SISTEME

ELECTROENERGETICE
NOTE DE
CURS
 CUPRINS
INTRODUCERE 5

CAPITOLUL 1 – CARACTERISTICILE SPECIFICE UNUI SISTEM

ELECTROENERGETIC 12

1.1. Avantajele și dezavantajele formării sistemelor electroenergetice 12

1.2. Consumuri energetice 15
1.3. Determinarea parametrilor consumatorilor 17
1.4. Clasificarea consumatorilor de energie electrică 19
1.5. Etapele dezvoltării sistemului energetic 20
1.5.1. Organizarea unui sistem energetic 20
1.5.2. Etapele dezvoltării sistemului energetic românesc 22
1.5.3. Evoluția sistemului 26
1.6. Particularităţile tehnico-economice ale sistemelor electroenergetice 27
1.7. Cerinţele impuse sistemelor electroenergetice 28
1.7.1. Siguranţa în alimentarea cu energie 29
1.7.2. Calitatea energiei electrice 30
1.7.3. Parametrii de calitate ai energiei electrice 30
1.7.4. Variaţiile de tensiune 31
1.7.5. Fluctuațiile de tensiune 35
1.7.6. Golurile de tensiune 35
1.7.7. Variațiile de frecvenţă 38
1.7.8. Nesimetria sistemelor trifazate de tensiune şi curent 42
1.7.9. Deformarea undelor de tensiune (şi curent) 43
1.7.10. Continuitatea în alimentare 46
1.7.11. Economicitatea 48
1.8. Mijloace de combatere a nesimetriei în reţelele electrice 49
1.8.1. Simetrizarea liniilor şi circuitelor electrice 49
1.8.2. Echilibrarea sarcinii electrice 51
1.9. Regimurile sistemelor electroenergetice 55
1.10. Schema bloc a sistemului electroenergetic 57
1.11. Structura producţiei de energie electrică din România 58

CAPITOLUL 2 – ELEMENTE DE CALCUL ȘI DE SIGURANȚĂ

FOLOSITE ÎNTR-UN SISTEM ELECTROENERGETIC 61

2.1. Puterea medie 61

2.2. Optimizarea pierderilor de putere și de energie în sistemele
electroenergetice 66

3
 2.2.1. Determinarea pierderilor de putere în liniile electrice 67
2.2.2. Determinarea pierderilor de energie în liniile electrice 68
2.3. Optimizarea pierderilor de putere şi de energie electrică 73
2.3.1. Măsuri tehnologice pentru reducerea (optimizarea) pierderilor
de putere şi de energie în sistemele electroenergetice 74
2.3.2. Influenţa lungimii 77
2.4. Dispozitive de automatizare utilizate în sistemele electroenergetice 86
2.4.1. Anclanşarea automată a rezervei 86
2.4.2. Descărcarea automată a sarcinii (DAS). Reanclanşarea
automată a sarcinii (RAS) 96
2.4.3. Reanclanşarea automată rapidă (RAR) pe liniile electrice de
transport şi distribuţie 107
2.4.4. Reglarea automată a tensiunii (RAT) în sistemele energetice 113

CAPITOLUL 3 – TRATAREA NEUTRULUI ȘI PROTECȚII

AFERENTE 123

3.1. Definiţii şi fenomene de bază 123

3.2. Potenţialul neutrului reţelei în raport cu pământul 126
3.3. Calculul curentului de scurtcircuit monofazat 128
3.4. Consideraţii privind alegerea metodei de tratare a neutrului 134
3.5. Reţele de medie tensiune cu neutrul izolat 138
3.5.1. Aspecte teoretice 138
3.5.2. Aspecte practice ale metodei si protecţiilor aferente 144
3.6. Metode de tratare a neutrului 147
3.6.1. Reţea de MT cu neutrul tratat prin bobină de compensare 147
3.6.2. Reţea de medie tensiune cu neutrul tratat prin rezistor 158
3.6.3. Soluţii mixte 168
3.7. Stadiul problemei tratării neutrului în reţelele electrice de medie
tensiune în ţară şi în străinătate 177
3.7.1. Stadiul problemei în România 177
3.7.2. Stadiul problemei pe plan mondial 179

BIBLIOGRAFIE 188

4
 INTRODUCERE
Dezvoltarea unei societăţi în care se produc şi se consumă bunuri
materiale şi resurse energetice nu poate fi concepută fără un consum de energie
electrică. Gradul de dezvoltare al societăţii se poate aprecia, la nivel mondial,
după consumul de energie electrică pe cap de locuitor. Această tendinţă a luat
amploare deoarece energia electrică, în comparaţie cu alte forme de energie are
nişte avantaje incontestabile:
- se poate produce şi transporta uşor, la distanţe foarte mari cu cele mai
mici pierderi;
- gama consumatorilor care utilizează direct această formă de energie
este foarte variată, iar puterea acestora este cuprinsă într-un spectru
larg: de la ordinul mW la ordinul MW - lor;
- se poate transforma în alte forme de energie (termică, mecanică,
lumină, etc.) cu cele mai mari randamente;
- este nepoluantă;
- este sigură în exploatare, dacă se respectă normele şi regulile de
protecţie a muncii.
Ca dezavantaj poate fi menţionat doar acela că necesită personal de
proiectare, întreţinere, manevră, exploatare cu un nivel de calificare mai mare
decât media pe economie, deoarece electroenergetica are cel mai mare grad de
automatizare. Instalaţiile energetice actuale şi de viitor trebuie să se
caracterizeze prin fiabilitate, disponibilitate, securitate şi consumuri şi pierderi
cât mai reduse. Consumatorul este ultimul element din lanţul energetic al
producţiei, transportului, distribuţiei şi utilizării energiei electrice. Aceasta
poate influenţa în mod hotărâtor celelalte verigi ale lanţului energetic.
Clasificarea consumatorilor de energie electrică se poate efectua după mai
multe criterii, dar criteriul puterii maxime absorbite îi departajează mult în
aprecierea nivelului lor de importanţă sau de pondere.
După acest criteriu, consumatorii de energie electrică se împart în:
- mari consumatori, dacă absorb din sistem o putere de minimum 50
kW (sau 50 kVA);
- mici consumatori, dacă absorb din sistem o putere mai mică.
Marii consumatori se grupează, la rândul lor în patru clase, astfel:

5
 - clasa A, cu un consum mai mare de 50 MVA
- clasa B, cu un consum cuprins între 7,5 şi 50 MVA
- clasa C, cu un consum cuprins între 2,5 şi 7,5 MVA
- clasa D, cu un consum mai mic de 2,5 MVA.
O altă categorisire a consumatorilor de energie electrică îi împarte pe
aceştia în:
- mari consumatori industriali;
- mici consumatori industriali;
- consumatori casnici;
- consumatori terţiari:
- consumatori comerciali;
- consumatori social-culturali;
- consumatori edilitar - gospodăreşti;
- iluminatul public.
Ponderea consumului casnic şi terţiar are o continuă creştere pe plan
mondial, deoarece societatea civilă trebuie să ofere din ce în ce mai multe
servicii care le înlocuiesc pe cele tradiţionale casnice (cantine şi bufete la locul
de muncă sau la parterul blocurilor de locuit, unităţi de desfacere a
semipreparatelor, servicii de spălătorie - curăţenie, etc.). Ţările care au un nivel
ridicat al consumului casnic de energie electrică pe cap de locuitor,
înregistrează şi consumuri electrice specifice ridicate în sectorul terţiar.
Conform "Energy Statistics Yearbook" - United Nations, New-York
2015 se înregistrau următoarele:
Tabelul I.1 Indicatori energetici 2015
Indicator Total
Consum de energie Independenţă
Zona alimentare cu
electrică pe cap de energetică
geografică energie
locuitor [kWh] [%]
[PJ]
Europa 104,626 5,223 96,6
America de
101,860 11,974 101,4
Nord
America
Latină și 35,449 2,025 119,6
Caraibe

6
Africa 32,123 523 140,8
Asia 271,125 2,251 97,1
Oceania 6,506 6,638 259,7
După aceleaşi surse, consumul de energie electrică şi consumul de energie
electrică pe cap de locuitor, în diverse ţări, se prezintă astfel:
Tabelul I.2 Consum energie electrică anul 2015
Nr. Ţara Total
Consum de energie Independenţă
Crt. alimentare cu
electrică pe cap de energetică
energie
locuitor [kWh] [%]
[PJ]
1. Canada 11,151 13,997 173,3
2. Suedia 1,887 12,767 74,6
3. SUA 90,691 11,750 92,6
4. Georgia 197 2,476 29,3
5. Elveţia 1,024 7,017 49,7
6. Germania 12,882 6,379 38,9
7. Japonia 17,984 7,499 7,1
8. Franţa 10,310 6,594 55,5
9. Grecia 985 4,636 36,0
10. Italia 6,402 4,805 23,6
11. China 119,926 3,511 84,1
12. India 36,697 1,127 64,1
Republica
13. 84 1,386 17,9
Moldova
14. Finlanda 1,349 14,257 54,4
15. Norvegia 1,219 21,256 707
16. Danemarca 668 5,415 99,1
17. Ungaria 1,058 3,672 44,5
18. Polonia 3,999 3,310 70,9
19. România 1,340 2,205 83,2
20. Portugalia 907 4,426 24,4
21. Turcia 5,338 2,730 24,6
22. Serbia 612 3,058 73,3

7
23. Belgia 2,226 7,231 19,9
24. Cehia 1,764 5,166 68,6

În producţia şi consumul de energie electrică, un rol hotărâtor îl are

structura surselor de energie primară. Consumurile mari se înregistrează în
ţările cu amenajări hidrografice cu pondere majoritară în producţia de energie
electrică, deoarece aceasta este mai ieftină.
Pornind de la cantităţile de energie electrică raportate în conformitate cu
Metodologia de monitorizare PAN, prezentăm situaţia producătorilor
dispecerizabili în funcţie de energia electrică produsă în centralele proprii, în
anul 2017, comparativ cu anul 2016.
Tabelul I.3 Situație producători dispecerizabili

8
 În anul 2017, preţul mediu de achiziţie a energiei (inclusiv serviciul de
furnizare) a avut o uşoară creştere faţă de anul anterior, compensată de scăderea
tarifelor serviciilor de rețea.
Pe ansamblul componentelor a rezultat o foarte ușoară creștere a prețului
mediu final pentru consumatorii casnici și o scădere pentru cei noncasnici, așa
cum se poate constata și din tabelul următor:

Tabelul I.4 Preț mediu final pentru consumatorii casnici și noncasnici

În stabilirea variantei de alimentare cu energie electrică trebuie să se

coreleze nivelul de siguranţă asigurat de furnizorul de energie electrică şi cel
necesar consumatorului. În acest fel se poate obţine un sistem electroenergetic
performant, cu costuri de realizare şi întreţinere adecvate cerinţei.
Indicatorul sintetic prin care se pot aprecia performanţele unui sistem
electroenergetic este gradul de satisfacere a alimentării cu GSA care se poate
exprima prin relaţia:

Tc  Tn (I.1)
GSA   100 [%]
Tc

9
în care:
Tc - intervalul de timp în cadrul unui an calendaristic în care
consumatorul solicită criteriul de siguranţă;
Tn - durata posibilă de nealimentare, în perioada considerată;

În sistemele electroenergetice performante acest grad de satisfacere a

alimentării are valoarea de 99,999 %.
Sarcina de bază a oricărui sisteme electroenergetic este aceea de a
acoperi, în orice situaţie, în condiţii economice, necesarul de consum de energie
electrică la parametrii (tensiune şi frecvenţă) ceruţi. Pentru satisfacerea acestor
cerinţe, în sistem se instalează o anumită structură de centrale electrice cu o
anumită putere instalată şi o anumită capacitate de producţie, corespunzătoare
potenţialilor consumatori. Dezvoltarea şi funcţionarea acestui sistem de
ansamblu numit sistem energetic necesită observaţii preliminare care trebuie să
rezolve următoarele probleme:
- prognoza necesarului de energie;
- structura surselor de energie;
- structura reţelelor de transport a energiei;
- structura reţelelor de distribuţie a energiei.
În etapele de studiu intervin mărimi care pot fi determinate numai cu
modele probabilistice: energia asigurată, rezerva de putere, rezerva în liniile
electrice de transport, corespunzătoare sistemului electroenergetic sau mărimi
care se determină prin calcule analitice corespunzătoare consumului de energie
electrică. În toate situaţiile, sistemul electroenergetic trebuie să asigure
consumatorului energia necesară la parametrii calitativi şi cantitativi ceruţi de
acesta.
Parametrii de calitate ai energiei electrice sunt:
- variaţiile de tensiune;
- deformarea undei de tensiune;
- nesimetria sistemelor trifazate de tensiune şi curent;
- variaţiile de frecvenţă;
- continuitatea serviciului.
Problemele de calitate sunt întotdeauna de actualitate şi de o mare
importanţă deoarece abaterea parametrilor calitativi peste anumite limite

10
conduc la daune importante în economie. Din acest motiv, în unele ţări (Anglia,
Rusia, Japonia şi în multe ţări din CEE) există norme speciale referitoare la
calitatea energiei electrice, modul de control şi periodicitatea măsurării acestor
parametri. Parametrii cantitativi se referă doar la asigurarea necesarului de
energie la consumator, în funcţie de puterea instalată şi de regimul de lucru al
acestuia.
Transportul şi distribuţia energiei electrice implică un anumit consum de
energie care se denumeşte impropriu "pierderi în reţelele electrice". Orientativ,
se consideră că din totalul surselor, în procesul de generare a energiei se
consumă în medie 8 % din energie, iar în transportul şi distribuţia energiei
electrice cca. 6 %.
Pierderile în reţele au o deosebită influenţă asupra indicilor tehnico-
economici ai reţelelor deoarece ele se reflectă în costul transportului energiei
electrice. Ponderea acestor pierderi în costul transportului reprezintă
aproximativ 30 - 40 % din costurile totale.
Pornind de la datele obţinute în procesul de elaborare a etichetei
naţionale, în graficul următor este prezentată structura energiei electrice
produse în unităţi de producere dispecerizabile şi nedispecerizabile, raportată de
614 titulari de licență pentru exploatarea comercială a capacităților de
producere a energiei electrice, calculată pe tipuri de resurse convenţionale şi
neconvenţionale.

Tabelul I.5 Structura producţiei de energie electrică din România

11
 CAPITOLUL 1 – CARACTERISTICILE SPECIFICE
UNUI SISTEM ELECTROENERGETIC
1.1. Avantajele și dezavantajele formării sistemelor
electroenergetice
Formarea sistemelor electroenergetice a fost impusă de multiplele
avantaje pe care le oferă funcţionarea interconectată în raport cu funcţionarea
izolată a producătorilor şi consumatorilor, sau a elementelor care concură la
alimentarea consumatorilor. Funcţionarea interconectată a elementelor din
sistemele electroenergetice prezintă, însă, şi unele dezavantaje care nu se
regăsesc la funcţionarea izolată şi introduc aspecte funcţionale noi.
La formarea unui sistem electroenergetic se obţin următoarele avantaje:
- se reduce vârful de putere la nivelul sistemului, datorită faptului că
vârfurile de putere individuale ale consumatorilor componenţi nu se
ating simultan. Vârful de putere realizat simultan la nivelul întregului
sistem este mai mic decât suma vârfurilor de putere ale
consumatorilor care-l compun (ca în relaţia de mai jos):

P vârf sistem < Σ P vârf consumatori (1.1)

Ca efect al acestei realităţi, puterea instalată totală necesară la nivelul

sistemului este mai mică decât în cazul funcţionării izolate, rezultând şi
cheltuieli de investiţii şi de exploatare mai reduse;
- se realizează creşterea siguranţei în alimentarea consumatorilor. In
cadrul sistemului electroenergetic, ieşirea din funcţiune a unui
element nu implică si nealimentarea cu energie a consumatorului,
deoarece acesta are posibilitatea alimentării de la sursele de putere
prin mai multe trasee. La funcţionarea izolată, păstrarea alimentării
consumatorilor se poate realiza numai prin creşterea numărului de
elemente de rezervă din schemă, soluţie ce conduce la ridicarea
costurilor;
- se realizează aplatizarea curbei de sarcină, deoarece graficele de
sarcină ale consumatorilor care compun sistemul electroenergetic
diferă între ele. Prin însumarea acestora se obţine, la nivelul

12
 întregului sistem, un grafic mai aplatizat datorită vârfurilor şi
golurilor diverşilor consumatori care se compensează reciproc. În
acest fel se reduce uzura dispozitivelor de reglaj şi se uşurează
sarcina lor pentru că intervin mai rar la modificări ale consumului.
Un grafic de sarcină mai uniform permite şi o utilizare mai
economică a centralelor electrice din sistem;
- permite utilizarea economică a instalaţiilor din sistem. Datorită
interconexiunilor care există între toate elementele sistemului, se pot
menţine în funcţiune la un moment dat numai acele elemente care
permit furnizarea energiei electrice la cost minim, în funcţie de
valoarea totală a consumului solicitat;
- permite utilizarea cu eficienţă mărită a resurselor energetice. În
cazul funcţionării izolate, fiecare unitate producătoare de energie
trebuie să asigure necesarul consumatorilor aferenţi. Un sistem
electroenergetic întins pe teritoriul unei ţări, permite ca centralele
electrice amplasate lângă resursele energetice să poată evacua energia
produsă la orice consumator aflat, chiar, la distanţă foarte mare de
sursa de energie;
- permite utilizarea resurselor energetice sporadice (nepermanente),
cum ar fi: energia solară, energia eoliană, gazele de sondă, gazele de
furnal, energia mareelor, etc., în condiţii avantajoase. Dacă nu există
un sistem electroenergetic, aceste resurse nu pot să fie valorificate
integral, deoarece nu au un caracter permanent, ele neputând fi luate
în considerare la calculul puterii instalate. Astfel, aportul acestora se
pierde total sau parţial;
- permite creşterea puterii unitare a grupurilor instalate în sistem şi a
puterii instalate în centrale, ceea ce determină reducerea cheltuielilor
de întreţinere şi exploatare. În cazul unei singure centrale sau a unui
grup de centrale de putere limitată, introducerea unităţilor de puteri
mari nu este posibilă, deoarece la avarierea acestora o mare parte din
consumul solicitat rămâne neacoperită;
- permite o programare judicioasă a reviziilor şi reparaţiilor
elementelor din sistem, deoarece în condiţiile existenţei
interconexiunilor dintre elemente, deconectarea uneia dintre ele la
momentul şi pe durata necesară nu afectează alimentarea cu energie a

13
 consumatorilor, funcţiile sale fiind preluate de ale elemente
asemănătoare;
- sistemul electroenergetic reprezintă o întreprindere (societate) unică,
cu potenţial economic ridicat, ceea ce-i permite să angajeze investiţi
mari, extinderi de anvergură, introducerea automatizărilor şi a
tehnicii noi, în concordanţă cu necesităţile şi cu soluţia optimă
rezultată.
Pe lângă aceste mari avantaje, odată cu formarea sistemelor
electroenergetice s-au ivit probleme noi, iar altele au devenit şi mai complexe,
uneori, considerându-se ca dezavantaje, ca de exemplu:
- creşterea puterii de scurtcircuit pe barele colectoare, ceea ce impune
performanţe deosebite pentru aparatele (echipamentele) de comutaţie,
transformatoarele de măsură de curent, dimensiunile izolatoarelor,
etc.;
- introducerea problemei stabilităţii statice şi dinamice care reprezintă
esenţa funcţionării sincrone a generatoarelor din sistem, care nu
există la funcţionarea izolată;
- complicarea tuturor aspectelor funcţionale din regimul normal
(determinarea circulaţiei de puteri, reglajul de tensiune, reglajul de
frecvenţă, funcţionarea la regimul economic, etc.) şi regimul de
avarie (determinarea valorilor curenţilor de scurtcircuit, calculul
regimurilor nesimetrice, etc.) pentru a căror rezolvare se cere crearea
unor modele matematice foarte complexe, odată cu utilizarea tehnicii
de calcul adecvate. În acelaşi timp, supravegherea regimurilor de
funcţionare este mai dificilă;
- necesitatea utilizării unui aparataj de automatizare şi de protecţie
foarte complex care trebuie să ţină cont de corelaţia care trebuie
respectată la funcţionarea numărului mare de elemente componente
ale sistemului.
Datorită acestor considerente (avantaje şi dezavantaje) trebuie să rezulte o
preocupare permanentă a întregului personal care proiectează şi exploatează
sistemul electroenergetic pentru a identifica soluţiile necesare pentru reducerea
efectelor dezavantajelor enumerate, odată cu obţinerea efectului benefic al
avantajelor.

14
 1.2. Consumuri energetice
Reţelele electrice de distribuţie alimentează diferite categorii de
consumatori, fiecare intervenind cu o pondere mai mare sau mai mică în
valoarea consumului total de energie electrică.
Consumatorii se pot grupa pe clase de consumatori sau din punct de
vedere al structurii consumului de energie electrică în:
 Consumatori casnici din care fac parte iluminatul, încălzirea spaţiilor,
prepararea hranei şi a apei calde menajere etc.;
 Consumatori comerciali din care fac parte magazine, complexe
comerciale etc.;
 Consumatori social-culturali din care fac parte şcoli generale, licee,
grădiniţe şi creşe, policlinici, spitale, hoteluri, cămine culturale, teatre
etc.;
 Consumatori edilitar-gospodăreşti din care fac parte alimentarea cu
apă, instalaţii de epurare, salubritate etc.;
 Iluminat public;
 Mici consumatori industriali racordaţi direct la reţeaua de distribuţie
publică având instalaţii de forţă.
Consumatorii comerciali, social-culturali, edilitari-gospodăreşti şi mici
consumatori industriali sunt grupaţi sub cunoscutele consumatori terţiari.
În următorul grafic se prezintă evoluţia consumului casnic în România
până la nivelul anului 2010. Începând cu anul 2008 consumul este dat prin date
provizorii de către Institutul Naţional de Statistică (INS), anul 2010 fiind luat în
considerare până la data de 31.07.2010. Consumul terţiar nu este evidenţiat
pentru că el diferă mult de la o regiune la alta.
De aici se poate observa variaţia consumului de energie electrică de către
consumatorii casnici. Bineînţeles că de pe urma acestui grafic se poate stabili şi
consumul pe cap de locuitor şi pe an. Aceste valori se situează între limitele 185
– 332 kWh/locuitor şi an. Se poate trage concluzia că ţara noastră se află la
scara de consum sub 1000 kWh/locuitor şi an. Acest lucru ajută mai departe la
proiectarea reţelelor electrice de distribuţie.

15
 Fig. 1.1 Consumul casnic în România

Consumurile de energie electrică se pot constitui şi prin determinarea

tipului de clădiri unde se află consumatori. Acesta ajutând mult la determinarea
curbelor de sarcină a consumatorilor. Prin aceasta se pot determina următoarele:
 Clădiri şi locuinţe dispersate;
 Clădiri şi locuinţe concentrate;
 Clădiri cu una sau mai multe familii în locuri dispersate;
 Clădiri cu una sau mai multe familii în locuri concentrate;
 Clădiri joase şi înalte cu apartamente;
 Clădiri istorice.
După un studiu efectuat, în Tabelul 1.1 se poate observa densitatea
clădirilor pe suprafaţa unei regiuni.

Tabelul 1.1 Tipul de clădiri

Tipul clădirii Clădire/suprafaţă
1 Clădiri şi locuinţe dispersate 1-4
2 Clădiri şi locuinţe concentrate 2-6
3 Clădiri cu una sau mai multe familii în locuri dispersate 4-8
4 Clădiri cu una sau mai multe familii în locuri 8-16
concentrate
5 Clădiri joase şi înalte cu apartamente 8-16
6 Clădiri istorice 16-25

16
 Ca şi menţiune unele valori au fost modificate pentru că nu corespund
anumitor parametrii. Într-adevăr la blocuri valorile pot varia şi mai mult.

1.3. Determinarea parametrilor consumatorilor

Prin parametrii consumatorilor se doreşte a se defini puterile maxime,
consumurile specifice, curbele de sarcină şi structura reţelelor electrice pentru o
mai bună interpretare a rezultatelor.
Prin delimitarea claselor de consumatori şi analiza a unor categorii de
consumatori se pot determina mai uşor consumurile energiei electrice, dar şi
curbele de sarcină de la diferitele nivele de tensiune, în special la joasă tensiune.
Datele obţinute sunt utilizate la verificarea parametrilor şi coeficienţilor
necesari proiectării reţelei de distribuţie rămânând în limitele impuse de către
SEN. Datele sunt folosite şi pentru determinarea simulărilor în vederea
determinării mai corecte a parametrilor reţelelor electrice.
Pe baza Tabelului 1.1 se pot determina puterile maxime recomandate ale
posturilor de transformare corespunzătoare zonelor unde sunt clădirile. Aceste
valori sunt prezentate în Fig. 1.2.
Pe baza Tabelul 1.1 şi graficului din Fig. 1.2. se face o analiză la numărul
de consumatori ce pot fi alimentaţi de la postul de transformare. Această analiză
se face pe baza unor rapoarte şi studii efectuate de către companiile de
distribuţie,dar şi de către oamenii de ştiinţă. Într-adevăr se ştie că prin structura
geografică pe care o posedă o zonă determină şi structura reţele, dar mai ales a
densităţii de sarcină. În felul acesta este uşor de enunţat că spre exemplu în
centrul unui oraş cu blocuri cu apartamente unui post de transformare îi revin
un maxim de 60 de consumatori. În acest context aceşti consumatori sunt luaţi
ca şi locuinţe sau familii, neluându-se în seamă aparatele electrice din locuinţe
şi nici consumatorii terţiari.
Consumatorii terţiari sunt luaţi ca şi consumatori care au propriile posturi
de transformare. Aceasta pentru a simplifica analiza din punctul de vedere al
categorizării prin suprafaţă. Prin acest maxim de consumatori se va putea
determina consumul şi încărcarea la nivel de post de transformare. Aceste
parametrii fiind utili pentru proiectare, dar şi determinare a unor modele cu
rezultate apropiate către realitate.

17
 În Tabelul 1.2 sunt prezentate numărul de consumatori racordaţi la postul
de transformare, dar şi structura pe care o poate avea reţeaua de distribuţie la
alimentarea cu energie electrică.

Fig. 1.2 Puterile maxime ale posturilor de transformare pe baza Tabelului 1.1

Tabelul 1.2 Consumatorii care revin la un post de transformare

Tipul clădirii Consumator la post Structura reţelei
de transformare
1-Clădiri şi locuinţe dispersate 1-2 radială

2-Clădiri şi locuinţe concentrate 1-6 radială

3-Clădiri cu una sau mai multe familii 1-6 radială,
în locuri dispersate combinată
4-Clădiri cu una sau mai multe familii 1-15 radială,
în locuri concentrate combinată
5-Clădiri joase şi înalte cu 6-60 cu linii principale cu conexiune
apartamente la trafo
6-Clădiri istorice 2-12 combinată

Ca şi concluzie la Tabelul 1.2 se pot spune următoarele: determinarea

consumurilor electrice se face relativ uşor, în cazul în care se cunoaşte zona
geografică; concentraţia mare de consumatori este la zonele centrale ale
oraşelor în zona blocurilor şi a clădirilor istorice deoarece eficienţa termică,dar
şi instalaţiile vechi duc la pierderi însemnate de energie. Posturile de

18
transformare din aceste zone se doresc a avea puterile aparente la valori
maxime pentru a putea face faţă încărcărilor, dar şi a consumului de energie
electrică.
Bineînţeles că la polul opus se află locuinţele dispersate, în general aflate
la marginea oraşelor, a satelor sau care chiar caracterizează cătunele unde
consumul este relativ redus, dar cu pierderi relativ însemnate. Chiar dacă este
un consum redus, distanţele dintre locuinţe şi posturile de transformare sunt
relativ mari.
La numărul de consumatori şi la tipurile de clădiri i se pot atribui, având
un caracter general, structuri de alimentare a reţelei de joasă tensiune. Prin
aceste structuri se pot determina tipul de linii electrice folosite, dimensiunile,
dar şi calitatea serviciului pe care o deserveşte reţeaua.

1.4. Clasificarea consumatorilor de energie electrică

Se poate efectua după mai multe criterii, dar criteriul puterii maxime
absorbite îi departajează mult în aprecierea nivelului lor de importanţă sau de
pondere.
După acest criteriu, consumatorii de energie electrică se împart în:
 mari consumatori, dacă absorb din sistem o putere de minimum 50 kW
(sau 50 kVA);
 mici consumatori, dacă absorb din sistem o putere mai mică.
Marii consumatori se grupează, la rândul lor în patru clase, astfel:
 clasa A, cu un consum mai mare de 50 MVA
 clasa B, cu un consum cuprins între 7,5 şi 50 MVA
 clasa C, cu un consum cuprins între 2,5 şi 7,5 MVA
 clasa D, cu un consum mai mic de 2,5 MVA.
O altă categorisire a consumatorilor de energie electrică îi împarte pe
aceştia în:
 mari consumatori industriali;
 mici consumatori industriali;
 consumatori casnici;
 consumatori terţiari:
- consumatori comerciali;
- consumatori social-culturali;

19
 - consumatori edilitar - gospodăreşti;
- iluminatul public.
Ponderea consumului casnic şi terţiar are o continuă creştere pe plan
mondial, deoarece societatea civilă trebuie să ofere din ce în ce mai multe
servicii care le înlocuiesc pe cele tradiţionale casnice (cantine şi bufete la locul
de muncă sau la parterul blocurilor de locuit, unităţi de desfacere a
semipreparatelor, servicii de spălătorie - curăţenie, etc.).

1.5. Etapele dezvoltării sistemului energetic

Prin echipament electric se înţelege, în general, orice dispozitiv folosit
pentru producerea, transformarea, distribuţia şi utilizarea energiei electrice.
Instalaţia electrică este formată dintr-un ansamblu de echipamente
electrice interconectate într-un spaţiu dat, formând un tot unitar şi având un
scop bine determinat.
Ansamblul instalaţiilor care asigură procesul de producere, transformare,
transport, distribuţie şi consum de energie electrică formează sistemul
electroenergetic sau sistemul electric. Conform acestei definiţii, acest sistem
cuprinde generatoarele de energie electrică, transformatoarele, liniile şi
consumatorii de energie electrică. Dacă la sistemul electroenergetic (electric) se
adaugă sursele de energie primară (minele de cărbuni, sondele de petrol sau
gaze, lacurile de acumulare, energia mareelor, energia vântului, energia
nucleară, energia geotermică, etc.) precum şi sistemul de antrenare primar al
generatoarelor şi mecanismele antrenate ale consumatorilor se obţine ansamblul
instalaţiilor sistemului energetic.
În accepţiune modernă, conform unor anumite surse de specialitate,
definiţiile se prezintă în funcţie de modul de organizare.

1.5.1. Organizarea unui sistem energetic

Sistemul energetic este ansamblul subsistemelor de:
 extragere şi prelucrare a resurselor energetice în energie electrică şi
termică;
 conversie, transport şi distribuţie a energiei pe teritoriul unei ţări sau
zone geografică

20
 Sistemul electroenergetic naţional, sau sectorul energiei electrice, este o
structură tehnico-economică organizată la nivelul unei ţări, care realizează:
 producerea sau generarea energiei electrice în diverse centrale (termo,
hidro, nucleare, eoliene, energia mareelor, etc.), planificarea
funcţionării capacităţilor de producţie şi a investiţiilor necesare;
 transportul energiei electrice;
 distribuţia energiei electrice la consumatori;
 comercializarea energiei electrice
Organizarea sistemelor energetice şi electroenergetice se caracterizează
printr-o mare varietate de posibilităţi care se diferenţiază prin gradul de
integrare pe verticală şi pe orizontală.
Un sistem electroenergetic se consideră că este integrat pe verticală
atunci când are controlul legăturilor dintre principalele sale activităţi
(producerea, transportul, distribuţia si comercializarea energiei electrice) din
interiorul conturului. Între aceste subsisteme relaţiile se manifestă sub forma
unor “comenzi”, fără a exista o competiţie reală. Se pot întâlni şi structuri
parţial integrate pe verticală, care constituie începutul schimbărilor
organizatorice prin separarea structurilor din sistem, ca de exemplu:
a) structura de producere şi de transport (specifică companiilor din
Belgia, Olanda, Canada) determinată de minimizarea costurilor de producere şi
de transport şi simplificarea legăturilor economice dintre investiţiile efectuate în
capacităţile de producere a energiei electrice şi în cele necesare transportului
acesteia;
b) structura de producere şi distribuţie (specifică companiilor din
Germania şi Spania) semnifică o proprietate comună, producătorii de energie
sunt şi proprietarii unor companii de distribuţie, cu avantajul că planificarea
investiţiilor pentru noi capacităţi de producere se poate face pe baza unor
prognoze precise. Se simplifică, de asemenea, modalităţile de rezolvare a
deficitelor de putere din reţea şi a incidentelor şi avariilor produse în
alimentarea cu energie electrică a consumatorilor.
c) structura de transport şi distribuţie este specifică acelor ţări care nu au
un sistem propriu de producere a energiei electrice (cum este cazul
Luxemburgului). În acest caz cele două companii publice existente importă
energia electrică prin reţeaua proprie de interconexiune şi o distribuie
consumatorilor.

21
 Un sistem electroenergetic se consideră că este integrat pe orizontală
atunci când una din funcţiunile sistemului are un anumit grad de concentrare
sau diversificare. Acest tip de organizare se poate realiza prin acordarea unei
singure responsabilităţi: a planificării, realizării şi funcţionării capacităţilor de
producere (cazul sistemelor din Franţa, Italia, Grecia) sau prin preluarea
funcţiei de producere a energiei electrice de către mai multe companii (firme),
unde capacităţile de producere sunt divizate în funcţie de locul de stocare a
resurselor primare de energie (cum este cazul României)

1.5.2. Etapele dezvoltării sistemului energetic românesc

Atunci când se face analiza unui sistem electroenergetic, aceasta nu
trebuie rezumată numai la subsistemele sale componente. Această analiză
trebuie corelată cu evoluţia sistemului economic din care face parte şi cu faptul
că, pe plan mondial aceste subsisteme trebuie să se adapteze schimbărilor de
natură economică, socială şi tehnologică, precum şi influenţelor pe care le
exercită asupra mediului înconjurător (din punct de vedere chimic, fizic
biologic, social şi economic.
Din datele prezentate în literatura de specialitate, în cei peste 120 de ani
de evoluţie ai energeticii din România, se pot identifica cinci perioade
importante.
Perioada 1880-1906, denumită şi “perioada dezvoltării comunale a
electricităţii” se caracterizează prin diverse încercări de reglementare a unor
norme tehnice şi a unui oarecare sistem, simplu şi necontrolat, de organizare.
Producerea energiei electrice se realizează doar integrată în alte activităţi
economice care se desfăşurau în diverse zone geografice de pe teritoriul ţării.
Momentele semnificative, corespunzătoare acestei etape, sunt:
 în anul 1883 Timişoara devine primul oraş electrificat din Europa;
 în anul 1889 se construieşte la Grozăveşti (Bucureşti) prima centrală
hidroelectrică din ţară;
 la începutul secolului XX se construiesc termocentrale la Constanţa,
Feteşti, Brăila, Galaţi, Arad, Zlatna, Iaşi, Craiova;
 se construiesc hidrocentrale la Sinaia, Buşteni, Caransebeş, Băile
Herculane;

22
  până la începutul primului război mondial, în majoritatea oraşelor, s-au
construit centrale electrice de la care se alimenta, în special, iluminatul
public stradal şi unele societăţi industriale mici.
Perioada 1906-1948, denumită şi “perioada dezvoltării regionale în
electricitate”, este considerată perioada de vârf din domeniul electrificării,
deoarece creşte substanţial consumul de energie electrică. Din acest motiv, în
anul 1924 se votează o lege referitoare la energia electrică. În anul 1906 se
înfiinţează la Bucureşti “Societatea de Gaze şi Electricitate”, marcându-se
începerea unei noi etape în care se construiesc linii electrice de interconexiune
între diverse centrale electrice şi reţele de distribuţie la nivel regional. Se
continuă construcţia de noi centrale electrice şi modernizarea sau extinderea
celor existente. În anul 1920 se înfiinţează la Sibiu “Uniunea Uzinelor
Electrice, în anul 1921 “Societatea Română Anonimă Electrica” iar în anul
1924 “Societatea Electrică Transilvăneană” care au avut un rol important în
dezvoltarea sistemelor electroenergetice extinse la nivel regional.
Perioada 1948-1970 se distinge prin două evenimente majore: crearea
sistemului electroenergetic naţional în anul 1958, prin interconectarea
sistemelor electroenergetice regionale; înfiinţarea “Ministerului Energiei
Electrice” în anul 1965. Subsistemele electroenergetice regionale Muntenia,
Ardeal, Moldova încep să se contureze de prin anul 1951, urmând ca în anii
1962-1963 să se realizeze sistemul energetic naţional, odată cu interconectarea
şi a ultimului subsistem regional, Dobrogea. Pe plan mondial, această perioadă
este considerată ca fiind aceea de maturizare economică a sistemului,
caracterizată de stabilitate tehnică, un consum de energie ridicat şi o creştere
constantă a cererii de energie pe fondul rezolvării unor probleme de optimizare
a costurilor şi de dezvoltare a investiţiilor în domeniu.
Perioada 1970-1989 începe sub presiunea primelor semne ale crizei
energetice, resimţite, în special datorită crizei mondiale a petrolului. Contrar
acestor semnale prevestitoare, negative, în România se continuă dezvoltarea
unei industrii cu un caracter puternic energointensiv şi supradimensionarea
capacităţilor construite pentru producerea energiei electrice pe bază de cărbune,
în defavoarea utilizării potenţialului hidroenergetic şi respingerea opţiunilor de
dezvoltare a centralelor electrice care să funcţioneze cu combustibili nucleari.
Datorită inexistenţei unei politici energetice fundamentate pe studii de
prognoză, contextuale, începând cu anul 1980 se promovează aşa-numita

23
„creştere încetinită” a consumului de energie electrică, deoarece se manifesta
tot mai vizibil neconcordanţa între capacităţile instalate şi necesarul real de
energie care trebuia să fie livrat către consumatori. În perioada 1983-1989 apare
o criză profundă în sistemul energetic românesc ce culminează cu militarizarea
sistemului electric în anul 1985 şi aplicarea unui program de deconectări
zilnice, de cel puţin patru ore, a consumatorilor casnici de la reţelele de
alimentare cu energie. In plus, consumul planificat pentru populaţie, era redus
permanent, sub influenţa factorilor politici, care încercau să găsească resursele
energetice necesare industriei. In acest fel se încerca echilibrarea balanţei
producţie - consum de energie electrică. Soluţiile aplicate nu au avut efectul
dorit, deoarece trebuiau echilibrate cererea şi oferta.
În anul 1989, industria producătoare de energie electrică şi termică din
ţara noastră era integrată pe verticală, fiind subordonată Ministerului Energiei
Electrice care îngloba toate activităţile legate de producere, transport,
distribuţie, construcţii-montaj, proiectare, cercetare şi învăţământ. Structura
subsistemului energetic naţional avea două componente: Dispeceratul
Energetic Naţional aflat în subordinea directă a ministrului energiei electrice şi
care avea în subordonare directă activităţile dispeceratelor zonale da la
Bucureşti, Bacău, Cluj, Craiova şi Timişoara; şi Centrala Industrială a Energiei
Electrice şi Termice, condusă de Consiliul Oamenilor Muncii şi Biroul
Executiv, care coordona activitatea centralelor electrice dispersate teritorial şi
care nu aveau personalitate juridică.
În perioada 1990-2000, în sistemul electroenergetic românesc s-a început
reforma prin desfiinţarea Ministerului Energiei Electrice şi crearea Regiei
Naţionale de Electricitate (RENEL) în urma Hotărârii Guvernului României nr.
1199 din 12 noiembrie 1990 privind înfiinţarea Regiei Autonome de
Electricitate, regie care a preluat în subordine acest sistem şi a înfiinţat un
departament de electricitate în cadrul Ministerului Industriilor. În anul 1998,
prin Hotărârea de Guvern nr. 365/1998 se înfiinţează Compania Naţională de
Electricitate - S.A. (CONEL-S.A.), Societatea Naţională Nuclearelectrica - S.A.
şi Regia Autonomă pentru Activităţi Nucleare, societăţi care înlocuiesc fostul
RENEL. Noua companie naţională CONEL avea în componenţă trei societăţi
comerciale – Termoelectrica S.A., Hidroelectrica S.A. şi Electrica S.A. – cu
sucursale de centrale electrice şi de distribuţie a energiei electrice precum şi
divizia de transport-dispecer.

24
 În perioada 2000-2003 în sistemul electroenergetic au loc alte
transformări organizatorice, prin care se grupează activităţile de producere a
energiei electrice în funcţie de resursele energetice primare, astfel:
Termoelectrica S.A. – care grupează centralele termoelectrice; Hidroelectrica
S.A. - care grupează centralele hidroelectrice; Societatea Naţională
Nuclearelectrica S.A. – cu centrala de la Cernavodă; Regia Autonomă pentru
Activităţi Nucleare, regie autonomă de interes strategic care înglobează
activităţile de producere a combustibilului nuclear.
La înfiinţare S.C. Termoelectrica S.A. avea în componenţă 19 sucursale
cu 36 de termocentrale, 5 centrale termice şi 14 microhidrocentrale, răspândite
pe tot teritoriul ţării. A parcurs următoarele faze de restructurare:
 S.C. CET Reşiţa S.A. a fost transferată în patrimoniul Administraţiei
Locale Reşiţa;
 înfiinţarea filialei S.C. Electrocentrale Deva S.A.;
 înfiinţarea celor şapte societăţi comerciale cu capital integral de stat
(S.C. CET Calafat S.A., S.C. CET Midia S.A., S.C. CET Vaslui S.A.,
S.C. CET Giurgiu S.A., S.C. CET Zalău S.A., S.C. CET Gura Barza
S.A., S.C. CET Comăneşti S.A.);
 transferarea centralelor electrice de termoficare Bacău, Braşov, Piteşti
Sud, Piteşti Gavana, Iaşi I, Iaşi II, Oradea I, Oradea II, Suceava,
Timişoara Centru şi Timişoara Sud din patrimoniul S.C.
Termoelectrica S.A. în domeniul public al administraţiilor locale;
 transferarea centralelor hidroelectrice aflate in patrimoniul S.C.
Termoelectrica S.A. în patrimoniul S.C. Hidroelectrica S.A.;
 înfiinţarea a patru filiale (S.C. Electrocentrale Rovinari S.A., S.C.
Electrocentrale Turceni S.A., S.C. Electrocentrale Bucureşti S.A., S.C.
Electrocentrale Galaţi S.A.);
În cadrul S.C. Termoelectrica S.A. au rămas, ca sucursale, următoarele:
Sucursala Electrocentrale Brăila, Sucursala Electrocentrale Doiceşti, Sucursala
Electrocentrale Paroşeni, Sucursala Electrocentrale Borzeşti.
Începând cu anul 2004 sistemul energetic naţional intră într-o nouă fază
de restructurare a activităţii de producere a energiei electrice pe bază de lignit,
creându-se trei complexe energetice, la Turceni, Rovinari şi Craiova prin
integrarea exploatărilor miniere la centralele electrice respective.

25
 1.5.3. Evoluția sistemului

a)

b)

RT – reţele de transport
RD – Reţele de distribuţie
C – Consumatori
GI – Generatori (producători) individuali

Bursa energiei face legătura şi corecţia între elementele sistemului.

26
 c)

Fig. 1.3 Evoluţia sistemului energetic de la sistemul monopolist la cel liberalizat

1.6. Particularităţile tehnico-economice ale sistemelor

electroenergetice
Sistemele electroenergetice prezintă o serie de particularităţi, care nu se
regăsesc în alte domenii de activitate şi care impun metodologii specifice de
rezolvare a lor.
Principalele particularităţi sunt :
 sistemul electroenergetic se extinde pe întreg teritoriul ţării (sau
continentului, sau la nivel internaţional), constituind o instalaţie unică
ce satisface necesităţile de consum de energie pentru toţi consumatorii
aparţinători;
 energia electrică produsă în sistem nu se poate înmagazina, ceea ce
impune ca în orice moment producţia să poată asigura necesarul cerut
de consumatori;
 sarcina sistemului de a furniza energie electrică pentru toţi
consumatorii nu se poate împărţi cu alte sectoare economice;
 modificarea regimului de funcţionare într-o anumită zonă a sistemului
se transmite cu mare viteză în toate punctele sistemului, efectele sale

27
 fiind resimţite cu mai mare sau mai mică intensitate în diversele sale
zone;
 extinderea sistemului implică eforturi economice foarte mari la scară
naţională, sau internaţională în funcţie de extinderea acestuia.
Dimensiunea acestor extinderi care trebuie realizate permanent sau
periodic impun existenţa unor politici de largă perspectivă în
prognozarea consumurilor şi proiectarea instalaţiilor aferente, cu
perioade mari de timp în avans faţă de momentul realizării efective a
acestora;
 calitatea energiei electrice produse trebuie să fie menţinută la nivelul
normativelor existente şi cu un nivel ridicat de continuitate în
alimentare;
 avarierea anumitor elemente din sistem poate provoca pagube
economice însemnate şi în alte ramuri economice;
 în sistemele electroenergetice extinderea generează probleme calitativ
noi care trebuie rezolvate imediat sau pe parcurs, spre deosebire de alte
domenii la care extinderea determină, în general, o creştere cantitativă
a problematicilor specifice.
Aceste particularităţi determină o analiză foarte complexă şi pretenţioasă
a regimurilor de funcţionare şi a problemelor specifice de exploatare a
sistemelor electroenergetice.

1.7. Cerinţele impuse sistemelor electroenergetice

Un sistem electroenergetic există cu scopul de a asigura condiţiile
necesare pentru alimentarea corespunzătoare cu energie electrică a
consumatorilor. Pentru a îndeplini acest obiectiv un sistem electroenergetic
trebuie să răspundă următoarelor cerinţe importante:
 să prezinte siguranţă în alimentarea cu energie a consumatorilor, cu
un nivel ridicat, corespunzător cerinţelor;
 să asigure o calitate corespunzătoare a energiei electrice, care
reprezintă produsul sistemului;
 să asigure îndeplinirea funcţiilor în condiţii de economicitate;
 să respecte celelalte cerinţe suplimentare impuse sistemului
electroenergetic, de către mediul şi condiţiile exterioare sistemului.

28
 1.7.1. Siguranţa în alimentarea cu energie
Satisfacerea acestei cerinţe înseamnă, practic, asigurarea alimentării cu
energie electrică fără întrerupere (sau cu o durată de întrerupere la un nivel
admisibil, de o anumită valoare, impusă de prevederile normativelor tehnice) a
tuturor consumatorilor, indiferent de regimul de funcţionare al sistemului.
Pentru îndeplinirea acestui obiectiv, trebuie să se îndeplinească
următoarele:
 trebuie să se aleagă, încă din faza de proiectare sau în timpul
exploatării, o schemă electrică a sistemului electroenergetic care să
poată menţine alimentarea cu energie a consumatorilor chiar şi in
situaţiile probabile de avarie;
 încă din fazele de proiectare, de construcţie şi de montare a
elementelor sistemului se iau măsuri pentru ca acesta să fie cât mai
sigur în exploatare, cu o probabilitate de funcţionare neîntreruptă cât
mai redusă, prin alegerea corespunzătoare a tipurilor de echipamente şi
a modului de întreţinere şi de reparare;
 se introduc în sistem acele elemente de protecţie, de automatizare, de
semnalizare, etc., care pot să identifice apropierea de regimurile
periculoase sau să acţioneze împotriva întreruperii alimentării;
 se coordonează funcţionarea sistemului astfel încât să nu se depășească
restricţiile impuse referitoare la solicitările admisibile ale diferitelor
elemente componente ale sistemului; controlul permanent al valorilor
mărimilor de intrare şi de ieşire ale elementelor de sistem, menţinerea
acestora în limita admisibilă faţă de valorile nominale constituind o
garanţie suplimentară pentru o funcţionare normală, fără întreruperi, a
tuturor elementelor componente;
 se urmăreşte şi se coordonează funcţionarea permanentă a sistemului
electroenergetic, pentru evitarea pierderii alimentării cu energie a
consumatorilor din cauza neîndeplinirii condiţiilor de stabilitate statică
sau dinamică. Aceste condiţii se îndeplinesc prin urmărirea continuă a
parametrilor de bază din sistem (tensiuni, puteri, scheme de conexiuni,
frecvenţă, etc.) în toate nodurile importante ale sistemului.

29
 1.7.2. Calitatea energiei electrice
În condiţiile actuale (şi de perspectivă) în care sistemul electroenergetic
românesc funcţionează interconectat cu sistemele vest şi est european, condiţiile
de calitate pe care acesta trebuie să le respecte sunt determinante, pentru
păstrarea nealterată a interconexiunilor necesare pentru funcţionarea normală în
toate regimurile. Pe plan mondial s-a prognozat ca în perioada actuală şi în
viitor să crească ponderea transformării energiei primare în energie electrică. S-
a apreciat că din totalul energiei primare consumate, se va transforma în energie
electrică următoarele procente:
 20 % la nivelul anului 1980 ;
 30-35 % la nivelul anului 1990 ;
 40-45 % la începutul mileniului trei (anul 2000-2001).
Aceste previziuni s-au realizat, cu tendinţe de depăşire, datorită
avantajelor pe care le are energia electrică în raport cu celelalte forme de
energie cunoscute.
Pe lângă aspectul cantitativ, a devenit din ce în ce mai important aspectul
calitativ al energiei electrice furnizate consumatorilor de diferite categorii de
importanţă şi de pondere.
Calitatea energiei electrice în punctul de racord al unui consumator,
indiferent de importanţa sa, este determinată de calitatea energiei produsă de
sursa producătoare (CE),de reţelele de transport (RET), de reţelele de distribuţie
(RED) şi de modul de funcţionare al consumatorilor din sistem.
Cei mai importanţi parametri de calitate ai energiei electrice, limitele
admisibile de variaţie ale acestora, efectele neasigurării acestor parametrii de
calitate şi unele mijloace de asigurare a valorilor admisibile pentru aceştia vor fi
prezentate mai jos.

1.7.3. Parametrii de calitate ai energiei electrice

Energia electrică furnizată unui consumator alimentat de la o reţea
electrică trifazată se caracterizează prin următorii parametrii, importanţi, de
calitate:
 variațiile de tensiune :
 variaţiile de frecvenţă ;
 nesimetria sistemelor trifazate de tensiune şi curent ;

30
  deformarea undei de tensiune ;
 continuitatea în alimentare (continuitatea serviciului) ;
În momentul actual şi, probabil şi în viitor, în toate reţelele electrice
există şi vor fi abateri ale acestor parametrii de la valorile nominale, impuse
prin normativele tehnice. Problema importantă care se pune, în continuare, este
aceea de a determina, pentru fiecare situaţie în parte, care abateri sunt
admisibile şi care sunt măsurile (economice cele mai justificate) care trebuie
adoptate pentru menţinerea abaterilor în limitele admisibile.

1.7.4. Variaţiile de tensiune

Valoarea tensiunii la bornele unui consumator Uc este dependentă de
valoarea tensiunii sursei de alimentare Us şi de pierderile (sau căderile) de
tensiune ΔU care se produc în elementele reţelei de alimentare.
În forma cea mai generală, pierderea de tensiune ΔU pe elementele reţelei
electrice de transport şi distribuţie este dependentă de puterea aparentă S=P-jQ
tranzitată prin acestea şi de parametrii longitudinali ai reţelei Z=R+jX. Cu
aceste precizări, dacă se adoptă ca referinţă tensiunea la consumator, analitic,
rezultă căderea de tensiune:

P  jQ P * R  Q * X P* X Q*R (1.2)
U  U s  U c  Z * I  ( R  jX )   j
U U U

Practic, datorită unghiului mic de defazaj dintre tensiunea sursei şi

tensiunea consumatorului, căderea de tensiune se transformă în pierdere de
tensiune, conform relaţiei:

P*R Q* X
U  (1.3)
U

În situaţia în care puterea activă tranzitată poate fi considerată o

constantă, iar rezistenţa este mai mică decât reactanţa sistemului, pentru a se
menţine în anumite limite tensiunea la bornele consumatorilor, în cazul când se
modifică frecvent reactanţa (conectări şi deconectări de linii sau de
transformatoare) şi a puterii aparente (conectări şi deconectări de consumatori
sau receptoare) este necesar să se acţioneze fie asupra puterii reactive tranzitate

31
(prin îmbunătăţirea factorului de putere) fie prin modificarea tensiunii
electromotoare din secundarul transformatoarelor de putere (prin reglajul
ploturilor) în sensul compensării efectului căderilor de tensiune.
În funcţie de modul de producere, variaţiile de tensiune se clasifică în :
variaţii lente de tensiune; fluctuații de tensiune; goluri de tensiune.
Variaţiile lente de tensiune, pot să fie periodice, cu ciclu zilnic sau
săptămânal sau aleatoare. Abaterea tensiunii de la valoarea nominală (U N) ca
urmare a variaţiilor lente se exprimă prin relaţia:

U U N (1.4)
U  100 [%]
UN

în care U este valoarea efectivă a tensiunii măsurată in punctul considerat.

Amplitudinea tensiunii de alimentare poate avea variaţii lente, datorate în

special căderilor de tensiune pe linii şi în transformatoare, determinate de
variaţia sarcinii electrice a consumatorilor. Variaţiile de tensiune pot fi
determinate şi de modificări ale configuraţiei schemei electrice de funcţionare a
reţelei, precum şi de modificări ale regimului surselor de putere reactivă.
 Variaţiile lente de tensiune pot fi caracterizate prin abaterea relativă a
tensiunii intr-un anumit punct al reţelei şi la un moment dat, faţă de
tensiunea nominală:

U U UN (1.5)
U [%]   100[%]  S  100[%]
UN UN

în care: US este tensiunea de linie a reţelei electrice, într-un anumit punct şi la

un moment dat (tensiune de serviciu), iar UN - tensiunea nominală.
U
Raportul S este denumit nivel de tensiune.
UN
Limitele admisibile de variaţie sunt dependente de nivelul de tensiune la
care este alimentat un consumator. Conform normelor actuale abaterile relative
ale tensiunilor în PCC, pentru reţelele având tensiunile nominale sub 220 kV nu
trebuie să depăşească ±10%; pentru tensiuni nominale peste 220 kV, abaterile

32
relative de tensiune nu se standardizează. Condiţiile tehnice de dimensionare a
echipamentelor conectate la nivelul de tensiune de 400 kV precizează însă un
interval de (380...420) kV, în care trebuie să se încadreze tensiunea reală, ceea
ce corespunde la o abatere admisă de maxim ± 5%.
Constructorii de echipamente indică, pentru fiecare categorie de
receptoare limitele de imunitate la variaţiile de tensiune, acestea fiind cuprinse
în general în intervalul (± 5 ... ±10) %. De exemplu, abaterea relativă admisibilă
este de:
 ± 5% pentru motoare electrice;
 ± 10% pentru convertizoare cu semiconductoare din clasele de
imunitate A şi B;
 (- 5 ... +10)% pentru convertizoarele cu clasa de imunitate C;
 ± 10% pentru aparate de sudare;
 ± 5% pentru lămpi electrice.
In cazul unor receptoare cu dependenţă accentuată de regimul de tensiune,
este necesară definirea unor indicatori suplimentari:
 Valoarea medie a abaterii relative a tensiunii faţă de tensiunea
nominală într-un interval de timp T:

T
1
T 0
Umed  U  dt (1.6)

Indicatorul  Umed este o măsură a nivelului mediu al tensiunii pe barele de

alimentare şi oferă indicaţii privind alegerea corectă a plotului de reglaj al
transformatorului.
 Gradul de iregularitate sau abaterea relativă medie pătratică
(parametru introdus de P. Ailleret)

T
1
   U2  dt
2
q (1.7)
T0

Abaterile tensiunii faţă de valoarea nominală pot avea efecte asupra:

33
  producţiei materiale, atât sub aspect cantitativ, cât şi sub aspect
calitativ;
 caracteristicilor echipamentului electric (pierderea performanţelor
garantate, modificări ale randamentului, ale gradului de uzură etc.),
ajungându-se în unele cazuri chiar la întreruperea funcţionării
(influenţa asupra siguranţei în funcţionare a instalaţiei). Astfel, spre
exemplu, nivelul tensiunii de alimentare influenţează volumul
producţiei realizate şi consumul specific de energie electrică al
cuptoarelor electrice cu rezistoare. De asemenea, variaţia tensiunii de
alimentare are o influenţă importantă asupra performanţelor lămpilor
electrice. Modificarea caracteristicii mecanice a motoarelor asincrone
cu tensiunea aplicată poate determina reducerea performanţelor
acţionărilor electrice.
Gradul de iregularitate poate fi utilizat pentru:
 aprecierea calităţii tensiunii pe barele de alimentare
  q2  10% - calitate foarte bună;
 10%   q2  20% - calitate bună;
 20%   q2  50% - calitate mediocră;
  q2  100% — calitate necorespunzătoare.
 capacităţii de tranzit a reţelei şi contribuie la apariţia unor pierderi
suplimentare în aceasta.
Spre deosebire de frecvenţa, care este aceeaşi pentru toate punctele
sistemului energetic interconectat, indicatorii care caracterizează tensiunea la
bornele receptoarelor depind de o serie de factori, cum ar fi: tensiunea nominală
a reţelei, capacitatea sa de transport, lungimea liniilor de alimentare. In
consecinţă, în cadrul unei metodologii de control al calităţii tensiunii furnizate
trebuie precizat locul (nodul) unde urmează să se facă măsurările. De
asemenea, prezintă importanţă stabilirea duratei măsurărilor.
Prin prelucrare statistică a rezultatelor, este posibilă obţinerea unor
indicatori statistici a variaţiei de tensiune pe perioade reprezentative de timp
(oră, schimb de lucru, zi etc.). Cunoaşterea parametrilor statistici ai tensiunii pe
barele de alimentare permite caracterizarea completă a calităţii tensiunii, in

34
acest nod şi, în consecinţă, alegerea corectă a parametrilor instalaţiilor de reglaj
a tensiunii (ploturi transformatoare, controlul puterii reactive).

1.7.5. Fluctuațiile de tensiune

Sunt considerate variaţii ale tensiunii cu caracter repetitiv, ciclice sau
aleatorii, care au loc cu un gradient ΔU/Δt mai mare de1%/sec. Acestea sunt
determinate de şocurile de putere reactivă produse de : frigidere, ascensoare,
aparate de sudură (la joasă tensiune JT), pompe, locomotive electrice,
laminoare (la medie tensiune MT). Mărimea fluctuaţiilor de tensiune ΔV F se
defineşte ca diferenţa dintre valorile efective maxima şi minime ale tensiunii în
intervalul cel mai scurt de producere a fluctuaţiei, prin relaţia :

U max  U min
VF  100 [%] (1.8)
UN

1.7.6. Golurile de tensiune

Goluri de tensiune (Fig. 1.4) este definit ca fiind o reducere, pe o durată
t g determinată (în mod obişnuit sub 3 s), a amplitudinii sau a valorii efective a
tensiunii unei reţele electrice, intr-un anumit punct al acesteia.
Amplitudinea U g a golului de tensiune poate avea valori de
(0,1...0,9)  U c în care Uc este tensiunea contractată.
Se consideră că variaţiile de tensiune sub 0,1  U c sunt cuprinse în banda
admisă de lucru, iar variaţiile U g mai mari de 0,9  U c corespund unei
întreruperi de tensiune.
Un gol de tensiune poate să apară la conectarea unor motoare electrice cu
curenţi de pornire mari (caz din ce în ce mai puţin întâlnit datorită obligativităţii
controlului cu circuite cu semiconductoare a curentului de pornire la motoarele
mari) sau apare ca urmare a unor defecte în reţeaua electrică şi a eliminării
acestora prin funcţionarea protecţiilor prin relee şi a automatizărilor.
Principalii indicatori de calitate care caracterizează golurile de tensiune
sunt:

35
  amplitudinea relativă sau procentuală:

U g Uc  U
 g [%]   100[%]   100[%] (1.9)
Uc Uc

în care U este valoarea reziduală a tensiunii de fază, iar Uc - tensiunea

contractată pe fază.

U Banda admisa de tensiune

UP
UC

Ug t g

U
t i t f
Fig. 1.4 Gol de tensiune

 durata golului de tensiune:

t g  t f  ti (1.10)

în care ti şi tf sunt momentele iniţial şi final ale golului de tensiune;

 frecvenţa de apariţie a golurilor:

Ng
fa  (1.11)
Tr

în care Ng este numărul de goluri de tensiune care apar pe durata de referință Tr

(în mod uzual un an).

36
 Unul dintre cei mai importanţi indicatori de calitate ai energiei electrice,
relativ la golurile, întreruperile de tensiune şi supratensiuni este factorul de
performanţă definit ca fiind intervalul relativ de timp (treal/Tr), în care tensiunea
se găseşte în banda admisă.
Diferitele receptoare de energie electrică, în funcţie de specificul lor
constructiv, prezintă un anumit grad de sensibilitate faţă de golurile de tensiune.
Goluri cu anumite caracteristici pot determina chiar deconectarea receptoarelor
sensibile, în special a celor cu comenzi numerice.
Un gol de tensiune conduce la apariţia unor regimuri de funcţionare
tranzitorii în reţeaua electrică a consumatorului. Variaţia mărimilor de stare pe
durata regimurilor tranzitorii determinate de goluri de tensiune poate conduce
la:
 pierderea stabilităţii dinamice în funcţionare atunci când duratele
golurilor de tensiune au valori comparabile cu diferite constante de
timp electrice şi mecanice, care intervin în procesele tranzitorii; un
exemplu de astfel de receptoare pot fi motoarele asincrone, folosite la
acţionările electrice;
 creşterea solicitărilor termice în diferitele componente ale
receptorului, ca urmare a supracurenţilor care apar pe intervalul
proceselor tranzitorii; posibilitatea ca un receptor să fie expus
deteriorării, din cauza depăşirii solicitărilor termice admisibile, indică
şi prezenţa unei sensibilităţi termice a receptoarelor la goluri de
tensiune; un exemplu de receptoare cu sensibilitate termică ridicată la
goluri de tensiune îl reprezintă redresoarele cu tiristoare, la care
dereglarea comenzii produsă de golurile de tensiune poate conduce la
apariţia unor curenţi mari, uneori, la trecerea practic în regim de
scurtcircuit;
 creşterea solicitărilor produse de forţele electrodinamice, apărute în
diferite elemente ale receptorului, ca urmare a şocurilor de curent;
posibilitatea ca receptorul să se defecteze în urma acestor solicitări
arată existenţa unei anumite sensibilităţi electrodinamice la goluri de
tensiune;
 la unele receptoare, pot apărea în diverse elemente şi altfel de
suprasolicitări mecanice, cum ar fi, de exemplu, în cazul acţionărilor
electrice, solicitările produse de şocurile de cuplu sau de acceleraţiile

37
 mari; în aceste situaţii se poate vorbi şi de o sensibilitate mecanică la
goluri de tensiune.
In funcţie de durată şi amplitudine, efectele golurilor de tensiune pot fi
diferite în funcţie de sensibilitatea receptoarelor:
 pentru tensiuni U < 0,9  U c chiar la durate foarte scurte ale golurilor de
tensiune, de ordinul f g = (0,2.. .0,3)s, rezultă perturbarea funcţionării
unor aparate de comandă şi reglaj (erori de comandă, pierderi de
informaţii);
 pentru o tensiune U = (0,7.. .0,8)  U c şi durate f g = (0,2. ..0,3)s,
poate să apară deconectarea contactoarelor de 0,4 kV în circuitele
secundare;
 pentru o tensiune U = (0,5...0,6)  U c şi durate f g = (1,5...3)s, poate
apărea instabilitatea motoarelor şi a compensatoarelor sincrone;
 pentru tensiuni U < 0,5  U c şi durata golului peste 0,05s, lămpile cu
descărcări se sting şi se reaprind la câteva minute de la revenirea
tensiunii la valoarea normală;
 pentru o tensiune U = (0,15...0,3)  U c apar perturbaţii în funcţionarea
convertoarelor statice utilizate la acţionarea cu viteză variabilă.
Limitele de imunitate ale receptoarelor electrice la goluri de tensiune sunt,
în general, precizate de către fabricanţi (în funcţie de clasa de imunitate a
receptorului respectiv). Astfel, de exemplu, redresoarele cu semiconductoare,
având clasa de imunitate A, admit variaţii de tensiune de scurtă durata: (0,5..
.30) perioade ale fundamentalei în domeniul ±15%  U c spre deosebire de cele
de clasă B şi C, care admit variaţii de scurtă durată în intervalul (-10...+15)
% Uc .

1.7.7. Variațiile de frecvenţă

Variaţiile rapide de frecvenţă se datorează unor defecte majore cum ar fi
ieşirea din funcţiune a unei mari centrale electrice, caz în care frecvenţa scade,
sau a unui consumator important, când frecvenţa creşte.
În condiţii de deficit de putere şi energie în sistemul electroenergetic pot
exista situaţii când se funcţionează perioade mari de timp cu frecvenţă scăzută.

38
Frecvenţele trebuie menţinute între limitele 49,5 – 50,1 Hz, abaterea limită faţă
de frecvenţa nominală de 50 Hz fiind de (-0,5÷0,1) Hz.
Variaţiile de frecvenţă în afara limitelor admise au, de regulă, efecte
negative asupra proceselor de producţie.
Cele mai sensibile echipamente sunt cele prevăzute cu acţionări electrice
de precizie cu motoare sincrone , cum ar fi utilajele specifice filaturilor,
industriei firelor sintetice, casetofoanele etc. De asemenea, sunt influenţate
negativ şi anumite instalaţii de automatizare, măsurare şi protecţie prin relee,
cum sunt cele specifice sistemului electroenergetic, dar şi din alte ramuri
industriale.
In general, încadrarea frecvenţei sistemului energetic într-un domeniu
admisibil din punct de vedere calitativ este condiţionată de menţinerea unei
stări de echilibru între sursele de energie şi consumul de energie electrică al
sistemului.
La un moment dat, la nivelul ansamblului instalaţiilor sistemului
energetic, pot exista situaţii în care echilibrul dintre cererea şi oferta de putere
nu poate fi menţinut din cauze, cum ar fi: inerţia mare a instalaţiilor de
producere, lipsa de agent primar sau lipsa de capacitate în grupurile energetice
etc. Funcţionarea interconectată a sistemelor energetice ne permite restabilirea
rapidă a frecvenţei. In cazul unor sisteme insulare, la realizarea dezechilibrului
între cererea de energie şi ofertă se stabileşte un nou regim de lucru la o
frecvenţă inferioară. Durata de funcţionare în acest regim depinde de viteza de
intervenţie a “rezervei calde” a grupurilor din centralele electrice sau până la
intrarea în funcţiune a grupurilor aflate în “rezervă rece”.
Frecvenţa nominală este f N  50 Hz în sistemele electroenergetice
europene şi în majoritatea sistemelor din Asia şi f N  60 Hz în majoritatea
ţărilor de pe continentul american şi în Japonia.
În regim normal de funcţionare, frecvenţa poate varia în jurul valorii
nominale, ca urmare a modificării practic continue a sarcinii electrice a
sistemului şi a reglajelor efectuate pentru a acoperi curba de sarcină. Controlul
frecvenţei se face practic la nivelul sistemului energetic interconectat (sistemul
european) şi nu poate fi influenţată prin acţiuni locale.
Atenţia deosebită acordată controlului frecvenţei pentru menţinerea în
limite restrânse este determinată de consecinţele importante negative ale

39
abaterilor mari de frecvenţă pe întreg fluxul de producere, transport, distribuție
şi utilizare a energiei electrice, de la centrala electrică şi până la receptoarele
consumatorului :
o creşterea solicitărilor mecanice ale turbinelor cu abur ca urmare
a modificării frecvenţelor proprii dinamice de vibraţii la palete
o reducerea performanţelor tehnico-economice ale grupurilor
termoenergetice, cu reducerea puterii blocurilor (turbină cu abur
şi generator electric) centralei şi a creşterii consumului specific
de combustibil;
o creşterea pierderilor în transformatoarele din reţeaua electrică;
o creşterea consumului propriu tehnologic în reţelele electrice de
transport şi distribuţie ale sistemului energetic național (SEN),
reducerea puterii reactive maxime şi reducerea factorului de
putere la consumatori, afectarea funcţionării majorității
receptoarelor electrice: motoare asincrone, convertoare cu
semiconductoare;
o creşterea riscului de apariţie a unor avarii datorită modificării
limitelor de funcţionare stabilă a sistemului (stabilitate statică şi
stabilitate dinamică);
o reducerea siguranţei în funcţionare a unor instalaţii: pierderea
performanţelor garantate, uneori până la imposibilitatea
continuării funcţionării, accentuarea fenomenelor de uzură,
deconectări datorită DASF (Deconectare Automata la Scăderea
Frecvenţei) etc.;
o reducerea randamentului instalaţiilor consumatoare, cu creşterea
consumului specific de energie electrică;
o reducerea producţiei la consumatorii de energie electrică odată
cu scăderea frecvenţei tensiunii de alimentare;
 Un indicator care poate fi folosit pentru estimarea variaţiilor lente de
frecvenţă este abaterea de frecvenţă (  f ),

f  f N  f (1.12)

în care: f N este frecvenţa nominală, iar f — frecvenţa reală.

40
  Abaterea relativă de frecvenţă sau abaterea procentuală se determină
cu relaţia:

f  fN
 f [%]   100 % (1.13)
fN

 Integrala abaterilor de frecvenţă pe durata unei zile este un important

indicator şi în cazul utilizării frecvenţei tensiunii din reţeaua electrică
la sincronizarea ceasurilor electrice; pentru a asigura funcţionarea
corectă a ceasurilor electrice este necesar ca această integrală să aibă o
valoare nulă:

24
I f   f  dt  0 (1.14)
0

Urmărirea încadrării frecvenţei în limitele impuse este în sarcina

dispecerului energetic de sistem, în colaborare cu dispecerii energetici ai
sistemelor interconectate.
Limitele de imunitate la variaţii de frecvenţă ale diferitelor categorii de
receptoare electrice sunt precizate în standardele de produs. Majoritatea
receptoarelor electrice acceptă abateri de frecvenţă de aproximativ ± 1 Hz
(± 2%).
Convertoarele cu semiconductoare sunt, în general, mai sensibile la
variaţii de frecvenţă şi se realizează, conform normelor CEI 146, în trei clase de
imunitate A şi B admit un domeniu de variaţie a frecvenţei reţelei de alimentare
de cel mult ± 2%, iar cele de clasă C de cel mult ±1%, în condiţiile în care o
scădere a frecvenţei nu se suprapune peste o creştere a tensiunii, şi invers.
Normativele din România sunt aliniate la normativele internaţionale
privind frecvenţa de funcţionare şi limitele admise având în vedere faptul că
sistemul energetic din ţară funcţionează sincron cu sistemul energetic european,
fiind interconectat cu acesta prin linii electrice în sudul şi vestul ţării.

41
 1.7.8. Nesimetria sistemelor trifazate de tensiune şi curent
Un sistem trifazat simetric de mărimi sinusoidale (tensiuni sau curenţi)
are cei trei fazori reprezentativi egali în modul şi defazaţi în spaţiu, unul faţă de
celălalt cu un unghi de 2/3 radiani. Aceste sisteme pot fi de succesiune directă
sau inversă.
O reţea electrică trifazată este echilibrată, dacă impedanţele pe cele trei
faze ale reţelei sunt egale în modul şi au acelaşi argument.
În cazul unei reţele electrice trifazate dezechilibrate alimentate cu un
sistem simetric de tensiuni, curenţii nu vor mai forma un sistem simetric.
Aceştia vor produce, la rândul lor, pierderi neegale de tensiune în reţea, încât şi
tensiunile de la bornele receptoarelor nu vor mai fi nici ele simetrice. Astfel de
situaţii, frecvent întâlnite în practică, sunt determinate de existenţa unor
receptoare monofazate conectate la reţeaua trifazată (aparate de sudare, iluminat
public, transport feroviar electrificat) sau chiar de funcţionarea unor receptoare
trifazate cum sunt cuptoarele electrice cu arc, la care în timpul funcţionării,
încărcările simultane ale celor trei faze sunt diferite, îndeosebi în perioada de
topire a metalului.
Caracterizarea regimurilor nesimetrice poate fi făcută cu ajutorul
următorilor indicatori:
a) Coeficientul de disimetrie a tensiunii sau curentului, definit ca raportul
dintre mărimea componentei de secvenţă inversă şi mărimea componentei de
secvenţă directă:

U i U R  a U S  aU T
2

i   , (1.15)
U d U R  aU S  a 2U T

în care Ui este componenta inversă a tensiunii de fază;

Ud — componenta directă a tensiunii de fază;
U R , U S , U T — fazorii tensiunilor de fază.

Normativele din ţara noastră limitează valorile coeficientului de

disimetrie a tensiunii, la bornele motoarelor electrice, la maximum 2%.

42
 b) Coeficientul de asimetrie definit ca raportul dintre mărimea
componentei de secvenţă homopolară şi mărimea componentei de secvenţă
directă a tensiunii sau curentului:

Uh U R U S U T
h   , (1.16)
U d U R  aU S  a 2U T

Efectele produse într-o reţea electrică de regimurile nesimetrice sunt,

practic, aceleaşi cu efectele produse de regimurile deformante, adică de creştere
a pierderilor de putere şi energie. Efectele negative cele mai importante se
produc în cazul motoarelor electrice asincrone şi condensatoarelor.

1.7.9. Deformarea undelor de tensiune (şi curent)

Anumite receptoare cum ar fi: variatoarele de viteză, redresoarele
comandate sau semicomandate, cuptoarele cu arc, aparatele de sudare cu arc
alimentate cu tensiuni sinusoidale absorb curenţi care nu mai sunt sinusoidali;
au aceeaşi frecvenţă ca şi tensiunea de alimentare, însă unda curentului este
deformată. Existenţa curenţilor nesinusoidali în reţea determină pierderi de
tensiune nesinusoidale, încât în final şi unda tensiunii reţelei se deformează.
De asemenea, armonici superioare de tensiune mai pot fi produse de
maşinile electrice, transformatoarele de putere şi unele elemente neliniare ale
reţelei electrice.
Prezenţa receptoarelor generatoare de armonici superioare poate antrena
disfuncţionalităţi altor receptoare situate în apropiere.
Metoda uzuală de studiu a regimurilor deformante este analiza armonică,
bazată pe descompunerea undei periodice reale în componente sinusoidale, una
cu frecvenţa de 50Hz (armonica fundamentală) şi altele cu frecvenţe multipli ai
frecvenţei de bază (armonici superioare).
Determinarea spectrului armonicilor superioare se mai poate face şi cu
ajutorul analizoarelor de armonici, aparate care funcţionând pe principiul
realizării rezonanţei pe frecvenţa fiecărei armonici, o pune în evidenţă,
rezultatele obţinute fiind astfel mai exacte.
Armonicile de ordin superior pot fi împărţite, conform teoriei
componentelor simetrice, în: armonici de secvenţă directă, cele de ordinul

43
3n+1, armonici de secvenţă inversă, având ordinul 3n-1 şi cele de secvenţă
homopolară, de ordinul 3n.
Astfel se constată că armonicile de curent de ordinul 4, 7, 10, 13 etc. au
aceeaşi comportare, în instalaţiile electrice prin care circulă, ca şi fundamentala;
armonicile de ordinul 2, 5, 8, 11 etc. se comportă în instalaţii ca şi componenta
inversă, iar armonicile de ordinul 3 şi multiplu de 3 au aceleaşi caracteristici ca
şi componenta homopolară.
Efectul deformant al receptoarelor asupra undelor de curent şi tensiune
poate fi pus în evidenţă cu ajutorul următorilor indicatori, definiţi atât pentru
unda de tensiune cât şi pentru cea de curent:
Coeficientul de distorsiune armonică (THD) are expresia:

Yd
kd  (1.17)
Y  Y02
2

în care

n
Yd  Y
k 2
k
2
(1.18)

este reziduul deformant;

Y — valoarea efectivă a undei periodice deformante;
Y0— componenta continuă;
Y1— valoarea efectivă a fundamentalei;
Yk— valoarea efectivă a armonicii de ordinul k.

Din considerente practice ordinul armonicilor se opreşte la n=40.

În cazul unei unde alternative componenta continuă este nulă încât
coeficientul de distorsiune devine:

Yd
kd  (1.19)
Y

44
 Normele CEI prevăd şi următoarea definiţie pentru coeficientul de
distorsiune armonică:

Yd
kd  (1.20)
Y1

adică numitorul funcţiei (1.19) poate fi luat egal cu valoarea efectivă a

armonicii fundamentale, diferenţa valorică dintre cele două expresii fiind
nesemnificativă.

Nivelul armonicilor sau conţinutul de armonică de ordinul k este dat de

raportul dintre valoarea efectivă a armonicii considerate şi valoarea efectivă a
armonicii de ordinul 1:

Yd
kd  (1.21)
Y1

Coeficientul de formă este dat de expresia:

Y
kf  (1.22)
Ymed

în care valorile efectivă şi medie sunt determinate pe o jumătate de perioadă.

Coeficientul de vârf sau de creastă se defineşte ca raportul dintre
valoarea maximă a undei periodice şi valoarea sa efectivă:

Ymax
kv  (1.23)
Y

Pentru o undă sinusoidală kv  2 . O undă pentru care kv < 2 se spune

că este o undă turtită; iar pentru kv > 2 este o undă ascuţită.

45
 Impactul regimului deformant asupra receptoarelor, caracterizat prin
coeficientul de distorsiune a undei de tensiune determinat în nodul sistemului
electroenergetic este prezentat în Tabelul 1.3.

Tabelul 1.3 Impactul regimului deformant asupra receptoarelor

Coeficientul de distorsiune a
Consecinţele unei expuneri pe termen lung
undei de tensiune
k du  5% În majoritatea cazurilor nu apar probleme
5%  kdu  7% Pot apărea probleme în cazul elementelor
foarte sensibile
7%  kdu  10% Pot apărea probleme şi în cazul elementelor
robuste
k du  10% Apar în mod sigur probleme

1.7.10. Continuitatea în alimentare

Nivelul de siguranţă în alimentarea cu energie electrică a consumatorilor
dintr-un sistem electroenergetic este dependent de caracteristicile receptoarelor
acestuia şi de daunele care se pot produce datorate eventualelor întreruperi.
Normativele tehnice de specialitate din ţara noastră (şi la nivel european)
definesc patru clase de consumatori de energie electrică, conform Tabelului 1.4:

Tabelul 1.4
Consum Durata nealimentării Observaţii
asigurat la Clasa A Clasa B Clasa C Clasa D
întreruperea >50 MVA 7,5-50 MVA 2,5-7,5 MVA <2,5 MVA
simplă
Integral 3 sec 3 sec 3 sec 3 sec Durata de
acţionare a
automatizării de
sistem
Integral 30 min 30 min 2 ore 2-8 ore Durata necesară
efectuării
manevrelor de
izolare a
defectului şi de
realimentare pe
calea de rezervă
Nimic Se va stabili de la caz la caz, in funcţie de condiţiile locale şi de structura
schemei de alimentare

46
 In cadrul unui consumator de energie electrică pot să existe patru
categorii de receptoare, în funcţie de consecinţele care pot să apară datorită
întreruperii în alimentarea cu energie electrică, astfel:
1) Categoria 0 (specială), la care întreruperea alimentării cu energie
electrică poate provoca explozii, incendii, distrugeri de utilaje, pierderi
irecuperabile de producţie şi pierderi de vieţi omeneşti. Consumatorii care au în
componenţă asemenea receptoare trebuie să-şi prevadă un sistem de alimentare,
care, în varianta cea mai complexă este constituit din:
 Subsistem de alimentare extern, care aparţine unui furnizor extern, şi
care trebuie să asigure o cale de alimentare de bază corespunzătoare
sarcinii maxime de durată. Prevederea unor căi de alimentare
suplimentare de rezervă se poate face cu acceptul furnizorului, la
cererea consumatorului trebuie să fie îmbunătățite;
 Subsistem intern de alimentare, constituit din „sursele de asigurare a
puterii strict necesare pentru menţinerea în funcţiune a agregatelor care
condiţionează securitatea instalaţiilor şi a personalului”, şi care este
realizat exclusiv de către consumator.
2) Categoria I, la care întreruperea alimentării cu energie electrică poate
produce dereglarea proceselor tehnologice cu flux continuu, necesitând
perioade lungi pentru reluarea activităţii tehnologice respective a parametrii
nominali. Aceşti consumatori îşi vor realiza un sistem de alimentare, similar cu
cel de la categoria 0, din care poate să lipsească sursa de siguranţă.
3) Categoria a II-a la care întreruperea în alimentarea cu energie
electrică are ca efect nerealizări productive numai pe durata întreruperii.
4) Categoria a III-a care nu se încadrează în niciuna din categoriile
anterioare. În această categorie se includ consumatorii casnici şi alţii similari.
Continuitatea în alimentarea cu energie electrică a consumatorilor, în
punctul de delimitare se evaluează prin relaţia denumită „Gradul de satisfacere
a alimentării”:

Tc  Tn
C 100 [%] (1.24)
Tc

47
in care:
Tc – reprezintă durata, dintr-un an calendaristic, în care consumatorul
solicită continuitatea deplină în alimentare;
Tn – reprezintă durata probabilă de nealimentare în perioada considerată
Tc.

In situaţiile de postcalcul Tc şi Tn se pot înlocui cu energiile furnizate şi

energiile nelivrate, corespunzătoare.
Pentru continuitatea in alimentare a consumatorilor casnici se precizează
că furnizorul de energie electrică are obligaţia„ să furnizeze energie electrică în
mod continuu, cu excepţia perioadei pentru revizia şi reparaţia instalaţiilor
energetice de distribuţie, care se anunţă cu minimum 24 de ore înainte şi a
duratei de remediere a avariilor şi deranjamentelor, în conformitate cu
standardul de performanţă a avariilor şi deranjamentelor, în conformitate cu
standardul de performanţă, în care se precizează:
 pentru mediul urban, durata limită pentru sosirea echipei de
intervenţie, din momentul anunţării, este de o oră, în marile oraşe şi de
trei ore în restul oraşelor;
 pentru mediul rural durata, limită pentru sosirea echipei de intervenţie
este de 24 de ore din momentul anunţării.
Pentru micii consumatori finali, industriali şi similari, în „Avizul de
racordare” se precizează: „durata de restabilire a alimentării, în cazul unei
întreruperi accidentale, este cea necesară pentru remedierea defecţiunilor din
reţeaua furnizorului”
In cazul marilor consumatori, gradul de siguranţă în alimentare
corespunzător punctului de delimitare este caracterizat prin indicatorul „durata
maximă de restabilire a alimentării”

1.7.11. Economicitatea
Conform acestei cerinţe, foarte importante în cazul unei economii de piaţă
concurenţiale, producerea, transportul şi distribuţia energiei electrice trebuie să
se desfăşoare în condiţiile unor cheltuieli cât mai reduse, pentru un consum
energetic dat. Datorită volumului mare de cheltuieli angajate, permanent, la
nivelul sistemului electroenergetic naţional, realizarea acestei condiţii, necesare,

48
este foarte importantă. Satisfacerea acestei cerinţe se poate realiza numai dacă
se vor lua măsurile următoare (sau altele similare):
 reducerea, pe cât posibil a cheltuielilor de investiţii, folosind soluţiile
cele mai rentabile din totalul celor prezentate cu ocazia ofertelor;
 reducerea pierderilor de putere şi de energie în elementele componente
ale sistemului electroenergetic, folosind toate posibilităţile de care se
dispune le momentul respectiv (cele tehnologice şi cele specializate);
 funcţionarea la regimurile cu repartizare optimă economică (caz ideal)
a pierderilor între centralele componente ale sistemului
electroenergetic

1.8. Mijloace de combatere a nesimetriei în reţelele electrice

Reducerea nesimetriei în reţelele electrice se poate realiza prin
următoarele mijloace:
 simetrizarea liniilor şi circuitelor electrice;
 echilibrarea sarcinii electrice.

1.8.1. Simetrizarea liniilor şi circuitelor electrice

Unele elemente de transfer a energiei electrice prezintă impedanţe diferite
pe cele trei faze, ca urmare a tipului constructiv. În această categorie intră liniile
electrice aeriene sau în cablu realizate cu cabluri monofazate, reţelele în bare
capsulate şi reţelele scurte ale cuptoarelor electrice etc., la care conductoarele
celor trei faze, nu au poziţii identice în spaţiu unele faţă de altele sau faţă de
pământ.
Pentru corectarea nesimetriei reţelelor respective se aplică următoarele
procedee:
Transpunerea conductoarelor liniilor electrice aeriene lungi, cum sunt cele
de transport, adică permutarea conductoarelor executată la anumite intervale
spaţiale (Fig. 1.5).
Numărul de cicluri de transpunere depinde de lungimea liniei şi de gradul
de nesimetrie dorit a fi obţinut.

49
 1 2
2 3
3 1

L/3 L/3 L/3

Fig. 1.5 Transpunerea conductoarelor liniilor electrice aeriene.

Efectul transpunerii conductoarelor unei linii electrice aeriene de 110kV

este ilustrat în Tabelul 1.5.

Tabelul 1.5 Influenţa transpunerii conductoarelor liniilor electrice asupra coeficienţilor de

disimetrie şi asimetrie.
Coeficienţii de
Fără Cu un ciclu de Cu două cicluri de
disimetrie şi
transpunere transpunere transpunere
asimetrie
i % 2,50 0,39 0,02
h % 0,95 0,07 0,003

* Aşezarea cablurilor monofazate ale unei linii electrice trifazate în “treflă”,

adică în vârfurile unui triunghi echilateral (Fig. 1.6).
* Aşezarea izolatoarelor suport ale barelor conductoare de joasă sau medie
tensiune, de mare capacitate, în stea (Fig. 1.7)

Fig. 1.6 Aşezarea simetrică a cablurilor monofazate

50
 R S

T
Fig. 1.7 Dispunerea barelor conductoare în stea

La cuptoarele electrice cu arc reducerea nesimetriei reţelei electrice scurte

conduce la reducerea uzurii căptuşelii şi îmbunătăţirea randamentului
cuptorului. Cablurile flexibile şi dispozitivele portelectrod se dispun cât mai
simetric cu putinţă.

1.8.2. Echilibrarea sarcinii electrice

Pentru simetrizarea curenţilor de linie ai unei reţele electrice trifazate la
care sunt conectate sarcini monofazate importante, variabile în timp, cum ar fi
locomotivele electrice, se utilizează scheme speciale de alimentare. O astfel de
schemă este prezentată în Fig. 1.8.
Substaţiile de tracţiune de 110/27,5kV sunt echipate cu două
transformatoare monofazate conectate în V/V.

I1
1
I2
2
I3 Ia Ib
3

Fig. 1.8 Schema de alimentare a reţelei de tracţiune feroviară cu transformatoare

monofazate conectate în V/V.

51
 Primul transformator legat între fazele 1 şi 2 ale reţelei de 110 kV
absoarbe curentul Ia, iar cel de al doilea transformator conectat între fazele 2 şi
3 absoarbe curentul Ib, defazat în urma curentului Ia cu 120o.
Admiţând că raportul mărimilor celor doi curenţi este m rezultă:

I b  ma 2 I a , (1.25)

a fiind operatorul de rotaţie a lui Steinmetz.

Utilizând teorema I a lui Kirchhoff şi relaţia (1.25) rezultă curenţii de

linie:

I1  I a (1.26)

I 2   I a  I b   1 ma 2 I a  (1.27)
I 3   I b  ma 2 I a . (1.28)

Componentele simetrice ale sistemului de curenţi (1.26), (1.27) şi (1.28)

vor avea expresiile:

Id 
1
I 1  a I 2  a2 I 3  
1  m   1  a  I ; (1.29)
a
3 3
1  m  am  a 
Ii 
1
3
 
I 1  a 2 I 2  aI 3 
3
I a.
(1.30)

Coeficientul de disimetrie al curenţilor rezultă din relaţia (1.15).

Ii 1  m  am  a  m2  m 1
i    . (1.31)
Id 1  m 1  a  m 1

Se constată că pentru m=0, adică numai primul transformator este în

sarcină, coeficientul de disimetrie i=100%, iar pentru m=1, adică sarcini egale
pentru cele două transformatoare, i=50%.

52
 Coeficientul de disimetrie se reduce foarte mult în cazul mai multor
substaţii de tracţiune, trei sau multiplu de trei, racordate la aceeaşi linie
trifazată, deoarece transformatoarele monofazate se conectează succesiv la
fazele reţelei de alimentare.
Simetrizarea sistemului trifazat de curenţi, în cazul alimentării din reţeaua
trifazată a unui receptor monofazat de putere importantă, dar constantă în timp,
cum ar fi, spre exemplu, cuptorul de inducţie, se poate face prin montarea de
elemente reactive, inductanţe şi capacităţi, montate ca în Fig. 1.9.

1
Y12
—
2
Y31
Y23
3

YS
Fig. 1.9 Schema de simetrizare Steinmetz a unui receptor monofazat
cu ajutorul elementelor reactive

Obişnuit sarcina receptoarelor are un caracter inductiv, încât impedanţa

complexă a receptorului monofazat poate fi scrisă sub forma:

Z s  Rs  j Ls , (1.32)

unde Rs şi Ls sunt rezistenţa şi inductanţa receptorului, respectiv admitanţa

complexă:

1 R  j Ls
Ys   s2  Gs  jBs , (1.33)
Z s Rs  2 L2s

în care Gs şi Ls sunt conductanţa şi susceptanţa.

53
 În vederea compensării puterii reactive absorbite de receptor în paralel cu
acesta se leagă un condensator de capacitate Cs (admitanţa Y31 din Fig. 1.9).
Capacitatea Cs se determină din condiţia ca admitanţa rezultantă să aibă numai
parte reală:

Rs   Ls 
Y  Y 5  j C s   j   Cs  (1.34)
Rs2   2 L2s  R  L
2 2 2 
 s s 

Din relaţiile (1.32) şi (1.32) rezultă:

Rs L
Gs  ; Cs  2 s 2 (1.35)
Rs2   Ls
2 2
Rs   Ls

Admitanţa de sarcină Gs poate fi determinată şi direct, dacă se măsoară

puterea activă P absorbită de receptorul monofazat:

P
Gs  . (1.36)
U2

Admitanţele Y12 şi Y23 se realizează cu ajutorul unui condensator şi a unei

bobine, încât schema de simetrizare Steinmetz particularizată va fi cea
prezentată în Fig. 1.10.

Fig. 1.10 Schema de simetrizare particularizată a unui receptor inductiv monofazat.

54
 Curenţii de fază au expresiile:

I 12  j CU 12 (1.37)
1
I 23  U (1.38)
jL 23
I 31  Gs U 31 (1.39)

respectiv curenţii de linie:

I 1  I 12  I 31  j CU 12  Gs U 31   j C  aGs   U 12 (1.40)
1  1  (1.41)
I 2  I 23  I 12  U 23  j CU 12    j C a   U 23
j L  j L 
1  1  (1.42)
I 3  I 31  I 23  Gs U 31  U 23   Gs  a   U 31
j L  j L 

Capacitatea C şi inductanţa L se determină din condiţia ca sistemul de

curenţi de linie I1, I2 şi I3 să fie simetric.
Admitanţele complexe din relaţiile (1.40), (1.41) şi (1.42) trebuind să fie
egale. Rezultă condiţiile:

1 G
C   s (1.43)
L 3

Dacă în practică, după montarea bobinei şi bateriei de condensatoare,

curenţii de linie nu se simetrizează se vor schimba între ele două faze ale reţelei
de alimentare. Dezavantajele mijloacelor statice de combatere a nesimetriei
curenţilor constă în faptul că introduce pierderi suplimentare şi nu permit
reglarea continuă a simetrizării în cazul variaţiei sarcinii electrice.

1.9. Regimurile sistemelor electroenergetice

Sistemul electroenergetic este alcătuit dintr-un număr mare de elemente
componente, conectate între ele într-o anumită succesiune şi configurație, dar
formează un ansamblu unitar, are o comportare activă, adaptivă în funcţie de
regimurile de funcţionare şi de modificările interne sau externe care afectează
sistemul.

55
 Regimurile de funcţionare principale ale unui sistem electroenergetic sunt
cele prezentate în schema următoare:

 stationare (100)
 nestationare lente (200)  simetrice (010)  normale (001)
Re gimurile SEE   
 nestationare rapide  nesimetrice (020)  de a var ie (002)
(tranzitorii) (300)

Clasificar e din
natura regimului in
mod ului de var iatie in gradului in care sunt
punct de vedere al : raport cu int entia
timp a marimilor afectate cele trei faze
operatorului uman

Regimurile staţionare (simbolizate prin indicativul 100) sunt acelea în

care valorile efective ale mărimilor electrice şi neelectrice (mecanice) se
păstrează, aproximativ, constante în timp. In această categorie se includ şi
regimurile de modificare foarte lentă a mărimilor, datorate modificărilor
staţionare lente ale curbelor de sarcină ale consumatorilor.
Regimurile nestaţionare lente (200), reprezintă perioadele în care
valorile efective ale mărimilor electrice şi mecanice sunt supuse modificărilor
lente în timp.
Regimurile nestaţionare rapide (sau tranzitorii – 300) reprezintă acele
perioade în care valorile momentane ale mărimilor electrice se modifică rapid în
timp şi spaţiu, în funcţie de propagarea în sistem a undelor electromagnetice
(perioadele de pornire, de scurtcircuit, etc.).
In orice sistem, trecerea de la un regim staţionar la un alt regim staţionar
se poate efectua numai printr-un regim nestaţionar, cauzat de orice schimbare
produsă în sistem.
Regimurile simetrice (010) reprezintă perioada în care sunt afectate
identic, din punct de vedere al valorilor tensiunii şi curentului, cele trei faze ale
sistemului de alimentare.
Regimurile nesimetrice (020) sunt reprezentate de perioadele de timp în
care nu se păstrează simetria sistemelor trifazate de tensiune şi curent, cele trei
faze fiind încărcate în mod diferit.

56
 Regimurile normale (001) corespund intenţiei operatorului uman sau a
sistemelor de protecţie şi de automatizare care acţionează în conformitate cu
cerinţele operatorului.
Regimurile de avarie sau anormale (002) sunt cele care nu sunt în
concordanţă cu cerinţele operatorului uman şi cu buna funcţionare a instalaţiei.
Parametrii regimului staţionar şi simetric se folosesc pentru proiectarea şi
exploatarea instalaţiilor. Parametrii celorlalte regimuri se folosesc pentru
verificarea elementelor sistemului la situaţiile critice care pot să apară pe durata
exploatării acestuia.

1.10. Schema bloc a sistemului electroenergetic

Fig. 1.11 Structura sistemului energetic

57
 Fig. 1.12 Configurația unui sistem electroenergetic

1.11. Structura producţiei de energie electrică din România

Din datele colectate lunar de la un număr de 125 producători deţinători de
UD pentru energie electrică din sursă hidro, nuclear, termo, eolian, fotovoltaic
şi biomasă (cel puţin a unui grup dispecerizabil), atât titulari de licenţă cu
capital de stat, cât şi aparţinând sectorului privat, a rezultat că în anul 2017 a
fost produsă o cantitate de energie electrică de 61.324 GWh, faţă de 61.797
GWh înregistrată în anul 2016. Acelaşi raport se menţine şi în cazul cantităţii de
energie electrică livrată în reţele (inclusiv consumul propriu şi energia vândută
direct la barele centralelor), care în anul 2017 a fost de 57.484 GWh, cu cca.
445 GWh mai mică faţă de cea din anul precedent. Prezentăm în continuare
structura energiei electrice livrate din unităţi de producere dispecerizabile,
calculată pe tipuri de resurse convenţionale şi neconvenţionale.

58
Fig. 1.13 Structura pe tipuri de resurse a energiei electrice livrate in retele de producatorii
cu unitati dispecerizabile

Pe parcursul anului 2017, pe această piaţă au activat 105 titulari de licenţă

pentru activitatea de furnizare a energiei electrice, dintre care 5 sunt furnizori
desemnaţi de ANRE drept furnizori de ultimă instanţă şi 25 deţin şi licenţă
pentru exploatarea comercială a capacităţilor de producere a energiei electrice.
La nivelul întregului an, dintr-un consum final de cca. 48,4 TWh (cu 3% mai
mare faţă de anul anterior), 35,8 TWh reprezintă cantitatea de energie electrică
furnizată clienţilor finali noncasnici (74% din total), în timp ce clienţii casnici
au înregistrat un consum anual de 12,6 TWh (26%). Acelaşi raport (74% / 26%)
se înregistrează între consumul destinat clienţilor alimentaţi în regim
concurenţial faţă de cel pentru cei alimentaţi reglementat (gradul real de
deschidere a pieţei cu amănuntul), cu 3 puncte procentuale mai mare decât cel
din anul 2016. În următorul grafic se prezintă structura consumului de energie
electrică la clienţii finali în perioada 2008-2017. Menţionăm că, începând cu
luna ianuarie 2017, consumul clienţilor casnici transferaţi în piaţa concurenţială
este raportat distinct.

59
 Fig. 1.14 Evolutia structurii consumului clientilor finali 2008-2017

Etapele dezvoltării sistemului energetic românesc:

 1882 Bucuresti, prima centrala electrica
 1884 Timisoara, primul oras cu strazi Iluminate electric
 1895 "Uzina Electrica" din Sibiu si hidrocentrala de la Sadu I
 1898 "Sinaia I", prima hidrocentrala
 1907 Se pune în functie hidrocentrala Sadu II
 1939 Electricitate in toata tara
 1955 Infiintarea Dispecerului Energetic National
 1958 Dezvoltarea retelei de transport al energiei electrica
 1968 Dispecerul Ardeal se muta de la Sibiu la Cluj
 1990 RENEL
 1998 CONEL
 2000 TRANSELECTRICA

60
 CAPITOLUL 2 – ELEMENTE DE CALCUL ȘI DE
SIGURANȚĂ FOLOSITE ÎNTR-UN SISTEM
ELECTROENERGETIC
2.1. Puterea medie
Puterea medie – Pmed – este o mărime fictivă, ideală şi are semnificaţia
unei puteri constante în timp, care determină un consum energetic echivalent cu
cel real, în timpul t c. Se calculează cu relaţia:

W
P t
i 1
i i
(2.1)
Pmed  a 
tc tc

Cu ajutorul curbelor reale de sarcină se pot trasa curbe de sarcină clasate,

care sunt, de fapt, o reprezentare, în ordine descrescătoare, a consumurilor
energetice, într-un anumit interval de timp. În realitate se obţine o “scară”
coborâtoare. Prin unirea mijlocului treptelor acestei “scări” se obţine, în final,
curba clasată. Prin prelucrarea matematică se poate obţine o curbă ca în Fig.
2.1, care se foloseşte la determinarea “duratei de utilizare a sarcinii maxime” –
T – şi a “timpului pierderilor maxime”-  . Pe curba clasată din figura
anterioară s-a reprezentat pentru exemplificare, variaţia sarcinii unui
consumator oarecare, pe durata unui an calendaristic.

Fig. 2.1 Reprezentarea sub formă clasată a curbelor anuale de sarcină (I)
şi pierderilor (I2)

61
 Curenţii sunt corespunzători puterilor cerute de consumator, începând cu
valoarea maximă Imax.
La o anumită scară, suprafaţa delimitată de curba curentului şi axele de
simetrie, pe durata t, reprezintă cantitatea de energie electrică consumată, în
condiţiile sarcinii variabile în timp, de către consumatorul considerat. O
cantitate de energie echivalentă cu aceasta ar putea să fie consumată într-un
interval de timp mai redus T, dacă sarcina consumatorului ar rămâne invariabilă
în timp şi egală cu valoarea maximă Imax.
Rezultă că suprafeţele Oabc şi Oade sunt egale, ceea ce permite scrierea
ecuaţiei analitice (2.2):

 I  dt  I
0
max T (2.2)

Din care rezultă durata de utilizare a sarcinii (puterii) maxime T (relaţia

(2.3).

 I  dt (2.3)
T 0
I max

T – este o durata convenţională, de calcul, în care consumatorul (sau

linia), dacă ar funcţiona la sarcină maximă ar absorbi (sau transporta)
aceeaşi cantitate de energie ca şi la funcţionarea normală după graficul de
sarcină real în intervalul de timp considerat t. Dacă acest interval de timp
t se consideră egal cu un an calendaristic (t=8760 ore), relaţia de calcul
pentru durata de utilizare a puterii maxime se scrie sub forma prezentată
în relaţia (2.4).

8760 8760

I  dt  P  dt Wan (2.4)
T 0
 0

I max P max Pmax

62
 Cu această relaţie se poate determina practic, cu uşurinţă durata de
utilizare a sarcinii maxime T, folosind înregistrările contoarelor de energie
activă şi cele ale maxiprintului.
Cu ajutorul curbei de variaţie a pătratului curentului absorbit de
consumator se poate determina durata pierderilor maxime  . Suprafaţa
delimitată de această curbă şi axele de coordonate (Ofgc) reprezintă, la o
anumită scară (alta decât cea a curentului I) cantitatea de energie pierdută în
acelaşi interval de timp t. Aceeaşi cantitate de energie pierdută s-ar putea obţine
dacă consumatorul (sau linia ar funcţiona cu o sarcină constantă, egală cu
valoarea maximă, într-un interval de timp mai redus  (suprafaţa Ofhi).
Grafic. Timpul  , se poate determina din egalitatea celor două suprafeţe care
reprezintă aceeaşi pierdere de energie (relaţiile 2.5 şi 2.6).


W  3R I 2  dt  3RI max 
2
(2.5)
0

I  dt
2

(2.6)
 0
2
I max

Timpul pierderilor  maxime este o mărime convenţională şi reprezintă

durata (în ore) în care consumatorul, funcţionând la sarcină maximă constantă,
produce aceleaşi pierderi de energie ca şi în situaţia în care ar funcţiona după
curba de sarcină reală în timpul t.
Luând în considerare cele arătate mai sus, pierderile de energie se pot
determina şi cu relaţia 2.7, în funcţie de puterea aparentă activă şi reactivă:

 s
R  S max
 
t t 2
S2 R

W  3R I 2  dt  3R    2 Pmax   p  Qmax  q
2 2
2
dt 2 (2.7)
0 0
3U U U

în care s-au folosit notaţiile:

 s - durata pierderilor maxime, corespunzătoare puterii aparente maxime
(are aceeaşi valoare cu  );

63
  p - durata pierderilor maxime, corespunzătoare puterii active maxime;
 q - durata pierderilor maxime, corespunzătoare puterii reactive maxime;

Orice curbă de sarcină poate fi înlocuită printr-o suprafaţă formată din

dreptunghiuri cu abscisa (timpul) cât mai redusă iar ordonata (curentul) egală
cu valoarea de pe curba reală de sarcină (planimetrarea curbei).
În acest caz, timpul pierderilor maxime se poate determina cu relaţia 2.8.

I 12  t1  I 22  t 2  ...  I n2  tn
I
i 1
i
2
 ti
(2.8)
 2
 2
I max I max

în care:

- I1, I2, . . . , In – valori ale curentului cerut (ordonatele

dreptunghiurilor);
- t1, t2, . . . , tn – numărul de ore corespunzător funcţionării la sarcina
considerată constantă I1, . . ., In.

Cantitatea de energie consumată în intervalul de timp t se mai poate

determina şi din egalitatea suprafeţelor Oabc şi Ojkc în care abscisa este timpul
real de funcţionare iar ordonata valoarea medie a curentului absorbit de
consumator Imed, folosind relaţia 2.9.

 I  dt  I
0
max  T  I med  t (2.9)

în care:

I  t  I 2  t 2  ...  I n  t n
Ii 1
i  ti
I med  1 1 
t t

64
 În mod analog se pot determina şi pierderile de energie folosind curentul
mediu pătratic I mp
2
, din egalitatea suprafeţelor: Ofgc=Ofhi =Olmc. Analitic, cu
relaţia de calcul 2.10.

I  dt  I max    I mp t
2 2 2
(2.10)
0

rezultând:

t 8760

I  dt I  dt
2 2
(2.11)
I mp  0
 0
t 8760

sau:

2
I max    I mp
2
t (2.12)

2 2
I mp S mp
 2
 2
(2.13)
t I max S max

 
I mp  I  I max (2.14)
max t 8760

 I  dt
Dacă în ultima relaţie se înlocuieşte I max  0
, din relaţiile anterioare,
T
se poate obţine o relaţie de dependenţă între T şi  pe baza căreia s-au trasat
curbele din Fig. 2.2
Aceste curbe s-au trasat pentru grupe de consumatori. Din aceste curbe se
poate determina timpul pierderilor anuale maxime  în funcţie de durata anuală
de utilizare a sarcinii T şi de factorul de putere. Se observă că  este cu atât mai
redus cu cât factorul de putere are valori mai mari.

65
 Fig. 2.2

2.2. Optimizarea pierderilor de putere și de energie în sistemele

electroenergetice
În funcţionarea receptoarelor de energie electrică se întâlnesc diverse
regimuri de lucru, funcţie de sarcinile mecanismelor antrenate care variază,
uneori în mod aleator, în timpul activităţii sau fazei de lucru. La acestea se mai
adaugă şi influenţa condiţiilor în care funcţionează instalaţiile de alimentare din
sistemul energetic din zona respectivă, în funcţie de mărimea consumatorilor.
Această influenţă este resimţită mai mult de societăţile comerciale sau
industriale mici şi mult mai puţin de cele mari, datorită complexităţii sistemelor
de alimentare şi distribuţie, proprii, de care acestea dispun.

66
 În reţelele electrice cu tensiuni mai mici de 110 kV pierderile de energie
sunt datorate, în cea mai mare parte, efectului termic al curentului care
tranzitează liniile şi transformatoarele electrice. În reţelele cu tensiuni de 110
kV sau mai mari au loc şi pierderi suplimentare de energie electrică datorită
scurgerilor laterale de curent şi ale fenomenului corona. Dacă se aleg în mod
corespunzător secţiunile conductoarelor, nivelul de tensiune şi de izolaţie,
acestea din urmă vor avea valori reduse.
În continuare se reprezintă modul simplificat de calcul a pierderilor de
putere şi de energie electrică pentru liniile electrice şi transformatoarele de
putere.

2.2.1. Determinarea pierderilor de putere în liniile electrice

Pentru liniile trifazate cu sarcini concentrate, pierderile de putere activă se
determină cu relaţia 2.15 iar cele de putere reactivă cu relaţia 2.16.

   R US P2  Q2
2
P  3  R  I 2  3R I a  I r R
2 2
2
[W] (2.15)
U2

   X US P2  Q2
2
Q  3 XI 2  3 X I a  I r X
2 2
2
[VAr] (2.16)
U2

în care:
Ia- componenta activă a curentului de sarcină [A];
Ir- componenta reactivă a curentului de sarcină [ A];
S- puterea aparentă tranzitată prin linie [ VA];
U- tensiunea nominală a liniei [V];
P,Q- puterea activă, respectiv [W,VAr];

Dacă liniile electrice sunt formate din mai multe tronsoane, pierderile
totale de putere se obţin din însumarea pierderilor corespunzătoare fiecărui
tronson “i” din componenţa liniei, folosind relaţiile 2.17.

n n
Ptot   Pi [W ]; Qtot   Qi [VAr ] (2.17)
i 1 i 1

67
 2.2.2. Determinarea pierderilor de energie în liniile electrice
În cazul în care, pe întreaga durată a intervalului de timp considerat,
puterile tranzitate prin linie sunt constante, respectiv pierderile de putere sunt
constante, pierderile de energie activă se determină cu relaţia 2.18, iar cele de
energie reactivă cu relaţia 2.19.

Wa  P  t Wa  Ptot  t  [Wh] (2.18)

Wr  Q  t (Wr  Qtot  t ) [VArh] (2.19)

în care:
t- este timpul pentru care se determină valoarea pierderilor de energie [h]

Atunci când sarcinile tranzitate prin elementele componente ale reţelelor

nu mai sunt constante, metodologia de calcul a pierderilor de energie se
complică. În literatura tehnică de specialitate sunt prezentate două categorii de
metode de calcul a pierderilor de energie, în cazul sarcinilor variabile:
- cazul în care se cunosc curbele de sarcină;
- cazul în care nu se cunosc curbele de sarcină.

2.2.2.1. Determinarea pierderilor de energie în liniile electrice în

cazul în care se cunosc curbele de sarcină
Pierderile de energie se determină folosindu-se diverse metode de
integrare numerică sau grafică ce permit planimetrarea suprafeţei determinate
de curba de sarcină şi axele de coordonate, ca în Fig. 2.3.

Fig. 2.3 Curba de sarcină, ridicată pe durata unui ciclu tc, folosită pentru calculul
pierderilor de energie

68
 În acest caz, trebuie determinată pe cale grafică, cu o eroare cât mai
redusă, suprafaţa A, care reprezintă, de fapt, pierderile de energie activă şi
reactivă produse în timpul funcţionării, care se pot calcula şi cu relaţiile 2.20 şi
2.21, prin integrarea funcţiei care defineşte curba:

t
Wa  3R  I 2  dt [Wh] (2.20)
0

t
Wr  3 X  I 2  dt [VArh] (2.21)
0

2.2.2.2. Determinarea pierderilor de energie în liniile electrice în

cazul în care nu se cunosc curbele de sarcină
Această situaţie este frecvent întâlnită în practică, în special la aglomerări
mari de consumatori sau în situaţiile în care energia consumată nu este
contorizată sau contoarele nu sunt în stare de funcţionare.
Se cunoaşte, însă, întotdeauna durata de utilizare a sarcinii maxime T, ale
cărei valori sunt prezentate în literatura de specialitate în funcţie de domeniul
de activitate, numărul de schimburi lucrătoare, etc. Dacă se cunoaşte şi
valoarea sarcinii maxime(I max sau P max- care se poate înregistra) se pot calcula
pierderile de energie.
Pe baza dependenţelor  i  f Ti , cos  i  se poate determina, pentru durata
de utilizare a sarcinii maxime şi o anumită valoare a factorului de putere, timpul
pierderilor maxime  pentru toate elementele componente ale reţelelor electrice.
Cu aceste valori, cunoscute pentru T şi  se pot scrie relaţiile de calcul pentru
pierderile de energie din linii astfel:
Pentru liniile electrice trifazate cu sarcini concentrate, relaţiile 2.22 şi
2.23.

S 2 max P 2 max  Q 2 max

Wa  3  R  I max    R        Wh
2
R (2.22)
U2 U2

69
 S 2 max P 2 max  Q 2 max
Wr  3 XI 2 max    X    X   VArh (2.23)
U2 U2

Dacă se utilizează mărimile de calcul, fictive, curentul mediu pătratic Imp

sau puterea medie pătratică P mp cu dependenţele:

 
I mp  I max [A]; Pmp  Pmax [W];
t t

 
Qmp  Qmax [Var]; S mp  S max [VA];
t t

se obţin relaţiile de calcul 2.24 şi 2.25 pentru pierderile de energie electrică

activă şi reactivă:

S 2 mp
2
Pmp  Qmp
2

Wa  3  R  I mp  t  R 2  t  R
2
t [Wh] (2.24)
U U2

S 2 mp P 2 mp  Q 2 mp
Wr  3  X  I 2 mp  t  X  t  X t [VArh] (2.25)
U2 U2

în care: t = 8760 ore/an

2.2.2.3. Determinarea pierderilor de putere şi de energie în

transformatoarele electrice.
În staţiile de transformatoare şi distribuție din sistemul electroenergetic de
folosesc transformatoare cu două înfăşurări şi transformatoare cu trei înfăşurări.
Cele mai folosite, sunt cele cu două înfăşurări. Pentru acestea, pierderile de
putere activă se calculează cu relația 2.26 iar pierderile de putere reactivă cu
relația 2.28.

S 2m
PT  P0  K 2
f Psc  Pr [W] (2.26)
S 2n

70
în care:
PT - pierderea de putere activă pe transformator;
P0 - pierderea de putere activă la mersul în gol, specificată în catalog
[W];
Kf - coeficient de formă al curbei de sarcină, care are valori între 1,08 şi
1,1( Kf = 1,08-1,1)
Sm - puterea medie aparentă absorbită de grupul de consumatori alimentaţi
de la transformatorul de putere, în timpul de funcţionare [VA];
Psc - pierderea (pierderile) de putere activă în înfăşurările
transformatorului, specificată în catalog [W];
Pr - pierderea de putere suplimentară datorită răcirii forţate a
transformatorului [W]. Dacă transformatorul nu este dotat cu un sistem
special de răcire Pr  0

Atunci când există mai multe transformatoare care funcţionează în

paralel, pe care sarcina se distribuie în funcţie de puterea fiecăruia, pierderile
totale de putere activă se calculează cu relaţia 2.27.

S 2 m Psc
PT N  N  P0  K 2 f   N  Pr [W] (2.27)
S 2n N

în care:
N- numărul transformatoarelor identice care funcţionează în paralel;

S 2m 2
2 S m U sc
QT  Q0  K 2 f Q sc  Qr  Q0  K f   Qr [VAr] (2.28)
S 2n S n 100

în care:
Q0 - pierderea de putere reactivă la mersul în gol al transformatorului;
Qsc - pierderea de putere reactivă la mersul în sarcină al
transformatorului.

71
 Aceste două pierderi nu sunt prezentate în cataloagele transformatoarelor
dar se pot calcula cu relaţia 2.29.

i0 %  S n  sc %  S n
Q0  [VAr] ; Qsc  [VAr] (2.29)
100 100

în care:
usc- tensiunea de scurtcircuit a transformatorului[ %];
i0- curentul de mers în gol sau de magnetizare al transformatorului [ %];
Qr - pierderea de putere reactivă suplimentară datorită răcirii forţate.

Dacă sarcina este distribuită pe mai multe transformatoare care

funcţionează în paralel, pierderile totale de putere reactivă se calculează cu
relația 2.30.

S 2 m U sc
QT N  N  Q0  K 2
f   N  Qr [VAr] (2.30)
S n 100  N

În cazul în care nu se cunosc caracteristicile transformatoarelor, se poate

considera, cu aproximaţie foarte bună, că pierderile de putere activă reprezintă
aproximativ 2% din puterea la bornele înfăşurării secundare iar pierderile de
putere reactivă aproximativ 10%, adică PT = 0,02 Sn2, QT = 0,1 Sn2
Pierderile de energie activă se determină cu relaţia 2.31 iar pierderile de
energie reactivă cu relaţia 2.32.

S 2m
WaT  P0  T f 1  K 2 f 2
 Psc  T f 2  Pr  T f 3 [VAh] (2.31)
Sn

S 2 m U sc
WrT  Q0  T f 1  K 2 f 2
  T f 2  Qr  T f 3 [VArh] (2.32)
S n 100

în care:
T f 1  t  - este timpul total de conectare al transformatorului [ h];

72
 T f 2    - timpul de funcţionare în sarcină al transformatorului [ h];
T f 3 - timpul de funcţionare a instalaţiei de răcire forţată a
transformatorului[ h].

Valoarea acestor pierderi de putere şi de energie poate fi riguros

determinată atunci când se cunoaşte curba de sarcină a transformatorului sau
când se cunoaşte puterea medie pătratică şi timpul de funcţionare (T) sau timpul
de pierderi  
În aceste caz pierderile de energie se calculează cu formulele 2.33 şi 2.34.

S 2 max
WaT  P0  T f 1   Psc    Pr  T f 3 [Wh] (2.33)
S 2n

S 2 max
WrT  Q0  T f 1   Qsc    Qr  T f 3 [VArh] (2.34)
S 2n

în care:
Smax - este puterea aparentă maximă absorbită de transformator în timpul
T de funcţionare.

2.3. Optimizarea pierderilor de putere şi de energie electrică

Industria şi serviciile reprezintă cei mai mari consumatori de energie
electrică activă. Datorită diversităţii mari de utilaje şi gradului de încărcare
variat, dar în general redus, al acestora randamentele globale energetice sunt şi
ele destul de reduse, în comparaţie cu alte activităţi economice. Randamentele
mai reduse sunt efectul particularităţilor constructive, de exploatare, de
întreţinere ale tuturor echipamentelor electrice (motoare, transformatoare, linii,
echipamente de comutaţie etc.)
Reducerea pierderilor de energie în reţelele electrice contribuie la
creşterea considerabilă a gradului de eficienţă a activităţilor specifice. Din
practica de exploatare şi întreţinere curentă cât şi din literatura tehnică de
specialitate se pot adopta mai multe metode de reducere a pierderilor de
energie.

73
 Pentru a se evidenţia care sunt elementele cu influenţă în valoarea
pierderilor de putere şi de energie electrică se scrie relaţia generală (2.35) de
calcul a pierderilor de energie:

W  WT  WL  WM (2.35)

în care:
WT - pierderilor de energie în transformatoare[ kWh];
WL - pierderile în linii [kWh];
WM - pierderile in motoare [kWh].

Pierderea specifică de energie este un indicator prin care se poate aprecia

gradul de eficientă în utilizarea energiei într-o anumită activitate. Relaţia de
calcul (2.36) se obţine din cea anterioară prin împărţire la valoarea energiei:

W WT WL WM

w    (2.36)
W W W W

Dacă valoarea pierderii specifice de energie (2.36) este minimă se obţine

regimul economic în care puterea maximă utilă este tranzitată prin toate
elementele de reţea cu pierderi minime.
Prin analiza modului de variaţie a pierderilor pentru maşinile şi instalaţiile
tehnologice, pe fiecare categorie de pierderi, a factorilor de care acestea depind,
se pot stabili măsurile de reducere a acestora atât pentru faza de proiectare şi
construcţie cât şi pentru faza de exploatare şi întreţinere curentă. În anumite
cazuri se poate urmări ca valoarea pierderilor să rămână constantă, dar prin
perfecţionările aduse în diverse faze ale proceselor se obţin soluţii care permit
încadrarea în regimul optim de lucru sau în apropierea acestuia.

2.3.1. Măsuri tehnologice pentru reducerea (optimizarea) pierderilor

de putere şi de energie în sistemele electroenergetice
Sunt măsurile specifice care se pot aplica în fazele de proiectare şi de
construcţie, având, în majoritatea cazurilor, un rol mult mai important decât
cele din faza de exploatare a instalaţiilor.

74
 Trebuie specificat, cu claritate că aceste măsuri adoptate din fazele iniţiale
necesită investiţii suplimentare, fapt pentru care se impune o justificare tehnică
şi economică bine fundamentată.
Măsurile adoptate în fazele de proiectare şi de construcţie sunt
următoarele:
- micşorarea rezistenţei liniilor electrice;
- reducerea încărcării liniilor electrice prin micşorarea circulaţiei de
putere reactivă;
- reducerea încărcării liniilor electrice prin aplatizarea curbei de sarcină
a consumatorilor;
- utilizarea consumatorilor tampon.

2.3.1.1. Micşorarea rezistenţei liniilor electrice

Metoda se poate aplica la liniile electrice de transport şi de distribuţie,
indiferent de configuraţia acestora.
Pierderile de putere din aceste linii (trifazate) se determină cu relaţia
cunoscută (2.15) scrisă în forma particulară 2.37:

l
PL  3  RL  I 2  3    I 2 [W] (2.37)
s

în care:
   mm2 
 - rezistivitatea liniei electrice  
 km 
l- lungimea liniei km

s- secţiunea liniei mm 2 
I - curentul care tranzitează linia [A]

Se observă, din relaţie, că pierderile de putere sunt dependente de

secţiune, de lungime, de rezistivitate( felul materialului conductor, temperatură)
 1 
şi de curent: PL  f  , l ,  , I 2 
 s 

75
 Observaţii importante:
1. Se recomandă să se utilizeze acelaşi material la construcţia fazelor
jumelate şi aceeaşi secţiune a căilor de curent pentru a evita supraîncălzirile
căilor cu secţiuni mai reduse şi cu materiale diferite.
2. În cazul în care se adoptă mai multe căi de curent pe aceeaşi fază
trebuie să se verifice stabilitatea în regim de scurtcircuit, din cauza modificării
impedanţei.
Din calculele de proiectare trebuie să rezulte secţiuni corespunzătoare din
punct de vedere economic deoarece ele sunt elementele de bază în
determinarea cheltuielilor de investiţii şi de exploatare a instalaţiilor electrice.
În literatura tehnică de specialitate sunt prezentate şi alte valori medii ale
densităţii economice de curent în funcţie de domeniul de activitate, durata de
utilizare a sarcinii maxime( sau numărul de schimburi lucrătoare) felul liniei şi
natura materialului conductor, etc.
Densitatea economică de curent este calculată după diverse criterii
(cheltuieli anuale de calcul minime, cheltuieli anuale de exploatare minime etc.)
care iau în considerare mai mulţi parametrii care diferă de la o activitate la alta
sau de la o reţea la alta.
Toate ţin cont de modul de cedare a căldurii de la conductor către mediul
înconjurător. Căldura cedată de conductor este direct proporţională cu diferenţa
de temperatură dintre acestea şi mediu (în timpul verii conductorul se răceşte
mult mai greu decât în timpul iernii) şi cu suprafaţa laterală a conductorului.
Deoarece raportul dintre volumul unui conductor şi suprafaţa laterală a acestuia
este egal cu R/2( jumătatea razei conductorului) cu cât secţiunea conductorului
este mai mare, răcirea lui se realizează mai greu. Din această cauză, pentru
secţiunile mai mari, curenţii maximi admişi de normele tehnice corespund unor
densităţi de curent mai mici decât în cazul secţiunilor mici, care au densităţi de
curent mai mari. În cazul secţiunilor mici densităţile de curent pot să ajungă
până la 11  12A / mm2 iar în carul secţiunilor mari( 400-500 mm2) până la
0,9  2,6A / mm2 , în funcţie de tipul liniei şi materialului conductor.
Acest aspect ajută la justificarea folosirii în paralel a conductoarelor cu
aceeaşi secţiune şi acelaşi material. În caz contrar, conductorul care avea
condiţii mai grele de răcire (cel cu secţiune mai mare) se va încălzi mai puternic
şi-şi va mări rezistivitatea, iar cel cu condiţii de răcire mai bune se va încărca la

76
curentul nominal numai după ce celălalt conductor se va supraîncărca peste
curentul maxim admisibil.

2.3.2. Influenţa lungimii

Este parametrul care intervine cu o pondere foarte mare în valoarea
pierderilor de putere şi de energie, deşi, în situaţiile practice lungimea este
determinată sau impusă de poziţia de amplasare a consumatorilor, a tablourilor
de distribuţie şi a staţiilor sau posturilor de transformare sau a surselor de
alimentare.
Se poate optimiza doar traseul liniilor, sau amplasarea staţiilor de
transformare, a posturilor de transformare, tablourilor de distribuţie, astfel încât
să se obţină o reducere a pierderilor de putere şi energie. Trebuie să fie
minimizate, cât mai mult posibil, încă din faza de proiectare nesimetriile
curenţilor, pozările necorespunzătoare ale cablurilor şi săgeţile liniilor electrice
aeriene, configuraţiile complicate radial-arborescente sau în cascadă.
Cea mai importantă problemă, care trebuie rezolvată încă din faza de
proiectare şi construcţie, este legată de alegerea optimă a locurilor de amplasare
a posturilor (staţiile) de transformare, respectiv a punctelor de conectare (de
distribuţie).
O metodă adecvată de determinare a locului de amplasare a surselor de
alimentare sau a punctelor de distribuţie este bazată pe aflarea”centrului de
greutate” al sarcinilor electrice. Dacă acesta coincide cu locul de amplasare,
consumul de linii electrice este cel redus iar pierderile au şi ele valori mici.
Calculul constă în aflarea momentului polar al coordonatelor unui punct faţă de
un sistem de puncte materiale de coordonate diferite.
Coordonatele sunt amplasate în acelaşi plan în majoritatea cazurilor. Dacă
aceste coordonate sunt spaţiale ele trebuie să fie reduse în final tot la
coordonate coplanare deoarece traseele liniilor sunt impuse, în aceste cazuri
(industria minieră, industria construcţiilor, complexe formate din clădiri cu
multe etaje etc). Pentru determinarea coordonatelor posturile de transformare
sau a punctelor de distribuţie se întocmeşte cartograma de sarcină a
consumatorilor din reţeaua electrică, aşa cum este arătat în Fig. 2.4.

77
 Fig. 2.4 Reprezentarea cartogramei de sarcină a consumatorilor de energie electrică

Problema constă în amplasarea surselor de alimentare în anumite puncte

de coordonate x,y determinate prin calcul, astfel încât lungimea liniilor să fie
minimă sau volumul de material conductor să fie minim.
Relaţia de calcul a volumului de material 2.38 are forma:

n n
  Pi  li 3  n
V  3   S i  li  3  li  P l
2
(2.38)
U a  U N U a  U N
i i
i 1 i 1 i 1

în care:

 - rezistivitatea materialului conductor   mm2 / km ; 
U a - pierderea de tensiune activă [V];
UN – tensiunea nominală a consumatorilor [V];
Pi – puterea tranzitată pe tronsoanele magistrale ale reţelei [W];
li – lungimile de la consumatorii 1, 2, 3, . . . , n, la transformator, calculate
cu relaţia 2.39:

li  x  xi 2   y  yi 2 [m] (2.39)

78
unde:
x, y – sunt coordonatele postului de transformare, ale punctului de
alimentare sau de distribuţie;
xi, yi – coordonatele consumatorilor 1, 2, 3, . . ., n.

Pentru minimizarea lungimilor (lmin) şi a volumului de material (Vmin) se

aplică metoda derivatelor parţiale în raport cu variabilele, conform relaţiilor
2.40:

V V
 0; 0 (2.40)
x y

După rezolvarea ecuaţiilor se determină, în final, punctul de coordonate x,

y în care se poate amplasa sursa de alimentare, cu relaţiile 2.41:

n n

P x i i P  y i i
x i 1
n
; y i 1
n (2.41)
P
i 1
i P
i 1
i

Aplicarea acestei metode are marele avantaj ca prezintă un volum redus

de calcul şi determină investiţii reduse. Economiile de material rezultate cu atât
mai importante cu cât dispersia consumatorilor este mai mare.

2.3.2.1. Măsuri de exploatare, folosite pentru optimizarea pierderilor

de energie în reţelele electrice.
Se înscriu în categoria măsurilor care nu solicită costuri suplimentare, dar
presupun o exploatare corectă, profesională, a instalaţiilor în cedarea reducerii
la minimum a pierderilor de energie electrică.
Efectul individual al măsurilor din această categorie nu este important, ca
pondere, dar efectul cumulat al lor conduce la diminuarea semnificativă a
pierderilor din reţele.

79
 Principalele măsuri de exploatare care conduc la reducerea pierderilor
sunt:
- limitarea timpului de mers în gol pentru toţi consumatorii de energie
electrică;
- mărirea timpului de utilizare a sarcinii maxime sau aplatizarea curbei
de sarcină( respectiv realizarea unui coeficient de utilizare cât mai
ridicat);
- alegerea corectă a prizelor de reglare a tensiunii la transformatoarele
de putere;
- asigurarea unui regim optim de funcţionare a liniilor electrice şi a
transformatoarelor de putere.

2.3.2.2. Asigurarea unui regim optim de funcţionare a elementelor

din reţelele electrice

2.3.2.2.1. Cazul liniilor electrice

Atunci când o linie electrică este parcursă de curent, se produc pierderi de
energie datorită efectului Joule-Lentz şi datorită reactanţei de dispersie.
Reducerea pierderilor în linii, în faza de exploatare, se face prin toate măsurile
cunoscute care au ca scop micşorarea încărcării liniilor (modificarea tensiunii,
aplatizarea curbei de sarcină, limitarea duratelor de mers în gol etc).
O altă posibilitate de reducere a pierderilor de energie este oferită de
schimbarea regimurilor de lucru ale liniilor care au posibilitatea să funcţioneze
în paralel sau în configuraţia cu linii duble. Schimbarea regimului de lucru al
liniilor se poate face manual, sau automat, cu ajutorul dispozitivelor specializate
de anclanşare automată a alimentării de rezervă (A.A.R).
Două asemenea scheme de principiu sunt prezentate în Fig. 2.5.
În Fig. 2.5 prin dreptunghiuri nehaşurate s-au figurat întreruptoarele în
poziţia închis iar prin dreptunghiuri haşurate întreruptoarele deschise care
urmează să fie comandate automat, pentru modificarea configuraţiei în care
funcţionează liniile.

80
 Fig. 2.5 Schema de principiu cu dispozitive AAR (sau altele) pentru schimbarea
configuraţiei liniilor de alimentare a consumatorilor

În Fig. 2.5 a linia L1 este în funcţiune iar linia L2 este în rezervă. În Fig.
2.5 b ambele linii sunt în stare de funcţionare, la încărcarea parţială,
corespunzătoare grupului de consumatori aferent. Şi într-un caz şi în celălalt,
liniile sunt dimensionate la întreaga putere solicitată de consumatori, rămânând
să se aleagă varianta de alimentare care corespunde scopului cerut, sau
criteriului economic cu pierderile minime. Trebuie remarcat şi faptul că aceste
configuraţii asigură şi un nivel de siguranţă mult mai ridicat dar nu se utilizează
pentru orice consumator sau receptor de energie electrică .

2.3.2.2.2. Cazul transformatoarelor de putere

Transformatoarele de putere sunt elementele de bază ale reţelelor
electrice, deoarece asigură alimentarea unor grupuri mari de consumatori. În
funcţionarea transformatoarelor, datorită efectului Joule-Lentz şi a inducţiei
electromagnetice (care stă la baza principiului lor de funcţionare) au loc pierderi
de energie electrică, atât active cât şi reactive. Aceste pierderi se pot determina ,
valoric, cu relaţiile 2.42.

81
 2
 S 
P  PFe  PCun  
 Sn 
2
(2.42)
 S 
Q  QFe  QCun  
 Sn 

în care:
PFe - pierderile de putere activă, care iau naştere la funcţionarea în gol;
QFe - consumul de putere reactivă a transformatorului la funcţionarea în
gol;
PCun
- pierderile de putere activă la funcţionarea în scurtcircuit;
QCun - consumul de putere reactivă la funcţionarea în scurtcircuit;
Sn- puterea aparentă nominală;
S- puterea la care este încărcat transformatorul.

Dacă se introduce, în calcul, echivalentul energetic al puterii reactive,

k [W / VAr
notat e sau kW / kVAr] , pierderile de putere pe transformator se pot
determina cu relaţia 2.43:

2
 S 
PT  PFe  K e  QFe  PCun  K e  QCun   (2.43)
 Sn 

Dacă se analizează această expresie, rezultă că ea are ca unitate de măsură

kilowattul [kW]. Are în componentă o parte constantă, notată cu m care este
egală cu:

m  PFe  K e  QFe ,

şi o parte variabilă, în funcţie de gradul de încărcare, notată cu n, egală cu:

82
n  PCun  K e  QCun 
1
Sn2

Cu aceste două notaţii rezultă relaţia de calcul, concentrată, a pierderilor

de putere pe transformator 2.44:

PT  m  n  S 2 (2.44)

care este o ecuaţie de forma y=a +bx2, ce se poate reprezenta grafic printr-un
arc de parabolă, ca în Fig. 2.6.

Fig. 2.6 Reprezentarea grafică a pierderilor de putere pe transformator, în funcţie de

sarcina cerută de consumatori

Odată cu trasarea curbelor din Fig. 2.6 se determină valorile m şi n care

sunt diferite, în funcţie de fiecare transformator, în parte. Se determină, în
continuare, valoarea pierderilor, la diferite încărcări ale transformatorului:

S  O  PFe ; QFe

S1 ; S 2 ;.......; S n  Pcun , Qcun

, şi se reprezintă aceste puncte în sistemul
de coordonate din Fig. 2.4. După unirea acestor puncte rezultă
dependenţa PT  f S .
2
 

83
 Acest model matematic permite determinarea domeniului economic de
funcţionare, fie prin utilizarea unor metode analitice de optimizare, fie cu
ajutorul metodelor grafice.
În cazul în care există mai multe transformatoare într-o staţie sau post de
transformare, se ridică aceste grafice pentru fiecare transformator, în parte şi
pentru cazurile când transformatoarele funcţionează în paralel.
Spre exemplu, în Fig. 2.7. sunt reprezentate pierderile de putere pentru
două transformatoare care funcţionează independent sau în paralel.

Fig. 2.7 Reprezentarea pierderilor de putere pentru transformatoarele care funcţionează

individual sau în paralel

Regimul economic de lucru rezultă din grafic, fiind corespunzător

pierderilor de putere minime. După cum se observă, acestea corespund
anumitor încărcări ale transformatoarelor, astfel:
- în stânga punctului a (corespunzător unei anumite puteri curente S)
este economic să funcţioneze numai transformatorul cu puterea
aparentă S1 deoarece produce cele mai mici pierderi;
- între punctele a şi b de pe axa puterii este economic să funcţioneze
numai transformatorul cu puterea S2;
- la dreapta punctului b este economic să funcţioneze ambele
transformatoare, conectate în paralel.
Analitic, regimul economic de lucru se obţine prin derivarea pierderilor
de putere în funcţie de puterea S. Valoarea minimă a pierderilor de putere pe

84
transformator se obţine în situaţia în care pierderile de putere din circuitul

magnetic sunt egale cu cele din înfăşurări

PFe  PCun  .
Puterea aparentă optimă a transformatorului se poate determina cu relaţia
2.45.

PFe  K e  Q Fe
S opt  S n (2.45)
PCun  K e  QCun

Se consideră că este economică trecerea la funcţionarea cu mai multe

transformatoare în paralel, prin conectarea la reţea a unui transformator dacă
pierderile totale sunt mai mici decât cele produse înainte de conectarea
transformatorului.
Când într-o staţie sau post de transformatoare există mai multe
transformatoare cu aceeaşi putere aparentă nominală, puterea optimă pentru
cazul când toate cele N transformatoare sunt conectate în paralel se determină
cu relaţia 2.46:

N 2 PFe  K e  QFe 
S opt  S n (2.46)
PCun  K e  QCun

În cazul când s-ar conecta un alt transformator de aceeaşi putere (şi

caracteristici tehnice identice) relaţia de calcul a puterii aparente optime este
2.47:

N N  1PFe  K e  QFe 
S opt  S n (2.47)
PCun  K e  QCun

iar în cazul în care s-ar deconecta un transformator, se obţine regimul economic

dacă se îndeplineşte relaţia 2.48:

85
S opt  S n

N  N  1 PFe  K e  QFe  (2.48)
PCun  K e  QCun

Practic conectarea şi deconectarea automată a transformatoarelor se poate

realiza prin urmărirea curentului absorbit de consumatori şi compararea acestuia
cu o valoare impusă (stabilită prin reglajul unui releu de curent sau printr-un
circuit comparator specializat). Elementul informaţional este un traductor de
curent sau un releu de curent. Schemele de comandă a conectării şi deconectării
transformatoarelor, de principiu, sunt asemănătoare cu cele de la linii.
În general, se consideră că reducerea pierderilor de energie prin
conectarea şi deconectarea automată, în funcţie de sarcină, a transformatoarelor
de putere este semnificativă deoarece toate transformatoarele au durată mare de
utilizare.

2.4. Dispozitive de automatizare utilizate în sistemele

electroenergetice
Dispozitivele sau instalaţiile de automatizare utilizate într-un sistem
electroenergetic au rolul de a menţine parametrii calitativi şi cantitativi ai
energiei electrice între limite prestabilite şi de a asigura continuitatea
alimentării cu energie electrică a consumatorilor sau receptoarelor. Aceste
dispozitive se întâlnesc, în funcţie de rolul fiecăruia, în aproape toate “verigile”
sistemului, începând cu centrala electrică şi până la consumator.

2.4.1. Anclanşarea automată a rezervei

2.4.1.1. Anclanşarea automată a alimentării de rezervă (AAR)

2.4.1.1.1. Obiectul, domeniul de utilizare şi avantajele folosirii AAR

În sistemele electroenergetice se întâlneşte o mare diversitate de
consumatori cu categorii de importanţă şi cu nivele de rezervare în alimentarea
cu energie electrică diferite. În conformitate cu cerinţele impuse de
complexitatea şi importanţa consumatorului şi de stadiul actual de dezvoltare al
sistemelor electroenergetice, schemele de alimentare cu energie electrică trebuie
să asigure posibilitatea unei alimentări de rezervă a consumatorului pe durata

86
unei avarii pe linia de alimentare normală sau la sursa de alimentare normală a
acestuia. Pentru realizarea acestui obiectiv, consumatorii pot avea:
- o dublă alimentare (prin două linii sau două transformatoare aflate în
stare permanentă de funcţionare – adică o rezervă activă sau “caldă”);
- o singură alimentare aflată, în permanenţă, în stare de funcţionare
normală (care mai este denumită şi alimentare de serviciu) şi o altă
alimentare de rezervă care să fie conectată numai atunci când
alimentarea normală a devenit indisponibilă.
Dubla alimentare se foloseşte foarte rar, numai la consumatorii cu grad
mare de importanţă. Ea este neeconomică şi determină reducerea impedanţei de
scurtcircuit (datorită elementelor conectate în paralel) şi creşterea puterii de
scurtcircuit pe barele de alimentare ale consumatorului.
Alimentarea de rezervă este soluţia cu cea mai largă utilizare deoarece
reprezintă următoarele avantaje:
- calea de alimentare normală este utilizată în permanenţă la
capacitatea pentru care a fost proiectată;
- sistemele de protecţii prin relee sunt mai simple (deoarece nu există
elemente conectate în paralel);
- solicitările termice şi electrodinamice ale aparatajului instalat la
consumator sunt mai reduse (deoarece puterile sau curenţii de
scurtcircuit sunt mai mici);
- o singură alimentare poate fi utilizată ca rezervă pentru mai mulţi
consumatori, receptoare sau grupuri de receptoare (de exemplu, un
transformator sau o linie care alimentează o secţie de bare dintr-o
centrală electrică sau o staţie de distribuţie sau un post de
transformare, etc.).
Comanda puterii în funcţiune a rezervei se poate face manual sau
automat. Comanda manuală se efectuează într-un timp mai mare şi nu se poate
utiliza în staţiile şi posturile de transformare fără personal permanent de
exploatare.
Singura soluţie acceptabilă şi de viitor este aceea a folosirii dispozitivelor
de anclanşare automată a alimentării de rezervă.
Prin anclanşarea (sau conectarea) automată a alimentării de rezervă
(AAR) se înţelege totalitatea dispozitivelor care, în cazul deconectării (sau

87
declanşării) din orice cauză a alimentării normale (de serviciu sau de bază),
conectează automat alimentarea de rezervă.
Anclanşarea automată a alimentării de rezervă se foloseşte în instalaţiile
electrice de distribuţie şi în cele de producere a energiei electrice. În instalaţiile
de producere se aplică, în special în serviciile proprii (interne) ale centralelor
electrice.
În Fig. 2.8 sunt prezentate exemple de scheme AAR utilizate în staţiile de
transformare şi distribuţie sau în serviciile proprii ale centralelor electrice iar în
Fig. 2.9 scheme AAR utilizate într-o reţea de distribuţie a energiei electrice.

Fig. 2.8 Exemple de scheme de AAR utilizate în staţiile de transformare şi distribuţie sau
în serviciile proprii ale centralelor electrice

88
Fig. 2.9 Exemple de scheme de AAR utilizate într-o reţea de distribuţie de energie electrice

În schemele din Fig. 2.8 şi 5 Fig. 2.9 s-a reprezentat prin:

- dreptunghi alb (nehaşurat) – întreruptoarele închise, în regimul
normal de funcţionare prin care se asigură alimentarea cu energie a
barelor, consumatorilor, etc.;
- dreptunghi negru (haşurat) – întreruptoarele deschise, în regimul
normal de funcţionare, care vor conecta rezerva (o linie sau un
transformator) în cazul în care alimentarea normală (de bază) a
devenit indisponibilă.
În Fig. 2.8, dispozitivul AAR conectează automat rezerva, care este un
transformator. În Fig. 2.9, dispozitivul AAR comandă: anclanşarea automată a

89
întreruptoarelor prin intermediul cărora se asigură continuitatea alimentării unei
staţii de putere STP (Fig. 2.9 a) printr-o linie L2 de rezervă; preluarea automată
a sarcinii instalate în punctele de alimentare PA1, PA2 de către linia L1 sau L2
rămasă în stare de funcţionare, atunci când cealaltă a devenit indisponibilă;
întrajutorarea posturilor de transformare PT 1, . . . , PT5 sau a punctelor de
alimentare PA1, PA2, PA3 prin conectarea automată a întreruptoarelor de pe
cablurile de echilibru CE1, CE2 sau de pe liniile de conexiune (ajutor) dintre
posturi. În cazul utilizării dispozitivelor AAR în schemele electrice, liniile
electrice şi transformatoarele de putere trebuie să fie dimensionate în mod
corespunzător, pentru toate regimurile posibile în care ele pot funcţiona. Atunci
când se utilizează dispozitivele AAR se obţine o creştere semnificativă a
siguranţei în funcţionare a sistemelor electroenergetice fără a complica
configuraţia schemelor de alimentare.

2.4.1.1.2. Schema bloc a dispozitivelor de AAR

Schema bloc a dispozitivelor de anclanşare automată a alimentării de
rezervă este prezentată în Fig. 2.10.

Fig. 2.10 Schema bloc de elemente a dispozitivelor de AAR

Schema se compune din:

1 – element de pornire (poate fi un releu minimal de tensiune sau un releu
intermediar – în funcţie de performanţele cerute schemei) alimentat de la barele
consumatorilor, prin intermediul transformatorului TT1;

90
 2 – element de control (poate fi un releu intermediar) care verifică
prezenţa tensiunii la alimentarea de rezervă L2, prin intermediul
transformatorului TT2 şi condiţionează funcţionarea schemei de AAR;
3 – element de timp care introduce o anumită temporizare în comanda
AAR. Acest element poate să lipsească din schemă, blocul reprezentând, în
acest caz, timpul propriu al schemei;
4 – element de blocaj la acţionări repetate. Operaţia de AAR nu se repetă.
Executarea unei operaţii de AAR urmată de declanşarea prin protecţia cu relee
evidenţiază un defect pe bare (sau chiar în reţeaua consumatorilor, dacă
protecţia respectivă nu acţionează corespunzător), ceea ce presupune eliminarea
acestuia şi numai după aceea conectarea barelor la linia sub tensiune.
În Fig. 2.10 se observă că între blocurile 3 şi 4 comanda este trecută prin
bloccontactele dispozitivului de acţionare (DAI1) ale întreruptorului I1 de pe
alimentarea normală. În acest caz se verifică întotdeauna deschiderea
întreruptorului de pe alimentarea normală, înainte de comanda de închidere a
întreruptorului I2, aflat pe alimentarea de rezervă. Această măsură de siguranţă
are rolul să preîntâmpine cuplarea (eventuală) în paralel a două surse cu
tensiuni (posibil) nesincrone. Pentru a nu cupla sursele cu tensiuni opuse (L 1 şi
L2, în acest caz) elementul de pornire 1 trebuie să acţioneze la valori ale
tensiunii reziduale, pe bare:
U rez  0, 4U no min al

Fig. 2.11 Exemplu de comandă instantanee pentru pornirea schemei AAR

91
 Dispozitivele de AAR se pot utiliza în reţelele de joasă sau înaltă
tensiune, iar comanda de anclanşare poate să fie temporizată sau instantanee.
În cazul dispozitivelor de AAR pentru serviciile proprii din centralele
electrice sau în cazul unor receptoare de categoria zero de importanţă, comanda
se poate realiza instantaneu, la declanşarea întreruptorului I1 de pe alimentarea
normală, cu ajutorul releului intermediar RI alimentat prin contactele auxiliare
(DAI1) normal închise ale acestui întreruptor. Schema de comandă este
prezentată în Fig. 2.11.

2.4.1.1.3. Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească AAR

Anclanşarea automată a alimentării de rezervă se foloseşte pe scară largă
în sistemele electroenergetice, cu implicaţii tehnice şi economice benefice
pentru furnizorul şi utilizatorul energiei electrice. AAR trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
- alimentarea de rezervă să fie conectată automat în momentul
dispariţiei tensiunii pe barele staţiei de distribuţie (sau de
transformare), de pe barele serviciilor interne, de pe barele de
alimentare, etc., determinată de acţionarea protecţiilor prin relee care
conduc la declanşarea întreruptorului de pe alimentarea de serviciu,
sau datorită altor cauze (manevre efectuate incorect, etc.);
- dispozitivele de anclanşare automată a alimentării de rezervă să
acţioneze numai după declanşarea întreruptorului de pe alimentarea
de serviciu, astfel încât să nu determine conectarea unei tensiuni pe
un defect care nu a fost izolat, sau să nu poată cupla în paralel două
surse (sau sisteme) cu tensiuni nesincrone;
- dispozitivele de anclanşare automată a alimentării de rezervă să nu
acţioneze la scăderile de tensiune pe bare (cu o anumită durată),
cauzate de diverse defecte din reţeaua consumatorilor sau din cauza
oricăror defecte produse în amonte faţă de barele de alimentare.
Toate aceste defecte trebuie să fie eliminate, selectiv, de protecţia
prin relee a consumatorilor sau liniilor respective.
Din cele enumerate, se desprinde concluzia că pornirea unei scheme de
anclanşare automată a alimentării de rezervă poate să fie comandată în două
moduri:

92
 - pornire cu întârziere, atunci când tensiunea pe bare scade sub o
anumită valoare, până la Urez;
- pornire rapidă, atunci când s-a produs declanşarea unuia dintre
întreruptoarele aflate pe alimentarea normală.
Se numeşte timp AAR (tAAR) timpul de pauză până la anclanşarea
întreruptorului de pe alimentarea de rezervă.
Anclanşarea automată a alimentării de rezervă este eficientă dacă se
produce într-un timp suficient de redus, astfel încât să se evite fenomenul de
“avalanşă de tensiune”.
Pe durata AAR turaţia motoarelor care rămân alimentate cu tensiune
redusă, scade, impedanţa lor se reduce brusc iar curentul absorbit din reţea
creşte foarte mult. Pe durata autopornirii, odată cu restabilirea tensiunii pe bare
datorită AAR, se produce o nouă pierdere (cădere) de tensiune în impedanţele
de legătură dintre motoarele electrice şi sursa de alimentare care poate conduce
la situaţia în care tensiunea restabilită să fie mai mică decât cea nominală. În
această situaţie se poate produce așa numitul fenomen de “avalanşă de
tensiune”, justificat de faptul că tensiunea restabilită după scurgerea t AAR va
produce un moment motor mai mic decât cel rezistent la arborele motoarelor
asincrone afectate, care trec în regim de frânare, curentul absorbit creşte,
tensiunea continuă să scadă şi mai mult, urmând ca, în final, motoarele să se
oprească. În această situaţie AAR nu mai este eficientă.
S-a constatat că acest fenomen se poate produce la scăderi ale tensiunii
sub 80 % din valoarea tensiunii nominale, aşa cum este arătat în Fig. 2.12.

Fig. 2.12 Modul de variaţie al puterii active şi reactive absorbite din reţea de un motor
asincron

93
 În Fig. 2.12 este prezentată forma de variaţie a puterii active şi reactive
ale unui motor asincron, în unităţi relative (u.r.), în funcţie de tensiunea de la
bornele sale. Odată cu scăderea tensiunii de alimentare scade P şi Q ceea ce are
ca efect refacerea stabilităţii statice, până la 0,8 . Un. Sub această valoare P
continuă să scadă dar Q începe să crească pronunţat conducând la creşterea
pierderilor de tensiune în reţea şi la scăderea tensiunii pe bare. Din acest motiv,
timpul AAR trebuie să fie cât mai mic, limitat numai de timpul de declanşare al
întreruptorului de pe alimentarea normală. În momentul actual se folosesc
întreruptoare cu acţionare rapidă şi protecţii rapide şi selective ceea ce face ca
timpul AAR să fie cuprins între 0,1 şi 0,5 sec  t AAR  0,1  0,5sec  .
Atunci când se adoptă o schemă de AAR trebuie să se ţină seama de toţi
factorii care pot să fie întâlniţi în situaţii practice: numărul şi puterea motoarelor
care se pot auto-porni, tensiunea reziduală pe barele consumatorilor în
momentul intrării în funcţiune a dispozitivului de AAR, etc.

2.4.1.1.4. Clasificarea dispozitivelor de AAR

Există o varietate destul de mare de dispozitive de AAR, utilizabile în
diverse situaţii.
Clasificarea acestora (acceptată, în general) poate fi efectuată în felul
următor:
a) După modul de acţionare al dispozitivului:
- cu acţionare unidirecţională;
- cu acţionare bidirecţională.
În sistemele unidirecţionale acţionarea se face într-un sigur sens, adică
există o alimentare de bază, care funcţionează în mod normal şi o alimentare de
rezervă care este utilizată, după comanda AAR, dacă tensiunea a scăzut sub o
anumită valoare pe alimentarea de bază.
În sistemele bidirecţionale, acţionarea se face în ambele sensuri, fiecare
dintre cele două alimentări putând fi de bază, sau ca rezervă pentru cea aflată în
funcţiune.
b) După modul de revenire, scheme de AAR pot fi:
- cu revenire automată la situaţia normală de lucru, după dispariţia
defectului;
- cu revenire manuală la situaţia normală de lucru (sau fără revenire).

94
 c) După modul în care se face anclanşarea întreruptorului situat pe
alimentarea de rezervă, dispozitivele de AAR pot fi:
- dispozitive de AAR mecanice, la care întreruptorul de pe alimentarea
de rezervă este anclanşat prin intermediul unui dispozitiv de acţionare
mecanic (armat de un resort sau printr-o greutate). Aceste tipuri de
dispozitive se folosesc în instalaţii mai puţin importante, unde nu se
justifică montarea surselor de c.c. numai pentru dispozitivul AAR
(în general în instalaţii sub 20 – 35 kV);
- dispozitive de AAR electrice, la care întreruptorul de pe alimentarea
de rezervă este anclanşat prin intermediul unor dispozitive de
acţionare electromagnetice sau pneumatice. Aceste dispozitive sunt
cele mai folosite, cu aplicaţie în instalaţiile la care întreruptoarele
sunt prevăzute cu posibilităţi de comandă de la distanţă.
În activitatea practică de exploatare a reţelelor electrice se utilizează mai
multe tipuri de dispozitive de AAR, specializate pentru o anumită situaţie sau
pentru un tip de instalaţie, majoritatea fiind proiectate şi realizate de
ICEMENERG Bucureşti. Schemele de principiu ale acestora sunt prezentate în
cărţile tehnice ale firmei sau în literatura de specialitate.
Pe piaţa proiectanţilor şi producătorilor de echipamente specializate
pentru sistemele electroenergetice s-a impus şi ELECTRO ALFA
INTERNATIONAL - Botoşani care produce tablouri generale de distribuţie de
0,4 kV dotate cu dispozitive de AAR sau chiar dulapuri specializate pentru
AAR.

2.4.1.2. Conectarea automată a rezervei tehnologice

Prin rezervă tehnologică se înţelege utilajul, instalaţia sau echipamentul
care nu este în stare de funcţionare dar este pregătit să intre în stare de
funcţionare pentru a înlocui sau suplimenta un alt echipament de acelaşi fel
aflat în stare de funcţionare (ca de exemplu: un ventilator, o pompă, un
compresor, un motor de la o acţionare polimotoare, etc.).
Dispozitivele de conectare automată a rezervei tehnologice se
simbolizează prin iniţialele DCRT.
DCRT au rolul de a anclanşa automat întreruptorul sau dispozitivul de
comandă a utilajului de rezervă, atunci când utilajul aflat în stare de funcţionare
se opreşte sau nu mai poate asigura parametrii tehnologici necesari procesului.

95
 Schemele DCRT realizează, în general, următoarele funcţiuni:
- blocarea comenzii (ciclului) de anclanşare automată a rezervei dacă
schema proprie a utilajului transmite, simultan, schemei următoare,
comanda de anclanşare;
- blocarea comenzii de anclanşare automată a utilajului de rezervă,
atunci când acesta a fost oprit de protecţia minimală de tensiune;
- blocarea comenzii de anclanşare automată a utilajului de rezervă, în
cazul în care utilajul a fost oprit, în mod voit, printr-o comandă
manuală sau automată;
- pornirea automată a utilajului de rezervă, la primirea semnalului
corespunzător, determinat de parametrii tehnologici (sau de starea
utilajului rezervat), după scurgerea timpului necesar pentru
confirmarea comenzii;
- verificarea comenzii de conectare automată a utilajului de rezervă; în
caz de neconfirmare a executării comenzii, se emite o nouă comandă
pentru un alt utilaj de rezervă, dacă acesta există.
Schemele DCRT pot să fie cu un ciclu sau cu mai multe cicluri fără a fi
însă concepute ca soluţii unitare. Ele sunt concepute în funcţie de situaţia
concretă impusă de procesul tehnologic.

2.4.2. Descărcarea automată a sarcinii (DAS). Reanclanşarea

automată a sarcinii (RAS)

2.4.2.1. Descărcarea automată a sarcinii (DAS)

2.4.2.1.1. Obiectivul şi principiul de funcţionare al dispozitivelor de

descărcare automată a sarcinii utilizate în sistemele
energetice
În permanenţă, într-un sistem energetic se produce şi se consumă energie
electrică. Atunci când se păstrează echilibrul dintre puterea activă, electrică,
generată în sistem (notată cu PE) şi puterea activă consumată în sistem (notată
cu PC), frecvenţa rămâne aproximativ constantă, în jurul valorii de consemn
(fnom =f0=50 Hz). Dacă, la un moment dat, se deconectează anumite grupuri
generatoare din centralele electrice sau de conectează mari consumatori, la care
rezerva de putere din sistem existentă în acel moment (turnată) nu le poate

96
satisface necesarul de energie cerut, se pierde echilibrul dintre P E şi PC şi apre
un deficit de putere P  PE  PC  0 . Acest deficit de putere nu permite
sistemelor de reglare automată a frecvenţei şi puterii active să se restabilească
echilibrul dintre puterea activă generată şi cea consumată P E = PC, ceea ce
conduce la scăderea pronunţată a frecvenţei. Consecinţele scăderii frecvenţei
sunt multiple, motiv pentru care, la nivel mondial s-au stabilit anumite limite
admisibile, care trebuie să fie respectate, pentru protecţia receptoarelor de
energie sau pentru păstrarea interconexiunii dintre diverse sisteme energetice.
Frecvenţa reprezintă parametrul de funcţionare cel mai important care
caracterizează calitatea energiei electrice furnizate receptoarelor. Sistemele de
automatizare folosite pentru descărcarea sarcinii după criteriul frecvenţei
reprezintă principalul mijloc de stabilizare a regimului de avarii grave care se
pot produce. Acestea pot să intervină eficient numai printr-o eşalonare gradată a
acţiunilor pe un domeniu larg de frecvenţe. În urma experienţei practice
acumulate în toate sistemele electroenergetice s-a stabilit că tranșele de
descărcare automată a sarcinii în funcţie de frecvenţă (DAS) trebuie să intre în
funcţiune începând de la frecvenţa de 48,5 Hz. Comunitatea Economică
Europeană stabileşte, în directiva Consiliului nr. 89/336/CEE din 02.05.1989,
care se referă la calitatea energiei electrice, obligaţiile ce revin statelor membre
pentru protecţia reţelelor de distribuţie a energiei electrice împotriva
perturbaţiilor. Abaterea de frecvenţă reprezintă diferenţa dintre valoarea
nominală şi cea reală şi se determină cu una din relaţiile 2.49 sau 2.50.

f  f nom  f [Hz] (2.49)

f nom  f
f  100 [ %] (2.50)
f nom

unde: f – frecvenţa reţelei la un moment dat [Hz].

Comitetul European de Normalizare Electrotehnică (CENELEC) prin

Norma EN 50160 privind calitatea energiei electrice impune ca, în condiţii
normale de utilizare, valoarea medie în interval de 10 secunde a frecvenţei
fundamentale a unei reţele electrice racordată la un sistem electroenergetic

97
echilibrat, trebuie să rămână în domeniul 50Hz 1% , în timp de 95 % dintr-o
săptămână. Conform acestei norme se foloseşte un sistem de măsurare integrat
care permite urmărirea stabilităţii tensiunii şi a frecvenţei în timp real. Schema
bloc a acestui sistem este prezentată în Fig. 2.13.

Fig. 2.13 Sistem de măsurare integrat

Simbolurile din figură reprezintă:

3xU+N – tensiunea dintr-o reţea trifazată;
A – amplificator de intrare;
P. Bas – filtru;
A/D – traductor Analog – Digital de 16 Biţi şi 10,24 kHz;
DSP – procesor de semnal rapid care utilizează transformata Fourier
pentru analiza în timp real;
 P - microprocesor pentru comanda măsurătorilor, înregistrarea
valorilor, analizarea şi clasificarea rezultatelor.

Valorile măsurătorilor sunt clasate pe nivele şi reprezentate sub formă de

curbe de sarcină. Obiectivul sistemului este de a supraveghea calitatea tensiunii,
dar locul de racord al instalaţiei este important deoarece se recomandă o
supraveghere mult mai atentă în cazul instalaţiilor industriale decât în cazul
consumatorilor casnici sau terţiari.
Uniunea Internaţională a Producătorilor şi Distribuitorilor de Energie
Electrică (UNIPEDE) a elaborat Norma DISNORM – 12/87 care stabileşte
valorile admisibile pentru parametrii de calitate ai energiei electrice. Conform

98
acestei reglementări, frecvenţa trebuie să se încadreze între limitele 50Hz  2% .
Din această uniune fac parte 17 ţări europene: Austria, Belgia, Danemarca,
Elveţia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea
Britanie, Norvegia, Olanda, Portugalia, Spania, Suedia.
Federaţia Rusă prin Norma GOST 13.109-97 intitulată “Norme de calitate
a energiei electrice la receptoarele racordate la reţelele electrice de distribuţie
generală” defineşte indicatorii de calitate ai energiei electrice ICEE. Conform
acestora frecvenţa trebuie să se încadreze între limitele normale 50Hz  2Hz
sau maxime 50 Hz  0,4 Hz .
În regimurile post - avarie se admit variaţii de frecvenţă de la + 0,5Hz la –
1Hz, cu o durată totală anuală mai mică de 90 ore. În cazul unor variaţii în
reţeaua de alimentare se admite o abatere de scurtă durată a frecvenţei cu
5Hz , cu condiţia restabilirii acesteia între limitele corespunzătoare regimului
post – avarie.
În România există mai multe normative care stabilesc valori pentru
diverşi parametrii de calitate ai energiei electrice, fără a exista, însă, unul unitar.
Deoarece Sistemul Electroenergetic Naţional al României s-a
interconectat cu Sistemul vest European, vor trebui respectate recomandările
CENELEC cu privire la parametrii de calitate ai energiei electrice, indicativ
EN50160. Normativele româneşti care reglementează limitele de variaţie a
frecvenţei în sistem, care pot fi acceptate ca fiind corespunzătoare, sunt:
- PE 026/92 – conform căruia f  50 Hz  0,5% în 99 % din timp;
- RFUEE – conform căruia f  50 Hz  0,1% peste 90 % din timp;
- PE 932/93 – conform căruia f  50 Hz  1%
(RFUEE - Regulamentul de furnizare şi utilizare a energiei electrice).
Atunci când frecvenţa în sistemul electroenergetic scade se produce o
scădere a productivităţii sau chiar şi scoaterea din funcţiune a unor consumatori.
Aceasta are drept consecinţă reducerea deficitului de putere activă P , dar, în
acelaşi timp şi scăderea frecvenţei, posibil, până la valoarea minimă, notată cu
fmin în graficul din Fig. 2.14.

99
 Fig. 2.14 Modul de variaţie a frecvenţei în sistemul electroenergetic, la acţionarea
treptelor de DAS

Chiar dacă s-a restabilit echilibrul PE = PC la valoarea minimă a frecvenţei

(fmin), funcţionarea sistemului electroenergetic nu mai este posibilă. Odată cu
scăderea frecvenţei, datorită deficitului de putere activă din sistem, se produce
şi o scădere a tensiunii la bornele generatoarelor şi, în continuare, în toate
punctele sistemului, deoarece excitatoarele generatoarelor sunt antrenate de
axele rotoarelor acestora.
Scăderea tensiunii poate conduce la apariţia unui deficit de putere reactivă
care generează o scădere în continuare a tensiunii. Se ajunge la aşa numitul
fenomen de “avalanșă de frecvenţă şi tensiune” care poate determina ieşirea din
funcţiune a întregului sistem energetic, dacă frecvenţa scade până la valori
fmin  44  45Hz .
Pentru a se evita o avarie generalizată în sistemul energetic, în aceste
situaţii se impune singura soluţie – aceea de a întrerupe automat, eşalonat şi în
trepte, alimentarea anumitor consumatori, mai puţin importanţi, pentru a se
reduce deficitul de putere. Numai aşa se pot crea condiţiile pentru restabilirea
echilibrului dintre PE şi PC astfel încât frecvenţa să revină la valoarea nominală
f  f 0 sau în apropierea acesteia la o valoare admisibilă de revenire
f  f rev  f 0 (curba din Fig. 2.14)

100
 Dispozitivele de automatizare care realizează deconectarea automată a
consumatorilor la scăderea frecvenţei în sistemul energetic se numesc
dispozitive de descărcare automată a sarcinii (DAS).
Dispozitivele de DAS constituie automatizarea cu cea mai largă utilizare
dintr-un sistem energetic. Descărcarea automată a sarcinii la scăderea frecvenţei
poate să fie utilizată, în cazul sistemelor energetice cu extindere foarte mare şi
pentru resincronizarea mai uşoară a unor părţi ale acestora care ajung să
funcţioneze nesincron, în urma diverselor perturbaţii.
În cele mai multe cazuri, acţiunea DAS este temporizată. Ea este
instantanee numai în cazul în care frecvenţa scade sub valoarea critică fcr=45
Hz. Atunci când descărcarea sarcinii se face eşalonat, în trepte, frecvenţa are o
variaţie exponenţială, descrisă de relaţia 2.51, de la frecvenţa nominală la
frecvenţa minimă:

 t

f min 
 f 0   f 0  f min  1  e
 f0  (2.51)
 
 

în care  f 0 reprezintă constanta de timp a sistemului energetic, care se

determină prin măsurarea valorii subtangentei în punctul a0 la curba 1 din Fig.
2.14.

După deconectarea primei tranşe de sacrificiu a consumatorilor (punctul

a1 din figură, corespunzător timpului t a1 la f=fa1) cu valoarea puterii Pdec1 se
reduce deficitul de putere la o valoare P1  P  Pdec1 .
Ca rezultat, frecvenţa din sistem continuă să scadă, dar mai puţin
pronunţat, după curba 2 din Fig. 2.14, până în punctul a2 unde are loc o nouă
deconectare a altor consumatori. Noua valoare a frecvenţei, f1min se poate
determina cu relaţia 2.52:

 t


f1 min  f a1  f a1  f 1 min 
1  e  f 0


 (2.52)
 

101
 În acest fel se reduce din nou deficitul de putere P , sau se poate ajunge
la anularea lui, când PE = PC. Dacă nu se obţine o echilibrare a puterilor
consumate şi a celor generate, frecvenţa va continua să scadă după curba 3.
Dacă se restabileşte echilibrul PE = PC, în punctul a2, frecvenţa din sistem va
începe să crească, după curba 4, către valoarea de consemn f0 sau aproape de
aceasta, la o valoare corespunzătoare, acceptabilă, f 0'  f 0 . Această creştere este
caracterizată de relaţia 2.53:

 t

f ' 0  f ' a2  f ' 0  f a 2  1  e
 
 f2
  (2.53)
 

Dacă suprasarcina nu este prea mare în sistem, valoarea frecvenţei de

revenire se poate obţine după realizarea primei tranşe de sacrificiu a unor
consumatori bine selecţionaţi. Consumatorii care urmează să fie deconectaţi de
la sistemul energetic pot fi selectaţi sau nu în funcţie de categoria de importanţă
a lor. De obicei nu se deconectează consumatorii deosebit de importanţi sau cei
de categoria zero, care implică pierderi irecuperabile sau pericole pentru
personalul de exploatare. În aceste cazuri se aleg reţelele urbane, rurale sau cele
cu importanţă mai redusă.
Valorile frecvenţei stabilite pentru tranşele de sacrificiu sunt:
- pentru sistemele energetice în care energia electrică se produce,
predominant, în termocentrale (cazul României), valorile sunt
stabilite la:
f a1  48Hz
f min  fcr  45Hz

- pentru sistemele energetice în care energia electrică se produce,

predominant, în hidrocentrale:
f a1  47 Hz
f min  f cr  44,7  45Hz

102
 Se poate determina cu precizie numărul tranşelor pentru descărcarea
automată a sarcinii, cu ajutorul relaţiei 2.54:

f a1  f min
q 1 (2.54)
f EM

în care:
f EM - este treapta de selecţie a dispozitivului sau elementului de
măsurare a frecvenţei, calculată cu relaţia 2.55:

f EM  2f e  f sup l (2.55)

în care:
2 f - reprezintă zona de insensibilitate a EM;
f supl - reprezintă oscilaţia suplimentară de frecvenţă în timpul de
acţionare a dispozitivului de descărcare automată a sarcinii (DAS) şi a
întrerupătorului de actualizare a comenzii. Se admite:

fe  0,1  0, 25Hz

şi
fsup l  0,1  0,15 Hz

În cadrul sistemului energetic naţional se folosesc două trepte pentru

descărcarea automată a sarcinii (DAS), astfel:
- prima treaptă, rapidă, pentru evitarea scăderii frecvenţei sub valoarea
minimă, critică, f min  fcr  45Hz , temporizată la 0,5 sec necesară
pentru evitarea acţionării în timpul fenomenelor tranzitorii datorate
scurtcircuitelor sau acţionării dispozitivelor AAR;
- a doua treaptă, temporizată cu 3 sec, are rolul de a restabili frecvenţa
la valoarea de revenire f 01  48  49 Hz (în general 48,5 Hz). Nu se
admite scăderea frecvenţei sub 47 Hz mai mult de 20 – 30 secunde.

103
 Calculul pentru tranşele DAS se refac periodic, la 1 – 2 ani, datorită
evoluţiei şi dezvoltării continue a modului de organizare şi funcţionare al
sistemelor energetice.
La alegerea modului de deconectare a consumatorilor şi la stabilirea
tranşelor de sacrificiu se ia în considerare şi modul de realizare a
interconexiunilor dintre sistemul energetic românesc şi sistemele învecinate,
unde există, de asemenea, tranşe de sacrificiu pentru restabilirea valorii
frecvenţei tensiunii de alimentare.
Din analiza datelor existente, rezultă că sarcina deconectată, în sistemele
energetice, prin dispozitivele DAS, poate să ajungă până la 40 - 60 % din
sarcina existentă în sistem (sau uneori chiar si mai mult) iar cea mai mare parte
a acestuia este deconectată în prima tranşă.

2.4.2.1.2. Dispozitive folosite pentru descărcarea automată a sarcinii

(DAS)
Elementul sensibil (traductorul) acestor dispozitive este releul de măsură
a frecvenţei, care este reglat pentru acţionarea selectivă, în funcţie de valoarea
frecvenţei sistemului. Releul de frecvenţă poate fi un releu de industrie
specializat (al cărui moment de acţionare este dependent de frecvenţă) un releu
polarizat combinat cu filtre de frecvenţă (L, C) alimentate de la tensiunile
reţelei sau dispozitive electronice special construite în ţară sau în străinătate.

a) b)
Fig. 2.15 Dispozitiv pentru DAS realizat cu releu de frecvență polarizat
a) schema de principiu
b) diagrama fazorială a tensiunilor

104
 Schema de principiu a unui dispozitiv DAS cu releu de frecvenţă
polarizat, cu detectorul de fază realizat cu filtre de frecvenţă este prezentată în
Fig. 2.15 a iar diagrama fazorială a tensiunilor în Fig. 2.15 b. Detectorul de
fază, realizat cu componente L – C, este alimentat de la tensiunea reţelei
trifazate iar la bornele de ieşire se culege o tensiune UF cu modulul constat (UF
= constant), dar cu faza variabilă dependentă de frecvenţa din sistem (Fig. 2.15
b). Când frecvenţa sistemului scade sub valoarea de consemn (f<f0 =50 Hz),
unghiul  creşte, tensiunea U3 (care se aplică pe bobina de lucru BL) creşte, iar
tensiunea U4 (care se aplică pe bobina de frânare BF) scade. Releul polarizat RP
are resortul antagonist “r” dimensionat, astfel încât la o frecvenţă f  50 Hz ,
bobina de frânare BF să atragă armătura mobilă, contactul inferior rămânând
deschis. Dacă frecvenţa scade (f<50 Hz), tensiunea U3 creşte şi tensiunea U4
scade (U3>U4), bobina de lucru BL atrage armătura mobilă şi închide contactul
inferior al releului, prin care se comandă un releu intermediar, necesar punerii
în funcţiune a schemei de comandă pentru declanşarea treptată a
consumatorilor. Valoarea frecvenţei la care acţionează dispozitivul DAS se
poate alege prin modificarea rezistenţei reglabile R.
Dispozitivele DAS se construiesc cu mai multe tranşe de deconectare. Un
asemenea dispozitiv, cu două tranşe realizat cu relee de frecvenţă, relee de timp
şi relee intermediare este prezentat în Fig. 2.16.

a) b)
Fig. 2.16 Dispozitiv DAS cu două trepte de deconectare: a) modul de alimentare a
bobinelor de frecvență; b) alimentarea în c.c. a releelor intermediare de timp

105
 Deconectarea în tranşa de bază se realizează rapid, prin intermediul
releului de frecvenţă 1RF şi a celui intermediar 1RI, atunci când frecvenţa scade
până la valoarea de acţionare a releului 1RF. La atingerea pragului, releul este
sensibilizat, îşi închide contactul 1RF1, prin care pune sub tensiune bobina
releului intermediar 1 RI, care la rândul său, închide contactele 1RI 1 . . . 1RIn
prin care comandă declanşarea întreruptoarelor consumatorilor selecţionaţi
pentru tranşa întâi. Treapta a II-a, suplimentară, are rolul de a produce o nouă
deconectare a consumatorilor atunci când, după acţionarea primei trepte,
frecvenţa nu revine la valoarea f 0' sau la valoarea de consum f0. Releul 2 RF
acţionează la o frecvenţă de 47  48 Hz iar temporizarea introdusă prin releul
1RT este de 15  25 secunde.
Se construiesc şi dispozitive DAS cu elemente în comutaţie statică cu
oscilatoare cu cuarţ ca elemente de referinţă.
Dacă se ia în considerare atât valoarea frecvenţei cât şi viteza de variaţie a
 df 
acesteia   se poate obţine o restabilire mai rapidă a frecvenţei în sistemele
 dt 
energetice şi o mai bună organizare a tranşelor de sacrificiu în funcţie de
mărimea deficitului de putere. Cu cât numărul de consumatori deconectaţi este
mai redus, cu atât dispozitivul DAS este mai performant.

2.4.2.2. Reanclanşarea automată a sarcinii (RAS) (sau RAR de

frecvenţă)
După restabilirea frecvenţei tensiunii de alimentare din sistem datorită
pornirii unor noi hidrogeneratoare sau eliminării deficienţelor care au condus la
acţiunea dispozitivelor DAS, consumatorii care au fost sacrificaţi trebuie să fie
realimentaţi. În staţiile fără personal permanent de deservire se folosesc
dispozitive specializate pentru reanclanşarea automată a sarcinii (RAS), sau
reanclanşarea automată rapidă în funcţie de frecvenţă (RAR de frecvenţă) cum
mai sunt denumite.
Dispozitivele RAS sunt eficiente dacă întreruperile în alimentarea cu
energie nu depăşesc 25 de secunde.
Reanclanşarea automată a sarcinii se realizează cu dispozitive care au ca
element informaţional tot un releu de frecvenţă, care acţionează la creşterea

106
frecvenţei. În lanţul de comandă se mai foloseşte un releu de timp şi unul sau
mai multe relee intermediare care conduc la anclanşarea întreruptoarelor
consumatorilor deconectaţi. Reanclanşarea automată a sarcinii se face tot în
tranşe de consumatori, pentru a nu suprasolicita sistemul datorită regimului
tranzitoriu.
Schema bloc a unui dispozitiv RAS este prezentată în Fig. 2.17.

Fig. 2.17 Schema bloc a dispozitivului RAS

Din Fig. 2.17 se observă că punerea în funcţiune a dispozitivului de RAS

se face printr-o comandă de la dispozitivul DAS. Pentru siguranţa în
funcţionare a reanclanşării automate a sarcinii, releul de frecvenţă maximă este
alimentat de la o sursă de tensiune stabilizată pentru a nu fi influenţat de
fluctuaţiile tensiunii de alimentare din reţea. Reglajul releului de frecvenţă
poate să fie modificat.

2.4.3. Reanclanşarea automată rapidă (RAR) pe liniile electrice de

transport şi distribuţie

2.4.3.1. Obiectivul şi principiul de funcţionare al dispozitivelor de

RAR
Pe liniile electrice de medie şi înaltă tensiune se produc avarii sub forma
unor suprasarcini sau scurtcircuite. Cele mai frecvente sunt scurtcircuitele. Din
analiza acestora se desprinde concluzia că, în cazul liniilor de transport şi
distribuţie, ponderea defectelor trecătoare este diferită, în funcţie de felul liniei
electrice.

107
 În cazul liniilor electrice în cablu, scurtcircuitele conduc la defecte
permanente, în majoritatea cazurilor, datorită distrugerii izolaţiilor fazelor.
Defectele pasagere nu reprezintă decât 2  5% din total. Liniile electrice în
cablu se folosesc, de regulă, la distribuţia tensiunii la consumatori.
În cazul liniilor electrice aeriene folosite, în general, la transportul
(tranzitarea) energiei, s-a constatat că aproximativ 80 – 90 % defectele ce se
produc sunt trecătoare. Scurtcircuitele care apar în cazul liniilor electrice
aeriene de transport sunt, în majoritatea cazurilor, scurtcircuite prin arc electric,
pentru o scurtă perioadă de timp, fiind întrerupte la dispariţia tensiunii odată cu
deconectarea liniei datorită acţionării protecţiei prin relee. Restul
scurtcircuitelor, datorate atingerii directe dintre conductoarele fazelor sau cele
dintre conductoare şi pământ au caracter de lungă durată şi se remediază prin
intervenţia personalului de exploatare. În cazul scurtcircuitelor trecătoare, odată
cu deconectarea tensiunii de pe linia electrică aeriană, izolaţia la locul
defectului este readusă la valoarea normală datorită deionizării atmosferei din
apropierea defectului. La o nouă conectare linia poate fi repusă în stare de
funcţionare normală.
Datorită caracterului constructiv şi a condiţiilor de funcţionare, liniile
electrice aeriene oferă cele mai bune condiţii pentru utilizarea dispozitivelor de
reanclanşare automată rapidă. Condiţia necesară este ca la producerea unui
defect, linia să fie deconectată de la sursă, un anumit timp necesar întreruperii
aerului electric. În momentul repunerii sub tensiune, cu probabilitate foarte
ridicată, arcul electric nu se mai poate restabili, iar linia rămâne în stare normală
de funcţionare. Repunerea în funcţiune a liniei se poate face prin comandă
manuală sau automată. Procedura de comandă manuală necesită un timp de
manevră lung, cu implicaţii nefavorabile pentru toţi consumatorii afectaţi de
nealimentarea cu tensiune. În condiţiile actuale, şi, în special, de perspectivă se
impune folosirea unor dispozitive automate specializate pentru reanclanşarea
automată rapidă (RAR) le liniile de transport sau de distribuţie a energiei.
Acestea au rolul de a anclanşa într-un timp cât mai mic (rapid) întreruptoarele
declanşate de protecţia specifică, prin relee, în cazul defectelor produse în
condiţiile enunţate.
Din analiza datelor statistice înregistrate, centralizat, în punctele de
distribuţie din sistem, rezultă că în 60 – 90 % din cazurile de declanşare a

108
întreruptoarelor liniilor electrice aeriene, dispozitivele de RAR asigură o
reconectare reuşită a consumatorilor.
Conform prescripţiilor energetice în vigoare, este obligatorie echiparea cu
dispozitive RAR a tuturor liniilor electrice aeriene sau mixte (liniile aeriene
plus liniile în cablu) cu tensiunea nominală mai mare de 20 kV şi lungimea mai
mare de 5 km. Prescripţiile recomandă folosirea dispozitivelor de RAR la
tensiuni mai mari de 1 kV, dar la tensiuni mai mici de 20 kV este necesară o
justificare tehnico-economică.
Dispozitivele de RAR intră în funcţiune automat la declanşarea
întreruptorului de linie datorită acţionării protecţiilor sau unor alte cauze. După
anclanşarea întreruptorului, dispozitivul de RAR testează îndeplinirea
condiţiilor pentru reanclanşarea întreruptorului. După un anumit timp de
reanclanşare tRAR, realizat printr-un element sau bloc specializat, se trimite
comanda spre întreruptor, prin intermediul unui element sau bloc de comandă.
Dacă scurtcircuitul a fost lichidat prin refacerea izolaţiei la locul defect,
reanclanşarea este reuşită şi linia va rămâne sub tensiune, în continuare, în
condiţii normale. Dacă scurtcircuitul nu a fost eliminat, linia electrică va fi
deconectată din nou de către protecţia prin relee. În continuare, schema de
comandă a RAR poate să repete operaţiile anterioare, sau să rămână în stare de
repaus, caz în care linia este deconectată de la sursa de tensiune.
Totalitatea operaţiilor efectuate din momentul declanşării întreruptorului
şi până la reanclanşarea sa prin dispozitivul de RAR formează un ciclu de RAR.
După numărul de cicluri se construiesc dispozitive de RAR:
- cu un ciclu: declanşare – întrerupere - reanclanşare (D-I-R);
- cu două cicluri: D-I1-R-D-I2-R;
- cu trei cicluri: D-I1-R-D-I2-R-D-I3-R.
Dispozitivele de RAR cu un ciclu sunt folosite cel mai frecvent, iar cele
cu trei cicluri se folosesc numai în situaţii deosebite.
Comanda de reanclanşare automată rapidă repetată provoacă uzura
pronunţată a întreruptoarelor de înaltă tensiune. S-a constatat, totodată, că a
doua şi a treia reanclanşare au o eficacitate mai redusă, procentul de reuşită
fiind de 5 – 10 %, respectiv 2 – 3 %.
Schema bloc a unui dispozitiv de reanclanşare automată rapidă cu un
ciclu conţine elemente (sau blocuri) de pornire, elemente pentru controlul
îndeplinirii condiţiilor impuse dispozitivului, elemente de temporizare şi

109
elemente pentru realizarea comenzii de reanclanşare a întreruptorului liniei.
Aceasta este prezentată în Fig. 2.18

Fig. 2.18 Schema bloc a dispozitivului RAR cu un ciclu

Din schema bloc prezentată în Fig. 2.18 se observă că elementul de

pornire poate să primească informaţia necesară prin două căi:
- calea “a” – prin necorespondenţa dintre poziţia întreruptorului de pe
linia electrică şi cea a cheii de comandă a dispozitivului;
- calea “b” – printr-o comandă primită de la protecţia prin relee, situată
pe linia afectată de deranjament.
Importanţa şi eficienţa dispozitivelor de reanclanşare automată rapidă este
susţinută tehnic şi economic de ponderea mare a reanclanşărilor reuşite şi de
numărul semnificativ al motoarelor asincrone care pot să repornească, ca
urmare a intervalului scurt în care au rămas nealimentate cu tensiune. Intervalul
de timp tRAR în care linia electrică L, din sistem, rămâne fără tensiune este
stabilit prin reglajul releului de timp din schema dispozitivului RAR. La o
analiză mai detaliată , timpul de acţiune al unei scheme RAR este dependent de
felul liniei electrice pe care este utilizat un astfel de dispozitiv, astfel:
- pentru liniile electrice radiale, cu alimentare pe la un singur capăt,
tRAR se compune din timpul propriu t s al schemei de RAR şi din
timpul propriu de anclanşare t a al întreruptorului de pe linie, relaţia
2.56:

110
t RAR  t s  t a  t di (2.56)

în care tdi reprezintă timpul necesar pentru deionizare, a cărui valoare depinde
de tensiunea nominală a liniei electrice.

În mod obişnuit, la întreruptoarele folosite în reţelele electrice, timpul de

anclanşare t a  0,1  0,2 sec este mai mare decât timpul de deionizare. Totodată,
pentru ca motoarele electrice asincrone să poată auto-porni, este necesar ca t RAR
să fie cât mai redus. Pentru a îndeplini simultan aceste condiţii, în funcţie de
tensiunea nominală a liniei electrice se adoptă:
- pentru linii electrice cu U N  60kV :

t s  0,3  0,5 sec  t RAR  0,5  0,7 sec

- pentru linii electrice cu U N  110  220 kV :

t s  0,5  0,6 sec  t RAR  0,7  0,8 sec

În cazul liniilor electrice cu alimentare bilaterală se ţine cont de timpii de

deconectare ale întreruptoarelor comandate de protecţiile de la cele două capete
şi de timpul de deionizare:

t s  1,5  2 sec  t RAR  1,7  2,2 sec

În toate situaţiile, timpul total de nealimentare a consumatorilor racordaţi

la linia L (ttî) din sistem, se compune din timpul de acţionare al protecţiei prin
relee tPR, timpul de acţionare propriu al întreruptorului t d (de declanşare) şi de
tRAR, relaţia 2.57:

t tî  t PR  t d  t RAR (2.57)

în care ttî - reprezintă timpul total de nealimentare sau de întrerupere.

111
 Timpul ts al schemei de RAR nu poate să fie zero, deşi în general t a  t di ,
deoarece acţionările succesive, ultrarapide, la scurtcircuit ale întreruptoarelor cu
ulei pot să conducă la explozia acestora. Pe durata declanşării, uleiul situat în
imediata vecinătate a contactelor întreruptorului, se umple cu gaz, rezultat din
descompunerea uleiului, şi cu particule carbonizate care creează, pentru scurt
timp, o rigiditate dielectrică redusă, micşorând astfel puterea de rupere a
întreruptorului. De asemenea, întreruptoarele ultrarapide cu aer comprimat au
un timp propriu de acţionare t a  40  60 ms (2 – 3 perioade) care poate să fie
mai mic decât timpul de deionizare, la tensiuni mai mari de 220 kV.

2.4.3.2. Clasificarea dispozitivelor de RAR

Există o mare varietate de dispozitive specializate pentru comanda RAR,
care se pot clasifica după diverse criterii, astfel:
După timpul total de întrerupere al liniei:
- dispozitive RAR ultrarapide, la care t RAR  0,1  0,5 sec ;
- dispozitive RAR rapide, la care t RAR  0,5  1,5 sec ;
- dispozitive RAR lente, la care tRAR>1,5 sec.

Cele mai utilizate sunt dispozitivele RAR ultrarapide cu un ciclu.

După principiul de funcţionare:
- dispozitive RAR mecanice, care folosesc pentru reanclanşarea
întreruptoarelor energia înmagazinată în resoarte comprimate sau în
greutăţi ridicate la un anumit nivel. Se folosesc pe scară redusă în
instalaţiile mai vechi, cu tensiuni mai mici de 20 kV;
- dispozitive RAR electrice realizate cu componente statice sau în
comutaţie dinamică (relee), folosite pentru întreruptoarele care pot fi
comandate de la distanţă cu ajutorul dispozitivelor oleopneumatice
sau electrice. Dispozitivele electrice se diferenţiază, în continuare în:
- dispozitive RAR cu acţionare trifazată (RART), utilizate la liniile
electrice radiale sau în cazul celor cu alimentare bilaterală;
- dispozitive RAR cu acţionare monofazată (RARM), utilizate la liniile
de înaltă şi foarte înaltă tensiune la care comanda întreruptoarelor se
face, separat, pe fiecare pol, unde curenţii de punere la pământ au
valori mari.

112
 După modul de pornire:
- dispozitive RAR care intră în funcţiune datorită necorespondenţei
dintre poziţia cheii de comandă şi cea a întreruptorului;
- dispozitive RAR care intră în funcţiune printr-o comandă de la
protecţia prin relee care a comandat declanşarea întreruptorului liniei
pe care s-a produs defectul.
După modul de revenire:
- dispozitive RAR cu revenire manuală, unde operaţiile specifice sunt
efectuate de personalul de exploatare;
- dispozitive RAR cu revenire automată , imediat după executarea
operaţiilor din ciclul RAR, sau după un anumit timp ales.
După modul de transmitere a comenzii de reanclanşare a
întreruptorului liniei:
- dispozitive RAR simple, care comandă reanclanşarea fără condiţii
suplimentare;
- dispozitive RAR care controlează lipsa tensiunii pe linie;
- dispozitive RAR, care controlează sincronismul între linie şi barele
colectoare cu alegerea momentului de realizare a sincronizării.
Atunci când se alege dispozitivul de RAR, se ţine cont de toate
elementele care contribuie la realizarea tuturor funcţiunilor impuse.
Schemele electrice desfăşurate ale dispozitivelor de RAR sunt complexe
şi variate, în funcţie de locul unde sunt folosite, felul liniei electrice, etc. Ele
sunt prezentate în literatura de specialitate sau în cataloagele care însoţesc
echipamentele.

2.4.4. Reglarea automată a tensiunii (RAT) în sistemele energetice

2.4.4.1. Obiectul şi necesitatea utilizării dispozitivelor de RAT

Pentru o funcţionare normală a consumatorilor este necesar ca tensiunea
de la bornele lor să fie cât mai constantă şi foarte apropiată de cea nominală.
Această condiţie de calitate poate să fie îndeplinită numai în cazul în care
consumul de putere solicitat de consumatori este acoperit de o producţie
corespunzătoare de energie electrică. Dar, în funcţionarea normală a unui sistem
energetic se produc în permanenţă fluctuaţii ale puterilor active şi reactive
cerute de consumatori, care determină variaţii ale tensiunii în nodurile

113
sistemului, începând cu barele de racord ale consumatorilor şi continuând cu
nodurile de distribuţie până la punctele de producere a energiei. Totodată, orice
deranjament produs în sistem (scurtcircuite, porniri sau autoporniri prelungite,
suprasarcini nedeconectate la timp) are ca efect scăderea pronunţată a tensiunii
în reţeaua electrică. În cazul defectelor, acţionează protecţia prin relee,
restabilindu-se tensiunea în nodurile sistemului. conectările sau deconectările
unor consumatori cu putere semnificativă sunt urmate de variaţii importante ale
tensiunii, la fel ca şi în cazul acţionării protecţiei prin relee. Aceste scăderi şi
creşteri ale tensiunii din diversele puncte ale sistemului trebuie să fie, pe cât
posibil eliminate sau diminuate la minimum posibil, pentru a se păstra
stabilitatea statică şi dinamică a sistemului.
Obiectul RAT este menţinerea tensiunii, în nodurile generatoare şi la
consumatori, la un nivel aproximativ constant sau între limite minime şi
maxime prestabilite, independent de perturbaţii.
În funcţie de locul şi dotarea tehnică din sistem, reglarea tensiunii se
poate efectua manual sau automat. În condiţiile progresului tehnologic
înregistrat, reglarea manuală nu mai poate fi eficientă, se impune ca o necesitate
tehnologică, menţinerea în funcţiune a dispozitivelor automate de RAT cât şi
dotarea cu noi dispozitive RAT a staţiilor de transformare şi distribuţie noi sau
a celor deja existente, care nu dispun de asemenea echipamente specializate. În
acest fel se pot îndeplini cerinţele de calitate pe care trebuie să le îndeplinească
un sistem energetic interconectat cu alte sisteme similare.
Pentru a evidenţia modul de distribuţie a pierderilor (sau căderilor) de
tensiune pe elementele care compun reţeaua electrică, în Fig. 2.19 s-a
reprezentat schema de impedanţe, generală, dintre generator şi consumator.

Fig. 2.19 Schema de impedanţe pentru calculul pierderii de tensiune la consumator

114
 În figură s-au efectuat notaţiile:
Ed – tensiunea efectivă, pe fază, după reactanța sincronă longitudinală X d
a generatorului;
U – tensiunea efectivă, pe fază, măsurată pe bare;
xd – reactanța sincronă longitudinală a generatorului G;
xs - reactanța (suma reactanţelor) elementelor de legătură dintre generator
şi barele colectoare;
Ig – valoarea efectivă a curentului debitat de generator;
Z c  rc  jx c - impedanţa consumatorului;
Ic - valoarea eficace a curentului absorbit, din sistem, de consumatorul C.

Dacă se reprezintă diagrama fazorială a tensiunilor şi curenţilor (Fig.

2.20) pe schema echivalentă din figura anterioară se pot determina căderile de
tensiune, folosind relaţiile cunoscute.

Fig. 2.20 Diagrama fazorială a tensiunilor şi curenţilor din schema echivalentă prezentată
în Fig. 2.19

În Fig. 2.20 s-au efectuat notaţiile:

 - unghiul electric intern dintre Ed şi U;
 - unghiul de defazaj dintre tensiunea pe bare şi curentul absorbit de
consumator (egal cu cel debitat de generator).

115
 Ecuaţiile 2.58 se pot scrie din proiecţiile fazorilor pe axele de coordonate
Ox şi Oy:

E d  cos   U  x d  x s I g  sin 
(2.58)
E d  sin   x d  x s I g  cos 

În regim staţionar există un echilibru între puterile generate şi cele

consumate (Pg=Pc, Qg=Qc). În majoritatea cazurilor întâlnite în practica de
exploatare, puterea activă Pc solicitată de orice consumator este dependentă de
“lucrul mecanic” util şi independentă de variaţiile tensiunii de alimentare iar
puterea reactivă Qc este dependentă, pronunţat, de tensiunea obţinută la bornele
de alimentare.

2.4.4.2. Avantajele utilizării RAT în sistemele energetice

Dacă tensiunea se menţine constantă în diversele puncte ale unui sistem
electroenergetic,se obţin avantaje atât pentru funcţionarea normală a sistemului
cât şi a consumatorilor,cum ar fi:
- măreşte stabilitatea statică a sistemului energetic;
- creşte valoarea puterii maxime debitate în sistem,
- creşte stabilitatea dinamică a sistemului energetic;
- se evită producerea fenomenului de “avalanşă de tensiune”;
- se măreşte sensibilitatea protecţiei prin relee, mai ales în regimul de
scurtcircuit;
- parametrii calitativi ai energiei electrice sunt mai buni;
- creşte fiabilitatea instalaţiilor electrice.

2.4.4.3. Schemele de principiu ale R.A.T

În sistemele electroenergetice se folosesc mai multe metode de reglare a
tensiunii, care se pot grupa în două categorii:
- variaţia tensiunii electromotoare Ed la bornele generatorului sincron
din centrala electrică, prin reglarea excitaţiei sale;
- variaţia reactanţei X de legătură dintre generator şi consumator, prin
modificarea raportului de transformare al transformatoarelor de

116
 putere, prevăzute cu dispozitive de comandă automată a prizelor de
reglaj.
Modificarea tensiunii de excitaţie a generatoarelor se poate face prin
reglarea valorii rezistenţei din circuitul de excitaţie; prin alimentarea înfăşurării
de excitaţie cu un curent suplimentar, dependent de valoarea tensiunii la bornele
statorului sau a curentului statoric al generatorului.
Un domeniu mult mai larg de aplicare îl are metoda de variaţie a
reactanţei de legătură dintre sursă şi consumator, deoarece se poate folosi în
multe staţii de transformare care aparţin furnizorilor sau consumatorilor de
energie electrică.
Modificarea raportului de transformare al transformatorului, prin
modificarea numărului de spire din înfăşurarea de înaltă tensiune se realizează
cu ajutorul unui dispozitiv specializat care comandă, printr-un servomotor,
schimbarea poziţiei comutatorului cu ploturi. Schema de principiu este
prezentată în Fig. 2.21.

Fig. 2.21 Schema de principiu pentru modificarea raportului de transformare

Fig. 2.22 Schema de reactanţe echivalentă

Pentru a determina valoarea tensiunii pe barele de record ale

consumatorilor, în Fig. 2.22 s-a reprezentat schema de reactante echivalentă

117
pentru o configuraţie generală a unui sistem electroenergetic, prezentând mai
detaliat elementele caracteristice transformatorului. Folosind reprezentarea din
Fig. 2.22 se poate scrie relaţia 2.59 pentru determinarea valorii tensiunii pe
barele de alimentare la consumator:

E d  jI1 x g  x L 
Uc   j  I 2  X T2 (2.59)
KT

în care :
xg – reactanţa longitudinală a generatorului G;
xL- reactanţa liniei electrice;
xT2 – reactanţa transformatorului de putere TP determinată pe înfăşurarea
cu tensiunea U2
U
kT  1 - raportul de transformare al TP;
U2
I1,I2 – curenţii din primarul, respectiv secundarul transformatorului de
putere TP;
Ed – tensiunea electromotoare de la bornele statorului generatorului

Observând termenii relaţiei 2.59 se constată că tensiunea de la bornele

consumatorilor se poate regla prin intermediul raportului de transformare.

2.4.4.4. Reglarea automată a raportului de transformare

Transformatoarele de putere produse de firmele româneşti, oferă
următoarele posibilităţi de reglare a numărului de spire, pe înfăşurarea cu
tensiune mai mare:  5%,  2  2,5%,  9 1,78%,  13 1,28%.
Posibilităţile de reglaj sunt alese în funcţie de puterea aparentă nominală a
transformatorului. Ultimele două sunt folosite la transformatoarele cu
S N  10MVA .
Timpul de răspuns al dispozitivului de reglare a tensiunii este dependent
de metoda adoptată şi de performanţele echipamentelor folosite. Există mai
multe tipuri de regulatoare, brevetate, în ţară sau străinătate care se folosesc pe
scară largă.

118
 Un dispozitiv de comandă automată pentru reglarea raportului de
transformare, mai des folosite, este prezentat în Fig. 2.23.

Fig. 2.23 Schema de reglare automată a raportului de transformare

Dispozitivul de acţionare al comutatorului cu ploturi folosit pentru

modificarea numărului de spire al transformatorului de putere TP este format
dintr-un servomotor comandat prin două relee polarizate 1RP, 2RP, două relee
intermediare 1RI, 2RI şi un releu de timp RT.
Releele polarizate au câte două înfăşurări care sunt conectate în opoziţie,
astfel încât, în regim normal, tensiunea magneto-motoare este nulă şi contactele
lor sunt deschise.
Transformatorul de tensiune T1 este racordat pe barele consumatorilor C
în secundarul transformatorului de putere TP iar transformatorul de curent TC
este conectat în primarul transformatorului de putere TP. În secundarul
transformatorului T1 sunt conectate câte una din înfăşurările releelor polarizate
1RP1 şi 2 RP1 prin intermediul punţii redresoare PR1 şi a primarului
transformatorului cu saturaţie rapidă TS. Celelalte două înfăşurări 1RP 2 şi 2RP2
ale releelor polarizate sunt conectate la secundarul transformatorului TS prin
puntea redresoare PR2 şi la secundarul lui TC prin T2 şi prin puntea redresoare
PR3. Curentul I1 care parcurge înfăşurările 1RP1 şi 2RP1 are o variaţie curbilinie
(Fig. 2.23,curba 1). Datorită transformatorului cu saturaţie rapidă curentul I2
care parcurge înfăşurările 1RP2 şi 2RP2 are o variaţie aproximativ

119
proporţională. Diferenţa dintre cei doi curenţi determină funcţionarea
regulatorului automat. Poziţia cursorului potenţiometrului RS şi raportul de
transformare al transformatorului T2 determină modul de acordare al
regulamentului, astfel îcât la U=UN, I1=I2 şi I  0 .Orice modificare a valorii
tensiunii pe barele consumatorilor determină acţionarea unuia dintre releele
polarizate 1RP sau 2RP care comandă creşterea sau scăderea tensiunii, prin
modificarea numărului de spire din înfăşurarea transformatorului de putere.
Tensiunea pe barele consumatorilor are variaţii continue datorită regimurilor de
lucru ale receptoarelor şi al numărului de receptoare aflate simultan în stare de
funcţionare. Pentru eliminarea comenzilor permanente ale dispozitivului de
reglare automată a tensiunii se introduce în schema de comandă un releu de
timp care realizează o temporizare de 20-30 secunde pentru a se evita
acţionarea la variaţii temporare ale tensiunii pe barele consumatorului.
Dispozitivele de acţionare pot să intre în funcţiune la modificarea tensiunii pe
barele consumatorului sau la modificarea diferenţei dintre tensiunea pe barele
consumatorului şi un anumit punct din sistemul electroenergetic (modelarea
pierderii de tensiunii folosind impedanţa echivalentă).
În accepţiunea actuală şi de perspectivă, comanda automată se va realiza
doar cu ajutorul dispozitivelor electronice care sunt “creierul” întregului sistem.
Practica a confirmat acest lucru. Întotdeauna, un sistem automat are la bază o
schemă bloc de elemente, rezultată în urma unei analize şi sisteme bine
fundamentate tehnic. Pe baza unei scheme bloc, elementele componente pot să
fie alese şi interconectate în funcţie de oferta de pe piaţă. Există regulatoare
automate de tensiune, specializate, gata construite. În Fig. 2.24 se prezintă
scheme bloc a regulatorului automat de tensiune RATT –3.

Fig. 2.24 Schema bloc a regulatorului RATT - 3

120
 Transformatorul de putere TP împreună cu comutatorul cu ploturi CP şi
cu regulatorul RATT-3 formează circuitul închis al sistemului automat de
reglare a tensiunii.
Tensiunea de pe înfăşurarea secundară a transformatorului de putere U S
este măsurată de elementul de măsură EM constituit dintr-un transformator de
tensiune TT conectat pe barele de alimentare ale consumatorilor şi liniilor de
distribuţie. Pentru menţinerea tensiunii US în limitele prescrise, în secundarul
TT se introduce dispozitivul de compensare a căderii de tensiune pe linie
DCRTT – 1, a cărui schemă de principiu este prezentată în Fig. 2.25.
Tensiunea reglată Ur, care se aplică elementului de comparaţie EC, este
proporţională cu US. Dacă tensiunea de consemn Uc este diferită de tensiunea
reglată Ur, blocul de prelucrare şi decizie BPD primeşte informaţia de la
elementul de comparaţie EC şi o transmite elementului de execuţie EE (un releu
intermediar)care dă comanda dispozitivului de acţionare al comutatorului cu
ploturi. Reglarea tensiunii cu ajutorul prizelor de reglare ale transformatoarelor
de putere se face în trepte. Din acest motiv, BPD este prevăzut cu un element
care creează o zonă de insensibilitate EZI faţă de tensiunea de consemn U c,
pentru a nu produce acţionări dese şi repetate ale RATT-3 atunci când abaterea
tensiunii US nu a depăşit valoarea impusă.

Fig. 2.25 Schema de principiu a elementului de măsură EM folosit la RATT-3 cu

compensarea căderii de tensiune pe barele de distribuţie

Pentru a elimina acţionările false la fluctuaţiile mari şi de scurtă durată

ale tensiunii US (de exemplu, scurtcircuitele sau pornirile grele) în componenţa
BPD s-a prevăzut un element de temporizare ET. Acesta mai are rolul de a

121
realiza o pauză între două comenzi, atunci când tensiunea rămâne în afara zonei
de insensibilitate după una sau mai multe comenzi de comutare a prizelor,
impusă de condiţiile de funcţionare ale comutatorului cu ploturi.

122
 CAPITOLUL 3 – TRATAREA NEUTRULUI ȘI
PROTECȚII AFERENTE
3.1. Definiţii şi fenomene de bază
Problema regimului neutrului reţelelor electrice constituie una din cele
mai vechi preocupări ale energeticienilor şi ea se datorează efectelor pe care le
produce legătura accidentală dintre o fază şi pământ. Prin tratarea neutrului se
urmăreşte ca în cazul punerii la pământ a unei faze să se asigure lichidarea
rapidă şi sigură a arcului electric ce ia naştere în aceste cazuri, pentru a evita
deconectarea reţelei sau transformarea incidentului într-o avarie (scurtcircuit
între două sau trei faze şi pământ). Prin urmare tratarea neutrului reţelelor
electrice constituie unul din factorii care condiţionează siguranţa în alimentarea
cu energie electrică a consumatorilor.
Neutrul electric al unui sistem trifazat echilibrat de succesiune pozitivă
sau negativă corespunde centrului de greutate al triunghiului echilateral alcătuit
de tensiunile dintre fazele reţelei (Uab, Ubc, Uca) (Fig. 3.1). Într-o reţea electrică
alimentată prin secundarul unui transformator cu conexiunea triunghi, de
exemplu, acest neutru există şi defineşte cele trei tensiuni de fază reprezentate
prin fazorii Va, Vb, Vc.

U ca Va U ab
N
Vc Vb

c b
U bc
Fig. 3.1 Definirea neutrului N pentru o reţea trifazată

Neutrul fizic este reprezentat prin punctul comun de conectare al

înfăşurărilor unui generator conectate în stea sau ale secundarului unui
transformator legat în stea sau în zig-zag. Acest neutru poate fi scos la borne

123
sau nu, poate fi distribuit sau nu. Când este distribuit de el se leagă un
conductor neutru.
Termenul de “tratare a neutrului” semnifică de fapt o situaţie mai generală
şi are în vedere situaţia neutrului şi în cazul când între acesta şi pământ nu se
interpune nici o impedanţă fizică.
Din punct de vedere a situaţiei relative a neutrului faţă de pământ,
recomandările Comisiei Electrotehnice Internaţionale (CEI) prevăd următoarele
tipuri de reţele (Fig. 3.1):
– reţele cu neutrul izolat;
– reţele cu neutrul legat la pământ rigid (efectiv), prin rezistenţă sau
prin reactanţă;
– reţele cu neutrul tratat prin sistem rezonant (bobină de compensare).
La acestea s-ar putea adăuga fireşte şi soluţia hibridă (tratat prin bobină
de compensare în regim normal şi în primele momente ale punerii la pământ şi
apoi prin rezistenţă în paralel cu bobina, când defectul persistă).
Alegerea modului de tratare (legare) a neutrului transformatoarelor din
reţelele electrice de diferite tensiuni, care alcătuiesc sistemul electroenergetic,
constituie una din problemele de proiectare cele mai importante, pe de o parte
datorită numărului mare de parametri care trebuie luaţi în considerare şi pe de
altă parte în special, datorită dificultăţii de obţinere a unei formulări tehnico-
economice corecte, care să poată îngloba întreaga serie de factori antagonişti ce
trebuie luaţi în considerare. Se menţionează că nu întotdeauna neutrul reţelei
este accesibil. În aceste cazuri se creează un “neutru artificial” folosind
transformatorul Bauch, bobina specială pentru tratarea neutrului (BPN) sau
înfăşurarea primară a unui transformator de servicii proprii (TSP).

N N N

ZN= ZN XN
Pământ Pământ Pământ
a b c
Fig. 3.2 Situaţii relative ale neutrului reţelelor electrice faţă de pământ:
reţea cu neutrul izolat; b) reţea cu neutrul legat; c) reţea cu neutrul tratat prin sistem
rezonant

124
 Într-o reţea electrică primul fenomen ce apare la punerea la pământ a unei
faze este străpungerea (sau conturnarea) izolaţiei faţă de pământ, fenomen
independent de modul de tratare a neutrului. În continuare, fenomenele sunt
dependente de tratarea neutrului şi ele afectează mărimea potenţialului neutrului
reţelei în raport cu pământul, valoarea curentului de defect la pământ şi a
tensiunilor fazei defecte respectiv a fazelor sănătoase, durata de menţinere a
arcului electric prin care s-a realizat punerea la pământ, condiţiile de revenire la
regimul normal de funcţionare etc.
Independent de modul de tratare a neutrului, un fenomen foarte important
în reţelele electrice care poate să ducă la întreruperea în alimentarea cu energie
electrică a consumatorilor constă în punerea la pământ a unei faze, provocată de
regulă de conturnarea izolaţiei liniei datorată supratensiunilor atmosferice sau
interne. Alte fenomene sunt dependente de tratarea neutrului şi ele afectează
mărimea potenţialului neutrului în raport cu pământul, valoarea curentului de
defect la pământ şi a tensiunilor fazelor defecte respectiv fazelor sănătoase,
durata de menţinere a arcului electric prin care s-a realizat punerea la pământ,
condiţiile de revenire la regimul normal de funcţionare. În acest sens, modul de
tratare a neutrului trebuie să asigure lichidarea rapidă şi sigură a arcului de
punere la pământ ce ia naştere în aceste cazuri, pentru a evita deconectarea
liniei sau transformarea incidentului într-o avarie.
Totodată, este necesar ca, la punerea la pământ a unei faze, curentul de
scurtcircuit monofazat ce apare să fie mai mic decât cel trifazat.
Tratarea neutrului a fost o problemă mult discutată în evoluţia şi
dezvoltarea reţelelor electrice datorită numeroşilor factori ce trebuiesc luaţi în
considerare la aplicarea uneia din soluţii, precum şi a implicaţiilor pe care le
atrage după sine, adoptarea acesteia.
Dintre factorii ce trebuie luaţi în considerare din punct de vedere al reţelei
se pot menţiona:
- mărimea curentului de defect;
- mărimea supratensiunilor;
- caracteristicile tehnico-economice ale dispozitivului de tratare;
- tensiunile induse în vecinătatea liniei cu defect;
- realizarea constructivă a liniei;
- localizarea selectivă a defectului;

125
 - eliminarea automată a defectului;
- iar din punct de vedere al consumatorilor alimentaţi de aceasta:
- alimentarea fără întrerupere;
- compatibilitatea cu alimentarea proceselor industriale aferente altor
consumatori.
La cele de mai sus trebuie adăugată experienţa de exploatare dobândită în
timp şi tradiţia existentă în acest domeniu.

3.2. Potenţialul neutrului reţelei în raport cu pământul

Potenţialul fazelor reţelei poate fi măsurat în raport cu neutrul reţelei sau
în raport cu pământul. În primul caz tensiunile fazelor (Va, Vb, Vc) sunt furnizate
de sursa de putere: generatorul sincron sau secundarul transformatorului de
alimentare. Aceste tensiuni sunt practic egale în mărime şi asigură un sistem
simetric de succesiune pozitivă (directă) (Fig. 3.3).
Potenţialul neutrului în raport cu pământul depinde de valoarea
admitanţelor fazelor liniei faţă de pământ: Y 0  G0  jC0 (Fig. 3.3). Dacă
reţeaua este simetrică iar regimul de funcţionare este permanent, cele trei
admitanţe sunt egale, deci Y 0a  Y 0b  Y 0c sau G0 a  G0b  G0c şi
C0 a  C0b  C0c . Ca urmare potenţialul neutrului în raport cu pământul este egal
cu:

V a Y 0 a  V b Y 0b  V c Y 0c Y 0 V a  V b  V c 
VN   0
1 1 (3.1)
Y 0 a  Y 0b  Y 0 c  3Y 0 
ZN ZN

Prin urmare potenţialul neutrului reţelelor care funcţionează în regim

permanent este nul (identic cu acel al pământului) indiferent de tratarea
neutrului (adică de valoarea impedanţei ZN).

126
 a
a
N b
U ca Va U ab
c N
Vc Vb
ZN G0c G0b G0a
C0c C0b C0a
ZN
c b
U bc
Ground
a b
Fig. 3.3 Reţea simetrică cu neutrul tratat funcţionând în regim normal:
a) evidenţierea admitanţelor liniei faţă de pământ;
b) diagrama fazorială a tensiunilor fazelor faţă de neutru

În realitate, din diverse cauze, potenţialul punctului neutru al unei reţele

electrice este diferit de potenţialul pământului, care este zero. Astfel, dacă
capacităţile faţă de pământ ale fazelor şi rezistenţele de izolaţie ale acestora nu
sunt identice, atunci se creează o nesimetrie a reţelei care se caracterizează
printr-o deplasare a punctului neutru în raport cu pământul. Astfel, o simetrie de
felul celei prezentate mai sus se întâlneşte mai rar, de regulă existând diferenţe
între admitanţele fazelor liniei. Pentru a caracteriza acest lucru s-a introdus
termenul de grad de nesimetrie al reţelei, definit cu expresia:

C0 a  a 2C0b  aC0c
u (3.2)
C0 a  C0b  C0c

unde a este operatorul complex a = exp (j2/3).

Pentru LEA de medie tensiune cu simplu circuit u are valori de 15% iar
la cele cu dublu circuit până la 20%. Pentru LES gradul de nesimetrie este mult
mai mic, sub 0.5%.
Dacă se consideră punerea la pământ a unei faze, de exemplu c (Fig. 3.4),
admitanţa corespunzătoare acelei faze devine nulă iar potenţialul neutrului în
raport cu pământul depinde de mărimea impedanţei de tratare a neutrului Z.
Dacă această impedanţă are valoare mare sau nu există ( Z N   ), atunci
potenţialul neutrului ia valoarea tensiunii de fază furnizate de sursa de putere iar
dacă impedanţa Z este mică sau nulă potenţialul neutrului are o valoare mică

127
sau nulă. În prima situaţie tensiunile fazelor sănătoase cresc la valoarea
tensiunii înlănţuite solicitând izolaţia reţelei; în a doua apare un curent mare, de
scurtcircuit care solicită căile de curent ale reţelei.

a
N b

c
 G0c G0b
ZN G0a
C0c C0b C0a

Pământ (P)
Fig. 3.4 Reţea trifazată cu punere la pământ monofazată: schema electrică.

Deci, dependent de mărimea şi caracterul impedanţei Z, punctul P (care

reprezintă potenţialul pământului) se poate deplasa în orice poziţie în interiorul
triunghiului abc iar corespunzător potenţialul lui N poate lua orice valoare între
0 şi V. Aceeaşi situaţie se poate întâmpla dacă se consideră Z N   iar
admitanţele Y 0a , Y 0b , Y 0c pot lua valori diferite.
Ca urmare se poate afirma că atât în regim normal de funcţionare, cât şi în
acela de defect monofazat provocat de o punere la pământ a uneia dintre faze,
potenţialul neutrului nu este identic cu acela al pământului.

3.3. Calculul curentului de scurtcircuit monofazat

Să considerăm reţeaua electrică din Fig. 3.4, cu defect pe faza c, care este
desenată schematic in Fig. 3.5, unde α şi β reprezintă bornele între care se
produce un arc electric. În condiţii normale de funcţionare circuitul
funcţionează în gol, în timp ce pe durata unui defect cu pământul, impedanţa de
defect ZF se interpune între bornele α şi β.

IF  IF 0  IF 
V =0 V =0 ZF V =0 ZF
ZF
Z  Z  V Z  V 
  
Fig. 3.5 Determinarea curentului de defect monofazat IF:
descompunerea reţelei reale în într-o reţea activă şi o reţea pasivă.

128
 Dacă se aplică teorema superpoziţiei şi aceea a generatorului ideal de
tensiune (Thévenin), reţeaua reală se poate descompune în două reţele fictive:
una activă cu tensiunile forţate de sursă dar curentul nul prin derivaţia - şi
alta pasivă cu tensiuni forţate nule dar cu curent de defect prin derivaţie. Pentru
aceasta din urmă se poate scrie:

V 
IF  (3.3)
Z   Z F

unde: Vαβ - este tensiunea între  şi  atunci când cele două borne sunt în
gol, adică reţeaua funcţionează în regim normal; curentul prin
derivaţie este nul pentru reţeaua activă, deoarece pe această
legătură s-a introdus un generator ideal de tensiune cu
tensiunea electromotoare -Vαβ;
Zαβ − impedanţa reţelei pasivizate văzută de la bornele  şi . Pentru
calculul ei se are în vedere că impedanţele înfăşurărilor
transformatorului sunt mult mai mici decât cele
corespunzătoare capacităţilor transversale.

De menţionat că, circulaţia curenţilor prin elementele reţelei se poate

stabili prin însumarea curenţilor corespunzători din reţeaua activă şi aceea
pasivă. Curenţii din schema activă sunt tocmai curenţii din regimul normal
permanent întrucât curentul prin derivaţie este nul.
Defectul monofazat reprezintă o funcţionare nesimetrică transversală a
reţelei electrice şi se poate analiza folosind metoda componentelor simetrice. În
acest sens, reţeaua reală poate fi descompusă în trei reţele de secvenţă: pozitivă,
negativă şi zero (Fig. 3.6).
La producerea unui defect monofazat, curenţii de secvenţă zero apar doar
dacă există o cale de întoarcere, adică, dacă există o conexiune fizică între
punctul neutru şi pământ. Dacă punctul neutru al reţelei este tratat prin rezistor
sau bobină, trebuie introdusă o impedanţă 3Z N în reţeaua de secvenţă zero în
serie cu impedanţa de secvenţă zero. La bornele reţelei de secvenţă zero se
aplică tensiunea de secvenţă zero, care are ca referinţă potenţialul pământului la
punctul de studiu.

129
 +
I a= 0 Z I
+
ZF
a
+
V ~ V
I b= 0
b
Z I ZF
Ic
c V

Z0 I0 ZF

V0
Vc  0; Ia  0 ; Ib  0 3 ZN
a b
Fig. 3.6 Schema de principiu utilizată pentru calculul curentului de defect folosind metoda
componentelor simetrice: a. Reprezentarea defectului; b. Conectarea reţelelor de
secvenţă.

Pentru a echilibra reţelele de secvenţă, se defineşte, de asemenea, reţeaua

de secvenţă negativă, care este de fapt reţeaua de secvenţă pozitivă pasivizată.
Ecuaţiile dintre tensiunile de fază şi cele de secvenţă sunt:

 
V a  aV  a 2 V  V
0

 
V b  a 2V  aV  V
0
(3.4)
 
V c  V V V
0

rezultă:



V  a 2 V a  aV b  V c  3

  aV 

V a  a 2V b  V c 3 (3.5)

V  V a  V b  V c  3
0

cu menţiunea că ecuaţiile sunt raportate la faza c. Un sistem similar de ecuaţii

se poate scrie şi pentru curenţi.

130
 Cunoscând faptul că, curenţii de secvenţă sunt egali, I   I   I 0 , curentul
de defect se deduce din:

   3V
IF  I  I  I  3I 
0
  (3.6)
Z  Z  Z  3Z N
0

sau, dacă se ia în considerare impedanţa de defect Z F şi cunoscând că

 
Z  Z , expresia (3.6) devine:

3V
IF   (3.7)
2 Z  Z  3Z N  3 Z F
0

unde: V - este tensiunea electromotoare corespunzătoare secţiunii cu defect,

dar
în lipsa defectului. Cu alte cuvinte, aceasta este tensiunea fazei c;

Z – impedanţa echivalentă a reţelei de secvenţă pozitivă, văzută de la
locul defectului;

Z – impedanţa echivalentă a reţelei de secvenţă negativă, văzută de la
locul defectului;
0
Z – impedanţa echivalentă a reţelei de secvenţă zero, văzută de la
locul defectului.

Pentru tensiunile de secvenţă se pot scrie următoarele relaţii:

V  Z I
0 0 0

 
V V  Z I
+
(3.8)
  
V  Z I

de unde rezultă tensiunile de fază:

131
    Z Z
0 

V a  aV  a V  V  V  a  
2 0

2 Z  Z  3Z N  3Z F 
0

2    2 Z Z
0 

V b  a V  aV  V  V  a  
0
 (3.9)
2Z  Z  3Z N  3Z F 
0

3V Z F
Vc  ZF IF  
2 Z  Z  3Z N  3Z F
0

Evident, una dintre cele mai importante probleme în calcularea curentului

de defect I F este formarea reţelelor de secvenţă, dar în special cea de secvenţă
zero.

Healthy feeder
0
Transformer ZT0L 1/Y
HV MV 
Y 0
H I0 
3ZN
3ZF
Faulty feeder
ZN 

ZF IF YF0
0
ZTL 
b
a
Fig. 3.7 Schema de calculul a curentului de defect monofazat, într-o reţea de medie
tensiune: a. Circuitul trifazat; b. Schema echivalentă monofazată de secvenţă zero.

Astfel, pentru reţeaua din Fig. 3.7 a, se poate reprezenta circuitul

echivalent monofilar. Impedanţa de secvenţă zero, din Fig. 3.7 b, poate fi
calculată folosind expresiile:

 Z TL 
0


3Z N  Z
Y
1
0
0
TL 
3 Z N 
 3 

3
Z   
0
(3.10)
3 Z N  Z TL  0 3Y 0  Z  Z TL   1 3Y 
0 1 0
0 1
N 0
Y Z
 3  Z N  TL
3

132
unde: Z TL  Z T  Z L impedanţa de secvenţă zero a reţelei;
0 0 0

0
Z T – impedanţa de secvenţă zero a transformatorului;
0
Z L – impedanţa de secvenţă zero a liniei;
0
Y – admitanţa de secvenţă zero a liniei. Aceasta constă din doi
termeni: Y  Y H  Y F ; unde Y H corespunde liniei sănătoase, iar
0 0 0 0

0
Y F corespunde liniei cu defect.

Făcând notaţiile:
1 0 1  
Z NT  Z N  Z TL , Y NT  , Z  2 Z  2Z TL
3 Z NT

expresia (3.7) a curentului de defect devine:

3V V
IF  
3 Z 1 (3.11)
Z  3Z F  ZF
 3Y 3 Y NT  3Y 0
0
Y NT

Pe baza acestei expresii se realizează schema echivalentă din Fig. 3.8.

Această schemă ne arată că, curentul de defect are două componente: una
datorată admitanţei reţelei faţă de pământ Y 0 şi una datorată admitanţei prin
care neutrul este legat la pământ Y NT .

IF Z3


~ YNT 3Y0

ZF

Fig. 3.8 Schema echivalentă pentru calculul curentului de punere la pământ monofazat.

133
 De menţionat că circulaţia curenţilor prin elementele reţelei se poate
stabili prin însumarea curenţilor corespunzători din reţeaua activă şi aceea
pasivă. Curenţii din schema activă sunt tocmai curenţii din regimul normal
permanent întrucât curentul prin derivaţie este nul.
În cele ce urmează se vor considera pe rând fiecare soluţie de tratare a
neutrului urmărindu-se următoarele aspecte:
- circulaţia curenţilor în reţeaua cu defect;
- mărimea curentului de defect;
- deplasarea potenţialului pământului;
- tensiunile fazelor sănătoase şi a fazei cu defect;
- realizarea constructivă a instalaţiei de tratare a neutrului;
- legarea la reţea a dispozitivului de tratare atunci când neutrul nu este
accesibil;
- influenţa liniei asupra circuitelor învecinate pe durata defectului;
- detectarea liniei cu defect şi eliminarea defectului;
- tendinţe moderne în promovarea soluţiei;
- alte probleme specifice.

3.4. Consideraţii privind alegerea metodei de tratare a neutrului

Alegerea unei soluţii de tratare a neutrului de medie tensiune se face
pentru o perioadă lungă de timp, implicând un volum mare de investiţii şi
necesitatea fundamentării cu foarte mare atenţie a deciziei luate. Soluţia care se
adoptă în momentul când se pune problema tratării neutrului unei reţele
electrice trebuie să corespundă cel mai bine cerinţelor şi scopului pentru care
este construită reţeaua.
Dezvoltările tehnologice asociate unui anumit mod de tratare a neutrului,
precum şi evoluţia şi dezvoltarea ulterioară a reţelelor electrice pot fi de natură
să modifice la un moment dat termenii alegerii. Astfel o soluţie considerată
optimă la un moment dat poate ceda teren în favoarea alteia, sau se poate
impune cu şi mai multă pregnanţă.
Principalele elemente care determină alegerea unei soluţii de tratare a
neutrului reţelelor electrice sunt:
- performanţele cerute în materie de calitatea alimentării
consumatorilor şi de asigurare a continuităţii alimentării acestora;

134
 - gradul de rezervare în alimentarea consumatorilor;
- posibilitatea extinderii reţelei;
- caracteristicile reţelei şi echipamentelor: natura reţelei în cauză (reţea
aeriană, în cablu sau mixtă), structura reţelei, gradul de îmbătrânire a
izolaţiei, valoarea curenţilor de defect admisibili, condiţiile de mediu
în care funcţionează liniile electrice aeriene;
- siguranţa în exploatare;
- valorile supratensiunilor şi a curenţilor de defect care pot apare;
- posibilitatea realizării unor sisteme de protecţie selective şi rapide sau
a unor automatici corespunzătoare;
- tehnologiile utilizabile pentru detectarea şi separarea defectelor;
- gradul de pregătire a personalului de întreţinere a instalaţiilor (din
circuitele primare şi secundare);
- posibilitatea realizării unor protecţii eficiente împotriva accidentării
de persoane şi de animale, precum şi a unor protecţii împotriva
extinderii avariilor, reglementările şi normele referitoare la
securitatea persoanelor şi la întreţinerea echipamentelor electrice,
valorile rezistenţelor prizelor de pământ;
- economicitatea soluţiei şi necesitatea realizării unor tipuri de
echipamente noi.
Supratensiunile tranzitorii şi temporare de valori mari pot deteriora
izolaţiile echipamentelor, iar curenţii de defect de valori mari pot conduce la
tensiuni de atingere şi de pas periculoase, peste valorile admise prin norme. De
asemenea, dacă curentul de alimentare a defectului depăşeşte valoarea de 3-5A,
arcul electric nu are condiţii întotdeauna de deionizare şi de autostingere şi se
poate transforma defectul monofazat în defecte polifazate, având ca efect
supratensionarea întregii reţele.
Un alt element care contribuie în mod esenţial la amplificarea
consecinţelor, îl constituie duratele de eliminare a defectului şi de separare a
elementului defect. Aceste durate depind de modul ales de tratare a neutrului
reţelei şi de protecţiile şi automatizările utilizate, putând fi de ordinul zecilor de
minute şi chiar orelor în cazul reţelelor cu neutrul izolat sau tratat prin bobină
de compensare sau de ordinul fracţiunilor de secundă sau cel mult de ordinul
secundelor în cazul în care este posibil ca defectul să fie eliminat prin protecţii

135
şi automatizări (în cazul reţelelor cu neutru tratat prin impedanţe de valori
relativ mici).
Durata de eliminare a defectului este cu atât mai importantă cu cât
valorile supratensiunilor în reţea sunt mai mari şi cu cât izolaţia echipamentelor
are un nivel de ţinere mai coborât în raport cu tensiunea nominală a reţelei sau
cu cât această izolaţie este mai îmbătrânită. De asemenea, supunerea izolaţiilor
la supratensiuni tranzitorii şi temporare de valori mari, pe timp îndelungat,
conduce şi la îmbătrânirea prematură a acestora.
Normele NTE impun tratarea neutrului reţelelor electrice de medie
tensiune în cazul în care curentul capacitiv la defect monofazat în reţeaua legată
galvanic depăşeşte valoarea de 10A atunci când nu sunt racordate galvanic la
reţea generatoare şi atunci când se depăşeşte valoarea de 5A, când la această
reţea sunt racordate galvanic generatoare electrice.
Tratarea neutrului nu are nici o influenţă asupra curenţilor şi tensiunilor în
regim normal de funcţionare a reţelelor electrice care au o structură şi o sarcină
simetrică. În cazul unor regimuri nesimetrice însă comportarea reţelei este
influenţată de modul de tratare a neutrului. Curenţii de defect, supratensiunile şi
tensiunile care rezultă sunt influenţate de modul de tratare a neutrului reţelei,
acestea având implicaţii mai mici sau mai mari asupra dimensionării
echipamentelor şi instalaţiilor, securităţii persoanelor şi calităţii alimentării
consumatorilor.
Literatura de specialitate menţionează o serie de cerinţe tehnice pentru
realizarea unei tratări optime a neutrului reţelelor electrice de MT, care pot fi
împărţite în:
- exigenţe care depind de curent: curenţi de defect mici, în cazul unui
scurtcircuit, efecte reduse ale arcului electric, dacă este posibilă
autostingerea arcului, influenţe reduse asupra altor reţele, de
exemplu, asupra liniilor de telecomandă ale căilor ferate şi liniilor de
telecomunicaţii, tensiuni de atingere şi de pas mici în apropierea
locului de defect, de durată cât mai mică;
- exigenţe care depind de tensiune: creştere redusă a tensiunii pe fazele
fără defect, utilizarea de descărcătoare cu tensiuni nominale mai
scăzute, evitarea defectelor consecutive (duble sau multiple) printr-o
izolare corespunzătoare a fazelor, evitarea fenomenelor de rezonanţă
după eliminarea defectului;

136
 - exigenţe care depind de exploatarea reţelei şi de consumatori:
alimentarea fără întrerupere a tuturor consumatorilor, localizarea
automată şi selectivă a defectelor şi deconectarea acestora fără
intervenţii din partea personalului de exploatare, eliminarea
întreruperilor de scurtă durată, diagnosticarea automată şi rapidă,
compatibilitate cu alimentarea cerinţele proceselor industriale.
Depinzând de nivelul de tensiune, dimensiunile, structura şi
caracteristicile reţelei, aceste exigenţe nu pot fi în totalitate îndeplinite. Reţelele
cu neutru izolat corespund în ansamblu exigenţelor ce depind de curent, pe când
exigenţele ce depind de tensiune corespund reţelelor cu neutrul legat la pământ.
Aceste exigenţe trebuie să fie bine echilibrate pentru a se asigura o
calitate corespunzătoare alimentării consumatorilor, protecţia reţelei şi a
instalaţiilor de legare la pământ, precum şi protecţia persoanelor şi reducerea
numărului şi costurilor deranjamentelor în reţele.
Companiile de electricitate au în vedere în prezent utilizarea unor soluţii
de tratare a neutrului reţelelor electrice şi soluţii de protecţii prin relee şi
automatizări asociate care să permită atât eliminarea defectelor trecătoare, fără
întreruperea în alimentare a consumatorilor, cât şi detectarea şi deconectarea
rapidă şi selectivă a elementelor de reţea cu defecte monofazate.
Din punctul de vedere al concepţiei de eliminare a defectelor monofazate,
soluţiile de tratare a neutrului reţelelor de medie tensiune pot fi grupate în două
mari categorii:
- soluţii de tratare a neutrului care permit funcţionarea reţelei chiar şi
în cazul existenţei unui defect monofazat la pământ permanent
(punere la pământ);
- soluţii de tratare a neutrului care permit deconectarea rapidă a
defectelor monofazate.
În cele ce urmează se vor analiza avantajele diferitelor soluţii de tratare a
neutrului reţelelor de medie tensiune, ţinându-se seama de gruparea acestora în
aceste două mari categorii.
Aceste soluţii se impun în special în situaţiile în care este absolut necesara
păstrarea la un moment dat a continuităţii în alimentarea consumatorilor, ţinând
cont de securitatea persoanelor sau a efectelor economice ale întreruperilor în
alimentare. Soluţiile pot fi utilizate cu precădere în cazul reţelelor electrice de
medie tensiune aeriene unde majoritatea defectelor monofazate sunt trecătoare.

137
 Dublele puneri monofazate la pământ, denumite pe scurt şi defecte duble,
sunt scurtcircuite monofazate la pământ produse în locuri (puncte) distincte şi
pe faze diferite ale unei reţele trifazate. În marea majoritate a cazurilor acestea
se produc în reţelele electrice cu neutrul izolat sau legat la pământ printr-o
bobină de compensare.

3.5. Reţele de medie tensiune cu neutrul izolat

3.5.1. Aspecte teoretice

Din punct de vedere istoric, reţelele au funcţionat la început cu neutrul
izolat. Pentru astfel de reţele un defect pe o fază nu atrage imediat întreruperea
funcţionării reţelei electrice, putându-se funcţiona o perioadă de timp până la
identificarea locului de defect şi înlăturarea defectului. Pe măsură ce reţelele s-
au extins, tensiunea lor nominală a crescut şi ca urmare au crescut şi capacităţile
reţelei faţă de pământ. Prezenţa capacităţilor în reţeaua electrică permite un
schimb de energie între faza defectă şi fazele sănătoase, iar intensitatea
curentului la locul de defect este cu atât mai mare cu cât capacităţile au valori
mai ridicate, adică, cu cât reţeaua electrică, legată galvanic la pământ, este mai
extinsă.
De menţionat că, în astfel de reţele (cu neutrul izolat), potenţialul
punctului neutru înainte de defect este teoretic acelaşi cu cel al pământului.
Se consideră reţeaua cu neutrul izolat din Fig. 3.9 Capacităţile liniei faţă
de pământ s-au notat C0 şi ele s-au presupus egale pentru fiecare fază iar cu Il,a,
Il,b şi Il,c curenţii de sarcină; ei alcătuiesc un sistem simetric. Acelaşi lucru se
poate spune şi despre curenţii capacitivi de încărcare a capacităţilor naturale
faţă de pământ, Ic,a, Ic,b, Ic,c. Ca urmare potenţialul neutrului reţelei VN va fi
identic cu acela al pământului (Fig. 3.9, diagrama trasată cu linie continuă).
Dacă una din faze ajunge la pământ, spre exemplu faza c (Fig. 3.9), atât
valorile tensiunilor cât şi cele ale curenţilor se modifică. Se poate observa că,
datorită producerii arcului electric, capacitatea faţă de pământ ale fazei defecte
se scurtcircuitează, dând naştere unui dezechilibru, respectiv o circulaţie de
curenţi capacitivi dinspre fazele sănătoase prin pământ şi apoi prin calea creată
de arcul electric spre faza cu defect.

138
 Va
a
Il, a
Vb b
N Il, b
Vc c
 Il, c

V=-Vc ZF C0 C0 C0
Ic,c=0 Ic,b Ic,a
Pământ 
IF

Fig. 3.9 Reţea cu neutrul izolat.

Pentru a determina noile valori ale tensiunii se poate aplica teorema lui
Thévenin. În consecinţă, se poate considera că reţeaua reală cu punere la
pământ este identică cu două reţele:
- O reţea activă care conţine tensiunile electromotoare ale
transformatorului şi tensiunea Vc ce acţionează în dreptul punerii la
pământ, această reţea corespunzând regimului normal de funcţionare.
- O reţea pasivă fără tensiunile electromotoare la bornele
transformatorului în care acţionează pe legătura de punere la pământ
tensiunea Vαβ = –Vc. Din această reţea rezultă valorile curenţilor
suplimentari, datorită punerii la pământ, şi porţiunile de reţea prin
care se închid aceşti curenţi. Curenţii determinaţi de tensiunea Vαβ se
închid prin capacităţile faţă de pământ, prin înfăşurările
transformatorului şi din nou prin locul de defect.

a
V

Va Va
N
V
Vb
N G b
Vc c
Vb V
V
c
b
Fig. 3.10 Diagrama fazorială a tensiunilor reţelei din Fig. 3.9

139
 Se constată că în regim normal neutrul N al transformatorului se va găsi
faţă de pământ la tensiunea Vαβ care este chiar tensiunea faţă de pământ a fazei
c în regim normal de funcţionare.
Astfel, considerând reţeaua pasivă care prezintă pe legătura de punere la
pământ -, tensiunea electromotoare Vαβ = –Vc, potenţialul bornei c devine
practic egal cu cel al pământului, iar neutrul reţelei se deplasează în poziţia N
(Fig. 3.10) având practic tensiunea Vαβ în raport cu pământul. În realitate diferă
puţin de acesta prin căderea de tensiune determinată de curenţii capacitivi pe
impedanţa înfăşurării transformatorului şi a liniei fazei c.
În mod asemănător, tensiunea fazelor sănătoase (a, b) se deplasează cu
aceeaşi valoare faţă de pământ ajungând la valorile Va′ şi Vb′. Ca valoare aceste
tensiuni sunt egale cu 3V , V fiind tensiunea de fază în regim normal de
funcţionare. Prin urmare, se defineşte factorul de legare la pământ care are
valoarea:

Va ' V 3V
KG  100  b ' 100  100  100% (3.12)
Un Un Un

Pentru a caracteriza gradul de legare la pământ a unei reţele într-un

anumit punct se utilizează “factorul de legare la pământ al reţelei trifazate”.
Pentru o anumită configuraţie a reţelei, acest factor exprimă raportul (în %)
dintre cea mai mare tensiune ce se atinge între o fază sănătoasă şi pământ în
secţiunea de reţea considerată, în timpul unei puneri la pământ (a uneia sau mai
multor faze) şi tensiunea efectivă între faze care s-ar obţine în aceeaşi secţiune
fără defect.
Acest factor caracterizează, în general, condiţiile de legare la pământ ale
unei reţele electrice, “văzută” din locul considerat, independent de valoarea
tensiunii de serviciu în acest loc. El se calculează în funcţie de caracteristicile
reţelei (impedanţele componentelor simetrice) şi ale generatorului (reactanţele
supra-tranzitorii).
Curenţii care circulă prin reţeaua pasivizată, datoraţi tensiunii Vαβ = –Vc,
se închid prin capacităţile faţă de pământ a fazelor liniei, prin înfăşurările
transformatorului şi prin locul defectului (traseul acestor curenţi s-a desenat cu

140
linie întreruptă în Fig. 3.9). Aceşti curenţi sunt sinfazici şi încarcă
transformatorul cu o sarcină de secvenţă zero, determinând astfel o nesimetrie a
tensiunilor şi curenţilor. Curenţii care circulă în reţea la punerea la pământ se
determină suprapunând peste aceşti curenţi de secvenţă zero datoraţi tensiunii
Vαβ, curenţii capacitivi şi curenţii de sarcină de la regimul normal de
funcţionare.
În continuare, pentru simplificarea explicaţiei, se neglijează curenţii de
sarcină astfel încât va rezulta diagrama fazorială a curenţilor în reţea, care este
prezentată în Fig. 3.11 a.

a
IC IC
Va Va
Ic, b -Ic, c Ic, b
Ic, a
Ic, b
30 Ic, b Ic, a
Ic, a -Ic, c
N G N
Ic, a Ic, c N Vb
Vc -Ic, c
Ic, c Vb
c b

a b c
Fig. 3.11 Situaţia curenţilor capacitivi înainte şi după punerea la pământ a fazei c,
obţinerea curentului capacitiv de punere la pământ. a. condiţii normale de funcţionare; b.
situaţia cu defect; c. compunerea curenţilor capacitivi pe timpul defectului.

În Fig. 3.11 b se prezintă compunerea curenţilor capacitivi de secvenţă

zero  I c,c , determinaţi de tensiunea Vαβ, cu cei de la regimul normal de
funcţionare ( I c,a şi I c ,b ), obţinându-se astfel curenţii capacitivi I 'c,a şi I 'c,b de la
regimul de punere la pământ a fazei c.
Prin compunerea curenţilor I 'c,a şi I 'c,b se obţine curentul de punere la
pământ I F  I C astfel:

3
I F  I C  2 I c' cos 30  2   2 I c cos 30   3I c (3.13)
2

141
unde Ic este curentul capacitiv al fazei în regim normal de funcţionare.

El are expresia:

I c  V C 0 (3.14)

în care C0 este capacitatea de secvenţă zero (faţă de pământ) a tuturor liniilor ce

sunt conectate la secundarul transformatorului din staţie.
La acelaşi rezultat se poate ajunge pe două căi:
- dacă se compun curenţii capacitivi corespunzător fazelor sănătoase
(Fig. 3.11 c).
- rămânând consecvenţi teoremei lui Thévenin şi neglijând
impedanţele înfăşurărilor transformatorului şi liniei, pentru reţeaua
pasivă în care acţionează tensiunea V cele trei capacităţi C0 fiind în
paralel, rezultă o capacitate echivalentă de 3C0 iar curentul capacitiv
suplimentar de punere la pământ fiind I F  V 3C 0 .
Procedeul din urmă este cel mai elegant întrucât permite selectarea în
cadrul curentului de punere la pământ a trei componente şi anume: una datorită
tensiunii existente efectiv la locul de defect (V), alta datorită capacităţilor faţă
de pământ a fiecărei faze şi cealaltă datorită curenţilor de sarcină.
O exprimare mai exactă a curentului de punere la pământ şi a tensiunilor
fazelor sănătoase se poate obţine dacă se foloseşte teoria componentelor
simetrice. Astfel, înlocuind în expresia curentului de punere la pământ relaţia
Z NT   , adică Y NT  0 , se obţine

V
IF 
Z 1 (3.15)
 0  ZF
3 3Y

Dacă punerea la pământ este netă, adică faza va avea contact direct cu
pământul, impedanţa de defect va fi zero, Z F  0 , rezultă:

142
 V
IF 
Z 1 (3.16)
 0
3 3Y

Neglijându-se impedanţa de secvenţă pozitivă Z în raport cu cea de

secvenţă zero, expresia curentului de defect devine:

I F  3Y V  3V (G0  jB0 )  I F ,a  jI F ,c
0
(3.17)

Orientativ, pentru curentul de punere la pământ se pot folosi şi relaţii

aproximative, astfel:

Un L U L
I FLEA  [A], I FLES  n [A] (3.18)
300 500 2 10

unde U este tensiunea de serviciu a liniei (aprox. egală cu tensiunea nominală),

exprimată în kV, iar L este lungimea liniilor reţelei, exprimată în km.
Pentru LES valorile mai mari ale curentului de punere la pământ
corespund izolaţiei din PVC iar cele mai mici izolaţiei din PE. De precizat că IF
este de 80 de ori mai mare la LES decât la LEC.
În general se constată că valoarea curenţilor capacitivi I c sunt mult mai
mici decât cea a curenţilor de sarcină ce trec prin liniile electrice, şi ca urmare
se poate considera că tensiunile de fază măsurate faţă de punctul neutru nu se
modifică semnificativ. În consecinţă, reţeaua poate să funcţioneze pe o perioadă
limitată de timp alimentând consumatorii în condiţii acceptabile deşi una dintre
faze este pusă la pământ.Cu toate că tensiunile fazelor în raport cu punctul
neutru N rămân aproximativ aceleaşi ca în funcţionarea fără defect, potenţialul
fazelor faţă de pământ se modifică; potenţialul faţă de pământ al fazei puse la
pământ este nul, iar potenţialul fazelor sănătoase creşte de 3 ori, devenind
egal cu tensiunea între faze. În plus la apariţia punerii la pământ a fazei se
formează un arc electric prin care circulă curentul capacitiv rezultant, arc ce se
stinge la fiecare trecere prin zero a curentului. Totuşi, în funcţie de intensitatea
curentului, arcul electric se poate reaprinde după fiecare trecere prin zero a
curentului; aceste reaprinderi succesive conduc la aşa-zisul arc intermitent care

143
poate provoca supratensiuni periculoase pe fazele sănătoase, atingându-se
valori 34 ori tensiunea de fază a reţelei.

3.5.2. Aspecte practice ale metodei si protecţiilor aferente

Într-o reţea simetrică, fiecare conductor va avea aceeaşi capacitate faţă de
pământ şi pentru un sistem simetric de tensiuni aplicat reţelei, curenţii prin
capacităţile la pământ vor fi egali şi defazaţi cu 2π/3. Tensiunile pe fiecare fază
vor fi egale şi defazate de asemenea cu 2π/3.
În consecinţă nu va exista nici o diferenţă de potenţial între punctul neutru
al transformatorului de alimentare şi potenţialul pământului.
În cazul punerii nete la pământ a unei faze într-un punct (punctul K din
Fig. 3.12) şi Zt = 0, tensiunea neutrului transformatorului faţă de pământ devine
practic egală cu tensiunea fazei legate la pământ iar tensiunile în raport cu
pământul pe fazele sănătoase vor deveni egale cu tensiunea de linie.
Componenta capacitivă a curentului la locul de defect este defazată cu π/2 faţă
de tensiunea dintre neutru şi pământ.
În Fig. 3.12 este prezentată schema de principiu pentru o reţea de medie
tensiune care funcţionează cu neutrul izolat şi căile de închidere a curenţilor în
cazul unei simple puneri la pământ. La o astfel de reţea impedanţa dintre
neutrul înfăşurării de 20 kV a transformatorului 110/20 kV şi pământ este foarte
mare, teoretic de valoare infinită.
Intensitatea curentului la locul de defect este cu atât mai mare cu cât
capacitatea de secvenţă zero este mai mare, adică cu cât reţeaua legată galvanic
este mai extinsă. Deoarece curenţii capacitivi au valori mult mai mici în
comparaţie cu cei de sarcină, se poate considera că tensiunile pe fazele
sănătoase, măsurate faţă de punctul neutru al transformatorului, nu se
dezechilibrează în mod sensibil.
Ca urmare, reţeaua va putea să funcţioneze cu un defect monofazat,
alimentând în continuare consumatorii cu energie electrică în condiţii
satisfăcătoare, cu toate că una dintre faze este pusă la pământ. Acest lucru este
important în special pentru o serie de consumatori industriali, ale căror procese
tehnologice nu permit întreruperi intempestive în alimentarea cu energie
electrică deoarece pot avea loc perturbaţii şi daune importante.

144
 20kV
Linie sănătoasă

(n) (n) (n)

CA0 CB0 CC0

Transformator 110kV/20kV (n)

(n) ICCO
C
ICBO
B
A

Ic
Linie cu defect

(1) (1) (1)

CA0 CB0 CC0
(n)
Zt Ic ICn
(1)
ICBO
(1) (1)
IC IC ICCO

Fig. 3.12 Schema de principiu a unei reţele cu neutrul izolat.

Printre avantajele reţelelor cu neutrul izolat se pot enumera:

- poate asigura, pe timp limitat, continuitatea în alimentarea
consumatorilor în majoritatea defectelor monofazate;
- valoarea redusă a curentului de defect la pământ;
- variaţie scăzută a tensiunii la locul de defect, cu excepţia dublelor
puneri monofazate la pământ.
Printre dezavantajele reţelelor cu neutrul izolat se pot enumera:
- necesitatea izolării neutrului echipamentelor la valoarea tensiunii de
fază a reţelei şi necesitatea izolării fazelor tuturor instalaţiilor la
tensiunea între faze a reţelei;
- posibilitatea apariţiei unor supratensiuni de comutaţie şi de rezonanţă
de valori mari, riscul apariţiei acestor supratensiuni fiind maxim;

145
 - posibilitatea apariţiei dublelor puneri la pământ, în care caz curenţii
de defect devin foarte mari; în cazul defectelor duble, variaţia
tensiunii la locul de defect are valori foarte ridicate, conducând la
creşterea peste limitele admisibile a tensiunilor de atingere şi de pas;
- posibilitatea distrugerii întreruptoarelor în cazul deconectării dublelor
puneri la pământ;
- selectarea defectului monofazat nu se poate face cu uşurinţă prin
protecţia prin relee şi astfel detectarea şi izolarea defectului poate
dura mult timp;
- funcţionarea neselectivă a protecţiilor în anumite cazuri de puneri
duble la pământ sau defecte polifazate;
- îmbătrânirea rapidă a izolaţiei datorită unor supratensiuni tranzitorii
de valori mari şi funcţionării de durată a reţelei la supratensiuni
temporare ridicate;
- necesitatea existenţei unui personal calificat de întreţinere pentru
urmărirea în permanenţă a unui foarte bun nivel de izolaţie şi pentru a
interveni rapid în caz de defect pentru depistarea şi eliminarea
acestuia.
Datorită acestor dezavantaje, regimul cu neutrul izolat nu se recomandă a
se utiliza decât pentru reţele de cabluri puţin extinse cu un foarte bun nivel de
izolaţie şi la care sunt conectaţi consumatori foarte pretenţioşi din punctul de
vedere al continuităţii în alimentare.
În prezent în România normele impun compensarea curentului capacitiv
de defect, sau alegerea altei soluţii de tratare a neutrului începând cu valoarea
de 10 A în reţelele de MT legate galvanic cu generatoarele din centralele
electrice.
Protecţiile utilizate într-o astfel de reţea sunt:
- protecţia maximală în două trepte, prima treaptă va fi instantanee sau
temporizată cu un timp scurt, a doua treaptă va fi temporizată. Dacă
este necesar din punct de vedere al selectivităţii, protecţia maximală
va fi direcţionată;
- în staţii de transformare şi în puncte de alimentare, pe fiecare din
secţiile sau sistemele de bare se va prevedea o protecţie pentru
detectarea punerilor la pământ monofazate, care va acţiona pe
semnalizare;

146
 - în staţii şi în puncte de alimentare având cel puţin trei linii şi la care
natura consumatorilor nu permite metoda deconectărilor succesive,
pentru detectarea liniei cu defect se vor prevedea protecţii selective
împotriva punerii simple la pământ (cu relee direcţionale de putere);
- protecţii direcţionale capacitive.

3.6. Metode de tratare a neutrului

În cazul reţelelor cu neutrul legat la pământ, dependent de valoarea
factorului de legare la pământ, se deosebesc două cazuri:
- reţele cu neutrul legat efectiv (rigid) la pământ, la care factorul de
legare la pământ nu depăşeşte 80%;
- reţele cu neutrul legat neefectiv la pământ, adică printr-o impedanţă
limitatoare ZN, pentru care factorul de legare la pământ are valori mai
mari decât 80%.
Din analiza regimurilor de funcţionare dezechilibrate s-a observat că
modul de tratare al punctului neutrului al transformatoarelor sau generatoarelor
în raport cu pământul influenţează foarte mult curenţii şi tensiunile. În condiţii
normale de funcţionare situaţia punctului neutrului în reţelele cu neutrul tratat
este similară cu cea din reţelele cu neutrul izolat. Dar, la producerea unui
defect, apare un curent de valoare foarte mare, numit curent de scurtcircuit.
Pentru a limita acest curent, punctul neutru al reţelei este legat la pământ printr-
o impedanţă. Această impedanţă poate fi un rezistor sau o reactanţă inductivă.
Valoarea impedanţei de limitare trebuie aleasă pe baza unui compromis
dintre cele două aspecte dependente de valoarea lui ZN: micşorarea curentului
de scurtcircuit şi creşterea tensiunii fazelor sănătoase.

3.6.1. Reţea de MT cu neutrul tratat prin bobină de compensare

3.6.1.1. Aspecte teoretice

Pentru limitarea curentului de punere la pământ de la reţelele cu neutrul
izolat neutrul acestora se poate lega la pământ printr-o bobină de compensare
numită si bobină de stingere sau Petersen, de reactanţă potrivit aleasă. Această
soluţie se aplică la reţelele de medie tensiune realizate aerian sau la cele
subterane scurte.

147
 Pentru determinarea curenţilor suplimentari ce iau naştere la punerea la
pământ a unei faze (spre exemplu c, Fig. 3.13) se poate aplica teorema lui
Thévenin, considerându-se doar reţeaua pasivă şi tensiunea V aplicată la locul
de punere la pământ.

a
N b
c
 Ic,b
Ic,c=0 Ic,a
ZN IL
V C 0
C 0
C0
IC
Ground 

Fig. 3.13 Reţea cu neutrul tratat prin bobină de stingere

Apar doi curenţi ca o consecinţă a existenţei tensiunii V  :

- un curent capacitiv I C , corespunzător capacităţilor faţă de pământ ale
fazelor liniei. Acest curent se închide prin aceste capacităţi faţă de
pământ şi prin înfăşurările transformatorului;
- un curent inductiv IL, care reprezintă suma curenţilor ce trec prin
toate bobinele de compensare, forţat prin faza cu defect.

Cei doi cureţi, unul defazat înainte, iar celălalt defazat în urma tensiunii Vαβ cu
aproape 900 se suprapun la locul de defect, dând naştere unui curent rezidual Ir (Fig.
3.14):

IF  Ir  IC  I L (3.19)

sau, neglijând componentele active ale curenţilor, se obţine:

V 
I r  jV  3C 0  (3.20)
jL

Relaţia (3.20) s-a scris luând în considerare numai reactanţele celor două
circuite.

148
 V

Ir IL
IC
Fig. 3.14 Diagrama fazorială a curenţilor circuitelor reţelei pasive din Fig. 3.13

Curentul rezidual prezintă următoarele caracteristici:

- este mult mai mic ca valoare decât curentul de punere la pământ, deci
toate efectele acestuia vor fi mult diminuate;
- este apropiat ca fază de tensiune, fapt ce va favoriza stingerea
spontană a arcului electric stabilit la locul punerii la pământ; datorită
îmbunătăţirii condiţiilor de stingere, curentul rezidual poate lua valori
mult mai mari (20 ... 30A), fără a exista pericolul de reaprindere a
arcului electric.
Pentru a obţine un avantaj maxim, adică un curent rezidual minim, bobina
se va alege astfel încât :
V 
 jV  3C 0  0
jL
rezultând:
1
L  X N   Xc (3.21)
3C 0

Relaţia (3.21) exprimă condiţia de rezonanţă a circuitului paralel

echivalent format de cele două ramuri: bobina de compensare şi capacităţile de
serviciu pe frecvenţa f   2 . De remarcat că, datorită rezistenţelor diferitelor
elemente ale circuitului, nu se poate obţine o compensare totală a curentului
capacitiv şi ca urmare întotdeauna I r  0 . Acest lucru se poate constata şi din
analiza Tabelului 3.1 unde se prezintă raportul componentelor activă şi
capacitivă a curentului de punere la pământ.

149
Tabelul 3.1 Raportul dintre componenta activă şi cea capacitivă a curentului de punere la
pământ
Tipul izolaţiei
LEA: izolaţie poluată sau umedă
Normală
LES: izolaţie îmbătrânită
Starea liniei
15...35 kV 5% 10%
LEA
60...110 kV 3% 10%
LES 2...4% 10%

Schema echivalentă a reţelei din Fig. 3.13 se poate reprezenta ca în Fig.

3.15 a), unde prin LN şi RN s-au notat inductivitatea şi rezistenţa bobinei, iar prin
C0 şi G0 capacitatea respectiv conductanţa de secvenţă zero a liniei. Alăturat, în
Fig. 3.15 b), se prezintă diagrama fazorială a tensiunilor şi curenţilor.

IL IC a b
Va Vb
N
Ir Va Vb
Vc
0 0
LN RN V 3C 3G Ic,b I L=V YN

V
0 c IL= jL
IC=j3C V
Ic,c
a. b.
Fig. 3.15 Reţea trifazată cu neutrul tratat cu bobină de compensare:
a) schema echivalentă monofilară, b) diagrama fazorială a tensiunilor şi curenţilor.

În cazul acordului la rezonanţă al bobinei curentul rezidual este alcătuit

evident numai din componentele active ale celor doi curenţi, adică:

I r  Re{ I C }  Re{ I L } , unde Re{I C }  3G 0V şi Re{I L }  V R (3.22)

Relaţiile scrise corespunzătoare acordului la rezonanţă (3.20) şi (3.21)

sunt valabile numai pentru fundamentală. În realitate, curentul de defect poate
avea o serie de armonici superioare, îndeosebi impare (de ordinul 3, 5, 7 etc.)
care fac să nu se poată realiza stingerea arcului chiar în situaţia asigurării
acordului ideal la rezonanţă. În acest caz curentul rezidual are expresia:

150
I r2  Re{I r }  I 32  I 52  I 72  ...
2
(3.23)

în care Re{ I r } este componenta activă a curentului rezidual de frecvenţa

fundamentalei.
În sensul celor prezentate mai sus, demn de menţionat este faptul că în
multe situaţii concrete de exploatare, valori importante ale curentului rezidual s-
au datorat nu atât componentei active, cât şi armonicelor superioare.

3.6.1.2. Aspecte practice ale metodei şi protecţiilor aferente

Acest mod de tratare a neutrului reţelelor electrice se întâlneşte frecvent,
fiind considerat până nu demult ca soluţia optimă pentru reţele de medie
tensiune. În Fig. 3.16 este prezentată schema principală a unei reţele cu neutrul
legat la pământ prin bobină de compensare şi căile de închidere a curenţilor în
cazul unei simple puneri la pământ.

20kV
Linie sănătoasă

(n) (n) (n)

CA0 CB0 CC0

Transformator 110kV/20kV (n)

(n) ICC0
C
IL/3 ICB0
B IL/3
A
2IL/3

Linie cu defect

IL
K
Transformator de servicii proprii Ib/3
(1) (1) (1)
20kV/0,4kV
IL/3 CA0 CB0 CC0
C (n)
IL/3 Ic
B Zt (1)
ICn
IL/3 ICB0
A (1) (1)
IC IC ICC0

BS IL
IL

Fig. 3.16 Schema de principiu a reţelei cu neutrul tratat prin bobină de compensare.

151
 Problemele care se pun în legătură cu bobina de stingere sunt:
a) stabilirea valorii reactanţei bobinei;
b) construcţia bobinei de stingere;
c) legarea la reţea a bobinei atunci când neutrul nu este accesibil.
Valoarea reactanţei bobinei XN se stabileşte avându-se în vedere regimul
de avarie al reţelei (punerea la pământ a unei faze) şi acela normal (permanent)
de funcţionare. Din punctul de vedere al regimului de avarie se doreşte ca
curentul rezidual să aibă o valoare cât mai mică, la limită teoretic nulă. Pentru
aceasta este necesar ca IC = IL, adică tocmai condiţia de rezonanţă paralel. Dar,
în regim normal de funcţionare din cauza inegalităţii capacităţilor fazelor
(îndeosebi la LEA), depunerii neuniforme de murdărie, montării nesimetrice a
transformatoarelor de măsură etc., se produce o uşoară deplasare a potenţialului
neutrului faţă de pământ, sursă de tensiune în circuitul serie: bobină - înfăşurări
secundare transformator - capacităţi faţă de pământ ale liniilor, fenomen ce va
determina apariţia unor curenţi foarte mari în reţea la conectarea bobinei de
stingere acordate. Aceasta se datorează fenomenului de rezonanţă serie ce apare
(ştiind că, condiţia de rezonanţă paralel coincide cu cea de rezonanţă serie). Din
acest motiv valoarea lui XN se stabileşte astfel încât IL  IC (IC =3Ic). Principial
se poate funcţiona fie cu sub-compensare, adică IL < 3Ic, fie cu supra-
compensare IL > 3Ic. Practic se preferă o supra-compensare cu 10-15, întrucât
dacă s-ar adopta sub-compensarea este posibil ca în exploatare, ca urmare a
deconectării unei linii să se ajungă la condiţia de rezonanţă. Nu la fel se pune
problema în cazul reţelelor subterane unde gradul de nesimetrie este foarte
redus. În acest caz se poate funcţiona foarte aproape de rezonanţă.
În sensul celor prezentate mai sus, demn de menţionat este faptul că în
multe situaţii concrete de exploatare, valori importante ale curentului rezidual s-
au datorat nu atât componentei active, cât şi armonicelor superioare.
Dezacordul bobinei trebuie să se realizeze totdeauna în sensul unei supra-
compensări astfel încât curentul rezultat de defect să rămână inductiv, pentru a
nu se produce fenomene de rezonanţă.
Trebuie menţionat însă că de fapt, curentul de defect nu devine niciodată
nul, chiar dacă bobina este perfect acordată, deoarece există întotdeauna un
curent remanent, determinat de componentele active ale curentului de

152
scurtcircuit şi de armonici. De asemenea prin bobină va circula un curent
rezidual mic datorat nesimetriilor chiar în regim normal fără scurtcircuit.
Manevrele de conectare şi deconectare a unor elemente de reţea pot
modifica în limite sensibile valoarea curenţilor capacitivi, fapt care necesită
adoptarea permanentă a inductivităţii bobinei la condiţiile reţelei. În acest scop
este necesar ca bobinele să fie prevăzute cu reglaj automat care, în funcţie de
valoarea curenţilor capacitivi, asigură în permanenţă condiţiile de compensare
necesare.
Cu toate măsurile care se iau, există un risc permanent de supratensiuni de
comutaţie şi de rezonanţă de valori mari în cazul defectelor cu arc intermitent
sau a unor reanclanşări, sau de supratensiuni temporare de ferorezonanţă.
Solicitarea îndelungată a izolaţiei reţelei la tensiunile în regim staţionar
(de la 30 minute până la două ore, pentru detectarea şi separarea defectului
permanent) sau/şi apariţia unor supratensiuni tranzitorii de valori mari, conduce
la îmbătrânirea izolaţiei şi la străpungerea acesteia în alte puncte mai slabe,
transformând, ca şi în cazul reţelelor cu neutrul izolat, simpla punere la pământ
în dublă punere la pământ pe care protecţia prin relee trebuie să o sesizeze şi să
comande deconectarea liniei, întrerupând astfel alimentarea consumatorilor.
Aceste protecţii sunt dificil de realizat şi reglat şi până în prezent nu au dat
rezultate satisfăcătoare.
Printr-o alegere convenabilă a reactanţei bobinei de stingere, cei doi
curenţi la locul de defect (IL şi IC) pot fi consideraţi aproximativ egali, diferenţa
dintre ei fiind practic zero. În aceste condiţii curentul total de defect va avea o
valoare foarte mică, arcul electric având condiţii de stingere la prima trecere
prin zero a curentului. Astfel defectele trecătoare se elimină practic instantaneu.
Deci rolul fizic al bobinei de compensare este să permită circulaţia unui curent
reactiv IL la locul cu defect, care să compenseze curentul capacitiv I C rezultat
din compunerea curenţilor capacitivi ai fazelor sănătoase.
Tensiunea dintre punctul neutru al reţelei şi pământ va fi aproximativ
egală cu tensiunea de fază, iar tensiunea pe fazele sănătoase va fi egală cu
tensiunea de linie a reţelei.
Ca şi în cazul reţelei cu neutrul izolat, reţeaua va putea continua să
funcţioneze alimentând consumatorii în condiţii satisfăcătoare până la
localizarea defectului monofazat, cu toate că una din faze este pusă la pământ.
Ca şi în cazul reţelelor cu neutrul izolat nu este recomandabilă funcţionarea de

153
durată în regim de punere la pământ a unei faze, defectul permanent trebuie
depistat şi deconectată linia cu defect.
În mod practic nu este necesară îndeplinirea riguroasă a condiţiei de
rezonanţă, ci se poate merge cu un dezacord de 10% şi chiar de 15%...25%,
dictat şi de valorile admisibile ale tensiunilor de atingere şi de pas de la locul
defectului. În Germania, conform VDE, dezacordul maxim acceptat este de
10...15%, dar nedepăşindu-se 20...25 A.
Racordarea bobinelor de compensare se face pe neutrul accesibil al
transformatorului de servicii proprii (TSP). În cazul în care acesta nu există este
necesară montarea unui transformator special pentru acest lucru sau să se creeze
un punct neutru artificial prin instalarea unei bobine trifazate având conexiune
zig-zag.
Avantajele sistemului de tratare a neutrului prin bobină de compensare
sunt:
- poate asigura, pe timp limitat, continuitatea în alimentare a
consumatorilor în majoritatea defectelor la pământ monofazate;
- valoarea redusă a curentului de defect la pământ;
- variaţie scăzută a tensiunii la locul de defect în cazul acordării
corespunzătoare a bobinei de compensare şi în cazul netransformării
simplelor puneri la pământ în defecte duble şi multiple sau în
scurtcircuite polifazate.
Printre dezavantajele reţelelor cu neutrul tratat cu bobină de compensare
se pot enumera:
- necesitatea izolării neutrului echipamentelor la valoarea tensiunii de
fază a reţelei şi necesitatea izolării fazelor tuturor instalaţiilor la
tensiunea între faze a reţelei;
- exploatarea dificilă în cazul bobinelor fără reglaj automat; în acest
caz este necesar un reglaj manual urmărit în permanenţă şi un
personal calificat pentru a urmări permanent acordarea bobinei la
starea reţelei;
- posibilitatea apariţiei unor supratensiuni de comutaţiei şi de
rezonanţă de valori mari mai ales în cazul reamorsării repetate a
arcului electric;
- posibilitatea apariţiei defectelor duble sau multiple sau a
scurtcircuitelor bifazate şi trifazate, în care caz curenţii de defect au

154
 valori foarte mari; în astfel de cazuri variaţia tensiunii la locul de
defect are valori ridicate, conducând la creşterea peste limitele
admisibile a tensiunilor de atingere şi de pas;
- necesitatea realizării unor prize de pământ de valori mici pentru
reducerea riscului apariţiei unor tensiuni de atingere şi de pas foarte
periculoase, mult peste valorile admisibile, în cazul unor defecte
duble (conform statisticilor germane, peste 25% din simplele puneri
la pământ se transformă în defecte duble sau multiple sau
scurtcircuite polifazate);
- posibilitatea distrugerii întreruptoarelor în cazul deconectării
defectelor duble sau multiple;
- funcţionarea neselectivă a protecţiei în anumite cazuri de puneri
duble la pământ sau defecte polifazate;
- selectarea simplelor puneri la pământ se face cu dificultate astfel
încât detectarea şi izolarea defectului monofazat poate dura mult
timp;
- îmbătrânirea rapidă a izolaţiei datorită apariţiei unor supratensiuni
tranzitorii de valori mari şi funcţionării de durată a reţelei la
supratensiuni temporare ridicate;
- necesitatea existenţei unui personal calificat de întreţinere pentru
urmărirea în permanenţă a unui foarte bun nivel de izolaţie şi pentru a
interveni rapid în caz de defect pentru depistarea şi eliminarea
acestuia;
- costurile mai ridicate impuse de instalarea şi exploatarea bobinelor de
compensare, care nu există în cazul reţelelor de medie tensiune cu
neutrul izolat.
Comparând avantajele şi dezavantajele acestei soluţii cu cea în care
neutrul este izolat se constată superioritatea acesteia prin gama mult mai mare a
situaţiilor în care curentul la locul de defect este sub 5 A, creându-se astfel
condiţiile stingerii arcului electric la trecerea prin zero a curentului. Micşorarea
valorii curentului la locul de defect se realizează prin compensarea curentului
capacitiv al reţelei cu ajutorul celui inductiv ce se închide prin bobina de
compensare.
Stingerea naturală a arcului electric la locul de defect nu impune
deconectarea liniei, deci întreruperea alimentării consumatorilor.

155
 Localizarea defectului permanent se face în marea majoritate a cazurilor
prin căutare, declanşând şi reanclanşând pe rând plecările din staţie, iar după
găsirea defectului, deconectarea plecării şi eventual la trecerea pe o alimentare
de rezervă a unora din consumatori.
Aceste comutaţii repetate conduc la goluri de tensiuni şi întreruperi de
scurtă durată a consumatorilor şi la cele mai ridicate valori de supratensiuni
tranzitorii şi temporare (în unele cazuri chiar de rezonanţă).
Soluţia de tratare a neutrului prin bobină de compensare se consideră a fi
mai adecvată reţelelor electrice aeriene unde numeroase defecte monofazate
sunt pasagere.
În reţelele de cabluri subterane, deteriorarea dielectricului constituie, în
majoritatea cazurilor, defecte permanente şi cablul avariat trebuie să fie
deconectat de la reţea cât mai repede posibil, deoarece datorită faptului că pe
fazele sănătoase tensiunile vor fi în acest caz egale cu tensiunea între faze a
reţelei, crescând probabilitatea de avariere a unei alte faze.
De asemenea în se subliniază şi faptul că instalarea de bobine de
compensare în reţelele în cablu este foarte costisitoare, deoarece aceste bobine
trebuie dimensionate pentru anularea curentului capacitiv al reţelei în cablu care
este de valoare mare în acest caz.
Protecţiile utilizate într-o astfel de reţea sunt:
- protecţia maximală în două trepte, prima treaptă va fi instantanee sau
temporizată cu un timp scurt, iar a doua treaptă va fi temporizată.
Dacă este necesar din punct de vedere al selectivităţii, protecţia
maximală va fi direcţionată;
- în cazurile când protecţia maximală de curent nu asigură
sensibilitatea necesară la scurtcircuite între faze sau la dubla punere
la pământ, se vor prevedea protecţii cu sensibilitate sporită, ca de
exemplu relee alimentate prin filtre de curent de secvenţă negativă;
- în staţii de transformare şi în puncte de alimentare, pe fiecare din
secţiile sau sistemele de bare se va prevedea o protecţie pentru
detectarea punerilor la pământ monofazate, care va acţiona pe
semnalizare;
- în staţii şi în puncte de alimentare având cel puţin trei linii şi la care
natura consumatorilor nu permite deconectări succesive, pentru
detectarea liniei cu defect se vor prevedea protecţii selective

156
 împotriva punerii simple la pământ şi anume: cu relee direcţionale de
putere; cu dispozitive funcţionând pe principiul analizării
conţinutului de armonici superioare din curentul de secvenţă zero.
În Germania 20% din reţelele de distribuţie de medie tensiune
funcţionează cu neutrul tratat prin bobină de stingere cu reglaj automat.
În reţelele mixte (LEA + cabluri) de medie tensiune de 10 kV şi 20 kV, se
funcţionează în combinaţie cu o rezistenţă de valoare mică pentru o localizare şi
deconectare rapidă şi sigură a defectelor monofazate la pământ prin protecţii,
trecându-se automat, după separarea elementului defect pe alimentarea de
rezervă.
În unele companii de electricitate, după o temporizare de circa 5 sec., în
care se aşteaptă ca arcul de la locul de defect să se stingă, un rezistor se
conectează în paralel cu bobina de compensare pe timp de 0,1 s. În consecinţă,
reţeaua cu neutrul compensat sau cu neutrul izolat devine pentru o durată de
timp scurtă de 100 ms o reţea cu neutrul legat la pământ printr-o rezistenţă de
valoare mică. Această conectare a rezistenţei provoacă un curent de defect de
450-2000 A, care face să demareze, dar fără să declanşeze, protecţia reţelei.
Astfel se localizează uşor punctul cu defect cu ajutorul semnalizărilor de
scurtcircuit, repartizate pe ramificaţiile liniilor. Această metodă se aplică în
cazul reţelelor aeriene, unde valorile ridicate ale rezistenţelor de pământ
determină curenţii de defect care nu ating valorile necesare demarajului
protecţiilor pentru semnalizarea scurtcircuitelor.
Tratarea neutrului prin bobină de compensare prezintă o serie de
dezavantaje în special în ceea ce priveşte valorile supratensiunilor care apar în
astfel de reţele şi a consecinţelor asupra izolaţiilor în cazul funcţionării de
durată cu un defect, în reţelele mixte (cu LEA şi LES) de întindere relativ mare,
tratarea neutrului cu bobină de compensare conduce practic la numeroase
defecte evolutive însoţite de avarii şi deteriorării de echipamente importante
(cabluri subterane, celule de MT, izolatoare LEA etc), precum şi de pericole de
electrocutare pentru persoane şi animale în cazul defectelor cu punere la
pământ.

157
 3.6.2. Reţea de medie tensiune cu neutrul tratat prin rezistor

3.6.2.1. Aspecte teoretice

În vederea limitării curentului de scurtcircuit monofazat neutrul reţelei
poate fi legat la pământ prin intermediul unui rezistor de limitare. Rezistenţa
rezistorului se determină impunând pentru curentul de scurtcircuit o anumită
valoare, pentru care solicitările termice şi electrodinamice sunt acceptabile.
Astfel, în ţara noastră, stabilirea rezistenţei rezistorului de limitare se efectuează
conform celor prezentate în Tabelul 3.2. În cazul punerii la pământ a unei faze
într-o reţea cu neutrul legat la pământ prin rezistor (Fig. 3.17) rezultă un curent
capacitiv de secvenţă zero şi un curent rezistiv IR datorat prezenţei rezistorului
în neutrul reţelei. Curentul de defect total este suma vectorială a acestor doi
curenţi.
20kV
Linie sănătoasă

(n) (n) (n)

CA0 CB0 CC0

Transformator 110kV/20kV (n)

(n) ICC0
C
ICB0
B
A

Linie cu defect

(1) (1) (1)

CA0 CB0 CC0
(n)
Zt IC (1)
ICn
ICB0
(1) (1)
BPN IC IC ICC0

IRn
Rn

Fig. 3.17 Schema de principiu a unei reţele cu neutrul tratat prin rezistor

158
 Rezistenţa rezistorului este determinată impunând o anumită valoare
pentru curentul de scurtcircuit pentru a obţine solicitări termice şi dinamice
acceptabile.
Dacă se exprimă impedanţele de secvenţă sub formă complexă,

Z  R   jX  şi Z  R 0  jX 0 , curentul de defect monofazat poate fi scris
0

sub forma:

3V
I sc 
 
(3.24)
3  RN  RF   2 R   R 0   2 X   X 0
2 2
 

sau

 2 
1   3V 
    2R  R   RF 
2
 
RN     2X  X
0 0
(3.25)
3   I sc  
 

Pentru a evidenţia anumite aspecte cantitative privind calculul curentului

de defect monofazat, capacităţile faţă de pământ şi rezistenţa liniei, precum şi
rezistenţa transformatorului de alimentare se pot neglija în raport cu rezistenţa
de limitare. Având în vedere că 3R N  3RF  2 R   R 0 şi X   X 0  X ,
expresia curentului de scurtcircuit scrisă mai devreme devine:

V
I sc  (3.26)
RN2  X 2

unde X este reactanţa inductivă a întregului circuit parcurs de curentul de

scurtcircuit, iar RN este rezistenţa de limitare.
În aceste condiţii, potenţialul punctului neutru în raport cu pământul este:

VN  I sc RN (3.27)

159
sau
2
V 
VN  I sc   X
2
(3.28)
 I sc 

Dacă RN  0 , curentul de scurtcircuit monofazat corespunzător unei

reţele cu neutru legat direct la pământ I sc este maxim, adică:

V
I sc , max  (3.29)
X

iar dacă VN din formulele (3.27) şi (3.28) se împarte la tensiunea de fază, se

poate obţine următoarea relaţie:

2
VN  I 
 1   sc  (3.30)
V  I sc, max 
 

sau

2
 VN   I sc 
2

    1 (3.31)
 V   I sc, max 


Expresia (3.31), reprezentată în diagrama circulară din Fig. 3.18 ne

permite determinarea potenţialului neutrului odată cu scăderea curentului de
scurtcircuit. Astfel se constată că la reducerea la jumătate din valoarea sa
maximă, potenţialul neutrului devine:

VN  1   0.5 V  0.867 V
2
(3.32)

Pe lângă reducerea potenţialului neutrului, introducerea rezistenţei în

circuit uşurează procesul de întrerupere a curentului de scurtcircuit şi de

160
revenire la regimul normal de funcţionare, datorită atenuării sensibile a
fenomenelor tranzitorii şi de rezonanţă.

Fig. 3.18 Variaţia potenţialului neutrului cu modificarea curentului de scurtcircuit

monofazat prin tratarea neutrului prin rezistor

În plus se poate demonstra că întotdeauna tensiunea fazelor sănătoase,

este mai mică decât tensiunea între faze.

3.6.2.2. Aspecte practice ale metodei şi protecţiilor aferente

Referitor la rezistorul de limitare se pun trei probleme şi anume: stabilirea
rezistenţei rezistorului, realizarea constructivă a rezistorului şi legarea la reţea
atunci când neutrul reţelei nu este accesibil.
a) Rezistenţa de limitare se dimensionează în funcţie de mărimea
curentului de scurtcircuit monofazat dorit a fi obţinut în reţea, Isc. Dacă
tensiunea VN din (3.27) se înlocuieşte în (3.31), se obţine expresia rezistenţei:

1 1
RN  V 2
 2 (3.33)
I sc I sc , max

La această cerinţă se pot adăuga mai multe restricţii şi anume:

- minimizarea factorului de supratensiune;
- asigurarea sensibilităţii protecţiei maximale homopolare (de secvenţă
zero) a liniilor şi transformatoarelor;

161
 - asigurarea sensibilităţii protecţiei maximale la curent prin rezistor;
- asigurarea sensibilităţii protecţiei diferenţiale longitudinale;
- limitarea tensiunii de atingere şi de pas.

În România, valoarea rezistenţei de limitare se stabileşte conform datelor

din Tabelul 3.2 (rezistenţele sunt date în Ω).

Tabelul 3.2 Rezistoare de limitare pentru reţelele de medie tensiune

Tensiunea nominală a reţelei [kV]

6 10 15 20
Curentul de
scurtcircuit monofazat [A]
1000 3.4 5.8 8.7 11.6
600 5.8 9.7 14.4 19.3
300 11.6 19.3 28.8 38.5

b) Constructiv rezistorul poate fi executat sub forma unor grile din fontă
sau sub formă de benzi şi sârme din crom-nichel. Grilele sunt înseriate
alcătuind aşa numitele baterii de rezistenţe. Bateriile sunt montate pe cadre
metalice formate din corniere de oţel, iar izolaţia necesară este asigurată de
izolatoare suport. Aceste instalaţii sunt prevăzute cu sisteme de protecţie şi de
măsură iar părţile metalice ale acestora sunt legate la pământ.
O soluţie mult mai ieftină este realizarea rezistorului de tratare sub forma
unei prize de pământ de formă specială, separată de priza staţiei în care se
montează. Ea este construită dintr-o placă metalică montată în sol la o adâncime
convenabil aleasă.
Placa este plasată într-un volum de bentonită, element esenţial pentru
asigurarea stabilităţii termice a prizei de pământ, pentru micşorarea rezistenţei
de dispersie a plăcii metalice şi asigurarea unei rezistenţe cât mai constante.
c) În cazul în care neutrul nu este accesibil, pentru legarea rezistorului se
foloseşte bobina de punct neutru (BPN), sau primarul unui transformator de
servicii proprii cu înfăşurările legate în zig-zag (TSP) (Fig. 3.19).

162
 Fig. 3.19 Scheme pentru crearea neutrului artificial:
a. bobină de punct neutru; b. transformator cu conexiune zig-zag.

Aceste elemente se conectează la barele de medie tensiune; bobinele BPN

se pot conecta şi direct la bornele transformatoarelor de alimentare, funcţionând
bloc cu acestea. Cele mai utile BPN au conexiune în zig-zag. În acest caz
impedanţa homopolară este foarte redusă astfel încât întreaga tensiune de fază
în caz de defect monofazat se repartizează pe rezistenţa conectată pe neutru.
Miezul bobinei este mai uşor, el şi înfăşurările se calculează numai la tensiunile
de fază.
Prezenţa rezistorului în neutrul reţelei reduce valoarea supratensiunilor
tranzitorii, amortizându-le foarte rapid, anulând în acelaşi timp condiţiile de
apariţie a unor supratensiuni temporare de rezonanţă pe armonica fundamentală
sau pe armonicile superioare. Conform practicii folosite în Franţa, pentru
reducerea valorilor supratensiunilor trebuie respectată condiţia:

IRN ≥ 2 IC (3.34)

iar conform practicii din Anglia şi SUA se respectă condiţia:

IRN ≥IC (3.35)

unde IC este curentul capacitiv, de secvenţă zero, în timpul unui defect

monofazat.

163
 În cazul reţelelor care alimentează motoare sau conţin generatoare care
debitează la tensiunea acestor reţele, este necesar, conform practicii franceze, ,
să se limiteze curentul de defect la pământ la o valoare cuprinsă între 20 şi 50 A
timp de o secundă pentru a se evita defecţiuni în circuitul magnetic al acestora.
În România se precizează că este necesară limitarea curentului de defect prin
generatoare la 100 A timp de o secundă.
Pentru durate ale defectului mai mici de o secundă se poate utiliza relaţia
empirică:

I2 t = const.

unde I se exprimă în Amperi, iar t în secunde.

În cazul în care la reţea nu sunt racordate direct motoare, valoarea
maximă a curentului de defect se fixează în funcţie de curentul maxim ce poate
trece prin mantaua cablurilor şi de costul rezistenţei de punere la pământ, cost
care creşte rapid în funcţie de valoarea curentului.
În România valoarea rezistorului utilizat pentru tratarea neutrului reţelelor
de medie tensiune se alege astfel ca la o simplă punere la pământ netă (RN = 0)
curentul de defect să fie 300 A pentru reţele electrice aeriene şi mixte, respectiv
600 A sau 1000 A pentru reţele electrice subterane (în cablu).
Avantajele sistemului de tratare a neutrului prin rezistor sunt:
- posibilitatea realizării unor protecţii sigure şi selective ce permit
deconectarea rapidă a liniilor cu defect;
- posibilitatea sesizării selective a defectelor slabe (punere la pământ
prin rezistenţă de trecere mare, conductor întrerupt şi căzut la pământ
spre consumator etc) şi deconectarea liniei cu defect;
- supratensiuni de valori mult mai scăzute comparativ cu reţelele ce au
neutrul izolat sau tratat prin bobină de compensare;
- simplificarea condiţiilor de dimensionare a instalaţiilor de legare la
pământ.
Dezavantajele cele mai importante ale tratării neutrului reţelelor de medie
tensiune prin rezistor sunt:
- numărul mare de întreruperi în alimentarea consumatorilor, în special
în cazul liniilor aeriene sau mixte;

164
 - solicitarea mecanică mare a întreruptoarelor datorită numărului mare
de acţionări;
- numărul mare de reanclanşări automate rapide.
Datorită principalelor dezavantaje ale tratării neutrului reţelelor de medie
tensiune prin rezistor această soluţie s-a impus în special pentru reţelele în
cablu, reţele la care defectele trecătoare sunt nesemnificative.
Protecţiile utilizate într-o astfel de reţea sunt:
- protecţia de bază se asigură, de regulă cu o protecţie maximală
trifazată cu două trepte de curent şi de timp;
- protecţia de rezervă va consta dintr-o protecţie maximală de curent de
secvenţă homopolara (zero), temporizată cu sau fără blocaj
direcţional.
Rezultate şi concluzii ale companiei germane PESAG (producător-
distribuitor de energie electrică din Rhenania de Nord – Westphalia) care
exploatează o reţea de 20 kV cu 41 staţii de MT/MT şi circa 3300 posturi de
distribuţie (360.000 locuitori) sunt prezentate în continuare. Reţeaua era
constituită iniţial în principal din linii aeriene şi avea neutrul tratat prin bobină
de compensare.
Cu timpul liniile aeriene au fost şi sunt înlocuite cu cabluri subterane
(2400 km cabluri în prezent). Localizarea defectelor se efectua prin manevre
succesive.
Datorită creşterii reţelei în cablu se pune problema instalării de noi bobine
de compensare de mare putere (340 A pe timp de 2 ore).
Ţinând seama de rezultatele măsurătorilor, studiilor şi analizelor efectuate
de Siemens AG pentru această reţea PESAG a decis în 1989 să schimbe modul
de tratare a neutrului reţelei, adoptându-se soluţia de legarea la pământ a
neutrului reţelei printr-o impedanţă de valoare mică şi limitarea curentului
maximal de defect monofazat la 2 kA.
Principalele argumente ale deciziei luate au fost:
- eliminarea rapidă şi selectivă a tronsonului defect;
- stabilizarea reţelei prin suprimarea aproape în totalitate a defectelor
duble şi multiple;
- localizarea simplă a defectelor, durată mică de depanare;
- manevre necesare numai pentru realimentare;

165
 - câştig în materie de izolaţie şi prelungirea duratei de viaţă a cablurilor
deoarece se diminuează solicitările la supratensiuni;
- reducerea solicitării asupra reţelei de legare la pământ (de pământ),
precum şi asupra circuitelor de telecomunicaţii paralele (prin
reducerea duratei de funcţionare cu defect);
- economii la investiţii în comparaţie cu necesitatea achiziţionării unor
noi bobine de compensare;
- o exploatare mai clară a reţelei, o reducere a solicitării
echipamentelor şi o rentabilitate crescută.
Statistica defectelor înainte şi după implementarea noii soluţii de tratare a
neutrului prin rezistor, au pus în evidenţă avantajele acesteia. Indisponibilitatea
medie a posturilor de distribuţie este în prezent de 4 minute ceea ce corespunde
la o diminuare cu 67 %.
Numărul de deranjamente s-a diminuat cu 30 %. Aceasta s-a datorat
faptului că localizarea defectelor este simplă şi rapidă ceea ce conduce la
eliminarea defectelor duble.
Numărul de defecte în reţeaua de cabluri a fost diminuat cu 94 % datorită
reducerii solicitării acestora la supratensiuni.
Concluzia companiei PESAG după cinci ani de exploatare este că
înlocuirea modului de tratare a neutrului a fost o reuşită atât din punctul de
vedere al costurilor, al fiabilităţii de alimentare a consumatorilor şi al
exploatării cât şi din punctul de vedere al conceptului de protecţie.
Politica actuală a EDF privind tratarea neutrului reţelelor electrice de MT
a fost decisă la începutul anului 1960. În Franţa neutrul reţelelor de distribuţie
de MT este legat la pământ prin intermediul unei impedanţe (în marea
majoritate a cazurilor printr-un rezistor), care limitează curentul de secvenţă
zero în cazul unui defect monofazat net la:
- 300 A pentru reţelele electrice de MT rurale aeriene;
- 1000 A pentru reţelele electrice de MT subterane ale oraşelor.
Alegerea acestei soluţii a impus adoptarea unui ansamblu de echipamente
şi măsuri care au permis definirea unei politici coerente în contextul perioadei
respective şi anume:
- controlul supratensiunilor şi a potenţialelor prizelor de pământ;
- un sistem de protecţie prin relee simplu şi robust pentru detectarea,
selectarea şi declanşarea primelor defecte în mai puţin de o secundă

166
 printr-o protecţie de curent; curentul rezistiv trebuie să fie superior
curentului capacitiv maxim care poate să apară pe linia cu defect; se
tolerează pentru durate scurte tensiuni de atingere şi de pas
superioare valorilor admisibile – securitatea fiind realizată prin
rapiditatea şi siguranţa sistemului;
- detectarea prezenţei defectelor rezistive care generează un curent
inferior sensibilităţii protecţiilor de curent de pe linii;
- un sistem de automatizări pentru tratarea defectelor trecătoare şi
semipermanente (94 % din totalul defectelor) pentru ameliorarea
continuităţii în alimentarea consumatorilor;
- utilizarea unui “întreruptor şunt” cu acţionare monofazată, conectat la
barele de MT a staţiei de alimentare care permite eliminarea
defectelor trecătoare fără deconectarea consumatorilor şi deci
reducerea semnificativă a numărului de întreruperi ale
consumatorilor, prin punerea la pământ pentru o perioadă scurtă a
fazei defecte (circa 0,3 s);
- utilizarea reanclanşărilor automate pe linii pentru eliminarea
defectelor semipermanente şi declanşarea defectelor permanente.
În Franţa se aplică trei principii referitoare la eliminarea defectelor în
cazul reţelelor de medie tensiune şi anume:
(i) O reţea nu trebuie niciodată menţinută sub tensiune după apariţia
unui defect, chiar dacă acesta conduce la întreruperea distribuţiei de
energie electrică.

Toate defectele constituie un pericol imediat pentru persoane şi animale şi

un pericol pentru deteriorarea elementelor de reţea ca urmare a condiţiilor
anormale de exploatare din acest caz (supratensiuni şi curenţi de scurtcircuit de
valori mari). Chiar dacă se găsesc soluţii de reducere a curenţilor de scurtcircuit
şi de limitare a pericolelor menţionate mai sus, acestea nu le poate suprima în
totalitate; exploatarea unei reţele cu neutrul tratat prin bobină de stingere, de
exemplu comportă riscuri care nu pot fi neglijate în cazul căderii unui
conductor pe pământ.
(ii) O reţea trebuie să comporte două sisteme de protecţie, unul
împotriva defectelor între faze, altul contra defectelor la pământ.

167
 (iii) Protecţiile împotriva defectelor între faze nu trebuie considerate
niciodată ca protecţii împotriva suprasarcinilor.
Se precizează că aplicarea acestor trei principii conduce la eliminarea
soluţiei de tratare a neutrului reţelei cu bobină Petersen.

3.6.3. Soluţii mixte

3.6.3.1. Reţea de medie tensiune cu neutrul tratat prin rezistor şi

„întreruptor şunt”
Eliminarea defectelor trecătoare cu ajutorul soluţiei „întreruptorului şunt”
are marele avantaj că nu se comandă deconectarea LEA de medie tensiune cu
defect trecător. Tensiunea pe faza afectată de defect este perturbată, dar
tensiunile între faze rămân practic neschimbate şi deci consumatorii nu simt
defectul şi nici acţionarea „întreruptorului şunt”. Prin faptul că eliminarea
defectelor trecătoare nu se face prin deconectarea lor ci prin şuntarea arcului, se
reduce în mod substanţial (cu circa 85...80%) numărul de întreruperi ale
consumatorilor.
Întreruperea alimentării cu energie electrică se produce numai pentru acei
consumatori care sunt racordaţi la linia cu defect permanent, dacă nu este
prevăzută o alimentare de rezervă. Această întrerupere nu depinde de modul de
tratare a neutrului reţelei fiind necesară selectării elementului defect, reparării
sau înlocuirii acestuia.
Găsirea unor metode care să permită selectarea defectelor trecătoare de
cele permanente au condus la creşterea performanţelor tratării neutrului prin
rezistor. După statisticile prezentate în literatură defectele trecătoare reprezintă
între 70% şi 90% din totalul defectelor, deci selectarea acestora conduce la
micşorarea pronunţată a numărului întreruperilor alimentării consumatorilor.
În Fig. 3.20 este prezentată schema principială a reţelei de medie tensiune
ce are neutrul tratat prin rezistor şi prevăzută cu “întreruptor şunt”.
Întreruptorul şunt, notat cu IS în Fig. 3.20 trebuie să fie prevăzut cu
posibilitatea de a fi acţionat separat pe fiecare fază.
La apariţia unei puneri la pământ se închide pentru un interval de timp de
maxim 0,1 s faza întreruptorului şunt care corespunde fazei pe care s-a produs
defectul. În acest fel tensiunea ce se aplică arcului electric scade foarte mult,
creându-se posibilitatea ca la trecerea prin zero a curentului arcul să se stingă,

168
deci defectul să dispară fără a fi necesară deconectarea liniei, respectiv fără a
întrerupe alimentarea consumatorilor.

20kV
Linie sănătoasă

(n) (n) (n)

CA0 CB0 CC0

Transformator 110kV/20kV
C
B
A

Linie cu defect

(1) (1) (1)

CA0 CB0 CC0

Zt

BPN

Rn

IS P1 P2 P3

Fig. 3.20 Schema de principiu a unei reţele de medie tensiune având neutrul tratat prin
rezistor şi întreruptor şunt

Principalul avantaj al acestei metode de tratare a neutrului reţelei de

medie tensiune constă în aceea că se micşorează semnificativ numărul
întreruperilor în alimentarea consumatorilor şi atunci când aceştia sunt
alimentaţi prin linii aeriene sau mixte, astfel încât situaţia devine similară cu
cea în care liniile electrice sunt în cablu.

169
 Principalul dezavantaj al acestei metode constă în faptul că este necesară
realizarea unei instalaţii care să permită comanda separată a fiecărei faze a
întreruptorului şunt şi să permită conectarea acestuia o singură dată pentru un
defect. Comanda greşită a fazei întreruptorului şunt conduce la o dublă punere
la pământ, care poate avea consecinţe extrem de grave asupra instalaţiilor. De
asemenea blocarea întreruptorului şunt în poziţia conectat este extrem de
periculoasă, deci acestui întreruptor i se cere o fiabilitate foarte bună. Din aceste
motive modul de tratare al neutrului reţelelor de medie tensiune cu rezistor şi
„întreruptor şunt” nu s-a impus în reţelele de medie tensiune din România.
Protecţiile utilizate într-o astfel de reţea sunt:
- protecţia de bază se asigură, de regulă cu o protecţie maximală
trifazată cu două trepte de curent şi de timp;
- protecţia de rezervă va consta dintr-o protecţie maximală de curent de
secvenţă zero, temporizată cu sau fără blocaj direcţional.

3.6.3.2. Reţea de medie tensiune având neutrul tratat cu bobină de

compensare în paralel cu ansamblu de compensare cu
rezistor
Soluţia, numită impropriu şi “tratare combinată prin bobină de
compensare şi rezistenţă”, constă în principal în funcţionarea reţelei de medie
tensiune în regim normal de durată cu neutrul tratat prin bobină de compensare
(regim BC) în scopul eliminării defectelor trecătoare. Rolul unui rezistor pe
neutrul reţelei, care se cuplează automat, cu o anumită temporizare, în paralel
cu bobina de compensare (regim BC║Rn), este selectarea şi deconectarea
defectului dacă acesta nu a fost eliminat anterior prin compensarea curenţilor
capacitivi de către bobină (în regimul BC).
Se are în vedere funcţionarea reţelei în „regim BC║Rn” numai pentru
identificarea rapidă şi selectivă a liniei cu defect.
Prin această soluţie se are în vedere cumularea unora din principalele
avantaje ale celor două metode de tratare a neutrului în reţelele de medie
tensiune, şi anume lichidarea defectelor trecătoare fără întreruperea
consumatorilor, prin acţiunea bobinei de compensare BC în cazul regimului de
funcţionare a reţelei cu neutrul tratat prin bobină de compensare şi lichidarea
defectelor permanente prin selectarea şi declanşarea liniei defecte în regimul de
funcţionare cu rezistor conectat la neutrul reţelei Rn.

170
 Declanşarea rapidă a punerilor la pământ permanente oferă posibilitatea
protejării izolaţiei întregii reţele faţă de pământ şi evitarea soluţiei defectului cu
punere simplă la pământ în defecte polifazate cu toate consecinţele acestuia,
cum sunt distrugeri de echipamente, accidentele grave de persoane şi animale,
incendii şi chiar explozii etc.
De asemenea se realizează şi o ameliorare a calităţii alimentării
consumatorilor pentru că aceştia nu mai sunt deconectaţi pentru perioade scurte
în cadrul secvenţelor de localizare şi izolare a defectelor prin declanşarea şi
reanclanşarea succesivă a liniilor din staţia de alimentare (acţiune de localizare
realizată manual sau automat).
După identificarea şi deconectarea liniei defecte înlesnită de funcţionarea
reţelei în regim BC║Rn este necesar să se revină la funcţionarea normală în
regim cu BC.
Revenirea la regimul cu BC se poate efectua prin deconectarea manuală
sau automată (într-un timp scurt prestabilit) a rezistorului. De preferat este
deconectarea automată a rezistorului pentru a nu se permite situaţii de
funcţionare de lungă durată cu rezistorul conectat, oferindu-se astfel
posibilitatea lichidării şi a defectelor trecătoare ce ar putea apărea în perioada
de timp respectivă.
O altă metodă de a separa defectele trecătoare de cele permanente constă
în tratarea neutrului reţelei de medie tensiune cu bobină de compensare în regim
normal de funcţionare, iar la apariţia unei simple puneri la pământ se
funcţionează în acest mod de tratare a neutrului un interval de timp mai mic de
o secundă. Dacă în acest interval de timp defectul nu a dispărut natural în
paralel cu grupul TSP + BC (transformator servicii proprii înseriat cu bobina de
compensare) se conectează grupul BPN + R n (bobină de punct neutru înseriată
cu rezistorul). În acest fel se asigură posibilitatea sesizării selective a liniei cu
defect şi deconectarea acesteia într-un interval de timp foarte scurt.
Această metodă de tratare a neutrului are în principal următoarele
avantaje:
- nu impune întreruperea alimentării consumatorilor în cazul defectelor
trecătoare;
- nu permite transformarea simplelor puneri la pământ în defecte
multiple, deoarece reţeaua funcţionează un timp foarte scurt (sub
două secunde) cu punere la pământ;

171
 - permite sesizarea selectivă a defectelor, inclusiv a celor slabe (puneri
la pământ prin rezistenţă de trecere mare, conductor întrerupt şi căzut
la pământ spre consumator);
- simplifică condiţiile impuse în dimensionarea instalaţiilor de legare la
pământ.
Principalele dezavantaje provin din faptul că la apariţia unei simple
puneri la pământ se funcţionează iniţial cu neutrul tratat prin bobină de
compensare, deci rămân valabile dezavantajele prezentate la acest mod de
tratare a neutrului. La conectarea întreruptorului (I) se leagă în paralel grupul
TSP + BC cu grupul BPN + Rn. Se prezintă de asemenea căile de închidere a
curenţilor în cazul unei simple puneri la pământ. Acest mod de tratare a
neutrului s-a experimentat în reţelele de medie tensiune din ţară obţinându-se
rezultate foarte bune .
Funcţionarea cu acest mod de tratare a neutrului a impus realizarea unei
instalaţii automate care să asigure conectarea întreruptorului (I) la un anumit
interval de timp după apariţia simplei puneri la pământ, respectiv deconectarea
acestuia după deconectarea de la barele staţiei de transformare a liniei cu defect.
Această instalaţie trebuie să ţină seama şi de existenţa sistemelor de
reanclanşare automată rapidă (RAR) a liniilor de medie tensiune, respectiv de
timpul de reglaj al acestora. Datorită principalelor dezavantaje ale tratării
neutrului reţelelor de medie tensiune prin rezistor această soluţie s-a impus în
special pentru reţelele în cablu, reţele la care defectele trecătoare sunt
nesemnificative.
Rezultate şi concluzii ale companiei germane PESAG (producător-
distribuitor de energie electrică din Rhenania de Nord – Westphalia) care
exploatează o reţea de 20kV cu 41 staţii de MT/MT şi circa 3300 posturi de
distribuţie (360.000 locuitori) sunt prezentate în continuare. Reţeaua era
constituită iniţial în principal din linii aeriene şi avea neutrul tratat prin bobină
de compensare. Cu timpul liniile aeriene au fost şi sunt înlocuite cu cabluri
subterane (2400 km cabluri în prezent). Localizarea defectelor se efectua prin
manevre succesive. Datorită creşterii reţelei în cablu se pune problema instalării
de noi bobine de compensare de mare putere (340 A pe timp de 2 ore).
Ţinând seama de rezultatele măsurătorilor, studiilor şi analizelor efectuate
de Siemens AG pentru această reţea PESAG a decis în 1989 să schimbe modul
de tratare a neutrului reţelei, adoptându-se soluţia de legarea la pământ a

172
neutrului reţelei printr-o impedanţă de valoare mică şi limitarea curentului
maximal de defect monofazat la 2 kA.

CA0 CB0 CC0

(n)
(n)
ICA0
ICA0

K
Transformator de servicii proprii
20kV/0,4kV (1) (1) (1)
CA0 CB0 CC0

Zt
(1) (1)
ICA0 ICA0

BS

Fig. 3.21 Schema de principiu a unei reţele de medie tensiune având neutrul tratat prin
(TSP+BC) în paralel cu (BPN+Rn)

Comparativ cu situaţia în care se utilizează “întreruptorul şunt” pentru

eliminarea defectelor trecătoare, o funcţionare greşită a instalaţiei ce comandă

173
întreruptorul (I) are consecinţe mult mai puţin grave asupra reţelei de medie
tensiune, deoarece în cazul că nu se închide acest întreruptor reţeaua rămâne cu
neutrul tratat prin bobină de compensare, iar dacă nu se deschide reţeaua se
comportă ca şi cum are neutrul prin rezistenţă.
Protecţiile utilizate într-o astfel de reţea sunt:
- protecţia de bază se asigură, de regulă cu o protecţie maximală
trifazată cu două trepte de curent şi de timp;
- protecţia de rezervă va consta dintr-o protecţie maximală de curent de
secvenţă zero, temporizată cu sau fără blocaj direcţional;
- în cazurile când protecţia maximală de curent nu asigură
sensibilitatea necesară la scurtcircuite între faze sau la dubla punere
la pământ, se vor prevedea protecţii cu sensibilitate sporită, ca de
exemplu relee alimentate prin filtre de curent de secvenţă negativă;
- în staţii de transformare şi în puncte de alimentare, pe fiecare din
secţiile sau sistemele de bare se va prevedea o protecţie pentru
detectarea punerilor la pământ monofazate, care va acţiona pe
semnalizare.

3.6.3.3. Tratarea neutrului reţelei de medie tensiune prin bobină de

compensare în paralel cu ansamblu simplificat (bobina de
punct neutru - BTPC)
Soluţia de tratare a neutrului cu bobină de compensare în paralel cu
rezistor (Fig. 3.21) implică montarea în staţia de transformare suplimentar a
bobinei de punct neutru (BPN) a rezistorului (Rn) şi a întreruptorului (I).
Literatura prezintă o schemă de tratare a neutrului prin care se elimină
rezistorul, concepându-se o bobină de punct neutru cu impedanţă de secvenţă
zero mărită, astfel încât să se limiteze valoarea curentului de defect (în cazul
când rezistenţa de trecere la locul de defect este nulă) la 300 A. Prin această
soluţie, pe lângă creşterea fiabilităţii instalaţiei (eliminându-se un element) se
reduc şi cheltuielile de investiţie, deoarece costul unui rezistor este practic
acelaşi cu al bobinei de punct neutru. Bobina de punct neutru, simbolizată
BTPC, are conexiune zig-zag cu nul pentru a asigura o impedanţă de secvenţă
pozitivă, respectiv negativă de valoare ridicată Z   Z   28,887  astfel că
pierderile de putere activă la mersul în gol (întreruptorul (I) din Fig. 3.22

174
deschis) sunt 350 W. Schema de principiu a unei reţele de medie tensiune cu
neutrul tratat prin bobină de compensare în paralel cu bobina de punct neutru şi
căile de închidere a curentului în cazul unei simple puneri la pământ sunt
prezentate în Fig. 3.22.

(n) (n) (n)

CA0 CB0 CC0

(n)
ICC0
(n)
ICB0

K
IL
Transformator de servicii proprii (1) (1) (1)
20kV/0,4kV CA0 CB0 CC0

Zt
(1) (1)
ICB0 ICC0

BS

BTPC

Fig. 3.22 Schema de principiu a unei reţele de medie tensiune cu neutrul tratat prin
bobină de compensare în paralel cu bobina de punct neutru

175
 Principalul avantaj al acestei soluţii de tratare a neutrului constă în faptul
că se reduc practic cu aproximativ 30% cheltuielile de investiţii comparativ cu
varianta în care neutrul este tratat prin bobină de compensare în paralel cu
rezistor (TSP + BC) II (BPN = Rn), păstrându-se avantajele tehnice. Şi pentru
această variantă este necesară o instalaţie automată care să asigure conectarea
întreruptorului la un interval de timp prescris (sub o secundă), din momentul
apariţiei defectului. Exploatarea reţelelor de medie tensiune cu neutrul tratat
prin rezistor a evidenţiat faptul că în timp este posibilă întreruperea acestuia. Ca
urmare reţeaua de medie tensiune se transformă în una cu neutrul izolat, ceea ce
poate conduce, în cazul unor simple puneri la pământ, la defecte multiple, deci
la deteriorări de echipamente ce implică cheltuieli foarte mari atât pentru
consumatori cât şi pentru distribuitorul de energie electrică. Această metodă de
tratare a neutrului menţine avantajele soluţiilor de tratare a neutrului reţelelor de
medie tensiune prin rezistor şi combinat bobină de compensare în paralel cu
rezistorul şi aduce suplimentar avantajele menţionate anterior.
Protecţiile utilizate într-o astfel de reţea sunt:
- protecţia maximală în două trepte, prima treaptă va fi instantanee
(secţionare de curent) sau temporizată cu un timp scurt şi a doua
treaptă va fi temporizată. Dacă este necesar din punct de vedere al
selectivităţii, protecţia maximală va fi direcţionată;
- în cazurile când protecţia maximală de curent nu asigură
sensibilitatea necesară la scurtcircuite între faze sau la dubla punere
la pământ, se vor prevedea protecţii cu sensibilitate sporită, ca de
exemplu relee alimentate prin filtre de curent de secvenţă negativă;
- în staţii de transformare şi în puncte de alimentare, pe fiecare din
secţiile sau sistemele de bare se va prevedea o protecţie pentru
detectarea punerilor la pământ monofazate, care va acţiona pe
semnalizare;
- în staţii şi în puncte de alimentare având cel puţin trei linii şi la care
natura consumatorilor nu permite metoda deconectărilor succesive,
pentru detectarea liniei cu defect se vor prevedea protecţii selective
împotriva punerii simple la pământ:
a) cu relee direcţionale de putere;

176
 b) cu dispozitive funcţionând pe principiul analizării conţinutului de
armonici superioare din curentul de secvenţă zero.

3.7. Stadiul problemei tratării neutrului în reţelele electrice de

medie tensiune în ţară şi în străinătate

3.7.1. Stadiul problemei în România

Normele impun tratarea neutrului reţelelor electrice de medie tensiune în
cazul în care curentul capacitiv de punere la pământ, generat de un defect
monofazat în reţeaua legată galvanic depăşeşte valoarea de 10 A atunci când nu
sunt racordate galvanic la reţea generatoare – sau valoarea de 5 A atunci când la
această reţea sunt racordate galvanic generatoare electrice.
În reţelele de medie tensiune din România, unde curenţii capacitivi de
punere la pământ depăşeau valorile prescrise, până nu de mult, s-au luat măsuri
de reducere a valorii acestora fie prin secţionarea galvanică a reţelei (dacă era
posibil pentru a nu se afecta siguranţa în funcţionare a reţelei şi de alimentare a
consumatorilor), fie prin compensarea lor prin bobină de compensare.
Aceste soluţii, utilizate într-o perioadă anterioară în exclusivitate, au fost
determinate în cea mai mare măsură de practica încetăţenită, până în anii `60 -
`70 în unele ţări din Europa cu care s-au avut contacte tehnice (în special fosta
URSS şi Germania), precum şi de dezvoltarea istorică a reţelelor electrice şi a
aparatajului de medie tensiune.
Prin utilizarea soluţiei de tratare a neutrului prin bobină de compensare se
ajunge, din punctul de vedere al reţelei într-o situaţie similară reţelelor cu
neutrul izolat (curenţi mici de defect), cu avantajele şi dezavantajele acesteia. În
plus apare dezavantajul necesităţii unei acordări permanente a bobinei (manual
sau automat), deoarece, prin schimbarea configuraţiei reţelei se dezacordează
circuitul şi se pierde avantajul soluţiei (reducerea curenţilor de defect la
valoarea dorită).
În ţara noastră s-au fabricat relativ puţine dispozitive de reglare automată
a bobinelor de compensare, iar personalul de exploatare nu urmăreşte în
permanenţă configuraţia reţelei pentru adaptarea reglajului la situaţia
momentană. De asemenea sistemele actuale de reglaj ale bobinelor nu dau
satisfacţie, în multe cazuri fiind necesară găsirea altor criterii de stabilire a
consemnelor de reglaj. Buna funcţionare a acţionării instalaţiilor de reglaj este

177
influenţată de diversele fenomene care apar în reţelele electrice (armonici,
nesimetrii pronunţate etc.).
În plus în România nu s-a dispus de echipamentele necesare pentru
realizarea unor protecţii prin relee fiabile pentru selectarea sigură şi rapidă a
defectelor monofazate permanente.
Studiile şi cercetările efectuate în România în ultimii 20 ani au pus în
evidenţă o serie de avantaje majore pe care le prezintă soluţia de tratare a
neutrului reţelelor de medie tensiune prin rezistor pentru limitarea curentului de
defect monofazat.
Ca urmare a experimentării cu succes a soluţiilor propuse, ELECTRICA a
decis în 1982 generalizarea şi în ţara noastră a soluţiei de tratare prin rezistor a
neutrului reţelelor electrice de medie tensiune. Din 1989 soluţia se aplică şi la
reţelele serviciilor interne de MT ale centralelor electrice.
Circulara Tehnică nr.3 RE-CT 88-82, emisă de (CIRE) GTDEE cu titlul
„Directive privind trecerea reţelelor de medie tensiune existente la soluţia cu
neutrul legat la pământ prin rezistenţă ohmică” cuprinde şi o serie de măsuri ce
trebuie luate în reţelele electrice de MT pentru a se trece la acest mod de tratare
a neutrului. În conformitate cu această circulară la neutrul reţelelor de MT se
racordează faţă de pământ un rezistor, care limitează curentul de scurtcircuit
monofazat la:
- 300 A pentru reţelele electrice aeriene sau mixte;
- 600 A / 1000 A pentru reţelele electrice subterane.
Aplicarea soluţiei a confirmat avantajele preconizate, impunând-o mai
ales în cazul reţelelor electrice de medie tensiune în cablu sau preponderent în
cablu. Însă în cazul reţelelor aeriene şi a unor reţele mixte tratarea prin rezistor
a neutrului se impune cu dificultate datorită numărului mai mare de goluri de
tensiune şi întreruperi de scurtă durată în alimentarea consumatorilor ca urmare
a acţionării instalaţiilor de tip RAR pentru eliminarea defectelor trecătoare
specifice acestor reţele.
Întreruperi de scurtă durată a consumatorilor se produc şi în cazul
reţelelor cu neutru compensat prin bobină ca urmare a secvenţelor repetate de
declanşare-reanclanşare a plecărilor din staţie pentru localizarea defectelor
monofazate permanente.
Aşa cum s-a arătat în capitolele anterioare, in ultimul timp, în România
sunt experimentate două soluţii moderne care permit atât ameliorarea

178
exploatării reţelelor electrice de MT cu neutru compensat sau tratat prin
rezistor, cât şi a calităţii şi continuităţii în alimentarea consumatorilor, în sensul
eliminării defectelor trecătoare fără deconectarea consumatorilor (chiar şi pe
durate scurte), cât şi detectarea şi deconectarea selectivă şi rapidă a defectelor
permanente şi anume:
- conectarea, pentru o perioadă scurtă, în paralel cu bobina de
compensare, a unei rezistenţe în scopul selectării şi deconectării
rapide şi sigure a defectelor monofazate persistente în cazul reţelelor
electrice de MT cu neutru compensat;
- utilizarea unui “întreruptor şunt” pentru eliminarea defectelor
monofazate trecătoare în cazul reţelelor electrice de MT cu neutru
tratat prin rezistenţă.
Ambele soluţii utilizate de mai mult timp în alte ţări şi-au demonstrat
fezabilitatea aplicării lor şi în reţelele electrice pe MT din România, urmând ca
analizele tehnico-economice să stabilească domeniile de aplicare.

3.7.2. Stadiul problemei pe plan mondial

Problema tratării neutrului a fost mai întâi soluţionată pentru reţelele
electrice aeriene, iar apoi odată cu apariţia şi dezvoltarea reţelelor subterane s-a
impus necesitatea rezolvării ei şi pentru acestea. Soluţiile adoptate diferă de la o
ţară la alta, dependent de specificul evoluţiei electroenergeticii în ţara respectivă
şi de valenţele economice disponibile. Pentru reţelele de joasă şi înaltă tensiune
s-a adoptat aceeaşi soluţie; neutrul legat la pământ. Pentru reţelele de medie
tensiune s-a plecat iniţial pe două direcţii: una corespunzătoare neutrului legat
efectiv la pământ, cealaltă cu neutrul izolat. De la acestea din urmă s-a trecut la
reţele cu neutru tratat prin impedanţă de limitare (bobină sau rezistor) sau
bobină de stingere. Ulterior s-au adoptat şi soluţii mixte: bobină de stingere plus
rezistor de limitare. Oricum, modul de tratare al neutrului reţelelor de medie
tensiune nu are o soluţie unitară pe plan mondial. Se pot distinge următoarele
situaţii:
- neutrul legat direct la pământ, soluţie aplicată în Marea Britanie,
Canada, Australia şi Statele Unite; se mai numeşte şi soluţia anglo-
saxonă, pentru ultimele trei ţări neutrul reţelei este în plus şi
distribuit. În ultima vreme această soluţie a început să fie aplicată şi
în Comunitatea Statelor Independente, în mod deosebit în Rusia;

179
 - neutrul izolat se aplică în Japonia, Italia, Germania de Est, România
etc.;
- neutrul legat la pământ prin bobină de stingere se aplică în
majoritatea ţărilor din Europa de Est, Europa de Nord, Germania şi
Comunitatea Statelor Independente;
- neutrul legat la pământ prin impedanţă de limitare, în mod deosebit
rezistor; se aplică în Franţa, Spania, zone din Germania, Cehia,
Slovacia, Ungaria, Bulgaria şi România. Această soluţie a găsit un
teren deosebit în reţelele subterane urbane datorită reducerii
supratensiunilor şi funcţionării selective a protecţiei. În acest sens, în
Tabelul 3.3 se prezintă valorile maxime ale factorului de
supratensiune, exprimat în unităţi relative (raportarea supratensiunii
făcându-se la tensiunea nominală de fază).

Tabelul 3.3 Valorile maxime ale factorului de supratensiune [u.r.]

Situaţia neutrului Reţele cu LES Reţele cu LEA sau mixte

Izolat 3.8 2.3
Legat la pământ 3.6 2.2
Tratat prin bobină de stingere 2.9 2.5
Tratat prin rezistor limitare 2.4 2.0

Din analiza celor prezentate în Tabelul 3.3 se constată că nivelul cel mai
ridicat al supratensiunilor apare la linii subterane iar cel mai redus la reţele
tratate cu rezistor de limitare.
Există în lume o diversitate de opinii privind soluţia raţională de tratare a
neutrului reţelelor electrice şi sunt în exploatare o mare varietate de moduri de
tratare a neutrului reţelelor electrice de MT. De la legarea directă la pământ
într-un punct (Anglia) sau în mai multe puncte (Statele Unite), până la absenţa
legăturilor la pământ (Italia, Japonia). Între aceste două extreme se practică pe
scară largă diferite variante de legare a neutrului reţelelor la pământ într-un
punct unic printr-o impedanţă fixă de limitare a curentului de defect monofazat
(în marea majoritate a cazurilor printr-o rezistenţă – Franţa, Spania, SUA,
Anglia) sau printr-o impedanţă variabilă pentru compensarea curentului
capacitiv de defect monofazat (bobină de compensare reglabilă – tehnica
„Petersen” în Germania, Elveţia, Europa centrală de Est şi de Nord).

180
 Pentru semnalizarea defectelor se foloseşte uneori metoda conectării în
paralel a unui rezistor de valoare mică pentru o durată de timp scurtă.
În reţeaua de 65 kV din cantonul Valais s-a trecut la tratarea neutrului
printr-o impedanţă de valoare mică (o bobină de 20 Ω - rezultând un curent de
defect de 6 kA) în scopul detectării şi eliminării selective şi rapide a defectelor
monofazate.
În cele ce urmează se prezintă o sinteză privind evoluţia concepţiei EDF
de tratare a neutrului reţelelor de MT din Franţa.
Din dorinţa de ameliorare a calităţii energiei electrice furnizate
consumatorilor, dar şi pentru o mai bună încadrare a instalaţiilor energetice în
mediu, EDF a dezvoltat mult reţelele de MT în cablu în zonele rurale înlocuind
liniile electrice aeriene mai ales în zonele aglomerate şi zonele protejate. În
aceste condiţii curentul capacitiv, de secvenţă zero, al reţelei electrice creşte
considerabil în cazul unui defect monofazat. Acest fapt are trei consecinţe:
- valoarea curentului total de defect cu pământul nu mai poate fi
menţinută în limita de 300 A; sensibilitatea protecţiilor de curent
clasice se diminuează, deoarece această protecţie trebuie reglată peste
valoarea curentului capacitiv care circulă atunci când se produce un
defect pe o altă plecare;
- nu mai poate fi îndeplinită condiţia IR > 2Ic (IR > Ic după metoda
engleză) pentru a se obţine supratensiuni de valoare minimă clienţii
sunt mai sensibili la creşterea şi golurile de tensiune şi la întreruperile
scurte în alimentare; noile echipamente electronice şi informatice
instalate la clienţi sunt sensibile la supratensiuni, creşteri de tensiuni
şi întreruperile scurte;
- au evoluat normele de securitate.
Astfel, EDF îşi propune o politică de ameliorare a calităţii furnizării.
Pentru a face faţă noului context, EDF a studiat la sfârşitul anilor `80 diferite
soluţii posibile în materie de tratare a neutrului reţelelor electrice rurale de MT.
S-au avut în vedere în principal două posibilităţi şi anume:
- reducerea valorii impedanţei de legare la pământ a reţelelor rurale de
MT (a rezistenţei) şi în consecinţă creşterea valorii curentului de
defect peste valoarea stabilită iniţial la 300 A; aceasta necesită
adaptarea instalaţiilor la noua valoare a curentului de defect şi nu
permite compensarea curentului capacitiv de secvenţă zero care,

181
 pentru noile reţele de 20 kV cu multe plecări în cablu, depăşeşte
valoarea de 100 A;
- schimbarea modului de tratare a neutrului reţelei prin trecerea la
tratarea prin bobină de compensare.
Analizând modul de alegere a soluţiei de compensare a neutrului reţelelor
în alte ţări (Germania, Europa de Nord, Europa de Est), EDF a constatat că
soluţiile respective au fost dezvoltate în aceste ţări în contexte diferite de cele
ale reţelelor electrice de MT din Franţa. Se subliniază următoarele referitor la
soluţiile de compensare a neutrului reţelelor electrice de MT aplicate în diferite
ţări:
- sensibilitatea protecţiilor utilizate în aceste ţări în cazul tratării
neutrului prin bobina de compensare este limitată şi selectivitatea lor
nu este sigură;
- în scopul nedegradării calităţii alimentării consumatorilor, anumiţi
distribuitori menţin reţeaua sub tensiune în toate fazele de localizare
a defectului; deoarece această funcţionare a reţelei cu un defect
permanent nu trebuie să fie periculoasă pentru persoane, rezistenţele
prizelor de pământ trebuie să fie scăzute (la circa 2 Ω).
Se specifică că în cazul tratării neutrului reţelelor de MT prin bobină de
compensare în Europa:
- detectarea defectelor la pământ prin sisteme diferenţiale este
complexă deoarece amplitudinea curenţilor de defect este scăzută şi
nu constituie un criteriu suficient;
- din diferite motive, protecţiile utilizate în acest mod de tratare a
neutrului nu s-au dovedit până în prezent nici sensibile şi nici fiabile;
- se foloseşte o detecţie globală centralizată a prezenţei defectului în
reţea, bazată pe curentul prin conexiunea la pământ a bobinei, însă
localizarea defectului necesită manevre de deconectare-reanclanşare
multiple ale plecărilor din staţie din partea personalului de
exploatare. Astfel timpul necesar pentru izolarea defectului este
relativ lung, iar dacă acordul între bobină şi capacitatea reţelei nu este
suficient de fin, sunt necesare prize de pământ de bună calitate pentru
siguranţa persoanelor.

182
 Studiile preliminare ale EDF au arătat că aplicarea directă în Franţa a
soluţiilor din alte ţări, de compensare a neutrului reţelelor de MT nu este
posibilă şi din următoarele motive:
- structura şi caracteristicile actuale ale reţelelor rurale de MT franceze
nu sunt concepute şi pregătite pentru a face faţă menţinerii
alimentării consumatorilor pe timpul unui defect monofazat
permanent; reţelele franceze sunt relativ puţin buclate şi în general
puţin redondante şi astfel exploatarea reţelelor şi asigurarea
continuităţii în alimentarea consumatorilor riscă să fie dificile prin
ridicat de deconectări neselective;
- în condiţia păstrării actualelor prize de pământ de 30 Ω ale reţelelor
de MT, pentru limitarea creşterii potenţialelor pe astfel de prize la
100-120 V este necesară reducerea curentului de defect la mai puţin
de 4 A, ceea ce nu se încadrează în valorile de curent necesare punerii
la punct a unui plan corespunzător de protecţii.
Valorile actuale ale prizelor de pământ, conduc la necesitatea unui reglaj
fin al bobinei de compensare, ceea ce bobinele actuale cu „miez plonjat” nu îl
pot asigura; în astfel de situaţii trebuie să fie reduse drastic valorile prizelor de
pământ, fie trebuie realizat un nou sistem de reglare automată fină a bobinelor
de compensare şi realizarea unor protecţii prin relee care să permită
deconectarea selectivă şi rapidă a defectelor monofazate persistente în cazul
tratării neutrului prin bobină de compensare.
Aplicarea soluţiilor folosite în Europa de tratare a neutrului prin bobină
Petersen s-a constatat că nu este adecvată contextului reţelelor electrice de MT
din Franţa fiind necesară elaborarea unei soluţii noi de către EDF, ceea ce a
implicat studii şi cercetări ample, precum şi construirea unor noi echipamente şi
aparate, bazate pe criterii şi concepţii noi.
O evaluare corectă a avantajelor, dezavantajelor şi consecinţelor
schimbării metodei de tratare a neutrului în reţelele rurale de MT ale EDF, s-a
decis la începutul anului 1990, prin experimentări privind utilizarea soluţiei de
tratare a neutrului reţelei prin bobină de compensare într-o staţie de MT.
După o primă experimentare în staţia Guebwiller-Alsacia în perioada
1991-1992, s-a confirmat concluzia că soluţiile de tratare a neutrului prin
bobină de compensare din alte ţări (prin bobină „Petersen”) nu pot fi direct
aplicate în reţelele electrice din Franţa cu toate încercările de îmbunătăţire a

183
soluţiei de ansamblu (de exemplu utilizarea unui întreruptor şunt cu impedanţă
pentru localizarea şi deconectarea rapidă şi selectivă defectelor permanente),
fiind necesare modificări esenţiale pentru adaptarea soluţiei la reţelele de MT
ale EDF. Menţinerea alimentării consumatorilor cu o “bobină Petersen” în
prezenţa defectelor monofazate permanente este inadecvată în contextul
reţelelor franceze. Aceste tipuri de defecte trebuie să fie selectate şi deconectate
prin protecţii.
În perioada experimentărilor din staţia Guebwiller a apărut necesitatea
reducerii tratării neutrului prin bobină de compensare pentru a se reduce
posibilitatea apariţiei unui al doilea defect în alt punct al reţelei (defect dublu)
mai ales în cazul funcţionării reanclanşărilor rapide. De asemenea, pentru
aplicarea cu succes a soluţiei este necesară o întreţinere preventivă a instalaţiilor
şi detectarea punctelor slabe în vederea asigurării unui nivel de izolaţie între
faze şi pământ suficiente pentru reducerea riscului apariţiei unui al doilea
defect.
Urmărirea sistematică a staţiei Guebwiller aflată în condiţii de
experimentare cu neutrul compensat, precum şi continuarea cercetărilor, au
condus la adaptarea tehnicii de legare la pământ prin bobină de compensare şi
fabricarea a patru produse noi importante pentru a se aplica soluţia în cazul
reţelelor de MT franceze.
Deşi într-o anumită ţară este practic generalizat un anumit mod de tratare a
neutrului reţelele de medie tensiune de obicei acesta nu este unic în ţara
respectivă.
Această mare varietate de opinii şi de soluţii implementate rezultă din
faptul că alegerea modului de legare la pământ este rezultatul unui compromis
între două obiective (strategii) antagoniste şi anume:
- reducerea amplitudinii curenţilor de defect la pământ, însă localizarea
şi selectarea defectelor se face cu dificultate;
- acceptarea unor amplitudini importante de curenţi de defect
monofazat, dar limitarea duratei de aplicare a acestora si asigurarea
unei detectări şi selectări rapide şi sigure.
Alegerea între aceste strategii are consecinţe pentru securitatea
persoanelor (controlul tensiunilor de atingere şi de pas), calitatea exploatării
reţelelor şi a alimentării consumatorilor. Alegerea depinde esenţial de
caracteristicile fizice ale reţelei în cauză (aeriene sau subterane, linii electrice

184
scurte sau lungi), de nivelul tehnologic al echipamentelor primare şi al
sistemelor de protecţie prin relee disponibil la un moment dat, densitatea şi
natura sarcinii de alimentat, precum şi de calitatea parcului de prize de pământ
ale instalaţiilor.
Dezvoltările tehnologice asociate unui anumit mod de tratare a neutrului,
precum şi evoluţia şi dezvoltarea ulterioară a reţelelor electrice pot fi de natură
să modifice la un moment dat termenii alegerii. Astfel o soluţie considerată
optimă la un moment dat poate ceda teren în favoarea alteia, sau se poate
impune cu şi mai multă pregnanţă. Dat fiind volumul mare de investiţii pe care
îl implică implementarea unei soluţii de tratare a neutrului, alegerea se face
pentru termen lung, iar eventuala trecere la altă soluţie se poate face numai dacă
implicaţiile tehnico-economice asociate o justifică.
În general, odată ales şi implementat un mod de tratare a neutrului
reţelelor electrice, companiile de electricitate caută în continuare soluţii
tehnologice de optimizare a celor existente.
Referitor la criteriile principale care trebuie luate în considerare la
stabilirea soluţiei de tratare a neutrului în reţelele de distribuţie de medie
tensiune, reglementările adoptate în România, în ultime perioadă, se
menţionează:
- caracteristicile reţelei: tensiunea normată, tip (linii aeriene, linii
subterane or reţele mixte), configuraţia reţelei (posibilităţi de
buclare), valoarea curentului capacitiv, starea tehnică a izolaţiei,
valorile rezistenţelor prizelor de pământ şi condiţiile de mediu care
afectează funcţionarea liniilor electrice aeriene (poluare, vegetaţie,
climă etc.);
- exigenţele consumatorilor privind continuitatea în alimentarea cu
energie electrică şi eliminarea întreruperilor scurte;
- asigurarea securităţii în exploatare, limitarea supratensiunilor şi
curenţilor de defect la cele mai mici valori posibile; detectarea rapidă
şi selectivă a defectelor, cu un număr limitat de comutaţii; eliminare
automată a defectelor;
- reducerea influenţei reţelelor electrice asupra mediului înconjurător:
liniile de telecomunicaţii ale căilor ferate şi reţelele de joasă tensiune;
- asigurarea unei protecţii eficiente împotriva accidentelor prin
menţinerea tensiunilor de atingere şi de pas în limitele admisibile;

185
 - aspectele economice, considerate, de asemenea, în dezvoltarea
ulterioară a reţelei.
Atunci când există consumatori speciali, care nu acceptă întreruperea în
alimentare, soluţia de tratare a neutrului trebuie să permită, la apariţia unui
defect monofazat, funcţionarea reţelei pe o perioadă limitată de timp, necesară
consumatorilor să ia măsuri corespunzătoare de eliminare a posibilelor
consecinţe ale întreruperilor. În funcţie de valoarea curentului de scurtcircuit,
există două opţiuni care pot fi alese: neutru izolat sau neutru tratat prin bobină
de compensare.
Dacă curentul capacitiv de secvenţă zero nu depăşeşte 10 A, reţeaua poate
funcţiona cu neutrul izolat. Pe de altă parte, dacă acest curent depăşeşte 10 A, se
poate adopta fie soluţia de tratare a neutrului prin rezistor fie prin bobină de
compensare.
Soluţia de tratare a neutrului prin rezistor este în principal utilizată în
cazul reţelelor în cablu, iar uneori în cazul reţelelor electrice aeriene sau mixte
atunci când curentul capacitiv de secvenţă zero nu depăşeşte 10 A. Rezistoarele
trebuie să asigure un curent de defect de o valoare care să permită deconectarea
rapidă şi selectivă a liniilor supuse de defecte monofazate.
Pentru a creşte calitatea serviciului de alimentare cu energie electrică a
consumatorilor în reţelele cu neutrul tratat prin rezistor, cu LEA sau configuraţii
mixte (cu preponderenţă LEA), se poate utiliza soluţia cu întreruptor şunt.
Această soluţie va elimina defectele monofazate trecătoare, fără deconectarea
consumatorilor.
Soluţia de tratare a neutrului prin bobină de compensare este utilizată în
principal pentru reţele electrice aeriene sau reţele mixte (cu preponderenţă
LEA), la care curentul de defect capacitiv depăşeşte 10 A, iar consumatorii
acceptă întreruperi datorită deconectării fiderilor pentru localizarea defectului.
Bobina de compensare trebuie să fie prevăzută cu reglaj continuu, astfel încât
curentul compensat să nu depăşească 10 A. În plus, pe perioada stingerii arcului
electric, tensiunile de atingere şi de pas la prizele de pământ nu trebuie să
depăşească anumite valori admisibile. Pentru a evita transformarea defectelor
monofazate în defecte bifazate cu pământul trebuie utilizate sisteme de protecţie
şi automatizări corespunzătoare. Un sistem de automatizare ar fi cel care
conectează un rezistor în paralel cu bobina.

186
 Dacă bobina este echipată cu un sistem automat de acordare, la o valoare
apropiată de rezonanţă, potenţialul punctului neutru nu trebuie să depăşească
10÷15% din tensiunea de fază. Deoarece acordarea la rezonanţă este foarte
dificil de obţinut, bobina este dimensionată să funcţioneze la o supra-
compensare de maximum 10%.
În cazul în care într-o reţea cu neutrul izolat sunt conectate generatoare,
curentul de defect capacitiv nu trebuie să depăşească 5 A. Altfel, soluţia cu
neutru tratat prin rezistor sau bobină de stingere se dovedeşte a fi necesară. O
viitoare dezvoltare a surselor de generare distribuite în România va atrage după
sine o atenţie sporită.
În practică, există diferite soluţii mixte de tratare a neutrului care şi-au
dovedit eficienţa în anumite condiţii de funcţionare.

187
 BIBLIOGRAFIE
[1] Albert H. – Pierderi de putere şi energie în reţelele electrice
(Determinare. Măsuri de reducere) Editura Tehnică, Bucureşti, 1984.
[2] Albert H., Florea I. – Alimentarea cu energie electrică a
întreprinderilor industriale. Criterii şi elemente de bază în calculele de
optimizare a sistemului energetic industrial. Vol I şi II. Editura
Tehnică, Bucureşti, 1987.
[3] Albert H., ş.a. – Alimentarea cu energie electrică a întreprinderilor
industriale. Editura Tehnică, Bucureşti, 1984.
[4] Balaurescu D., Eremia M. – Îmbunătăţirea factorului de putere. Editura
Tehnică, Bucureşti, 1981.
[5] Balzer G., Heiss W.A. – Influence du régim du neutre sur les tensions
et courants en cas de défaut, Simpozionul Neutre MT Quel devenir,
Mulhouse, 1994.
[6] Bălan Gh. – Influenţa tratării neutrului asupra siguranţei în funcţionare
a reţelelor de medie tensiune, Teză de doctorat, Institutul Politehnic
Bucureşti, 1978.
[7] Bejan I., Balaban G. – Automatizări şi telecomenzi în
electroenergetică. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976.
[8] Bercovici M., Arie A., Poeată Al. – Reţele electrice. Calcul electric,
Editura Tehnică, Bucureşti, 1974.
[9] Bercovici M., Arie A., Tudose M. – Aspecte privind aplicarea teoriei
componentelor simetrice în analiza regimurilor nesimetrice ale
reţelelor electrice. Buletinul Ştiinţific şi Tehnic al Institutului
Politehnic Bucureşti, XXIX, nr.4, 1967, p. 101-131.
[10] Berinde T. – Întocmirea şi analiza bilanţurilor energetice în industrie.
Editura Tehnică, Bucureşti, 1986.
[11] Bianchi C. – Luminoteca. Aspecte fundamentale şi aplicaţii. Vol. 1 şi
2. Editura Tehnică, Bucureşti, 1990.
[12] Bianchi C., ş.a. – Proiectarea instalaţiilor de iluminat electric. Editura
Tehnică, Bucureşti, 1981.
[13] Bogoevici N., Toader D. – Nesimetria tensiunilor la o reţea electrică
trifazată în regim de scurtcircuit monofazat, Simpozionul naţional de
reţele electrice, octombrie 1984, Timişoara vol. III, p. 92-104.

188
[14] Cătuneanu V. M. – Optimizarea fiabilităţii sistemelor. Editura
Academiei, Bucureşti, 1989.
[15] Cerretti A., di Lembro G., di Primio G., Gallerante A., Valotorta G. –
Automatic fault clearing on MV networks with neutral point connected
to ground through impedance. CIRED Barcelona 2003.
[16] Clement M., Daniel D., Bergeal J. - Évolution du régim du neutre
moyenne ténsion à Électricité de France. Simpozionul Neutre MT
Quel devenir?, Mulhouse ,1994.
[17] Comşa D., ş.a. – Proiectarea instalaţiilor electrice industriale. Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983.
[18] Comşa D., ş.a. – Utilizări ale energiei electrice. Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1977.
[19] Crişan O. – Sisteme electroenergetice. Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1979.
[20] Crişan O.;- Sisteme electroenergetice. Editura Didactică Şi Pedagogică
Bucureşti, 1979.
[21] Di Marino E., la Rocca F., Valtora G., Ceresoli B. – Change of neutral
earthing of MV networks from isolated to connected to ground through
impedance operation results and transition management CIRED
Barcelona 2003.
[22] Dimo P. – Sistemul energetic planetar. Editura Academiei, Bucureşti,
1988.
[23] Duminicatu M., ş.a. – Instalaţii electrice pentru construcţii. Îndreptar
de proiectare. Editura Tehnică, Bucureşti, 1987.
[24] Duşa V., Vaida V. – Comanda şi controlul funcţionării reţelelor
electrice. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2001.
[25] Eftimie C., Soare D. – Fiabilitatea sistemelor de distribuţie
electroenergetice industriale. Editura Tehnică, Bucureşti, 1978.
[26] Eremia M. (Editor), et al, Electric power systems.Electric networks.
Editura Academiei Române Bucureşti 2005.
[27] Fickert l., Schweer A. - Détection et location des défauts à la terre.
R.E.E. nr.2, 1966.
[28] Fickert l., Schweer A. - Le régim du neutre sur les réseaux MT et son
influence sur la qualité de distribution d'energie sur l'éxploatation de
réseau. Neutre MT quel devenir? Mulhouse 1995.

189
[29] Fotău I. – Electroenergetică. Editura Universitas, Petroşani, 2003.
[30] Fotău I. – Electroenergetică. Partea I. Editura Universitas, Petroşani,
1999.
[31] Groza D., Hăjdău C., Căruntu V. - Echipament pentru monitorizarea
rezistenţei de izolaţie în reţele de medie tensiune cu neutrul izolat,
Simpozionul Naţional de Reţele Electrice Iaşi 2000.
[32] Handschin E., Koning D. - Le traitement du point neutre dans les
Reseaux de moyenne tension; R.E.E. nr.2, 1996, pag.20.
[33] Haţegan I.D., Contribuţii la analiza şi introducerea unei protecţii
numerice performante în reţelele electrice de medie tensiune cu neutrul
izolat. Teză de doctorat U.P.T. 2004.
[34] Heitbreder R., Schmidt S. – Performance of industrial network
improved by low resistance neutral point. CIRED –Barcelona 2003.
[35] Iacobescu G., ş.a. – Reţele electrice. Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1981.
[36] Ignat J., Popovici Cătălin George – Reţele electrice de joasă tensiune.
Editura MATRIX ROM, Bucureşti, 2003.
[37] Ionescu T., Pop Olga – Ingineria sistemelor de distribuţie a energiei
electrice. Editura Tehnică, Bucureşti, 1998.
[38] Iordănescu I., ş.a. – Reţele electrice pentru alimentarea întreprinderilor
industriale. Culegere de probleme pentru ingineri. Editura Tehnică,
Bucureşti, 1985.
[39] Jiang xinyu, Lu guoking, Mei zhongijan, Shi dongxia., - Fault line
locating in the neutral coil compensated power system. CIRED –
Barcelona 2003.
[40] Kilyeni Ş. – Optimizări şi calculatoare în electroenergetică. Litografia
Institutului Politehnic Timişoara, 1987.
[41] Lacroix B., Roudaire J.F. - Les équipements de mise à la terre et de
protection. R.E.E. nr.2, 1996.
[42] Leca A., ş.a. – Principii de management energetic. Editura Tehnică,
Bucureşti, 1997.
[43] Miclescu T., Bazacliu G. – Optimizări în sistemele electroenergetice.
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979.
[44] Miclescu T., ş.a. – Utilizarea energiei electrice. Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1980.

190
[45] Miheţ I., Furtunescu H. – Siguranţa în funcţionare a instalaţiilor
energetice (Defecţiuni, deranjamente, incidente şi avarii). Editura
Tehnică, Bucureşti, 1987.
[46] Mihoc D. – Automatizări în energetică. Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1978.
[47] Mihoc D., Iliescu S. S. – Automatizări şi protecţii prin relee în
sistemele electroenergetice. Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1981.
[48] Moldovan I. – Tehnologia resurselor energetice. Editura Tehnică,
Bucureşti, 1986.
[49] Moretti M. - Le probléme du neutre dans les réseaux à moyenne
tension. L’Electrotecnica, nr.8, 1963, p.559-566.
[50] Nitu V. – Fiabilitate, Disponibilitate, Mentenanţă în energetică. Editura
Tehnică, Bucureşti, 1987.
[51] Nitu V., Ionescu C. – Fiabilitatea în energetică. Editura didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1980.
[52] Pantea A. – Probe şi verificări la transformatoare de putere. (Colecţia
electricianului). Editura Tehnică, Bucureşti, 1983.
[53] Paris L., Reggiani F., Camellini E. - L' évolution du réseau de
distribution primaire en relation à la continuité du service et au niveau
des courrants de court-circouit IEEE Trans PAS nr.4 1981.
[54] Pietrăreanu E. – Agenda electricianului. Editura Tehnică, Bucureşti,
1986.
[55] Pop F. – Echipamentul electric al clădirilor. Editura Dacia Cluj-
Napoca, 1984.
[56] Roman H., Hylla H. - Experiences on location of earth faults and short
circuits in rural medium voltage networks. CIRED Barcelona 2003.
[57] Rucăreanu Costin, ş.a. – Linii electrice aeriene şi subterane. Îndreptar.
Editura Tehnică, Bucureşti, 1989.
[58] Rudenberg R. - Fenomene tranzitorii în sistemele electroenergetice.
Editura Tehnică ,1958.
[59] Rueger M., Stolte E. - Realisation optimale du point neutre dans les
réseaux à moyenne tension, Elektrizitate-wirtshaft, vol.69, nr.21, 1970.

191
[60] Stoica I., Matica R., Cucu Al., Sufrim M., Hristea V. - Soluţii de
tratare combinată a neutrului reţelei aeriene de 20kV alimentată din
staţia 110/20kV Salonta. 1998.
[61] Sufrim M., Hristea V. - Noi prevederi în concepţia de realizare a
reţelelor de medie tensiune cu neutrul legat la pământ prin rezistor.
Simpozionul naţional de probleme de energetică în proiectare, Bacău,
1985.
[62] Şirian M., Ciucaşu G. - Acordul BTN şi detectarea punerilor la pământ
în reţelele de medie tensiune. Prezent şi perspective, Timișoara, 2003.
[63] Ştirbulescu I. – Influenţa reducerii pierderilor de putere asupra
regimurilor economice ale staţiilor şi liniilor electrice. Editura Tehnică,
Bucureşti, 1975.
[64] Teodorescu D. – Automatizări microelectronice. Editura Tehnică,
Bucureşti, 1988.
[65] Toader D., Haţegan I.D., Diaconu I, Ruşeţ P. - Contribuţii la creşterea
siguranţei în alimentarea consumatorilor reţelelor de medie tensiune
tratate prin bobine de stingere prin optimizarea protecţiilor Simpozion
SIG 2005 Sinaia.
[66] Toader D., Haţegan I.D., Diaconu I., Ruşeţ P. - Creşterea calităţii
alimentării consumatorilor reţelelor de medie tensiune tratate cu
bobină de stingere prin optimizarea protecţiilor Simpozion PSC 2005
Timişoara.
[67] Toader D., Ruşeţ P., Diaconu I., Pandia T. - Aspecte privind tratarea
neutrului în reţelele de medie tensiune cu bobină de stingere.
Simpozion SIG 2005 Sinaia.
[68] Toaxen V. - Contribuţii la concepţia şi aplicarea sistemului de tratare
combinată a neutrului reţelei aeriene sau mixte de 20kV. Producerea,
transportul şi distribuţia energiei electrice şi termice, martie 1998.
[69] Will S., Schilling K. – Reliability analysis of MV networks with
different neutral earthing schemes. CIRED Barcelona 2003.
[70] Zamora I., Mazon A.J., Antepara F., Puhringer M., Saenz J.R. –
Experiences of neurtal rezonant system implantation in Gorliz
substation. CIRED –Barcelona 2003.
[71] * * * ANRE - NTE001/03/00 – Normativ privind alegerea izolaţiei,
coordonarea izolaţiei şi protejarea instalaţiilor energetice împotriva
supratensiunilor.

192
[72] * * * Cercetări, experimentări şi propuneri de asimilare pentru
stabilirea soluţiilor de tratare a neutrului reţelelor de servicii proprii din
termocentrale prin rezistenţă. Institutul de Studii şi Proiectare
Energetică Bucureşti.1987.
[73] * * * Guide technique de la distribution. Instalation de comande et de
contrôle. Électricité de France . Paris, 1971.
[74] * * * Guide technique de la distribution. Reglage des protection.
Électricité de France, Paris, 1972.
[75] * * * IE-Ip-35/1-82.; – Îndreptar de proiectare pentru reţele de medie
tensiune cu neutrul legat la pământ prin rezistor. Staţii de transformare;
Centrala Industrială de Reţele Electrice - Secţia Cercetare Proiectare,
Bucureşti 1982.
[76] * * * IE-Ip-35/3-83.; – Instalaţii de legare la pământ în reţele subterane
de medie tensiune; Centrala Industrială de Reţele Electrice - Secţia
Cercetare Proiectare, Bucureşti, 1983.
[77] * * * PE – 147/83. Instrucţiuni de proiectare privind tratarea neutrului
în reţele de medie tensiune. Centrala Industrială de Reţele Electrice -
Secţia Cercetare Proiectare – Bucureşti, 1983.
[78] * * * PE 501/85 – Normativ pentru proiectarea protecţiilor prin relee.
[79] https://www.anre.ro/
[80] http://www.transelectrica.ro/web/tel/home
[81] https://unstats.un.org/unsd/energy/pocket/2018/2018pb-web.pdf

193