abţinere sa inacţiune – a nu face ceva ce ar fi putut să facă în lipsa obligaţiei asumate13.
Indiferent de felul prestaţiei, aceasta trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe: să aibă
natură juridică, să fie destinată creditorului, sau persoanei desemnate de către acesta, să prezinte
interes pentru creditor, sau persoana desemnată de către acesta, să fie posibilă, să fie determinată
sau determinabilă şi să fie licită.

1.3. Clasificarea obligaţiei civile

Clasificarea obligaţiilor se realizează în funcţie de următoarele criterii:

• izvorul obligaţiei,
• obiectul obligaţiei
• opozabilitatea obligaţiei
• sancţiunea juridică
• după cum sunt sau nu afectate de modalităţi

1.3.1. Clasificarea obligaţiilor după izvoare

Dacă avem în vedere criteriul izvorului lor, obligaţiile se clasifică astfel:

• Obligaţii născute din acte juridice
- obligaţii născute din acte juridice unilaterale;
- obligaţii născute din contracte;
• obligaţii născute din fapte juridice
- obligaţii care rezultă din fapte juridice licite:
- obligaţii născute din îmbogăţirea fără just temei;
- obligaţii născute din gestiunea de afaceri;
- obligaţii născute din plata nedatorată;
- obligaţii care rezultă din fapte juridice ilicite

1.3.2. Clasificarea obligaţiilor după obiectul lor

O primă clasificare, în funcţie de acest criteriu, ne permite să distingem trei categorii de

obligaţii:
- obligaţii de a da;
- obligaţii de a face;
- obligaţii de a nu face.
Obligaţia de a da ( aut dare) înseamnă îndatorirea de a constitui sau a transmite un drept
real.
12
Ioan Albu, op. cit., pag.34;
13
Gabriel Marty, Pierre Raynaud, Droit civil, Les obligations, Sirey, Paris, 1962, pag. 7; Alex Weill, Droit civil, Les
obligations, Dalloz, Paris, 1971, pag. 1;
 4
O asemenea obligaţie este, de exemplu, obligaţia vânzătorului de a transmite
cumpărătorului dreptul de proprietate asupra lucrului vândut.
În dreptul civil a da are un alt înţeles decât în limbajul obişnuit, în care a da înseamnă a
preda un lucru. Pentru dreptul civil, predarea unui lucru este obligaţie de a face.
Obligaţia de a face (aut facere) reprezintă îndatorirea care revine subiectului pasiv,
denumit debitor, de a executa o lucrare, a presta un serviciu sau de a preda un lucru.
De exemplu, obligaţia vânzătorului de a preda cumpărătorului lucrul ce a format obiectul
contractului de vânzare – cumpărare.
Obligaţia de a nu face (aut non facere) constă în îndatorirea debitorului de a se abţine de
la o anumită acţiune.
Această obligaţie are un conţinut diferit după cum este corelativă unui drept real sau unui
drept de creanţă.
A nu face, ca obligaţie corelativă unui drept real, constă în îndatorirea, generală şi negativă,
ce revine celorlalte subiecte de drept, cu excepţia titularului dreptului real, de a se abţine să facă
ceva de natură a aduce atingere exerciţiului dreptului de către titularul acestuia.
De exemplu, obligaţia proprietarului vecin, precum şi a celorlalte persoane, de a nu încălca
dreptul de proprietate al vecinului.
A nu face, ca obligaţie corelativă unui drept de creanţă, constă în îndatorirea debitorului de
a se abţine de la ceva ce ar fi putut să facă, dacă nu şi-ar fi asumat o asemenea obligaţie.
De exemplu, obligaţia pe care şi-o asumă prin contract, proprietarul unui teren, faţă de
proprietarul vecin, de a nu sădi pomi la o distanţă mai mică de 10 m de linia hotarului
despărţitor.14
Începând cu a doua jumătate a secolului XX, în doctrina franceză, preluată apoi şi de
doctrina noastră, după obiectul lor, obligaţiile au fost clasificate în obligaţii determinate şi
obligaţii de diligenţă.
Obligaţia determinată (sau de rezultat) este o obligaţie strict personală, sub aspectul
obiectului şi scopului urmărit, debitorul asumându-şi îndatorirea de a obţine, un rezultat bine
determinat, desfăşurând o anumită activitate.
De exemplu, în cazul contractului de vânzare – cumpărare, obligaţia vânzătorului de a
transmite dreptul de proprietate asupra unui lucru determinat sau, în cazul unui contract de
transport, obligaţia cărăuşului de a transporta marfa la o anumită destinaţie.
Obligaţia de diligentă (sau de mijloace) constă în îndatorirea debitorului de a depune
toată stăruinţa pentru obţinerea unui anumit rezultat, fără a se obliga la realizarea acelui rezultat.
De exemplu, obligaţia medicului născută din contractul dintre medic şi pacient, prin care
medicul se obligă să acţioneze cu toată prudenţa şi diligenţa pentru însănătoşirea pacientului.
În cadrul aceluiaşi criteriu de clasificare, obligaţiile se mai pot clasifica şi în obligaţii
pozitive – obligaţiile de a da şi obligaţiile de a face – şi obligaţii negative – obligaţiile de a nu
face -.

1.3.3. Clasificarea obligaţiilor după opozabilitatea lor

După gradul de opozabilitate, obligaţiile se clasifică în:

• Obligaţii obişnuite;
• Obligaţii opozabile şi terţilor;
• Obligaţii reale.

14
Art. 607 Cod civil prevede că „ nu e iertat a sădi arbori care cresc înalţi, decât la depărtarea hotărâtă de
regulamentele particulare sau de obiceiurile constante şi recunoscute şi în lipsă de regulamente şi de obiceiuri, în
depărtare de doi metri, de la linia despărţitoare a celor două proprietăţi, pentru arborii înalţi şi de o jumătate de
metru pentru celelalte plantaţii şi garduri vii.”
 5

Obligaţia civilă obişnuită reprezintă regula, iar celelalte categorii de obligaţii sunt
excepţii.
Obligaţia civilă obişnuită este obligaţia care incumbă debitorului faţă de care s-a născut.
Obligaţiile reale - propter rem - cunoscute sub denumirea de obligaţii reale de a face,
sunt îndatoriri ce revin deţinătorului unui bun determinat şi care au ca izvor legea sau convenţia
părţilor.15
Din definiţia dată rezultă că obligaţiile propter rem pot fi legale sau convenţionale.
Obligaţie propter rem legală este cea prevăzută de art.74 din Legea nr.18/199116
republicată, care impune tuturor deţinătorilor de terenuri agricole obligaţia de a asigura
cultivarea acestora şi obligaţia de a asigura protecţia solului, care dacă nu sunt respectate atrag
sancţiunile prevăzute de art.75-76 din aceeaşi lege.
Obligaţie propter rem convenţională este, de exemplu, obligaţia proprietarului unui fond
aservit, asumată în momentul constituirii unei servituţi de trecere, de a efectua lucrările necesare
exerciţiului servituţii.
Indiferent de izvorul lor, legea sau convenţia părţilor, aceste obligaţii reale grevează
dreptul asupra terenului, sunt accesorii ale acestuia şi se transmit o dată cu bunul, fără nici o
formalitate specială pentru îndeplinirea formelor de publicitate imobiliară.
Obligaţiile opozabile şi terţilor - scriptae in rem, se caracterizează prin faptul că sunt
atât de strâns legate de posesia unui bun, încât creditorul nu poate obţine satisfacerea dreptului
său decât dacă posesorul bunului va fi obligat să respecte acest drept, deşi nu a participat direct şi
personal la naşterea raportului obligaţional.
Menţionăm în acest sens obligaţia cumpărătorului unui bun ce formează obiectul unui
contract de locaţiune, reglementată în art.1441 Cod civil17. Dacă locatorul vinde lucrul închiriat
sau arendat, cumpărătorul este obligat să respecte locaţiunea făcută înainte de vânzare, cu
excepţia cazului în care în contractul de locaţiune s-a prevăzut desfiinţarea acesteia din cauza
vânzării.

1.3.4. Clasificarea obligaţiilor după sancţiunea lor

După sancţiunea lor juridică, obligaţiile se clasifică în:

- obligaţii civile perfecte;

- obligaţii civile imperfecte.

Obligaţia civilă perfectă este acea obligaţie a cărei executare este asigurată, în caz de
neexecutare de către debitor, printr-o acţiune în justiţie şi obţinerea unui titlu executor ce poate fi
pus în executare silită.
Obligaţia civilă imperfectă, numită şi obligaţie naturală, este acea obligaţie care nu
poate fi executată silit, dar dacă a fost executată de bună voie, debitorul nu mai are posibilitatea
să ceară restituirea prestaţiei.

15
Corneliu Bîrsan, op.cit., pag.24;
16
Legea nr.18/1991 a fondului funciar, modificată şi republicată în temeiul art.VII din Legea nr.169/1997, publicată
în M.Of. nr.299/27.11.1997;
17
Art. 1441 Cod civil dispune că „ dacă locatorul vinde lucrul închiriat sau arendat, cumpărătorul este dator să
respecte locaţiunea făcută înainte de vânzare, întrucât afost făcută prin act autentic sau prin act privat, dar cu dată
certă, afară numai când desfiinţarea ei din cauza vânzării s-ar fi prevăzut în însuşi contractul de locaţiune.”
 6
În legislaţia noastră civilă sunt reglementate expres două cazuri de obligaţii naturale, în
art. 20 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă18, respectiv art. 1092
alin. 2 Cod civil.19

1.3.4. Clasificarea obligaţiilor după raportul cu modalităţile

După cum sunt sau nu afectate de modalităţi, obligaţiile se clasifică în:

- obligaţii simple;
- obligaţii complexe.

Obligaţiile simple sunt obligaţiile neafectate de modalităţi şi reprezintă raporturi juridice

obligaţionale care au un creditor şi un debitor, iar obiectul constă într-o singură prestaţie. Ele se
mai numesc obligaţii pure şi simple, produc efecte ireversibile şi se execută imediat după ce au
luat naştere.
Obligaţiile complexe sunt acele obligaţii afectate de modalităţi, care prezintă particularităţi
în ceea ce priveşte subiectele, obiectul şi efectele lor.
Modalităţile care afectează o obligaţie civilă sunt termenul şi condiţia.

1.4. Izvoarele obligaţiilor

Prin izvor de obligaţie se înţelege sursa acestuia, adică actul juridic sau faptul juridic care
dă naştere unui raport juridic obligaţional.
Potrivit Codului civil, sunt considerate izvoare de obligaţii contractele, cvasicontractele,
delictele, cvasidelictele şi legea.
Contractul este definit în art. 942 Cod civil ca fiind acordul între două sau mai multe
persoane spre a constitui sau stinge între dânşii un raport juridic.
Cvasicontractul este, potrivit art. 986 Cod civil, un fapt licit şi voluntar, din care se naşte
o obligaţie către o altă persoană sau obligaţii reciproce între părţi.
În această categorie sunt incluse:
- gestiunea de afaceri sau gestiunea intereselor altuia;
- plata lucrului nedatorat sau plata indebitului.
Gestiunea de afaceri constă în fapta unei persoane care, fără a primi mandat din partea
altei persoane, administrează – gerează – interesele acesteia, dând naştere la obligaţii reciproce.
Ne aflăm în prezenţa gestiunii de afaceri ori de câte ori o persoană îndeplineşte, fără
însărcinare prealabilă, un act în interesul altei persoane.
Plata lucrului nedatorat constă în fapta unei persoane de a plăti unei persoane o datorie
inexistentă sau pe care nu o avea, care dă naştere obligaţiei de restituire
Delictul şi cvasidelictul sunt definite în art. 998 – 999 Cod civil ca fiind fapte ilicite care,
datorită împrejurării că au produs un prejudiciu altei persoane, obligă pe cel care a cauzat
prejudiciul din vina sa, să-l repare.
Deosebirea dintre delict şi cvasidelict constă în forma vinovăţiei. Astfel, delictul este o
faptă ilicită cauzatoare de prejudicii săvârşită cu intenţie, în timp ce cvasidelictul este o faptă
ilicită săvârşită fără intenţie, din neglijenţă sau imprudenţă.

18
Conform art. 20 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 „ debitorul care a executat obligaţia după ce dreptul la acţiune al
creditorului s-a prescris, nu are dreptul să ceară înapoierea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul
de prescripţie era împlinit.”
19
Art. 1092 1 Cod civil, prevede că „ orice plată presupune o datorie, ceea ce s-a plătit fără să fie debit este supus
repetiţiunii.
Repetiţiunea nu este admisă în privinţa obligaţiilor naturale, care au fost achitate de bună voie.”
 7
Legea este considerată izvor de obligaţie în măsura în care prin lege se nasc, direct şi
nemijlocit, obligaţii civile. De exemplu, obligaţia de întreţinere reglementată de art. 86 Codul
familiei.20
În doctrină21 a fost criticată această clasificare a izvoarelor de obligaţii, cu motivarea că
este incompletă, deoarece nu face referire şi la actul juridic unilateral, respectiv inexactă, pentru
că nu există consecinţe diferite în cazul delictului şi cvasidelictului.
Având în vedere criticile formulate, s-a impus clasificarea izvoarelor de obligaţii în:
- acte juridice:
- contractul;
- actul juridic unilateral.
- fapte juridice:
- fapte juridice licite;
- fapte juridice ilicite cauzatoare de prejudicii.

CAPITOLUL 2
CONTRACTUL

2.1. Definiţia contractului

Codul civil defineşte în art. 942 contractul ca fiind acordul între două sau mai multe
persoane spre a constitui sau stinge între dânşii un raport juridic.
Sursa de inspiraţie a Codului civil român în definirea contractului a constituit-o Codul civil
italian, care prevedea în art. 1098 aceeaşi definiţie adoptată în art. 942.
Titlul III din Cartea a III –a din Codul civil român, intitulat „ Despre contracte sau
convenţii” a generat în doctrină o problemă în legătură cu existenţa sau inexistenţa unor
deosebiri între cele două noţiuni, contract şi convenţie, întemeiată pe dispoziţiile art. 1101 din
Codul civil francez, nereprodus de Codul nostru civil, potrivit căruia contractul este o convenţie
prin care una sau mai multe persoane se obligă să dea, să facă sau să nu facă ceva.
În sistemul francez22, se consideră că noţiunea de convenţie este mai largă, reprezentând
acordul de voinţă ce are ca obiect modificarea sau stingerea unei obligaţii ori crearea,
modificarea sau stingerea unui drept, altul decât un drept personal.

20
Art. 86 alin. 1 Codul familiei dispune că „obligaţia de întreţinere există între soţ şi soţie, părinţi şi copii, cel care
adoptă şi adoptat, bunici şi nepoţi, străbunici şi strănepoţi, fraţi şi surori, precum şi între celelalte persoane prevăzute
de lege.”
21
Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag.19;
22
Alex Weill, Francois Terre, Droit civil, Les obligations, Dalloz, Paris, 1986, pag. 142;
 8
În cuprinsul Codului civil român , termenul de contract este sinonim cu acela de
convenţie. Datorită acestui fapt, în literatura juridică s-a încercat o delimitare a
convenţiei faţă de contract. S-a afirmat că dacă convenţia este genul, contractul
este specia; convenţia este acordul de voinţă realizat cu scopul de a produce efecte
juridice, iar contractul este convenţia care dă naştere unei obligaţii.23
Deoarece Codul civil se referă la noţiunea largă a efectelor contractului, unii autori24 au
definit contractul sau convenţia ca fiind „acordul între două sau mai multe persoane în scopul de
a produce efecte juridice”
O definiţie cuprinzătoare este aceea potrivit căreia : „prin contract se înţelege acordul de
voinţă între două sau mai multe persoane, prin care se nasc ,se modifică sau se sting drepturi şi
obligaţii, adică un raport juridic de obligaţii” şi , în sfârşit , potrivit altor autori 25, „contractul este
acordul de voinţă care dă naştere, modifică sau stinge drepturi şi obligaţii”
Din definiţia elaborată în literatura de specialitate se poate observa că accentul se pune pe
efectele juridice produse de contract , deosebirile constând în aceea că unii autori includ în
definiţia contractului civil toate efectele, pe câtă vreme alţi autori se referă numai la scopul
contractului (acela de a produce efecte juridice, fără a enumera aceste efecte ).
Contractul civil este folosit în cele mai diverse raporturi dintre persoane fizice şi juridice:
vânzarea-cumpărarea de bunuri, asigurările, împrumutul ,donaţia, depozitul, locaţiunea , etc.
Frecvenţa acestor contracte ,ca de altfel însăşi evoluţia dreptului civil ,este strâns legată de
evoluţia dreptului de proprietate.

2.2.Voinţa juridică şi limitele acesteia în cadrul contractului civil.

După cum am arătat în definiţia contratului civil , elementul specific al acestuia este
acordul de voinţă al părţilor , adică întâlnirea concordantă a două sau mai multe voinţe
individuale, cu intenţia părţilor de a produce efecte juridice.
Voinţa definită ca „ o capacitate a omului de a propune scopuri şi de a-şi realiza idealuri
pe calea unor activităţi care implică învingerea unor obstacole... capacitatea omului de a-şi
planifica, de a-şi organiza, efectua şi controla activitatea în vederea realizării scopurilor”26 are un
rol deosebit în materie de contracte civile şi obligaţii contractuale .
Art.5 din Codul civil dispune că persoanele sunt libere, prin simpla lor voinţă, să încheie
orice fel de contracte şi să creeze orice fel de obligaţii, cu condiţia de a nu aduce atingere ordinii
publice şi bunelor moravuri.
Acordul de voinţă intervenit între două sau mai multe persoane este considerat ca având
putere de lege între aceste persoane , iar, în caz de litigiu, interpretarea contractului trebuie să se
facă după intenţia comună a părţilor (art.977 Cod civil.)
Reglementările cuprinse în Codul civil cu privire la voinţa oamenilor în domeniul
contractelor şi al obligaţiilor contractuale, au consacrat, ceea ce numeşte ,principiul libertăţii de
voinţă în materia contractelor. Acest principiu nu trebuie înţeles ca fiind o libertate în general ,ci
ca pe o libertate pe care o condiţionează şi o determină viaţa socială şi dispoziţiile legale.
Principiul libertăţii de voinţă în materia contractelor poate fi sintetizat astfel:
• fundamentul forţei obligatorii a contractului îl constituie voinţa părţilor;
• orice contract, în măsura în care este rezultatul voinţei părţilor, este just şi legitim;
• contractul are putere de lege între părţile contractante;
23
Matei B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1921, pag. 47;
24
Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag.47
25
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.25
26
Ion Dogaru, Valenţele juridice ale voinţei, Ed Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,1986,pag,16.
 9
• principiul autonomiei de voinţă afirmă deplina libertate contractuală ,în sensul unei
depline libertăţi de fond şi de formă.
Voinţa juridică a părţilor contractante nu este nelimitată ,ci ea se poate manifesta în
următoarele limite:
• morala existentă la momentul potrivit ;
• nu se pot exercita drepturile subiective decât potrivit scopului lor economic şi social(art.1-3
din Decretul nr.31/1954);
• necesitatea social politică ,derivând din nivelul dezvoltării sociale la momentul respectiv,
precum şi din lege, principiile dreptului , ordinea de drept constituită.

2.3. Clasificarea contractelor civile

2.3.1.Importanţa clasificării contractelor civile

Clasificarea contractelor civile ne dă posibilitatea să înţelegem că diferitele contracte

existente se încadrează în diferite tipuri ale căror caracteristici pot fi exprimate în înseşi
denumirile date acestor tipuri.
Fiecare dintre clasificările rezultate prezintă însemnătate pentru stabilirea regimului
juridic aplicabil speciilor de contracte ce se subsumează fiecărui tip.
Categoria juridică pe care o cuprindem sub denumirea de contract are o sferă foarte
bogată. Ea înglobează o varietate deosebită de specii de contracte.
Abstrăgându-se din aceste specii cele mai generale caractere , lăsându-se la o parte
particularităţile şi toate celelalte laturi specifice în teoria şi practica dreptului a fost determinată
categoria juridică a contractului, ca izvor de obligaţii civile.
Între această categorie juridică generală – al cărei conţinut este concretizat în însăşi
definiţia pe care am dat-o contractului – şi diferitele specii de contracte, se interpune o anumită
clasificare, întemeiată pe diferite criterii generale, clasificare ce ne va permite o mai justă
caracterizare a fiecărei specii particulare de contract.
Clasificarea ne dă putinţa să înţelegem că, în fond, toate nenumăratele contracte speciale
se încadrează în diferite tipuri, ale căror caracteristici pot fi exprimate succint, dar cuprinzător, în
înseşi denumirile date acestor tipuri.
Fiecare dintre clasificările rezultate prezintă însemnătate pentru stabilirea regimului
juridic aplicabil speciilor de contracte ce se subsumează fiecărui tip. Când calificăm, de
exemplu, un contract bilateral sau sinalagmatic, vom cunoaşte, fără să fie necesar să facem alte
precizări, că acelui contract i se va aplica un anumit regim juridic, care este valabil pentru toate
contractele sinalagmatice, fără deosebire.
Toate clasificările generale la care ne vom referi în continuare sunt necesare tocmai
pentru că reduc la un limbaj sintetic o varietate nesfârşită de forme juridice.

2.3.2. Criterii de clasificare a contractelor civile.

Principalele criterii de clasificare a contractelor civile sunt următoarele :

• după modul de formare ;
• după conţinutul lor;
• după scopul urmărit de părţi;
• după efectele produse;
• după modul de executare;
• după corelaţia existentă între ele;
 10
• în raport de nominalizarea în legislaţia civilă;

2.3.2.1 Clasificarea contractelor după modul de formare

După acest criteriu, contractele civile se clasifică în contracte consensuale , contracte

solemne şi contracte reale .
Contractele consensuale sunt acele contracte care se încheie prin simplul acord de
voinţă al părţilor (solo consensu) , fără nici o formalitate27.
Uneori , părţile înţeleg să consemneze în scris acordul lor de voinţă , dar aceasta nu
pentru valabilitatea contractului , ci pentru a asigura mijlocul de probă privind încheierea şi
conţinutul contractului.
În cazul acestor contracte, care reprezintă regula în materie de încheiere a contractelor,
manifestarea de voinţă a părţilor, neînsoţită de nici un fel de formă, este suficientă pentru
încheierea valabilă a contractului.
Contractele solemne sunt acele contracte pentru a căror încheiere şi valabilitate se cere
nu numai acordul de voinţă ci şi respectarea unei anumite forme cerute de lege, care, de regulă,
este forma autentică.
Nerespectarea acestei forme este sancţionată cu nulitatea absolută a contractului, căci
respectarea unei anumite forme este o condiţie de validitate a contractului (ad validitatem).
Sunt solemne următoarele contracte :donaţia (art.813 Cod civil); vânzarea-cumpărarea de
terenuri situate în intravilan sau extravilan (art.2 alin. 1, art.12 alin. 1 şi art. 14 din Legea
nr.54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor); schimbul de terenuri ( art. 12 alin. 2 din
Legea nr. 54/1998); ipoteca convenţională (art.1772 Cod civil) ; subrogaţia în drepturile
creditorului consimţită de debitor (art.1107 pct. 2 Cod civil); contractul de arendare scris (art. 3
şi art. 6 din Legea nr. 16/1994, legea arendării).
Contractele reale sunt acele contracte pentru a căror formare, pe lângă acordul de voinţă
al părţilor, este necesară şi remiterea materială a obiectului prestaţiei uneia din părţi28.
Sunt incluse în categoria contractelor reale: comodatul , depozitul , gajul , împrumutul de
consumaţie , contractul de transport. Aceste contracte se consideră încheiate numai în momentul
predării sau remiterii bunului la care se referă.
Dacă se realizează acordul de voinţă al părţilor (chiar în formă autentică ) , dar acest
acord nu este urmat sau însoţit şi de remiterea materială a lucrului , nu ne aflăm în prezenţa unui
contract real , ci a unei convenţii nenumite , o promisiune unilaterală de a contracta

2.3.2.2. Clasificarea contractelor după conţinutul lor

În raport de conţinutul lor, contractele se clasifică în contracte unilaterale şi contracte

bilaterale (sinalagmatice).
Contractul unilateral este acel contract care dă naştere la obligaţii numai în sarcina unei
părţi.
Potrivit art. 944 Cod civil „ contractul este unilateral când una sau mai multe persoane se
obligă către una sau mai multe persoane, fără ca acestea din urmă să se oblige.”
De exemplu, sunt contacte unilaterale contractul de donaţie, contractul de împrumut,
contractul de gaj, contractul de depozit gratuit.

27
C. Hamangiu, I. Rosetti – Bălănescu, Al. Băicoinau, op. cit, pag. 489;
28
C. Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit, pag. 29
 11
Contractul unilateral nu se confundă cu actul juridic unilateral, care este rezultatul voinţei
unei singure părţi.29 Astfel, contractul unilateral se formează în baza acordului de voinţă dintre
părţi, chiar dacă ulterior se stabilesc obligaţii numai în sarcina unei dintre părţi, în timp ce actul
unilateral presupune o singură manifestare de voinţă.30
Contractul bilateral (sinalagmatic), după definiţia dată în art. 943 Cod civil, este acel
contract în care părţile se obligă reciproc una către alta.
Acest tip de contract se caracterizează prin reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor.
Sunt contracte bilaterale contractul de vânzare, contractul de închiriere, contractul de
transport.
De exemplu, în cazul contractului de vânzare – cumpărare, vânzătorul este creditorul
obligaţiei de plată a preţului şi debitorul obligaţiei de predare a lucrului vândut, iar cumpărătorul
este creditorul obligaţiei de predare a lucrului vândut şi debitorul obligaţiei de plată a preţului.
Importanţa clasificării contractelor în unilaterale sau bilaterale :
• din punct de vedere al efectelor, numai în cazul contractelor sinalagmatice
întâlnim excepţia de neexecutare, rezoluţiunea, rezilierea şi riscul contractului;
• din punct de vedere al probelor, înscrisurile sub semnătură privată prin care se
constată contracte sinalagmatice trebuie să fie făcute, conform art. 1179 Cod civil,
în dublu exemplar; în cazul contractelor unilaterale având ca obiect obligaţia de
plată a unei sume de bani sau de a da o cantitate de bunuri de gen, conform art.
1180 Cod civil, acestea trebuie să poarte menţiunea „bun şi aprobat”.

2.3.2.3. Clasificarea contractelor după scopul urmărit de părţi

După scopul urmărit de părţi, contractele sunt cu titlu oneros şi cu titlu gratuit.
Contractul cu titlu oneros este acel contract prin care, în schimbul folosului patrimonial
procurat de o parte celeilalte părţi, se urmăreşte obţinerea altui folos patrimonial.
Art. 945 Cod civil, defineşte contractul cu titlu oneros ca fiind acela în care fiecare parte
voieşte a-şi procura un avantaj.
Sunt contracte cu titlu oneros contractul de vânzare – cumpărare, contractul de locaţiune,
contractul de asigurare,etc.
Codul civil distinge, în art. 947, între contractul comutativ şi contractul aleatoriu.31
Este comutativ acel contract, cu titlu oneros, la a cărui încheiere, părţile cunosc existenţa
şi întinderea obligaţiilor.
De exemplu, contractul de vânzare – cumpărare, contractul de antrepriză, contractul de
schimb, contractul de locaţiune.
Este aleatoriu, acel contract, cu titlu oneros, la a cărui încheiere părţile cunosc numai
existenţa obligaţiilor, nu şi întinderea acestora, existând şansa unui câştig sau riscul unei pierderi,
datorită unei împrejurări viitoare, incerte.
Întinderea uneia sau cel puţin a uneia dintre prestaţii depinde de hazard.
De exemplu, contractul de asigurare, contractul de rentă viageră
Contractul cu titlu gratuit este acel contract prin care se procură un folos patrimonial,
fără a se urmări obţinerea altui folos patrimonial în schimb.

29
Gabriel Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, pag.140 - 141
30
Brânduşa Ştefănescu, Raluca Dimitriu, Drept civil pentru învăţământul superior economic, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2002, pag. 268;
31
Potrivit art. 947 Cod civil „ Contractul cu titlu oneros este comutativ atunci când obligaţia unei părţi este
echivalentul obligaţiei celeilalte.
Contractul este aleatoriu când echivalentul depinde, pentru una sau toate părţile, de un eveniment incert.”
 12
Potrivit art. 946 Cod civil, contractul gratuit sau de binefacere este acela în care una din
părţi voieşte a procura, fără echivalent, un avantaj celeilalte.
Sunt contracte cu titlu gratuit: contractul de donaţie, contractul de împrumut fără
dobândă, contractul de mandat gratuit.
Contractele cu titlu gratuit se subclasifică în contracte dezinteresate şi liberalităţi.
Contractul dezinteresat este acel contract cu titlu gratuit, prin care una din părţi procură
celeilalte părţi un folos patrimonial, fără să-şi micşoreze patrimoniul.
De exemplu, contractul de mandat gratuit, contractul de depozit neremunerat, comodatul.
Liberalităţile sunt contracte cu titlu gratuit, prin care una din părţi îşi micşorează
patrimoniul prin folosul patrimonial procurat celeilalte părţi.
Contractul de donaţie reprezintă un exemplu de liberalitate.
Importanţa acestei clasificări constă în următoarele:
• în scopul ocrotirii intereselor persoanelor fizice lipsite de capacitate de exerciţiu,
legea interzice reprezentanţilor legali să facă donaţii în numele celor pe care îi
reprezintă şi, de asemenea, interzice minorilor cu capacitate de exerciţiu restrânsă,
să facă donaţii, chiar dacă au încuviinţarea ocrotitorilor legali şi a Autorităţii
tutelare;
• sub sancţiunea nulităţii absolute, legea prevede că donaţia trebuie încheiată în
formă autentică;
• contractele cu titlu gratuit se prezumă că se încheie intuitu personae, de aceea
eroarea asupra persoanei constituie cauză de anulare a contractelor;
• moştenitorii rezervatari ai donatorului au dreptul de a cere raportul donaţiilor la
masa succesorală pentru stabilirea rezervei succesorale şi pot să ceară reducţiunea
lor în cazul în care depăşesc cotitatea disponibilă;
• revocarea contractelor cu titlu gratuit, prin acţiunea pauliană, introdusă de
creditori, se exercită în condiţii mult mai uşoare decât atunci când se intentează
împotriva contractelor cu titlu oneros încheiate de debitor cu terţe persoane;
• în cazul contractelor cu titlu oneros, obligaţiile părţilor şi răspunderea lor
contractuală sunt reglementate cu mai multă severitate decât în cazul contractelor
cu titlu gratuit.32

2.3.2.4. Clasificarea contractelor după efectele produse

În funcţie de efectele produse33, contractele se clasifică în două grupe:

1. prima grupă cuprinde:
- contractele constitutive sau translative de drepturi reale;
- contractele generatoare de drepturi de creanţă.
2. cea dea doua grupă cuprinde:
- contracte constitutive sa translative de drepturi;
- contracte declarative de drepturi.

Contractele constitutive sau translative de drepturi reale sunt acele contracte prin care
se constituie sau se transmite un drept real (dreptul de proprietate, dreptul de uzufruct, dreptul de
uz, dreptul de servitute, dreptul de superficie).
Contractele generatoare de drepturi de creanţă sunt acele contracte prin care iau naştere
raporturile juridice obligaţionale.

32
Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag. 30; Liviu Pop, op. cit., pag.40-41;
33
Constantin Stănescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 39 – 40; Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit., pag.56;
 13
Contractele constitutive sau translative de drepturi sunt acele contracte care produc
efecte ex nunc (pentru viitor) din momentul încheierii lor.
De exemplu, contractul de vânzare – cumpărare, contractul de donaţie, contractul de gaj,
contractul de ipotecă convenţională.
Contractele declarative de drepturi sunt acele contracte care au ca efect consolidarea
sau definitivarea unui drept preexistent.
De exemplu, contractul de tranzacţie.

1. Clasificarea contractelor după modul de executare

În funcţie de modul de executare contractele pot fi contracte cu executare imediată şi

contracte cu executare succesivă34.
Contractele cu executare imediată sunt acele contracte care presupun o executare
instantanee, care se produce la un singur moment
Contractele cu executare succesivă sunt contractele a căror executare presupune mai
multe prestaţii eşalonate în timp.
Această clasificare a contractelor prezintă interes practic deoarece:
• în caz de neexecutare sau executare necorespunzătoare, sancţiunea care intervine
este rezoluţiunea contractului, în cazul contractelor cu executare imediată şi
rezilierea, în cazul contractelor cu executare succesivă;
• dacă se desfiinţează un contract cu executare imediată, ca efect al nulităţii ori al
rezoluţiunii, efectele desfiinţării se produc şi pentru trecut, contractul considerându-
se desfiinţat din momentul încheierii sale;
• în cazul desfiinţării unui contract cu executare succesivă, efectele datorate
desfiinţării se produc numai pentru viitor, contractul considerându-se desfiinţat din
momentul constatării cauzei de desfiinţare;
• suspendarea executării, din motive de forţă majoră, se aplică numai contractelor cu
executare succesivă;
• calculul prescripţiei extinctive este diferit, în sensul că la contractele cu executare
succesivă se calculează pentru fiecare prestaţie un termen de prescripţie.

2. Clasificarea contractelor după nominalizarea în legislaţie

În raport de nominalizarea în legislaţia civilă, contractele se clasifică în contracte numite şi

contracte nenumite.35
Contractele numite sunt acele contracte care au o denumire stabilită de legea civilă şi o
reglementare proprie.
Sunt contracte numite: contractul de vânzare – cumpărare, contractul de donaţie, contractul
de locaţiune, contractul de mandat, etc.
În cazul acestor contracte, simpla calificare şi încadrare într-un anumit tip de contract este
suficientă pentru a-i cunoaşte regimul juridic.
Contractele nenumite sunt acele contracte care nu au o denumire şi o reglementare
proprie.
Conţinutul acestor contracte este stabilit de părţi, fie prin combinarea unor elemente
specifice unor contracte numite, fie prin introducerea unor elemente noi, independent de orice
contract numit.
34
Paul Mircea Cosmovici, Drept civil, Drepturi reale, Obligaţii, Codul civil, Ed. All Beck, Bucureşti, 1998, pag.
197;
35
Florin Ciutacu, Cristian Jora, Drept civil, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Themis Cart, Bucureşti, 2003, pag.29;
 14

3. Clasificarea contractelor după corelaţia dintre ele

După corelaţia dintre ele, contractele se clasifică în contracte principale şi contracte

accesorii.
Contractele principale sunt acele contracte care au o existenţă de sine stătătoare şi a căror
soartă nu depinde de aceea a altor contracte încheiate între părţi.
Contractele accesorii sunt acele contracte care însoţesc unele contracte principale şi
depind de soarta acestora.
De exemplu, contractul de gaj, contractul de ipotecă, clauza penală.
Valabilitatea şi menţinerea contractului principal se examinează în mod de sine stătător,
în timp ce soarta contractului accesoriu va fi examinată nu numai în funcţie de elementele sale
intrinseci, dar şi în funcţie de soarta contractului principal pe care îl însoţeşte, conform regulii
accesorium sequitur principale.

4. Clasificarea contractelor după modul în care se exprimă voinţa părţilor

Acest criteriu permite clasificarea contractelor în contracte negociate, contracte de

adeziune, contracte obligatorii.
Contractele negociate sunt acele contracte în cadrul cărora părţile discută, negociază,
toate clauzele.
De exemplu, în cazul unui contract de vânzare – cumpărare părţile discută predarea
lucrului, preţul, modalitatea de plată.
Contractele de adeziune sunt contractele redactate total sau parţial de către una din părţile
contractante şi pe care cealaltă parte nu poate să le modifice. Dacă acceptă clauzele, pur şi
simplu, cealaltă parte aderă la un contract preredactat.
De exemplu, contractul de transport, contractul de furnizare.
Contractele obligatorii sunt acele contracte ale căror condiţii de încheiere sunt impuse de
lege.
De exemplu, asigurarea de răspundere civilă pentru proprietarii de autovehicule, încheiat în
baza Legii nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România.

Încheierea contractului

Prin încheierea contractului se înţelege realizarea acordului de voinţă al părţilor asupra

clauzelor contractuale. Acest acord se realizează prin întâlnirea concordantă, sub toate aspectele,
a unei oferte de a contracta cu acceptarea acelei oferte.36
Încheierea contractului înseamnă, în egală măsură, analiza mecanismului de formare a
acordului de voinţă şi examinarea condiţiilor esenţiale pentru validitatea unei convenţii.
Potrivit art. 948 Cod civil, condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii sunt :
capacitatea de a contracta, consimţământul valabil al părţii care se obligă, un obiect determinat şi
o cauză licită.

2.4.1. Capacitatea de a contracta

36
Eugeniu Safta – Romano, Drept civil, Obligaţii, Ed. Neuron, Focşani, 1994, pag. 53, Constantin Stătescu,
Corneliu Bîrsan, op. cit., pag 43, Florin Ciutacu, Cristian Jora, op. cit., pag.36;
 15
Capacitatea civilă37 este expresia care desemnează capacitatea în dreptul civil. Ea are ca
gen proxim capacitatea juridică, care reprezintă capacitatea generală de a fi titular de drepturi şi
obligaţii. În structura capacităţii civile intră două elemente: capacitatea de folosinţă şi capacitatea
de exerciţiu.
Actul normativ de bază în materia capacităţii civile este Decretul nr. 31/195438.
Pentru încheierea valabilă a contractului este necesar ca părţile să aibă capacitatea de a
contracta.
În doctrină39, capacitatea de a contracta a fost definită ca fiind o parte a capacităţii
juridice civile (de folosinţă sau de exerciţiu) constând în aptitudinea persoanei (fizice sau
juridice) de a încheia, personal sau prin reprezentare, contracte civile.
Art. 949 Cod civil prevede că poate contracta orice persoană ce nu este declarată
incapabilă de lege, iar art. 950 Cod civil dispune că sunt necapabili de a contracta, minorii,
interzişii şi, în genere, toţi acei cărora legea le-a prohibit oarecare contracte.
Din redactarea celor două texte rezultă că în materia încheierii contractului, regula este
capacitatea, iar excepţia incapacitatea.
Instituirea incapacităţilor are drept scop fie ocrotirea celor supuşi interdicţiilor sau
îngrădirilor ce decurg din ele, fie ocrotirea unor terţi sau a unor interese obşteşti, fie realizarea
concomitentă a acestor două obiective.40
Există incapacităţi generale şi incapacităţi speciale.
Stabilirea scopului fiecărei incapacităţi are importanţă deoarece în funcţie de aceasta se
va aplica sancţiunea nulităţii absolute – în cazul în care incapacitatea a avut ca scop protejarea
unui interes public – ori nulitatea relativă – în cazul în care incapacitatea a avut drept scop doar
protecţia incapabilului sau a unei anumite persoane.
În raport de art. 11 din Decretul nr. 31/1954 incapacităţile generale îi vizează pe minorii
care nu au împlinit vârsta de 14 ani şi interzişii judecătoreşti.
Incapacităţile parţiale sau speciale se referă numai la anumite categorii de persoane care
nu pot încheia unele contracte. De exemplu, pentru contractul de vânzare – cumpărare 41 legea
prevede anumite incapacităţi speciale, care au natura juridică a unor interdicţii de a vinde şi
cumpăra sau de a cumpăra:
• vânzarea între soţi este interzisă (art. 1307 Cod civil);
• tutorii nu pot cumpăra bunurile persoanelor de sub tutela lor cât timp socotelile
definitive ale tutelei n-au fost date şi primite (art.1308 pct. 1 Cod civil);
• mandatarii, atât convenţională, cât şi legali, împuterniciţi a vinde un lucru nu pot
să-l cumpere(art. 1308 pct. 2 Cod civil);
• persoanele ce administrează bunuri ce aparţin statului, comunelor, oraşelor,
municipiilor sau judeţelor, nu pot cumpăra bunurile aflate în administrarea lor
( art.1308 pct.3 Cod civil);
• funcţionarii publici nu pot cumpăra bunurile statului sau unităţilor administrativ-
teritoriale care se vând prin mijlocirea lor (art. 1308 pct. 4 Cod civil);

37
Pentru dezvoltări a se vedea Gh. Beleiu, Drept civil. Persoanele, Tipografia Universităţii Bucureşti, 1982, pag. 31
– 35; Ion Dogaru, Elementele dreptului civil. Introducere în dreptul civil, Subiectele dreptului civil, ED. Şansa,
Bucureşti, 1993, pag. 482; Gabriel Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001,
pag. 388;
38
Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice, publicat în B.Of. nr. 8/30.14.1954, modificat prin
Legea nr. 4/1956, publicată în B.Of. nr. 11/4.04.1956;
39
Mircea Mureşan, Capacitatea de a contracta, Dicţionar de drept civil, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1980, pag. 65;
40
Doru Cosma, teoria generală a actului juridic civil, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, pag. 184 - 185
41
Francisc Deak, Tratat de drept civil. Contractele speciale, Ed. Actami, Bucureşti, 1996, pag. 29 –33; Dan Chirică,
Drept civil, Contracte speciale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, pag. 36 –40;
 16
• judecătorii, procurorii şi avocaţii nu pot deveni cesionari (cumpărători) de drepturi
litigioase care sunt de competenţa Curţii de Apel în a cărei circumscripţie îşi
exercită funcţia sau profesia (art. 1309 Cod civil); iar în cazul judecătorilor de la
Curtea Constituţională, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi al procurorilor de la
Parchetul general de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, interdicţia se
întinde pe tot teritoriul ţării;
• proprietatea funciară a dobânditorului şi a familiei sale nu poate depăşi 200 ha
teren agricol în echivalent arabil (art. 2 alin. 2 din Legea nr. 54/1998 privind
circulaţia juridică a terenurilor), iar încălcarea acestei interdicţii se sancţionează
cu reducţiunea actului juridic până la limita suprafeţei legale;
• persoanele insolvabile nu pot cumpăra bunurile imobile care se vând prin licitaţie
publică (art. 535 Cod proc.civilă).

2.4.2. Consimţământul părţii care se obligă

Consimţământul (cum sentire) este definit ca fiind acordul de voinţe al părţilor unui
contract, acord de voinţe (concursus voluntatum)care constituie însuşi contractul şi dă naştere,
ca atare, obligaţiilor respective.42
În sens restrâns, prin consimţământ se înţelege voinţa unei dintre părţi manifestată la
încheierea contractului,43 sau voinţa unilaterală a părţilor ce se obligă de a-şi manifesta
achiesarea la propunerea făcută de cealaltă parte.44
Pentru a dobândi valoare juridică, consimţământul trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii: să emane de la o persoană cu discernământ, să fie exprimat cu intenţia de a produce
efecte juridice, să fie exteriorizat şi să nu fie alterat de vicii de consimţământ.
Viciile de consimţământ sunt eroarea, dolul (viclenia), violenţa şi leziunea,45 iar potrivit art.
953 Cod civil consimţământul nu este valabil când este dat prin eroare, smuls prin violenţă sau
surprins prin dol.
Eroarea poate fi definită ca falsa reprezentare a unor împrejurări la încheierea actului
juridic.
Eroarea obstacol este cea mai gravă formă de eroare, care face ca voinţa celor două părţi
să nu se întâlnească, împiedicând însăşi formarea contractului. Această formă de eroare este o
eroare distructivă de consimţământ, pentru că distruge consimţământul, ceea ce echivalează cu
lipsa consimţământului, motiv pentru care operaţia juridică afectată de o astfel de eroare este
lovită de nulitate absolută.
Sunt considerate erori obstacol, eroarea asupra naturii actului juridic ( error in negotio) şi
eroarea asupra identităţii obiectului actului juridic (error in corpore). Această soluţie este
acceptată, de lege lata, atât în doctrină cât şi în practica judiciară. Astfel, instanţa a admis
acţiunea având ca obiect declararea nulităţii absolute a unui contract de vânzare – cumpărare,
pentru eroare obstacol, reţinând că vânzătoarea a făcut dovada că intenţia sa a fost aceea de a
încheia un contract de întreţinere şi nu de vânzare – cumpărare, în condiţiile în care nici nu a
primit preţul vânzării, având credinţa că va fi întreţinută de pârâţi.46

42
Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag.52 – 53;
43
Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit., pag. 63;
44
Veronica Stoica, Nicolae Puşcaş, Petrică Truşcă, Drept civil. Instituţii de drept civil, Edd. Universul Juridic,
Bucureşi, 2003, pag.280;
45
Aurelian Ionaşcu, Drept civil. Partea generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963, pag. 163; Ion
Rucăreanu, Tratat de drept civil, vol. I, Teoria Generală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1967, pag. 281; Gh. Beleiu, op.
cit., pag.135;
46
Curtea de Apel Timişoara, Secţia civilă, Decizia nr. 1072/1998, nepublicată;
 17
Eroarea viciu de consimţământ este falsa reprezentare a realităţii ce cade fie asupra calităţii
substanţiale ale actului – error in substantiam – fie asupra persoanei contractante – error in
personam -.
Potrivit prevederilor art. 954 Cod civil, ignorarea sau greşita cunoaştere a realităţii
constituie viciu de consimţământ în două ipoteze: când cade asupra substanţei obiectului
prestaţiei părţilor şi când se referă la persoana cu care s-a încheiat actul.
Pentru ca eroarea să fie cauză de anulare a contractului este necesar ca ea să fie cauza unică
şi determinantă a consimţământului deoarece nu orice eroare viciază consimţământul.
În materia vânzării, între eroare asupra substanţei obiectului prestaţiei părţilor şi viciile
ascunse, reglementate de art. 1352 – 1360 Cod civil, există o strânsă legătură, ambele situaţii
fiind generate de cunoaşterea inexactă a realităţii, iar sancţiunea prevăzută are ca scop să
ocrotească victima erorii.
Sub acest aspect, în practica judiciară,47 s-a argumentat că „ între eroare asupra substanţei şi
viciile ascunse există o distincţie netă: eroarea asupra substanţei deschide calea acţiunii în
anulare, care poate să fie exercitată chiar de vânzător, atunci când ea priveşte substanţa prestaţiei
proprii, în vreme ce viciile ascunse din materia vânzării permit doar cumpărătorului opţiunea
între acţiunea în rezoluţiunea contractului şi acţiunea în micşorarea preţului.”
Un alt viciu de consimţământ care atrage nulitatea relativă a contractului este dolul – sau
viclenia – care constă în inducerea în eroare a unei persoane, prin mijloace viclene sau dolosive,
pentru a o determina să încheie un contract.
Potrivit art. 960 alin. 1 Cod civil, dolul este o cauză de nulitate a convenţiei atunci când
mijloacele viclene, întrebuinţate de una din părţi sunt astfel, încât este evident că, fără aceste
maşinaţii, cealaltă parte n-ar fi contractat.
În doctrină, 48a fost susţinut şi punctul de vedere conform căruia, eroarea provocată prin dol
este, în realitate, o nulitate pentru eroare asupra cauzei, iar sancţiunea care intervine în acest caz,
ar trebui să fie nulitatea absolută.
Codul civil reglementează violenţa în patru articole.49Pornind de la consacrarea legislativă,
doctrina50 a definit violenţa ca fiind acel viciu de consimţământ care constă în ameninţarea unei
persoane cu un rău care îi produce o temere ce o determină să încheie un act juridic, pe care
altfel nu l-ar fi încheiat.
Pentru a stabili dacă temerea a fost determinantă, instanţele de judecată trebuie să facă
aprecierea ei în concret, în raport atât cu persoana victimei, cât şi cu împrejurările în care s-a
încheiat contractul. În acest sens, Curtea Supremă de Justiţie 51, investită cu soluţionarea unui
recurs extraordinar împotriva unor hotărâri judecătoreşti prin care s-a admis acţiunea în anularea
contractului de vânzare – cumpărare pentru vicierea consimţământului vânzătorului, a decis că
„ instanţele de fond şi recurs, faţă de probele existente la dosar, au fost îndreptăţite să reţină că
autorul reclamantei, cu voinţa slăbită de boală şi bătrâneţe, sub imperiul constrângerii morale
exercitate asupra sa de către cele două pârâte, a consimţit să încheie contractul de vânzare –

47
Curtea Supremă de Justiţie, Secţia civilă, Decizia nr. 160/1993 în „Dreptul „ nr. 7/1994, pag. 84;
48
Eugen Barasch, Dol et cause, Essai d’une theorie realiste du dol en droit francais, în Revue Generale du Droit, de
la Legislation et de la Jurisprudence, 1932;
49
Art. 955 Cod civil: „Violenţa în contra celui ce s-a obligat este cauză de nulitate, atunci când este exercitată de altă
persoană decât aceea în folosul căreia s-a făcut convenţia”; art. 956 : „Este violenţă totdeauna când, spre a face pe o
persoană de a contracta, i s-a insuflat temerea, raţională după dânsa, că va fi expusă persoana sau averea sa unui rău
considerabil şi prezent. Se ţine cont în această materie de etate, de sex şi de condiţia persoanelor”; art. 957:
„Violenţa este cauză de nulitate a convenţiei şi când s-a exercitat asupra soţului sau a soţiei, asupra descendenţilor
sau ascendenţilor”; art. 958: „Simpla temere reverenţioasă, fără violenţă, nu poate anula convenţia.”
50
Gh. Beleiu, op. cit., pag. 139; Ion Dogaru, op. cit., pag.220, Aspazia Cojocaru, Drept civil. Partea generală, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 2000, pag. 202; Gabriel Boroi, op. cit., pag. 167;
51
Curtea Supremă de Justiţie, Secţia civilă, Decizia nr. 200/1993, nepublicată;
 18
cumpărare cu privire la apartament, înstrăinare pe care n-ar fi făcut-o şi nici nu ar fi avut motive
să o facă.”
Ameninţarea care constituie substanţa violenţei trebuie să fie ilicită. Aceasta înseamnă că
dacă ea priveşte un rău care nu are nimic ilicit, sau exercitarea unui drept, nu ne vom găsi în
prezenţa unui act de violenţă. Astfel, ameninţarea cu executarea unei creanţe sau cu introducerea
unei acţiuni în justiţie, nu reprezintă acte de violenţă.
În practica judiciară s-a stabilit că este valabil contractul de vânzare – cumpărare în care s-a
stipulat că obligaţia cumpărătoarei de plată a preţului se execută prin renunţarea acesteia la
creanţa ce o avea împotriva vânzătorului.
În acest sens, instanţa 52a respins acţiunea vânzătorului având ca obiect anularea
contractului de vânzare- cumpărare pentru vicierea consimţământului prin violenţă, cu
următoarea motivare: „ s-a dovedit că reclamantul, care a cerut să se anuleze contactul de
vânzare – cumpărare, a încheiat aceste contract în scopul stingerii obligaţiei sale de plată a
creanţei, prin renunţarea creditoarei la creanţa pe care o avea împotriva reclamantului, scop ce nu
este contrar ordinii publice şi bunelor moravuri. Fapta cumpărătoarei de a-l fi ameninţat pe
vânzător cu executarea creanţei, ca şi temerile acestuia de consecinţele executării, nu constituie
nici o violenţă, ca viciu de consimţământ, aşa încât acţiunea nu este întemeiată.”
Leziunea este acel viciu de consimţământ care constă în disprroporţia văsită de valoare
dintre două prestaţii.
Potrivit art. 25 din Decretul nr. 32/1954, acţiunea în anulare pentru leziune se restrânge la
minorii care, având vârsta de 14 ani împliniţi, încheie singuri, fără încuviinţarea părinţilor sau a
tutorelui, acte juridice pentru a căror valabilitate nu se cere şi încuviinţarea prealabilă a autorităţii
tutelare, dacă aceste acte le pricinuiesc vreo vătămare.
Legiuitorul a admis anularea pentru leziune numai dacă actele încheiate de minorii între 14
şi 18 ani care, în acelaşi timp, sunt acte de administrare şi au fost încheiate de minori fără
încuviinţarea ocrotitorului legal, sunt lezionare pentru minor şi sunt comutative.

2.4.3. Obiectul contractului

Potrivit art. 962 Cod civil, obiectul convenţiilor este acela la care părţile, sau numai una din
părţi, se obligă.
Pentru valabilitatea contractului se cere întrunirea unor condiţii generale, respectiv: să
existe, să fie în circuitul civil, să fie determinat sau determinabil, să fie posibil, să fie licit şi
moral.
Condiţia existenţei obiectului contractului trebuie să fie îndeplinită la momentul încheierii
acestuia, deoarece dacă lipseşte obiectul, lipseşte o condiţie esenţială a contractului, ceea ce va
atrage nulitatea absolută a acestuia. Astfel, art. 1311 Cod civil prevede că dacă în momentul
vânzării lucrul era pierit în tot, vinderea este nulă.
Pentru anumite contracte se cer întrunite şi condiţii speciale, cum ar fi: cel ce se obligă să
fie titularul dreptului subiectiv, să existe autorizaţia administrativă prevăzută de lege, obiectul să
constea într-un fapt personal al debitorului.

2.4.4. Cauza contractului

Cauza sau scopul este acel element al contractului care constă în obiectivul urmărit la
încheierea acestuia.

52
Curtea de Apel Iaşi, Secţia civilă, Decizia nr. 1214/1997, în Culegere de practică judiciară, Iaşi, 1998, pag.14-15;
 19
Art. 948 pct. 4 Cod civil, enumeră printre condiţiile esenţiale pentru valabilitatea unei
convenţii o cauză licită, iar art. 966 Cod civil, prevede că obligaţia fără cauză sau fondată pe o
cauză falsă sau nelicită nu poate avea nici un efect.
În sistemul dreptului civil român, nevalabilitatea cauzei atrage nulitatea absolută a
contractului atunci când lipseşte cauza datorită scopului imediat (causa proxima) ori aceasta este
ilicită sau imorală.
În dreptul francez53, s-au exprimat opinii diferite, în sensul că sancţiunea nulităţii absolute
intervine numai pentru cauză imorală şi cauză ilicită, în timp ce absenţa cauzei este sancţionată
cu nulitatea relativă sau cu nulitatea absolută
Lipsa cauzei atrage nulitatea absolută atunci când se datorează: lipsei obiectului
contraprestaţiei în contractele sinalagmatice, lipsei remiterii bunului în contractele reale, lipsei
elementului aleatoriu – riscul – în contractele aleatorii.
Conform art. 968 Cod civil, cauza ilicită este cea prohibită de lege, contrară bunelor
moravuri şi ordinii publice.
Cauza este ilicită când rezultatul ce se tinde a se obţine şi care a constituit motivul impulsiv
şi determinant la încheierea actului juridic reprezintă consideraţia unui scop nepermis, contrar
ordinii publice, economice şi sociale.54

Oferta de a contracta
2.5.1. Noţiune

Oferta de a contracta (policitaţiunea) este propunerea pe care o persoană o face unei alte
persoane sau publicului, de a încheia un contract în anumite condiţii.55

2.5.2. Forma ofertei

În principiu, nu se cere nici o condiţie specială pentru forma ofertei, aceasta putând fi
exprimată prin oricare din modurile de exteriorizare a voinţei juridice, în scris, verbal, expres sau
tacit; situaţie consacrată şi în doctrina franceză.56
Acest lucru se explică prin faptul că în raport de principiul libertăţii contractuale, autorii
Codului civil nu au impus nici o condiţie specială de formă pentru valabilitatea ofertei.

2.5.3. Felurile ofertei de a contracta

Oferta de a contracta poate fi de mai multe feluri:

a) în funcţie de persoana căreia îi este adresată:
- ofertă adresată unei persoane determinate;
- ofertă adresată unor persoane nedeterminate (publicului).
b) în funcţie de precizarea termenului în care trebuie să se realizeze acceptarea ei de
către destinatar:
- ofertă cu termen;
- ofertă fără termen.

2.5.4. Condiţiile ofertei

53
Jean – Luc Aubert, Introduction au droit et themes fondamentaux du droit civil, Dalloz, Paris, 2000, pag. 253;
Muriel Bougeois, Droit civil, Obligations, Responsabilite civile, Centre de Publications Universitaires, , Paris, 2000,
pag.69;
54
Ion Dogaru, op. cit., pag.139;
55
Liviu Pop, op. cit., pag 46;
56
Corinne Renault – Brahinsky, Droit civil. Les obligations, Ed, Gualino, Paris, 1999, pag.43;
 20

Pentru ca o ofertă să fie valabilă se cer întrunite două categorii de condiţii:

a) condiţii generale
Fiind o manifestare de voinţă, oferta de a contracta trebuie să îndeplinească toate condiţiile
generale de validitate ale consimţământului:
- să provină de la o persoană cu discernământ;
- să fie exprimată cu intenţia de a produce efecte juridice;
- să fie exteriorizată;
- să nu fie afectată de vicii de consimţământ.
b) condiţii speciale:
- să fie o manifestare de voinţă reală, serioasă, conştientă, neviciată şi cu
intenţia de a angaja din punct de vedere juridic;
- să fie fermă şi neechivocă, în sensul că trebuie să exprime voinţa
neîndoielnică de a încheia contractul prin simpla acceptare;
- să fie precisă şi completă, respectiv să cuprindă elementele necesare
pentru încheierea contractului.

2.5.5. Forţa obligatorie a ofertei

Forţa obligatorie a ofertei se analizează anterior acceptării ei, deoarece după ce a fost
acceptată se încheie contractul, iar contractului i se aplică regulile privind puterea obligatorie a
contractului.
În Codul civil nu există reglementări referitoare la forţa obligatorie a ofertei, dar prin art.
37 din Codul comercial a fost instituită regula potrivit căreia, până la momentul încheierii
contractului, oferta şi acceptarea ofertei sunt revocabile.
În analiza forţei obligatorii a ofertei se disting două situaţii, după cum oferta a ajuns sau nu
la destinatar:
• Dacă oferta nu a ajuns la destinatar, ofertantul o poate revoca, însă se cere ca
revocarea să ajungă la destinatar cel mai târziu odată cu oferta;
• Dacă oferta a ajuns la destinatar, soluţia este diferită, după cum oferta este cu
termen sau fără termen, respectiv:
- dacă oferta este cu termen, ofertantul este obligat să o menţină până la
expirarea termenului;
- dacă oferta este fără termen, ofertantul este obligat să o menţină un
interval de timp rezonabil pentru a da posibilitatea destinatarului să se
pronunţe asupra ei.
Oferta devine caducă la expirarea termenului, în cazul ofertei cu termen, precum şi în
situaţiile în care ofertantul devine incapabil sau moare mai înainte de acceptarea ofertei, iar
acceptarea ulterioară rămâne fără efecte.
Revocarea intempestivă a ofertei va atrage răspunderea ofertantului pentru toate
prejudiciile produse ca urmare a retragerii ofertei.

Promisiunea de vânzare

Promisiunea de vânzare este un antecontract care dă naştere unui drept de creanţă, una
dintre părţi având o obligaţie de a face faţă de cealaltă parte – să vândă în viitor un anumit bun -,
iar beneficiarul promisiunii are un drept de opţiune, în sensul de a cumpăra sau nu bunul.
 21
Spre deosebire de oferta de a contracta, care este un act juridic unilateral, în cazul
promisiunii de vânzare, o persoană primeşte promisiunea proprietarului de a vinde acel bun,
rezervându-şi dreptul de a-şi manifesta ulterior consimţământul de a cumpăra bunul.57
Din definiţia dată rezultă că promisiunea de vânzare este un contract unilateral, deoarece
dă naştere la obligaţii numai în sarcina promitentului.
Promisiunea de vânzare poate fi nu numai unilaterală, ci şi bilaterală – de a vinde şi
cumpăra – în ipoteza în care ambele părţi se obligă să încheie în viitor, la preţul stabilit,
contractul de vânzare – cumpărare.
În materia bunurilor imobile, actele juridice constatate prin înscrisuri sub semnătură
privată, încheiate sub imperiul Decretului nr. 144/195858 şi al Legilor nr. 58/197459 şi 59/197460
sunt nule ca şi contracte de vânzare – cumpărare, dar constituie antecontracte, în virtutea
principiului conversiunii actelor juridice.61
Astfel, printr-un înscris sub semnătură privată se va poate constata doar existenţa unui
antecontract de vânzare – cumpărare, iar din aceste antecontract ia naştere obligaţia părţilor de a
face tot ce este necesar pentru ca înstrăinarea să aibă loc. Dacă promitentul – vânzător nu îşi
respectă obligaţia şi vinde lucrul unei alte persoane, beneficiarul – cumpărător nu poate cere
predarea lucrului, deoarece nu a devenit proprietar, iar vânzarea încheiată cu altă persoană este –
sub rezerva fraudei la lege – este valabilă. În această situaţie, beneficiarul – cumpărător nu poate
cere decât daune – interese. Dacă lucrul se mai găseşte în patrimoniul vânzătorului şi nu există
alte impedimente legale, oricare dintre părţile antecontractului de vânzare – cumpărare poate
cere instanţei de judecată, alternativ:
- acordarea de daune – interese;
- obligarea promitentului, sub sancţiunea daunelor cominatorii, la încheierea
contractului;
- pronunţarea, în baza art. 1073 şi 1077 Cod civil a unei hotărâri care să ţină
loc de contract de vânzare – cumpărare.62
Instanţele judecătoreşti63, investite cu soluţionarea unor astfel de pricini, au decis
în sensul că pot pronunţa , pe baza unui antecontract de vânzare – cumpărare, o hotărâre
care să ţină loc de act contract de vânzare – cumpărare, întemeindu-se pe dispoziţiile art.
1073 şi 1077 Cod civil.

Acceptarea ofertei
57
Bogadan Dumitrache, Marian Nicolae, Romeo Popescu, Instituţii de drept civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2001, pag.300;
58
Decretul nr. 144/1958 privind reglementarea eliberării autorizaţiilor de construire, reparare şi desfiinţare a
construcţiilor, precum şi a celor referitoare la înstrăinările şi împărţelile terenurilor cu sau fără construcţii, publicat
în B.Of. nr. 15/29.03.1958, intrat în vigoare la 29.03.1058 şi abrogat la 7.08.1991 prin art. 41 din Legea nr. 50/1991,
publicată în M.Of. nr. 167/7.02.1991;
59
Legea nr. 58/1974 privind sistematizarea teritoriului şi a localităţilor urbane şi rurale, publicată în B.Of. nr.
135/1.11.1974, abrogată prin Decretul – Lege nr. 1/26.12.1989;
60
Legea nr. 59/1974 cu privire la fondul funciar, publicată în B.Of. nr. 138/5.11.1974, abrogată prin Decretul –Lege
nr. 9/31.12.1989;
61
Valeriu Stoica, Flavius Baias, Executarea silită a antecontractelor de vânzare – cumpărare a imobileleor în
condiţiile abrogării art. 12 din Decretul nr. 144/1958, în „Dreptul” nr. 3/1992; Vasile Pătulea, Aplicarea în timp a
legii civile, în legătură cu înstrăinările de imobile, în „Dreptul” nr. 11/1992, pag.29-39;Eugeniu Safta- Romano,
Regimul juridic al antecontractelor privind înstrăinările imobiliare subsecvent abrogării Decretului nr. 144/1958, în
„Dreptul” nr. 9/1993, pag.27 – 33;Flavius Baias, Efectele juridice ale antecontractului de vânzare – cumpărare a
unei construcţii, în condiţiile abrogării Decretului nr. 14471958, în”Dreptul” nr.7/1994, pag.30;
62
Francisc Deak, op. cit., pag.21-22;
63
Curtea Supremă de Justiţie, Secţia civilă, decizia nr. 2614/1991, în „Dreptul”nr.8/1992, deciziile nr. 221/1993,
nr.222/1993, nr.879/1993, nr.2339/1993, în Jurisprudenţa Curţii Supreme de Justiţie, 1993, pag.41 – 53; deciziile nr.
765/1993, nr. 1356/1993 şi nr. 1448/1993, în „Dreptul” nr.7/1994, pag.75-79;
 22

2.7.1. Definiţie

Acceptarea ofertei este cea de a doua latură a consimţământului şi constă în manifestarea

voinţei juridice a unei persoane dea încheia un contract în condiţiile stabilite în oferta ce i-a fost
adresată în acest scop.64

2.7.2. Felurile acceptării ofertei

Acceptarea ofertei poate fi de două feluri:

1. expresă, care poate fi în scris sau verbal;
2. tacită, care rezultă din anumite acţiuni.
Referitor la acceptarea tacită, s-a pus problema valorii pe care o are simpla tăcere a unei
persoane cărei i s-a adresat o ofertă, în condiţiile în care, prin ea însăşi, tăcerea nu poate avea
valoare de acceptare. Cu caracter de excepţie, prin lege sau în practica judecătorească, se
consideră că tăcerea poate să însemne acceptare a ofertei în următoarele cazuri:
• legea admite tacita reconducţiune – tacita reînchiriere -65
• părţile pot să fi convenit, mai înainte, ca simpla tăcere după primirea ofertei să
aibă valoare de acceptare;
• atunci când oferta este făcută exclusiv în interesul celelilate părţi, es poate fi
considerată ca fiind acceptată chiar dacă partea căreia i-a fost adresată tace.

Condiţiile acceptării ofertei

Acceptarea ofertei trebuie să îndeplinească toate condiţiile de validitate prevăzute de lege

pentru voinţa juridică, în general, precum şi următoarele condiţii speciale:
• să fie pură şi simplă, adică să concorde cu oferta, să fie conformă acesteia;
• dacă oferta a fost adresată unei anumite persoane, numai acea persoană o poate
accepta, dar dacă a fost adresată publicului, acceptarea poate să provină de la
orice persoană interesată să încheie contractul;
• acceptarea trebuie să intervină înainte ca oferta să fi devenit caducă sau să fi fost
revocată.

Momentul încheierii contractului

Momentul încheierii contractului este acela în care se realizează acordul de voinţă prin
întâlnirea acceptării cu oferta de a contracta.
Pentru stabilirea momentului la care s-a încheiat un contract, se va distinge după cum:
- ofertantul şi acceptantul sunt prezenţi;
- contractul se încheie prin telefon;
- contractul se încheie prin corespondenţă.

2.8.1. Încheierea contractului între prezenţi

În cazul în care ofertantul şi acceptantul sunt de faţă, momentul încheierii contractului este
acela în care ofertantul şi acceptantul cad de acord asupra încheierii contractului.
64
Liviu Pop, op.cit., pag.50-51;
65
Potrivit art. 1437 Cod civil „ după expirarea termenului stipulat în contractul de locaţiune, dacă locatarul rămâne
şi e lăsat în posesie, atunci se consideră locaţiunea ca reînnoită”;
 23
Regulile încheierii contractului între prezenţi sunt aplicabile şi în ipoteza în care încheierea
contractului se realizează prin telefon.

2.8.2. Încheierea contractului prin corespondenţă

Încheierea contractului prin corespondenţă, numită şi încheierea contractului între absenţi,

atunci când oferta şi acceptarea se transmit prin scrisoare, telegramă, telex, telefax, a generat
patru sisteme sau teorii pentru cunoaşterea momentului încheierii contractului.
• Sistemul emisiunii (al declaraţiunii) consideră că acordul de voinţă s-a realizat în
momentul în care destinatarul ofertei şi-a manifestat acordul cu oferta primită, chiar
dacă nu a comunicat acceptarea sa ofertantului;
• Sistemul expedierii acceptării consideră că momentul încheierii contractului este
acela în care acceptantul a expediat răspunsul său afirmativ, prin scrisoare,
telegramă, telex, telefax, chiar dacă răspunsul nu a ajuns la cunoştinţa ofertantului;
• Sistemul recepţiei acceptării de către ofertant (sistemul primirii acceptării)
consideră că încheierea contractului a avut loc în momentul în care răspunsul
acceptantului a ajuns la ofertant, indiferent de faptul că ofertantul a luat sau nu la
cunoştinţă de conţinutul acestuia;
• Sistemul informării consideră că momentul încheierii contractului este acela în care
ofertantul a luat cunoştinţă de acceptare.
În doctrină şi jurisprudenţă, este preferat sistemul recepţiei acceptării.

2.8.3. Importanţa momentului încheierii contractului

Momentul încheierii contractului prezintă importanţă datorită consecinţelor deosebite pe

care le produce, respectiv:
• din momentul încheierii contractului acesta poate să-şi producă efectele,
născându-se drepturile şi obligaţiile părţilor contractante;
• în raport de acest moment se apreciază posibilitatea de revocare, precum şi
caducitatea ofertei;
• viciile de consimţământ se analizează în raport de momentul încheierii
contractului;
• în cazul contractelor translative de proprietate având ca obiect bunuri certe,
transmiterea dreptului de proprietate are loc în momentul încheierii contractului,
iar riscul pierii bunurilor se suportă de cumpărător;
• în caz de conflict de legi în timp contractului i se va aplica legea în vigoare la
momentul încheierii sale;
• determină locul încheierii contractului.

Locul încheierii contractului

Locul încheierii contractului se determină diferit, după cum încheierea contractului s-a
realizat între prezenţi, prin telefon sau prin corespondenţă:
• Între părţile prezente, locul încheierii contractului este acela în care se află părţile;
• dacă încheierea contractului se realizează prin telefon, locul încheierii contractului
este acela unde se află ofertantul;
 24
• în cazul contractului încheiat prin corespondenţă, având în vedere sistemul
recepţiei acceptării, locul încheierii contractului este acela unde se află
destinatarul ofertei.

2.9.1. Importanţa locului încheierii contractului

Determinarea locului încheierii contractului prezintă importanţă în cadrul relaţiilor de drept

internaţional privat atunci când apare un conflict de legi în spaţiu, pentru stabilirea legii
aplicabile.66
CAPITOLUL 3
EFECTELE CONTRACTULUI

3.1. Noţiune şi reglementare

Prin efectele contractului se înţeleg raporturile juridice civile născute din acel contract,
respectiv drepturile şi obligaţiile aflate în conţinutul acestor raporturi.
Codul civil cuprinde reglementări referitoare la efectele contractului în art. 969 – 985.

3.2. Interpretarea contractului

Determinarea efectelor contractului presupune stabilirea drepturilor şi obligaţiilor care s-au

născut, modificat sau stins prin acel contract.
Pentru aceasta este necesar să se dovedească contractul şi să se interpreteze clauzele
acestuia.
A interpreta înseamnă a determina înţelesul exact al clauzelor unui contract, prin cercetarea
manifestării de voinţă a părţilor în strânsă corelaţie cu voinţa lor internă.67
Principalele reguli de interpretare sunt cuprinse în art. 970, 977-985 din Codul civil, cu
precizarea că unele dintre aceste reguli au caracter general, în sensul că sunt avute în vedere la
interpretarea oricărui contract, în timp ce altele au caracter special, dar sunt interdependente şi
trebuie să fie aplicate concomitent.

3.2.1. Regulile generale de interpretare a contractului

Regulile generale68 de interpretare a contractului sunt:

• prioritatea voinţei reale a părţilor, regulă reglementată în art. 977 Cod civil conform
căruia „interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor
contractante, iar nu după sensul literal al termenilor”;
• contractul produce pe lângă efectele expres arătate şi alte efecte, regulă
reglementată în art. 970 alin. 2 Cod civil, care dispune referitor la contracte că
„obligă nu numai la ceea ce este expres întrînsele, dar la toate urmările, ce
66
Art. 79 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementare raporturilor de drept internaţional privat, dispune:
„Contractul care nu poate fi localizat în funcţie de prestaţia caracteristică a unei dintre părţi este supus, cât priveşte
condiţiile de fond, legii locului unde a fost încheiat.”

67
Elena Cîrcei, În legătură cu interpretarea legii şi a convenţiilor civile, în „Dreptul” nr. 1/1993, pag. 44 - 47
68
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, Tratat de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Academiei,
Bucureşti, 1981, pag.71 -72
 25
echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei după natura sa”, precum şi în art. 981 Cod
civil care prevede principiul conform căruia „clauzele obişnuite într-un contract se
subînţeleg deşi nu sunt expres întrînsul”.

3.2.2. Regulile speciale de interpretare a contractului

Regulile speciale de interpretare a contractului69 sunt următoarele:

• clauzele îndoielnice se interpretează în sensul care reiese din natura contractului
(art. 979 Cod civil);
• clauzele îndoielnice se interpretează în sensul în care ele pot produce un efect
(art.978 Cod civil);
• în cazul în care există îndoială clauzele contractului se interpretează după obiceiul
locului unde s-a încheiat contractul (art.980 Cod civil);
• regula in dubio pro reo, când este îndoială, convenţia se interpretează în favoarea
celui care se obligă (art. 983 Cod civil);
• oricât de generali ar fi termenii contractului, acesta are ca obiect numai prestaţiile la
care părţile s-au obligat (art.984 Cod civil);
• atunci când în contract se dă un exemplu pentru aplicarea obligaţiilor, nu se
restrânge numărul şi întinderea acestora la exemplul dat (art.985 Cod civil).

3.3. Principiile efectelor contractului şi excepţiile de la aceste principii

Principiile efectelor contractului sunt reguli de drept civil care arată cum şi faţă de cine se produc
aceste efecte.
Efectele contractului sunt guvernate de principiul obligativităţii, principiul relativităţii şi
principiul opozabilităţii.

3.3.1. Principiul obligativităţii contractului

Principiul obligativităţii contractului este reglementat în art. 969 alin. 1 Cod civil, conform
căruia „convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante”.
În doctrină s-a susţinut că un contract nu poate fi identificat cu o lege, fie numai pentru
considerentul că legea are o aplicaţie generală, în timp ce contractul obligă numai pe cei care l-au
încheiat.70

3.3.1.1. Excepţiile de la principiul obligativităţii contractului

Excepţiile de la principiul obligativităţii contractului trebuie să fie prevăzute expres de lege sau
de contract.
Ne vom găsi în prezenţa unei excepţii de la acest principiu în următoarele cazuri:
Denunţarea unilaterală a contractului
Între modul de încheiere a contractului şi modul de revocare a acestuia trebuie să existe o
simetrie, în sensul că dacă încheierea contractului este rezultatul unui mutuus consensus,
revocarea contractului trebuie să fie rezultatul unui mutuus dissensus.
Conform art. 969 alin. 2 Cod civil, revocarea convenţiilor se poate realiza nu numai prin
consimţământul mutual, dar şi din cauze autorizate de lege. Între aceste cauze se înscrie şi
denunţarea unilaterală a contractului care poate să intervină în materia contractului de închiriere
69
Liviu Pop, op. cit., pag.65
70
Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag.110
 26
fără termen (art. 1436 alin. 2 Cod civl), a contractului de mandat ( art. 1552 şi 1556 Cod civil)
sau a contractului de depozit (art.1616 Cod civil).
Încetarea contractelor intuitu personae
Contractele intuitu personae sunt încheiate în considerarea calităţilor deosebite ale unei părţi, iar
dacă partea a decedat, contractul încetează de plin drept. Acest lucru se întâmplă de exemplu în
cazul contractului de mandat.
Suspendarea forţei obligatorii a contractului
Dacă una dintre părţi nu îşi execută obligaţia intervine suspendarea obligativităţii contractului.
De exemplu, în materia contractului de asigurare, dacă partea obligată nu plăteşte prima de
asigurare.
O suspendare temporară apare în situaţia în care, pe parcursul existenţei unui contract cu
executare succesivă, intervine un caz de forţă majoră care împiedică executarea contractului.
Prorogarea legală
Un caz de modificare a forţei obligatorii a contractului, independent de voinţa părţilor, îl
reprezintă prelungirea legală a contractului dincolo de termenul stabilit de părţi.
De exemplu, în materia contractului de închiriere, prin lege s-a dispus că durata contactelor de
închiriere privind suprafeţele locative cu destinaţia de locuinţe, din proprietatea statului sau a
unităţilor administrativ – teritoriale, aflate în curs de executare, care expiră la data de 8 aprilie
2004, se prelungeşte de drept pentru o perioadă de 5 ani. 71

3.3.2. Principiul relativităţii efectelor contractului

Principiul relativităţii efectelor contractului poate fi definit ca regula potrivit căreia contractul
produce efecte numai faţă de părţile contractante, el neputând să profite sau să dăuneze altor
persoane.
Acest principiu este instituit prin art. 973 Cod civil, conform căruia „convenţiile n-au efect decât
între părţile contractante”.
3.3.2.1. Excepţiile de la principiul relativităţii contractului

Excepţiile de la principiul relativităţii contractului sunt acele situaţii juridice în care contractul
poate să producă efecte şi faţă de alte persoane decât părţile sau succesorii în drepturi ai
părţilor.72
Aceste excepţii sunt clasificate în excepţii aparente şi excepţii reale sau veritabile.
Excepţiile aparente sunt promisiunea faptei altuia sau convenţia de porte – fort şi acţiunile
directe, iar excepţia reală este stipulaţia pentru altul sau contractul în folosul unei terţe persoane.

Promisiunea faptei altuia este un contract prin care debitorul se obligă faţă de creditor să
determine o terţă persoană să-şi asume un angajament juridic în folosul creditorului din
contract.73
Trăsăturile caracteristice ale promisiunii pentru fapta altuia sunt următoarele:
• terţul nu este obligat prin contractul încheiat între promitent şi creditorul
promisiunii, iar obligaţia sa se va naşte numai dacă aderă la contract sau încheie un
nou contract;
• ceea ce se promite este fapta personală a debitorului de a determina o terţă persoană
să-şi asume un angajament juridic faţă de creditor;

71
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 8/2004, privind prelungirea duratei unor contracte de închiriere, publicată
în M.Of. nr.278/30.03.2004
72
Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit., pag 140
73
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.66
 27
• debitorul nu este obligat să garanteze faţă de terţ executarea angajamentului de către
terţa persoană.

Acţiunile directe reprezintă posibilităţi recunoscute de lege unor persoane străine de un

contract de a acţiona împotriva uneia din părţile contractante, invocând contractul la a cărui
încheiere nu au participat.
Codul civil reglementează două cazuri de acţiuni directe în materia contractului de
antrepriză74 şi a contractului de mandat75

Stipulaţia pentru altul – numită şi contractul în folosul unei terţe persoane – este un
contract prin care o parte, numită stipulant, dispune ca cealaltă parte, numită promitent, să dea,
să facă sau să nu dacă ceva în folosul unei terţe persoane, numită terţ beneficiar, care nu
participă la încheierea contractului.
Codul civil face aplicaţii ale stipulaţiei pentru altul în materia donaţiei cu sarcină în
favoarea unui terţ (art.828 – 830) şi a rentei viagere (art.1642).
În afară de reglementările cuprinse în Codul civil, aplicaţii ale acestei excepţii se mai
întâlnesc în cazul contractului de asigurare (art. 9 din Legea nr. 136/1995) şi a contractului de
transport de bunuri76.
Pentru ca stipulaţia pentru altul să producă efecte juridice este obligatorie întrunirea
condiţiilor generale menţionate în art. 948 Cod civil pentru valabilitatea contractelor
(capacitatea de a contracta, consimţământul valabil al părţii care se obligă, un obiect determinat
şi o cauză licită), la care se adaugă două condiţii speciale:
1. voinţa de a stipula (animus stipulandi);
2. persoana terţului beneficiar trebuie să fie determinată la momentul încheierii
contractului sau să fie determinabilă în raport cu momentul executării acestuia.
Stipulaţia pentru altul generează raporturi juridice între stipulant şi promitent, precum şi
între promitent şi terţul beneficiar.
Raporturile juridice dintre stipulant şi promitent au în conţinutul lor dreptul stipulantului
de a pretinde promitentului să-şi execute obligaţia asumată în folosul terţului beneficiar.
Raporturile juridice dintre promitent şi terţul beneficiar pun în evidenţă caracterul de
excepţie reală de la principiul relativităţii efectelor contractului a stipulaţiei pentru altul, în
sensul că favoarea terţului se naşte un drept, direct şi nemijlocit, independent de manifestarea de
voinţă a terţului.
Dreptul terţului beneficiar se naşte direct în puterea contractului dintre stipulant şi
promitent, dar exerciţiul dreptului depinde de voinţa terţului.
Terţul beneficiar exercită acest drept printr-o acţiune personală (proprio nomine), iar
dreptul de a cere executarea obligaţiei îi aparţine şi stipulantului, dar în puterea contractului, însă
acesta va cere executarea obligaţiei în favoarea terţului, nu în favoarea sa.
Stipulaţia pentru altul a fost calificată ca o excepţie reală de la principiul relativităţii
efectelor contractului deoarece prin intermediul acestei construcţii juridice se creează drepturi în
favoarea altor persoane decât părţile contractului.

3.3.3. Principiul opozabilităţii efectelor contractului

74
Conform art. 1488 Cod civil, lucrătorii folosiţi de antreprenorul unei clădiri au dreptul să-l acţioneze direct pe
beneficiarul clădirii pentru plata sumelor ce li se cuvin, în măsura în care aceste sume nu au fost plătite
antreprenorului.
75
Potrivit dispoziţiilor art. 1542 Cod civil, mandantul are o acţiune directă împotriva persoanei pe care mandatarul
şi-a substituit-o în îndeplinirea mandatului.
76
Aurel Pop, Tonel Ciobanu, Dreptul transporturilor, Universitatea Bucureşti, 1984, pag. 28 - 38
 28
Opozabilitatea contractului reprezintă modul de a defini obligativitatea contractului în
raport cu terţii.
În raport cu terţii un contract se impune ca o realitate juridică care nu poate fi ignorată.

3.3.3.1.Excepţia de la principiul opozabilităţii faţă de terţi a contractului

Excepţia de la principiul opozabilităţii faţă de terţi a contractului este situaţia în care un terţ
va fi îndreptăţit să ignore existenţa unui contract, şi, pe cale de consecinţă, a drepturilor şi
obligaţiilor născute din acel contract.
O astfel de excepţie este simulaţia.
Definiţia simulaţiei
Analizând definiţiile formulate în doctrină77putem defini simulaţia ca fiind o operaţiune
juridică în cadrul căreia două persoane încheie un contract public – aparent, mincinos – care nu
reflectă voinţa lor reală, prin care se creează o altă situaţie juridică decât cea creată printr-un
contract secret – contraînscris – care exprimă voinţa reală a părţilor.
Condiţiile existenţei simulaţiei
În cazul simulaţiei se încheie, între aceleaşi părţi, două contracte, unul public şi unul secret.
Pentru a ne găsi în prezenţa simulaţiei este necesar ca actul secret să se încheie anterior sau
concomitent cu actul public.
Formele simulaţiei
Simulaţia se poate prezenta, în funcţie de modul în care este conceput contractul public şi
de elementul în privinţa căruia operează, simulaţia se poate prezenta în una din următoarele
forme:
• contractul fictiv;
• contractul deghizat;
• contractul prin care se realizează o interpunere de persoane.
Simulaţia prin încheierea unui contract fictiv presupune o disimulare totală a realităţii,
în sensul că actul public este lipsit de orice conţinut juridic, fiind anihilat de prevederile
contraînscrisului.
În acest caz părţile convin, prin contractul secret, că operaţiunea juridică consemnată în
contractul public nu s-a realizat. De exemplu, vânzarea fictivă a unor bunuri pentru a evita
executarea silită pornită de creditor.
Simulaţia prin deghizarea contractului public este de două feluri:
1. deghizare totală, când prin contractul public se urmăreşte să se ascundă natura
juridică a contractului secret. De exemplu, contractul public este un contract de
vânzare – cumpărare, iar contractul secret este un contract de donaţie.
2. deghizare parţială, dacă prin contractul public sunt ignorate numai anumite
elemente ale contractului secret, de exemplu preţul din contractul de vânzare –
cumpărare sau scadenţa reală a obligaţiei de plată a preţului.
77
George Plastara, Curs de drept civil, vol. IV, Obligaţiuni, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1925, pag. 404;
George N. Luţescu, Teoria generală a drepturilor reale, Bucureşti, 1947, pag. 347; Francisc Deak, Curs de drept
civil, Dreptul obligaţiilor, Partea I, Teoria generală a obligaţiilor, Universitatea din Bucureşti, 1960, apg.153;Traian
Ionaşcu, Curs de drept civil. Teoria generală a contractelor şi obligaţiunilor, Facultatea de drept, Bucureşti, f.a,
pag.259; Aurel Pop, Gh. Beleiu, Drept civil. Teoria generală a dreptului civil, Universitatea din Bucureşti,
Facultatea de drept, 1980; Teofil Pop, Drept civil român. Teoria generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1993,
pag.176; Ioan Albu, Drept civil. Contractul şi răspunderea contractuală, Ed. Dacia, Cluj – Napoca, 1994, pag.122,
Paul C. Vlahide, Repetiţia principiilor de drept civil, vol. II, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1994, pag.79; Ion Dogaru,
Pompil Drăghici, op. cit., pag.144, Florin Ciutacu, Cristian Jora, op. cit., pag.108, Flavius Baias, Simulaţia, Studiu
de doctrină şi jurisprudenţă, Ed. Rosetti, Bucureşti, pag.46-50
 29
Simulaţia prin interpunere de persoane intervine atunci când contractul public se încheie
între anumite persoane, iar în contractul secret se determină adevăratele persoane între care s-a
încheiat contractul. Această formă de simulaţie este întâlnită în materia donaţiei prin interpunere
de persoane, pentru a se asigura anonimatul persoanei gratificate.
Scopurile urmărite de părţi prin simulaţie78
Simulaţia are un scop general şi abstract, acela al ascunderii de către părţi a cuprinsului ori
a existenţei acordului de voinţă, faţă de terţi, precum şi un scop concret, care poate să constea în:
- sustragerea unor bunuri de la urmărirea pornită de creditori;
- evitarea raportului donaţiilor şi reducţiunii liberalităţilor excesive;
- asigurarea anonimatului unei persoane gratificate;
- evitarea aplicării integrale a taxelor de timbru.
Efectele simulaţiei
Potrivit dispoziţiilor art. 1175 Cod civil, actul secret care modifică un act public nu poate
avea putere decât între părţile contractante şi succesorii lor universali, un asemenea act nu poate
avea nici un efect în contra altor persoane.
În sistemul dreptului civil român, simulaţia nu este sancţionată cu nulitatea, sancţiunea
specifică care intervine în cazul simulaţiei este, după caz, inopozabilitatea faţă de terţi a situaţiei
juridice create prin contractul secret şi înlăturarea simulaţiei pe calea acţiunii în simulaţie.
Efectele contractului în caz de simulaţie sunt guvernate de două reguli:
1. contractul secret produce efecte numai între părţi şi, în principiu, succesorii lor
universali;
2. contractul secret nu produce efecte faţă de terţii de bună-credinţă.
Terţii au opţiunea de a invoca în favoarea lor contractul public sau contractul secret.
Acţiunea în simulaţie
Acţiunea în declararea simulaţiei este acea acţiune civilă prin care se urmăreşte
constatarea caracterului simulat al contractului public şi existenţa contractului secret care
modifică, total sau parţial, contractul public.
Proba simulaţiei se face după reguli diferite:
- între părţi, proba se face conform regulilor de drept comun referitoare la
proba actului juridic;
- terţii pot proba simulaţia prin orice mijloc de probă, inclusiv martori sau
prezumţii, deoarece faţă de ei simulaţia este un fapt juridic.

Admiterea acţiunii în simulaţie va duce la înlăturarea efectelor contractului public, iar

singurul contract care îşi va produce efectele juridice va fi contractul secret, dacă este încheiat cu
respectarea condiţiilor de fond şi, eventual, formă cerute de lege pentru încheierea sa valabilă.
Efectul principal al acţiunii în declararea simulaţiei este încetarea caracterului secret al
contraînscrisului.

3.4. Efectele specifice ale contractelor sinalagmatice

Din reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor, caracteristice pentru contractele

sinalagmatice, decurg următoarele efecte specifice:
1. obligaţiile reciproce ale părţilor trebuie să fie executate simultan. De la această
regulă fac excepţie acele contracte care prin natura lor sau datorită voinţei părţilor
se execută altfel. Aşa fiind, oricare parte contractantă are dreptul să refuze
executarea obligaţiei proprii, atâta timp cât cealaltă parte, care pretinde

78
Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit., pag.147
 30
executarea, nu execută obligaţiile ce-i revin din acelaşi contract. Această
posibilitate poartă denumirea de excepţie de neexecutare a contractului;
2. dacă una din părţi nu-şi execută culpabil obligaţiile, cealaltă parte are dreptul să
ceară în justiţie rezoluţiunea sau rezilierea contractului;
3. dacă un eveniment independent de voinţa sa împiedică o parte contractantă să-şi
execute obligaţiile, contractul încetează, cealaltă parte fiind exonerată de
obligaţiile sale. Legat de aceasta se pune problema suportării riscurilor
contractuale.79

3.4.1. Excepţia de neexecutare a contractului (exceptio non adimpleti contractus)

Definiţia
Excepţia de neexecutare a contractului este un mijloc de apărare aflat la dispoziţia uneia
dintre părţile contractului sinalagmatic, în cazul în care i se pretinde executarea obligaţiei ce-i
incumbă, fără ca partea care pretinde această executare să-şi execute propriile obligaţii.
Prin invocarea acestei excepţii, partea care o invocă obţine, fără intervenţia instanţei
judecătoreşti, o suspendare a executării propriilor obligaţii, până în momentul în care cealaltă
parte îşi va executa obligaţiile ce-i revin. De îndată ce aceste obligaţii vor fi îndeplinite, efectul
suspensiv al excepţiei de neexecutare a contractului încetează.80
Reglementare
În codul nostru civil nu există un text general care să reglementeze excepţia de
neexecutare a contractului, dar ea este consacrată în câteva cazuri, în materie de vânzare, de
schimb şi depozit remunerat.
“Vânzătorul nu este dator să predea lucrul, dacă cumpărătorul nu plăteşte preţul şi nu are dat de
vânzător un termen pentru plată”, dispune art. 1322 Cod civil. Tot astfel, cumpărătorul are şi el
dreptul de a opune excepţia de neexecutare.
În cazul contractului de schimb, partea ce a primit lucrul ce i s-a dat în schimb de către
cealaltă parte, fără ca acesta să fi fost proprietarul lucrului respectiv, nu poate fi constrânsă să
predea lucrul pe care, la rândul său, l-a promis, ci numai să întoarcă pe cel primit (art. 1407 Cod
civil).
În materia contractului de depozit, “depozitarul poate să oprească depozitul până la plata
integrală cuvenită din cauza depozitului”(art. 1619 Cod civil).81
Temeiul juridic
În doctrină, excepţia de neexecutare a contractului este fundamanetată, de majoritatea
autorilor, pe reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor născute din contractele
sinalagmatice.82, dar este susţinut şi punctul de vedere potrivit căruia fundamentul excepţiei de
neexecutare este principiul bunei-credinţe şi echităţii, în baza căruia nici una dintre părţi nu ar
putea solicita celeilalte părţi executarea angajamentelor sale, fără a oferi şi ea ce datorează.83
Condiţiile invocării excepţiei de neexecutare a contractului
Pentru invocarea excepţiei de neexecutare a contractului se cer întrunite următoarele
condiţii:
-obligaţiile reciproce ale părţilor să-şi aibă temeiul în acelaşi contract. De exemplu,
cumpărătorul nu poate refuza să plătească preţul pe motiv că vânzătorul îi datorează o sumă de
bani pe care i-a împrumutat-o;
79
Liviu Pop, op. cit.,pag. 72; Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 83.
80
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 84.
81
Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag. 136.
82
Octavian Ungureanu, Alexandru Bacaci, Corneliu Turianu, Călina Jugastru, Principii şi instituţii de drept civil.
Curs selectiv pentru licenţă 2002- 2003, Ed. Rosetti, Bucureşti, pag. 197; Liviu Pop, op. cit., pag. 73.
83
Dimitrie Gherasim, Buna - credinţă în raporturile juridice civile, Ed. Academiei, Bucureşti, 1981, pag. 82.
 31
-
este necesar ca din partea celuilalt contractant să existe o neexecutare,
chiar parţială, dar suficient de importantă;
- neexecutarea să nu se datoreze faptei înseşi a celui ce invocă excepţia,
faptă ce l-a împiedicat pe celălalt să-şi execute obligaţia;
- părţile să nu fi convenit un termen de executare a uneia dintre obligaţiile
reciproce. Dacă un astfel de termen a fost convenit, înseamnă că părţile au
renunţat la simultaneitatea de executare a obligaţiilor şi deci nu mai există
temeiul pentru invocarea excepţiei de neexecutare;
- pentru invocarea excepţiei de neexecutare nu se cere ca debitorul să fi fost
pus în întârziere.
Invocarea excepţiei de neexecutare are loc direct între părţi, fără a fi necesar să se
pronunţe instanţa judecătorească. Este însă posibil ca partea căreia i se opune această excepţie să
sesizeze instanţa judecătorească ori de câte ori pretinde că invocarea ei s-a făcut în mod abuziv.84
Excepţia de neexecutare poate fi opusă nu numai celeilalte părţi, ci tuturor persoanelor
ale căror pretenţii se întemeiază pe acel contract. Aşadar, ea poate fi invocată şi faţă de un
creditor al celeilalte părţi care solicită obligarea la executare pe calea acţiunii oblice. În schimb
nu poate fi opusă acelor terţi care invocă un drept propriu şi absolut distinct născut din contractul
respectiv.
Efectul invocării excepţiei de neexecutare a contractului
Efectul invocării excepţiei de neexecutare a contractului constă în suspendarea obligaţiei
asumate de partea care foloseşte aceste mijloc de apărare, până la momentul la care cealaltă parte
îşi va îndeplini obligaţia a cărei neexecutare a determinat invocarea excepţiei.

3.4.2. Rezoluţiunea şi rezilierea contractului

Definiţia rezoluţiunii

Prin rezoluţiune se înţelege desfiinţarea, pe cale judiciară sau convenţională, a

contractului sinalagmatic cu executare uno ictu, în cazul în care nu se îndeplinesc, în mod
culpabil, obligaţiile asumate prin convenţie, desfiinţare care produce efecte retroactive.85
Cu alte cuvinte, rezoluţiunea contractului este o sancţiune a neexecutării culpabile a unui
contract sinalagmatic cu executare imediată, constând în desfiinţarea retroactivă a acestuia şi
repunerea părţilor în situaţia avută anterior încheierii contractului.
Rezoluţiunea contractului şi nulitatea
Deşi ambele au ca efect desfiinţarea retroactivă a contractului, între rezoluţiune şi nulitate
există şi importante deosebiri. Astfel, în timp ce cauzele nulităţii sunt întotdeauna concomitente
cu momentul încheierii contractului, cauza rezoluţiunii este întotdeauna posterioară încheierii
contractului.
Nulitatea se întemeiază pe ideea că un contract nu a fost valabil încheiat, pe când
rezoluţiunea are ca premisă un contract perfect valabil încheiat, care însă nu a fost executat din
culpa uneia dintre părţi.

84
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 86.
85
Valeriu Stoica, ”Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor civile”, Ed. All, Bucureşti, 1997, pag. 15.
 32

Temeiul juridic al rezoluţiunii contractului

În doctrină, s-a afirmat că rezoluţiunea contractului este o sancţiune civilă, garanţie a

respectări contractului, de natură a contribui la executarea întocmai şi cu bună-credinţă, a
obligaţiilor contractuale.86
Majoritatea autorilor consideră însă că temeiul juridic al rezoluţiunii îl constituie
reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor din contractul sinalagmatic, împrejurarea că fiecare
dintre obligaţiile reciproce este cauza juridică a celeilalte.87
Rezoluţiunea judiciară
Potrivit art. 1021 Cod civil, rezoluţiunea nu operează de drept. Partea îndreptăţită trebuie
să se adreseze instanţei judecătoreşti cu o acţiune în rezoluţiune.
În aceste condiţii, legea recunoaşte instanţei dreptul de a verifica şi aprecia cauzele
rezoluţiunii, putând, după caz, să acorde un termen de graţie părţii acţionate.
Acţiunea în rezoluţiune poate fi introdusă de partea în privinţa căreia angajamentul nu s-a
realizat precum şi de avânzii ei cauză.88 Dacă s-ar recunoaşte o asemenea acţiune părţii care nu-
şi execută obligaţia, ar însemna să i se acorde o primă de încurajare, o cale nejustificată de a se
desprinde din raportul contractual la care a convenit, ceea ce ar constitui o înfrângere de neadmis
a principiului obligativităţii contractelor.89
Condiţiile exercitării acţiunii în rezoluţiune
Pentru admiterea acţiunii având ca obiect rezoluţiunea unui contract se cer îndeplinite
următoarele condiţii:
- una dintre părţi să nu-şi fi executat obligaţiile sale;
- neexecutarea să fi fost imputabilă părţii care nu şi-a îndeplinit obligaţia.
Dacă neexecutare s-a datorat unei cauze fortuite, independente de voinţa
debitorului, nu se va pune problema rezoluţiunii, ci aceea a riscului
contractului;
- debitorul obligaţiei neexecutate să fi fost pus în întârziere, în condiţiile
prevăzute de lege. Punerea în întârziere este foarte importantă, pentru a
putea dovedi refuzul de executare a obligaţiilor de către cealaltă parte
contractantă.90
Instanţa judecătorească, constatând îndeplinirea acestor condiţii, urmează să se pronunţe
asupra rezoluţiunii contractului.

Rezoluţiunea convenţională
Clauzele contractuale exprese prin care părţile prevăd rezoluţiunea contractului pentru
neexecutarea obligaţiilor uneia din ele se numesc pacte comisorii.
Aceste clauze sau pacte comisorii exprese nu trebuie confundate cu condiţia rezolutorie
expresă care constituie o modalitate a contractului. În cazul condiţiei rezolutorii, rezoluţiunea
depinde de un eveniment viitor şi nesigur, străin de comportamentul debitorului şi nu are caracter

86
Liviu Pop, op. cit., pag. 77
87
Ovidiu Ungureanu, Al. Bacaci, Corneliu Turianu, Călina Jugastru, op. cit, p. 199; Constantin Stătescu, Corneliu
Bîrsan, op. cit., pag. 87; Liviu Pop, op. cit., pag. 78.
88
Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit. , pag.157.
89
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit. , pag. 87.
90
Ovidiu Ungureanu, Alexandru Bacaci, Corneliu Turianu, Călina Jugastru, op. cit, p. 199; Liviu Pop, op. cit., p.
79.
 33
sancţionator. Dimpotrivă, în cazul pactului comisoriu, rezoluţiunea se datorează neexecutării
obligaţiilor contractuale de către debitor şi se pune în valoare la iniţiativa creditorului.
Având în vedere consecinţele lor asupra fiinţei contractelor, pactele comisorii sunt
interpretate de practica judiciară restrictiv şi cu mai mare severitate. Intenţia părţilor de a stipula
o asemenea clauză trebuie să rezulte fără echivoc din cuprinsul actului juridic.91
După modul în care sunt redactate, respectiv intensitatea cu care produc efectele
rezoluţiunii, pactele comisorii sunt de patru tipuri:
a) Pactul comisoriu de gradul I este clauza contractuală prin care părţile prevăd că, în
cazul în care una dintre ele nu execută prestaţiile ce le datorează, contractul se
desfiinţează;
b) Pactul comisoriu de gradul II este clauza prin care părţile convin că în cazul în care o
parte nu-şi execută obligaţiile, cealaltă parte este în drept să considere contractul ca
desfiinţat. Instanţa sesizată de partea care nu şi-a executat obligaţia va putea totuşi să
constate că, deşi obligaţia nu a fost îndeplinită la termen totuşi ea a fost executată
înainte de a fi avut loc declaraţia de rezoluţiune. Astfel, instanţa nu poate acorda un
termen de graţie, dar va putea să constate că rezoluţiunea nu a avut loc;
c) Pactul comisoriu de gradul III constă în clauza prin care se prevede că, în cazul în
care una dintre părţi nu îşi va executa obligaţiile sale, contractul se consideră rezolvit
de plin drept. Aceasta înseamnă că instanţa de judecată nu este îndreptăţită să acorde
termen de graţie şi să se pronunţe referitor la oportunitatea rezoluţiunii contractului.
d) Pactul comisoriu de gradul IV este acea clauză contractuală prin care părţile prevăd
că, în cazul neexecutării obligaţiei, contractul se consideră desfiinţat de drept, fără a
mai fi necesară punerea în întârziere şi fără intervenţia instanţei de judecată. O
asemenea stipulaţie are drept efect desfiinţarea necondiţionată a contractului, de
îndată ce a expirat termenul de executare, fără ca obligaţia să fi fost adusă la
îndeplinire. Instanţa de judecată sesizată de una dintre părţi nu va avea altă
posibilitate decât aceea de a constata faptul că rezoluţiunea contractului a operat de
plin drept. 92
În legătură cu toate pactele comisorii este necesar a fi făcută observaţia generală că
singurul în drept a aprecia dacă este cazul să se aplice rezoluţiunea este creditorul care şi-a
executat sau se declară gată să-şi execute obligaţiile. Înscrierea în contract a unui pact comisoriu
expres nu înlătură posibilitatea acestuia de a cere executarea silită a contractului şi de a nu se
ajunge la rezoluţiune.
Debitorul care nu şi-a executat obligaţiile nu are dreptul de a pretinde rezoluţiunea
contractului, chiar dacă în cuprinsul acestuia a fost inserat un pact comisoriu expres de tipul cel
mai sever.93
Efectele rezoluţiunii contractului
Rezoluţiunea produce efecte între părţile contractului şi faţă de terţi. Efectul principal
constă în desfiinţarea contractului, atât pentru trecut (ex tunc), cât şi pentru viitor (ex nunc).
Între părţi, rezoluţiunea contractului are ca efect repunerea lor în situaţia anterioară,
părţile fiind ţinute să-şi restituie prestaţiile efcetuate în temeiul contractului desfiinţat.
Atunci când creditorul a suferit şi un prejudiciu din cauza neexecutării obligaţiei de către
cealaltă parte, el are dreptul să ceară, pe lângă rezoluţiunea contractului, obligarea debitorului la
plata de daune interese. Daunele interese pot fi evaluate anticipat de părţile contractante printr-o
clauză penală. În caz contrar, întinderea daunelor interese va fi stabilită de instanţa de judecată,
conform art. 1084 Cod civil.
91
Liviu Pop, op. cit., pag. 81; Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 89.
92
Ovidiu Ungureanu, Alexandru Bacaci, Corneliu Turianu, Călina Jugastru, op. cit., pag. 200; Tudor R. Popescu,
Petre Anca, op. cit., pag. 140;Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit.,pag. 156; Liviu Pop, op. cit., pag. 82.
93
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 90.
 34
Faţă de terţi, rezoluţiunea contractului are ca efect desfiinţarea tuturor drepturilor
consfinţite în favoarea lor de către dobânditorul bunului sau bunurilor ce au format obiectul
contractului rezolvit, conform principiului “resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis”.
Astfel, urmare a caracterului retroactiv al rezoluţiunii, dobânditorul nu putea transmite drepturi
pe care nu le avea “nemo plus juris ad alium transfere potest, quam ipso habet”. Cu toate
acestea, terţii dobânditori vor putea opune dobândirea drepturilor lor prin posesie de bună
credinţă (art. 1909 Cod civil), în cazul bunurilor mobile şi prin uzucapiune, în cazul bunurilor
imobile.94

Rezilierea contractului
Rezilierea contractului este sancţiunea care se aplică în cazul neexecutării culpabile a
unui contract cu executare succesivă.
Rezilierea are ca efect desfiinţarea contractului sinalagmatic, pentru cauză de neexecutare
numai pentru viitor. Prestaţiile executate în trecut, fiind de regulă ireversibile, rămân definitiv
executate.
Contractul de închiriere, de exemplu, este un contract cu execuţie succesivă, în timp.
Dacă la un moment dat una dintre părţi nu-şi mai execută obligaţia, cealaltă parte va putea cere
rezilierea contractului. Ca efect al rezilierii, efectele viitoare ale contractului încetează, fără însă
ca aceasta să aibă vreo influenţă asupra a tot ceea ce s-a executat până atunci.
În doctrină s-a afirmat că, se poate spune că rezoluţiunea contractelor cu executare
succesivă se numeşte reziliere. De aceea, cu excepţia faptului că desfiinţează contractul numai
pentru viitor, rezilierii i se aplică, sub toate celelalte aspecte, regimul juridic al rezoluţiunii.95

3.4. 3 Riscul contractului

Când în cadrul unui contract sinalagmatic, o parte nu vrea să-şi execute obligaţia sa, ori
este, în orice alt mod, culpabilă de această neexecutare, este normal ca şi cealaltă parte să fie
exonerată de executarea obligaţiei sale corelative. Se poate întâmpla însă că dintr-o împrejurare
independentă de voinţa părţilor, una dintre părţi să se afle în imposibilitatea de a-şi executa
obligaţia. Se pune atunci problema de a şti dacă partea cealaltă mai este ţinută să-şi execute
obligaţia ce-i revine ori, cu alte cuvinte, cine va suporta riscul contractului în cazul
imposibilităţii fortuite de executare a obligaţiei ce revine uneia dintre părţi.96
Problema suportării riscurilor contractuale a fost soluţionată diferit în decursul timpului.
În dreptul roman, contractele sinalagmatice aveau la bază două stipulaţii independente; de
exemplu, la contractul de vânzare-cumpărare, stipulaţia prin care vânzătorul se obliga să vândă
bunul cumpărătorului şi stipulaţia prin care cumpărătorul se obliga să plătească preţul
vânzătorului. De aceea şi obligaţiile izvorâte din cele două stipulaţii erau independente una faţă
de alta. Ca urmare, pierderea fortuită a bunului înainte de predare, libera pe vânzător, nu însă şi
pe cumpărător, care trebuia să plătească preţul, adică să suporte riscul contractual; deci res perit
emptori, care exprima aplicarea la vânzare-cumpărare a adagiului res perit creditori.
În dreptul medieval, soluţia injustă din dreptul roman, a fost înlocuită, din considerente
de echitate, cu soluţia res perit domino.
Această soluţie s-a transmis, cu titlu de regulă, şi în dreptul civil modern, însă nu în
exprimarea extracontractuală de res perit domino, ci în exprimarea contractuală de res perit
debitori.97
94
Liviu Pop, op. cit., pag. 84; Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit. pag. 90.
95
Valeriu Stoica, op. cit., pag. 15; Ion P. Filipescu, op. cit., pag. 87; Liviu Pop, op. cit., pag. 84.
96
Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag. 130.
97
Ioan Albu, op. cit., pag. 138.
 35
Regula menţionată înseamnă că debitorul obligaţiei imposibil de executat nu va putea
pretinde celeilalte părţi să-şi execute obligaţia corelativă, dar nici cealaltă parte nu va putea
pretinde despăgubiri pentru neexecutare de la debitorul obligaţiei imposibil de executat.
Temeiul sau fundamentul regulii res perit debitori constă în caracterul reciproc şi
interdependent al obligaţilor ce revin părţilor contractante. În contractele sinalagmatice, obligaţia
fiecărui contractant este cauza executării obligaţiei de către celălalt contractant. Imposibilitatea
fortuită de executare a obligaţiei debitorului lipseşte de cauză obligaţia creditorului. Cu alte
cuvinte, neexecutarea obligaţiei uneia dintre părţi lipseşte de suport juridic obligaţia celeilalte
care, astfel, nu va mai trebui să fie executată.
Regula că riscul contractului este suportat de debitorul obligaţiei imposibil de executat nu
este formulată de Codul civil, dar acesta face unele aplicaţii, ale regulii, în diferite materii.
Astfel:
- în materie de închiriere, dacă în timpul locaţiunii lucrul închiriat piere în totalitate, prin
caz fortuit, contractul se consideră de drept desfăcut, ceea ce înseamnă că locatorul nu va avea
dreptul să pretindă chiria de la chiriaş (art. 1423 Cod civil civil). Locatorul este debitorul unei
obligaţii imposibil de executat şi va suportă riscul contractului;
- în materia contractului de antrepriză, dacă înainte de predare, lucrul confecţionat de
antreprenor piere fortuit, antreprenorul nu va putea pretinde de la comitent plata pentru munca
investită în confecţionarea lucrului Antreprenorul are, în acest caz, calitatea de debitor al unei
obligaţii imposibil de executat şi deci suportă riscul contractului.98
În cazul în care obligaţia devine numai parţial imposibil de executat, deci nu în întregime
ca în situaţiile precedente, două situaţii sunt posibile:
- fie soluţia de a se reduce în mod corespunzător contraprestaţia ce ar urma să se execute
de cealaltă parte, ceea ce înseamnă că debitorul obligaţiei imposibil de executat suportă riscul
contractului în măsura obligaţiei neexecutate de el;
- fie soluţia desfiinţării sau desfacerii în întregime a contractului, dacă parte ce ar putea fi
executată nu asigură scopul pentru care contractul a fost încheiat. În această situaţie riscul
contractului este suportat integral de către debitorul obligaţiei imposibil de executat.
Regula riscurilor contractuale se întemeiază pe voinţa prezumată a părţilor care s-au
obligat fiecare numai în consideraţia executării obligaţiei corelative, motiv pentru care această
regulă, care pune riscurile în sarcina debitorului obligaţiei a cărei executare a devenit imposibilă,
nu are caracter imperativ, aşa încât părţile pot conveni cu privire la sarcina riscurilor
contractuale, de pildă, pentru a o impune creditorului.
Cazul fortuit, care determină aplicarea regulii riscului contractual, produce efecte
retroactiv, în sensul că ambele obligaţii se consideră ca şi cum nu au existat niciodată.

Suportarea riscurilor în contractele sinalagmatice translative de proprietate

Riscul contractului capătă o soluţie specifică în cazul în care este vorba de un contract
sinalagmatic translativ de proprietate privind un bun cert.
O asemenea problemă se pune în situaţia în care lucrul care a făcut obiectul contractului a
pierit dintr-o cauză fortuită, înainte de a fi fort predat de către transmiţător.
Regula consacrată în legislaţie este aceea că în cazul contractelor translative de
proprietate, riscul contractului îl suportă acea parte care avea calitatea de proprietar al lucrului la
momentul pieirii fortuite a acestuia (res perit domino).
Cu privire la transmiterea proprietăţii unui lucru cert, art. 971 Cod civil dispune: “În
contractele ce au ca obiect translaţia proprietăţii, sau a unui alt drept real, proprietatea sau dreptul
se transmit prin efectul consimţământului părţilor, şi lucrul rămâne în rizico-pericolul
dobânditorului, chiar dacă nu i s-a făcut tradiţiunea lucrului”.

98
Ion P. Filipescu, op. cit., pag. 88; Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 92.
 36
Codul civil face aplicaţia practică a aceste reguli în materia contractului de vânzare-
cumpărare., conform dispoziţiilor art. 1295 alin. 1 “ vinderea este perfectă între părţi şi
proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, în privinţa vânzătorului, îndată ce părţile s-au
învoit asupra lucrului şi asupra preţului, deşi lucrul încă nu se va fi predat şi preţul încă nu se va
fi numărat”.99
În cazul în care obiectul contractului sunt bunuri de gen, transferul dreptului de
proprietate operează numai odată cu predarea către cumpărător, deoarece ca regulă, numai în
acest moment se realizează individualizarea bunurilor.
În consecinţă, în cazul bunurilor de gen, dacă până la predare intervine o imposibilitate de
executare, riscul contractului va fi suportat de debitorul obligaţiei imposibil de executat, adică de
vânzător. Pieirea unor bunuri de gen nu înlătură obligaţia vânzătorului de a-şi executa în natură
obligaţia. Chiar dacă toate bunurile din patrimoniul vânzătorului de genul celor vândute au pierit
în mod fortuit, vânzătorul este obligat să-şi procure altele, de acelaşi fel, spre a-şi executa
obligaţia (genera non pereunt). În caz de neexecutare vânzătorul poate fi obligat la plata de
despăgubiri.
Riscul contractului va fi suportat de către vânzător şi atunci când, deşi este vorba de un
bun cert, înainte de pieirea lucrului, vânzătorul fusese pus în întârziere întrucât nu îşi executase
la termenul prevăzut, obligaţia de predare., în acest sens fiind dispoziţiile art. 1074 alin. 2 Cod
civil care menţionează expres că “lucrul este în rizico-pericolul creditorului, afară dacă debitorul
este în întârziere; în acest caz rizico-pericolul este al debitorului”.
Debitorul pus în întârziere poate scăpa de urmările riscului numai dacă dovedeşte că
lucrul ar fi pierit chiar dacă ar fi fost predat cumpărătorului la termen (art. 1156 alin. 2 Cod
civil).
În cazul în care, deşi este vorba de bunuri certe, transferul proprietăţii nu se produce la
încheierea contractului, ci ulterior, iar bunul piere înainte de a se fi operat transferul proprietăţii,
riscul contractului va fi suportat de către vânzător, atât ca aplicare a principiului res perit
domino, cât şi pentru că el este debitorul obligaţiei imposibil de executat. Astfel, de exemplu:
- în cazul vânzării lucrurilor viitoare, transferul proprietăţii operează la predare;
- părţile au convenit transmiterea proprietăţii la o dată ulterioară încheierii contractului;
- în sistemul de carte funciară, transferul operează în momentul întabulării. Drept urmare,
prin înscriere în carte funciară dreptul de proprietate se transmite atât în raporturile dintre părţi,
cât şi faţă de terţi. Cu toate acestea riscurile trec asupra dobânditorului, chiar mai înainte de
întabularea dreptului de proprietate în favoarea dobânditorului, şi anume din momentul în care
înstrăinătorul şi-a îndeplinit obligaţia sa prin punerea în posesie a dobânditorului şi predarea
înscrisurilor necesare pentru înscrierea dreptului transmis.
O situaţie deosebită apare în cazul în care transferul proprietăţii este afectat de o condiţie.
Astfel, urmează a se distinge după cum este vorba de o condiţie suspensivă sau de o condiţie
rezolutorie.
În cazul în care vânzarea a fost încheiată sub condiţie suspensivă, transmiterea
proprietăţii lucrului individual determinat este subordonată realizării condiţiei. Dacă lucrul piere
în mod fortuit pendente conditione, legea dispune că riscul îl va suporta vânzătorul, acesta
nemaifiind în măsură să-şi execute obligaţia la împlinirea condiţiei., iar cumpărătorul nu va fi
obligat să plătească preţul, chiar dacă se împlineşte condiţia (art. 1018 Cod civil).
Dacă pendente conditione lucrul a pierit numai în parte, cumpărătorul este obligat să-l
primească în starea în care se găseşte, fără a putea obţine vreo reducere a preţului (art. 1018 alin.
3 Cod civil).

99
Ion P. Filipescu, op. cit., pag. 88; Francisc Deak,”Curs de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor”, Bucureşti,
1960, pag 163.
 37
Dacă vânzarea s-a făcut sub condiţie rezolutorie, cumpărătorul unui lucru individual
determinat devine proprietar din momentul încheierii contractului şi se află în aceeaşi situaţie în
care se găseşte vânzătorul în contractul încheiat sub condiţie suspensivă. Dacă lucrul piere mai
înainte de realizarea condiţiei rezolutorii, riscul îl suportă cumpărătorul, proprietar sub condiţie
rezolutorie, care va trebui să plătească deci preţul, deşi dreptul său de proprietate este desfiinţat
cu efect retroactiv din momentul încheierii contractului.100
În concluzie se poate afirma că ori de câte ori transferul unui bun este afectat de o
condiţie, iar bunul piere pendente conditione, riscul contractului va fi suportat de către acea parte
care are calitatea de proprietar sub condiţie rezolutorie.101

CAPITOLUL 4
ACTUL JURIDIC UNILATERAL CA IZVOR DE OBLIGAŢII

4.1. Definiţie

Actul juridic unilateral ca izvor de obligaţii este actul juridic civil care reprezintă
rezultatul voinţei unui singur subiect de drept având ca efect naşterea, modificarea sau stingerea
unei obligaţii.

4.2. Reglementare

Codul civil, ca dealtfel şi alte izvoare ale dreptului civil, nu cuprind o reglementare
generală a actului juridic unilateral ca izvor de obligaţii, acesta reprezentând o excepţie dedusă
din interpretarea anumitor instituţii juridice.

4.3. Exemple de acte juridice unilaterale, izvoare de obligaţii

În doctrină102 sunt considerate ca izvoare de obligaţii următoarele acte juridice unilaterale:

a) Oferta de a contracta, care a fost analizată la mecanismul încheierii contractului;
b) Promisiunea publică de recompensă este acel act juridic prin care o persoană, numită
promitent, se obligă, în mod public, să plătească o recompensă persoanei care va
îndeplini un act sau fapt juridic;
c) Promisiunea publică de premiere a unei lucrări în caz de reuşită la un concurs,
constă în angajamentul unei persoane, asumat în mod public, de a acorda un premiu
determinat celei mai bune lucrări realizate de cineva, în condiţiile concursului arătate
în promisiune;
d) Oferta de purgă a imobilului ipotecat, care constă în notificarea adresată de
dobânditorul unui imobil ipotecat creditorilor ipotecari, prin care acesta se oferă să
plătească, datoriile şi sarcinile ipotecare, în limita preţului de cumpărare a imobilului
sau a preţului evaluat, dacă bunul a fost dobândit printr-un act cu titlu gratuit. Această
notificare, realizată în condiţiile art. 1804 – 1806 Cod civil, se numeşte ofertă de
purgă, iar ofertantul este obligat să o menţină timp de 40 de zile.

100
Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag. 134.
101
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 95.
102
Gh. Beleiu, Drept civil român, Casa de editură şi presă „Şansa” S.R.L, Bucureşti, 1998, pag. 128; Iosif Urs,
Smaranda Angheni, Drept civil, vol. III, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1998, pag. 231-232; Florin Ciutacu, Cristian
Jora, op. cit., pag.125 - 126
 38

CAPITOLUL 5
FAPTUL JURIDIC LICIT

5.1. Noţiune şi reglementare

Prin fapte juridice se înţeleg evenimentele şi acţiunile omeneşti care produc efecte
juridice, adică creează, modifică sau sting raporturi juridice.
Codul civil reglementează două fapte juridice licite, ca izvor de obligaţii:
• Gestiunea de afaceri (art.987 – 991);
• Plata lucrului nedatorat (art.992 – 997).
Din categoria faptelor juridice licite face parte şi îmbogăţirea fără justă cauză, care nu are
o reglementare legală, fiind o construcţie a literaturii de specialitate şi a practicii judecătoreşti.

5.2. Gestiunea intereselor altei persoane

5.2.1. Definiţie

Gestiunea intereselor altei persoane, numită şi gestiunea de afaceri, cunoaşte o definiţie

legală cuprinsă în art. 987 Cod civil, conform căruia „ acela care, cu voinţă, gere (administrează)
interesele altuia, fără cunoştinţa proprietarului, se obligă tacit a continua gestiunea ce a început
şi a o a săvârşi, până ce proprietarul va putea îngriji el însuşi”.
Pornind de la această definiţie legală, în doctrină gestiunea intereselor altei persoane a
fost definită ca fiind o operaţiune ce constă în aceea că o persoană intervine, prin fapta sa
voluntară şi unilaterală, şi săvârşeşte acte materiale sau juridice în interesul altei persoane,
fără a fi primit mandat din partea acesteia din urmă.103
Într-o altă formulare, gestiunea de afaceri este un fapt licit şi voluntar, prin care o
persoană numită gerant, săvârşeşte fapte materiale sau încheie acte juridice în interesul altei
persoane, numită gerat, fără a avea mandat din partea acesteia.104
Din definiţiile formulate rezultă că părţile care intră în acest raport obligaţional se numesc
gerant, persoana care intervine prin fapta sa voluntară şi gerat, persoana pentru care se
acţionează.

103
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, Drept civil, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002,
pag.113;
104
Brânduşa Ştefănescu, Raluca Dimitriu, op. cit., pag.295 - 296
 39

5.2.2. Condiţiile gestiunii de afaceri

Condiţiile gestiunii de afaceri privesc obiectul şi utilitatea gestiunii, precum şi atitudinea

părţilor faţă de actele de gestiune.
Aceste condiţii sunt următoarele:
1. Actele juridice încheiate de gerant în nume propriu nu trebuie să depăşească
limitele unui act de administrare;
2. Gestiunea trebuie să fie utilă geratului105, în sensul ca prin săvârşirea ei să se
evite o pierdere patrimonială;
3. Din punct de vedere al atitudinii părţilor faţă de actele de gestiune, urmează a
fi reţinute două aspecte:
a) geratul să nu aibă cunoştinţă de intervenţia gerantului, în caz contrar
fiind vorba de un mandat tacit;
b) gerantul să acţioneze cu intenţia de a administra interesele unei alte
persoane, nu propriile sale interese.

5.2.3. Efectele gestiunii de afaceri

5.2.3.1. Obligaţiile gerantului

Obligaţiile gerantului sunt următoarele:

- să continue gestiunea începută până în momentul în care geratul, sau
moştenitorii săi, vor putea să o preia (art. 987 – 988 Cod civil);
- în efectuarea actelor de gestiune să depună diligenţa unui bun proprietar
(art. 989 Cod civil);
- să dea socoteală geratului pentru operaţiunile efectuate.

5.2.3.2. Obligaţiile geratului

Geratul are următoarele obligaţii:

- să plătească gerantului pentru toate cheltuielile necesare şi utile pe care
acesta le-a făcut (art. 991 Cod civil);
- să execute toate obligaţiile faţă de terţi, care s-au născut din actele
încheiate de gerant în numele său.

105
Liviu Pop, op. cit., pag.149
 40

5.3. Plata lucrului nedatorat

5.3.1. Definiţie

În dreptul civil, prin plată se înţelege executarea voluntară a unei obligaţii, indiferent de
obiectul acesteia, de către debitor. Conform art. 1092 Cod civil, orice plată presupune o datorie.
În raport de aceste considerente, în doctrină106 plata lucrului nedatorat a fost definită ca
fiind executarea de către o persoană a unei obligaţii la care nu era ţinută şi pe care a făcut-o
fără intenţia de a plăti datoria altuia.
Persoana care efectuează plata se numeşte solvens, iar persoana care primeşte plata se
numeşte accipiens.
Acest fapt juridic licit constituie izvor de obligaţii deoarece prin efectuarea unei plăţi
nedatorate ia naştere un raport juridic în temeiul căruia solvensul devine creditorul unei obligaţii
de restituire a ceea ce a plătit, iar accipiensul este debitorul acestei obligaţii.

5.3.2. Reglementare legală

Dreptul solvensului de a cere restituirea este reglementat expres în art. 993 Cod civil,
potrivit căruia „acela care, din eroare, crezându-se debitor, a plătit o datorie, are drept de
repetiţiune în contra creditorului.”
Obligaţia de restituire a accipiensului este reglementată în art. 992 Cod civil, care prevede
că „ cel ce, din eroare sau cu ştiinţă, primeşte ceea ce nu-i este debit, este obligat a-l restitui
aceluia de la care l-a primit.”
Întinderea obligaţiei de restituire este reglementată în art. 994 – 997 Cod civil.

5.3.3. Condiţiile plăţii nedatorate

Condiţiile generale ale plăţii nedatorate sunt următoarele:

- să existe o plată;
- plata să fie nedatorată;
- plata să fie făcută din eroare.

5.3.4. Efectele plăţii nedatorate

Principalul efect al plăţii nedatorate este obligaţia de restituire a lui accipiens, care diferă
după cum acesta este de bună – credinţă sau de rea – credinţă.
5.3.4.1. Obligaţiile accipiensului de bună – credinţă

Accipiensul este de bună – credinţă atunci când nu a cunoscut faptul că plata pe care a
primit-o nu era datorată.
Bina – credinţă se prezumă, iar întinderea obligaţiei de restituire va opera numai în limitele
îmbogăţirii sale, respectiv:
- va restitui lucrul, dar are dreptul să păstreze fructele, ca orice posesor de
bună – credinţă (art. 994 Cod civil);
- dacă lucrul a fost înstrăinat se va restitui preţul primit (art. 996 alin. 2 Cod
civil);

106
Dimitrie Gherasim, Buna – credinţă în raporturile juridice civile, Ed. Academiei, Bucureşti, 1981, pag.187; Liviu
Pop, op. cit., pag. 154, Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.120;
 41
- dacă lucrul a pierit, în mod fortuit, va fi liberat de obligaţia de restituire
(art.995 alin. 2 Cod civil).

5.3.4.2. Obligaţiile accipiensului de rea – credinţă

Accipiensul este de rea – credinţă atunci când primeşte o plată, deşi ştia că nu i se
datorează.
Obligaţiile sale sunt următoarele:
- să restituie lucrul primit şi fructele percepute (art. 994 Cod civil);
- dacă a înstrăinat lucrul, să restituie valoarea acestuia, indiferent de preţul
pe care l- a primit, la data introducerii acţiunii în justiţie (art. 996 Cod
civil);
- dacă lucrul a pierit, în mod fortuit, ră restituie valoarea acstuia din
momentul cererii de restituire, cu excepţia cazului în care va dovedi că
lucrul ar fi pierit şi la solvens (art. 995 Cod civil).

5.3.5. Obligaţiile solvensului

Solvensul este obligat faţă de accipiens, indiferent dacă acesta este de bună – credinţă sau
de rea – credinţă, să restituie cheltuielile necesare şi utile pe care acesta le-a făcut cu conservarea
lucrului, respectiv sporirea valorii lucrului.

5.3.6. Cine poate să ceară restituirea

Restituirea plăţii poate să fie cerută de următoarele persoane:

- solvens;
- creditorii chirografari ai solvensului, pe calea acţiunii oblice.

5.3.7. Acţiunea în restituire

Acţiunea în repetiţiune (restituire) este o acţiune patrimonială, prescriptibilă în termenul

general de prescripţie extinctivă de 3 ani, termen care începe să curgă din momentul în care
solvensul a cunoscut, sau trebuia să cunoască faptul că plata era nedatorată.
Dacă obiectul plăţii a fost un bun individual determinat, acţiunea are caracterul unei acţiuni
în revendicare care este, în principiu, imprescriptibilă.107

5.3.8. Cazurile în care nu există obligaţia de restituire a plăţii nedatorate

Obligaţia de restituire a plăţii nedatorate nu mai există în următoarele cazuri:

• cazul obligaţiilor civile imperfecte achitate de bună voie de către debitor (art. 1092
Cod civil);
• dacă plata s-a efectuat în temeiul unui contract nul pentru cauză imorală;
• dacă plata a fost făcută unui incapabil, acesta va restitui doar în măsura îmbogăţirii
sale (art. 1098 şi art. 1164 Cod civil);
• când plata a fost făcută de către o altă persoană decât debitorul, iar accipiensul a
distrus cu bună – credinţă titlul constatator al creanţei sale.

5.4. Îmbogăţirea fără justă cauză

107
Coordonator Ion Dogaru, Drept civil. Idei producătoare de efecte juridice, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, pag. 81
 42
5.4.2. Definiţie

Îmbogăţirea fără justă cauză este faptul juridic licit prin care patrimoniul unei persoane
este mărit pe seama patrimoniului altei persoane, fără ca pentru aceasta să existe un temei
juridic.108
De regulă, se consideră că aceasta implică un fapt juridic, care constă în mărirea
patrimoniului unei persoane, fără temei legitim, prin diminuarea patrimoniului altei persoane,
cea dintâi având obligaţia de a înapoia celei de a doua avantajul pe care l-a obţinut în dauna ei.109
Acţiunea în justiţie pe care o are creditorul acestei obligaţii, având ca obiect restituirea, se
numeşte actio de im rem verso.

5.4.3. Reglementare

Codul civil nu conţine o reglementare de principiu a îmbogăţirii fără justă cauză,

cunoscută şi sub denumirea de îmbogăţire fără just temei, dar există mai multe aplicaţii ale
acestui fapt juridic licit, ca izvor de obligaţii, respectiv:
- potrivit art. 484 Cod civil, proprietarul terenului care culege fructele este
obligat să plătească semănăturile, arăturile şi munca depusă de alţii;
- conform art. 493 – 494 Cod civil, proprietarul care a construit pe terenul
său cu materialele altei persoane are obligaţia de a plăti contravaloarea
acestora, iar cel care a construit cu materialele sale pe terenul altei
persoane are dreptul să fie despăgubit de către proprietarul terenului care a
reţinut construcţia.

5.4.4. Condiţiile pentru intentarea acţiunii în restituire

Condiţiile pentru intentarea acţiunii în restituire pot fi grupate în două categorii:

1. condiţii materiale;
2. condiţii juridice.

5.4.4.1. Condiţiile materiale ale intentării acţiunii în restituire

• să se producă mărirea unui patrimoniu prin dobândirea unei valori apreciabile;

• micşorarea patrimoniului altei persoane să constea în diminuarea unor elemente
active sau în efectuarea unor cheltuieli;
• să existe o legătură între mărirea şi, respectiv, diminuarea unui patrimoniu, în
sensul că ambele operaţiunii să fie efectul unei cauze unice.

5.4.4.2. Condiţiile juridice ale intentării acţiunii în restituire110

• să nu existe un temei legal al îmbogăţirii unui patrimoniu pe seama diminuării

patrimoniului altei persoane, respectiv să nu fie vorba de o dispoziţie legală, un
contract111, o hotărâre judecătorească;

108
Constantin Sătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag 127
109
Paul Mircea Cosmovici, op. cit., pag.272
110
Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag.156, Renee Sanilevici, op. cit., pag.224,
111
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă, decizia nr. 3548/1999, în Culegere de practică judiciară, 1999,
pag. 31-33
 43
• să nu existe un alt mijloc de recuperare a pierderii suferite.

5.4.5. Efectele îmbogăţirii fără justă cauză

Prin mărirea unui patrimoniu în detrimentul altui patrimoniu se creează un dezechilibru

patrimonial, din care ia naştere un raport juridic obligaţional, în temeiul căruia persoana al cărei
patrimoniu s-a mărit devine creditorul obligaţiei de restituire, iar persoana al cărei patrimoniu s-a
diminuat devine creditorul acestei obligaţii.
De regulă, restituirea se face în natură, dar atunci când acest lucru nu este posibil,
restituirea se va face prin echivalent.
Obligaţia de restituire cunoaşte două limite:
1. persoana al cărei patrimoniu s-a mărit nu poate fi obligată la restituire decât în
măsura creşterii patrimoniului său, la momentul intentării acţiunii în restituire;
2. persoana al cărei patrimoniu s-a diminuat nu poate pretinde mai mult decât
micşorarea patrimoniului său, deoarece s-ar ajunge la o îmbogăţire fără justă cauză.

5.4.6. Prescripţia acţiunii

Acţiunea în restituire este o acţiune prescriptibilă extinctiv, supusă termenului general de

prescripţie, de 3 ani.
Conform prevederilor art. 8 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958, pentru acţiunile formulate
în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză, termenul de prescripţie începe să curgă din momentul în
care persoana care şi-a micşorat patrimoniul a cunoscut, sau trebuia să cunoască, atât faptul
măririi altui patrimoniu, cât şi persoana care a beneficiat de această mărire, împotriva căruia se
intentează acţiunea.

CAPITOLUL 6
FAPTA ILICITĂ CAUZATOARE DE PREJUDICII, IZVOR DE OBLIGAŢII
 44
- RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ -

6.1. Noţiunea de răspundere civilă

Răspunderea civilă este o formă a răspunderii juridice, care constă într-un raport juridic
obligaţional, conform căruia o persoană are datoria de a repara prejudiciul cauzat alteia prin fapta
sa sau prejudiciul de care este ţinută răspunzătoare prin dispoziţiile legale.112
Într-o altă formulare113, răspunderea civilă a fost definită ca fiind o instituţie juridică
alcătuită din totalitatea normelor de drept prin care se reglementează obligaţia oricărei persoane
de a repara prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa extracontractuală sau contractuală, ori pentru
care este chemată de lege să răspundă.
Răspunderea civilă este de două feluri:
- răspundere civilă contractuală
- răspundere civilă delictuală
Răspunderea civilă contractuală apare în cazul nerespectării clauzelor unei convenţii.
Răspunderea civilă delictuală se concretizează într-o obligaţie de reparare a unui
prejudiciu cauzat printr-o faptă ilicită.

6.2. Reglementarea legală a răspunderii civile delictuale

Sediul materiei răspunderii civile delictuale îl constituie dispoziţiile art. 998 – 1003 Cod
civil.
Potrivit art. 998 Cod civil, orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe
acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara, iar art. 999 Cod civil precizează că omul este
responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin
neglijenţa sau imprudenţa sa.

112
Ion M. Anghel, Francisc Deak, Marin F. Popa, Răspunderea civilă, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, pag. 15-21;
Mihail Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1972, pag.7-8
113
Liviu Pop, op. cit., pag.164
 45

6.3. Natura juridică a răspunderii civile delictuale

Fapta ilicită declanşează o răspundere civilă delictuală, al cărei conţinut îl constituie

obligaţia civilă de reparare a prejudiciului cauzat114.
Răspunderea civilă delictuală este o sancţiune specifică dreptului civil care se aplică
pentru săvârşirea unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, nu în considerarea persoanei care a
săvârşit fapta ilicită ci a patrimoniului acesteia.

6.4. Felurile răspunderii civile delictuale

Răspunderea civilă delictuală este de mai multe feluri, respectiv:

• răspunderea pentru fapta proprie (art. 998 – 999 Cod civil);
• răspunderea pentru fapta altei persoane:
1. răspunderea părinţilor pentru faptele ilicite săvârşite de copiii lor minori (art.
1000 alin. 2 Cod civil);
2. răspunderea comitenţilor pentru prejudiciile cauzate de prepuşii lor în funcţiile
încredinţate (art. 1000 alin. 3 Cod civil);
3. răspunderea institutorilor şi meşteşugarilor pentru prejudiciile cauzate de elevii şi
ucenicii aflaţi sub supravegherea lor (art. 1000 alin. 4 cod civil).
• Răspunderea pentru lucruri, edificii şi animale:
1. răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri, în general (art. 1000 alin. 1
Cod civil);
2. răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animalele aflate în paza juridică a unei
persoane (art. 1001 Cod civil);
3. răspunderea proprietarului unui edificiu pentru prejudiciile cauztae ca urmare a
ruinei edificiului ori a unui viciu de construcţie (art. 1002 Cod civil).

6.5. Răspunderea pentru fapta proprie

6.5.1. Reglementare

Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie este reglementată de Codul civil român
în art. 998 – 999.
Art. 998 Cod civil dispune că „orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu,
obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara”, iar art. 999 Cod civil prevede că
„omul este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce
a cauzat prin neglijenţa sau imprudenţa sa”.

6.5.2. Condiţiile generale ale răspunderii

Din analiza textelor art. 998 şi 999 Cod civil, rezultă că pentru angajarea răspunderii
civile delictuale se cer întrunite cumulativ următoarele condiţii:
• existenţa unui prejudiciu;
• existenţa unei fapte ilicite;
• existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu;

114
Constantin Stătescu, Drept civil, Teoria generală a obligaţiilor, Răspunderea civilă delictuală, Universitatea din
Bucureşti, Facultatea de drept, 1980, pag.5
 46
• existenţa vinovăţiei celui ce a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa sau
imprudenţa cu care a acţionat.
Alături de aceste elemente, în literatura de specialitate115 s-a susţinut şi necesitatea existenţei
capacităţii delictuale a celui care a cauzat prejudiciul.
Alţi autori116 au argumentat în sensul că această condiţie trebuie analizată numai ca un
element al vinovăţiei autorului faptei ilicite şi nu ca o condiţie distinctă a răspunderii civile
delictuale.
Într-o altă opinie 117s-a precizat că existenţa capacităţii delictuale a celui ce a săvârşit fapta
ilicită poate fi examinată separat, după cum poate fi considerată un element implicat în condiţia
vinovăţiei.

6.6. Prejudiciul

6.6.1.Definiţie

Prejudiciul, calificat ca o condiţie sine qua non118, este definit ca fiind efectul negativ
suferit de o anumită persoană, ca urmare a faptei ilicite săvârşite de o altă persoană.119
Alţi autori120 au apreciat că prejudiciul reprezintă rezultatele dăunătoare, de antură
patrimonială sau nepatrimonială, efecte ale încălcării drepturilor subiective şi intereselor legitime
ale unei persoane.
Prejudiciul este cel mai important element al răspunderii civile delictuale, condiţie
necesară şi esenţială a acesteia, deoarece atât timp cât o persoană nu a fost prejudiciată, ea nu are
dreptul de a pretinde nici o reparaţie, pentru că nu poate face dovada unui interes.

6.6.2. Clasificarea prejudiciului

Prejudiciul se clasifică în funcţie de mai multe criterii, respectiv:

• după natura sa: prejudiciu patrimonial şi prejudiciu nepatrimonial;
• după durata producerii: prejudiciul este instantaneu sau succesiv;
• după cum putea sau nu să fie prevăzut în momentul producerii: prejudiciu
previzibil şi prejudiciu imprevizibil.

Prejudiciul patrimonial este acel prejudiciu al cărui conţinut poate fi evaluat în bani. De
exemplu, distrugerea unui bun, pierderea capacităţii de muncă.
Prejudiciul nepatrimonial este acel prejudiciu care nu este susceptibil de evaluare în
bani. De exemplu, atingerea adusă onoarei şi demnităţii persoanei, suferinţa fizică provocată de
un accident.
Rezultând din atingerea unor valori morale ale omului, prejudiciile nepatrimoniale sunt
numite daune morale.
În deplin consens cu recomandările făcute de Consiliul Europei cu privire la repararea
daunelor morale, cu ocazia Colocviului ţinut sub auspiciile sale la Londra în 1969, doctrina şi
jurisprudenţa română au acceptat că o atare răspundere civilă nepatrimonială contribuie şi la

115
Paul Demetrescu, Drept civil, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1966, pag.
89; Ion M. Anghel, Francisc Deak, Marin F. Popa, op. cit., pag.71
116
Tudor R Popescu, Petre Anca, op. cit., pag.160-161,
117
Constantin Stătescu, op. cit., pag. 32
118
Ioan albu, Victor Ursa, Răspunderea civilă pentru daune morale, Ed Dacia, Cluj – Napoca, 1979, pag.29,
119
Constantin Stătescu, op. cit., pag.33
120
Ioan Albu, Victor Ursa, op. cit., pag.29
 47
reducerea compensatorie a suferinţelor fizice şi psihice încercate de părţile vătămate prin lovirile,
vătămările, mutilările, desfigurările, restrângerea posibilităţilor de a duce o viaţă normală ori alte
asemenea situaţii determinate de vătămarea integrităţii, a sănătăţii ori cauzarea morţii unei
persoane apropiate.
Punerea de acord a jurisprudenţei române cu legislaţia comunitară europeană referitoare
la repararea daunelor morale, a determinat concluzia că o atare despăgubire de „compensare” sau
„satisfacţie” a victimei, să fie recunoscută, exclusiv, în cadrul infracţiunilor contra vieţii,
integrităţii şi sănătăţii persoanei, libertăţii persoanei, a acelora prin care s-au adus atingeri grave
personalităţii umane şi a raporturilor de familie.121
Prejudiciul instantaneu este acea consecinţă dăunătoare care se produce dintr-o dată
sau într-un interval de timp scurt.
Prejudiciul succesiv constă în consecinţa dăunătoare care se produce continuu sau
eşalonat în timp.
Prejudiciul previzibil este acel prejudiciu care a putut să fie prevăzut la momentul
săvârşirii faptei ilicite.
Prejudiciul imprevizibil este acel prejudiciu care nu a putut să fie prevăzut la momentul
săvârşirii faptei ilicite.

121
Curtea de Apel Ploieşti, Secţia penală, deciziile nr. 475/4.09.1997, 229/30.09.1997 şi 242/14.10.1997, în
Buletinul Jurisprudenţei, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, pag.316-320
 48

6.6.3. Condiţiile reparării prejudiciului

Prejudiciul dă dreptul victimei de a cere obligarea autorului faptei ilicite la reparare, dacă
sunt îndeplinite, cumulativ, două condiţii:
- prejudiciul să fie cert;
- prejudiciul să nu fi fost reparat încă.

6.6.3.1. Caracterul cert al prejudiciului

Prejudiciul este cert atunci când este sigur atât sub aspectul existenţei cât şi al întinderii
sale.
Este considerat cert, prejudiciul actual precum şi prejudiciul viitor, adică acel prejudiciu
care apare după soluţionarea acţiunii în despăgubire, în măsura în care sunt sigure atât apariţia
acestui prejudiciu, cât şi posibilitatea de a fi determinat.

6.6.3.2. Prejudiciul să nu fi fost reparat încă

Analiza acestei condiţii se face în raport de trei posibile situaţii, respectiv:

1. Dacă victima primeşte o pensie de invaliditate sau pensie de urmaş, acordată de
Asigurările sociale, pentru repararea prejudiciului ea va fi îndreptăţită să formuleze acţiune în
răspundere civilă delictuală având ca obiect diferenţa de prejudiciu care nu este acoperită de
plata acestei pensii.122
2.Dacă victima primeşte indemnizaţie de asigurare, se fac următoarele distincţii:
• indemnizaţia de asigurare primită de victimă de la asigurator, în calitate de
persoană asigurată pentru o asigurare de persoane, se cumulează cu despăgubirile datorate
de autorul faptei ilicite;
• indemnizaţia de asigurare primită de victimă de la asigurator, în calitate de
persoană asigurată pentru o asigurare de bunuri, nu se cumulează cu despăgubirile datorate
de autorul faptei ilicite; în acest caz autorul faptei ilicite poate fi obligat la plata unei
despăgubiri reprezentând diferenţa dintre prejudiciu şi indemnizaţia de asigurare;
• dacă autorul faptei ilicite are calitatea de asigurat, în cadrul unei asigurări
facultative sau obligatorii de răspundere civilă, asiguratorul va putea fi obligat să plătească
despăgubiri victimei, iar victima îl va acţiona pe autorul faptei ilicite doar pentru diferenţa
dintre prejudiciu şi suma primită de la asigurator.
3. Dacă victima primeşte o sumă de bani de la o terţă persoană, cu titlu de ajutor, va putea
să solicite şi plata de despăgubiri de la autorul faptei ilicite, iar dacă terţul a plătit în locul
autorului faptei ilicite, victima va putea să pretindă de la autor diferenţa dintre prejudiciu şi
suma primită de la terţ.

6.6.4. Principiile reparării prejudiciului

Repararea prejudiciului se poate realiza prin convenţia părţilor sau prin intentarea unei
acţiuni în justiţie pentru plata despăgubirilor.
Pe cale convenţională, victima şi autorul faptei ilicite pot să încheie în mod valabil o
convenţie prin care să stabilească atât întinderea despăgubirilor, cât şi modalitatea de plată a
acestora.
122
Tribunalul Suprem, Secţia penală, decizia nr. 1356/1983, în Culegere de decizii ale T.S. pe anul 1983, pag. 271
 49
Dacă între părţi nu a intervenit o asemenea convenţie, victima se va adresa instanţei de
judecată cu o acţiune având ca obiect plata despăgubirilor.
În cadrul unei astfel de acţiuni, repararea prejudiciului se face în funcţie de următoarele
principii:
- principiul reparării integrale a prejudiciului;
- principiul reparării în natură a prejudiciului.

6.6.4.1. Principiul reparării integrale a prejudiciului

Restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii faptei ilicite justifică principiul reparării integrale
a prejudiciului ca un principiu fundamental al răspunderii civile delictuale.
La repararea integrală a unui prejudiciu, urmează a fi avute în vedere următoarele aspecte:
• este supusă reparării atât paguba efectivă – damnum emergens -, cât şi beneficiul
nerealizat – lucrum cesans-123;
• se repară atât prejudiciul previzibil cât şi prejudiciul imprevizibil;
• În stabilirea întinderii despăgubirilor nu are relevanţă starea materială a victimei sau
a autorului faptei ilicite124
• Prejudiciul trebuie să fie reparat în întregime, indiferent de forma sau gradul de
vinovăţie.

6.6.4.2. Principiul reparării în natură a prejudiciului

Repararea în natură a prejudiciului constă într-o activitate sau operaţie materială,

concretizată în restituirea bunurilor însuşite pe nedrept, înlocuirea bunului distrus cu altul de
acelaşi fel, remedierea stricăciunilor sau defecţiunilor cauzate unui lucru, distrugerea sau
ridicarea lucrărilor făcute cu încălcarea unui drept al altuia, etc.125
Sub aspectul reglementării, principiul reparării în natură nu este consacrat în Codul civil,
dar este recunoscut în doctrină şi jurisprudenţă.

6.6.4.3. Repararea prin echivalent a prejudiciului

Atunci când nu este posibilă repararea în natură a prejudiciului , repararea se face prin
echivalent.
Repararea prin echivalent este o modalitate subsidiară şi compensatorie, devenind
aplicabilă ori de câte ori repararea în natură a prejudiciului nu este obiectiv posibilă.126
Repararea prin echivalent se poate face în două modalităţi:
- acordarea unei sume globale, care se stabileşte prin hotărârea
judecătorească de obligare la plata despăgubirilor;
- stabilirea unor prestaţii periodice, în formă bănească, care se plătesc
victimei, după caz, temporar sau viager. De exemplu, în cazul săvârşirii
unei infracţiuni contra persoanei, cauzatoare de vătămări corporale, cu
urmarea unei invalidităţi temporare, autorul faptei ilicite va fi obligat la
plata unor despăgubiri periodice către partea vătămată până la data
încetării stării de invaliditate.

123
Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală, decizia nr. 2530/21.11.1991, în Probleme de drept din deciziile Curţii
Supreme de Justiţie, 1990 – 1992, Ed. Orizonturi, Bucureşti, 1993, pag.107 - 109
124
Curtea Supremă de Justiţie, Secţia civilă, decizia nr. 747/1992, idem, pag. 92 - 93
125
Liviu Pop, op. cit., pag.169
126
Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit., pag. 223
 50
În doctrină127 s-a precizat că în cazul în care, după acordarea despăgubirilor prin hotărâre
judecătorească, se face dovada unor noi prejudicii, având drept cauză aceeaşi faptă ilicită, se pot
obţine despăgubiri suplimentare, fără a se putea invoca autoritatea de lucru judecat a hotărârii
anterior pronunţate.

6.6.4.4. Stabilirea despăgubirilor în cazul reparării prin echivalent a prejudiciului

• întinderea prejudiciului şi modul de calcul al echivalentului daunelor se calculează

la momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti de acordare a despăgubirilor;
• autorul faptei ilicite poate să fie obligat şi la plata dobânzilor la suma stabilită cu
titlu de despăgubire, iar aceste dobânzi curg din momentul în care hotărârea
judecătorească a rămas definitivă;
• dacă fapta ilicită a produs o vătămare a sănătăţii sau integrităţii corporale, fără
consecinţe de durată, se vor acorda despăgubiri sub forma unei sume globale care să
acopere cheltuielile victimei cu refacerea sănătăţii, precum şi diferenţa dintre
venitul pe care victima l-ar fi obţinut şi suma de bani primită pe perioada
concediului medical;
• dacă vătămarea sănătăţii sau integrităţii corporale a produs consecinţe de durată, se
vor acorda despăgubiri sub forma unor prestaţii periodice, care prezintă diferenţa
dintre venitul obţinut anterior vătămării şi venitul obţinut după vătămare (pensie,
ajutor social);
• dacă urmarea faptei ilicite constă în decesul victimei, se vor acorda despăgubiri care
să acopere cheltuielile medicale şi de înmormântare, precum şi pentru prejudiciile
patrimoniale şi morale ale persoanelor aflate în întreţinerea victimei.
Instanţele judecătoreşti investite cu soluţionarea unor acţiuni având ca obiect plata
despăgubirilor, în cazul vătămării integrităţii corporale, au decis şi în sensul că în cazul în care
cel vătămat corporal trebuie să depună un efort suplimentar, este necesar ca acesta să primească
şi echivalentul acestui efort, deoarece numai astfel se restabileşte situaţia anterioară şi nu i se
impune celui vătămat să suporte, indiferent sub ce formă, consecinţele activităţii ilicite a cărei
victimă a fost. Partea vătămată are dreptul la despăgubiri corespunzătoare, chiar şi în situaţia în
care, ulterior producerii prejudiciului, realizează la locul de muncă aceleaşi venit, şi chiar mai
mare, dacă se dovedeşte că datorită invalidităţii a fost nevoită să facă un efort în plus, care a
necesitat pentru compensare, cheltuieli suplimentare de alimentaţie şi medicaţie adecvată. 128

6.7. Fapta ilicită

6.7.1. Definiţie

Pentru angajarea răspunderii civile delictuale este necesară săvârşirea unei fapte ilicite,
care, în concepţia tradiţională avea în structura sa un element obiectiv sau material şi un element
subiectiv sau psihologic, cu precizarea că elementul subiectiv a fost, ulterior abandonat. Aceasta
înseamnă că în analiza faptei ilicite vom avea în vedere doar elementul obiectiv al acesteia, adică
manifestarea exterioară a unei atitudini de conştiinţă şi voinţă a unei persoane.
În materia răspunderii civile delictuale, fapta ilicită este definită ca fiind orice faptă prin
care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv
aparţinând unei persoane.129

127
Constantin Stătescu, op. cit., pag. 45; Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.170
128
Curtea de Apel Ploieşti, Secţia civilă, decizia nr. 2110/26.09.1995, op. cit., pag. 437 - 438
129
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.186
 51
În alte formulări, fapta ilicită a fost definită ca fiind acţiunea sau inacţiunea care are ca
rezultat încălcarea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei persoane130 sau ca
reprezentând un act de conduită prin săvârşirea căruia se încalcă regulile de comportament în
societate.131
Deşi dispoziţiile art. 998 Cod civil se referă la „orice faptă care cauzează altuia prejudiciu”,
în realitate, pentru a fi atrasă răspunderea civilă delictuală, fapta trebuie să fie ilicită.
De exemplu, este ilicită fapta posesorului de rea – credinţă, care culege recolta de pe o
suprafaţă de teren care nu-i aparţine, producând astfel proprietarului care, potrivit art. 480 Cod
civil, are dreptul să culeagă fructele, o daună constând în contravaloarea fructelor însuşite pe
nedrept. În asemenea situaţii, sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 998 Cod civil, iar
posesorul este obligat să restituie proprietarului terenului fructele culese, acesta având obligaţia
ca, potrivit art. 484 Cod civil, să plătească cheltuielile făcute pentru obţinerea fructelor.132
În acest sens şi art. 25 şi 35 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi
persoanele juridice, menţionează expres răspunderea pentru fapta ilicită.
Răspunderea civilă delictuală operează atât în cazul încălcării unui drept subiectiv, dar şi
atunci când sunt prejudiciate anumite interese ale persoanei.
În aprecierea caracterului ilicit al faptei trebuie avute în vedere nu numai normele juridice,
dar şi normele de convieţuire socială, în măsura în care reprezintă o continuare a prevederilor
legale.
Deoarece drepturile subiective şi interesele legitime ale persoanelor sunt numeroase şi
diferite, la fel sunt şi faptele prin care acestea pot fi încălcate.
Legea impune, de regulă, obligaţia persoanelor de a se abţine de la orice faptă prin care s-ar
putea aduce atingere drepturilor subiective şi intereselor legitime ale altora. 133 Încălcarea acestei
obligaţii are loc, în principiu, printr-o activitate pozitivă, prin acte comisive, dar fapta ilicită
poate îmbrăca şi forma unei inacţiuni, în acele situaţii când, potrivit legii, o persoană este
obligată să îndeplinească o activitate sau să săvârşească o anumită acţiune.

6.7.2. Trăsăturile caracteristice ale faptei ilcite

Fapta ilicită prezintă următoarele trăsături caracteristice:134

• fapta are caracter obiectiv sau existenţă materială, constând într-o conduită ori
manifestare umană exteriorizată;
• fapta ilicită este rezultatul unei atitudini psihice;
• fapta este contrară ordinii sociale şi reprobată de societate.

6.7.3. Cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei

În anumite situaţii, deşi fapta ilicită provoacă un prejudiciu altei persoane, răspunderea nu
este angajată, deoarece este înlăturat caracterul ilicit al faptei.
Cauzele135 care înlătură caracterul ilicit al faptei sunt:
- legitima apărare;
130
Liviu Pop, op. cit., pag.212
131
Veronica Stoica, Nicolae Puşcaş, Petrică Truşcă, Drept civil. Instituţii de drept civil, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2003, pag. 328
132
Curtea de Apel Iaşi, Secţia civilă, decizia nr. 487/5.05.1997, în Culegere de practică judiciară, Iaşi, 1998, pag. 17
133
Mihail Eliescu, op. cit., pag.141
134
Liviu Pop, op. cit., pag.213
135
Iosif Urs, Smaranda Angheni, op. cit., pag.254-258; Maria Gaiţă, Drept civil, Obligaţii, Ed. Institutul European,
Iaşi, 1999, pag. 162-170;Dumitru Văduva, Andreea Tabacu, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Paralela
45, 2002, pag.110-113,
 52
- starea de necesitate;
- îndeplinirea unei activităţi impuse sau permise de lege;
- îndeplinirea ordinului superiorului;
- exercitarea unui drept;
- consimţământul victimei.

Legitima apărare este definită în art. 44 Cod penal, reprezintă o faptă săvârşită în scopul
apărării vieţii, integrităţii corporale, a sănătăţii, libertăţii, onoarei sau bunurilor aceluia care
exercită apărarea, ale altei persoane sau în apărarea unui interes general, obştesc, împotriva unui
atac ilicit exercitat de o altă persoană, faptă de apărare prin care se pricinuieşte atacatorului,
agresorului, o asemenea pagubă.136
O persoană este considerată în legitimă apărare dacă fapta a fost săvârşită în următoarele
condiţii:
- există un atac material, direct, imediat şi injust împotriva persoanei care
comite fapta;
- atacul să fie îndreptat împotriva unei persoane sau a drepturilor acesteia
ori împotriva unui interes general;
- atacul să pună în pericol grav viaţa, integritatea corporală , drepturile celui
atacat ori interesul public;
- apărarea celui care săvârşeşte fapta ilicită să fie proporţională cu atacul.

Starea de necesitate , definită de art. 45 alin.2 Cod penal, presupune că fapta a fost
săvârşită pentru a salva de la un pericol iminent, şi care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa,
integritatea corporală sau sănătatea autorului, a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau
un interes public.
Fapta ilicită nu va declanşa răspunderea civilă delictuală, lipsindu-i caracterul ilicit, dacă
a fost săvârşită în îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege sau a ordinului
superiorului.
Executarea ordinului superiorului137 înlătură caracterul ilicit al faptei dacă a fost emis de
organul competent; emiterea ordinului s-a făcut cu respectarea formelor legale; ordinul nu este
vădit ilegal sau abuziv, iar modul de executare al ordinului nu este ilicit.
Exercitarea unui drept înlătură caracterul ilicit al faptei dacă, prin exercitarea de către o
persoană a prerogativelor conferite de lege dreptului său, s-au creat anumite restrângeri sau
prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei alte persoane.138
Dreptul subiectiv a fost definit ca prerogativă conferită de lege în temeiul căreia titularul
dreptului poate sau trebuie să desfăşoare o anumită conduită ori să ceară altora desfăşurarea unei
conduite adecvate dreptului său, sub sancţiunea recunoscută de lege, în scopul valorificării unui
interes personal, direct, născut şi actual, legitim şi juridic protejat, în acord cu interesul obştesc şi
cu normele de convieţuire socială.139
Exercitarea dreptului subiectiv civil este guvernată de două principii:
- dreptul subiectiv civil trebuie să fie exercitat în limitele sale interne,
respectiv potrivit scopului economic şi social în vederea căruia este
recunoscut de lege, astfel cum rezultă din prevederile art. 3 alin. 2 din
Decretul nr. 31/1954 ;

136
Mihail Eliescu., op. cit., pag.152
137
Curtea de Apel Târgu – Mureş, decizia civilă nr. 63 A/13.06.2002, în Ministerul Justiţiei, Culegere de practică
judiciară, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, pag. 35-36
138
Florin Ciutacu, Cristian Jora, op. cit., pag.204
139
Ion Deleanu, Drepturile subiective şi abuzul de drept, Ed. Dacia, Cluj – Napoca, 1988, pag. 49
 53
-
dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu bună – credinţă, conform
dispoziţiilor art. 57 din Constituţia României şi art. 970 alin. 1 Cod civil.
Dacă dreptul subiectiv este exercitat abuziv se va angaja răspunderea civilă delictuală a
titularului pentru prejudiciile pe care le-a cauzat.
În dreptul civil, prin abuz de drept se înţelege exercitarea unui drept subiectiv civil cu
încălcarea principiilor exercitării sale.
Exercitarea unui drept va fi considerată abuzivă doar atunci când dreptul nu este utilizat în
vederea realizării finalităţii sale, ci în intenţia de a păgubi o altă persoană.
Instanţele judecătoreşti au decis că „ deşi de natură a aduce prejudicii unui drept subiectiv,
fapta cauzatoare nu are caracter ilicit şi astfel nu se pune problema angajării unei răspunderi
civile când ea este săvârşită cu permisiunea legii. Este cert, că cel ce exercită prerogativele pe
care legea le recunoaşte dreptului său subiectiv nu poate fi considerat că acţionează ilicit, chiar
dacă prin exerciţiul normal al dreptului său aduce anumite atingeri ori prejudicii dreptului
subiectiv al altei persoane. În acest sens, exercitarea dreptului constituţional al liberului acces la
justiţie, prevăzut de art. 21 din Constituţia României nu poate fi calificată ca o faptă ilicită.”140
Sancţiunea care intervine în cazul abuzului de drept constă în obligarea autorului abuzului
la plata despăgubirilor pentru prejudiciul de natură patrimonială sau morală cauzat prin
exercitarea abuzivă a dreptului său.

Consimţământul victimei reprezintă o cauză care înlătură caracterul ilicit al faptei în măsura
în care victima prejudiciului a fost de acord, înainte de săvârşirea faptei, ca autorul acesteia să
acţioneze într-un anumit mod, deşi exista posibilitatea producerii unei pagube.

6.8. Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu

Pentru a fi angajată răspunderea unei persoane este necesar ca între fapta ilicită şi
prejudiciu să existe un raport de cauzalitate141, în sensul că acea faptă a provocat acel
prejudiciu.142
Codul civil impune această cerinţă prin art. 998 – 999; astfel potrivit art. 998, răspunderea
este angajată pentru fapta omului care cauzează altuia prejudiciul, iar conform art. 999,
răspunderea este angajată nu numai pentru prejudiciul cauzat prin fapta sa, dar şi de acela
cauzat prin neglijenţa sau imprudenţa sa.
Necesitatea raportului de cauzalitate rezultă şi din definiţia faptei ilicite, în condiţiile în
care caracterul ilicit ala cesteia este dat de împrejurarea că prin ea a fost încălcat dreptul obiectiv
şi a fost cauza un prejudiciu dreptului subiectiv al persoanei.
Pentru determinarea raportului de cauzalitate au fost propuse următoarele criterii143:
• sistemul cauzalităţii necesare,144 potrivit căruia cauza este fenomenul care,
precedând efectul, îl provoacă în mod necesar;
• sistemul indivizibilităţii cauzei cu condiţiile145, care consideră că fenomenul – cauză
nu acţionează izolat, ci este condiţionat de mai mulţi factori care, nu produc în mod

140
Curtea Supremă de Justiţie, Secţia civilă, decizia nr. 2788/30.05.2001, în „Pandectele Române” nr. 2/2002, pag.
62
141
Mihail Eliescu, op. cit., pag 115-1120; Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag.175 - 178
142
Neculaescu Sache, Răspunderea civilă delictuală. Examen critic al condiţiilor şi fundamentării răspunderii civile
delictuale în dreptul civil român, Ed. Casa de editură şi presă „Şansa” SRL, Bucureşti, 1994, pag.99
143
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.200-2002;
144
Ion M. Anghel, Francisc Deak, Marin F. Popa, op. cit., pag.97; Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag.177
145
Valeriu Stoica, Relaţia cauzală complexă ca element al răspunderii civile delictuale în procesul penal, în „Revista
Română de Drept” nr. 2/1984, pag. 35; Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală, decizia nr. 765/1990, în „Dreptul”
nr.6/1991, pag.66
 54
nemijlocit efectul, dar îl favorizează, astfel încât aceste condiţii alcătuiesc,
împreună cu împrejurarea cauzală, o unitate indivizibilă, în cadrul căreia ele ajung
să dobândească, prin interacţiune cu cauza, un rol cauzal.

6.9. Vinovăţia
6.9.1. Noţiune

Vinovăţia reprezintă atitudinea psihică a autorului faptei ilicite în raport de fapta

respectivă şi faţă de urmările pe care aceasta le produce.146

6.9.2 Structura vinovăţiei

Vinovăţia este alcătuită în structura sa din doi factori:

- factorul intelectiv, implică un anumit nivel de cunoaştere a semnificaţiei
sociale a faptei săvârşite şi a urmărilor pe care aceasta le produce;
- factorul volitiv, care constă în actul de deliberare şi de decizie a autorului
faptei ilicite.

6.9.3. Formele vinovăţiei

Codul penal stabileşte o reglementare juridică cu caracter general a vinovăţiei.

Dispoziţiile cuprinse în art. 19 Cod penal stabilesc conţinutul vinovăţiei, formele vinovăţiei şi
modalităţile acestora.147
Codul penal reglementează două forme de vinovăţie: intenţia şi culpa. Intenţia se poate
prezenta în două modalităţi:
1. intenţie directă, când autorul prevede rezultatul faptei sale şi urmăreşte producerea
lui prin săvârşirea faptei;
2. intenţie indirectă, când autorul prevede rezultatul faptei şi, deşi nu-l urmăreşte,
acceptă posibilitatea producerii lui.
Culpa este de două feluri:
1.imprudenţa (uşurinţa),când autorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă,
socotind, fără temei, că el nu se va produce;
2. neglijenţa, când autorul nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l
prevadă.

6.9.4. Cauzele care înlătură vinovăţia

Cauzele care înlătură vinovăţia148 sunt împrejurările care împiedică atitudinea psihică a
persoanei faţă de faptă şi urmările acesteia. Aceste cauze sunt:
• fapta victimei înseşi;
• fapta unui terţ pentru care autorul nu este ţinut să răspundă;
• cazul fortuit;
146
Mihail Eliescu, op. cit., pag.176; Maria Gaiţă, op. cit., pag.190 –191;Liviu Pop, op. cit., pag. 225
147
Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, Ion Oancea, Iosif Fodor, Nicoleta Iliescu, Constantin Bulai, Rodica Stănoiu,
Explicaţii teoretice şi practice ale Codului penal român, Partea generală, vol. I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1969,
pag.114 - 124
148
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.216-219; Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit., pag.250
 55
• forţa majoră.

6.9.5. Capacitatea delictuală

Pentru a fi considerată răspunzătoare de propria sa faptă se cere ca persoana să aibă

discernământul faptelor sale, adică să aibă capacitate delictuală. Lipsa discernământului
echivalează cu absenţa factorului intelectiv, respectiv a lipsei vinovăţiei.
Analiza capacităţii delictuale impune prezentarea a trei situaţii posibile:

1. pentru minori, prin lege se stabileşte o prezumţie legală de existenţă a discernământului

începând cu vârsta de 14 ani;
2. persoanele nepuse sub interdicţie, care suferă de boli psihice care le afectează
discernământul, în măsura în care au împlinit vârsta de 14 ani, sunt prezumate că au capacitate
delictuală;
3 în cazul persoanelor puse sub interdicţie, răspunderea va fi angajată numai dacă victima
prejudiciului va reuşi să facă dovada că la momentul săvârşirii faptei ilicite interzisul a acţionat
cu discernământ.

6.9.6. Proba condiţiilor răspunderii civile delictuale

Potrivit art. 1169 Cod civil, cel care face o propunere în faţa instanţei de judecată trebuie să
o dovedească, deci sarcina probei revine celui care face o afirmaţie.
Procesul civil fiind pornit de către reclamant, prin introducerea cererii de chemare în
judecată, acesta trebuie să-şi dovedească pretenţia pe care a supus-o judecăţii – onus probandi
incumbit actori -.
Referitor la proba condiţiilor răspunderii civile delictuale, în raport de dispoziţiile art. 1169
Cod civil, victima prejudiciului va trebui să facă dovada existenţei prejudiciului, a faptei ilicite, a
raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, precum şi a vinovăţiei. Fiind vorba de
fapte juridice, sub aspect probator este admis orice mijloc de probă, inclusiv proba testimonială.

6.10.Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a persoanei juridice

Răspunderea civilă delictuală a persoanei juridice pentru fapta proprie a persoanei juridice
va fi angajată ori de câte ori organele acesteia, cu prilejul exercitării funcţiei ce le revine, vor fi
săvârşit o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii.
Această formă de răspundere este reglementată prin următoarele acte normative:
- Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice;
- Legea nr. 31/1990 privind organizarea şi funcţionarea societăţilor
comerciale, cu modificările ulterioare;
- Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice în regii
autonome şi societăţi comerciale, cu modificările ulterioare;
- Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii,
modificată şi completată prin Ordonanţa Guvernului nr. 37/2003.
Persoana juridică este ţinută răspunzătoare pentru faptele persoanelor fizice care intră în
componenţa sa, dar persoanele fizice sau juridice care compun organele persoanei juridice, au o
 56
răspundere proprie pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii, atât în raport cu persoana
juridică cât şi cu victima prejudiciului.
Victima prejudiciului poate să cheme în judecată pentru plata de despăgubiri:
- persoana juridică;
- persoana juridică în solidar cu persoanele fizice care au acţionat în calitate
de organe ale persoanei juridice;
- persoanele fizice.
În situaţia în care persoana juridică a plătit victimei despăgubiri va avea posibilitatea să
intenteze o acţiune în regres împotriva persoanei fizice care compune organul de conducere.

CAPITOLUL 7
RĂSPUNDEREA PENTRU FAPTA ALTEI PERSOANE

Codul civil, în art.1000, reglementează trei forme de răspundere pentru fapta altuia:

1)răspunderea părinţilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori (art. 1000 alin. 2
Cod civil);
2)răspunderea comitenţilor pentru prejudiciile cauzate de prepuşii lor în funcţiile
încredinţate (art. 1000 alin. 3 Cod civil);
3)răspunderea institutorilor şi meşteşugarilor pentru prejudiciile cauzate de elevii şi ucenicii
aflaţi sub supravegherea lor (art. 1000 alin. 4 cod civil).

Răspunderea pentru fapta altei persoane reprezintă o derogare de la principiul general, conform
căruia orice persoană răspunde numai pentru prejudiciul cauzat prin propria sa faptă.
Această formă de răspundere civilă delictuală se fundamentează pe o prezumţie legală de culpă.
Aceasta înseamnă că în toate cazurile de răspundere pentru fapta altuia, în sarcina celui
considerat responsabil, operează o prezumţie legală de culpă care exonerează victima de
 57
obligaţia probei. Prezumţia de culpă este relativă – juris tantum –în cazul părinţilor, institutorilor
şi meşteşugarilor şi absolută – juris et de jure – în cazul comitenţilor.

7.1. Răspunderea părinţilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori

7.1.1. Reglementare

Conform art. 1000 alin. 2 Cod civil, tatăl şi mama, după moartea bărbatului, sunt responsabili de
prejudiciul cauzat de copiii lor minori ce locuiesc cu dânşii., iar alin. 5 prevede că aceştia sunt
exoneraţi de răspundere dacă probează că nu au putut împiedica faptul prejudiciabil.
În prezent, textul din Codul civil este interpretat în acord cu dispoziţiile constituţionale care
instituie egalitatea dintre bărbat şi femeie149, precum şi cu prevederile art. 97 alin. 1 din Codul
familiei, conform căruia ambii părinţi au aceleaşi drepturi şi îndatoriri faţă de copiii lor minori,
fără a deosebi după cum aceştia sunt din căsătorie, din afara căsătoriei ori adoptaţi.150
În concluzie, ambii părinţi răspund solidar dacă minorul a săvârşit o faptă prin care s-a produs un
prejudiciu unei terţe persoane.

7.1.2. Fundamentarea răspunderii părinţilor

Fundamentarea răspunderii părinţilor are la bază exercitarea necorespunzătoare a îndatoririlor

legale ce le revin faţă de copii, care din această cauză săvârşesc fapte ilicite cauzatoare de
prejudicii.
Referitor la această problemă, în doctrină au fost formulate mai multe teorii:
răspunderea părinţilor se întemeiază pe neîndeplinirea obligaţiei de supraveghere a copilului
minor151;
răspunderea părinţilor se întemeiază pe neîndeplinirea obligaţiei de educare152;
răspunderea părinţilor se întemeiază pe neîndeplinirea obligaţiei de a creşte copilul, astfel cum
aceasta este reglementată în art. 1001 alin. 2 Codul familiei153
Codul civil stabileşte un sistem de prezumţii cu privire la răspunderea părinţilor, cu scopul de a
simplifica victimei sarcina probei. Dacă victima prejudiciului face dovada laturii obiective a
răspunderii civile, respectiv existenţa prejudiciului, existenţa faptei ilicite şi existenţa raportului
de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, în baza art. 1000 alin. 2 Cod civil, se declanşează
o triplă prezumţie de culpă:154
prezumţia că în îndeplinirea obligaţiilor părinteşti au existat abateri, constând în acţiuni sau
inacţiuni ilicite;
prezumţia de culpă a părinţilor, de obicei sub forma neglijenţei;
149
Traian Ionaşcu, Modificările aduse Codului civil de principiul constituţional al egalităţii sexelor, în „Justiţia
Nouă” nr. 2/1950, pag.213
150
Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, pag.510 –
517;Gabriel Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, pag. 375 - 376
151
Vasile Longhin, Responsabilitatea civilă a părinţilor pentru faptele ilicite ale copiilor minori, în „ Legalitatea
populară” nr. 6/1956, pag.677; Otilia Calmuschi, Aspecte ale răspunderii părinţilor pentru fapta copilului minor, în
„Studii şi Cercetări Juridice” nr. 4/1978, pag.347; Teofil Pop, Evoluţia doctrinară şi jurisprudenţială în domeniul
răspunderii civile a părinţilor pentru faptele ilicite ale copiilor lor minori, în „Revista Română de Drept” nr.10/1987,
pag.13; Ion M. Anghel, Francisc Deak, Marin F. Popa, op. cit., pag. 147 - 148
152
Mihail Eliescu, op. cit., pag.256
153
Raul Petrescu, Examen al practicii judiciare privind conţinutul prezumţiei de culpă a părinţilor pentru prejudiciul
cauzat de copii lor minori, în „Revista Română de Drept” nr. 6/1981, pag. 62; Tudor R. Popescu, Petre Anca, op.
cit., pag.203
154
Liviu Pop, op. cit., pag.240; Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed.
Actami, Bucureşti, 2000, pag.147
 58
prezumţia de cauzalitate între aceste abateri şi fapta prejudiciabilă săvârşită de copilul minor,
în sensul că neexerciatrea îndatoririlor părinteşti a făcut posibilă săvârşirea faptei.

7.1.3. Domeniul de aplicare a dispoziţiilor art. 1000 alin. 2 Cod civil

Răspunderea reglementată de art.1000 alin. 2 Cod civil este aplicabilă următoarelor persoane:
părinţilor, indiferent dacă filiaţia copilului este din căsătorie sau din afara căsătoriei;
• adoptatorilor, în situaţia în care copilul este adoptat, deoarece în acest caz
drepturile şi îndatoririle părinteşti trec de la părinţii fireşti la adoptator.

7.1.4. Condiţiile răspunderii părinţilor

7.1.4.1. Condiţiile generale

Condiţiile generale privesc elementele răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie şi
se analizează în persoana minorului, deoarece acesta este autorul faptei ilicite pentru care părinţii
sunt chemaţi să răspundă, respectiv existenţa prejudiciului, existenţa faptei ilicite, existenţa
raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, vinovăţia.
Referitor la vinovăţie, nu se cere condiţia ca minorul să fi acţionat cu discernământ, adică
cu vinovăţie.

7.1.4.2. Condiţiile speciale

Răspunderea părinţilor implică existenţa a două condiţii speciale:

- copilul să fie minor;
- copilul să locuiască cu părinţii săi.
Copilul să fie minor
Referitor la această condiţie, prevederile art. 1000 alin. 2 Cod civil au în vedere că
minoritatea trebuie să existe la momentul săvârşirii faptei ilicite. Astfel, părinţii sunt ţinuţi
răspunzători chiar dacă între timp copilul a împlinit vârsta de 18 ani.
Părinţii nu răspund în următoarele situaţii:
- minorul a dobândit capacitate deplină de exerciţiu prin căsătorie. Această
situaţie se aplică femeii care se căsătoreşte la 16 ani, sau chiar 15 ani, dar
în acest din urmă caz, este necesară încuviinţarea primarului general al
municipiului Bucureşti sau a preşedintelui Consiliului judeţean, în raza
teritorială a căruia domiciliază femeia;
- pentru copilul major lipsit de discernământ ca efect al alienaţiei ori
debilităţii mintale, fără deosebire cum cum este sau nu pus sub interdicţie.

Copilul să locuiască cu părinţii săi

Comunitatea de locuinţă a copilului cu părinţii săi rezultă din dispoziţiile art. 1000 alin. 2
Cod civil, care se referă la copiii minori care locuiesc cu părinţii.
De regulă, locuinţa copilului coincide cu domiciliul. Sub acest aspect, art. 14 alin. 1 din
Decretul nr. 31/1954 dispune că domiciliul legal al minorului este la părinţii săi, iar atunci când
părinţii nu au locuinţă comună, domiciliul este la acela dintre părinţi la care copilul locuieşte
statornic.
 59
Potrivit art. 100 Codul familiei, copilul minor locuieşte cu părinţii săi. Dacă părinţii nu
locuiesc împreună, aceştia vor decide, de comun acord, la care dintre ei va locui copilul. În caz
de neînţelegere între părinţi, instanţa judecătorească, ascultând autoritatea tutelară, precum şi pe
copil, dacă acesta a împlinit vârsta de 10 ani, va decide ţinând seama de interesele copilului.
Referitor la cea de a doua condiţie specială, prezintă interes nu domiciliul minorului, ci
locuinţa acestuia.
Răspunderea părinţilor se va angaja şi în acele situaţii în care nu este îndeplinită condiţia
comunităţii de locuinţă la data săvârşirii faptei prejudiciabile de către minor, deoarece
fundamentarea acestei forme de răspundere este însăşi îndeplinirea necorespunzătoare a
îndatoririlor părinteşti. Asemenea situaţii pot să apară în următoarele cazuri:
• minorul a părăsit locuinţa părinţilor , fără acordul acestora;
• minorul se află, temporar, la rude sau prieteni;
• minorul se află internat în spital;
• minorul a fugit dintr-o şcoală specială de muncă şi reeducare în care se afla
internat155.
În cazul minorul a fost încredinţat unuia dintre părinţi printr-o hotărâre judecătorească, va
răspunde numai părintele căruia i-a fost încredinţat copilul, deoarece numai acest părinte exercită
drepturile şi îndatoririle părinteşti faţă de minor.

7.1.5. Înlăturarea prezumţiilor stabilite privind răspunderea părinţilor

Conform art. 1199 Cod civil, prezumţiile sunt consecinţele ce legea sau magistratul le trage
din un fapt cunoscut la un fapt necunoscut.
Prezumţiile legale sunt stabilite prin norme juridice care nu pot fi interpretate extensiv şi
pot fi absolute sau relative.
Prezumţiile legale absolute sunt acelea împotriva cărora, în principiu, nu este permisă
dovada contrară, iar prezumţiile legale relative sunt acelea împotriva cărora se poate face proba
contrară.156
Potrivit art. 1000 alin. 5 Cod civil, părinţii sunt apăraţi de răspundere dacă probează că n-au
putut împiedica faptul prejudiciabil.
În raport de această prevedere legală, în doctrină şi jurisprudenţă s-a afirmat că prezumţia
de culpă a părinţilor este o prezumţie legală relativă, deoarece poate fi răsturnată prin probă
contrară.
Obiectul probei contare trebuie să îl constituie faptul că părinţii şi-au îndeplinit în mod
ireproşabil îndatoririle ce le reveneau, că nu se poate reţine un raport de cauzalitate între fapta lor
– ca părinţi ce nu şi-au făcut datoria faţă de copilul minor – şi fapta ilicită cauzatoare de
prejudicii săvârşită de minor.157

7.1.6. Efectele răspunderii părinţilor

Dacă sunt îndeplinite condiţiile generale şi speciale ale acestei forme de răspundere,
părinţii vor fi ţinuţi să răspundă integral faţă de victima prejudiciului cauzat de minor.
În situaţia în care minorul nu are discernământ, vor răspunde numai părinţii.

155
Tribunalul Suprem, Secţia penală, decizia nr. 1828/10.10.1980, Ioan Mihuţă, Repertoriu de practică judiciară în
materie civilă a Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii 1980 – 1985, Ed. Ştiinţifică şi
enciclopedică, Bucureşti, 1986, pag. 152
156
Gabriel Boroi, op. cit., pag.132
157
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 241
 60
Dacă la momentul săvârşirii faptei minorul a acţionat cu discernământ, victima are
următoarele posibilităţi:
• să-l cheme în judecată pe minor;
• să-i cheme în judecată pe părinţi;
• să cheme în judecată minorul şi ambii părinţi;
• să cheme în judecată minorul şi unul dintre părinţi.
Dacă minorul este chemat în judecată el va răspunde în temeiul art. 998 – 999 Cod civil,
pentru fapta proprie.
În măsura în care părinţii au plătit victimei despăgubirile datorate pentru fapta săvârşită de
minorul cu discernământ, vor avea la îndemână o acţiune în regres împotriva minorului,
recuperând ce au plătit pentru minor.
Dacă un părinte a plătit integral despăgubirea, acesta are o acţiune în regres împotriva
celuilalt părinte, acţiunea divizibilă pentru jumătate din suma plătită, deoarece obligaţia de plată
a părinţilor este o obligaţie solidară.

7.2. Răspunderea comitenţilor pentru faptele prepuşilor

7.2.1 Reglementare

Potrivit art. 1000 alin. 3 Cod civil, comitenţii răspund de prejudiciul cauzat de prepuşii
lor în funcţiile încredinţate.
Spre deosebire de părinţi, institutori şi artizani, comitenţii nu sunt exoneraţi de răspundere
dacă dovedesc că nu au putut împiedica faptul prejudiciabil, deoarece nu sunt menţionaţi în alin.
5 al art. 1000 Cod civil în categoria persoanelor care pot fi exonerate de răspundere.

7.2.2. Domeniul de aplicare al art. 1000 alin.3 Cod civil

Analiza domeniului de aplicare a răspunderii comitentului pentru fapta prepusului porneşte

de la ideea că nu există o definiţie a termenilor de comitent şi prepus.
Pentru ca o persoană să aibă calitatea de comitent în raport cu altă persoană, între cele două
persoane trebuie să existe un raport de subordonare, în care prepusul se află în subordinea
comitentului. Raportul de subordonare reprezintă temeiul raportului de prepuşenie.
Condiţia raportului de subordonare este îndeplinită în toate cazurile în care, pe baza
acordului de voinţă dintre ele, o persoană fizică sau juridică a încredinţat unei persoane fizice o
anumită însărcinare din care s-a născut dreptul comitentului de a da instrucţiuni, a îndruma şi
controla activitatea prepusului.
Izvoarele raportului de prepuşenie sunt variate:
• contractul individual de muncă158;
• calitatea de membru al unei organizaţii cooperatiste,
• contractul de mandat, dacă din conţinutul său rezultă o subordonare foarte strictă a
mandatarului faţă de mandant;
• contractul de antrepriză, dacă din conţinutul său rezultă o subordonare foarte strictă
a antreprenorului faţă de beneficiarul lucrării;
• situaţia militarului în termen.

7.2.3. Fundamentarea răspunderii comitentului pentru fapta prepusului

158
Ion Traian Ştefănescu, Dreptul muncii, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, pag. 169
 61
Pentru fundamentarea răspunderii comitentului în doctrină şi jurisprudenţă s-au propus
mai multe teorii 159:
• teoria prezumţiei legale de culpă, conform căreia răspunderea comitentului se
întemeiază pe o culpă în alegerea prepusului – culpa in eligendo – ori pe culpa în
supravegherea prepusului – culpa in vigilendo; teorie ce nu poate fi aplicată în
ipoteza în care alegerea prepusului se face prin concurs;
• teoria riscului, potrivit căreia cel ce profită de activitatea prepusului trebuie să-şi
asume şi riscurile care decurg din această activitate; teorie criticată pentru că nu
explică dreptul comitentului de a formula acţiunea în regres împotriva prepusului
pentru a obţine restituirea despăgubirilor plătite victimei;
• teoria potrivit căreia culpa prepusului este culpa comitentului, având drept
argument faptul că prepusul acţionează ca un mandatar al comitentului. Principalele
critici aduse acestei teorii se referă la faptul că răspunderea comitentului este o
răspundere pentru fapta altei persoane şi nu pentru propria faptă, precum şi că
reprezentarea este valabilă numai în materia actelor juridice nu şi a faptelor juridice;
• teoria garanţei comitentului faţă de victima faptului prejudiciabil, bazată pe o
prezumţie absolută de culpă, garanţie care rezultă din faptul că, în temeiul
raportului de prepuşenie, comitentul exercită supravegherea, îndrumarea şi
controlul activităţii prepusului.
Teoria garanţiei este acceptată şi constituie opinia dominantă în doctrină şi
jurisprudenţă160.

7.2.4. Condiţiile răspunderii comitentului pentru fapta prepusului

7.2.4.1. Condiţii generale

Condiţiile generale ale răspunderii comitentului sunt condiţiile răspunderii pentru fapta
proprie şi trebuie să fie îndeplinite de prepus:
- existenţa prejudiciului;
- existenţa faptei ilicite săvârşite de prepus;
- raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu;
- vinovăţia prepusului.

7.2.4.2. Condiţii speciale

Alături de condiţiile generale, pentru angajarea răspunderii comitentului se cer întrunite

două condiţii speciale161:
- existenţa raportului de prepuşenie la dat săvârşirii faptei ilicite;
- săvârşirea faptei ilicite de către prepus în funcţiile ce i-au fost încredinţate
de comitent.
159
Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag. 216; Aurelian Ionaşcu, Examen teoretic al practicii judiciare privind
repararea prejudiciului cauzat de prepuşi sau de lucruri, în „Revista Română de Drept” nr. 2/1978, pag.29; Liviu
Pop, op. cit., pag.274-279; Maria Gaiţă, op. cit., pag.220-224; Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit.,
pag.265-267; Gabriel Boroi, Liviu Stănciulescu, Drept civil. Curs selectiv pentru examenul de licenţă, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2002, pag.252-253; Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit., pag.283-291; Florin Ciutacu, Cristian Jora, op.
cit., pag.280-284
160
Tribunalul Suprem, Secţia civilă, deciziile nr. 392/14.03.1981 şi 402/17.03.1981,în Culegere de decizii ale T.S.
pe anul 1981, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1983, pag.112-116
161
Victor Scherer, Raul Petrescu, Natura şi condiţiile răspunderii comitentului, în „Revista Română de Drept” nr.
10/1983, pag.14-17
 62
Referitor la cea de a doua condiţie specială se impun următoarele precizări162:
- comitentul nu va răspunde în cazurile în care prepusul a săvârşit o faptă
ilicită care nu are legătură cu exerciţiul funcţiei încredinţate163 ( de
exemplu, fapta prejudiciabilă a fost săvârşită în timpul concediului de
odihnă) ;
- comitentul nu răspunde dacă victima a cunoscut faptul că prepusul
acţionează în interesul său propriu sau cu depăşirea atribuţiilor ce decurg
din funcţia încredinţată şi nici atunci când activitatea prepusului a ieşit de
sub controlul exercitat de comitent.
În practica instanţelor judecătoreşti s-a reţinut că una dintre condiţiile prevăzute de art.
1000 alin. 3 Cod civil pentru angajarea răspunderii comitentului constă în aceea ca fapta
prepusului să fi fost săvârşită în îndeplinirea funcţiilor care i-au fost încredinţate acestuia din
urmă. Fapta săvârşită de un salariat cu ocazia unui transport în interesul unităţii la care este
angajat îndeplineşte această cerinţă, chiar dacă acesta nu a respectat traseul stabilit în foaia de
parcurs. În consecinţă, este antrenată răspunderea unităţii pentru prejudiciul creat de prepusul său
în aceste condiţii.164

7.2.5. Efectele răspunderii comitentului pentru fapta prepusului

7.2.5.1. Efectele răspunderii comitentului în raporturile dintre comitent şi victima

prejudiciului

Victima prejudiciului are următoarele posibilităţi:

• să-l cheme în judecată pe comitent pentru a se despăgubi, în temeiul art. 1000 alin.
3 Cod civil;
• să-l cheme în judecată pe prepus, în temeiul art. 998 – 999 Cod civil;
• să cheme în judecată comitentul şi prepusul, pentru a fi obligaţi în solidar la plata
despăgubirilor.
Pentru a se exonera de răspundere, comitentul poate invoca numai acele împrejurări care
erau de natură să înlăture răspunderea pentru fapta proprie a prepusului.

7.2.5.2. Efectele răspunderii comitentului în raporturile dintre comitent şi prepus

Dacă comitentul a acoperit prejudiciul, va avea la îndemână o acţiune în regres împotriva

prepusului, care este autorul faptei ilicite, deoarece:
- răspunderea comitentului este o răspundere pentru fapta altuia şi nu o
răspundere pentru fapta proprie;
- răspunderea comitentului reprezintă o garanţie pentru victimă;
- prejudiciul trebuie să fie acoperit de cel care l-a produs, adică de prepus.
În practica judiciară165 s-a reţinut faptul că unitatea comitentă nu are în raporturile cu
prepusul, persoana încadrată în muncă, poziţia unui codebitor solidar. Dispoziţiile art. 1052 şi
1053 Cod civil, potrivit cărora obligaţia solidară se împarte de drept între debitori, codebitorul
solidar care a plătit debitul neputând pretinde de la fiecare codebitor decât partea acestuia, nu
162
Ovidiu Ungureanu, Alexandru Bacaci, Corneliu Turianu, Călina Jugastru, op. cit., pag. 226-227
163
Tribunalul Suprem, Secţia penală, decizia nr. 272/4.02.1982, în Culegere de decizii ale T.S. pe anul 1982, pag.
312
164
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă, decizia nr. 1673/2000, în Culegere de practică judiciară în materie
civilă pe anul 2000, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2002, pag.173
165
Tribunalul Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 392/14.03.1981 şi decizia civilă nr. 1779/17.11.1981, în Culegere de
decizii ale T.S. pe anul 1981, pag. 113-117
 63
sunt aplicabile în raporturile dintre comitent şi prepus. Aşa fiind, calitatea comitentului de
garant, îi dă dreptul după despăgubirea victimei să se întoarcă împotriva prepusului său pentru
întreaga sumă plătită.

7.3. Răspunderea institutorilor pentru faptele elevilor şi a artizanilor pentru faptele

ucenicilor

7.3.1. Noţiune şi reglementare

Potrivit dispoziţiilor art. 1000, alin. 4 Cod civil institutorii şi artizanii (sunt
responsabili) de prejudiciul cauzat de elevii şi ucenicii lor, în tot timpul ce se găsesc sub a lor
priveghere.
Ca şi părinţii, ei se pot exonera de răspundere, "dacă probează că nu au putut împiedica
faptul prejudiciabil" (conform art. 1000, alin. 5).

7.3.2. Domeniul de aplicare

Pentru aplicarea prevederilor art. 1000 alin. 4 din Codul civil, doctrina a considerat
necesar să se dea o definiţie clară şi cuprinzătoare tuturor termenilor întâlniţi în acest articol.
Institutorii sunt cei care dau instrucţiuni şi asigură supravegherea. În această categorie
sunt incluşi educatorii din învăţământul preşcolar, învăţătorii din învăţământul primar,
profesorii din cel gimnazial, liceal, profesional ori tehnic. Aceste prevederi nu se pot aplica
cadrelor didactice din învăţământul superior sau persoanelor ce administrează activitatea
căminelor studenţeşti.
Literatura juridică actuală foloseşte ca înlocuitor al cuvântului "institutor" termenul
generic de "profesor". În cadrul acestuia s-au inclus, ca urmare a constatărilor practice judiciare,
pedagogii din internatele de elevi şi supraveghetorii din taberele şi coloniile de vacanţă, din
instituţiile de reeducare sau ocrotire pentru copiii lipsiţi de îngrijire părintească.
În literatură şi practică au existat controverse în legătură cu posibilitatea ca unitatea de
învăţământ să fie obligată la reparaţie împreună sau în locul profesorului, pentru prejudiciul
cauzat de elevii din interiorul ei.
Majoritatea autorilor, însă, au statuat faptul că numai o persoană fizică poate fi trasă la
răspundere, în speţă profesorul, iar nu persoana juridică, reprezentată de o instituţie şcolară,
inspectorat judeţean de învăţământ sau chiar Ministerul Educaţiei şi Cercetării166.
Artizanii, care în doctrină mai sunt numiţi şi meşteşugari, sunt persoane care primesc spre
pregătire ucenicii pentru a se forma profesional. Aceştia sunt ţinuţi, în vigoarea obligaţiilor de
serviciu, la supravegherea ucenicilor.
Artizanii, în sensul articolului 1000 alin. 4, pot fi atât meşteşugarii individuali,
particulari, cât şi unităţile de pregătire practică ce ţin de regiile autonome sau de societăţile
comerciale. Ca şi în cazul institutorilor, răspunderea pentru fapta prejudiciabilă săvârşită de
ucenic revine persoanei fizice, meşteşugarului, care vine în contact direct cu ucenicul şi, deci, are
obligaţia de a-l instrui şi supraveghea.
Elevii sunt persoanele care fac parte dintr-o unitate şcolară aflată în subordinea
Ministerului Educaţiei şi Cercetării sau a altui organism central abilitat.
Ucenicii sunt persoane care, spre deosebire de elevi, prin activitatea depusă contribuie
atât la însuşirea unei meserii, cât şi la sporirea profitului meseriaşului, care foloseşte lucrările
practice executate de ei în scopuri exclusiv personale.

166
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 252
 64
De asemenea, ei nu se pot identifica cu funcţionarii şi muncitorii obişnuiţi, din cauza
faptului că sunt beneficiarii unor îndatoriri de instruire şi supraveghere. Ei dobândesc aptitudinile
necesare unei meserii sub îndrumarea unei persoane fizice sau juridice, calificată drept artizan.
O controversă ivită în literatura şi practica judiciară este cea referitoare la vârsta pe care
trebuie să o aibă ucenicul sau elevul pentru a atrage răspunderea artizanului sau institutorului.
O primă opinie are în vedere faptul că în art. 1000 alin. 2 Cod civil, făcându-se trimitere
la răspunderea părinţilor, se prevede expres condiţia minorităţii copiilor.
S-a considerat astfel, că articolul 1000 alin. 4 Cod civil, menţionează generic termenii
de elev şi ucenic, şi ca urmare, "articolul 1000 alin. 4 Cod civil trebuie să fie aplicat, indiferent
de vârsta autorului, deşi este greu de admis o răspundere mai largă pentru persoane străine decât
pentru părinţi"167.
Cealaltă teză, în care sunt cuprinse opiniile celor mai mulţi dintre autori, consideră că
institutorii sau artizanii sunt pasibili de răspundere numai în cazul în care fapta păgubitoare a fost
săvârşită de elevi sau ucenici minori168.
În susţinerea acestei teze s-au folosit mai multe argumente, astfel: calitatea de elev ori
ucenic este identificată cu minoritatea, prezumţia relativă de răspundere a artizanilor şi
institutorilor îşi are temeiul în îndatorirea de supraveghere, astfel că "numai minorii au a fi
supravegheaţi" şi faptul că ar fi nedrept ca institutorii şi artizanii să fie "împovăraţi cu o
prezumţie de răspundere mai întinsă decât cea a părinţilor"169.
Un alt argument formulat rezultă din însăşi analiza alin. 4 al art. 1000. Astfel, la
momentul adoptării Codului civil, termenul de "institutori" se referea la învăţătorii încadraţi în
ciclul primar al învăţământului, unde se întâlnesc numai elevi minori. Prin aplicarea acestui
alineat şi altor cadre didactice din cicluri superioare primului (gimnazial, liceal), practica
judiciară nu a dorit extinderea limitei de vârstă a elevilor peste cea a minorităţii. Cât priveşte
ucenicii, la acea dată ei nu puteau fi decât minori, conform legii, majoratul începând cu vârsta de
21 de ani"170.
Practica judiciară a statuat faptul că alin. 4 al art. 1000 se referă exclusiv la pagubele
provocate de elev ori ucenic altei persoane, nefiind vorba deci de prejudiciile cauzate elevului
sau ucenicului pe perioada cât se află sub supravegherea institutorului sau artizanului. În acest
din urmă caz se poate invoca obligaţia de reparare a prejudiciului, conform articolelor 998-999
Cod civil, numai atunci când se va dovedi legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită a
institutorului sau artizanului şi paguba pricinuită elevului sau ucenicului.

7.3.3. Fundamentarea răspunderii institutorilor şi artizanilor

Fundamentarea acestei forme de răspundere rezultă din însăşi formularea art. 1000 alin.
4 Cod civil, care priveşte elevii şi ucenicii care se află sub "supravegherea" institutorilor şi
artizanilor.
Astfel, fundamentarea răspunderii îşi are temeiul în neîndeplinirea ori îndeplinirea
necorespunzătoare a obligaţiei de supraveghere.
În încercarea lor de a extrage din textul art. 1000 alin. 4 anumite prezumţii, în doctrină
s-au formulat mai multe opinii.
Într-o primă opinie se consideră că răspunderea institutorilor şi artizanilor se
fundamentează pe trei prezumţii:

167
Ion M. Anghel, Francisc Deak, Marin F. Popa, op. cit., pag. 161
168
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 252-254; Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag. 210;
Mihail Eliescu, op. cit., pag. 279
169
Mihail Eliescu, op. cit., pag. 279-280
170
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 255
 65
a) prezumţia că îndatorirea de supraveghere nu a fost îndeplinită în mod
corespunzător;
b) prezumţia de cauzalitate, dintre neîndeplinirea acestei obligaţii şi săvârşirea de
către elev sau ucenic a faptei ilicite care a produs pagube altei persoane;
c) prezumţia de vinovăţie (culpă) a institutorului sau artizanului în îndeplinirea
necorespunzătoare a îndatoririi ce îi cădea în sarcină171.
A doua opinie, nu cu mult diferită de prima, se întemeiază tot pe trei prezumţii,
respectiv
a) prezumţia de culpă;
b) prezumţia de cauzalitate, care o completează pe prima;
c) prezumţia de garanţie, care se află în continuarea celei de culpă.
În legătură cu aceasta s-a spus că pârâtul, pentru a înlătura obligaţia de a repara
prejudiciul, trebuie să probeze faptul că s-a aflat într-o imposibilitate obiectivă de a-şi îndeplini
îndatorirea de supraveghere, o simplă dificultate nefiind de ajuns172.

7.3.4.Condiţiile răspunderii institutorilor şi artizanilor

Condiţii generale

Pentru angajarea răspunderii institutorilor şi artizanilor, conform articolului 1000 alin. 4

Cod civil, reclamantul trebuie să probeze condiţiile răspunderii pentru fapta proprie:
a) existenţa prejudiciului;
b) existenţa faptei ilicite a elevului sau ucenicului;
c) existenţa raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi
prejudiciu;
d) existenţa vinovăţiei elevului sau ucenicului. În opinia celor mai mulţi
dintre autori, existenţa acestei din urmă condiţii nu este necesară. Răspunderea va fi angajată şi
în cazul în care nu se face dovada capacităţii delictuale a elevului, când acesta era lipsit de
discernământ ori avea un discernământ diminuat, în această situaţie supravegherea trebuind să fie
mai strictă.
În momentul în care reclamantul a probat aceste condiţii generale, el nu va fi nevoit să facă
dovada şi a condiţiilor pe care se fundamentează răspunderea pentru că, după cum am văzut,
acestea sunt prezumate de lege. Iar cum aceste prezumţii sunt relative, conform art. 1000 alin. 5
Cod civil, cel chemat să răspundă va putea face dovada că, deşi a acţionat cu maximum de
diligenţă, fapta prejudiciabilă nu a putut fi prevenită.
Ca urmare a înlăturării acestei prezumţii va putea fi angajată răspunderea părinţilor
pentru copilul minor173.

7.3.4.2.Condiţiile speciale ale răspunderii institutorilor şi artizanilor

Pentru ca institutorii şi artizanii să poată răspundă în baza art. 1000 alin. 4, se mai cer
îndeplinite încă două condiţii:
a) cel ce a cauzat prejudiciul să aibă calitatea de elev ori ucenic şi să fie minor;
b) fapta ilicită cauzatoare de prejudicii să fi fost săvârşită în timp ce elevul sau
ucenicul se afla sau trebuia să se afle sub supravegherea insitutorului ori artizanului.
În practica judiciară au apărut însă cazuri în care deşi elevul sau ucenicul trebuia să fie
sub supravegherea institutorului sau artizanului, în fapt el nu se găsea sub această supraveghere.

171
C.onstantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 255
172
Mihail Eliescu, op. cit., pag. 281
173
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 255
 66
Instanţa a hotărât în acest caz că deşi elevul ori ucenicul nu se afla, în fapt, sub
supravegherea sa, artizanul sau institutorul va putea fi tras la răspundere atunci când, prin
fapteoemisive sau comisive contrare îndatoririlor legale ce îi incumbau, a favorizat sustragerea
de sub supraveghere174 (exemplu clasic este acela al profesorului care lipseşte sau întârzie de la
cursuri, permiţând prin aceasta să se săvârşească o faptă ilicită producătoare de prejudicii).
Institutorul sau artizanul se va putea însă exonera de răspundere dacă va dovedi că
elevul sau ucenicul s-a sustras supravegherii, acesta neavând posibilitatea de a împiedica
săvârşirea faptei prejudiciabile.
În final, hotărârea judecătorească va trebui să constate faptul că institutorului sau
artizanului nu i se poate imputa vreo vină în supraveghere.

7.3.5. Efectele răspunderii institutorilor şi artizanilor

În măsura în care toate condiţiile general şi speciale sunt îndeplinite, institutorul sau
artizanul va fi obligat să presteze o reparaţie integrală a prejudiciului. Reclamantul are însă
posibilitatea să cheme în justiţie:
- pe elev ori ucenic;
- pe elev ori ucenic şi institutor şi artizan împreună.
Aceştia sunt răspunzători in solidum faţă de victimă. În cazul în care institutorul sau
artizanul va dovedi faptul că deşi şi-a îndeplinit îndatorirea de supraveghere nu a putut preveni
săvârşirea faptei prejudiciabile, se va putea atrage, în subsidiar, răspunderea părinţilor, invocând
ca motiv neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiei de a asigura educaţia
copilului minor175.
Pentru toate situaţiile în care institutorul sau artizanul a plătit integral despăgubirea
victimei, acesta are o acţiune în regres contra elevului sau ucenicului pentru a cărui faptă
personală a răspuns. În aceste cazuri art. 1000 alin. 4 Cod civil funcţionează ca o garanţie pentru
victimă, iar acţiunea în regres se exercită conform ar. 998-999 Cod civil şi îşi are temeiul în
efectele subrogaţiei legale prin plata creditorului.
Acţiunea în regres are ca principiu repararea integrală a prejudiciului, astfel că autorul
direct al faptei păgubitoare va fi obligat să înmâneze institutorului sau artizanului întreaga
despăgubire pe care acesta a fost nevoit să o plătească victimei176.

174
Tribunalul Suprem, Decizia nr. 4/17 ian. 1977; în Culegere de decizii ale T.S. pe anul 1977, pag. 310-313
175
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 257
176
Ibidem, op. cit., pag. 257; Liviu Pop, op. cit., pag. 254
 67

CAPITOLUL 8
RĂSPUNDEREA PENTRU PREJUDICIILE CAUZATE DE ANIMALE, DE
RUINA EDIFICIULUI ŞI DE LUCRURI ÎN GENERAL

8.1. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale

8.1.1. Noţiune şi reglementare

Potrivit art. 1001 Cod civil, proprietarul unui animal sau acela care se serveşte de dânsul,
în cursul serviciului, este responsabil de prejudiciul cauzat de animal, sau că animalul se află sub
paza sa, sau că a scăpat.
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 55/2002177, în art. 3 prevede că proprietarii sau
deţinătorii temporari ai câinilor suportă răspunderea stabilită de lege.

8.1.2. Domeniul de aplicare

Domeniul de aplicare al acestei forme de răspundere implică determinarea persoanelor

care sunt chemate să răspundă, precum şi a animalelor pentru care a fost instituită această
răspundere.178
177
O.U.G nr. 55/2002 privind regimul de deţinere al câinilor periculoşi sau agresivi, publicată în M.Of. nr.
311/10.05.2002
178
Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag.253-255; Liviu Pop, op. cit., pag. 306-309; Maria Gaiţă, op. cit.,
pag.248-250; Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu, op. cit., pag. 163-164; Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op.
cit., pag.288-292; Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit., pag. 313; Dumitru Văduva , Andreea Tabacu, op. cit., pag.
 68
Referitor la persoanele care sunt chemate să răspundă, conform art. 1001 Cod civil,
răspunderea revine persoanei care exercită paza juridică a animalului la momentul producerii
prejudiciului.
Prin pază juridică se înţelege dreptul pe care îl are o persoană de a se folosi în interes
propriu de animalul respectiv, ceea ce presupune prerogativa de comandă şi supraveghere a
animalului.
Paza juridică se prezumă că aparţine proprietarului, până la proba contrară, precum şi
persoana cărei proprietarul i-a transmis paza juridică, cum ar fi uzufructuarul, chiriaşul,
comodatarul.
În practica instanţelor judecătoreşti179 s-a reţinut că, în raport cu dispoziţiile art. 1001 Cod
civil, persoanele care sunt ţinute a răspunde pentru prejudiciul produs de animale, sunt acelea
care aveau paza juridică în momentul producerii pagubei. Dacă animalul aparţine în
coproprietate, mai multor titularii, aceştia au paza juridică, care atrage răspunderea solidară
pentru prejudiciul cauzat de animal.
Într-o altă cauză, având ca obiect acţiunea în despăgubiri formulată de proprietarul unui
autoturism avariat de câinele pârâtului, instanţa a admis acţiunea cu motivarea că „în situaţia în
care câinele pârâtului, scăpat de sub supraveghere, a produs un prejudiciu reclamantului,
răspunderea civilă delictuală a pârâtului este antrenată în condiţiile art. 1001 cod civil, potrivit
cărora proprietarul unui animal răspunde pentru prejudiciul cauzat de acesta, fie că animalul se
află în paza sa , fie că a scăpat.”180
Paza juridică nu se confundă cu paza materială, deoarece aceasta din urmă presupune
doar un contact material cu animalul. Au paza materială a animalului: ciobanul, văcarul,
zootehnicianul.
Cu privire la animalele pentru care se aplică dispoziţiile art. 1001 Cod civil, răspunderea
se va angaja pentru prejudiciile cauzate de:
- animalele domestice;181
- animalele sălbatice aflate în captivitate (grădini zoologice, circuri);
- animalele sălbatice din rezervaţii şi parcuri de vânătoare.
Pentru animalele sălbatice care se găsesc în stare de libertate nu sunt aplicabile dispoziţiile
art. 1001 Cod civil. Pentru acestea există Legea nr. 103/1996182, care în art. 15 alin. 2 prevede că
răspunderea civilă pentru cauzele provocate de vânat revine gestionarului fondului de vânătoare,
iar pentru cele cauzate de vânatul din speciile strict protejate, autorităţii publice centrale care
răspunde de silvicultură, în măsura în care nu şi-au îndeplinit obligaţiile privind prevenirea şi
limitarea acestora. În acest caz este vorba de o răspundere pentru fapta proprie, în temeiul art.
998 – 999 Cod civil şi nu o răspundere pentru prejudiciul cauzat de animal, în temeiul art.1001
Cod civil.183

8.1.3. Fundamentarea răspunderii pentru prejudiciile cauzate de animale

Pentru fundamentarea acestei forme de răspundere în doctrină s-au formulat trei opinii:

136; Florin Ciutacu, Cristian Jora, op. cit., pag. 309-312

179
Curtea de Apel Craiova, Secţia civilă, decizia nr. 193/1998, în „Revista juridică a Olteniei” nr. 1-2/1999, pag.35
180
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a Civilă, decizia nr. 2449/2000, în Culegere…., pag.175-176
181
Curtea de Apel Suceava, Secţia civilă, decizia nr. 721/24.03.2001, în Buletinul Jurisprudenţei, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2002, pag.54
182
Legea nr. 103/1996 a fondului cinegetic şi a protecţiei vânatului, modificată prin Legea nr. 654/2001, publicată în
M.Of. nr. 749/23.11.2001
183
Gabriel Boroi, Liviu Stănciulescu, op. cit., pag.265-266; Florin Ciutacu, Cristian Jora, op. cit., pag.311-312
 69
1.fundamentarea răspunderii pe ideea de risc, în sensul că cel care beneficiază de
foloasele de pe urma unui animal trebuie să suporte şi consecinţele negative produse de acesta;
2.fundamentarea răspunderii pe ideea unei prezumţii de culpă în supravegherea
animalului,
3. fundamentarea răspunderii de ideea de garanţie pe care paznicul juridic trebuie
să o asigure terţilor.

8.1.4. Condiţiile răspunderii pentru fapta animalului

Pentru angajarea răspunderii, victima prejudiciului trebuie să facă dovada că prejudiciul a

fost cauzat de către animal, precum şi a faptului că la momentul producerii prejudiciului
animalul se afla în paza juridică a persoanei de la care se pretind despăgubiri.
Paznicul juridic se poate exonera de răspundere dacă va dovedi că prejudiciul s-a produs
datorită faptei victimei înseşi; faptei unei terţe persoane pentru care nu este ţinut să răspundă sau
unui caz de forţă majoră.
Răspunderea pentru fapta animalelor este condiţionată de împrejurarea că la producerea
rezultatului păgubitor, animalul a participat activ, iar participarea acestuia să îmbrace caracterul
unei fapte distincte cu forţă cauzală proprie.
Răspunderea paznicului juridic are un caracter obiectiv şi se justifică nu prin conduita sa
culpabilă, ci prin existenţa raportului de cauzalitate între fapta animalului aflat sub paza sa şi
prejudiciul cauzat persoanei vătămate.

8.1.5. Efectele răspunderii pentru prejudiciile cauzate de animale

Victima prejudiciului produs de animal are dreptul să solicite despăgubiri:

- de la cel care are paza juridică a animalului, în temeiul art. 1001 Cod civil;
- de la cel care are paza materială a animalului, în temeiul art. 998-999 Cod
civil.184
Paznicul juridic al animalului, dacă a plătit despăgubirile, poate formula acţiune în regres
împotriva paznicului material, în temeiul art. 998 – 999 Cod civil.185

8.2. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin ruina edificiului

8.2.1. Noţiune şi reglementare

Conform art. 1002 Cod civil, proprietarul unui edificiu este responsabil de prejudiciul
cauzat prin ruina edificiului, când ruina este urmarea lipsei de întreţinere sau a unui viciu de
construcţie.

8.2.2. Domeniul de aplicare

Determinarea domeniului de aplicare al răspunderii instituite prin art. 1002 Cod civil,
impune prezentarea următoarelor noţiuni186:
- edificiu;
- noţiunea de ruină a edificiului;
184
Curtea de Apel Craiova, Secţia civilă, decizia nr. 2532/1998, Victoria Daha, Constantin Furtună, Probleme de
drept din deciziile civile ale Curţii de Apel Craiova pronunţate în anul 1997, Fundaţia Eugeniu Carada, Craiova,
1998, pg.112
185
Valeriu Stoica, Flavius Baias, Acţiunea în regres a paznicului juridic împotriva paznicului material, în „Studii şi
cercetări juridice” nr. 17!987, pag.48-53
186
Maria Gaiţă, op. cit., pag.252 –253; Dumitru Văduva, Andreea Tabacu, op. cit., pag.137
 70
- lipsa de întreţinere a edificiului;
- viciu de construcţie;
- persoana răspunzătoare.
Prin edificiu se înţelege orice construcţie realizată de om prin asamblarea trainică a unor
materiale care, prin încorporarea lor în sol sau la altă construcţie, devine, în mod durabil, un
imobil prin natura sa.187
Ruina edificiului reprezintă dărâmarea completă sau parţială a edificiului, dezagregarea
materialului, căderea unei părţi, desprinderea unor elemente de construcţie.188
Ruina edificiului trebuie să fie urmarea lipsei de întreţinere sau a unui viciu de construcţie.
Răspunderea pentru ruina edificiului aparţine proprietarului din momentul cauzării
prejudiciului, chiar dacă imobilul format obiectul unui contract de locaţiunea sau comodat ori era
supus unui uzufruct.
Dacă imobilul este în proprietate comună, coproprietarii răspund solidar, iar dacă există un
drept de superficie, răspunde superficiarul, care are calitatea de proprietar al construcţiei.

8.2.3. Fundamentarea răspunderii pentru ruina edificiului

În legătură cu fundamentarea răspunderii pentru ruina edificiului, în doctrină şi

jurisprudenţă au fost formulate două teorii:
- teoria răspunderii subiective,189 potrivit căreia la baza răspunderii se află o
prezumţie de culpă datorată lipsei de întreţinere sau unui viciu de
construcţie;
- teoria răspunderii obiective190, conform căreia răspunderea se întemeiază
pe ideea unei obligaţii legale de garanţie191, pe care proprietarul edificiului
o datorează terţilor, independentă de orice culpă din partea proprietarului.

8.2.4. Condiţiile răspunderii

Pentru a fi angajată răspunderea proprietarului sau a superficiarului, în baza art. 1002 Cod
civil, victima trebuie să dovedească:
- existenţa prejudiciului;
- existenţa faptei ilicite, care constă în ruina edificiului;
- existenţa raportului de cauzalitate între prejudiciu şi ruina edificiului;
- împrejurarea că ruina edificiului este determinată de lipsa de întreţinere
sau de un viciu de construcţie.
Proprietarul sau superficiarul nu vor putea înlătura aplicarea răspunderii dovedind faptul
că au luat toate măsurile de întreţinere a edificiului sau de prevenire a viciilor construcţiei, dar se
pot exonera de răspundere dacă vor dovedi existenţa uneia dintre următoarele cauze:
- fapta victimei;
- fapta unui terţ pentru care proprietarul sau superficiarul nu sunt ţinuţi să
răspundă;
- forţa majoră.

187
Liviu Pop, op. cit., pag.311
188
Florin Ciutacu, Cristian Jora, op. cit., pag.318
189
Tudor R.Popescu, Petre Anca, op. cit., pag.251-252
190
Ion M. Anghel, Francisc Deak, Marin F. Popa, op. cit., pag.243;
191
Mihail Eliescu, op. cit., pag.417
 71
8.2.5. Efectele răspunderii

Dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1002 Cod civil, proprietarul sau
superficiarul vor fi obligaţi să plătească victimei despăgubiri.
În cazul în care ruina edificiului se datorează altei persoane, proprietarul sau superficiarul
vor recupera despăgubirile plătite victimei, printr-o acţiune în regres.
Acţiunea în regres se va intenta, după caz, împotriva:
- uzufructuarului sau locatarului care nu au efectuat reparaţiile ce cădeau în
sarcina lor;
- constructorului sau proiectantului, dacă ruina edificiului a fost determinată
de un viciu de construcţie;
- vânzătorului de la care a fost cumpărat imobilul, deoarece vânzătorul are
obligaţia să-l garanteze pe cumpărător pentru viciile ascunse ale
lucrului.192
Acţiunea în regres se va întemeia pe contractul încheiat între proprietar şi persoana
culpabilă, iar în lipsa unui contract pe răspunderea pentru fapta proprie, conform art. 998 – 999
Cod civil.

8.3. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general

8.3.1.Apariţia principiului răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucrurile pe care le

avem sub pază

Principiul răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general este consacrat în

Codul civil în art.1000 alin.1, care prevede că „suntem asemenea responsabili de prejudiciul
cauzat de fapta persoanelor pentru care suntem obligaţi a răspunde sau de lucrurile ce sunt sub
paza noastră.”
Art.1000 alin.1 din Codul nostru civil reproduce prevederile cuprinse în art.1384 din
Codul civil francez.
Iniţial, în doctrina şi jurisprudenţa franceză, precum şi a altor state care au recepţionat
Codul civil francez de la 1804, până aproape de sfârşitul secolului al XIX-lea s-a recunoscut în
unanimitate că acest alineat din cod nu constituie decât o enunţare a cazurilor de răspundere
pentru prejudiciile cauzate de animale şi ruina edificiului, reglementate în textele subsecvente.
Ulterior, jurisprudenţa franceză a admis principiul general al responsabilităţii pentru prejudiciile
cauzate de lucrurile neînsufleţite aflate în paza cuiva, având în vedere lucrările adepţilor teoriei
riscului, a unei responsabilităţi obiective. Doctrina franceză193 modernă a recunoscut aplicarea
textului în discuţie nu numai lucrurilor mobile ci şi imobilelor, nu numai lucrurilor ”
periculoase”, dar şi a celor care nu sunt periculoase, lucrurilor acţionate de mâna omului şi
lucrurilor dotate cu un dinamism propriu ori atunci când paguba este produsă de viciul lucrului,
lucrurilor aflate în mişcare şi lucrurilor aflate în staţionare.
În ţara noastră, răspunderea în baza art.1000 alin.1 Cod civil a fost pentru prima dată
aplicată în decizia din 13 februarie 1907 a Curţii de Apel din Bucureşti194, prin care s-a
abandonat sistemul clasic al culpei aquiliene, acesta fiind înlocuit cu o prezumţie de culpă
rezultând din lipsa de pază a lucrului, precum şi în decizia din 1 decembrie 1907 a Tribunalului
Iaşi195care, depăşind chiar soluţiile admise la acea dată în jurisprudenţa franceză, constată în
192
Coordonator Ion Dogaru, Drept civil. Contractele speciale, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, pag.125-131
193
Corinne Renault- Brahinsky, op. cit., pag.145-146; Muriel Burgeois, op. cit., pag.213;
194
„Dreptul” nr.21/1907, pag.167-170;
195
„Dreptul” nr.34/1908, pag.273-276;
 72
art.1000 alin.1 Cod civil o prezumţie absolută de culpă, care nu poate fi răsturnată, deoarece
alin.5 din acelaşi articol nu prevedea această posibilitate, fiind exoneratoare numai culpa
victimei şi forţa majoră.
Punctul culminant al dezvoltării practicii judiciare în această materie îl reprezintă decizia
nr.333 din 17 ianuarie 1939 a fostei Curţi de Casaţie196, în care se arată: ”Este de principiu că
răspunderea pentru daunele cauzate prin faptul lucrurilor neînsufleţite este o răspundere
obiectivă bazată pe ideea de risc existenţa ei fiind subordonată unei singure condiţii: stabilirea
raportului cauzal între daună şi faptul generator al acesteia, deci independent de orice culpă a
proprietarului care are paza juridică a lucrului.”

8.3.2. Fundamentarea răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri

Toate discuţiile şi teoriile elaborate referitor la fundamentarea întregii răspunderi civile,

în special a răspunderii civile delictuale, în dreptul civil modern îşi au originea, direct sau
indirect, în încercările de a găsi o explicaţie sau un fundament corespunzător, răspunderii pentru
prejudiciile cauzate de lucruri. Opiniile şi soluţiile propuse în doctrină şi jurisprudenţă se
încadrează în cele două mari concepţii: concepţia răspunderii subiective şi concepţia răspunderii
obiective.

8.3.2.1. Concepţia răspunderii subiective

Potrivit acestei concepţii, răspunderea prevăzută de art.1000 alin.1 Cod civil se

fundamentează pe ideea de culpă a paznicului juridic al lucrului.
În planul concepţiei subiective, legate de tradiţia Codului civil, s-au înscris următoarele
teorii:
• prezumţia relativă de culpă a paznicului juridic;
• prezumţia absolută de culpă a paznicului juridic; cu consecinţa că numai forţa
majoră ar putea răsturna o asemenea prezumţie;
• existenţa unei culpe în paza juridică, prin care s-a încercat să se elimine
inconvenientele teoriilor precedente, apreciindu-se că apariţia prejudiciului
este cea mai bună dovadă că nu s-a executat obligaţia de pază juridică.
Într-o primă explicaţie, s-a afirmat că, prin acest text al Codului civil, legiuitorul a
instituit o prezumţie legală de culpă a paznicului juridic pentru neîndeplinirea obligaţiei de
supraveghere a lucrului, ceea ce a făcut posibilă cauzarea prejudiciului suferit de victimă. Aşa
fiind, paznicul juridic poate înlătura această prezumţie prin dovada lipsei de culpă.197
Curând s-a putut constata că dovada lipsei de culpă era uşor de făcut, astfel încât
victimele ajungeau în situaţia de a nu putea obţine repararea prejudiciului.
Dincolo de formulările şi de concluziile aparent diferite la care ajung cele trei teorii, ele
sunt marcate de încercarea de a fundamenta obligarea paznicului juridic la plata de despăgubiri
pe temeiuri legate de vinovăţie şi imputabilitate.

8.3.2.2. Concepţia răspunderii obiective

196
„Pandectele Române” nr. 1/1939, pag.152;
197
Traian Ionaşcu, Eugen Barasch, Răspunderea civilă delictuală – culpa element necesar al răspunderii, în „Studii şi
cercetări juridice” nr.1/1970, pag.27-30; J.Carbonnier, Droit civil. Les biens et les obligations, Tome II, Paris, 1957,
pag.571;
 73
Conform acestei concepţii, alcătuită din mai multe teorii, răspunderea pentru prejudiciile
cauzate de lucruri este independentă de ideea de culpă, dovedită sau prezumată, a paznicului
juridic.
Unii autori198 au susţinut că răspunderea pentru lucruri se explică prin teoria riscului –
profit, în sensul că cel ce profită de foloasele lucrului trebuie să suporte şi riscul reparării
prejudiciilor cauzate altor persoane de acel lucru.
O altă teorie este aceea a prezumţiei de răspundere, care a fost criticată deoarece
răspunderea ca atare, care se materializează în obligaţia de despăgubire, nu poate fi prezumată.
Concluzionând asupra fundamentării răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri în
general, observăm că această formă de răspundere a traversat o traiectorie de la concepţiile
subiective care au culminat cu teoria culpei absolute prezumate, până la concepţiile obiective ce
prezintă neîndoielnic un avantaj pentru victimă de a obţine angajarea răspunderii paznicului
juridic independent de dovedirea vinovăţiei acestuia din urmă.

8.3.3. Condiţiile răspunderii

Pentru angajarea răspunderii pentru lucruri se cer întrunite următoarele condiţii:

- existenţa prejudiciului;
- raportul de cauzalitate dintre prejudiciu şi lucru; raportul de cauzalitate se
referă la fapta lucrului şi nu la fapta proprie a paznicului lucrului;
- faptul că lucrul se află în paza juridică a unei persoane; calitatea de paznic
juridic nu trebuie dovedită, deoarece până la proba contrară, această
calitate se prezumă că aparţine proprietarului, titularului unui alt drept real
sau posesorului.
Paznicul juridic poate înlătura răspunderea sa prin dovedirea existenţei unor cauze
exoneratoare de răspundere:
1.fapta victimei va exonera de răspundere paznicul juridic dacă întruneşte caracteristicile
unei adevărate forţe majore, deoarece, în caz contrar, fapta victimei doar diminuează răspunderea
paznicului juridic;
2.fapta unui terţ nu înlătură total răspunderea paznicului juridic, deoarece terţul şi
paznicul juridic vor răspunde în solidar, răspunderea repartizându-se proporţional cu gradul de
participare şi de vinovăţie al fiecăruia;
3.forţa majoră.

8.3.4. Efectele răspunderii

Victima prejudiciului poate să obţină despăgubiri de la paznicul juridic al lucrului, în

temeiul art. 1000 alin. 1 Cod civil, sau de la cel care are paza materială a lucrului, în temeiul art.
998-999 Cod civil.
Dacă paznicul juridic a plătit despăgubirile el va putea să formuleze o acţiune în regres
împotriva paznicului material, întemeiată pe dispoziţiile art. 998-999 Cod civil.
În situaţia în care la producerea prejudiciului de către lucru a concurat şi fapta unui terţ,
iar paznicul juridic a plătit despăgubiri care depăşesc întinderea corespunzătoare a participaţiei
sale, pentru tot ce a plătit în plus, va avea la îndemână o acţiune în regres împotriva terţului.

8.3.5.Reglementări cu caracter special în materia răspunderii pentru prejudiciile cauzate

de lucruri

198
Ioan Albu, op. cit., pag.184; A.Weill, Fr.Terre, Droit civil. Les obligations, Paris, 1975, pag.667;
 74
- Răspunderea civilă pentru daunele nucleare -

Folosirea pe scară tot mai largă şi în tot mai multe state a energiei nucleare în scopuri
paşnice a pus probleme deosebite şi în ce priveşte securitatea desfăşurării acestor activităţi,
precum şi răspunderea civilă, ceea ce a determinat instituirea unui regim special în materie.
Alături de stabilirea unor norme severe de securitate impuse de industria nucleară,
gravitatea potenţialelor pagube şi dificultatea soluţionării cererilor de reparare a lor au generat
adoptarea unor reglementări adecvate, în plan naţional şi internaţional.
Pe plan internaţional aceste reglementări sunt cuprinse în Convenţia de la Paris asupra
răspunderii civile în domeniul energiei nucleare din 29.06.1960199, Convenţia de la Viena asupra
răspunderii civile în materie de pagube nucleare din 21.05.1963200 şi Protocolul comun referitor
la aplicarea Convenţiei de la Paris, încheiat la Viena, la 21.09.1988.
Prin Legea nr.106/1992, România a aderat la Convenţia de la Viena şi la Protocolul
comun referitor la aplicarea Convenţiei de la Paris şi a Convenţiei de la Viena.
Convenţia de la Viena precizează în art.1 lit.k ,că prin daună nucleară se înţelege
„decesul sau vătămarea corporală a unei persoane, precum şi orice deteriorare a bunurilor,
care provin s-au rezultă din proprietăţile radioactive ori dintr-o combinare a acestor proprietăţi
şi a proprietăţilor toxice, explozive sau a altor proprietăţi periculoase ale unui combustibil
nuclear, ale produselor sau deşeurilor radioactive care se află într-o instalaţie nucleară ori ale
materialelor nucleare care provin dintr-o instalaţie nucleară, sunt produse în această instalaţie
ori sunt transmise la aceasta, orice altă pierdere sau daună astfel provocate în cazul şi în
măsura în care prevede legea tribunalului competent, dacă legea statului pe teritoriul căruia se
află instalaţia prevede orice dăunare a persoanei, orice pierdere sau dăunare a bunurilor, care
provin ori rezultă din orice radiaţie ionizantă emisă de orice altă sursă de radiaţii, aflată într-o
instalaţie nucleară.”
În sensul Convenţiei, prin accident nuclear se înţelege ”orice fapt sau succesiune de
fapte care având aceeaşi origine, cauzează o daună nucleară.”
Consecinţele accidentului de la Cernobîl din 26.04.1986 a determinat Consiliul
guvernatorilor al Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică ca în sesiunea extraordinară din
21 mai 1986 să convoace experţii guvernamentali din 62 de state membre ale agenţiei în scopul
elaborării unor măsuri pentru consolidarea cooperării internaţionale în domeniul siguranţei
nucleare şi protecţiei radiologice. Aceştia s-au reunit la Viena, între 21 iulie – 5 august 1986,
împreună cu reprezentanţi a 10 organizaţii internaţionale, şi au redactat două proiecte de
convenţie care au fost aprobate de Conferinţa din 24 – 26 septembrie 1986 a Agenţiei
Internaţionale pentru Energie Atomică, respectiv: Convenţia asupra notificării rapide a unui
accident nuclear şi Convenţia privind asistenţa în caz de accident nuclear ori de situaţie de
urgenţă radiologică.201
Ulterior au mai fost elaborate şi alte documente în această materie, dintre care
menţionăm: Convenţia privind protecţia fizică a materialelor nucleare202, Convenţia privind
securitatea nucleară203, Convenţia comună asupra gospodăririi în siguranţă a deşeurilor
radioactive204 şi Convenţia privind compensaţiile suplimentare pentru daune nucleare.205

199
Convenţia de la Paris a intrat în vigoare la data de 1.04.1963;
200
Convenţia de la Viena a intrat în vigoare la 12.09.1977;
201
România a aderat la aceste convenţii prin Decretul nr.223/ 11.05.1990, publicat în M.Of. nr.67/14.05.1990;
202
Convenţia a fost semnată la Viena la 3 martie 1980 şi ratificată de România prin Legea nr.78/9.11.1993, publicată
în M.Of. nr.265/15.11.1993;
203
Convenţia a fost adoptată la Viena la 17 iunie 1994 şi a fost ratificată de România prin Legea nr.43/24.05.1995,
publicată în M.Of. nr.104/29.05.1995;
204
Convenţia a fost adoptată la Viena la 5 septembrie 1997 şi a fost ratificată de România prin Legea nr.105/
16.06.1999, publicată în M.Of. nr.283/21.06.1999;
 75
În ţara noastră, răspunderea pentru daunele nucleare a fost reglementată pentru prima dată
de Legea nr.61/1974 cu privire la desfăşurarea activităţilor în domeniul nuclear206, care a
prevăzut măsuri, atribuţii şi obligaţii pentru prevenirea accidentelor nucleare, iar în cazul
producerii acestora, pentru limitarea consecinţelor lor.
Ulterior, ca urmare a aderării la documentele internaţionale în materie, reglementarea
activităţilor de folosire a energiei nucleare în condiţii de securitate nucleară, de protecţie a
personalului ocupat profesional, a populaţiei, a mediului înconjurător şi a proprietăţii împotriva
radiaţiilor este dată de Legea nr.111/1996 privind desfăşurarea în siguranţă a activităţilor
nucleare207 şi de Ordonanţa Guvernului nr.7/2003 privind utilizarea în scopuri paşnice a energiei
nucleare.208
Potrivit reglementărilor în vigoare, în România activităţile nucleare sunt de interes
naţional şi se desfăşoară în condiţii de siguranţă şi securitate nucleară, de protecţie a personalului
expus profesional, a populaţiei, a mediului şi a proprietăţii, cu riscuri minime, în regim de
autorizare, sub îndrumarea şi controlul statului şi cu respectarea obligaţiilor ce decurg din
acordurile şi convenţiile internaţionale la care România este parte.209
Legea nr.111/1996 cuprinde dispoziţii cu privire la activităţile şi sursele cărora li se
aplică, autorităţile competente în domeniul nuclear, obligaţiile titularului de autorizaţie şi ale
altor persoane fizice şi juridice, alte autorizaţii, avize şi responsabilităţi, regimul de control al
acestor activităţi şi răspunderea administrativă, penală şi civilă pentru încălcarea prevederilor
legale.
Activităţile din domeniul nuclear se desfăşoară conform Planului Nuclear Naţional, care
are la bază Strategia de dezvoltare a domeniului nuclear şi Planurile Nucleare Anuale, elaborate
de Agenţia Naţională pentru Energie Atomică.
Strategia naţională de dezvoltare a domeniului nuclear a fost aprobată prin Hotărârea
Guvernului nr.1259/7.11.2002210 şi se bazează pe recomandările Uniunii Europene, prevederile
tratatelor şi acordurilor internaţionale la care România este parte, precum şi a actelor normative
interne.
În conformitate cu prevederile Convenţiei de la Paris asupra răspunderii în domeniul
energiei nucleare, a Convenţiei privind răspunderea civilă pentru daune nucleare de la Viena şi a
Protocolului comun referitor la aplicarea acestor convenţii de la Paris, a fost adoptată Legea
nr.703/2001 privind răspunderea civilă pentru daune nucleare211.
În art.1 se prevede că obiectul acestei legi îl constituie reglementarea răspunderii civile
pentru repararea daunelor rezultate din activităţile de utilizare a energiei nucleare în scopuri
paşnice.
Răspunderea civilă pentru daune nucleare reglementată prin legea nr.703/2001 are un
regim juridic propriu, cu importante particularităţi, în doctrină afirmându-se că ne găsim în
prezenţa unei ipoteze speciale de răspundere civilă delictuală.212
Caracterul special al acestei răspunderi se concretizează în următoarele elemente:
1.Această răspundere se angajează numai pentru daunele nucleare
Potrivit art.3 lit. d din legea nr.703/2001, prin daună nucleară se înţelege:
205
Convenţia a fost adoptată la Viena la 12 septembrie 1997 şi ratificată de România prin Legea nr.5/8.01.1999,
publicată în M.Of. nr.9/18.01.1999;
206
Legea nr.61/1974 a fost publicată în B.Of. nr.136/2.11.1974; abrogată expres prin Legea nr.111/1996;
207
Publicată în M.Of. nr.267/29.10.1996, modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.204/2000, publicată
în M.Of. nr.589/21.11.2000, aprobată cu modificări prin Legea nr.384/2001, publicată în M.Of. nr.400/20.07.2001;
208
Publicată în M.Of. nr.59/1.02.2003;
209
Daniela Marinescu, Tratat de dreptul mediului, Editura All Beck, Bucureşti, 2003, pag.396;
210
H.G. nr.1259/7.11.2002 privind aprobarea strategiei naţionale de dezvoltare a domeniului nuclear în România şi a
Planului de acţiune pentru implementarea acestei strategii, publicată în M.Of. nr.851/26.11.2002;
211
Publicată în M.Of. nr.818/19.12.2001 şi intrată în vigoare la 19.12.2002;
212
Liviu Pop, Răspunderea civilă pentru daunele nucleare, în „Dreptul” nr.7/2002, pag.56;
 76
1. orice deces sau orice rănire;
2. orice pierdere sau orice deteriorare a bunurilor;
3. orice pierdere economică care rezultă dintr-o daună la care s-a făcut referire la
pct.1 şi 2, neinclusă în aceste prevederi, dar este suferită de o persoană îndreptăţită să ceară
despăgubiri în cea ce priveşte o astfel de pierdere;
4. costul măsurilor de refacere a mediului înconjurător deteriorat în urma producerii
unui accident nuclear, dacă o astfel de deteriorare este semnificativă, dacă astfel de măsuri sunt
luate sau urmează să fie luate şi dacă nu sunt incluse în pct.2;
5. orice pierdere a veniturilor care derivă dintr-un deces economic faţă de orice
utilizare a mediului înconjurător, datorită deteriorării semnificative a mediului şi dacă nu este
inclusă în pct.2;
6. costul măsurilor preventive şi orice pierderi sau daune cauzate de astfel de măsuri;
7. orice altă daună economică, alta decât cea cauzată de degradarea mediului
înconjurător, dacă este admisă de legislaţia privind răspunderea civilă a instanţei competente.
Pierderile sau daunele prevăzute de lege sunt calificate daune nucleare în măsura în
care pierderea sau dauna :
1. ia naştere ca rezultat al radiaţiei ionizante emise de orice sursă de radiaţie care
se află într-o instalaţie nucleară sau emise de combustibilul nuclear, de produşii radioactivi sau
de deşeurile radioactive dintr-o instalaţie nucleară ori de materialul nuclear provenit din, venind
de la sau trimis spre o instalaţie nucleară;
2. este rezultatul proprietăţilor radioactive ale unui astfel de material sau al unei
combinaţii de proprietăţi radioactive cu proprietăţi toxice, explozive ori cu alte proprietăţi
periculoase ale unui astfel de material.
Tot daune nucleare sunt considerate şi costul măsurilor preventive şi orice pierderi
sau daune cauzate de luarea şi desfăşurarea unor astfel de măsuri.

2.Daunele nucleare trebuie să se dovedească că au fost cauzate de un accident nuclear

Accidentul nuclear este definit – art.3 lit. a din Legea nr.703/2001 - ca fiind orice fapt sau
succesiune de fapte având aceeaşi origine, care cauzează o daună nucleară sau o ameninţare
gravă şi iminentă de producere a unei astfel de daune.

3.Operatorul unei instalaţii nucleare este ţinut să răspundă exclusiv pentru orice
daună nucleară, dacă s-a dovedit a fi provocată de un accident nuclear survenit la instalaţia
sa, ori implicând un material nuclear care provine din această instalaţie sau este trimis către
ea.
Operator înseamnă titularul autorizaţiei emise potrivit dispoziţiilor Legii nr.111/1996,
republicată.
În cazul unui accident survenit în timpul transportului de materiale nucleare, prin
excepţie, răspunderea pentru daunele nucleare revine transportatorului, care este considerat
operator, în sensul legii.

4.Răspunderea pentru daunele nucleare este o răspundere obiectivă

Potrivit art.4 alin.1 din lege, răspunderea pentru daunele nucleare este de natură obiectivă,
adică fără culpă, de plin drept.
Fundamentul acestei răspunderi este obligaţia de garanţie pe care o are operatorul, care
este titularul autorizaţiei pentru desfăşurarea activităţii nucleare.
Operatorul este exonerat de răspundere dacă face dovada că dauna nucleară este rezultatul
direct al unor acte de conflict armat, război civil, insurecţie sau ostilitate. Instanţa de judecată
competentă îl poate exonera pe operator de răspundere dacă acesta dovedeşte că dauna nucleară a
 77
fost cauzată, în tot sau în parte, de o culpă gravă ori de acţiunea sau inacţiunea săvârşită cu
intenţie de către victima accidentului nuclear.

5.Răspunderea faţă de victimă a mai multor operatori este divizibilă în măsura în care
este posibilă stabilirea cu certitudine a părţii din daună care revine fiecăruia, iar dacă această
determinare nu este posibilă, răspunderea lor este solidară.

6.În cazul în care două daune, una nucleară, iar alta nenucleară sunt cauzate de un
accident nuclear sau de un accident nuclear împreună cu unul sau mai multe evenimente
diferite, dauna nenucleară este considerată, în măsura în care nu poate fi separată cu
certitudine de cea nucleară, ca fiind nucleară, cauzată exclusiv de accidentul nuclear.

7.Sistemul de despăgubire
Legea nr.703/2001 limitează răspunderea operatorului pentru fiecare accident nuclear la
cel mult echivalentul în lei a 300 milioane D.S.T.213
De la această regulă instituită prin art.8 alin.1 din lege, există următoarele excepţii:
1. Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor Nucleare poate aproba ca
răspunderea operatorului să fie limitată pentru fiecare accident nuclear la mai puţin de
echivalentul în lei a 300 milioane D.S.T., dar nu mai puţin de echivalentul în lei a 150 milioane
D.S.T., cu condiţia ca diferenţa să fie acordată de stat din fondurile publice în vederea acoperirii
daunelor nucleare produse;
2. Pentru o perioadă de 10 ani de la data intrării în vigoare a legii – 19.12.2002
- , cu aprobarea autorităţii naţionale competente, răspunderea operatorului poate fi limitată pentru
fiecare accident nuclear produs în această perioadă şi sub echivalentul în lei a 150 milioane
D.S.T., dar nu mai puţin de echivalentul în lei a 75 milioane D.S.T., cu condiţia ca diferenţa să
fie alocată de stat din fondurile publice;
3. În cazul în care daunele nucleare se produc datorită reactoarelor de cercetare,
depozitelor de deşeuri radioactive şi de combustibil nuclear ars, răspunderea operatorului va fi de
minimum echivalentul în lei a 30 milioane D.S.T. şi poate fi redusă, în aceleaşi condiţii, până la
echivalentul în lei a 10 milioane D.S.T.;
4. Dacă accidentul nuclear se produce în timpul transportului de materiale
nucleare, răspunderea operatorului sau transportatorului, după caz, este limitată la echivalentul în
lei a 5 milioane D.S.T. Dacă obiectul transportului este combustibilul nuclear care a fost utilizat
într-un reactor nuclear, răspunderea operatorului este limitată la echivalentul în lei a 25 milioane
D.S.T.
În limita sumei plătite cu titlu de despăgubiri, operatorul are un drept de regres numai în
următoarele situaţii:
1.dacă dreptul a fost prevăzut în mod expres într-un contract;
2.dacă accidentul nuclear rezultă dintr-o acţiune sau omisiune săvârşită cu intenţia de a
cauza o daună nucleară, acţiunea în regres se va intenta împotriva persoanei fizice care a săvârşit
fapta.
Pentru garantarea plafonului răspunderii, operatorul şi transportatorul de materiale
nucleare au obligaţia legală de a încheia contract de asigurare sau să-şi asigure o garanţie
financiară care să acopere răspunderea civilă pentru daune nucleare, existenţa acestora fiind
dovedită autorităţii naţionale competente în vederea obţinerii autorizaţiei pentru desfăşurarea
unei activităţi nucleare.

213
D.S.T. înseamnă „ drepturi speciale de tragere”, care constituie unitatea de contabilitate definită şi utilizată de
Fondul Monetar Internaţional;
 78
8.Acţiunea în despăgubiri este prescriptibilă
În conformitate cu prevederile art.12 din Legea nr.703/2001, dreptul la despăgubire
împotriva operatorului se prescrie dacă acţiunea nu este intentată în termen de 30 de ani de la
data producerii accidentului nuclear, dacă dauna nucleară a constat în deces sau rănire, respectiv
în termen de 10 ani, de la data producerii accidentului nuclear, în cazul celorlalte daune nucleare
expres prevăzute de lege.

În concluzie, răspunderea civilă pentru daunele nucleare este guvernată de regulile

specifice prevăzute în Legea nr.703/2001 care se completează cu principiile de drept comun în
materia răspunderii civile delictuale, reglementată de Codul civil, respectiv răspunderea pentru
prejudiciile cauzate de lucruri în general.

CAPITOLUL 9
EFECTELE OBLIGAŢIILOR
EXECUTAREA DIRECTĂ A OBLIGAŢIILOR
- EXECUTAREA ÎN NATURĂ -

Raportul juridic obligaţional conferă creditorului dreptul de a pretinde debitorului să dea, să

facă sau să nu facă ceva. Debitorul este ţinut de această prestaţie, pozitivă sau negativă, sub
sancţiunea constrîngerii sale de către organele de executare ale statului214.

214
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.325; Brînduşa Ştefănescu, Raluca Dimitriu, op. cit., pag. 321
 79
Efectul oricărei obligaţii este dreptul pe care aceasta îl conferă creditorului de a pretinde şi
de a obţine de la debitor îndeplinirea exactă a prestaţiei la care acesta s-a obligat.
Potrivit art. 1073 Cod civil, creditorul are dreptul de a obţine îndeplinirea exactă a
obligaţiei.
În cazul executării necorespunzătoare sau a neexecutării, totale sau parţiale, creditorul are
dreptul la despăgubiri.
Aceasta înseamnă că executarea obligaţiilor poate fi.
- executare directă, numită şi executare în natură;
- executare indirectă, numită şi executare prin echivalent.
Executarea obligaţiilor este guvernată de principiul executării directe sau în natură.

9.1. Plata
9.1.1. Noţiune

Plata reprezintă efectul specific al raportului juridic obligaţional.

Termenul de plată are două accepţiuni:
• mijloc de executare voluntară a unei obligaţii;
• act juridic.
În concluzie, plata poate fi definită ca fiind executarea voluntară a unei obligaţii de către
debitor, indiferent de obiectul ei sau o convenţie între cel care face plata şi cel care primeşte
plata.

9.1.2. Reglementare

Plata este reglementată în art. 1092 –1121 Cod civil.

9.1.3.Condiţiile plăţii
9.1.3.1. Persoana care poate face plata

Conform art. 1093 Cod civil, plata poate fi făcută de debitor şi de orice persoană interesată
sau neinteresată.
Aceasta înseamnă că plata poate fi făcută de următoarele persoane215:
• debitor, personal sau prin reprezentant;
• codebitorul solidar sau indivizibil, adică o persoană obligată împreună cu debitorul;
• fidejusorul, comitentul pentru prepus, părinţii pentru copii lor minori, respectiv
persoane obligate pentru debitor;
• un terţ interesat să stingă obligaţia, cum ar fi, de exemplu, cumpărătorul unui bun
ipotecat care plăteşte datoria vânzătorului pentru a salva bunul de la urmărire;
• un terţ neinteresat, care poate să facă plata în temeiul gestiunii de afaceri sau a unui
contract de mandat.

215
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.327 – 328; Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit., pag.416 -
417
 80
De la principiul conform căruia plata poate fi făcută de orice persoană, există următoarele
excepţii216:
• în cazul obligaţiilor de a face intuitu personae, plata nu poate fi făcută decât de
debitorul acelei obligaţii;
• când părţile au convenit ca plata să nu fie făcută decât de debitor;
• potrivit art. 1095 Cod civil, în cazul obligaţiilor de a da, având ca obiect
constituirea sau transmiterea unui drept real asupra unui bun, plata poate fi făcută numai de
proprietarul bunului, care trebuie să fie o persoană cu capacitate de exerciţiu deplină, sub
sancţiunea nulităţii plăţii.

9.1.3.2. Persoana căreia i se poate face plata

Referitor la persoana căreia i se poate face plata, art. 1096 Cod civil dispune că plata
trebuie să se facă creditorului sau împuternicitului său, sau persoanei autorizată de lege ori de
instanţa de judecată să o primească.
Persoana care primeşte plata trebuie să fie o persoană cu capacitate de exerciţiu deplină, iar
sancţiunea care intervine în cazul plăţii făcute unui incapabil este nulitatea relativă.
În consecinţă, plata poate fi primită de :
• creditor;
• succesorii creditorului;
• cesionarul creanţei;
• tutore;
• mandatar;
• terţ desemnat de justiţie pentru a primi plata (de exemplu, creditor popritor)
Plata făcută altor persoane este valabilă în următoarele cazuri:
1. când plata s-a făcut cu bună-credinţă posesorului creanţei (de exemplu, unui
moştenitor aparent);
2. când plata făcută unei alte persoane a profitat creditorului ( de exemplu, s-a
plătit unui creditor al creditorului);
3. când creditorul a ratificat plata făcută unui accipiens fără drept de a o primi.

9.1.3.3. Obiectul plăţii

Potrivit art. 1100 Cod civil, creditorul nu poate fi silit a primi alt lucru decât acela ce i se
datorează, chiar dacă valoarea lucrului oferit ar fi egală sau mai mare.
Din interpretarea art.1100 Cod civil rezultă că debitorul este obligat să plătească exact
lucrul sau prestaţia pe care o datorează.
Obiectul plăţii este diferit în raport de felul obligaţiei, de a da un bun cert sau sau bunuri
generice, respectiv de a face.
Astfel, dacă obiectul obligaţiei este prestaţia de a da un bun cert, debitorul trebuie să
remită acel bun în starea în care se află la momentul plăţii şi nu va răspunde în cazul în care
bunul a pierit dintr-un caz fortuit sau de forţă majoră, decât dacă a fost pus în întârziere.
În ipoteza în care obiectul obligaţiei este prestaţia de a da bunuri generice, debitorul trebuie
să remită creditorului ,întotdeauna, bunuri de o calitate mijlocie, dacă părţile nu au convenit
altfel, iar pierirea bunurilor nu-l va libera pe debitor de datorie, conform principiului genera non
pereunt.

216
Liviu Pop, op. cit., pag.477
 81
În cazul obligaţiilor de a face, debitorul trebuie să execute întocmai faptul la care s-a
obligat.

9.1.3.4. Principiul indivizibilităţii plăţii

Principiul indivizibilităţii plăţii este consacrat legislativ în art. 1101 alin.1 Cod civil, care
prevede că debitorul nu-l poate sili pe creditor să primească o parte din datorie, chiar dacă
datoria este divizibilă.
Aceasta înseamnă că plata trebuie făcută în întregime, adică este indivizibilă.
De la acest principiu există următoarele excepţii:
• creditorul consimte ca plata să se facă fracţionat, pentru o parte din datorie;
• în caz de deces al debitorului datoria se împarte între moştenitorii acestuia;
• când datorii reciproce ale părţilor se sting prin compensaţie până la concurenţa celei
mai mici sume şi se plăteşte doar diferenţa rămasă din daorie;
• instanţa de judecată acordă debitorului un termen de graţie şi eşalonarea plăţii;
• când plata este făcută de fidejusori, în locul debitorului, aceştia invocând beneficiul
de diviziune vor plăti fiecare parte ce li se cuvine.

9.1.3.5. Data plăţii

Plata trebuie să fie făcută în momentul în care creanţa a devenit exigibilă, adică a ajuns la
scadenţă.
În cazul obligaţiilor pure şi simple, plata trebuie făcută imediat după naşterea raportului
obligaţional.
Dacă obligaţia este afectată de un termen suspensiv, debitorul trebuie să facă plata la
expirarea termenului.
În cazul executării cu întârziere a obligaţiei, creditorul are dreptul la despăgubiri pentru
repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat.

9.1.3.6.Locul plăţii

Codul civil dispune în art. 1104 că plata trebuie să se facă la locul stabilit prin acordul de
voinţă al părţilor.
Atunci când părţile nu au stabilit locul plăţii, plata trebuie făcută, în principiu, la domiciliul
debitorului. Aceasta înseamnă că plata este cherabilă şi nu portabilă.

9.1.3.7. Cheltuielile pentru efectuarea plăţii

Potrivit art. 1105 Cod civil, cheltuielile pentru efectuarea plăţii sunt în sarcina debitorului,
dar părţile pot conveni ca aceste cheltuieli să fie suportate şi de creditor, sau de ambele părţi în
mod egal.

9.1.3.8. Imputaţia plăţii

Problema imputaţiei plăţii apare în situaţia în care un debitor are mai multe datorii faţă de
acelaşi creditor, iar debitorul face o plată care nu acoperă toate datoriile şi nu se cunoaşte care
dintre acestea s-a stins.
Soluţionarea acestei probleme prezintă interes atunci când creanţele sunt purtătoare de
dobânzi sau sunt însoţite de garanţii, deoarece debitorul, spre deosebire de creditor, are interes să
 82
considere că prin plata făcută sa-u stins datoriile care produc dobândă sau cele însoţite de
garanţii.
În funcţie de izvorul său, imputaţia plăţii este de două feluri: imputaţie convenţională şi
imputaţie legală.
Imputaţia convenţională este cea făcută prin acordul părţilor sau numai prin voinţa uneia
dintre ele.
Primul care decide asupra cărei obligaţii se impută plata este debitorul, cu respectarea
următoarelor reguli:
• plata trebuie să fie suficientă pentru a stinge întreaga datorie; în caz contrar se
încalcă principiul indivizibilităţii plăţii;
• dacă unele datorii sunt scadente, iar altele nu au ajuns la scadenţă, iar termenul a
fost stipulat în favoarea creditorului, imputaţia se face asupra obligaţiei scadente;
• dacă creanţa este producătoare de dobânzi, imputaţia se face asupra dobânzii.
Dacă debitorul nu face imputaţia plăţii, aceasta va fi făcută de creditor, care va preciza, în
chitanţa liberatorie de obligaţie, ce datorie s-a stins prin prestaţia debitorului.
Imputaţia legală este acea formă a imputaţiei plăţii care se face de drept, în puterea legii,
conform regulilor prevăzute în art. 1113 Cod civil, respectiv:
• în primul rând se consideră plătită datoria ajunsă la scadenţă;
• dacă toate datoriile sunt scadente, imputaţia se face asupra aceleia care este mai
oneroasă pentru debitor;
• dacă toate datoriile sunt scadente şi la fel de oneroase, se va considera plătită
datoria cea mai veche;
• dacă toate datoriile scadente sunt la fel de oneroase şi au aceeaşi vechime, plata se
impută proporţional asupra fiecăreia.

9.1.3.9. Dovada plăţii

În principiu, dovada plăţii se face de debitor, deoarece el pretinde stingerea obligaţiei prin
plată.
Dovada plăţii se face după regulile de drept comun referitoare la proba actelor juridice.
Pentru a simplifica sarcina probei plăţii, Codul civil a instituit două prezumţii de plată:
1. art. 1138alin 1 Cod civil prevede că atunci când creditorul a remis debitorului titlul
constatator al creanţei sale, care este un înscris sub semnătură privată, se prezumă că debitorul a
fost liberat prin plată sau remitere de datorie.; această prezumţie este absolută;
2. art. 1138 alin. 2 Cod civil dispune că atunci când creditorul remite debitorului titlul
original al creanţei, care este un înscris autentic sau o hotărâre judecătorească investită cu
formulă executorie, se prezumă liberarea debitorului prin plată sau remitere de datorie; prezumţia
este relativă.

9.1.4. Oferta reală urmată de consemnaţiune217

Oferta reală de plată este o procedură instituită în scopul de a da posibilitatea liberării

debitorului de bună-credinţă de obligaţia sa faţă de creditor, în situaţia în care creditorul refuză să
primească prestaţia.
Reglementarea ofertei reale urmată de consemnaţiune este cuprinsă în art. 586-590 din
Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului
217
Gabriel Boroi, Dumitru Rădescu, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Ed. All, Bucureşti, 1994, pag.
831 – 833;Viorel Mihai Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. II, Ed. Naţional, Bucureşti, 1997,
pag.506-509
 83
nr. 59/2001 şi în art. 1114-1121 Cod civil, cu excepţia alin. 8 din art. 1115 şi alin. 3 şi 4 din art.
1116.
Potrivit art. 1114 alin. 1 Cod civil, când creditorul unei sume de bani refuză să
primească plata, debitorul poate să-i facă ofertă reală, iar dacă creditorul refuză primirea, să
consemneze suma.

9.2 Executarea silită în natură a obligaţiilor

În situaţia în care debitorul nu-şi execută de bunăvoie obligaţia asumată, creditorul poate
cere executarea silită, pentru valorificarea dreptului său.
Executarea silită este tot o executare în natură şi constă în obligarea debitorului să execute
obiectul obligaţiei.

9.2.1. Executarea obligaţiei de a da

În funcţie de obiectul său, executarea silită a obligaţiei de a da se face diferit:

a)dacă obligaţia are ca obiect o sumă de bani, executarea în natură este întotdeauna
posibilă;
b)dacă obligaţia are ca obiect un bun individual determinat, debitorul are două obligaţii:
- să constituie sau să transfere dreptul de proprietate sau alt drept real asupra
bunului, obligaţie care se execută întotdeauna în natură, în temeiul legii;
- obligaţia de a preda bunul, se poate executa silit numai în măsura în care
bunul se află la debitor, dacă nu se mai află la acesta, executarea se va face prin echivalent.
c)dacă obiectul obligaţiei este un bun de gen, creditorul are mai multe posibilităţi:
- să ceară executarea silită în natură;
- să achiziţioneze cantitatea de bunuri de gen, pe socoteala debitorului, iar
pe calea executării silite să recupereze preţul acestora;
- să accepte executarea prin echivalent.

9.2.2. Executarea obligaţiei de a face şi de a nu face

În legătură cu obligaţiile de a face, art. 1077 Cod civil dispune că, în caz de neexecutare,
creditorul poate fi autorizat de instanţa judecătorească să le aducă la îndeplinire, în contul
debitorului.
În cazul obligaţiilor de a nu face, art. 1076 Cod civil prevede posibilitatea creditorului de
acere instanţei de judecată obligarea debitorului să distrugă ceea ce a făcut cu încălcarea acestei
obligaţii sau îl poate autoriza pe creditor dă distrugă el însuşi, pe cheltuiala debitorului.

9.2.3. Daunele cominatorii

În temeiul art. 1075 Cod civil, orice obligaţie de a face sau de a nu face se schimbă în dezdăunări în
caz de neexecutare din partea debitorului.
Daunele cominatorii constau într-o sumă de bani pe care debitorul trebuie să o plătească
pentru fiecare zi de întârziere – sau pentru altă unitate de timp: săptămână, lună – până la
executarea obligaţiei.218
Cuantumul sumei şi unitatea de timp pentru care se acordă se stabilesc prin hotărâre
judecătorească.

218
Constantin Stătescu, Corneliu Bârsan, op. cit., pag.339
 84
În jurisprudenţă, s-a reţinut faptul că „natura juridică a daunelor cominatorii este aceea de
mijloc de constrângere a debitorului obligaţiei de a face pentru a-şi executa în natură obligaţia.
Acordarea lor nu este condiţionată de existenţa vreunui prejudiciu, iar încasarea daunelor
cominatorii de către creditor, este doar provizorie, deoarece pentru a nu realiza o îmbogăţire fără
justă cauză, creditorul va trebui să restituie debitorului sumele încasate cu titlu de daune
cominatorii, putând păstra doar suma corespunzătoare valorii prejudiciului pe care l-a suferit din
cauza întârzierii executării, daune – interese moratorii, în cazul în care debitorul şi-a executat
totuşi obligaţia, sau suma corespunzătoare valorii prejudiciului cauzat prin neexecutare, daune –
interese compensatorii, în ipoteza în care debitorul nu şi-a executat în natură obligaţia, iar aceasta
nu se mai poate face.”219

CAPITOLUL 10
EXECUTAREA INDIRECTĂ A OBLIGAŢIILOR
- EXECUTAREA PRIN ECHIVALENT –

10.1. Noţiune

Prin executarea indirectă a obligaţiilor, numită şi executarea prin echivalent, se înţelege

dreptul creditorului dea pretinde şi a obţine de la debitor echivalentul prejudiciului pe care l-a
suferit, ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau executării necorespunzătoare a
obligaţiei asumate.220
Aceasta înseamnă că atunci când nu mai este posibilă executarea în natură a obligaţiei
creditorul are dreptul la despăgubiri sau daune – interese care reprezintă echivalentul
prejudiciului pe care l-a suferit.

10.2. Categorii de despăgubiri

Despăgubirile sau daunele – interese sunt de două feluri:

• despăgubiri compensatorii, care reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de
creditor pentru neexecutarea totală sau parţială a obligaţiei;
• despăgubiri moratorii, care reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de creditor
ca urmare a executării cu întârziere a obligaţiei. Aceste despăgubiri se pot cumula cu executarea
în natură a obligaţiei, spre deosebire de despăgubirile compensatorii care au rolul de a înlocui
executarea în natură.221

10.3. Natura juridică a executării indirecte a obligaţiilor

Pornind de la definiţia executării indirecte a obligaţiilor rezultă că aceasta are natura

juridică a unei răspunderi civile care poate fi , în raport de izvorul obligaţiei, contractuală sau
delictuală.
219
Curtea de apel ploieşti, Secţia civilă, decizia nr. 285/3.02.1997, în Buletinul Jurisprudenţei….., pag.380-381
220
Constantin Stătescu, Corneliu Bârsan, op. cit., pag. 342; Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit., pag.433
221
Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag.319; Ion M. Anghel, Francisc Deak, Marin F.Popa, op. cit., pag. 303;
Eugeniu Safta – Romano, Drept civil. Obligaţii, Ed. Neuron , Focşani, 1994, pag.266
 85
În Codul civil este reglementată distinct răspunderea civilă delictuală, iar răspunderea
contractuală este tratată la efectele obligaţiilor, împreună cu despăgubirile, astfel că în doctrină
se afirmă că despăgubirile reprezintă unul dintre aspectele posibile ale executării obligaţiei
contractuale prin echivalent atunci când nu este posibilă executarea în natură.
 86

10.4. Condiţiile răspunderii contractuale

Răspunderea contractuală este definită ca fiind obligaţia debitorului de a repara pecuniar

prejudiciul cauzat creditorului său prin neexecutarea, executarea necorespunzătoare ori cu
întârziere a obligaţiilor născute dintr-un contract valabil încheiat.222
Din analiza textelor Codului civil, rezultă că pentru existenţa răspunderii contractuale
trebuie să fie întrunite următoarele condiţii:
• fapta ilicită care constă în neexecutarea obligaţiilor contractuale asumate de debitor;
• existenţa unui prejudiciu în patrimoniul creditorului;
• existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită a debitorului şi prejudiciul
creditorului;
• vinovăţia debitorului.

10.5. Condiţiile acordării de despăgubiri

10.5.1. Prejudiciul

Prejudiciul constă în consecinţele dăunătoare de natură patrimonială sau nepatrimonială,

efecte ale încălcării de către debitor a dreptului de creanţă aparţinând creditorului său
contractual, prin neexecutarea prestaţiei sau prestaţiilor la care s-a îndatorat.223
Condiţia existenţei prejudiciului rezultă din dispoziţiile art. 1082 Cod civil potrivit căruia
debitorul datorează daune – interese „ de se cuvine”.
În măsura în care nu există prejudiciu, acţiunea creditorului având ca obiect plata
despăgubirilor urmează să fie respinsă ca fiind lipsită de interes.
Prejudiciul este urmarea faptei ilicite a debitorului, faptă care constă în neexecutarea sau
executarea necorespunzătoare a obligaţiei asumate.
Sarcina probei prejudiciului revine creditorului, cu excepţia situaţiilor în care întinderea
prejudiciului este stabilită de lege( de exemplu, în cazul obligaţiilor care au ca obiect sume de
bani, când legea fixează drept despăgubire dobânda legală).

10.5.2. Vinovăţia debitorului

Vinovăţia debitorului reprezintă latura subiectivă a faptei debitorului, în sensul că

neexecutarea sau executarea necorespunzătoare, executarea cu întârziere a obligaţiei îi este
imputabilă.
În principiu, până la proba contrară, neexecutarea obligaţiei este imputabilă debitorului.
Referitor la proba acestei condiţii, distingem următoarele situaţii:
• în cazul obligaţiilor de a nu face, creditorul va trebui să dovedească faptul săvârşit
de debitor prin care s-a încălcat obligaţia;
• în cazul obligaţiilor de a da şi a face, creditorul trebuie să dovedească existenţa
creanţei, iar dacă face această dovadă neexecutarea se prezumă, cât timp debitorul nu dovedeşte
executarea.
Debitorul va fi exonerat de răspundere numai dacă va dovedi că neexecutarea obligaţiei se
datorează cazului fortuit, forţei majore sau vinovăţiei creditorului.

222
Mihail Eliescu, op. cit., pag.7;Ioan Albu, Drept civil. Contractul şi răspunderea civilă, Ed. Dacia, Cluj – Napoca,
1994, pag. 235; Liviu Pop, op. cit., pag.336
223
Liviu Pop, op. cit., pag.339
 87
10.5.3. Punerea debitorului în întârziere

Punerea în întârziere constă într-o manifestare de voinţă din partea creditorului, prin care
ele pretinde executarea obligaţiei de către debitor.224
Potrivit art. 1079 alin 1 Cod civil, dacă obligaţia constă în a da sau a face, debitorul se va
pune în întârziere printr-o notificare care i se va face prin tribunalul domiciliului său. În cazul art.
1079 Cod civil, pentru a-şi produce efectele, punerea în întârziere trebuie să îmbrace una din
următoarele forme:
• notificare prin intermediul executorilor judecătoreşti;
• cererea de chemare în judecată a debitorului.
Debitorul este pus de drept în întârziere în următoarele cazuri225:
în cazurile determinate de lege (punerea în întârziere legală – art. 1079 pct. 1 Cod civil), de câte
ori legea face să curgă de drept dobânda, care ţine loc de daune- interese la obligaţiile ce au ca
obiect sume de bani;
când părţile au convenit expres că debitorul este în întârziere la împlinirea termenului (art. 1079
pct.2 Cod civil – punerea în întârziere convenţională);
când obligaţia, prin natura sa, nu putea fi îndeplinită decât într-un termen determinat, pe care
debitorul l-a lăsat să expire fără să-şi execute obligaţia(art. 1079 pct. 3 şi art. 1081 Cod civil);
în cazul obligaţiilor continue, cum sunt obligaţiile de furnizare a energiei electrice sau a apei;
în cazul încălcării obligaţiilor de a nu face (art. 1072 Cod civil).
Punerea în întârziere a debitorului produce următoarele efecte juridice:
de la data punerii în întârziere debitorul datorează daune –interese moratorii;
din acest moment creditorul este îndreptăţit să pretindă daune-interese compensatorii;
când obligaţia constă în a da un bun individual determinat, ca efect al punerii în întârziere, riscul
se strămută asupra debitorului.

10.6. Evaluarea despăgubirilor

10.6.1. Evaluarea judiciară

Modalitatea evaluării despăgubirilor de către instanţa de judecată este reglementată de art. 1084-
1086 Cod civil:
la stabilirea despăgubirilor, instanţa de judecată va avea în vedere atât pierderea efectiv suferită
cât şi câştigul pe care creditorul nu l-a putut realiza;
în principiu, debitorul va fi obligat să repare numai prejudiciul previzibil la momentul încheierii
contractului;
debitorul este obligat să repare numai prejudiciul direct, care se află în legătură cauzală cu faptul
care a determinat neexecutarea contractului.

10.6.2. Evaluarea legală

Evaluarea legală există în cazul prejudiciului suferit de creditor pentru neexecutarea unei
obligaţii având ca obiect o sumă de bani.
Astfel, conform art. 1088 Cod civil, „la obligaţiile care de obiect o sumă oarecare, daunele-
interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în
materie de comerţ, de fidejusiune, de societate. Aceste daune – interese se cuvin fără ca
creditorul să fie ţinut a justifica vreo pagubă; nu sunt debite decât din ziua cererii în judecată,
afară de cazurile în care , după lege, dobânda curge de drept.”

224
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.349
225
Florin Ciutacu, Cristian Jora, op. cit., pag.385-386
 88
Dobânzile legale226 pentru obligaţii băneşti sunt stabilite prin Ordonanţa Guvernului nr.
9/2000, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 356/2002.

10.6.3. Evaluarea convenţională

Un alt mod de evaluare a daunelor – interese este evaluarea făcută prin convenţia părţilor.
Acest lucru se realizează prin inserarea în contract a unei clauze numită clauză penală.
Clauza penală este definită ca fiind acea convenţie accesorie prin care părţile determină
anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării, executării cu
întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei de către debitorul său.227
Clauza penală prezintă următoarele caractere juridice:
• este o convenţie accesorie;
• are valoare practică deoarece fixează anticipat valoarea prejudiciului;
• este obligatorie între părţi, ca orice contract;
• este datorată numai atunci când sunt întrunite toate condiţiile acordării de
despăgubiri.
Având o natură convenţională, clauza penală este menită să stabilească anticipat cuantumul
prejudiciului ce-l va suferi creditorul, astfel încât instanţa nu este chemată să-l determine ea
printr-o apreciere proprie, ci urmează doar să constate dacă executarea s-a făcut sau nu în
condiţiile stipulate prin contract. Aceasta înseamnă că instanţa nu poate pretinde creditorului
obligaţiei, care se prevalează de clauza penală, să facă dovada prejudiciului suferit.228
În practică, instanţele au reţinută că „ penalităţile stipulate de părţi în contractul de
împrumut au caracterul unei clauze penale, stabilită pentru întârzierea executării obligaţiei de
restituire a sumei împrumutate.
Această clauză este interzisă în contractele de împrumut , deoarece daunele – interese
pentru executarea cu întârziere sunt egale cu dobânda, care este echivalentul pentru lipsa
folosinţei banilor, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 1088 Cod civil.”229

226
Gheorghe Chivu, Discuţii în legătură cu dobânda legală, în lumina noilor reglementări, în „Dreptul” nr. 5/1999,
pag.44-49; Alin Iuliana Ţuca, Regimul juridic al dobânzilor în contractul de împrumut din perspectiva noilor
reglementări cuprinse în O.G. nr. 9/2000, în „Juridica” nr. 6/2000, pag.28-31; Corneliu – Liviu Popescu, Stabilirea
nivelului dobânzii legale în lumina reglementărilor Ordonanţei Guvernului nr. 9/2000, aprobată cu modificări prin
Legea nr. 365/2002, precum şi a Legii nr. 422/2002, în „Dreptul” nr. 10/2002, pag.3-16;
227
Liviu Pop, op. cit., pag.348; Toma Mircea, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Argument, Bucureşti,
2000, pag.347;, Ion P.Filipescu, Andrei I.Filipescu, op. cit., pag. 206, Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit.,
apg.357; Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit., pag.455; Florin Ciutacu, Cristian Jora, op. cit., pag.388
228
Tribunalul Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 625/14.03.1984, în Ioan Mihuţă, Repertoriu de practică judiciară…,
pag.82
229
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, decizia civilă nr. 3154/1999, în Culegere….., pag.43
 89

CAPITOLUL 11
DREPTURILE CREDITORULUI ASUPRA PATRIMONIULUI DEBITORULUI

11.1. Consideraţii generale

Debitorul răspunde pentru obligaţiile asumate cu întregul său patrimoniu. Potrivit art. 1718
Cod civil, care instituie dreptul de gaj general al creditorilor chirografari, „oricine este obligat
personal este ţinut a îndeplini îndatoririle sale cu toate bunurile sale, mobile şi imobile, prezente
şi viitoare.”
Creditorii chirografari au următoarele drepturi asupra patrimoniului debitorului:
• să ceară executarea silită asupra bunurilor debitorului;
• să ceară luarea unor măsuri conservatorii;
• să intenteze acţiunea oblică – indirectă sau subrogatorie -;
• să intenteze acţiunea revocatorie – pauliană -.

11.2. Măsurile conservatorii

În temeiul dreptului de gaj general creditorii chirografari, pentru a evita insolvabilitatea

debitorului, au la îndemână mijloace juridice destinate să asigure conservarea patrimoniului
debitorului, care se numesc măsuri conservatorii sau acte conservatorii:
1) cererea de a pune sechestru pe anumite bunuri ale debitorului, pentru a
evita deteriorarea sau ascunderea de către debitor;
2) cererea de efectuare a inscripţiei sau transcripţiei imobiliare;
3) dreptul de interveni în procesele debitorului, cu privire la bunuri din
patrimoniu sau de partaj, pentru ca acestea să nu fie făcute cu viclenie pentru vătămarea
drepturilor creditorului;
4) dreptul de a formula acţiunea în declararea simulaţiei.

11.3. Acţiunea oblică – indirectă sau subrogatorie –

11.3.1. Definiţie

Potrivit art. 974 Cod civil, creditorii pot exercita toate drepturile şi toate acţiunile
debitorului lor, afară de acelea care ăi sunt exclusiv personale.
Acţiunea oblică este acţiunea în justiţie pe care creditorul o exercită pentru valorificarea
unui drept care aparţine debitorului său.230
Într-o altă formulare, acţiunea oblică a fost definită ca fiind acel mijloc juridic prin care
creditorul exercită drepturile şi acţiunile debitorului său atunci când acesta refuză sau neglijează
să şi le exercite.231
Acţiunea oblică se mai numeşte şi indirectă sau subrogatorie deoarece este exercitată de
creditor în numele debitorului, dar va duce la acelaşi rezultat ca şi cum ar fi fost exercitată de
debitor.232

230
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 363
231
Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag. 344
232
Eugeniu Safta – Romano, Examen teoretic şi practic refertor la acţiunea oblică şi acţiunea pauliană, în „Revista
Română de Drept” nr. 9-12/1989, pag.97
 90

11.3.2. Domeniul de aplicare

În principiu, creditorul poate exercita pe calea acţiunii oblice toate drepturile şi acţiunile
ce fac parte din patrimoniul debitorului, cu următoarele excepţii:233
• creditorul nu se poate substitui debitorului pentru a încheia acte de administrare şi nici nu
au dreptul să încheie acte de dispoziţie;
• creditorul nu poate exercita acţiunile şi drepturile patrimoniale care au un caracter
exclusiv şi strict personal, care implică o apreciere din partea titularului lor, cum ar fi, de
exemplu, acţiunea în revocarea unei donaţii pentru ingratitudine;
• creditorul nu poate exercita drepturile patrimoniale incesibile, cum ar fi, de exemplu,
dreptul la pensia de întreţinere, dreptul de uz, dreptul de abitaţie.
În practică, instanţele au reţinut că acţiunea de partaj poate fi intentată pe calea acţiunii
oblice, cu motivarea că „acţiunea de ieşire din indiviziune nu este exclusiv personală a
debitorului, deoarece prin drepturi cu caracter exclusiv personal se înţeleg acele drepturi a căror
exercitare implică o apreciere subiectivă din partea titularului lor, ceea ce nu este cazul cu privire
la acţiunea de partaj care aparţine deopotrivă tuturor coindivizarilor, fără ca nici unul dintre ei să
nu se poată opune unei asemenea acţiuni”234.

11.3.3. Condiţiile intentării

Pentru intentarea acţiunii oblice se cer întrunite următoarele condiţii:

• debitorul să fie inactiv;
• creditorul să aibă un interes serios şi legitim pentru a intenta acţiunea (de
exemplu, debitorul este insolvabil);
• creanţa creditorului trebuie să fie certă lichidă şi exigibilă.

233
Liviu Pop, op. cit., pag.412-413; Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 364-365; Ion Dogaru, Pompil
Drăghici, op. cit., pag.475
234
Tribunalul Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 1405/30.06.1983, în Culegere de decizii ale T.S. pe anul 1983, pag.
39
 91

11.3.4. Efectele acţiunii oblice

Creditorul exercită acţiunea oblică în locul şi în numele debitorului, ceea ce produce

următoarele efecte:
• pârâtul pe care creditorul îl acţionează în judecată, va putea să opună acestuia toate
apărările şi excepţiile pe care le-ar fi putut opune şi debitorului;
• în cazul admiterii acţiunii, bunul asupra căruia exista dreptul care era ameninţat cu
pierderea este readus în patrimoniul debitorului.

11.4. Acţiunea revocatorie – pauliană –

11.4.1. Definiţie şi natură juridică

Acţiunea revocatorie sau pauliană este acţiunea civilă prin care creditorul poate cere
anularea actelor juridice făcute în frauda drepturilor sale de către debitor.235
Acţiunea revocatorie se mai numeşte şi acţiune pauliană, deoarece originea sa se află în
dreptul roman, creatorul său fiind pretorul Paulus.
Sub aspectul naturii juridice, acţiunea pauliană este o acţiune în inopozabilitatea actului
încheiat de debitor în frauda creditorului său.

11.4.2. Domeniul de aplicare

În principiu, domeniul de aplicare al acţiunii pauliene este acelaşi cu al acţiunii oblice.

11.4.3. Condiţiile intentării

Exercitarea de către creditor a acţiunii pauliene se poate face dacă sunt întrunite
următoarele condiţii:
• existenţa unui act fraudulos al debitorului prin care s-a cauzat o prejudiciere
a drepturilor creditorului, constând în micşorarea gajului general, de natură să determine sau să
mărească insolvabilitatea debitorului;
• creanţa creditorului să fie anterioară actului atacat, deoarece dacă este
ulterioară, acel act nu poate fi prejudiciabil şi nici fraudulos pentru creditor;
• creanţa trebuie să fie certă, lichidă şi exigibilă, iar în cazul actelor cu titlu
oneros, terţul să fi participat în complicitate cu debitorul la fraudarea creditorului.
În practica judiciară s-a reţinut că „ pentru admiterea acţiunii pauliene, creditorul trebuie să
facă dovada unei creanţe certe, lichide şi exigibile, anterioare actului pe care îl atacă, precum şi a
prejudiciului şi conivenţei frauduloase dintre debitor şi terţul achizitor, care constă în faptul că
acesta din urmă a cunoscut existenţa creanţei şi că a achiziţionat bunul urmăribil tocmai pentru a
zădărnici încasarea ei. Prin urmare, creditorul nu va putea să ceară anularea unui act de vânzare –
cumpărare încheiat anterior creanţei sale, prin care debitorul a înstrăinat bunul unui terţ.”236
Prejudicierea creditorului se apreciază avându-se în vedere faptul dacă prin actul respectiv
s-a micşorat patrimoniul debitorului, determinându-se insolvabilitatea lui sau agravarea
acesteia.237

235
Mircea N. Costin, Mircea C. Costin, Dicţionar de drept civil, vol. I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, pag.60
236
Tribunalul Suprem, secţia civilă, decizia nr. 891/14.04.1984, în Ioan Mihuţă, Repertoriu de practică, pag. 82
237
Tribunalul Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 257/5.02.1983, în Culegere de decizii ale T.S pe anul 1983, pag. 42
 92
11.4.4. Efectele acţiunii revocatorii

În cazul admiterii acţiunii pauliene, actul atacat, dovedit fraudulos, va fi inopozabil

creditorului, care, astfel, va putea urmări bunul.
Terţul dobânditor al bunului poate să păstreze bunul oferind o sumă de bani creditorului
pentru satisfacerea creanţei sale.
Acţiunea pauliană îşi produce efectele numai faţă de creditorul care a intentat o astfel de
acţiune, nu şi faţă de ceilalţi creditori ai debitorului.

CAPITOLUL 12
MODURILE DE TRANSMITERE A OBLIGAŢIILOR

12.1. Cesiunea de creanţă

12.1.1.Definiţie şi reglementare

Cesiunea de creanţă este contractul prin care un creditor transmite o creanţă a sa unei alte
persoane.238
Cu alte cuvinte, cesiunea de creanţă este o convenţie încheiată între cedent (cel care
transmite creanţa) şi cesionar (cel care dobândeşte creanţa) prin care primul substituie în locul
său pe al doilea, acesta devenind noul creditor al debitorului (numit debitor cedat).
Cesiunea de creanţă este reglementată de art. 1391 – 1398 şi art. 1402 – 1404 Cod civil, în
materia vânzării, dar creanţele pot fi cesionate şi prin contract de schimb sau contract de donaţie.

12.1.2. Condiţiile cesiunii de creanţă

Cesiunea de creanţă trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

• toate condiţiile de validitate ale unui contract referitoare la consimţământ, obiect,
capacitate şi cauză;
• contractul de cesiune este un contract consensual, cu excepţia cazului când
reprezintă o donaţie şi trebuie să se încheie în formă autentică;
• pentru încheierea sa valabilă nu se cere consimţământul debitorului;
238
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.377
 93
• în principiu, orice creanţă poate forma obiectul unei cesiuni, cu excepţia creanţelor
incesibile (de exemplu, pensia de întreţinere);
• pentru opozabilitatea faţă de terţi, cesiunea trebuie să fie notificată debitorului sau
să fie acceptată de debitor printr-un act în formă autentică.

12.1.3. Efectele cesiunii de creanţă

12.1.3.1. Efectele cesiunii de creanţă între părţi

Ca efect al cesiunii de creanţă, între părţi, creanţa trece în patrimoniul cesionarului, care
,prin transfer, devine creditor în locul cedentului.
Dacă cesiunea s-a făcut printr-un contract cu titlu oneros, indiferent de preţul pe care l-a
plătit, cesionarul devine creditor pentru valoarea nominală a creanţei.
Aceeaşi va fi soluţia şi în cazul în care cesiunea de creanţă s-a produs printr-un contract cu
titlu gratuit.

12.1.3.2. Efectele cesiunii de creanţă faţă de terţi

În materia cesiunii de creanţă sunt terţi:

- debitorul cedat;
- cesionarii ulteriori şi succesivi ai aceleiaşi creanţe;
- creditorii cedentului.
Faţă de terţi, cesiunea de creanţă îşi produce efectele numai de la data notificării sau a
acceptării cesiunii de către debitor.
În consecinţă, până la momentul notificării sau acceptării, debitorul cedat poate plăti în
mod valabil cedentului.
În situaţia în care există mai mulţi cesionari, acela care îl notifică primul pe debitorul cedat,
sau obţine din partea acestuia acceptarea cesiunii printr-un înscris autentic, va deveni terţ faţă de
ceilalţi cesionari.
Prin cesiunea de creanţă, creditorii cedentului pierd un element al gajului general pe care îl
au asupra patrimoniului acestuia, mai ales atunci când cesiunea este cu titlu gratuit.

12.2. Subrogaţia în drepturile creditorului prin plata creanţei

12.2.1. Definiţie

Subrogaţia este acel mod de transmitere a obligaţiilor care constă în înlocuirea creditorului
dintr-un raport juridic obligaţional cu o altă persoană care, plătind datoria debitorului, devine
creditor ale acestuia din urmă, dobândind toate drepturile creditorului plătit.239

12.2.2. Reglementare

Codul civil a prevăzut în art. 1106 – 1109 posibilitatea ca o plată să se facă şi prin
subrogare (înlocuire), caz în care toate drepturile creditorului vor trece asupra celui care plăteşte
(solvens), care era terţ faţă de raportul iniţial dintre creditor şi debitor.240

12.2.3. Felurile subrogaţiei

239
Liviu Pop, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, pag. 462
240
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.381
 94
În funcţie de izvorul său, subrogaţia poate fi:

• subrogaţie legală;
• subrogaţie convenţională, care poate fi de două feluri:
- subrogaţie convenţională consimţită de creditor;
- subrogaţie convenţională consimţită de debitor.

12.2.3.1. Subrogaţia legală

Subrogaţia legală operează prin efectul legii, fără a fi necesar acordul de voinţă al părţilor,
în acele situaţii prevăzute de Codul civil şi în materie de asigurare.
Potrivit art. 1108 Cod civil, subrogaţia legală există în următoarele cazuri:241
a) în folosul celui care , fiind el însuşi creditor al aceluiaşi debitor, plăteşte altui
creditor ce are preferinţă. De exemplu, un creditor chirografar plăteşte unui creditor ipotecar şi se
subrogă în drepturile acestuia;
b) în folosul celui care, dobândind un imobil ipotecat, plăteşte creditorul ipotecar, cu
intenţia de a evita urmărirea silită a bunului;
c) în folosul celui care, fiind obligat cu alţii sau pentru alţii la plata datoriei, are interes
să o plătească. Sunt obligaţi împreună cu altul: codebitorii solidari, codebitorii obligaţiilor
indivizibile şi fidejusorii între ei.
d) în folosul moştenitorului care a acceptat succesiunea sub beneficiu de inventar şi
plăteşte din patrimoniul său un creditor al moştenirii.
Conform art. 22 alin. 1 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în
România, la asigurările de bunuri şi de răspundere civilă, asigurătorul este subrogat în toate
drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării contra celor răspunzători de producerea
pagubei, în limitele indemnizaţiei plătite.242

12.2.3.2. Subrogaţia convenţională

a) Subrogaţia consimţită de creditor

Subrogaţia consimţită de creditor se realizează prin acordul de voinţă realizat, în mod

expres, între creditor şi terţul care plăteşte datoria debitorului.
Această formă de subrogaţie este reglementată de art. 1107 pct. 1 Cod civil şi prezintă
următoarele trăsături caracteristice:
• pentru a opera nu se cere consimţământul debitorului ci doar al creditorului
iniţial;
• trebuie să se producă concomitent cu plata;
• trebuie să fie expresă;
• chitanţa să aibă dată certă.

b) Subrogaţia consimţită de debitor

Subrogaţia consimţită de debitor se realizează prin acordul de voinţă intervenit între debitor
şi un terţ, de la care debitorul de împrumută pentru a plăti creditorului, subrogând terţul
împrumutător în drepturile creditorului iniţial.
Această formă de subrogaţie este reglementată de art. 1107 pct. 2 Cod civil şi prezintă
următoarele trăsături caracteristice:
241
Liviu Pop, op. cit., pag. 464
242
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.382
 95
• este un act juridic solemn, ceea ce înseamnă că atât contractul de împrumut cât şi
chitanţa de plată a datoriei trebuie să se încheie în formă autentică;
• în actul de împrumut trebuie să se menţioneze expres suma care se împrumută
pentru plata datoriei;
• în chitanţa de plată a datoriei să se precizeze că aceasta s-a plătit cu suma
împrumutată;
• această subrogaţie nu presupune consimţământul creditorului;
• dacă creditorul refuză plata, debitorul are la îndemână oferta reală urmată de
consemnaţiune.

12.2.4. Efectele subrogaţiei

Indiferent de izvorul său, efectul principal al subrogaţiei este acela că subrogatul

dobândeşte toate drepturile creditorului plătit, precum şi garanţiile creanţei şi poate să exercite
toate drepturile şi acţiunile împotriva debitorului.
Împotriva debitorului terţul poate să intenteze şi acţiuni proprii în temeiul contractului de
mandat, gestiunii de afaceri sau îmbogăţirii fără justă cauză.
Subrogaţia operează numai în măsura plăţii efectuate, iar în caz de plată parţială va opera
proporţional cu suma plăătită.

CAPITOLUL 13
MODURILE DE TRANSFORMARE A OBLIGAŢIILOR

13.1. Novaţia
13.1.1. Definiţie

Novaţia este o convenţie prin care părţile unui raport juridic obligaţional sting o obligaţie
veche şi o înlocuiesc cu o obligaţie nouă.

13.1.2. Felurile novaţiei

13.1.2.1. Novaţia obiectivă

Novaţia obiectivă este acea formă a novaţiei care se produce între creditorul şi debitorul
iniţial, prin schimbarea în raportul juridic obligaţional a obiectului sau cauzei obligaţiei vechi.
 96
Schimbarea obiectului obligaţiei se realizează atunci când părţile convin ca obiectul
obligaţiei să-l reprezinte nu o sumă de bani ci o altă prestaţie.
Schimbarea cauzei obligaţiei intervine atunci când dobânditorul unui bun, debitor al
preţului, convine cu înstrăinătorul să păstreze preţul cu titlu de împrumut.

13.1.2.2. Novaţia subiectivă

Novaţia subiectivă este acea formă a novaţiei care se realizează prin schimbarea
creditorului sau debitorului obligaţiei iniţiale.
Novaţia prin schimbare de creditor are loc prin substituirea creditorului iniţial cu un nou
creditor, ceea ce prepune că debitorul va fi liberat faţă de vechiul creditor şi obligat faţă de noul
creditor.
Novaţia prin schimbare de debitor are loc atunci când un terţ se obligă faţă de creditor să
plătească datoria, fără a se cere acordul debitorului iniţial.

13.1.3. Condiţiile novaţiei

Novaţia presupune întrunirea tuturor condiţiilor de validitate ale contractelor, precum şi

următoarele condiţii speciale:
1. intenţia părţilor de a nova, animus novandi;
2. să existe o obligaţie veche valabilă, care să se stingă prin novaţie;
3. prin acordul părţilor să se nască o obligaţie nouă, valabilă, care să înlocuiască
obligaţia veche;
4. obligaţia nouă să conţină un element nou faţă de vechea obligaţie, cum ar fi părţile,
obiectul sau cauza.
Referitor la condiţiile novaţiei, în practica judiciară s-a reţinut faptul că „potrivit art. 1130
Cod civil, novaţia nu se prezumă, voinţa de a o face trebuie să rezulte evident din act, iar novaţiei
îi sunt necesare îndeplinirea unor condiţii prevăzute de lege pentru încheierea contractelor.”243

13.1.4. Efectele novaţiei

Indiferent de felul ei, novaţia produce următoarele efecte:

• stinge obligaţia veche, împreună cu toate garanţiile sale;
• dă naştere unei noi obligaţii, care are caracter contractual fiind rezultatul voinţei
părţilor.

13.2. Delegaţia
13.2.1. Definiţie

Delegaţia este actul juridic prin care un debitor, numit delegant, aduce creditorului său,
numit delegatar, consimţământul unei alte persoane, numită delegat, care se obligă alături sau în
locul delegantului.244
Delegaţia a mai fost definită şi ca fiind o convenţie prin care un debitor aduce creditorului
său angajamentul unui al doilea debitor, alături de el sau în locul lui.245

243
Tribunalul Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 177/11.02.1981, în Ioan Mihuţă, Repertoriu de practică judiciară…,
pag. 81; Curtea de Apel Cluj, Secţia civilă, decizia nr. 1136/11.06.1999, în Buletinul Jurisprudenţei, Ed. Lumina
Lex, Bucureşti, 2000, pag. 127 - 129
244
Liviu Pop, op. cit., pag. 470
245
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.387
 97
13.2.2. Felurile delegaţiei

Delegaţia este de două feluri:

1. delegaţie perfectă – atunci când delegatarul îl acceptă pe delegat ca debitor şi-l
liberează pe delegant; această formă de delegaţie se confundă cu novaţia prin schimbare de
debitor;
2. delegaţie imperfectă – atunci când delegatarul nu consimte la liberarea
delegantului, având doi debitori, delegantul şi delegatul.

13.2.3. Efectele delegaţiei

Efectele delegaţiei sunt diferite, după cum ne vom afla în prezenţa delegaţiei perfecte sau
imperfecte, astfel:
- în cazul delegaţiei perfecte, stinge obligaţia veche şi o înlocuieşte cu o
obligaţie nouă, ceea ce înseamnă că delegantul va fi liberat faţă de creditor, faţă de care rămâne
obligat delegatul;
- în cazul delegaţiei imperfecte, se adaugă un nou raport obligaţional celui
preexistent, astfel că delegantul nu este liberat faţă de delegatar, iar acesta va mai avea un
debitor, pe delegat.

CAPITOLUL 14
MODURILE DE STINGERE A OBLIGAŢIILOR

Potrivit art. 1091 Cod civil, obligaţiile se sting prin plată, novaţie, remitere voluntară,
compensaţie, confuziune, pierirea lucrului, prin anulare sau resciziune, prin efectul realizării
condiţiei rezolutorii şi prin prescripţie.
Analizând textul menţionat, în doctrină246 au fost formulate următoarele critici:
• novaţia este un mod de transformare a obligaţiilor;
• prescripţia extinctivă duce la stingerea dreptului la acţiune în sens material;
• nulitatea şi rezoluţiunea desfiinţează chiar raportul juridic obligaţional.
Modurile de stingere a obligaţiilor se clasifică în funcţie de mai multe criterii:
1.După rolul voinţei părţilor în încetarea raportului obligaţional:
a)moduri voluntare de stingere a obligaţiilor care presupun manifestarea de voinţă a părţilor:
remiterea de datorie şi compensaţia convenţională;
b)moduri de stingere a obligaţiilor care nu implică manifestarea de voinţă a părţilor:
imposibilitatea fortuită de executare şi confuziunea.
2.După cum stingerea obligaţiei a dus sau nu la realizarea creanţei creditorului:
a) moduri de stingere a obligaţiilor care duc la realizarea creanţei creditorului: compensaţia,
confuziunea, darea în plată;
b) moduri de stingere a obligaţiilor care nu duc la realizarea creanţei creditorului: remiterea de
datorie, imposibilitatea fortuită de executare.

14.1. Compensaţia
246
Liviu Pop, op. cit., pag. 473 -474; Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.393
 98
14.1.1. Definiţie şi reglementare

Compensaţia este acel mod de stingere specific obligaţiilor reciproce, în cadrul cărora
aceleaşi persoane sunt, în acelaşi timp, creditor şi debitor una faţă de cealaltă, prin care
obligaţiile se sting până la concurenţa celei mai mici.247
Reglementarea generală a compensaţiei este dată de dispoziţiile art. 1143 – 1153 Cod civil.

14.1.2. Domeniul de aplicare

Potrivit dispoziţiilor art. 1147 Cod civil, compensaţia este un mod de stingere a oricăror
obligaţii contractuale sau extracontractuale, cu următoarele excepţii:
- când se pretinde restituirea unui bun ce a fost luat pe nedrept de la proprietar, celui care i-
a fost luat bunul, chiar dacă este debitorul persoanei care şi-a însuşit bunul, nu i se poate opune
compensaţia, întrucât nimeni nu poate să-şi facă singur dreptate;
- când se pretinde restituirea unui depozit neregulat, adică a unor bunuri fungibile care au
fost date în depozit şi au fost consumate de depozitar, depozitarul trebuie să restituie bunul primit
în depozit;
- când creanţa este insesizabilă; cum este, de exemplu cazul pensiei de întreţinere.

14.1.3. Felurile compensaţiei

În funcţie de izvorul său, compensaţia poate fi de trei feluri: legală, convenţională şi

judecătorească.

14.1.3.1. Compensaţia legală

Compensaţia legală este acea formă de compensaţie care operează în temeiul legii, fără a fi
nevoie de acordul părţilor sau de o hotărâre judecătorească.
Codul civil, în art. 1144 prevede că această formă de compensaţie operează „chiar şi când
debitorii n-ar şti nimic despre aceasta.”
Pentru existenţa compensaţiei legale se cer îndeplinite următoarele condiţii248
• obligaţiile să fie reciproce, adică să existe între aceleaşi persoane, fiecare având atât
calitatea de debitor cât şi calitatea de creditor;
• creanţele să aibă ca obiect prestaţia de a da o sumă de bani sau bunuri fungibile,
conform art. 1145 Cod civil, întrucât compensaţia legală nu este posibilă atunci când obiectul
obligaţiei reciproce constă în bunuri certe sau bunuri de gen de specie diferită;
• creanţele să fie certe, lichide şi exigibile, adică să neîndoielnice, determinate în
întinderea lor şi să fi ajuns la scadenţă.

14.1.3.2. Compensaţia convenţională

Compensaţia convenţională este acea formă de compensaţie care operează prin convenţia
părţilor, atunci când nu sunt întrunite condiţiile compensaţiei legale.

14.1.3.3. Compensaţia judecătorească

247
Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag. 405-406; Liviu Pop, op. cit., pag.488; Constantin Stătescu, Corneliu
Bârsan, op. cit., pag.395
248
Liviu Pop, op. cit., pag. 489 – 490; Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.388 - 389
 99

Compensaţia judecătorească este acea formă a compensaţiei care operează în temeiul unei
hotărâri judecătoreşti, pronunţată de instanţa de judecată la cererea unuia dintre creditorii
reciproci, hotărâre prin care se dispune stingerea datoriilor până la concurenţa celei mai mici.

14.1.4. Efectele compensaţiei

Compensaţia stinge creanţele reciproce, precum şi garanţiile şi accesoriile acestora.

Dacă între părţile compensaţiei există două sau mai multe datorii reciproce şi
compensabile, în cauză sunt incidente regulile aplicabile în materie de imputaţie a plăţii.
În cazul compensaţiei judecătoreşti efectele se vor produce de la data rămânerii definitive a
hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus compensarea.

14.2. Confuziunea
14.2.1. Definiţie

Confuziunea este acel mod de stingere a obligaţiilor care constă în întrunirea în aceeaşi
persoană a calităţii de creditor şi de debitor al aceleiaşi obligaţii.249

14.2.2. Domeniul de aplicare

Confuziunea se aplică tuturor obligaţiilor de natură contractuală sau extracontractuală,

existând între persoane fizice sau persoane juridice.
În raporturile dintre persoanele fizice, confuziunea apare în materia succesiunii, atunci
când succesiunea este acceptată pur şi simplu.
În raporturile dintre persoanele juridice, confuziunea operează în cazul în care două
persoane juridice între care există un raport obligaţional se reorganizează prin comasare sau
divizare.

14.2.3. Efectele confuziunii

Confuziunea stinge obligaţia cu toate garanţiile şi accesoriile sale.

În cazul obligaţiei solidare, dacă confuziunea se produce între creditor şi unul dintre
codebitorii solidari, creanţa nu se stinge decât pentru partea codebitorului solidar, fără a putea să
profite şi celorlalţi codebitori.

14.3. Darea în plată

14.3.1. Definiţie

Darea în plată este definită ca fiind acel mod de stingere a obligaţiilor care constă în
acceptarea de către creditor, la propunerea debitorului, de a primi o altă prestaţie în locul celei la
care s-a obligat la încheierea raportului juridic obligaţional.
Potrivit art.1100 Cod civil, pentru a opera acest mod de stingere a obligaţiilor este necesar
consimţământul creditorului.
Darea în plată se aseamănă cu novaţia prin schimbare de obiect, dar se şi deosebeşte de
aceasta deoarece darea în plată are loc odată cu plata şi îl liberează pe debitor de executarea
obligaţiei.

249
Liviu Pop, op. cit., pag.492
 100
14.3.2. Efectele dării în plată

Principalul efect al dării în plată constă în stingerea obligaţiei ca şi plata. Condiţia care se
cere este ca cel ce dă în plată să fie proprietarul lucrului prestat în locul celui ce trebuia prestat,
pentru că altfel nu se va mai produce efectul dării în plată.250

14.4. Remiterea de datorie

14.4.1. Definiţie şi reglementare

Remiterea de datorie este renunţarea cu titlu gratuit a creditorului de a-şi valorifica creanţa
pe care o are împotriva debitorului său.251
Într-o altă formulare, remiterea de datorie este un mod voluntar de stingere a obligaţiei care
constă în renunţarea creditorului, cu consimţământul debitorului, la dreptul său de creanţă.252
Remiterea de datorie este reglementată în art. 1138 – 1142 Cod civil.

14.4.2. Condiţiile remiterii de datorie

Remiterea de datorie este o convenţie care, pentru a fi valabilă, presupune manifestarea

de voinţă a ambelor părţi, care poate avea loc şi printr-un testament, caz în care constituie un
legat de liberaţiune.
Dacă remiterea de datorie s-a făcut printr-un act între vii, ea constituie o donaţie indirectă
şi este supusă tuturor regulilor acesteia, cu excepţia formei autentice, în sensul că nu trebuie să
îmbrace forma autentică.

14.4.3. Proba remiterii de datorie

În legătură cu proba remiterii de datorie, în cauză sunt aplicabile regulile de drept comun
în materie de probă a actelor juridice, iar prin art. 1138 Cod civil au fost instituite prezumţii de
liberare a debitorului:
• în cazul în care creditorul înmânează debitorului originalul titlului constatator al
creanţei, care este un înscris sub semnătură privată, operează o prezumţie absolută de liberare a
debitorului;
• în situaţia în care creditorul remite debitorului originalul titlului constatator al
creanţei sale, care este un înscris autentic sau copia legalizată a unei hotărâri judecătoreşti,
investită cu formulă executorie, prezumţia de liberare a debitorului este relativă.

14.4.4. Efectele remiterii de datorie

În cazul remiterii de datorie, obligaţia se stinge, împreună cu toate accesoriile sale, ca şi

cum ar fi fost executată.

14.5. Imposibilitatea fortuită de executare

14.5.1. Definiţie şi reglementare

250
Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit., pag.509
251
Constantin Stătescu, Corneliu Bârsa, op. cit., pag. 4001; Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit., apg. 509; Florin
Ciutacu, Cristian Jora, op. cit., pag. 435
252
Liviu Pop, op. cit., pag. 492
 101
Imposibilitatea fortuită de executare a obligaţiei de către debitor este un mod de stingere a
obligaţiei care operează datorită faptului că debitorul este în imposibilitate absolută de executare
a prestaţiei pe care o datorează, din cauză de forţă majoră-
Acest mod de stingere a obligaţiei este reglementat în art. 1156 Cod civil.

15.5.2. Domeniul de aplicare

Imposibilitatea fortuită de executare este un mod de stingere a obligaţiilor propriu

obligaţiilor care au ca obiect prestaţia de predare a unui bun individual determinat, precum şi
obligaţiilor de a face care implică un fapt personal ala debitorului.
Prin acest mod nu se sting obligaţiile de a da sau de a preda bunuri generice, conform
regulii genera non pereunt.

De la această regulă există următoarele excepţii253:

• obligaţia nu se stinge dacă în momentul pierii lucrului, din cauză de forţă majoră,
debitorul era pus în întârziere, cu excepţia cazului în care debitorul va dovedi că lucrul ar fi pierit
şi la creditor, în cazul în care i l-ar fi transmis sau predat;
• obligaţia de a restitui un bun sustras ori luat pr nedrept, nu se stinge dacă bunul a
pierit din cauză de forţă majoră, debitorul urmând să execute obligaţia prin echivalent.

14.5.3. Efectele imposibilităţii fortuite de executare

Imposibilitatea fortuită de executare stinge obligaţia împreună cu garanţiile şi accesoriile

sale, cu excepţia acelor cazuri în care debitorul şi-a asumat expres răspunderea şi pentru unele
cazuri de forţă majoră.

253
Liviu Pop, op. cit., pag.494
 102

CAPITOLUL 15
OBLIGAŢIILE COMPLEXE

Caracterul complex al obligaţiei poate să rezulte din:

1. afectarea de modalităţi:
2. pluralitatea de obiecte;
3. pluralitatea de subiecte.

În raport de aceste considerente există :

1. obligaţii afectate de termen sau condiţie;
2. obligaţii alternative şi facultative;
3. obligaţii divizibile, solidare şi indivizibile.

15.1. Obligaţiile afectate de modalităţi

15.1.1. Termenul

15.1.1.1.Definiţie

Termenul este acel eveniment viitor şi sigur ca realizare până la care este amânată
începerea sau, după caz, stingerea exerciţiului drepturilor subiective civile şi a executării
obligaţiilor corelative.254

15.1.1.2.Clasificare

În funcţie de efectul său:

1.termen suspensiv, adică acel termen care amână exerciţiul dreptului subiectiv şi
obligaţiei corelative până la împlinirea lui. De exemplu, termenul la care trebuie restituită suma
împrumutată.
2.termen extinctiv, adică acel termen care amână stingerea exerciţiului dreptului subiectiv
şi executării obligaţiei corelative, până la împlinirea lui. De exemplu, data morţii credirentierului
într-un contract de rentă viageră.
În funcţie de beneficiarul termenului:
1. termen în favoarea debitorului, care reprezintă regula;
2. termen în favoarea creditorului; de exemplu, în materia contractului de
depozit, termenul este stipulat în favoarea deponentului;
3. termen în favoarea ambelor părţi; cum sunt, de exemplu termenele stabilite
într-un contract sinalagmatic.
În funcţie de izvorul său:
1.termen legal; cum sunt de exemplu termenele stabilite prin Ordonanţa de Urgenţă a
Guvernului nr. 8/2004, privind prelungirea duratei unor contracte de închiriere;

254
Gabriel Boroi, op. cit., pag.189;Gh. Beleiu, Drept civil român, Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului
civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2003, pag.182
 103
2.termen judiciar, adică termenul acordat de instanţa de judecată debitorului, conform art.
1583 Cod civil; numit şi termen de graţie;
3.termen convenţional, respectiv termenul stabilit prin convenţia părţilor.
În funcţie de criteriul cunoaşterii sau nu a datei împlinirii sale:
1.termen cert; termen a cărui împlinire este cunoscută din momentul naşterii raportului
juridic obligaţional;
2.teremen incert; a cărui împlinire este sigură dar nu se cunoaşte momentul când se va
produce acest lucru.

15.1.1.3. Efectele termenului

În legătură cu efectele termenului prezintă interes distincţia dintre termenul suspensiv şi

termenul extinctiv.
Termenul suspensiv nu afectează existenţa obligaţiei ci numai exigibilitatea acesteia, cu
următoarele consecinţe:
• dacă debitorul execută obligaţia sa înainte de termen, el face o plată valabilă,
echivalentă cu renunţarea la beneficiul termenului;
• înainte de împlinirea termenului, creditorul poate lua măsuri conservatorii cu privire
la patrimoniul debitorului său;
• până la scadenţă (împlinirea termenului) nu curge termenul de prescripţie;
• până la împlinirea termenului, creditorul nu poate opune debitorului compensaţia;
• înainte de împlinirea termenului, creditorul nu poate intenta acţiunea oblică sau
acţiunea pauliană;
• de la data împlinirii termenului suspensiv începe să curgă prescripţia dreptului la
acţiune.
Termenul extinctiv marchează stingerea dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei corelative.
Astfel la împlinirea termenului încetează efectele raportului juridic obligaţional.

15.1.1.4. Termenul de graţie

Potrivit art. 1582 Cod civil „ nefiind de fapt teremenul restituţiunii, judecătorul poate să
dea împrumutatului un termen potrivit împrejurărilor”, iar art. 1583 Cod civil, prevede că „ dacă
însă s-a stipulat numai ca împrumutatul să plătească când va putea sau când va avea mezii
( mijloace), judecătorul va prescrie un termen de plată după împrejurări.”
Un asemenea termen se numeşte termen de graţie şi este acordat de instanţa de judecată
atunci când obligaţia scadentă nu a fost executată de debitor.
Caracteristica acestui termen o constituie faptul că se acordă de instanţa de judecată numai
în favoarea debitorului, fără a se cere şi consimţământul creditorului, cu excepţia cazului în care
părţile au stipulat un pact comisoriu de gradul IV.
Termenul de graţie împiedică executarea silită, dar nu împiedică compensaţia.

15.1.1.5. Renunţarea la termen

Partea în folosul căreia a fost prevăzut poate renunţa la beneficiul termenului, iar când
termenul a fost prevăzut în favoarea ambelor părţi, ele pot renunţa, prin acordul lor, la beneficiul
acestuia.
Dacă se renunţă la beneficiul termenului, obligaţia nu va mai fi o obligaţie afectată de
modalităţi ci va deveni o obligaţie pură şi simplă.
 104
15.1.1.6. Decăderea din beneficiul termenului

Potrivit art. 1025 Cod civil, decăderea din beneficiul termenului apare în următoarele
cazuri:
• debitorul ajunge în starea de insolvabilitate, indiferent dacă are sau nu o vină în
producerea ei;
• debitorul micşorează garanţiile pe care le-a adus creditorului, iar această micşorare
îi este imputabilă.
Decăderea din beneficiul termenului are natura juridică a unei sancţiuni care produce
aceleaşi efecte ca şi renunţarea la termen.

15.1.2. Condiţia

15.1.2.1. Definiţie

Ca modalitate a actului juridic, condiţia este un eveniment viitor şi sigur ca realizare, de

care depinde existenţa (naşterea sau desfiinţarea) actului juridic civil.255

15.1.2.2. Clasificare

În funcţie de efectele pe care le produce:

1. condiţie suspensivă – de a cărei îndeplinire depinde naşterea raportului juridic
obligaţional; de exemplu: „ îţi donez casa mea, dacă voi fi transferat la Timişoara”;
2. condiţie rezolutorie – a cărei îndeplinire desfiinţează retroactiv raportul juridic
obligaţional; de exemplu: „îţi vând autoturismul, cu condiţia că, dacă voi fi transferat la
Timişoara, vânzarea se va desfiinţa”;
După cauza de care depinde realizarea sau nerealizarea evenimentului:
1. condiţie cazuală256 – când realizarea evenimentului depinde de hazard; potrivit art.
1005 Cod civil, când nu este nici în puterea creditorului, nici într-aceea a debitorului. De
exemplu, art. 825 alin. 1 Cod civil, dispune că donatorul poate stipula întoarcerea bunurilor
dăruite atât în cazul când donatarul ar muri înaintea lui, cât şi în cazul când donatarul şi
descendenţii săi ar muri înaintea sa.
2. condiţie mixtă – când realizarea evenimentului depinde de voinţa uneia din părţi, cât şi
de voinţa unei alte persoane determinate (art. 1007 Cod civil); de exemplu: „îţi vând
autoturismul meu, dacă părinţii îmi vor dărui un alt autoturism de ziua mea”;
3. condiţie potestativă – când realizarea evenimentului depinde de voinţa unei din părţi.
Condiţia potestativă este de mai multe feluri:
1. condiţie pur potestativă – a cărei realizare depinde exclusiv de voinţa unei dintre
părţi; obligaţia asumată sub condiţie pur potestativă din partea celui care se obligă este nulă (art.
1010 Cod civil) deoarece o asemenea condiţie echivalează cu lipsa intenţiei de a se obliga; de
exemplu: „ îţi vând casa proprietatea mea, dacă vreau”;
2. condiţie potestativă simplă – acea condiţie a cărei realizare depinde atât de voinţa
uneia din părţi, cât şi de un fapt exterior sau voinţa unei persoane nedeterminate; de exemplu:
„ îţi vând autoturismul dacă mă voi muta la Timişoara”;
După cum condiţia constă în îndeplinirea sau neîndeplinirea evenimentului:

255
Gh. Beleiu, op. cit., pag. 185; Gabriel Boroi, op. cit., pag. 192
256
De la casus - întâmplare
 105
1. condiţie pozitivă – acea condiţie care afectează raprotul juridic obligaţional printr-un
eveniment ce urmează se se îndeplinească; de exemplu: „îţi vând autoturismul dacă voi fi
transferat la Timişoara”;
2. condiţie negativă – acea condiţie care afectează existenţa raportului juridic
obligaţional printr-un eveniment ce urmează să nu se îndeplinească; de exemplu: „îţi vând
autoturismul dacă nu voi fi transferat la Timişoara”.

15.1.2.3. Efectele condiţiei

Potrivit sistemului Codului civil, efectele condiţiei se produc, în principiu, în mod

retroactiv, în sensul că momentul de la care sau până la care se produc nu este momentul
îndeplinirii sau neîndeplinirii condiţiei, ci data la care a luat naştere raportul juridic obligaţional.
Efectele condiţiei suspensive257
Pendente conditione (intervalul de timp dintre momentul naşterii raportului juridic
obligaţional şi momentul realizării condiţiei), se consideră că obligaţia nu există, cu următoarele
consecinţe juridice:
• creditorul nu poate pretinde executarea obligaţiei de către debitor;
• dacă debitorul execută prestaţia, poate să ceară restituirea ei în temeiul plăţii
nedatorate;
• în acest interval de timp nu curge termenul de prescripţie extinctivă;
• nici una dintre părţile raportului juridic obligaţional nu poate invoca compensaţia.
Eveniente conditione ( atunci când s-a realizat condiţia) se consideră că obligaţia îşi
produce efectele retroactiv, cu următoarele consecinţe juridice:
• plata efectuată până la îndeplinirea condiţiei, nu mai este considerată o plată
nedatorată şi nu va mai putea fi restituită;
• drepturile sub condiţie transmise înainte de îndeplinirea acesteia sunt valabile
De la caracterul retroactiv al efectelor condiţiei îndeplinite există şi excepţii, respectiv:
• termenul de prescripţie extinctivă începe să curgă numai la data realizării condiţiei;
• riscurile produse înainte de realizarea condiţiei sunt în sarcina înstrăinătorului;
• dobânditorul va culege fructele numai din momentul îndeplinirii condiţiei;
• actele de administrare făcute de înstrăinător înainte de realizarea condiţiei rămân
valabile.

Efectele condiţiei rezolutorii258

Pendente conditione
Până la îndeplinirea condiţiei raportul juridic obligaţional este considerat pur şi simplu,
cu următoarele consecinţe juridice:
• debitorul trebuie să-şi execute obligaţia, iar creditorul poate să ceară executarea
obligaţiei;
• dobânditorul sun condiţie rezolutorie a unui bun individual determinat, suportă
riscul pierii bunului în calitate de proprietar – res perit domino;
• dreptul dobândit sub condiţie rezolutorie poate fi transmis prin acte între vii sau
pentru cauză de moarte, tot sub condiţie rezolutorie.

Eveniente conditione
257
Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu, op. cit., pag. 255 – 256; Liviu Pop, op. cit., pag. 387 – 388; Constantin
Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 412 – 413; Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit., pag. 390 - 391
258
Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu, op. cit., pag. 256 – 257; Liviu Pop, op. cit., pag. 388; Constantin Stătescu,
Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 413 – 414; Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit., pag. 391
 106
Întrucât condiţia se realizează, obligaţia se desfiinţează retroactiv, cu următoarele
consecinţe juridice:
• părţile trebuie să restituie prestaţiile efectuate;
• drepturile constituite cu privire la un bun individual determinat se desfiinţează
retroactiv.
De la regula retroactivităţii efectelor condiţiei rezolutorii există următoarele excepţii:
• riscurile produse înainte de îndeplinirea condiţiei sunt suportate de dobânditorul
sub condiţie rezolutorie;
• actele de administrare făcute de dobânditorul sub condiţie rezolutorie rămân
valabile;
• fructele culese de dobânditorul bunului rămân în proprietatea acestuia.

15.1.2.4. Condiţia şi sarcina

Sarcina este o obligaţie de a da, a face sau a nu face ceva, impusă de dispunător
gratificatului în contractele cu titlu gratuit.
Sarcina nu afectează existenţa raportului juridic obligaţional, ci stabileşte o obligaţie pentru
una dintre părţi, iar de caz de neexecutare creditorul va putea să ceară executarea obligaţiei.

15.2. Obligaţiile plurale

15.2.1.Pluralitatea de obiecte
Obligaţia cu o pluralitate de obiecte se caracterizează prin faptul că debitorul datorează
mau multe prestaţii.
În raport de intenţia părţilor, dacă debitorul datorează cumulativ toate prestaţiile la care s-a
obligat, obligaţia produce efecte ca şi cum ar fi pură şi simplă, cu un singur obiect şi se va stinge
prin executarea tuturor prestaţiilor.

15.2.1.1. Obligaţia alternativă

Obligaţia alternativă este acea obligaţie al cărei obiect constă în două sau mau multe
prestaţii, dintre care, la alegerea uneia din părţi, executarea unei singure prestaţii duce la
stingerea obligaţiei.259 De exemplu, se datorează 100.000.000 lei sau un autoturism.
Alegerea prestaţiei ce urmează să fie executată aparţine debitorului, dar poate să aparţină şi
creditorului, însă numai dacă există stipulaţie expresă în acest sens (art. 1027 Cod civil).
Obligaţia se transformă într-o obligaţie pură şi simplă atunci când unul din obiectele
obligaţiei alternative devine imposibil de executat, indiferent din ce cauză. În cazul obligaţiei de
a da , dreptul de proprietate asupra unui lucru individual determinat se transmite în momentul
alegerii, deoarece până atunci nu se cunoaşte care dintre obiecte va intra în patrimoniul
creditorului.

15.2.1.2. Obligaţia facultativă

Obligaţia este facultativă când debitorul se obligă la o singură prestaţie, cu posibilitatea de

a se libera prin executarea altei prestaţii determinate.
De exemplu, debitorul are obligaţia de a da un autoturism, dar prin convenţia părţilor i se
dă dreptul să se libereze şi prin darea unei sume de bani.

259
Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag. 371; Renee Sanilevici, op. cit., pag.264; Constantin Stătescu,
Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.415
 107
În cazul obligaţiei facultative există o singură prestaţie ca obiect al obligaţiei, dar există o
pluralitate de prestaţii în privinţa posibilităţii de a plăti.
Creditorul poate să ceară numai executarea prestaţiei principale, iar dacă obiectul obligaţiei
piere din caz fortuit sau de forţă majoră, debitorul va fi liberat, iar obligaţia se stinge.

15.2.2. Pluralitatea de subiecte

15.2.2.1 Obligaţiile conjuncte (divizibile)

Obligaţia conjunctă sau divizibilă este acel raport obligaţional cu pluralitate de subiecte
între care creanţa şi datoria se divid de plin drept.260
Obligaţia poate fi conjunctă din momentul naşterii sale sau ca efect al morţii creditorului
sau debitorului, care lasă mai mulţi moştenitori între care obligaţia se împarte.
Existând o pluralitate de subiecte, dreptul de creanţă şi datoria se divid în atâtea părţi câţi
creditori sau debitori sunt în raportul obligaţional.
Fiecare creditor poate pretinde numai partea sa de creanţă, iar fiecare debitor este obligat să
execute numai partea sa de datorie.
Fiind mai multe raporturi obligaţionale, numărul acestora depinde de numărul creditorilor
sau debitorilor, ceea ce produce următoarele efecte juridice261:
• dacă sunt mai mulţi debitori, fiecare este ţinut şi poate fi urmărit numai pentru plata
părţii sale din datorie;
• dacă sunt mai mulţi creditori, fiecare poate urmări pe debitor numai pentru partea
lui de creanţă;
• insolvabilitatea unuia dintre debitori se va suporta de creditor, deoarece ceilalaţi
codebitori nu răspund pentru partea celui devenit insolvabil;
• întreruperea prescripţiei faţă de un debitor, prin punerea sa în întârziere, efectuată
de unul dintre creditori nu profită şi celorlalţi creditori;
• punerea în întârziere a debitorului şi întreruperea prescripţiei faţă de unul din
debitori nu produce efecte în raport cu ceilalţi debitori;
• plata de către un debitor a părţii sale din datorie nu are efect liberator pentru ceilalţi
debitori;
• remiterea de datorie, darea în plată, cesiunea de creanţă şi novaţia făcute de către
unul din creditori cu privire la dreptul de creanţă sunt inopozabile celorlalţi creditori (art. 1064
alin. 2 şi 3 Cod civil).262

15.2.2.2. Obligaţiile solidare

Obligaţia plurală solidară (solidaritatea) este acea obligaţie cu subiecte multiple în cadrul
căreia fiecare creditor solidar poate cere debitorului întreaga datorie sau fiecare dintre debitorii
solidari poate fi obligat la executarea integrală a prestaţiei datorate de toţi creditorului.263
Obligaţiile solidare sunt reglementate de art. 1034 – 1056 Cod civil şi fac parte din
categorii obligaţiilor indivizibile.
Solidaritatea poate fi de două feluri:
1. solidaritate activă, atunci când există doi sau mai mulţi creditori;
2. solidaritate pasivă, atunci când există doi sau mai mulţi debitori.

260
Liviu Pop, op. cit., pag. 395
261
Brînduşa Ştefănescu, Raluca Dimitriu, op. cit., pag. 369
262
Liviu Pop, op. cit., pag. 397
263
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.418
 108
Solidaritatea activă
Potrivit art. 1034 Cod civil „ obligaţia este solidară între mai mulţi creditori, când titlul
creanţei dă anume drept fiecăruia din ei a cere plata în tot a creanţei şi când plata făcută unuia
din creditori liberează pe debitor.”
Din definiţia prezentată rezultă că în cazul solidarităţii active, existând mai mulţi creditori,
fiecare dintre ei este îndreptăţit să ceară debitorului comun plata întregii datorii, iar prin plata
efectuată numai unuia dintre creditori, debitorul comun este liberat de datorie faţă de toţi
creditorii săi solidari.
În sistemul Codului civil nu este reglementată solidaritatea activă, ceea ce înseamnă că
solidaritatea activă îşi are izvorul în convenţia părţilor sau în testament.
În raporturile dintre creditorii solidari şi debitorul comun, obligaţia solidară produce
următoarele efecte264:
1. fiecare creditor adre dreptul să pretindă şi să primească plata integrală a creanţei, iar
plata făcută unuia din creditori liberează pe debitor (art. 1034 Cod civil);
2. cât timp debitorul nu a fost chemat în judecată de un creditor solidar, debitorul
poate plăti oricăruia din creditorii solidari (art. 1035 alin. 1 Cod civil);
3. dacă debitorul a fost chemat în judecată de un creditor solidar, debitorul nu poate
face plata decât acestuia;
4. remiterea de datorie făcută de unul din creditorii solidari liberează pe debitor numai
pentru partea acestui creditor (art. 1035 Cod civil).
În raporturile dintre creditorii solidari, efectele obligaţiei solidare sunt guvernate de
principiul înscris în art. 1038 Cod civil, potrivit căruia „ creditorul solidar reprezintă pe ceilalţi
cocreditori, în toate actele care pot avea de efect conservarea creanţei.”
Aceasta înseamnă că fiecare creditor solidar nu este titularul creanţei în integralitatea ei, ci
numai pentru partea care-i aparţine, iar încasarea creanţei în totalitate este posibilă în virtutea
reprezentării celorlalţi creditori.
Din aplicarea acestui principiu rezultă următoarele efecte:265
1. oricare dintre creditorii solidari ai aceleiaşi creanţe poate să ceară plata integrală a
datoriei şi să dea chitanţă liberatorie debitorului (art. 1034 Cod civil);
2. dacă debitorul a fost pus în întârziere de către oricare dintre creditori, efectele
punerii în întârziere profită tuturor creditorilor solidari;
3. întreruperea prescripţiei făcută de unul dintre creditori profită tuturor (art. 1036 Cod
civil);
4. daunele moratorii cerute de un creditor profită şi celorlalţi creditori;
5. un singur creditor nu poate face acte de dispoziţie – novaţie, remitere de datorie,
dare în plată – cu privire la întreaga creanţă fără consimţământul celorlalţi creditori;
6. hotărârea judecătorească obţinută de un creditor profită şi celorlalţi creditori, în
măsura în care este favorabilă creditorului urmăritor.

Solidaritatea pasivă
Potrivit art.1039 Cod civil, „ obligaţia este solidară din partea debitorilor când toţi s-au
obligat la acelaşi lucru, astfel că fiecare poate fi constrâns pentru totalitate şi că plata făcută de
unul dintre debitori liberează şi pe ceilalţi către creditor.”
Din definiţia legală a solidarităţii pasive (între debitori) rezultă că obligaţia solidară pasivă
este acea obligaţie cu mai mulţi debitori care dă dreptul creditorului să ceară oricărui codebitor
executarea integrală a prestaţiei care formează obiectul obligaţiei.

264
Ion P.Filipescu, Andrei I. Filipescu, op. cit., pag. 262
265
Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag. 376-377;
 109
Această formă de obligaţie plurală este reglementată în art. 1039 – 1056 Cod civil, iar
izvorul său este voinţa părţilor şi legea.
Reprezentând o excepţie de la regula divizibilităţii creanţei, obligaţia solidară, în materie
civilă, nu se prezumă, ci trebuie să fie stipulată expres, conform art. 1041 Cod civil.
Codul civil reglementează următoarele cazuri de solidaritate pasivă:
1. cei care au cauzat, în comun, prin fapta lor ilicită, un prejudiciu, răspund solidar
faţă de victimă266;
2. mandanţii, care au acelaşi mandatar, sunt ţinuţi să răspundă solidar pentru toate
efectele mandatului267;
3. executorii testamentari ai aceleiaşi succesiuni sunt solidar responsabili pentru
bunurile mobile încredinţate268;
4. antreprenorul şi arhitectul răspund solidar pentru dărâmarea construcţiei din cauza
unui viciu al acesteia sau al terenului pe care construcţia este situată,269; cu aplicarea în mod
corespunzător a dispoziţiilor art. 3 şi 11 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia
extinctivă.
Solidaritatea pasivă produce două categorii de efecte:
- raporturile dintre creditor şi debitorii solidari;
- raporturile dintre codebitori.
În raporturile dintre creditor şi debitorii solidari, efectul principal al solidarităţii pasive
este obligaţia fiecărui codebitor de a plăti datoria în întregime, ceea ce implică dreptul
creditorului a de a urmări fiecare debitor pentru prestaţia care formează obiectul obligaţiei.
Plata făcută de debitorul solidar liberează pe toţi debitorii faţă de creditorul comun (art.
1039 Cod civil).
În cadrul acestor raporturi, solidaritatea pasivă produce şi următoarele efecte secundare:
• punerea în întârziere a unui codebitor produce efecte faţă de toţi codebitorii solidari
(art. 1044 Cod civil);
• pierirea lucrului care formează obiectul prestaţiei, din culpa unuia dintre debitori
angajează răspunderea tuturor codebitorilor (art. 1044 alin. 3 Cod civil);
• întreruperea prescripţiei extinctive faţă de unul dintre codebitori are efect faţă de
toţi codebitorii solidari ( art. 1045 Cod civil);
• curgerea de dobânzi făcută de creditor împotriva unuia dintre debitori are ca efect
curgerea dobânzilor faţă de toţi codebitorii solidari ( art. 1046 Cod civil).
Potrivit art. 1047 alin. 1 Cod civil, codebitorul solidar împotriva căruia creditorul a intentat
acţiune poate să opună acestuia excepţii comune, care profită tuturor debitorilor solidari, precum
şi excepţii personale, care îi profită numai lui.
Excepţiile comune sunt următoarele:
1. cauzele de nulitate relativă şi nulitate absolută;
2. modalităţile comune tuturor acordurilor de voinţă ( de exemplu, toţi debitorii s-au
obligat sub condiţie suspensivă şi invocă neîndeplinirea acesteia);
3. cauzele de stingere a obligaţiei.

266
Art. 1003 Cod civil prevede: ”când delictul sau cvasidelictul este imputabil mai multor persoane, aceste persoane
sunt ţinute solidar pentru despăgubire”
267
Art. 1551 Cod civil dispune: „ când mai multe persoane, pentru o afacere comună, au numit un mandatar, fiecare
din ele este răspunzătoare solidar pentru toate efectele mandatului”
268
Art. 918 alin. 2 Cod civil prevede:” ei vor fi responsabili solidar de a da socoteală de mişcătoarele ce li s-au
încredinţat, afară numai dacă testatorul a despărţit funcţiile lor şi dacă fiecare dintre ei s-a mărginit în ceea ce i s-a
încredinţat”
269
Art. 1483 Cod civil prevede: „ dacă în curs de 10 ani, număraţi din ziua în care s-a isprăvit clădirea unui edificiu
sau facerea unui alt lucru asemănător, unul ori altul se dărâmă în tot sau în parte, sau ameninţă învederat dărâmarea,
din cauza unui viciu de construcţie sau a pământului, întreprinzătorul şi arhitectul rămân răspunzători de daune”
 110
Excepţiile personale, care pot fi invocate numai de un codebitor solidar şi îi profită numai
celui care le-a invocat, sunt următoarele:
1. modalităţile (termen sau condiţie) consimţite numai în raport cu un debitor solidar;
2. existenţa unei cauze de nulitate relativă numai în raport cu un debitor solidar.
În raporturile dintre codebitorii solidari, solidaritatea pasivă produce următoarele efecte:
• efectul principal constă în faptul că ori de câte ori numai unul dintre debitori
plăteşte întreaga datorie, prestaţia executată de împarte de plin drept şi trebuie suportată de
fiecare debitor270;
• debitorul care a plătit se va întoarce împotriva celorlalţi solicitând restituirea părţii
lor de datorie;
• de regulă, plata se împarte în mod egal între debitori.
Solidaritatea pasivă încetează prin următoarele moduri271:
1. decesul unuia dintre codebitorii solidari, caz în care datoria se divide între
moştenitori proporţional cu partea de moştenire primită;
2. renunţarea la solidaritate.

15.2.3. Obligaţiile indivizibile

Obligaţia este indivizibilă dacă, datorită naturii obiectului sau convenţiei părţilor, nu poate
fi împărţită între subiectele ei active sau pasive.272
Potrivit art. 1057 Cod civil „ obligaţia este nedivizibilă atunci când obiectul ei, fără a fi
denaturat, nu se poate face părţi, nici materiale, nici intelectuale”, iar conform art. 1058 Cod civil
„ obligaţia este nedivizibilă când obiectul este divizibil, dar părţile contractante l-au privit sub un
raport de nedivizibilitate”.
Obligaţiile indivizibile sunt reglementate în art. 1057 – 1059 şi art. 1062 – 1065 Cod civil.
Indivizibilitatea activă se produce ca urmare a morţii creditorului unei creanţe cu un obiect
indivizibil şi are ca principal efect faptul că fiecare dintre creditori poate cere debitorului
executarea integrală a prestaţiei.
Plata făcută oricăruia dintre creditori este liberatorie pentru debitor.
Indivizibilitatea pasivă are ca efect principal faptul că fiecare dintre codebitori poate fi
obligat să execute în întregime prestaţia datorată.
Dacă debitorul solidar, sau moştenitorul acestuia, a plătit în întregime prestaţia datorată, va
avea la îndemână o acţiune în regres împotriva debitorilor solidari pentru partea fiecăruia dintre
ei.

270
Art. 1052 Cod civil prevede că „ obligaţia solidară în privinţa creditorului de împarte de drept între debitori:
fiecare din ei nu este dator unul către altul decât numai pentru partea sa”
271
Ion Dogaru, Pompli Drăghici, op. cit., pag. 406-407
272
Renee Sanilevici, op. cit., pag.272
 111

CAPITOLUL 16
GARANTAREA OBLIGAŢIILOR

16.1. Consideraţii generale privind garanţiile obligaţiilor

Se cunoaşte că scopul final al asumării oricărei obligaţii îl constituie executarea acesteia

întocmai cum a fost angajată, or, în această ordine de idei, creditorul diligent poate şi ar trebui să
ia măsurile corespunzătoare prin care să preîntâmpine riscul insolvabilităţii debitorului.
Asigurarea executării unei obligaţii se înfăptuieşte şi pe calea garantării ei, privită ca măsură
constituită în acest scop273.
În sistemele de drept, obligaţia este garantată prin diverse instrumente juridice accesorii,
numite “garanţii”. Garantarea executării obligaţiilor se poate realiza prin două categorii de
mijloace juridice: generale şi speciale274.
Mijloacele juridice generale sunt recunoscute tuturor creditorilor în temeiul dreptului de
gaj general pe care-l au asupra patrimoniului debitorului, conform art.1718 Cod civil: “oricine
este obligat personal este ţinut de a îndeplini îndatoririle sale cu toate bunurile sale, mobile şi
imobile, prezente şi viitoare”. Creditorii care beneficiază doar de mijloacele generale de
garantare a realizării drepturilor lor de creanţă sunt numiţi în literatura de specialitate275 creditori
273
Victor Zlătescu, “Garanţiile creditorului”, Ed. Academiei, Bucureşti, 1970, pag. 49
274
Victor Zlătescu, op.cit., pag.24-25
275
Nelu Anghel, Elena Loredana Anghel, “Garantarea obligaţiilor civile şi comerciale”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
2001,pag. 72
 112
chirografari. O altă opinie276 a fost exprimată în sensul că creditorii chirografari au acea garanţie
constând în dreptul de gaj general care priveşte, în principiu, totalitatea bunurilor debitorului, aşa
cum şi câte sunt la data executării silite, indiferent de modificările petrecute în patrimoniul
debitorului de la data naşterii creanţei (bunurile prezente) şi până la momentul executării creanţei
(bunurile viitoare). Cu alte cuvinte, obiectul dreptului de gaj al creditorilor chirografari îl
constituie însuşi patrimoniul debitorului, iar nu bunurile concrete care îl compun, deoarece
acesta poate fi supus, în virtutea dinamismului său, modificării de-a lungul existenţei sale
(debitorul poate dispune liber de bunurile sale, fără a fi îngrădit în acţiunile sale, atâta timp cât
creditorii nu au procedat la realizarea creanţei lor şi cu condiţia ca debitorul să fie de bună
credinţă, şi nu să-şi mărească în mod fraudulos insolvabilitatea în dauna creditorilor săi). Actele
de dispoziţie făcute de debitor cu privire la bunurile ce alcătuiesc patrimoniul său sunt opozabile
de la naşterea creanţei până la urmărirea bunurilor, sub rezerva dreptului pe care aceştia îl au de
a cere, pe cale judecătorească, revocarea actelor făcute de debitor în frauda drepturilor lor, pe
calea acţiunii pauliene, conform art.975 Cod civil.
Insolvabilitatea debitorului se traduce prin depăşirea activului de către pasiv, ceea ce
impietează asupra capacităţii debitorului de a-şi executa la timp şi în mod corespunzător datoriile
ce-i incumbă. În această ordine de idei, dreptul de gaj general al creditorilor chirografari
reprezintă cea mai generală garanţie pentru executarea obligaţiilor şi în acelaşi timp şi cea mai
puţin eficace, întrucât nu înlătură riscul insolvabilităţii debitorului, nu conferă posibilitatea
îndestulării creditorului cu preferinţă faţă de alţi creditori ai aceluiaşi debitor şi nici nu conferă
posibilitatea urmăririi bunurilor din activul debitorului oriunde s-ar afla ele.
În legătură cu ineficienţa gajului general ar mai trebui amintit că el conferă poziţie de
egalitate tuturor creditorilor din categoria celor chirografari, fapt ce generează următoarea
situaţie: în cazul în care sumele obţinute în urma procedurii executării silite nu sunt suficient de
acoperitoare pentru satisfacerea în întregime a tuturor creanţelor, acestea se vor imputa (deduce)
proporţional asupra valorii creanţelor, conform art.1719 Cod civil-“bunurile unui debitor servesc
spre asigurarea comună a creditorilor săi, şi preţul lor se împarte între ei prin analogie, afară de
cazul când există între creditori cauze legitime de preferinţă”.< Prin analogie> se înţelege
<proporţional cu valoarea creanţelor respective>.
De asemenea, dreptul de gaj general conferă creditorilor o serie de prerogative, precum:
a) dreptul de lua măsuri de conservare în legătură cu un bun sau mai multe bunuri; de
exemplu, ei pot cere înfiinţarea unui sechestru asigurător; acesta constă în
indisponibilizarea bunurilor mobile sau imobile urmăribile ale debitorului-pârât,
asigurându-se astfel posibilitatea de realizare efectivă a executării silite (prin
echivalent sau, după caz, în natură) în situaţia obţinerii unui titlu executoriu277;
b) posibilitatea recunoscută de lege (art.974 Cod civil) creditorului de a introduce
acţiunea oblică sau subrogatorie pentru a înlătura neglijenţa debitorului în exercitarea
propriilor sale drepturi;
c) posibilitatea de a cere, pe cale judecătorească, revocarea actelor făcute de debitor în
frauda drepturilor lor, pe calea acţiunii pauliene, conform art.975 Cod civil, după cum
am amintit şi mai sus;
d) posibilitatea de a trece la executarea silită asupra bunurilor debitorului.
Mijloacele juridice speciale s-au născut din nevoia imperioasă de a evita sau de a reduce
o dată în plus riscul insolvabilităţii debitorilor, întărindu-le astfel poziţia în cadrul circuitului
juridic la care participă. Pe cale de consecinţă, prin garanţii, altele decât gajul general, se poate
ajunge la una din următoarele situaţii:
276
Corneliu Bîrsan, Maria Gaiţă, Mona Maria Pivniceru, “Drept civil. Drepturile reale”, Institutul European, Iaşi,
1997, pag.13
277
Viorel Mihai Ciobanu, Gabriel Boroi,”Drept procesual civil. Curs selectiv”, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003,
pag.204
 113
1.înlăturarea egalităţii dintre creditori, unul sau unii dintre aceştia fiind puşi, prin chiar
garanţia respectivă, într-o situaţie privilegiată, fie
2.adăugarea la gajul general existent a unui alt gaj general, purtând asupra patrimoniului
unei alte persoane decât debitorul, care se obligă, în subsidiar, să execute obligaţia debitorului în
cazul în care el nu o face de bunăvoie278.
Tot doctrinei de specialitate i-a revenit şi de această dată sarcina de a formula o definiţie
noţiunii de “garanţie”, în lipsa uneia legale.
Astfel, într-o opinie279 se consideră că, garanţiile pot fi definite ca fiind “acele mijloace
juridice care, dincolo de limitele dreptului de gaj general şi în plus faţă de acest drept, conferă
creditorului garantat anumite prerogative suplimentare, constând, de regulă, fie într-o prioritate
faţă de ceilalţi creditori, fie în posibilitatea ca, în caz de neexecutare din partea debitorului, să
urmărească pe o altă persoană, care s-a angajat să execute ea obligaţia ce revenea debitorului”.
Tot astfel s-a încercat conturarea unei accepţiuni în sens larg a aceleiaşi noţiuni, conform
căreia “garanţie, în sens larg (lato sensu), înglobează pe lângă garanţiile propriu-zise şi alte
instituţii juridice precum: arvuna, clauza penală, solidaritatea, indivizibilitatea etc.”280, cu
precizarea că arvuna şi clauza penală nu sunt considerate garanţii propriu-zise pentru
următoarele considerente:
- în cazul convenirii unei arvune, dacă executarea obligaţiei nu a avut loc din vina celui ce
a plătit-o, acesta nu mai poate pretinde restituirea ei, în timp ce, dacă executarea devine
imposibilă pentru primitorul arvunei, acesta o va restitui îndoit (art.1298 Cod civil),
- iar în cazul stipulării unei clauze penale, cel ce nu-şi execută obligaţia este ţinut la plata
sumei prestabilite, reprezentând echivalentul considerat că va fi încercat de creditor prin
neexecutarea obligaţiei de către debitor, fără a mai fi nevoie de vreo dovadă în acest sens
din partea creditorului,
ori, nici una din cele două instituţii juridice nu adaugă ceva la dreptul de gaj general al
creditorului chirografar asupra patrimoniului debitorului său.
Garanţiile obligaţiilor sunt mijloace juridice accesorii unui raport juridic obligaţional
principal, prin care creditorul îşi asigură posibilitatea executării în natură a creanţei sale.
Garanţiile constituie, în consecinţă, modalităţi de asigurare a executării în natură a obligaţiei,
conservă anumite bunuri mobile sau imobile ale debitorului în vederea executării silite a
creanţei. În timp ce unele garanţii sunt legale, acţionând în virtutea legii (cauzele legale de
preferinţă; unele ipoteci; dreptul de retenţie etc.), altele se stabilesc prin acordul părţilor
contractante (gajul, fidejusiunea, unele ipoteci etc.).

16.2. Funcţiile garanţiilor

În doctrină,281au fost reţinute două funcţii importante ale garanţiilor.

O primă funcţie este aceea de asigurare a creditului, ce se realizează prin faptul
mobilizării tuturor bunurilor debitorului sau numai a unora dintre acestea pentru garantarea
creditorului. Garanţiile reale fixează limita maximă a creditului pe care îl poate obţine o
persoană, egal cu valoarea bunurilor mobile de care dispune şi care pot fi gajate sau a celor
imobile care pot fi ipotecate.
“Depozitul asigurător” reprezintă a doua funcţie pe care o îndeplineşte numai gajul,
dintre garanţii. Astfel, gajul cu deposedare evită pericolul înstrăinării de către debitor a bunului
gajat, făcând posibilă exercitarea privilegiului creditorului, contribuind astfel la realizarea
funcţiei de asigurare a creditorului şi implicit a creditului.
278
Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit., pag.518
279
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op.cit., pag.398
280
Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op.cit., pag.519
281
Nelu Anghel, Elena Loredana Anghel, op.cit., pag.78
 114

16.3.Evoluţia garanţiilor

În decursul anilor, sistemul garanţiilor a rămas în linii mari acelaşi, deşi frecvenţa lor a
fost în continuă schimbare.
Literatura de specialitate282 menţionează ipoteca printre primele garanţii cunoscute în
Egiptul antic, având o întrebuinţare frecventă.
Prima garanţie reală cunoscută la Roma a fost “fiducia”, care presupunea transmiterea
dreptului de proprietate asupra unui bun, creditorul obligându-se să-l retransmită proprietarului
după ce acesta îşi va fi achitat integral şi în mod corespunzător obligaţia. Ulterior, ca o
specializare a fiduciei a apărut “pignus” sau “gajul”, care viza atât bunurile mobile, cât şi pe cele
imobile; bunul nu mai trecea în proprietatea creditorului, care era de data aceasta un simplu
detentor al bunului până la executarea obligaţiei.
La romani, cea mai des uzitată garanţie însă era fidejusiunea, garanţie personală ce se
putea constitui atât în cadrul, cât şi în afara unui proces. Sub perioada dominaţiei împăratului
Justinian, fidejusorul a dobândit beneficiul de discuţiune, ceea ce îi conferea o situaţie deosebită
de cea a debitorului solidar şi preferabilă acestuia.
În epoca feudală, garanţiile imobiliare au dobândit o însemnătate deosebită faţă de cele
mobiliare.
Procesul de transformare a garanţiilor reale a continuat în timpul Revoluţiei franceze
când s-a reglementat publicitatea ipotecilor prin transcripţiunea imobiliară, prin care s-a urmărit
asigurarea evidenţei, siguranţei şi opozabilităţii faţă de terţi a actelor juridice prin care se
constituie, se transmite şi se stinge dreptul real de ipotecă (sistem preluat în dreptul român prin
numeroase articole ale vechiului cod de procedură civilă şi prin codul civil).
În economia capitalistă dezvoltată, bunurile mobile au devenit considerabil mai valoroase
ca până în acel moment, fapt ce a dus la apariţia titlurilor de credit, ce încorporau anumite
drepturi de creanţă, care la rândul lor trebuiau garantate (prin aval, de exemplu, garanţie specială
de plată a unei cambii dată de un terţ). Astfel, preferinţele s-au îndreptat spre garanţiile mobiliare
perfecţionate ( cauţiunea bancară, garanţia bancară autonomă). Ele se folosesc cu precădere,
deoarece creditul imobiliar, extrem de oneros şi de formalist, a devenit o piedică în calea
desfăşurării raporturilor juridice.
În acest context, încă mai apar noi forme de garanţii, care fie se adaugă celor existente,
fie le modifică conţinutul, cum ar fi, de exemplu, garanţii specifice anumitor ramuri de drept
(dreptul comerţului internaţional, dreptul transporturilor), forme specifice de garantare a
creditelor, în special cauţiuni bancare, ori chiar aplicaţii noi ale garanţiilor cunoscute, cu unele
modificări de regim faţă de Codul civil (garanţiile reale mobiliare, astfel cum sunt reglementate
de Legea nr. 99/ 26 mai 1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice283).

16.4.Reglementarea legală a garanţiilor

Codul civil constituie izvorul de bază al garanţiilor civile, conţinând o serie de prevederi
în această materie: Titlul XIV intitulat “Despre fidejusiune (cauţiune)”, Titlul XV “Despre
amanet (gajul)”, Titlul XVIII “Despre privilegii şi ipoteci”.
Prevederile Codului civil, dreptul comun în materie, se aplică în coroborare cu
dispoziţiile privind garanţiile şi cauzele de preferinţe prevăzute în diferite legi speciale: Legea nr.
99/ 26 mai 1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, care instituie un
282
Nelu Anghel, Elena Loredana Anghel, op.cit., pag.79
283
Legea nr. 99 din 26 mai 1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice a fost publicată în M.
Of. nr. 236 din 27 mai 1999
 115
regim unitar pentru garanţiile reale mobiliare; O.G. nr.11/1996 privind executarea creanţelor
bugetare; prevederile Codului de procedură civilă privind ordinea de preferinţă a unor creanţe
(art.409 C.proc.civ.); Legea nr.22/1969 privind angajarea gestionarilor, constituirea de garanţii şi
răspunderea în legătură cu gestionarea bunurilor, astfel cum a fost modificată prin Legea
nr.54/1994 (cu menţiunea că ultimele două legi menţionate au ca domeniu de aplicare gestionarii
angajaţi de agenţii economici şi autorităţile sau instituţiile publice) etc.

16.5.Clasificarea garanţiilor

Codul civil reglementează două feluri de garanţii: garanţii reale şi garanţii personale.
Garanţiile personale sunt acele mijloace juridice prin care una sau mai multe persoane convin
cu creditorul, printr-un contract accesoriu, să achite acestuia datoria debitorului atunci când
acesta nu o va plăti din proprie iniţiativă. Legea reglementează o singură garanţie personală:
fidejusiunea (cauţiunea).
Garanţiile reale sunt acele mijloace juridice care constau în afectarea unui bun al debitorului în
vederea asigurării executării obligaţiei asumată de debitor. Garanţiile reale instituie în favoarea
creditorului un drept de urmărire şi un drept de preferinţă. Sunt garanţii reale: gajul, ipoteca,
privilegiul şi dreptul de retenţie (debitum cum re iunctum) care constituie o garanţie reală
imperfectă.
După cum am mai amintit, o funcţie asemănătoare fidejusiunii o au indivizibilitatea şi
solidaritatea pasivă. Faptul că atât indivizibilitatea, cât şi solidaritatea pasivă, includ în raportul
obligaţional un alt debitor principal, evită unele incoveniente ale fidejusiunii, însă nu pot fi
considerate drept garanţii propriu-zise.

16.6. Garanţii personale. Fidejusiunea (cauţiunea)

16.6.1. Noţiunea şi felurile fidejusiunii.
Fidejusiunea sau cauţiunea este singura garanţie personală reglementată de Codul civil
român. În sistemul nostru de drept, încă de la începuturile sale, fidejusiunea a fost cunoscută sub
denumirea de “chezăşie”284.
Din dispoziţiile art.1652 Cod civil, în conformitate cu care “cel ce garantează o obligaţie
se leagă către creditor de a îndeplini însuşi obligaţia pe care debitorul nu o îndeplineşte”,
deducem că fidejusiunea este un contract accesoriu, consensual şi unilataral, cu titlu gratuit, prin
care o persoană, numită fidejusor, se obligă faţă de un creditor să execute obligaţia debitorului,
atunci când acesta nu şi-ar executa-o, la scadenţă.
Fidejusorul se poate angaja din punct de vedere juridic să garanteze obligaţia debitorului
dintr-un contract principal, chiar dacă nu are consimţământul acestuia şi chiar fără ca acesta din
urmă să ştie, conform art.1655 alin.1 Cod civil (“oricine poate să se facă fidejusore, fără ordinea
şi chiar fără ştiinţa acelui pentru care se obligă”). Mai mult, se poate garanta nu numai debitorul
principal, ci şi fidejusorul însuşi al acestuia, în conformitate cu dispoziţiile alin.2 ale aceluiaşi
articol (“asemenea se poate face nu numai pentru debitorul principal, dar şi pentru fidejusorul
acestuia”).
Instituţia juridică pe care o analizăm prezintă următoarele trăsături:
• are natură contractuală, fidejusiunea fiind un contract unilateral (prin acest contract
iau naştere obligaţii numai în sarcina fidejusorului) şi accesoriu (contractul de
fidejusiune are caracter accesoriu faţă de un alt contract principal, aplicându-i-se, în

284
V.Neagu, P.Demetrescu, “Curs de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor şi contracte speciale”, Iaşi, 1958,
p.279
 116
consecinţă regula de drept conform căreia “accesoriul urmează soarta principalului”
sau accesorium sequitur principale);
• fidejusiunea reprezintă acordul de voinţă intervenit între creditorul unei persoane şi o
terţă persoană de contractul principal, numită fidejusor;
• fidejusorul garantează fie pe debitorul principal, fie chiar un fidejusor al acestuia;
• contractul de fidejusiune se încheie cu sau fără acordul ori cunoştinţa debitorului
garantat sau a garantului personal al acestuia.
În funcţie de izvorul ei, fidejusiunea a fost considerată ca fiind legală, judecătorească şi
convenţională285. Menţionăm cu privire la această clasificare că primele două feluri de
fidejusiune, legală şi judecătorească, nu contravin nicicum naturii juridice contractuale a
fidejusiunii; aceasta deoarece în cele două cazuri menţionate legea sau instanţa judecătorească
sunt cele care impun aducerea, în anumite situaţii date, a unui fidejusor, fără însă să-l indice sau
să-l oblige într-un fel pe acesta. În cele din urmă, nici legea, nici vreo încheiere judecătorească,
nu pot substitui acceptul fidejusorului cu privire la perfectarea contractului de fidejusiune.
Fidejusiunea se aseamănă, neidentificându-se însă, cu solidaritatea286. În timp ce, la
solidaritate, creditorul poate considera pe oricare dintre debitorii solidari drept debitor principal,
oricare dintre ei putând fi ţinut să execute întreaga datorie, cu drept de regres împotriva celorlalţi,
în cazul fidejusiunii, fidejusorul este numai un debitor accesoriu, obligat numai în subsidiar.
Conţinutul şi întinderea obligaţiei fidejusorului nu pot fi mai mari decât ale debitorului,
“însuşi obligaţia pe care debitorul nu o îndeplineşte” este expresia codului civil, pentru că ar
contraveni caracterului accesoriu al convenţiei de fidejusiune, dar există posibilitatea pentru
fidejusor să garanteze numai pentru o parte a obligaţiei principale. În susţinerea acestei opinii,
amintim dispoziţiile art.1654 Cod civil. “Fidejusiunea nu poate întrece datoria debitorului, nici
poate fi făcută sub condiţii mai oneroase. Poate fi însă numai pentru o parte a datoriei şi sub
condiţii mai puţin grele. Cauţiunea ce întrece datoria sau care este contractată sub condiţii mai
oneroase e validă numai până în măsura obligaţiei principale”.
Accesorium sequitur principale impune ca obligaţia principală, care este garantată, să
existe, să fie determinată sau determinabilă şi să fie valabil contractată, pentru ca însăşi
fidejusiunea să existe şi să fie valabilă. Garantarea unei obligaţii viitoare impune fidejusiunii o
modalitate, respectiv condiţia suspensivă ca obligaţia principală să se nască. Garantarea unei
obligaţii nule absolut (de exemplu, o obligaţie contractată sub o condiţie potestativă din partea
celui care se obligă - art.1010 Cod civil) este ea însăşi nulă absolut. După cum sancţiunea
nulităţii relative a obligaţiei principale atrage după sine anularea obligaţiei fidejusorului, numai
că, în acest caz, obligaţia fidejusorului subzistă până la pronunţarea hotărârii de anulare ori se
consolidează prin confirmarea obligaţiei principale de partea în drept care fusese lezată în
contractul iniţial.
Dispoziţiile art.1653 alin.2 Cod civil prevăd: “Cu toate acestea, se poate face cineva
fidejusorele unei obligaţii ce poate fi anulată în virtutea unei excepţii personale debitorului, cum
de pildă în cazul de minoritate”; ceea ce înseamnă că, dacă obligaţia principală se anulează
pentru lipsa de capacitate a debitorului principal, obligaţia fidejusorului rămâne valabilă, cu
excepţia cazului în care fidejusorul va înlătura prezumţia legală relativă, dovedind că el nu a
cunoscut starea de incapacitate a debitorului principal.
S-a exprimat şi opinia potrivit căreia prin fidejusiune poate fi garantată chiar şi o
obligaţie naturală, cu condiţia ca cel ce garantează să cunoască natura obligaţiei287. Facem

285
Constantin Stătescu, Corneliu Birsan, "Tratat de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor", Ed.Academiei,
Bucureşti, 1981, pag. 401.
286
Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op.cit., pag.523
287
M.B.Cantacuzino, “Elementele dreptului civil”, Ed.Cartea Românească, Bucureşti, 1921, pag.535
 117
precizarea că obligaţia naturală este lipsită de sancţiune, neputând fi supusă executării silite, ceea
ce înseamnă că fidejusorul nu s-ar putea regresa împotriva debitorului principal.
Fidejusiunea este legală, de exemplu, în cazul prevăzut de art. 10 din Legea nr. 22/1969
privind angajarea gestionarilor, constituirea de garanţii şi răspunderea în legătură cu gestionarea
bunurilor, cu modificările ulterioare, prin care gestionarul debitor este obligat să aducă un garant,
care să se oblige faţă de unitatea bugetară că va acoperi eventualele prejudicii pe care le-ar cauza
gestionarul în cursul gestiunii.
Un caz de fidejusiune judecătorească este cel reglementat de art. 279 Cod procedură
civilă, care reglementează procedura încuviinţării unei execuţii vremelnice; când hotărârea se va
referi la bunuri, instanţa poate cere reclamantului să aducă un fidejusor care să garanteze
acoperirea pagubelor care s-ar produce-“instanţa poate încuviinţa execuţia vremelnică a
hotărârilor privitoare la bunuri ori de câte ori va găsi de cuviinţă că măsura este de trebuinţă faţă
cu temeinicia vădită a dreptului, cu starea de insolvabilitate a debitorului sau că există primejdie
vădita în întârziere; în acest caz, instanţa va putea obliga la darea unei cauţiuni”.
Fie legală, fie judecătorească, fidejusiunea are un caracter convenţional, deoarece
"nimeni nu poate deveni garant-fidejusor în afara voinţei sale"288. Caracterul contractual al
fidejusiunii va fi păstrat în ambele situaţii.

16.6.2. Caracterele juridice ale fidejusiunii

Caracterele juridice ale fidejusiunii sunt următoarele:

a) Caracterul accesoriu al fidejusiunii faţă de obligaţia principală în vederea garantării
căreia se încheie.
Consecinţele caracterului accesoriu al fidejusiunii sunt multiple.
Astfel, fidejusiunea va urma întotdeauna soarta obligaţiei principale. Ea nu poate exista
în absenţa unei asemenea obligaţii. Totodată, mai este necesar ca obligaţia principală să fie
validă. O prevede expres art. 1655 Cod civil: "fidejusiunea nu poate exista decât pentru o
obligaţie validă". Aceasta regulă are însă o excepţie, în sensul că fidejusiunea va putea exista şi
atunci când obligaţia principală este anulabilă în virtutea unei excepţii personale a debitorului
cum ar fi, de exemplu, pentru cauză de minoritate (art. 1653 Cod civil).
Fidejusiunea nu poate fi mai mare decât datoria debitorului şi nici nu poate fi făcută în
condiţii mai oneroase (art. 1654 alin. 1 Cod civil), putând însă, per a contrario, să poarte asupra
numai a unei părţi din obligaţia principală ori în condiţii mai puţin oneroase decât aceasta.
Potrivit art. 1657 Cod civil, fidejusiunea nedeterminată a unei obligaţii principale se
întinde la toate accesoriile unei datorii, precum şi la cheltuielile ocazionate cu urmărirea silită.
Caracterul accesoriu al fidejusiunii a fost reţinut şi în practica instanţelor judecătoreşti.
Astfel, s-a stabilit că "Fidejusiunea este un contract accesoriu şi subsidiar în temeiul căruia
garantul se obligă faţă de creditor la executarea obligaţiei de care este ţinut debitorul"289.
De asemenea, contractul de fidejusiune este un contract accesoriu care durează atât timp
cât durează şi contractul principal. Conexiunea dintre cele două contracte explică atât efectele
fidejusiunii în raport cu obligaţia principală, în lipsa căreia obligaţia fidejusorului nu poate
exista, cât şi întinderea obligaţiei fidejusorului, ce nu poate întrece datoria debitorului.
b) Caracterul gratuit al contractului de fidejusiune.
Acesta rezultă din faptul că fidejusorul nu urmăreşte nici un avantaj patrimonial prin
perfectarea contractului de fidejusiune. Nimic nu împiedică însă ca părţile să convină o anumită
contraprestaţie în favoarea fidejusorului, fapt ce ar da contractului un caracter oneros, gratuitatea
fiind de natura, şi nu de esenţa fidejusiunii.

288
Renee Sanilevici, op. cit., pag. 302.
289
"Culegere de decizii pe anul 1999", decizia. nr. 276/ 24.02. 1999, Secţia civilă, Curtea de Apel Iaşi, pag. 21
 118
Deşi gratuită, fidejusiunea nu este o liberalitate, întrucât legea a statuat în favoarea
fidejusorului dreptul de a se regresa împotriva debitorului pe care-l garantează; art.1680 Cod
civil prevede că “confuziunea urmată între datornicul principal şi fidejusorul său, prin erezirea
(moştenirea) unuia de către altul, nu stinge acţiunea creditorului contra acelui ce a garantat
pentru fidejusor”.
c) Caracterul consensual al fidejusiunii.
Contractul de fidejusiune se încheie prin simplul acord de voinţă al părţilor. Nu este
necesară îndeplinirea unor formalităţi pentru a lua naştere în mod valabil. Ca şi în cazul oricărui
act juridic civil, forma scrisă se cere numai pentru a se putea face dovada contractului în caz de
litigiu, conform art.1191 Cod civil “dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare ce
depăşeşte suma de 250 lei, chiar pentru depozit voluntar, nu se poate face decât sau prin act
autentic, sau prin act sub semnătură privată”.
Art. 1656 Cod civil prevede doar ca fidejusiunea să fie expresă, să rezulte cu claritate din
contract. De asemenea, fidejusiunea nu poate depăşi limitele în care s-a contractat. După cum, în
situaţia în care mai multe persoane au garantat pentru unul şi acelaşi debitor, faţă de acelaşi
creditor, fiecare din ele poate fi ţinută pentru întreaga datorie- în conformitate cu prevederile
art.1666 Cod civil “când mai multe persoane au garantat unul şi acelaşi creditor pentru una şi
aceeaşi datorie, fiecare din ele rămâne obligată pentru datoria întreagă”-, cu drept de regres
ulterior faţă de ceilalţi fidejusori şi faţă de debitorul însuşi.
Fidejusiunea nu trebuie confundată însă cu delegaţia, care este o convenţie şi în acelaşi
timp un mod de transformare a obligaţiilor, prin care debitorul dintr-un raport juridic preexistent
aduce creditorului său angajamentul unui al doilea debitor, prin care acesta din urmă se obligă fie
alături de primul debitor, fie în locul său290. Deosebirea constă în aceea că cel ce se obligă-
delegatul- nu este un debitor accesoriu, ca la fidejusiune, ci este un debitor principal.
d) Caracterul unilateral al fidejusiunii constă în faptul că fidejusiunea dă naştere la
obligaţii doar în sarcina fidejusorului faţă de creditor. Creditorul nu-şi asumă nici o obligaţie, cu
excepţia cazului când părţile convin în mod expres aceasta (transformând contractul dintr-unul
unilateral şi gratuit într-unul bilateral sau sinalagmatic şi oneros).

16.6.3.Condiţiile de validitate ale fidejusiunii.

Contractul de fidejusiune trebuie să îndeplinească toate condiţiile de validitate de fond

(capacitate de a contracta, consimţământ valabil exprimat de către părţi, obiect determinat şi
cauză licită- art.948 Cod civil) şi de formă ale oricărui contract. Unele condiţii speciale se cer
însă fidejusorului. Menţionăm că acestea sunt următoarele:
• fidejusorul să fie solvabil- Această condiţie rezultă din coroborarea dispoziţiilor
art.1659 Cod civil“debitorul obligat a da siguranţă trebuie să prezinte o persoană
capabilă de a contracta, care să posede avere îndestulă spre a garanta o obligaţie” cu cele
ale art. 1661, alin.1 Cod civil “Dacă fidejusorul, căpătat de creditor de bună-voie sau
judecătoreşte, a devenit apoi nesolvabil, trebuie să se dea un altul”, respectiv un alt
debitor solvabil.
Această regulă are şi o excepţie, consacrată în alineatul 2 al aceluiaşi articol: “nu se
aplică în singurul caz în care fidejusorul s-a dat numai în puterea unei convenţii, prin care
creditorul a cerut de fidejusor o anume persoană”, adică în situaţia în care fidejusiunea s-a
contractat în considerarea calităţilor unei anumite persoane, intuitu personae.
Solvabilitatea unui garant se apreciază, în condiţiile art.1660 Cod civil, numai după
imobilele ce pot fi ipotecate, afară de cazul când datoria este mică sau afacerea este comercială,
respectiv obligaţie decurgând dintr-un act sau fapt comercial. “Spre acest finit” (în acest scop) nu
290
Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op.cit., pag.497
 119
se pot lua în consideraţie imobilele în litigiu, nici acelea situate la o aşa depărtare, situare în
spaţiu, încât să devină foarte dificile “lucrările executive asupră-le”, adică toate măsurile ce se
impun în cadrul procedurii silite.
O altă opinie, a fost exprimată în sensul că o persoană poate fi considerată solvabilă chiar
şi în lipsa deţinerii de bunuri imobile291.
• fidejusorul trebuie să aibă domiciliul în raza teritorială a tribunalului judeţean în
care urmează să se execute obligaţia, “în teritoriul jurisdicţional al tribunalului
judeţean, la care trebuie să se dea”, teza a doua a art.1659 Cod civil.
Din punct de vedere al condiţiilor de formă, contractul de fidejusiune trebuie să fie
încheiat în formă scrisă, aceasta fiind cerută de lege doar ad probationem. Actul scris este
necesar numai în ceea ce îl priveşte pe fidejusor, nu şi pe creditor.

16.6.4. Efectele fidejusiunii.

Pentru analiza efectelor fidejusiunii, vom distinge între categoriile de raporturi juridice
implicate de cauţiune: raporturi dintre creditor (creditor atât în raportul juridic obligaţional
principal, cât şi în raportul juridic accesoriu) şi fidejusor; raporturi dintre fidejusor şi debitorul
principal, precum şi raporturile dintre fidejusori între ei, dacă obligaţia principală a fost garantată
de mai mulţi fidejusori.

16.6.4.1. Raporturile dintre creditor şi fidejusor.

Raporturile dintre creditor şi fidejusor iau naştere în urma perfectării contractului de

fidejusiune între cele două părţi; în baza acestuia, în cazul în care debitorul nu-şi execută
obligaţia, creditorul se poate îndrepta împotriva fidejusorului, îl poate urmări direct, fără a mai fi
nevoie de urmărirea în prealabil a debitorului principal. În acest sens, sunt reglementate
prevederile art.1663 Cod civil: “creditorul nu este îndatorat să discute averea debitorului
principal, dacă garantul nu o cere de la cele dintâi lucrări îndreptate contra sa”.
În raporturile sale cu creditorul, fidejusorul apare ca un obligat personal. Dacă urmărirea
împotriva debitorului principal s-a scontat cu îndestularea creditorului, atunci fidejusorul nu mai
este obligat; în caz contrar, urmărirea împotriva acestuia va fi reluată. Putem aprecia în această
ordine de idei că beneficiul de discuţie suspendă, amână urmărirea fidejusorului de către creditor,
până la soluţionarea excepţiei de către instanţă; reduce obligaţia fidejusorului proporţional cu
valoarea creanţei satisfăcută de însuşi debitorul principal ori poate chiar stinge obligaţia acestuia.
Faptul că obligaţia fidejusorului este una accesorie şi subsidiară, îi conferă acestuia
posibilitatea de a invoca beneficiul de discuţiune, beneficiul de diviziune, precum şi excepţiile
personale ce decurg din contractul de fidejusiune.

Beneficiul de discuţiune constă în facultatea fidejusorului de a pretinde creditorului să

pornească mai întâi executarea împotriva debitorului şi apoi împotriva sa, dacă nu va fi
îndestulat; potrivit art. 1662 Cod civil “Fidejusorul nu este ţinut a plăti creditorului, decât când
nu se poate îndestula de la debitorul principal asupra averii căruia trebuie mai întâi să se facă
discuţie-urmărire-, afară numai când însuşi a renunţat la acest beneficiu, sau s-a obligat solidar
cu datornicul. În cazul din urmă, efectul obligaţiei sale se regulează după principiile statornicite
în privinţa datoriilor solidare”. Constituind un beneficiu instituit de lege în favoarea
fidejusorului, acesta poate renunţa la el.
Excepţia beneficiului de discuţiune va putea fi invocată numai cu respectarea
următoarelor condiţii:
291
C.Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op.cit., vol.II, pag.1046
 120
1. invocarea beneficiului să se facă până să se fi intrat în judecarea în fond a
litigiului, in limine litis. În caz contrar, există prezumţia că fidejusorul a
renunţat la acest beneficiu, singură instanţa putând să înlăture această
prezumţie pentru motive ce ar justifica întârzierea; de exemplu, în fond se
contestă validitatea obligaţiei, iar în urma primelor apărări în fond debitorul
principal a dobândit bunuri ce pot fi supuse urmăririi silite292 ;
2. să indice creditorului care bunuri ale debitorului pot fi urmărite şi să
avanseze cheltuielile reclamate de urmărirea acestor bunuri, în baza art.1664
alin.1 Cod civil;
3. bunurile să se afle în raza teritorială a tribunalului judeţean unde urmează a
se face plata (conform prevederilor art. 1664 alin. 2 Cod civil nu se iau în
considerare bunurile deja ipotecate pentru “siguranţa” –garantarea- datoriei
sau care nu se mai găsesc în posesia debitorului).
Beneficiul de discuţie poate fi invocat numai de fidejusorul urmărit, cu respectarea
condiţiilor impuse de articolele 1662-1665 Cod civil. Invocarea acestui beneficiu pe cale de
excepţie se poate face înainte de intrarea în dezbaterea fondului, garantul neputând opune
beneficiul de discuţie pentru prima dată la instanţa de apel sau în recurs. Excepţia nu poate fi
invocată de instanţă din oficiu. De aceea, neinvocând beneficiul de discuţie, acţiunea creditorului
nu a putut fi respinsă pe motiv că acesta ar fi trebuit să-l urmărească mai întâi pe debitor.
În următoarele situaţii, nu se va putea invoca beneficiul de discuţie:
1. fidejusorul a renunţat la beneficiu.
2. fidejusorul s-a obligat solidar cu debitorul principal, caz în care se aplică regulile solidarităţii.
3. în cazul fidejusiunii judecătoreşti, conform art.1677 Cod civil “Garantul judecătoresc nu poate
cere discuţia - urmărirea- averii debitorului principal” şi art.1678 Cod civil “cel ce s-a făcut
garant numai pentru fidejusorul judecătoresc nu poate să ceară discuţia averii debitorului
principal şi a fidejusorului”.

Beneficiul de diviziune

În cazul existenţei mai multor fidejusori, care garantează pe acelaşi creditor şi aceeaşi
datorie, fidejusorul are facultatea de a invoca beneficiul de diviziune. Regula prevăzută de art.
1666 Cod civil este că fiecare fidejusor răspunde pentru întreaga datorie. Fidejusorul urmărit
poate invoca beneficiul de diviziune, adică urmărirea să se împartă, dividă, şi pe ceilalţi
cofidejusori (art. 1667 Cod civil stipulează că “cu toate acestea, fiecare din persoanele arătate în
articolul precedent-cofidejusori-, întrucât n-a renuntat la beneficiul diviziunii, poate cere ca
creditorul să dividă mai întâi acţiunea sa şi să o reducă la proporţia fiecăruia. Dacă unii din
garanţi erau nesolvabili în timpul în care unul din ei obţinuse diviziunea, acesta rămâne obligat
în proporţia unei asemenea nesolvabilităţi; dacă însă nesolvabilitatea a supravenit după
diviziune, atunci nu mai poate fi răspunzător pentru aceasta”). Insolvabilitatea unui fidejusor nu
va fi suportată de creditori, ci de către ceilalti cofidejusori. Diviziunea urmăririi nu are loc de
drept, ci numai atunci când este cerută.
Beneficiul de diviziune nu se poate invoca în raporturile dintre cofidejusori, ci numai în
raporturile dintre creditor si fidejusori. Nici o dispoziţie legală nu interzice ca în cazul
fidejusiunii legale sau judiciare fidejusorul să se poată invoca beneficiul de diviziune.
De asemenea, beneficiul de diviziune nu poate fi invocat dacă fidejusorul a renunţat la el
(art.1667 alin.1 Cod civil) ori dacă prin convenţie s-a prevăzut clauza solidarităţii pasive între
fidejusori, ceea ce echivalează tot cu o renunţare la diviziune.

292
Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op.cit., pag.530
 121
Potrivit dispoziţiilor art.1668 Cod civil, “dacă creditorul însuşi şi de bună voie a împărţit
acţiunea sa, nu mai poate să se lepede de această diviziune, deşi, mai înainte de timpul în care a
primit-o, unii din cauţionatori au fost nesolvabili”.
Efectul invocării beneficiului de diviziune constă în aceea că datoria se fracţionează în tot
atâtea părţi câţi fidejusori au garantat împreună pentru întreaga datorie. Din punct de vedere al
dreptului procesual civil, acest beneficiu nu mai este o excepţie dilatorie, ci este o excepţie de
fond.

Excepţiile personale ce decurg din contractul de fidejusiune

Fidejusorul va putea opune creditorului atât excepţiile inerente obligaţiei principale, care
se răsfrâng şi asupra obligaţiei accesorii de garanţie a fidejusorului (ex.: excepţia prescripţiei
extinctive, nulitatea absolută a obligaţiei principale, invocarea compensaţiei), dar şi excepţiile
personale care decurg din contractul de fidejusiune (excepţii privind validitatea contractului, cele
privind întinderea obligaţiei, cele referitoare la condiţie, termene etc.).
Nu poate însă invoca excepţiile pur personale ale debitorului principal, cum ar fi:
nulitatea relativă a obligaţiei principale pentru vicii de consimţământ sau pentru lipsa capacităţii
de exerciţiu (art.1681Cod civil potrivit cu care “garantul se poate servi în contra creditorului de
toate excepţiile datornicului principal inerente datoriei; însă nu-i poate opune acele ce sunt curat
personale datornicului”).

16.6.4.2.Raporturile dintre fidejusor si debitorul principal

Fidejusorul poate recupera, de regulă, de la debitorul principal suma pe care a plătit-o

creditorului şi cheltuielile efectuate după ce a notificat debitorului urmărirea începută de creditor.
Art. 1669 Cod civil prevede că atunci când fidejusorul a achitat datoria, el are un drept de regres
împotriva debitorului principal, inclusiv când garantarea s-ar fi făcut fără ştiinţa debitorului, şi că
“regresul se întinde atât asupra capitalului, cât şi asupra dobânzilor şi a spezelor-cheltuielilor; cu
toate acestea, garantul nu are regres decât pentru spezele făcute de dânsul după ce a notificat
debitorului principal reclamaţia pornită asupra-i. Fidejusorul are regres şi pentru dobânda sumei
ce a plătit, chiar când datoria nu produce dobândă, şi încă şi pentru daune-interese, dacă se
cuvine. Cu toate acestea, dobânzile ce ar fi fost datorite creditorului nu vor merge în favoarea
garantului decât din ziua în care s-a notificat plata”.
Prin efectul plăţii făcută creditorului, fidejusorul se subrogă în drepturile creditorului
plătit ( conform art. 1108 pct. 3 Cod civil “Subrogaţia se face de drept… în folosul aceluia care,
fiind obligat cu alţii sau pentru alţii la plata datoriei, are interes de a o desface”, şi art. 1670 Cod
civil , respectiv “Cauţionatorul ce a plătit datoria intră în dreptul ce avea creditorul contra
datornicului”). Prin efectul subrogării, fidejusorul beneficiază şi de gajul, ipoteca, privilegiul
etc., de care se bucură creditorul. În locul acţiunii subrogatorii, fidejusorul ar putea opta însă şi
pentru o acţiune personală care îşi are izvorul în gestiunea de afaceri, în situaţia când fidejusorul
acţionează din proprie iniţiativă, fără ştirea debitorului garantat, sau din mandat293, atunci când
fidejusorul s-a angajat în urma solicitării debitorului principal.
Faţă de avantajul conferit de acţiunea subrogatorie, în virtutea căruia fidejusorul
beneficiază în cadrul ei de toate garanţiile pe care le avea şi creditorul plătit de el, acţiunea
personală prezintă avantajul că termenul de prescripţie curge din momentul în care fidejusorul a
făcut plata către creditor.

293
Constantin Stătescu, Corneliu Bârsan, op.cit., pag.404.
 122
În regresul exercitat împotriva debitorului principal, fidejusorul va putea cere acestuia
restituirea sumei efectiv plătite, dobânda la această sumă, cheltuielile efectuate de creditor cu
urmărirea, inclusiv daunele care s-ar fi putut produce cu ocazia urmăririi.
Potrivit art. 1671 Cod civil, "când sunt mai mulţi debitori principali solidari pentru una şi
aceeaşi datorie, fidejusorul ce a garantat pentru ei toţi are regres în contra fiecărui din ei pentru
repetiţiunea sumei totale ce a plătit.". Va funcţiona astfel solidaritatea între cofidejusori faţă de
fidejusorul care a plătit datoria. Acesta din urmă va putea cere doar partea fiecăruia. Acţiunea în
regres este deci divizibilă împotriva cofidejusorilor.
Art. 1672 Cod civil stipulează că “fidejusorul ce a plătit prima dată nu are regres contra
debitorului principal ce a plătit de-a doua oară, are însă acţiunea de repetiţiune contra
creditorului. Când fidejusorul a plătit, fără să fi fost urmărit şi fără să fi înştiinţat pe datornicul
principal, nu va avea nici un regres contra acestuia în cazul când în timpul plăţii, datornicul ar fi
avut meziu (mijlocul) de a declara stinsă datoria sa; îi rămâne însă dreptul de a cere înapoi de la
creditor banii daţi”.
Primul caz prevăzut în cuprinsul articolului menţionat se face referire la două plăţi
consecutive: o primă plată o efectuează fidejusorul, fără a-l încunoştiinţa pe debitorul principal
care, la rândul lui, efectuează a doua plată. În cel de-al doilea caz, mijloace aflate la îndemâna
debitorului pentru a paraliza executarea silită ar putea fi invocarea compensaţiei, a prescripţiei
extinctive etc. În ambele cazuri, fidejusorul are dreptul să pretindă creditorului ceea ce el a plătit,
în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză sau fără just temei, pierzând însă dreptul de regres
împotriva debitorului principal.
Există împrejurări în care fidejusorul, deşi nu a achitat datoria garantată, este în pericol de
a nu fi acoperit pentru plata la care va fi eventual obligat, astfel că art.1673 Cod civil îi dă
acestuia dreptul să se poată adresa anticipat debitorului principal:
“Fidejusorul, şi fără a fi plătit, poate să reclame dezdăunare de la debitor:
1. când este urmărit în judecată pentru a plăti;
2. când debitorul se află falit sau în stare de nesolvabilitate;
3. când debitorul s-a îndatorat de a-l libera de garanţie într-un termen determinat şi acesta a
expirat;
4. când datoria a devenit exigibilă prin sosirea scadenţei stipulate;
5. după trecerea de 10 ani, când obligaţia principală nu are un termen determinat de scadenţă,
întrucât însă obligaţia principală nu ar fi fost de aşa fel încât să nu poată a se stinge înaintea unui
termen determinat, cum de exemplu tutela, ori întrucât nu s-a stipulat contrariul”.

16.6.4.3.Raporturile dintre fidejusori

În situaţia în care mai mulţi fidejusori garantează pentru unul şi acelaşi debitor şi numai
unul dintre ei a plătit în întregime, el are o acţiune în regres divizibilă în contra celorlalţi
fidejusori, conform art.1674 Cod civil (“Când mai multe persoane au garantat pentru unul şi
acelaşi debitor şi pentru una şi aceeaşi datorie, garantul ce a plătit datoria are regres contra
celorlalţi garanţi pentru porţiunea ce priveşte pe fiecare. Cu toate acestea, nu are loc regresul
decât când garantul a plătit în unul din cazurile arătate în articolul precedent”) numai în cazurile
prevăzute la art.1673 Cod civil, enunţate anterior.
În toate celelalte cazuri în care nu sunt incidente dispoziţiile art.1673 Cod civil,
fidejusorul care a plătit datoria are drept de regres numai împotriva debitorului principal.

16.6.5. Stingerea fidejusiunii

16.6.5.1.Stingerea fidejusiunii pe cale indirectă
 123
Potrivit principiului accesorium sequitur principale, odată cu stingerea obligaţiei
principale se va stinge şi fidejusiunea, datorită caracterului său accesoriu. Stingerea pe această
cale indirectă este unul din modurile de stingere a obligaţiei accesorii.
Dacă debitorul principal a făcut o plată parţială, fidejusiunea rămâne să garanteze restul
creanţei neachitate.
Pe lângă plată, obligaţia principală se mai poate stinge prin novaţiune (art. 1137 alin. 2
Cod civil), remitere de datorie (art. 1142 Cod civil), compensaţie (art. 1148 Cod civil),
confuziune (art. 1155 Cod civil), dare în plată (art. 1683 Cod civil).
Dacă obligaţia principală se stinge prin darea în plată, caz în care creditorul primeşte o
altă prestaţie decât cea care îi era datorată, fidejusiunea se stinge chiar dacă după aceea creditorul
este evins, conform dispoziţiilor art.1683 Cod civil.
În situaţia în care plata a fost făcută de către un terţ, iar nu de către debitor, fidejusiunea
nu se stinge întrucât terţul se poate subroga în drepturile creditorului plătit, cu excepţia cazului în
care prin plată a urmărit efectuarea unei liberalităţi, faţă de debitorul principal ori chiar faţă de
fidejusor.
De asemenea, tot legea este cea care prevede că un termen de graţie acordat de creditor
debitorului său principal nu liberează pe fidejusor de garanţia sa, putând fi urmărit în consecinţă
pentru plată (art.1684 Cod civil).

16.6.5.2. Stingerea fidejusiunii pe cale directă

Potrivit art. 1679 Cod civil “obligaţia ce naşte din fidejusiune se stinge prin acele cauze
prin care se sting şi celelalte obligaţii”, ceea ce înseamnă că fidejusiunea se poate stinge şi
independent de obligaţia principală, pe cale directă, prin unul din modurile generale de stingere a
obligaţiilor.
Astfel, fidejusiunea se poate stinge prin:
• remitere de datorie, în sensul remiterii de fidejusiune, caz în care creditorul îl liberează
de bunăvoie pe fidejusor de obligaţia sa;
• confuziune între patrimoniul fidejusorului şi cel al creditorului. Cu privire la confuziune,
dispoziţiile codului civil sunt în sensul următor: art. 1680 Cod civil stipulează
“Confuziunea urmată între datornicul principal şi fidejusorul său, prin erezirea
(moştenirea) unuia de către altul, nu stinge acţiunea creditorului contra acelui ce a
garantat pentru fidejusor”;
• compensaţia opusă de fidejusor creditorului.
La aceste cazuri se adaugă cel prevăzut de dispoziţiile art.1683 Cod civil, când, datorită
culpei creditorului, fidejusorul nu mai poate dobândi, ca efect al plăţii principale, privilegiile şi
ipotecile de care beneficia creditorul în conformitate cu art.1676 Cod civil “cel ce e dator să dea
garanţie e liber să dea un amanet sau altă asigurare, care să se găsească suficientă pentru
asigurarea creanţei”. De exemplu, din neglijenţa creditorului nu au fost conservate garanţiile care
asigurau creanţa principală, ceea ce presupune că garanţiile reale specifice ce se pierd au fost
constituite ca accesorii ale creanţei principale în momentul când fidejusorul s-a angajat.

16.7. Gajul
16.7.1.Definiţie şi reglementare

Potrivit dispoziţiilor art.1685 Cod civil, gajul sau amanetul este un contract accesoriu,
prin care debitorul remite creditorului său un lucru mobil pentru garantarea datoriei ce constă în
îndeplinirea unei obligaţii civile sau comerciale născute din orice contract încheiat între persoane
fizice sau juridice. Contractul de gaj sau amanet - le contrat de nantissement - fiind un contract
 124
accesoriu, nu este, prin natura sa, nici civil, nici comercial, ci îşi împrumută caracterul său civil
sau comercial de la natura obligaţiei principale pe care o garantează, fără a se avea în vedere
natura lucrului amanetat.
O altă definiţie dată în doctrină294 este formulată în sensul că “gajul este un contract
accesoriu prin care debitorul sau un terţ remite creditorului spre siguranţa creanţei sale un obiect
mobiliar corporal sau incorporal, în scop de a conferi dreptul de a reţine lucrul până la
îndestularea sa şi de a fi plătit din urmărirea bunului amanetat cu preferinţă înaintea altor
creditori”. Tot astfel s-a mai apreciat: "Gajul este un contract prin care debitorul sau un terţ se
deposedează de un lucru mobil pe care îl afectează plăţii unei datorii, remiţându-l fie
creditorului, fie unui terţ care îl conservă pentru creditor" 295. Bunul afectat garanţiei poate fi un
bun mobil corporal sau incorporal, care se află în circuitul civil şi, deci, este alienabil, cum ar fi
de exemplu: bani, mărfuri, titluri de credit etc.
Cuvântul “amanet” provine de la cuvântul turcesc "emanet" şi în acest sens a fost folosit
şi de Codul civil. Prin termenul de “gaj”, se înţelege atât contractul de gaj, cât şi garanţia care
rezultă din acest contract, precum şi obiectul garanţiei.
Sediul materiei garanţiilor reale mobiliare se regăseşte în următoarele acte normative:
- Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice296;
- Ordonanţa Guvernului nr. 89/29.08.2000 privind unele măsuri pentru autorizarea
operatorilor şi efectuarea înscrierilor în Arhiva Electronică de garanţii Reale Mobiliare,
modificată şi completată297;
- Ordinul Ministrului Justiţiei şi Ministrului Finanţelor nr. 2506 /C/ 1324/2000 pentru
aprobarea Instrucţiunilor privind modul de încasare şi plată a taxelor prevăzute de O.G.
nr.89/2000298;
- Instrucţiunile Ministerului Justiţiei nr. 1235/C/14.06.2001299 privind criteriile de
autorizare a operatorilor de arhivă, prin care s-au abrogat Instrucţiunile nr.
2325/4.10.2000;

16.7.2. Caracterele juridice ale contractului de gaj

1.Contractul de gaj are un caracter accesoriu în raport cu obligaţia principală pe care o

garantează, făcându-se aplicarea principiului de drept “accesorium sequitur principale”. Gajul
nu este posibil în absenţa unui raport principal de obligaţie. Deşi este un contract numit, cu o
reglementare proprie, el va fi afectat de cauzele de anulare, rezoluţiune/reziliere şi de stingere,
precum şi toate modalităţile la care este supus raportul juridic obligaţional principal (condiţie,
termen).
2.Contractul de gaj are, de regulă, un caracter real, în sensul că, pentru a fi valabil,
trebuie să aibă loc remiterea bunului gajat. Excepţia, de a avea caracter consensual, este
consacrată de Legea nr.99/1999 şi alte legi speciale; în această situaţie, contractul se naşte în
mod valabil prin simplul acord de voinţă al părţilor, fără să mai fie nevoie de îndeplinirea unei
alte condiţii.

294
Matei B.Cantacuzino, op.cit, 1921, pag.550-551
295
H.L. et J. Mazeaud, "Droit civil", Ed. Montchresttien, Paris, 1968, vol. III, pag. 64
296
Legea nr. 99/ 26.05.1999 publicată în M.Of. nr. 236/27.05.1999, cu modificările ulterioare
297
O.G. nr. 89/2000, publicată în M.Of. nr. 423/1.09.2000, aprobată cu modificări prin Legea nr. 298/15.05.2002,
publicată în M.Of. nr. 356/28.05.2002; O.G. nr. 89/2000 a fost modificată şi completată prin Ordonanţa Guvernului
nr. 12/30.01.2003, publicată în M.Of. nr. 59/1.02.2003
298
Publicat în M.Of. nr. 502/12.10.2000
299
Publicate în M.Of. nr. 332/21.06.2001
 125
3. Contractul de gaj are un caracter unilateral, deoarece generează obligaţii în sarcina
doar a unei părţi contractuale, respectiv în sarcina creditorului: obligaţia de a păstra bunul, de a-l
conserva şi, pentru cazul executării obligaţiei, de a-l restitui debitorului.
4. Contractul de gaj este, în principiu, un contract gratuit, nici una dintre părţi nu
urmăreşte realizarea unui avantaj patrimonial.
5. Contractul de gaj are caracter comutativ, deoarece partea obligată cunoaşte, din
momentul încheierii contractului, întinderea obligaţiilor ce-i revin.
6. Contractul de gaj are un caracter constitutiv de drepturi, dat de naşterea dreptului
real de gaj, şi, în acelaşi timp, caracterul unui act juridic de dispoziţie.
7. Mai este considerat în doctrina juridică300 un contract cauzal, deoarece valabilitatea
lui implică valabilitatea cauzei ce l-a generat, respectiv a contractului principal.
8. Conform prevederilor Legii nr.99/1999, art.17, contractul de garanţie reală este titlu
executoriu. Titlul executoriu reprezintă acel înscris care, întocmit în conformitate cu dispoziţiile
legii, permite punerea în executare silită a creanţei pe care o constată. Executarea nu este posibilă
decât în raport cu obiectul pe care titlul executoriu l-a determinat. Lipsa titlului executoriu,
implicit a contractului de gaj, nu permite pornirea executării silite, iar, dacă totuşi s-au făcut acte
de executare, se poate obţine anularea lor pe calea contestaţiei în anulare.

16.7.3. Constituirea gajului. Efecte

Constituirea valabilă a contractului de gaj impune îndeplinirea următoarelor condiţii de

validitate:
• în persoana debitorului:
- cel ce oferă bunul în gaj să fie proprietarul lui şi
- să aibă capacitatea deplină de exerciţiu a drepturilor civile, întrucât îşi grevează un bun cu
sarcini reale, existând riscul pierderii bunului.
În cazul în care debitorul este minor, gajarea bunurilor sale pentru garantarea propriei
datorii este posibilă numai cu încuviinţarea prealabilă a Autorităţii tutelare (art.129 alin.2 Codul
familiei). Este în mod imperativ prevăzută de lege- art.129 alin.1 Codul familiei interdicţia
ocrotitorului legal, părinte ori tutore, de a garanta, în numele minorului, obligaţia altuia;
• referitor la obiectul gajului, pot fi gajate toate bunurile mobile corporale şi incorporale
care se află în circuitul civil, bunuri certe şi de gen, cele fungibile şi nefungibile etc.,
inclusiv creanţele (ex.: bani, mărfuri, titluri la purtător, brevete de invenţii, dreptul de
autor, drepturile succesorale etc.).
Legea nr.99/1999 stipulează că garanţia reală poate să aibă ca obiect un bun mobil
individualizat sau determinat generic ori o universalitate de bunuri mobile. În cazul în care bunul
afectat garanţiei constă într-o universalitate de bunuri mobile, inclusiv un fond de comerţ,
conţinutul şi caracteristicile acestuia vor fi determinate de părţi până la data constituirii garanţiei
reale. În acest caz, nu este necesar ca părţile care compun bunurile afectate garanţiei să se afle
într-o stare de interdependenţă funcţională.
Încheierea valabilă a contractului presupune inclusiv menţionarea creanţei ce se
garantează, a felului şi naturii bunului gajat sau descrierea calităţii, greutăţii şi măsurii lui.
• sub aspectul formalităţilor necesare constituirii gajului este necesar să fie respectate
câteva reguli. Astfel, pentru ca gajul să fie opozabil terţilor, adică să-i confere
creditorului un drept de preferinţă asupra bunului dat în gaj, şi pentru a se evita fraudele,
Codul civil cere ca gajul să fie constatat printr-un înscris înregistrat (art.1686).
Înregistrarea consta în păstrarea unui exemplar al înscrisului constatator al gajului într-o
mapă specială, la judecătorie (conform dispoziţiilor art.719 şi art.720 C.proc.civ,
300
Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op.cit., pag.549
 126
abrogate însă prin Legea nr.7/1996 privind cadastrul general şi publicitatea imobiliară şi
Legea nr.99/1999). Forma scrisă (act autentic sau act sub semnatură privată, dar cu dată
certă) este cerută de lege ad probationem.
În noua reglementare, Legea nr.99/1999, cu modificările ulterioare, pune bazele unui nou
sistem de publicitate a garanţiilor reale, prin reglementarea înfiinţării şi funcţionării Arhivei
Electronice de Garanţii Reale, “bază de date la nivel naţional, care asigură înscrierea şi accesul la
informaţiile înscrise cu privire la avizele de garanţie”.
Arhiva îndeplineşte în principal două funcţii deosebit de importante: funcţie de avertizare
şi funcţia de asigurare a priorităţii, pentru respectarea principiului de drept conform căruia “qui
prior tempore potior jure”, “primul înscris, primul în drept” (creditorul care îşi înscrie garanţia
înaintea altui creditor, în aceeaşi arhivă, va avea prioritate faţă de acesta din urmă, în cazul în
care se va pune problema valorificării garanţiei); arhiva pune la dispoziţia oricărei persoane
interesate un sistem de căutare, care să ofere informaţii exacte şi actualizate cu privire la
înregistrările garanţiilor reale mobiliare, pe de o parte, iar pe de altă parte, cu ajutorul ei se poate
determina prioritatea înscrierii, în cazul existenţei mai multor creditori interesaţi să urmărească
acelaşi bun. De asemenea, tot legea prevede că, în situaţia concursului între un creditor care are o
garanţie înregistrată în arhivă şi unul care nu a făcut această înregistrare, va avea câştig de cauză
cel care are înregistrarea făcută, fiind plătit cu preferinţă. Înscrierea la această arhivă nu conferă
validitate unei garanţii reale lovite de nulitate.
Deoarece nu dobândeşte un drept de proprietate asupra bunului gajat, ci doar calitatea de
detentor precar, creditorul are obligaţia de a conserva bunul, răspunzând după regulile dreptului
comun pentru pierderea sau deteriorarea bunului gajat, dacă îi poate fi imputată vreo culpă.
Art.21 din Legea nr.99/1999 prevede faptul că pe durata contractului de gaj, debitorul
poate administra sau dispune în orice mod de bunul afectat garanţiei şi de produsele acestuia,
inclusiv prin închiriere, constituirea altei garanţii sau vânzare.
Odată obligaţia principală executată integral, creditorul trebuie să restituie bunul gajat.
Eventualele cheltuieli efectuate pentru conservarea bunului, necesare sau utile, vor fi restituite de
debitor (art.1691 alin.2 C.civ.). Dacă aceste cheltuieli nu vor fi restituite, creditorul păstrează
dreptul de retenţie asupra bunului gajat până la plata lor.
Creditorul va percepe fructele sau dobânzile bunului afectat garanţiei în contul
debitorului. În lipsa unei stipulaţii contrare, fructele şi dobânzile percepute se impută mai întâi
asupra cheltuielilor normale de conservare a bunului, apoi asupra dobânzilor şi, în final, asupra
cuantumului obligaţiei garantate, pentru a reduce nivelul acesteia.
În situaţia în care debitorul nu îşi îndeplineşte obligaţia, Legea nr. 99/1999 prevede în
art.11 că garanţia reală îi dă creditorului garantat dreptul de a intra în posesie sau de a reţine
bunul afectat garanţiei şi dreptul de a-l vinde pentru a-şi obţine plata obligaţiei garantate. De
asemenea, garanţia reală acordă creditorului garantat şi următoarele drepturi:
a) dreptul de a verifica bunul afectat garanţiei în timpul programului de lucru al debitorului,
astfel încât să nu afecteze activitatea acestuia;
b) dreptul de a considera că obligaţia garantată a devenit exigibilă şi de a trece la urmărirea
silită, în cazul în care constată lipsa unei întreţineri corespunzătoare a bunului afectat garanţiei
sau alte fapte de natură să îngreuneze sau să facă imposibilă urmărirea silită, astfel cum sunt
determinate prin contractul de garanţie. Creditorul îşi poate exercita acest drept numai dacă are
temeiuri comercial rezonabile de a crede ca bunul afectat garanţiei a fost sau este pe cale de a fi
pus în pericol sau exista posibilitatea ca plata, executarea obligaţiei principale, să fie pe cale de a
fi împiedicată.
În urma valorificării bunului afectat garanţiei, produsele obţinute constau în orice bun
primit de debitor în urma vânzării, schimbului, fructele şi productele, precum şi sumele încasate
din asigurare sau alta formă de administrare ori dispunere de acestea, inclusiv sumele obţinute
din orice alte operaţiuni ulterioare. Valoarea indemnizaţiei de asigurare asupra bunului afectat
 127
garanţiei reprezintă rezultatul valorificării bunului afectat garanţiei atâta timp cât suma ce trebuie
plătită este datorată oricărei părţi din contractul de garanţie sau împuternicitului acesteia.
Pentru ipoteza în care bunul afectat garanţiei se găseşte în posesia creditorului sau a unui
terţ care îl reprezintă, aceştia au drepturile şi obligaţiile prevăzute de Codul civil privind
depozitul voluntar, precizează art.39 din Legea nr.99/1999. Astfel, creditorul va percepe fructele
sau dobânzile bunului afectat garanţiei în contul debitorului. În lipsa unei stipulaţii contrare,
fructele şi dobânzile percepute se impută mai întâi asupra cheltuielilor normale de conservare a
bunului, apoi asupra dobânzilor şi, în final, asupra cuantumului obligaţiei garantate, pentru a
reduce nivelul acesteia.
Dacă debitorul are posesia bunului afectat garanţiei, înstrăinarea acestuia, distrugerea sau
degradarea datorate neglijenţei ori deprecierea bunului datorată lipsei de diligenţă, dacă s-au
cauzat daune creditorului, vor atrage răspunderea debitorului, urmând a plăti despăgubiri în
cuantum reprezentând cel puţin echivalentul în lei al sumei de 500 EURO.
În afara drepturilor şi obligaţiilor stabilite prin contractul de gaj, posesorul bunului afectat
garanţiei are următoarele obligaţii:
1. de a întreţine bunul afectat garanţiei şi de a-l folosi ca un bun proprietar;
2. de a ţine, dacă este cazul, o evidenţă contabilă clară a bunului afectat garanţiei şi, după caz,
a produselor acestuia, în conformitate cu legislaţia în vigoare.
Orice garanţie reală înscrisă anterior la arhivă va fi opozabilă cumpărătorului, dacă preţul
de achiziţie al bunului depăşeşte echivalentul în lei al sumei de 1.000 EURO. Debitorul este
obligat să transmită cumpărătorului un înscris eliberat de arhivă prin care se atestă existenţa
tuturor garanţiilor reale ori a sarcinilor asupra bunului sau un alt înscris de la fiecare deţinător de
garanţii reale sau sarcini care să declare că bunurile sunt libere de orice sarcină. Neîndeplinirea
de către debitor a acestei obligaţii atrage răspunderea acestuia pentru orice daună cauzată
creditorului garantat, în cuantum reprezentând cel puţin echivalentul în lei al sumei de 500
EURO.

16.7.4. Stingerea gajului

Stingerea obligaţiei principale are ca efect şi stingerea gajului. De exemplu, dacă
intervine un mod de stingere a obligaţiei principale, cum ar fi plata, compensaţia, remiterea
datoriei, prescripţia extinctivă etc., el va avea influenţă şi asupra gajului; dacă obligaţia
principală este nulă absolut sau este anulată, atunci gajul va fi desfiinţat. Aceste consecinţe
decurg din caracterul accesoriu şi subsidiar al contractului de gaj.
În ceea ce priveşte prescripţia, se consideră că lăsarea gajului în mâna creditorului
constituie o recunoaştere permanentă a datoriei, care are drept efect întreruperea prescripţiei
dreptului la acţiune privind obligaţia principală301.
Uneori gajul poate să se stingă şi independent de obligaţia principală. Chiar asupra
contractului de gaj poate interveni unul din modurile generale de stingere a obligaţiilor (ex.:
pieirea totală a bunului gajat prin forţă majoră, face excepţie cazul când bunul gajat a fost
asigurat, situaţie în care dreptul de preferinţă al creditorului se va păstra asupra indemnizaţiei de
asigurare; renunţarea creditorului la garanţie; desesizarea creditorului de bun gajat302.
Garanţia reală încetează o dată cu îndeplinirea obligaţiei garantate, în afară de cazul în
care părţile au convenit, prin contract, că garanţia reală acoperă şi obligaţii viitoare, precum şi în
alte cazuri prevăzute de legea aplicabilă în materie (Legea nr.99/1999)
Astfel, conform art.27, garanţia reală poate înceta:
1. printr-un act liberator din partea creditorului, care să specifice încetarea în tot sau în parte a
obligaţiei garantate;

301
Renee Sanilevici, op.cit., pag.312
302
Ibidem
 128
2. prin hotărâre judecătorească.
În termen de 40 de zile de la stingerea garanţiei reale, creditorul trebuie să înscrie o
notificare la arhivă privind stingerea garanţiei reale. Arhiva va introduce în rubrica
corespunzătoare o menţiune privind stingerea obligaţiei garantate.
După îndeplinirea obligaţiei garantate, creditorul garantat va trebui, la cererea debitorului,
să restituie imediat posesia bunului afectat garanţiei în cazul în care anterior intrase în posesia
acestuia. În caz contrar, se poate atrage obligarea creditorului la plata către debitor a unor
despăgubiri în cuantum reprezentând cel puţin echivalentul în lei al sumei de 200 EURO.

16.8. Ipoteca
16.8.1. Definiţie şi reglementare

Ipoteca este un drept real accesoriu care are ca obiect un bun imobil al debitorului sau al
altei persoane, fără deposedare, care conferă creditorului ipotecar dreptul de a urmări imobilul în
stăpânirea oricui s-ar afla şi de a fi plătit cu prioritate faţă de ceilalţi creditori din preţul acelui
bun.303
Ipoteca este reglementată în art. 1746 – 1814 Cod civil.

16.8.2. Caracterele generale ale ipotecii

Indiferent de felul ei, ipoteca prezintă următoarele caractere generale:

1. ipoteca este un drept real asupra unui bun imobil care conferă titularului său două
atribute: dreptul de urmărire şi dreptul de preferinţă;
2. ipoteca este un drept accesoriu, deoarece însoţeşte şi garantează un drept principal;
3. ipoteca este o garanţie imobiliară, deoarece are ca obiect numai bunuri imobile aflate
în circuitul civil;
4. ipoteca este o garanţie specializată, ceea ce înseamnă că poate fi constituită numai
asupra unui imobil sau a unor imobile individual determinate şi pentru garantarea
unei datorii cu o valoare determinată;
5. ipoteca este indivizibilă, în sensul că imobilul ipotecat este afectat în întregime pentru
garantarea creanţei.

16.8.3. Felurile ipotecii

În funcţie de izvorul său, ipoteca poate fi de două feluri:

- ipotecă legală – care ia naştere în temeiul unei dispoziţii speciale a legii (art. 1749 alin. 1
Cod civil);
- ipotecă convenţională - care ia naştere printr-un contract încheiat între creditorul
ipotecar şi proprietarul bunului imobil, care poate să fie debitorul sau un terţ.
16.8.3.1. Ipoteca legală

Ipoteca legală este acea formă de ipotecă care ia naştere în virtutea unei dispoziţii legale.
Dispoziţiile prevăzute în Codul civil cu privire la cazurile de ipotecă legală au fost
abrogate.
În prezent se poate reţine că sunt cazuri de ipotecă legală:
1. ipoteca prevăzută de art. 10 din Legea nr. 22/1969, potrivit căruia garanţiile
suplimentare a căror obligativitate este stabilită de lege pot să constea nu numai în
fidejusiune ori în gaj, dar şi într-o ipotecă;

303
Liviu Pop, op. cit., pag. 435
 129
2. ipoteca legatarilor cu titlu particular al unor sume de bani sau bunuri fungibile
asupra bunurilor imobile succesorale, prevăzută de art. 902 alin. 2 Cod civil;
3. ipoteca prevăzută de art. 12 din Decretul – Lege nr. 61/1990304 conform căruia
creditele acordate de Casa de Economii şi Consemnaţiuni pentru cumpărarea de
locuinţe din fondurile statului vor fi garantate prin constituirea unei ipoteci asupra
locuinţei dobândite şi art. 15 din Legea nr. 85/1992305modificată prin Legea nr.
76/1994, conform căruia, în cazul în care vânzarea se face cu plata preţului în rate,
unitatea vânzătoare îşi garantează încasarea preţului prin înscrierea ipotecii asupra
locuinţei;
4. ipoteca prevăzută de art. 166 Cod procedură penală, care reglementează o ipotecă
legală cu caracter asigurător având ca obiect bunurile imobile sechestrate.

16.8.3.2. Ipoteca convenţională

Potrivit art. 1749 alin. 2 Cod civil, ipoteca convenţională este aceea care ia naştere din
convenţia părţilor, cu formele prescrise de lege.
Pentru valabilitatea ipotecii se cer întrunite condiţii de fond şi condiţii de formă.
Condiţiile de fond privesc persoana care constituie ipoteca, care trebuie să aibă capacitate
de exerciţiu deplină şi calitatea de proprietar actual al bunului.
În ceea ce priveşte condiţiile de formă, conform art. 1772 Cod civil, ipoteca convenţională
este valabilă numai dacă este constituită prin act autentic. Sancţiunea nerespectării formei
autentice, care este cerută ad validitatem, este nulitatea absolută.

16.8.4.Publicitatea ipotecii

Publicitatea ipotecii constă în înscrierea ipotecii în registrul special sau, după caz, în cartea
funciară aflată la judecătoria în a cărei rază teritorială este situat bunul imobil, în baza art. 108
alin. 1 din Legea nr. 36/1995.306
Publicitatea se efectuează în baza contractului autentic de constituire a ipotecii şi este
ordonată printr-o încheiere de către judecător.
Înscrierea ipotecii convenţionale conservă dreptul d eipotecă timp de 15 ani de la data
înregistrării, după care se perimă.
În cazul ipotecilor legale, înscrierea lor se face la cererea creditorului, în virtutea titlului
din care rezultă ipoteca.
Înscrierea ipotecii legale este imprescriptibilă, în sensul că oricât timp ar trece de la data
efectuării ei ea nu se perimă.
Data înscrierii conferă şi rangul ipotecii, conform art. 1779 Cod civil. Importanţa
rangului ipotecii, constă în faptul că între doi creditori de rang diferit, cel cu rang prioritar, adică

304
Decretul – Lege nr. 61/1990 privind vânzarea de locuinţe construite din fondurile statului către populaţie, publicat
în M.Of. nr. 22/8.02.1990
305
Legea nr. 85/1992 privind vânzarea de locuinţe şi spaţii cu altă destinaţie construite din fondurile statului şi din
fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat, publicată în M.Of. nr. 180/29.06.1992, republicată în M.Of. nr.
264/15.07.1998
306
Legea nr. 36/1995 a
no12
912912912912912912912912912912912912912912912912912912912912912912912912912912912912912912912
912912912912912912912912912912912912912912912912912912912912912912912912912912912912912912912
912912912912912912912912912912912912912912912912912912912912912912912912912912912912912912912
9129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129129
 130
cel care a înscris primul ipoteca, va avea dreptul să se despăgubească integral din preţul
imobilului ipotecat, iar ceilalţi creditori se vor despăgubi din ceea ce rămâne.
Dacă debitorul plăteşte datoria, ipoteca rămâne fără obiect, iar înscrierea se radiază.

16.8.5. Efectele ipotecii

16.8.5.1. Efectele faţă de debitor307

Debitorul sau cel căruia îi aparţine imobilul ipotecat, păstrează, în principiu, toate
atributele dreptului de proprietate: posesia , folosinţa şi dispoziţia.
Debitorul poate înstrăina bunul ipotecat sau îl poate greva cu sarcini reale.

16.8.5.2. Efectele faţă de creditor

Creditorul are recunoscut un drept real accesoriu, fără deposedarea proprietarului bunului
imobil, drept care îi conferă două atribute:
- dreptul de urmărire, care constă în posibilitatea de a urmări bunul în stăpânirea oricui s-ar
afla, chiar dacă debitorul l-a înstrăinat;
- dreptul de preferinţă, care constă în aptitudinea de a-şi realiza creanţa cu prioritate din
preţul obţinut din vânzarea imobilului ipotecat, iar în situaţia în care sunt mai mulţi
creditori ipotecari, dreptul de preferinţă se exercită în ordinea dată de rangul ipotecii
fiecăruia.
16.8.5.3. Efectele faţă de terţii dobânditori ai imobilului ipotecat

Codul civil reglementează în art. 1791 – 1797 posibilităţile pe care le are terţul dobânditor
al imobilului ipotecat în cazul în care debitorul nu plăteşte datoria, iar creditorul cere realizarea
ipotecii:
1. terţul dobânditor poate să opună excepţii: inexistenţa sau stingerea datoriei, nulitatea
obligaţiei garantate, nulitatea contractului de ipotecă, nulitatea inscripţiei ipotecare;
2. terţul dobânditor poate să plătească datoria debitorului şi se va subroga în drepturile
creditorului;
3. terţul dobânditor poate să recurgă la purgă. Procedura acesteia este reglementată în
art. 1801 – 1814 Cod civil şi constă în oferta făcută creditorului de a plăti creanţa
garantată prin ipotecă, până la concurenţa preţului de cumpărare a imobilului sau
până la concurenţa valorii imobilului, stabilită prin expertiză, dacă a dobândit
imobilul printr-un contract cu titlu gratuit;
4. terţul dobânditor poate abandona imobilul ipotecat pentru a fi scos la vânzare, fără
participarea sa.

16.8.6. Stingerea ipotecii

Ipoteca se poate stinge:

1. pe cale principală, prin următoarele modalităţi:
- renunţarea creditorului la ipotecă;
- oferta de purgă;
- rezoluţiunea sau nulitatea titlului prin care cel care a constituit ipoteca a dobândit dreptul
de proprietate asupra imobilului ipotecat;
- prescripţia extinctivă;
2. pe cale accesorie, atunci când se stinge obligaţia pe care o garantează, respectiv prin:

307130
130130130130130130130130130130130130130130130130130130130130130130130130130130130130130
 131
- plată;
- compensaţie;
- novaţie;
- confuziune;
- remitere de datorie;
- dare în plată.

16.9. Privilegiile
16.9.1. Definiţie şi reglementare

Potrivit art. 1722 Cod civil, privilegiul este un drept ce dă unui creditor calitatea creanţei
sale de a fi preferat celorlalţi creditori, fie chiar ipotecari.
În doctrină, privilegiul a fost definit ca fiind dreptul unui creditor de a fi plătit cu prioritate
faţă de alţi creditori, datorită calităţii creanţei sale.308
Prin calitatea creanţei se înţelege cauza sau faptul juridic din care s-a născut creanţa.
Sediul materiei privilegiilor îl constituie art. 1722 – 1745, art. 1780 – 1815 Cod civil şi art.
409 Cod de procedură civilă.

16.9.2. Clasificarea privilegiilor

În raport de dispoziţiile Codului civil, incidente în materie, privilegiile se clasifică astfel:

1. privilegii generale, care pot fi:
- privilegii generale asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile ale debitorului (art. 1727
Cod civil);
- privilegii generale asupra tuturor bunurilor mobile ale debitorului (art. 1729 Cod civil).
2. privilegii speciale asupra anumitor bunuri mobile (art. 1730 Cod civil);
3. privilegii speciale asupra anumitor bunuri imobile (art. 1737 Cod civil).

16.9.2.1. Privilegiile generale

Privilegiile generale asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile ale debitorului sunt:
- privilegiul tezaurului public, reglementat de art. 1725 Cod civil. În prezent în această
materie sunt incidente dispoziţiile Codului fiscal309 şi ale Codului de procedură fiscală310
care reglementează privilegiul statului pentru obligaţiile persoanelor fizice şi juridice de
plată a impozitelor;
- privilegiul cheltuielilor de judecată, reglementat de art. 1727 Cod civil, conform căruia
creditorul care a făcut cheltuieli în proces sau cu ocazia executării silite, care au profitat

308131
131131131131131131131131131131131131131131131131131131131131131131131131131131131131131131
309131
13
113113113113113113113113113113113113113113113113113113113113113113113113113113113113113113113
113113113113113113113113113113113113113113113113113113113113113113113113113113113113113113113
1131131131131131131Of. nr.927/23.12.2003
310
Codul de procedură fiscală a fost aprobat prin Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 şi a fost publicat în M.Of. nr.
941/29.12.2003
 132
şi celorlalţi creditori, are dreptul să le recupereze din sumele ce formează obiectul
urmăririi.
Privilegiile generale asupra tuturor bunurilor mobile sunt enumerate în art. 1729 Cod
civil, respectiv:
- cheltuieli de judecată făcute în interesul comun al creditorilor;
- cheltuieli de înmormântare a debitorului;
- cheltuieli pentru îngrijirea medicală făcute în cazul ultimei boli în decurs de un an
înaintea decesului;
- creanţe din salarii;
- preţul obiectelor de subzistenţă date debitorului şi familiei sale în decurs de şase luni.

16.9.2.2. Privilegiile speciale asupra anumitor bunuri mobile

Privilegiile speciale mobiliare au ca obiect un bun mobil determinat al debitorului şi sunt

enumerate în art. 1730 Cod civil:
- privilegiul creditorului gajist asupra lucrului dat în gaj;
- privilegiul locatorului de imobile, care conferă un adevărat drept d egaj asupra bunurilor
mobile ale chiriaşului sau arendaşului, pentru plata chiriilor sau arenzilor, a reparaţiilor
locative şi pentru tot ceea ce priveşte executarea contractului;
- privilegiul hotelierului, care conferă hotelierului un drept prioritar de a-şi recupera
valoarea prestaţiilor asigurate clienţilor din preţul bagajelor aduse în camera de hotel;
- privilegiul transportatorului, recunoscut pentru preţul transportului şi pentru toate
cheltuielile de transport, care poate fi exercitat numai atât timp cât cărăuşul are bunul în
detenţia sa;
- privilegiul vânzătorului unui bun mobil al cărui preţ nu a fost plătit de cumpărător;
- privilegiul cheltuielilor făcute cu conservarea bunului mobil al debitorului;
- privilegiul arendaşului pentru plata sumelor datorate pentru seminţe, cheltuiala recoltei
anului curent şi pentru instrumentele de exploatare agricolă.

16.9.2.3. Privilegiile speciale asupra anumitor bunuri imobile

Codul civil enumeră în art. 1737 privilegiile speciale imobiliare:

- privilegiul vânzătorului unui imobil, pentru preţul neîncasat al imobilului;
- privilegiul celui care a împrumutat bani cumpărătorului pentru plata imobilului către
vânzător;
- privilegiul copărtaşului;
- privilegiul arhitectului, constructorilor şi al lucrătorilor asupra imobilului construit,
pentru plata lucrării;
- privilegiul celui care a împrumutat bani pentru plata constructorilor;
- privilegiul care rezultă din separaţia de patrimonii.

16.10. Dreptul de retenţie

16.10.1. Definiţie

Dreptul de retenţie este acel drept real care conferă creditorului, în acelaşi timp debitor al
obligaţiei de restituire sau de predare a bunului altuia, posibilitatea de a reţine acel bun în
 133
stăpânirea sa şi de a refuza restituirea lui până când debitorul său, creditor al lucrului, va plăti
datoria ce s-a născut în sarcina lui în legătură cu lucrul respectiv.311
În general, prin drept de retenţie se înţelege acel drept în virtutea căruia detentorul unui
lucru este îndrituit să-l reţină până la plata unei creanţe pe care o are împotriva proprietarului
lucrului.
Condiţia esenţială pentru existenţa dreptului de retenţie este aceea ca datoria pe care
deţinătorul lucrului o pretinde de la creditorul restituirii să aibă legătură cu lucrul, să fie un
debitum cum re iunctum.
Dreptul de retenţie este un drept real de garanţie imperfect care conferă retentorului numai
o detenţie precară
Codul civil nu cunoaşte o reglementare de principiu a dreptului de retenţie, el fiind creaţia
doctrinei şi a jurisprudenţei.

16.10.2. Aplicaţii

Aplicaţiile practice ale dreptului de retenţie312 :

- vânzătorul nu este obligat să predea lucrul, dacă cumpărătorul nu a plătit preţul şi nu are
dat de vânzător un termen de plată (art. 1322 Cod civil);
- locatarul şi arendaşul nu pot fi lipsiţi de stăpânirea bunului, în cazul vânzării imobilului,
înainte de a fi despăgubiţi de către locator sau de cumpărător (art. 1444 Cod civil);
- depozitarul poate reţine lucrul depozitat până la plata integrală a sumelor care i se
datorează de către deponent în legătură cu depozitul (art. 1619 Cod civil);
- în cadrul unei acţiuni în revendicare, pârâtul posesor are dreptul să reţină lucrul
revendicat până la despăgubirea sa de către proprietarul care a câştigat procesul;
- dreptul de retenţie al unuia dintre foştii soţi asupra bunurilor comune partajate, până în
momentul în care celălalt soţ, căruia i-au fost atribuite bunurile de către instanţă, îi va
plăti sulta.

CUPRINS

CAPITOLUL 1 – OBLIGAŢIA CIVILĂ

1.1. Noţiunea de obligaţie

1.2. Elementele raportului juridic obligaţional
1.2.1. Subiectele raportului juridic obligaţional
1.2.2. Conţinutul raportului juridic obligaţional
1.2.3. Obiectul raportului juridic obligaţional
1.3. Clasificarea obligaţiei civile
1.3.1. Clasificarea obligaţiilor după izvoare
1.3.2. Clasificarea obligaţiilor după obiectul lor
1.3.3. Clasificarea obligaţiilor după opozabilitatea lor
1.3.4. Clasificarea obligaţiilor după sancţiunea lor
1.3.5. Clasificarea obligaţiilor după raportul cu modalităţile
1.4. Izvoarele obligaţiilor

CAPITOLUL 2 – CONTRACTUL

311
Liviu Pop, op. cit., pag.451; Iosif Urs, Smaranda Angheni, op. cit., pag. 353; Constantin Stătescu, Corneliu
Bîrsan, op. cit., pag. 448
312
Liviu Pop, op. cit, pag. 452
 134
Definiţia contractului
Voinţa juridică şi limitele acesteia în cadrul contractului civil
Clasificarea contractelor civile
Importanţa clasificării contractelor civile
Criterii de clasificare a contractelor civile
Clasificarea contractelor după modul de formare
Clasificarea contractelor după conţinutul lor
Clasificarea contractelor după scopul urmărit de părţi
Clasificarea contractelor după efectele produse
Clasificarea contractelor după modul de executare
Clasificarea contractelor după nominalizarea în legislaţie
Clasificarea contractelor după corelaţia dintre ele
Clasificarea contractelor după modul în care se exprimă voinţa părţilor
Încheierea contractului
Capacitatea de a contracta
Consimţământul părţii care se obligă
Obiectul contractului
Cauza contractului
Oferta de a contracta
Noţiune
Forma ofertei
Felurile ofertei de a contracta
Condiţiile ofertei
Forţa obligatorie a ofertei
Promisiunea de vânzare
Acceptarea ofertei
Definiţie
Felurile acceptării ofertei
Condiţiile acceptării ofertei
Momentul încheierii contractului
Încheierea contractului între prezenţi
Încheierea contractului prin corespondenţă
Importanţa momentului încheierii contractului
Locul încheierii contractului
Importanţa locului încheierii contractului

CAPITOLUL 3 – EFECTELE CONTRACTULUI

Noţiune şi reglementare
Interpretarea contractului
3.2.1.Reguli generale de interpretare a contractului
3.2.2.Reguli speciale de interpretare a contractului
Principiile efectelor contractului
Principiul obligativităţii contractului
3.3.1.1. Excepţiile de la principiul obligativităţii contractului
Principiul relativităţii efectelor contractului
Excepţiile de la principiul relativităţii efectelor contractului
Principiul opozabilităţii efectelor contractului
Excepţia de la principiul opozabilităţii faţă de terţi a contractului
Efectele specifice ale contractelor sinalagmatice
 135
Excepţia de neexecutare a contractului
Rezoluţiunea şi rezilierea contractului
Riscul contractului

CAPITOLUL 4 – ACTUL JURIDIC UNILATERAL CA IZVOR DE OBLIGAŢII

Definiţie
Reglementare
Exemple de acte juridice unilaterale, izvoare de obligaţii

CAPITOLUL 5 – FAPTUL JURIDIC LICIT

Noţiune şi reglementare
Gestiunea intereselor altei persoane
Definiţie
Condiţiile gestiunii de afaceri
Efectele gestiunii de afaceri
Obligaţiile gerantului
Obligaţiile geratului
Plata lucrului nedatorat
Definiţie
Reglementare legală
Condiţiile plăţii nedatorate
Efectele plăţii nedatorate
Obligaţiile accipiensului de bună – credinţă
Obligaţiile accipiensului de rea – credinţă
Obligaţiile solvensului
Cine poate să ceară restituirea
Acţiunea în restituire
Cazurile în care nu există obligaţia de restituire a plăţii nedatorate
Îmbogăţirea fără justă cauză
Definiţie
Reglementare
Condiţiile pentru intentarea acţiunii în restituire
5.4.3.1. Condiţiile materiale ale acţiunii în restituire
5.4.3.2. Condiţiile juridice ale acţiunii în restituire
Efectele îmbogăţirii fără justă cauză
Prescripţia acţiunii

CAPITOLUL 6 – FAPTA ILICITĂ CAUZATOARE DE PREJUDICII, IZVOR DE

OBLIGAŢII – RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ –

Noţiunea de răspundere civilă

Reglementare legală
Natura juridică a răspunderii civile delictuale
Felurile răspunderii civile delictuale
Răspunderea pentru fapta proprie
Reglementare
 136
Condiţiile generale ale răspunderii
Prejudiciul
Definiţie
Clasificarea prejudiciului
Condiţiile reparării prejudiciului
6.6.3.1.Caracterul cert al prejudiciului
6.6.3.2.Prejudiciul să nu fi fost reparat încă
Principiile reparării prejudiciului
Principiul reparării integrale a prejudiciului
Principiul reparării în natură a prejudiciului
Repararea prin echivalent a prejudiciului
Stabilirea despăgubirilor în cazul reparării prin echivalent a prejudiciului
Fapta ilicită
Definiţie
Trăsăturile caracteristice ale faptei ilicite
Cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei
Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu
Vinovăţia
Noţiune
Structura vinovăţiei
Formele vinovăţiei
Cauzele care înlătură vinovăţia
Capacitatea delictuală
Proba condiţiilor răspunderii civile delictuale
Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a persoanei juridice
 137

CAPITOLUL 7 – RĂSPUNDEREA PENTRU FAPTA ALTEI PERSOANE

7.1. Răspunderea părinţilor pentru prejudiciile cauzate de copii lor minori

7.1.1. Reglementare
7.1.2. Fundamentarea răspunderii părinţilor
7.1.3. Domeniul de aplicare a dispoziţiilor art. 1000 alin. 2 Cod civil
7.1.4. condiţiile răspunderii părinţilor
7.1.4.1. Condiţii generale
7.1.4.2 Condiţii speciale
7.1.5. Înlăturarea prezumţiilor stabilite privind răspunderea părinţilor
7.1.6. Efectele răspunderii părinţilor
7.2. Răspunderea comitenţilor pentru faptele prepuşilor
7.2.1. Reglementare
7.2.2. Domeniul de aplicare al art. 1000 alin. 3 Cod civil
7.2.3. Fundamentarea răspunderii comitentului pentru fapta prepusului
7.2.4. Condiţiile răspunderii comitentului pentru fapta prepusului
7.2.4.1. Condiţii generale
7.2.4.2. Condiţii speciale
7.2.5. Efectele răspunderii comitentului pentru fapta prepusului
7.2.5.1. Efectele răspunderii comitentului în raporturile dintre comitent şi victima
prejudiciului
7.2.5.2. Efectele răspunderii comitentului în raporturile dintre comitent şi prepus
7.3. Răspunderea institutorilor pentru faptele elevilor şi a artizanilor pentru faptele
ucenicilor
7.3.1. Noţiune şi reglementare
7.3.2. Domeniul de aplicare
7.3.3. Fundamentarea răspunderii institutorilor şi artizanilor
7.3.4. Condiţiile răspunderii institutorilor şi artizanilor
7.3.4.1. Condiţii generale
7.3.4.2. Condiţiile speciale
7.3.5. Efectele răspunderii institutorilor şi artizanilor
CAPITOLUL 8 – RĂSPUNDEREA PENTRU PREJUDICIILE CAUZATE DE
ANIMALE, DE RUINA EDIFICIULUI ŞI DE LUCRURI ÎN GENERAL
8.1. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale
8.1.1. Noţiune şi reglementare
8.1.2. Domeniul de aplicare
8.1.3. Fundamentarea răspunderii pentru prejudiciile cauzate de animale
8.1.4. Condiţiile răspunderii pentru fapta animalului
8.1.5. Efectele răspunderii pentru prejudiciile cauzate de animale
8.2. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin ruina edificiului
8.2.1. Noţiune şi reglementare
8.2.2. Domeniul de aplicare
8.2.3. Fundamentarea răspunderii pentru ruina edificiului
8.2.4. Condiţiile răspunderii
8.2.5. Efectele răspunderii
8.3. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general
8.3.1. Apariţia principiului răspunderii pentru prejudiciile cauzate de
lucrurile pe care le avem sub pază
 138
8.3.2. Fundamentarea răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri
8.3.2.1. Concepţia răspunderii subiective
8.3.2.2. Concepţia răspunderii obiective
8.3.3. Condiţiile răspunderii
8.3.4. Efectele răspunderii
8.3.5. Răspunderea civilă pentru daunele nucleare
CAPITOLUL 9 – EFECTELE OBLIGAŢIILOR. EXECUTAREA DIRECTĂ A
OBLIGAŢIILOR (EXECUTAREA ÎN NATURĂ)
9.1. Plata
9.1.1. Noţiune
9.1.2. Reglementare
9.1.3. Condiţiile plăţii
9.1.3.1. Persoana care poate face plata
9.1.3.2. Persoana căreia i se poate face plata
9.1.3.3. Obiectul plăţii
9.1.3.4. Principiul indivizibilităţii plăţii
9.1.3.5. Data plăţii
9.1.3.6. Locul plăţii
9.1.3.7. Cheltuielile pentru efectuarea plăţii
9.1.3.8. Imputaţia plăţii
9.1.3.9. Dovada plăţii
9.1.4. Oferta reală urmată de consemnaţiune
9.2. Executarea silită în natură a obligaţiilor
9.2.1. Executarea obligaţiei de a da
9.2.2. Executarea obligaţiei de a face şi de a nu face
9.2.3. Daunele cominatorii

CAPITOLUL 10 – EXECUTAREA INDIRECTĂ A OBLIGAŢIILOR

(EXECUTAREA PRIN ECHIVALENT)
10.1. Noţiune
10.2. Categorii de despăgubiri
10.3. Natura juridică a executării indirecte a obligaţiilor
10.4. Condiţiile răspunderii contractuale
10.5. Condiţiile acordării de despăgubiri
10.5.1. Prejudiciul
10.5.2. Vinovăţia debitorului
10.5.3. Punerea debitorului în întârziere
10.6. Evaluarea despăgubirilor
10.6.1. Evaluarea judiciară
10.6.2. Evaluarea legală
10.6.3. Evaluarea convenţională
CAPITOLUL 11 – DREPTURILE CREDITORULUI ASUPRA PATRIMONIULUI
DEBITORULUI
11.1. Consideraţii generale
11.2. Măsurile conservatorii
11.3. Acţiunea oblică (indirectă sau subrogatorie)
11.3.1. Definiţie
11.3.2. Domeniul de aplicare
 139
11.3.3. Condiţiile intentării
11.3.4. Efectele acţiunii oblice
11.4. Acţiunea revocatorie (pauliană)
11.4.1. Definiţie şi natură juridică
11.4.2. Domeniul de aplicare
11.4.3. Condiţiile intentării
11.4.4. Efectele acţiunii revocatorii
CAPITOLUL 12 – MODURILE DE TRANSMITEREE A OBLIGAŢIILOR
12.1. Cesiunea de creanţă
12.1.1. Definiţie şi reglementare
12.1.2. Condiţiile cesiunii de creanţă
12.1.3. Efectele cesiunii de creanţă
12.1.3.1. Efectele cesiunii de creanţă între părţi
12.1.3.2. Efectele cesiunii de creanţă faţă de terţi
12.2. Subrogaţia în drepturile creditorului prin plata creanţei
12.2.1. Definiţie
12.2.2. Reglementare
12.2.3. Felurile subrogaţiei
12.2.3.1. Subrogaţia legală
12.2.3.2. Subrogaţia convenţională
12.2.4. Efectele subrogaţiei
CAPITOLUL 13 – MODURILE DE TRANSFORMARE A OBLIGAŢIILOR
13.1. Novaţia
13.1.1. Definiţie
13.1.2. Felurile novaţiei
13.1.2.1. Novaţia obiectivă
13.1.2.2. Novaţia subiectivă
13.1.3. Condiţiile novaţiei
13.1.4. Efectele novaţiei
13.2. Delegaţia
13.2.1. Definiţie
13.2.2. Felurile delegaţiei
13.2.3. Efectele delegaţiei
CAPITOLUL 14 – MODURILE DE STINGERE A OBLIGAŢIILOR
14.1. Compensaţia
14.1.1. Definiţie şi reglementare
14.1.2. Domeniul de aplicare
14.1.3. Felurile compensaţiei
14.1.3.1. Compensaţia legală
14.1.3.2. Compensaţia convenţională
14.1.3.3. Compensaţia judecătorească
14.1.4. Efectele compensaţiei
14.2. Confuziunea
14.2.1. Definiţie
14.2.2. Domeniul de aplicare
14.2.3. Efectele confuziunii
14.3. Darea în plată
14.3.1. Definiţie
14.3.2. Efectele dării în plată
14.4. Remiterea de datorie
 140
14.4.1. Definiţie şi reglementare
14.4.2. Condiţiile remiterii de datorie
14.4.3. Proba remiterii de datorie
14.4.4. Efectele remiterii de datorie
14.5. Imposibilitatea fortuită de executare
14.5.1. Definiţie şi reglementare
14.5.2. Domeniul de aplicare
14.5.3. Efectele imposibilităţii fortuite de executare

CAPITOLUL 15 – OBLIGAŢIILE COMPLEXE

15.1. Obligaţiile afectate de modalităţi
15.1.1. Termenul
15.1.1.1. Definiţie
15.1.1.2. Clasificare
15.1.1.3. Efectele termenului
15.1.1.4. Termenul de graţie
15.1.1.5. Renunţarea la termen
15.1.1.6. Decăderea din beneficiul termenului
15.1.2. Condiţia
15.1.2.1. Definiţie
15.1.2.2. Clasificare
15.1.2.3. Efectele condiţiei
15.1.2.4. Condiţia şi sarcina
15.2. Obligaţiile plurale
15.2.1. Pluralitatea de obiecte
15.2.1.1. Obligaţia alternativă
15.2.1.2. Obligaţia facultativă
15.2.2. Pluralitatea de subiecte
15.2.2.1 Obligaţiile conjuncte (divizibile)
15.2.2.2. Obligaţiile solidare
15.2.3. Obligaţiile indivizibile
CAPITOLUL 16 – GARANTAREA OBLIGAŢIILOR
16.1. Consideraţii generale privind garanţiile obligaţiilor
16.2. Funcţiile garanţiilor
16.3. Evoluţia garanţiilor
16.4. Reglementarea legală a garanţiilor
16.5. Clasificarea garanţiilor
16.6. Garanţiile personale. Fidejusiunea (cauţiunea)
16.6.1. Noţiunea şi felurile fidejusiunii
16.6.2. Caracterele juridice ale fidejusiunii
16.6.3. Condiţiile de validitate ale fidejusiunii
16.6.4. Efectele fidejusiunii
16.6.4.1. Raporturile dintre creditor şi fidejusor
16.6.4.2. Raporturile dintre fidejusor şi debitorul principal
16.6.4.3. Raporturile dintre fidejusori
16.6.5. Stingerea fidejusiunii
16.6.5.1. Stingerea fidejusiunii pe cale indirectă
16.6.5.2. Stingerea fidejusiunii pe cale directă
 141
16.7. Gajul
16.7.1. Definiţie şi reglementare
16.7.2. Caracterele juridice ale contractului de gaj
16.7.3. Constituirea gajului. Efecte
16.7.4. Stingerea gajului
16.8. Ipoteca
16.8.1.Definiţie şi reglementare
16.8.2. Caracterele generale ale ipotecii
16.8.3. Felurile ipotecii
16.8.3.1. Ipoteca legală
16.8.3.2. Ipoteca convenţională
16.8.4. Publicitatea ipotecii
16.8.5. Efectele ipotecii
16.8.5.1. Efectele faţă de debitor
16.8.5.2. Efectele faţă de creditor
16.8.5.3. Efectele faţă de terţii dobânditori ai imobilului ipotecat
16. 8.6. Stingerea ipotecii
16.9. Privilegiile
16.9.1. Definiţie şi reglementare
16.9.2. Clasificarea privilegiilor
16.9.2.1. Privilegii generale
16.9.2.2. Privilegii speciale asupra anumitor bunuri mobile
16.9.2.3. Privilegii speciale asupra anumitor bunuri imobile
16.10. Dreptul de retenţie
16.10.1. Definiţie
16.10.2. Aplicaţii