Aspecte privind fortificaţiile din România

în evul mediu
Ion Giurcă
Cosmin Zaharia

Problematica fortificaţiilor, privită în toată complexitatea sa, ţine de mai

multe domenii ale ştiinţei şi artei, studiul şi analiza acestora fiind o preocu-
pare a arheologilor, militarilor, arhitecţilor, specialiştilor în domeniul istoriei
artelor şi, nu în ultimul rând, a istoricilor diferitelor epoci din evoluţia ome-
nirii şi a societăţii.
Abordările au în vedere aspecte generale şi specifice fiecărui domeniu
de studiu şi analiză, de aici rezultând o diversitate de puncte de vedere, apre-
cieri şi concluzii, multe cu un suport ştiinţific incontestabil, altele contestate
şi controversate, obiectiv sau subiectiv.
Cert este că în acest domeniu de studiu, ca de altfel în întregul proces de
cunoaştere, izvoarele istorice îşi au rolul lor incontestabil, chiar dacă aspec-
tele subiective sunt suficient de numeroase, firesc dacă avem în vedere limi-
tele posibilităţilor de cercetare, chiar şi în prezent.
În lucrarea de faţă supunem atenţiei câteva aspecte generale privind for-
tificaţiile, cu o concentrare a prezentării şi analizei pe epoca medie din istoria
României, privită din prisma artei militare şi în legătură directă cu problema-
tica generală a activităţii ştiinţifice din acest an.
Privite în ansamblul lor, din antichitate până în prezent, fortificaţiile au
fost legate nemijlocit de măsurile de apărare adoptate de către formaţiunile
prestatale, state şi comunităţi locale, laice şi bisericeşti, în acord cu: percepţia
ameninţărilor; caracteristicile geomorfolocice ale spaţiului controlat sau admi-
nistrat; cu resursele materiale existente în zonă sau în apropiere; cu evoluţie
arhitecturii în general, a celei militare în special; cu dezvoltarea mijloacelor
de luptă ofensive şi defensive, cu resursele umane specializate şi financiare la
dispoziţie.
Incontestabil, fortificaţiile au avut un loc şi rol important în planificarea
şi ducerea apărării la nivel strategic şi tactic, în controlul unor puncte de impor-
tanţă deosebită la litoral, pe malurile fluviilor, în zona montană sau a centrelor
politice, economice şi comerciale din unele teritorii.
 Semnatar articol
18

Construcţia fortificaţiilor, natura ş dispunerea acestora, a impus realizarea

unei arhitecturi aparte, a mijloacelor de luptă de asediu şi apărare speciale,
stabilirea şi adoptarea unei strategii şi tactici adecvate pentru cucerire sau apărare.
Principiul acţiunii şi reacţiunii, consacrat în lupta armată şi nu numai, s-a
regăsit în concepţia construcţiei, atacului sau apărării fortificaţiilor. Se poate
vorbi de o reală competiţie între creatorii arhitecturii fortificaţiilor şi cei ai
mijloacelor de luptă ofensive, iar adoptarea formelor şi procedeelor de atac
şi apărare s-a înscris în ceea ce se numeşte arta comandantului, iar mai recent,
în ultimele două secole, a statului major şi comandantului.
Realizarea fortificaţiilor a fost o preocupare a şefilor de state şi a liderilor
militari, cei care puteau angaja resursele financiare şi umane necesare, elabora
o concepţie generală privind dispunerea, mărimea, arhitectura, strategia şi
tactica întrebuinţării lor.
O privire asupra cronologiei fortificaţiilor evidenţiază că dezvoltările canti-
tative şi calitative au avut loc în perioada existenţei statelor centralizate din
antichitate şi evul mediu, a domniilor îndelungate bazate pe un sistem politic
autoritar, când statul şi domnia erau puternice, decizia era unică, iar execuţia
lucrărilor era realizată în timp scurt şi cu costuri în general reduse, având în
vedere lipsa cheltuielilor pentru materiale de construcţii şi a muncii necalifi-
cate. Cheltuielile erau generate de plata arhitectului şi a forţei de muncă cali-
ficate (mai ales în cazul celei aduse din străinătate), achiziţionarea mijloa-
celor de luptă prin importuri, iar în unele cazuri plata mercenarilor.
În privinţa dispunerii fortificaţiilor, se poate vorbi despre o constantă, fapt
dovedit de săpăturile arheologice, care au făcut dovada unor etape diferite
de construcţie, atât sub aspectul arhitecturii cât şi al dezvoltării.
Punctele obligatorii sau favorabile de trecere a cursurilor mari de apă,
golfurile mici de la litoralul mărilor închise sau deschise, intrările şi ieşirile din
trecătorile din zona montană, cât şi unele puncte obligate de trecere (vamale)
din interiorul statelor, au fost alese de către factorii de decizie politică şi mili-
tară ca loc de construcţie a fortificaţiilor.
Locul şi rolul fortificaţiilor, generat de dispunere, importanţă militară sau
economică, a determinat mărimea iniţială şi dezvoltarea ulterioară, arhitectura,
dotarea şi mijloacele de apărare, stabilirea mărimii garnizoanei permanente, a
categoriei şi numărului funcţionarilor statului, a localităţilor şi populaţiei cu
obligaţii în privinţa aprovizionării cetăţii, participării la lucrările de construcţii
şi reparaţii, de participare la apărare şi accept în vederea adăpostirii familiilor
acestora în cazul unor invazii străina sau confruntări interne.
Tipologia fortificaţiilor din antichitate şi evul mediu a avut elemente
comune şi specifice în aceleaşi perioade istorice de dezvoltare a tehnicii con-
strucţiilor, mijloacelor de luptă şi artei militare.
 Titlu articol
19

În ansamblul lor, fortificaţiile au evoluat de la valuri de pământ, cu sau

fără palisadă de lemn, având în faţă un curs de apă natural sau şanţ inundabil,
la fortificaţii din lemn, pământ şi uneori piatră sau cărămidă, până la cetăţi
din zid de piatră, care au cunoscut o semnificativă diversitate, în unele cazuri
cu o arhitectură ce ţinea nemijlocit de utilitatea militară, iar în unele şi de
aspectul estetic al construcţiei, mai ales în cazul fortificaţiilor din capitala
statului, cele care erau şi reşedinţe domneşti sau ale unor înalţi dregători sau
mari proprietari.

Fortificaţiile militare permanente

Cetatea rămâne elementul de arhitectura şi utilitate militară, considerată ca
fortificaţie permanentă, specific atât perioadei antichităţii cât şi a evului mediu.
Elementele de arhitectură care îi confereau valoare şi importanţă mili-
tară cetăţii erau: zidurile (înălţime, grosime); turnurile de apărare (pătrate,
dreptunghiulare, circulare şi semicirculare); meterezele (construite ca parte a
zidurilor şi turnurilor de apărare, în partea superioară a acestora, permiteau
executarea tragerilor cu arcurile cu săgeţi, arbaletele, armele de foc, aruncarea
de obiecte contondente sau incendiare); creneluri de tragere; drumuri de strajă
(construite din piatră sau lemn); sursa de apă; pivniţe (pentru depozitarea
alimentelor necesare garnizoanei sau populaţiei adăpostite); rezerva de materiale
de construcţie necesară refacerii distrugerilor provocate de adversar pe timpul
asediului. Acestor elemente li se adăugau spaţiile de locuire, permanentă sau
temporară, de îngrijire a bolnavilor şi răniţilor, prepararea hranei, cât şi pentru
nevoile igienico-sanitare.
În multe dintre cetăţi este consemnată existenţa unor paraclise, iar în
cazuri mai rare a unor biserici.
Prezenţa lăcaşelor de cult în interiorul cetăţilor este constatată în cazul
unor fortificaţii de mari dimensiuni, apărute în special în secolele al XVII-lea
şi al XVIII-lea, mai ales în cazul unor fortificaţii cu unul sau mai multe ziduri
de apărare, aspect specific atât antichităţii cât şi evului mediu mijlociu şi târziu.
Armamentul de foc, în special artileria, cu performanţe din ce în ce mai
mari (calibru, distanţă şi precizie de tragere, eficienţa proiectilului asupra
fortificaţiilor şi personalului), a produs o adevărată revoluţie în arhitectura
fortificaţiilor, sub aspectul structurii (şanţ de apărare, palisadă, ziduri şi tur-
nuri de apărare, elemente care ţineau de domeniul logisticii personalului şi
acţiunilor), dimensiunii, dispunerii, locului şi rolului în privinţa apărării de
ansamblu a teritoriului.
Este momentul apariţiei unei noi specialităţi militare – arma geniului,
care a devenit indispensabilă sistemului militar, a dat specialişti de mare
 Semnatar articol
20

valoare, ducând la adevărate şcoli de fortificaţii (italiană, franceză, germană,

olandeză, rusă, belgiană), unde în secolul al XIX-lea s-au format şi cadre ale
armatei române moderne.
Fortificaţiile de tip cetate în spaţiul românesc, sunt specifice perioadei
de înflorire a regatului dac şi evului mediu mijlociu şi târziu.
Apariţia, evoluţia şi decăderea fortificaţiilor de tip cetate a fost nemij-
locit legată de aspectele generale la nivelul Europei, de influenţele imperiilor
şi regatelor vecine (bizantin, otoman, ungar, polonez, habsburgic), cât şi de
cele specifice Tării Româneşti, Moldovei şi Transilvaniei.
Voievodatul Transilvaniei, constituit în anul 1096 intrat sub suzerani-
tatea regilor maghiari, apoi a Imperiului Otoman (1541) şi habsburgic
(1699), pe teritoriul căruia au fost colonizată populaţie maghiară, secuii,
saşii şi şvabii, a dezvoltat un sistem de fortificaţii în care influenţele din
Europa Centrală şi Occidentală sunt evidente.
Cetăţile de dimensiuni mici şi medii, au fost construite pe înălţimi, pe
direcţiile favorabile de pătrundere dinspre vest, prin Poarta Someşului şi
Poarta Mureşului, cât şi dinspre interiorul arcului carpatic, format din
Carpaţii Orientali şi Meridionali.
Tendinţele expansioniste ale regatului maghiar, stopate după campania
mongolilor din anii 1241-1242 şi cea a Imperiului Otoman din anul 1526, a
făcut ca regii Ungariei şi unii voievozi ai Transilvaniei să utilizeze unele
cetăţi ca bază de operaţiuni împotriva Moldovei, Ţării Româneşti sau chiar
a Imperiului Otoman.
 Titlu articol
21

Cetatea Sighişoara
Evoluţia relaţiilor politice dintre Regatul
ungar şi Moldova, în special în timpul dom-
niilor lui Ştefan cel Mare şi Petru Rareş, a avut
ca efect pierderea de către maghiari a cetăţii
Chilia (1465), cât şi intrarea unor cetăţi din
Transilvania sub stăpânirea domnilor de la
est de Carpaţi: Ciceul şi Cetatea de Baltă
(1486-1544), Unguraş (1529-1536).
În aceeaşi ordine de idei se remarcă
cedarea de către Sigismund de Luxembourg
a cetăţilor Bologa şi Bran lui Mircea cel Bătrân,
în virtutea prevederilor Tratatului de la
Braşov din anul 1399.
Se remarcă, de asemenea, că în confrun-
tările dintre voievozii moldoveni şi mun-
teni cu cei din Transilvania, luptele pentru
cucerirea sau apărarea cetăţilor au ocupat un loc important, uneori decisiv
pentru victorie sau eşec în campaniile desfăşurate de către Petru Rareş,
Mihai Viteazul, Radu Şerban şi Constantin Brâncoveanu.
Sistemul de fortificaţii realizat de către Imperiul habsburgic în Transilvania,
în secolul al XVIII-lea, pentru contracararea imperiilor otoman şi ţarist, a fost
unul modern, amplu spaţial şi cu o arhitectură în care utilitatea militară şi
estetica unor elemente s-au îmbinat armonios.

Cetatea Arad
Dacă în privinţa perioadei seco-
lelor al XII-lea – XVII-lea datele privind
existenţa unor lăcaşe de cult în interiorul
cetăţilor din Transilvania nu sunt edifi-
catoare (nu excludem prezenţa acestora),
cetăţile realizate în secolul al XVIII-lea
cuprind unul sau mai multe edificii
religioase (catolice, reformate, unita-
riene), lucru necesar şi posibil în condiţiile în care în interiorul fortificaţiilor
se afla administraţia oraşului, o puternică garnizoană şi o parte însemnată a
populaţiei, în special din clasa bogată a maghiarilor şi saşilor.
Edificatoare în acest sens au fost cetăţile: Oradea, Arad, Timişoara,
Târgu Mureş, Bistriţa şi Alba Iulia, ale căror urme s-au păstrat şi în prezent,
având în cea mai mare parte a timpului utilitate economică, turistică şi militară.
 Semnatar articol
22

Cetatea Alba Iulia

Ţara Românească, privită ca spaţiu
de maximă extensie din timpul dom-
niei lui Mircea cel Bătrân, a dispus de
un dezvoltat sistem de fortificaţii,
compus din cetăţi situate la frontiera
dunăreană şi carpatică, cât şi în inte-
rior, curţi domneşti, mănăstiri şi oraşe
pregătite pentru apărare.
Cetăţile de la Dunăre (Turnu Severin, Giurgiu, Silistra, Chilia) dispuse
în zona sectoarelor favorabile de trecere a fluviului, realizate şi dezvoltate în
principal de către Mircea cel Bătrân, au fost obiective urmărite de Imperiul
otoman de la sfârşitul secolului al XIV-lea şi în perioada care a urmat. Pier-
derea cetăţilor Turnu şi Giurgiu, transformarea acestora în raiale, a avut ca
efect diminuarea valorii strategice a Dunării pentru apărarea Ţării Româneşti,
raialele menţionate, cărora li s-a adăugat Brăila începând cu anul 1554, con-
stituind capete de pod care favorizau o invazie rapidă a trupelor otomane la
nord de fluviu, împotriva unuia dintre statele româneşti.
În partea de nord a Ţării Româneşti au fost construite şi dezvoltate cetă-
ţile Poienari, Oratia (Podul Dâmboviţei), Cetăţeni Vale, Burlăneşti, Tabla
Buţii, Calvini, cu rol de apărare a ţării şi a comunicaţiilor care făceau legătura
cu Tansilvania.

Cetatea Oratia
Cetăţile realizate din materiale
rezistente la acţiunea armelor de foc şi
incendii, (piatră, cărămidă arsă) aveau
o configuraţie deosebită determinată
de caracteristicile terenului accidentat,
în general greu accesibil adversarului,
mai ales pentru piese de artilerie de
mare calibru.
După intrarea sub suzeranitate oto-
mană a Ţării Româneşti, în anul 1539,
fortificaţiile tip cetate şi-au diminuat
simţitor rolul în sistemul de apărare a
ţării, curţile domneşti de la Bucureşti şi Târgovişte, cât şi mănăstirile fortifi-
cate erau singurele în măsură să confere condiţiile pentru o apărare de scurtă
durată.
 Titlu articol
23

Moldova, în spaţiul dintre Carpaţii

Orientali şi Nistru, ameninţată con-
stant din toate direcţiile, a fost obli-
gată să acorde atenţia cuvenită fortifi-
cării cu cetăţi a frontierei de sud, est şi
nord, valorificând la maximum avan-
tajele conferite de spaţiul terestru din
Poarta Focşanilor şi fluvio-terestru de
la Dunărea maritimă şi Nistru.
Perioada înfloritoare a Moldovei
în timpul domniei lui Alexandru cel
Bun (1400-1432) şi Ştefan cel Mare (1457-1504) a permis realizarea şi dez-
voltarea unui sistem de fortificaţii tip cetate, care, prin dispunerea elemen-
telor componente (Crăciuna, Chilia, Cetatea Albă, Tighina, Orhei, Soroca,
Hotin, Teţina, Suceava, Neamţ), evidenţiază o concepţie clară privind locul
şi rolul acestora în apărarea ţării.
Cetăţile Moldovei aveau un rol important în apărarea comunicaţiilor
terestre care făceau legătura între porturile la Marea Neagră şi oraşele din
regatul Poloniei, în special Lemberg (Lwow), acestea constituind, în acelaşi
timp, căi de pătrundere a oştilor otomane sau poloneze spre nord şi sud.
Cetăţile de la Nistru realizate pe malul drept, în zona vadurilor de tre-
cere, aveau un rol covârşitor în interzicerea incursiunilor tătare, executate în
scop de jaf, în alarmarea reşedinţei domneşti prin sistemul pus la punct, în
apărarea caravanelor care se deplasau
între spaţiul dintre Nistru şi Prut pe
comunicaţiile existente.
Poate surprinde şi genera între-
bări lipsa unor cetăţi la frontiera de
vest a Moldovei, unde Ungaria era o
putere militară care nu putea fi negli-
jată, iar tendinţele expansioniste a
regilor maghiari erau cunoscute.
Aşa cum aprecia generalul Radu
R. Rosetti în celebra sa lucrare ,,Istoria
artei militare a românilor până la mij-
locul veacului al XVII-lea’’, neluarea de
măsuri spre Ungaria nu a fost nici o lacună şi nici o neglijenţă din partea lui
Ştefan cel Mare, nici a urmaşilor săi, ci ne arată foarte luminos că ideile militare
ce domneau în trecut în Moldova, nu erau teoretice, ci ţineau socoteală de realităţi.
 Semnatar articol
24

Graniţa naturală de vest a Moldovei, cu puncte obligate de trecere, con-

trolate permanent de forţe cu misiuni speciale, nu impunea angajarea de
cheltuieli inutile, efortul fiind concentrat la Dunăre şi Nistru, acolo unde inte-
resele economice şi nevoile de ordin strategic erau stringente.
Cetăţile din interiorul ţării (Suceava, Neamţ şi Roman), cărora li se
adăugau curţile domneşti şi reşedinţele vornicilor de la Dorohoi şi Vaslui,
suficient de bine fortificate pentru o rezistenţă de scurtă durată, dar care să
polarizeze importante forţe inamice şi-au dovedit eficacitatea şi utilitatea pe
întreaga durată a secolului al XV-lea şi în prima jumătate a secolului al XVI-lea.
Valoarea fortificaţiilor permanente de tip cetate ale Moldovei a fost per-
cepută la adevărata dimensiune de către conducătorii politici şi militari ai
Imperiului otoman şi Regatului polon, care au vizat, iniţial, cetăţile Chilia,
Cetatea Albă şi Hotin.

Cetatea Hotin
Pierderea prin luptă a cetăţilor
Chilia (Chilia Nouă) şi Cetatea Albă
în anul 1484, a fost marele insucces
politic şi militar al lui Ştefan cel Mare,
care a fost resimţit în secolele urmă-
toare de către Moldova, direct sau
indirect până în anul 1812.
,,Plămânii Moldovei’’, aşa cum erau
numite cele două cetăţi, cu rol economic şi militar, au fost valorificaţi din plin
de către armata Imperiului otoman, care, din capul de pod nord-dunărean, a
putut dezvolta ample operaţiuni militare între Nistru şi Prut, extinzându-şi
stăpânirea spre nord, către graniţa cu regatul polonez.
Cetatea Hotinului s-a aflat în permanenţă în atenţia polonezilor, care au
cucerit-o şi pierdut-o prin luptă, au obţinut-o sau au cedat-o ca urmare a
încheierii unor tratate cu domnii Moldovei.
Importantă pentru Moldova şi Regatul polon, cetatea Hotinului a intrat
în atenţia Imperiului otoman, care în anul 1715 au ocupat şi transformat în raia
această zonă de importanţă strategică, care a avut acest statut până în anul 1812,
când teritoriul dintre Prut şi Nistru a fost ocupat de către Imperiul Ţarist.
Deşi în anul 1538 Moldova a intrat sub suzeranitatea otomană, în
perioada următoare Poarta a impus demolarea sistemului de fortificaţii, în
special a celui din interiorul ţării, izvoarele istorice evidenţiază preocuparea
domnitorilor de a păstra, conserva, dezvolta şi utiliza cetăţile în acord cu
nevoile de apărare.
 Titlu articol
25

Practic până la sfârşitul secolului al XVII-lea cetăţile din Moldova,

rămase sub autoritatea domnitorului, şi-au îndeplinit locul şi rolul pentru
care au fost create, perioadele de utilitate şi cele de decădere alternând, în
funcţie de capacitatea voievozilor ţării de a le repara, întreţine şi valorifica.
Considerate în ansamblul lor lucrări de arhitectură militară, majoritatea
cetăţilor din Moldova şi Ţara Românească aveau un element care ţinea de
arhitectura religioasă – paraclis sau chiar biserică.
Este cunoscut că la Hotin exista un paraclis cu hramul Adormirii Maicii
Domnului, pictat în perioada domniei lui Petru Rareş. Paraclisul din cetatea
Sucevei, realizat în timpul domniei lui Ştefan cel Mare, este vizibil şi astăzi,
în condiţiile măsurilor de conservare luate începând cu anii ’50 la iniţiativa
Academiei Române.

Cetatea Suceava
Cetatea Neamţului, care a dispus
iniţial de un paraclis înzidit, a fost sin-
gura din Moldova care a dispus de o
biserică în incintă, construită în timpul
domniei lui Vasile Lupu (1634-1653),
în speranţa că va putea salva fortifi-
caţia de la distrugere din ordinul Porţii.
În anul 1646 misionarul papal Marco Bandini consemna prezenţa edifi-
ciului în interiorul cetăţii: ,,Înăuntru zidului al doilea este cupola Sfântul Nicolae
construită cu o artă deosebită, împodobită cu chipurile de aur ale Domnului
Cristos şi a Maicii Sale, a sfinţilor apostoli şi a părinţilor greci. Monahi schisma-
tici de naţiune ruteană sunt înăuntru’’. Eustaţie Dabija (1661-1665) a întărit
biserica din cetatea Neamţului ca metoh al Mănăstirii Secu, care putea să
numească egumen şi să aducă un anumit număr de călugări.

Cetatea Neamţ
Biserica Sfântul Nicolae din cetate, a cărei catapeteasmă se află la Mă-
năstirea Neamţ, a fost distrusă în anul 1718 din ordinul domnitorului Mihai
Racoviţă, la cererea turcilor.
Realizarea lăcaşelor de cult în inte-
riorul cetăţilor era o necesitate, având
în vedere nevoile spirituale ale garni-
zoanei militare şi a populaţiei refu-
giate în caz de primejdie, atât în timp
de pace cât şi în perioada războiului.
 Semnatar articol
26

Biserici şi mănăstiri fortificate

Alături de cetăţi, oraşe şi curţi domneşti fortificate, începând cu prima
jumătate a secolului al XV-lea a început ampla activitate de fortificare a unor
biserici existente, iar din a doua jumătate a secolului al XVI-lea lăcaşurile de
cult nou construite au fost proiectate cu fortificaţii de dimensiuni şi capaci-
tate de rezistenţă diferită, în general redusă în raport cu cetăţile.
Fără a fi obiectiv militar, bisericile şi mănăstirile fortificate, prin arhitectura
lor specială şi specifică, puteau intra în atenţia armatelor statelor invadatoare,
detaşamentelor prădalnice, grupurilor infracţionale interne specializate în
jafuri, grupărilor înarmate aparţinând unor clanuri boiereşti, având în vedere
că unele danii funciare erau făcute atât de domnitor, cât şi de mari boieri,
proprietari a mari suprafeţe de teren.
Elementele care dădeau caracterul de fortificaţie bisericilor şi mănăstirilor
erau asemănătoare cetăţilor, cu precizarea că acestea erau realizate pentru
utilizare de către forţe pedestre, mai rar de către artilerie, chiar cea de calibru mic.
Zidurile şi turnurile de apărare au înălţime şi grosime redusă în raport cu
a cetăţilor, constituie o singură incintă, în timp ce meterezele şi ambrazurile
(crenelele de tragere) sunt realizate pentru a utilizate de către luptători indi-
viduali.
Drumurile de strajă sunt mai înguste, cu o forţă de suport mai redusă,
realizate atât din piatră cât şi din lemn de esenţă tare, de regulă stejar.
Turnul clopotniţă este elementul specific în arhitectura fortificaţiei mănăs-
tirilor. Cu unul sau mai multe etaje, încadrat în zidul de apărare, cuprindea
spaţii de locuire, în unele cazuri un paraclis, o poartă principală de intrare, cu
uşi puternice întărite cu metal. Turnul clopotniţă dispunea pe toată înăl-
ţimea sa de metereze şi ambrazuri, cu dublă utilitate: iluminarea naturală a
scărilor şi încăperilor, executarea tragerilor cu arcul sau cu armele de foc.
Totodată turnul clopotniţă constituia principalul punct de observare a tot
ceea ce se întâmpla în jurul mănăstirilor, şi bisericilor, asigurând condiţiile
unei alarmări rapide (prin tragerea clopotelor), cât şi un loc pentru condu-
cerea acţiunilor în caz de nevoie.
În câteva cazuri, biserici care nu aveau ziduri de incintă cuprindeau ele-
mente de arhitectură cu destinaţie de apărare (metereze, ambrazuri), cazul
bisericii Precista din Galaţi fiind elocvent în acest sens.
Multe dintre mănăstiri aveau pivniţe şi lucrări subterane dezvoltate, care
permiteau crearea unor rezerve mari de alimente care să asigure necesarul şi
pentru populaţia adăpostită din zona.
Bisericile şi mănăstirile fortificate nu dispuneau de garnizoană militară,
totuşi în caz de nevoie în incinta acestora erau trimise elemente ale sistemului
 Titlu articol
27

militar permanent sau, probabil, în cele mai multe cazuri, din cele neperma-
nente (cetele boierilor, populaţie bărbătească din satele mănăstirii aptă şi cu
obligaţii militare).
Este de presupus că personalul mănăstirii nu avea angajare nemijlocită
în apărarea obiectivului fiind implicat mai mult în activităţi care ţineau de
logistica acţiunilor (hrănire, asistenţă medicală şi religioasă) cât şi de cartiruirea
populaţiei refugiate.
Mănăstirile fortificate din Moldova şui Ţara Românească se aflau, de regulă,
în afara localităţilor şi a direcţiilor de deplasare şi acţiune a forţelor invada-
toare, în locuri adăpostite de intemperiile vremii şi observării directe.
Cele existente în localităţi, în special în oraşe, beneficiau de avantajul de
a fi integrate în sistemul general de apărare a acestora, fiind, de regulă, mai
puţin afectate de acţiunile inamicului sau detaşamentelor prădalnice.
Fortificarea bisericilor din Transilvania, aflate de regulă în localităţi, a
început în prima jumătate a secolului al XV-lea, după primele invazii otomane.
Creşterea în intensitate a acţiunilor armatelor otomane în Transilvania,
cu un grad de periculozitate sporit, a determinat ca începând cu anul 1490 să
aibă loc o amplă acţiune de fortificare a bisericilor, care a constat în realizarea
zidurilor de incintă sau chiar a lăcaşului de cult, prin înălţarea şi realizarea
unui aşa numit etaj de apărare, prevăzut cu ambrazuri şi parapete.
Timp de 50 de ani, până la intrarea Transilvaniei sub suzeranitatea oto-
mană, au fost fortificate în condiţii specifice un impresionant număr de bise-
rici, unele dintre acestea păstrându-se şi în prezent, fie ca urmare a solidităţii
construcţiilor şi grijii, fie a lucrărilor de restaurare realizate de-a lungul anilor.

Biserica Prejmer
Fenomenul a fost oarecum diferit
în Moldova şi Ţara Românească, unde
fortificarea bisericilor şi mănăstirilor
existente, mai ales noile construcţii mo-
nahale, a avut loc după intrarea princi-
patelor sub suzeranitatea otomană.
Secolul al XVI-lea şi prima jumă-
tate a secolului al XVII-lea poate fi
apreciat ca perioada de apogeu a forti-
ficaţiilor în cadrul ansamblurilor bise-
riceşti şi mănăstireşti.
În lipsa fortificării oraşului, în Iaşi
au fost fortificate mănăstirile Golia,
Galata, Socola, Aron Vodă, Hlincea, Bârnova şi Copou.
 Semnatar articol
28

Petru Rareş, domnul Moldovei demn urmaş al lui Ştefan cel Mare, a fost
unul dintre promotorii ideii fortificării mănăstirilor. După ce în anul 1535 a
fost fortificată Mănăstirea Moldoviţa, cu ziduri groase din piatră, înalte de 6 m,
drum de strajă, ambrazuri şi metereze, turn clopotniţă şi turnuri la colţurile
incintei, în anul 1550 principala sa ctitorie, Mănăstirea Probota, a fost încon-
jurată de ziduri de incintă, azi într-o stare foarte bună în urma restaurării
efectuate în perioada 1996-2001.
Fortificaţiile Mănăstirii Probota cuprindeau ziduri puternice de piatră,
prevăzute cu contraforti, drum de strajă, ambrazuri (crenele) şi metereze,
turnuri de observare şi apărare.

Mănăstirea Probota
Alexandru Lăpuşneanu, considerat
unul dintre domnitorii fideli cerinţelor
otomanilor de a distruge cetăţile Mol-
dovei, a fost ctitorul Mănăstirii Slatina,
construită între anii 1554-1561, care
se distingea prin elementele de fortifi-
caţie specifice cetăţilor.
În anul 1586 a fost finalizată con-
struirea Mănăstirii Suceviţa, ctitorie a
boierilor Movileşti, cu un zid de incintă în plan rectangular, ziduri groase (2 m)
şi înalte (6 m), drum de strajă pe console de piatră, turnul clopotniţă şi turnuri
încadrate în zidul de incintă, de formă şi înălţime diferită, între două şi cinci
etaje, în funcţie de caracteristicile terenului şi aprecierile asupra pericolelor
în privinţa atacurilor din exterior.
Diferenţele constructive ale turnurilor de apărare, cât şi arhitectura cu
elemente pentru utilizarea în scop militar ne determină să credem într-o altă
configuraţie a terenului decât cea prezentă, cât şi a existenţei altor lucrări de
întărire pe căile de acces sau în apropierea mănăstirii.

Mănăstirea Secu
Deşi aflată în afara unor căi de
invazie şi comunicaţie des utilizate în
secolul al XVII-lea, Mănăstirea Secu a
dispus de elemente de fortificaţie încă
din prima fază a construcţiei, finalizată
în anul 1602, dezvoltată în perioada
care a urmat, astfel că în perioada de
 Titlu articol
29

maximă dezvoltare aceasta dispunea de un zid de incintă cu laturi de

95/75m, cu o grosime de până la 3 m şi înălţime de 9m, cu turn clopotniţă şi
turnuri de colţ cu destinaţii de locuinţe, depozite, luptă şi un locaş de rugăciune.

Mănăstirea Dragomirna
Mănăstirea Dragomirna, cu bise-
rica ctitorită de Anastasie Crinca, sfin-
ţită în anul 1609, a fost fortificată în
anul 1627 din ordinul domnitorului
Miron Barnovschi (1626-1629, 1633).
Fortificaţiile, impresionante prin di-
mensiuni şi specificul arhitecturii,
sunt în acord cu dimensiunile bisericii, ale cărei turle depăşesc înălţimea
zidurilor turnurilor de apărare, chiar şi a turnului clopotniţă.
Mănăstirea Dragomirna poartă amprenta progresului în arta fortificaţiilor,
cât şi un răspuns la mijloacele de luptă utilizate pentru distrugerea acestora.

Mănăstirea Cetăţuia
Dintre mănăstirile fortificate din
Moldova sunt considerate ca reprezen-
tative şi cu oarecare importanţă mili-
tară: Dobrovăţ (1607), Solca (termi-
nată în anii 1667-1668), Bisericani
(1626-1632), Bârnova, ş.a.
Printre ultimele ansambluri monahale fortificate din Moldova s-a aflat
Mănăstirea Cetăţuia, aşezată pe înălţimile care domină dinspre sud oraşul Iaşi,
pe o poziţie care dă măreţie lăcaşului de cult şi asigură condiţii favorabile apărării.
Dacă în cele mai multe cazuri mănăstirile fortificate aveau ca ordine cro-
nologică a construcţiilor biserica, chiliile, elementele de fortificaţii, ctitoria
lui Gheorghe Duca, construită între anii 1669-1672, a fost realizată şi finali-
zată astfel: zidul de incintă şi turnul clopotniţă în anul 1670, Biserica Sfinţii
Apostoli Petru şi Pavel, Sala gotică şi Casa domnească în anul 1672.
Ordinea finalizării construcţiilor a fost determinată şi de faptul că încă
din faza de intenţie şi proiect, mănăstirea trebuia să îndeplinească rol de apă-
rare a Moldovei.
Dimensiunile zidului de incintă (120x60m), grosimea şi înălţimea acestuia
(1,40x7m), bastioanele de colţ şi turnul clopotniţă impresionante pentru
acea vreme, se dovedeau a fi depăşite pentru acea dată în raport cu concepţia
fortificaţiilor şi cu mijloacele de asediu din acea perioadă.
 Semnatar articol
30

În ansamblul lor, mănăstirile fortificate din Moldova nu au făcut

obiectul unor asedii din partea atacatorilor din exterior.
Istoria Mănăstirii Cetăţuia din Iaşi este legată într-o oarecare măsură de
războiul turco-austriac din anii 1716-1718, când în ianuarie 1717 în apro-
pierea acesteia s-a desfăşurat o confruntare între un detaşament de austrieci
şi moldoveni, condus de Feretz Ernan, care urmărea capturarea domnito-
rului Mihai Racoviţă (1703-1705, 1707-1709, 1716-1726), şi o grupare for-
mată din tătari şi moldoveni.

Mănăstirea Cozia
În zona Mănăstirii Secu, în anul 1821
a avut loc o confruntare între trupele
eteriste şi cele ale turcilor, soldată cu
înfrângerea eteriştilor, incendierea şi
distrugerea lăcaşului de cult cu toate
elementele care îl compuneau, inclu-
siv fortificaţiile.
În Ţara Românească, cu teritoriile de la sud şi nord de Carpaţii Meri-
dionali, alături de cetăţi şi curţi domneşti fortificate (Bucureşti şi Târgovişte),
care includeau şi ansambluri monastice, mănăstirile fortificate au constituit
un element important în sistemul de apărare a acestui spaţiu, cel mai expus
şi vulnerabil faţă de intervenţiile militare ale armatei otomane staţionate la
sud de Dunăre, cât şi ale grupărilor mari de forţe constituite pentru acţiuni
de amploare în cea mai mare parte a teritoriului locuit de către români.
Arhitectura fortificaţiilor monastice din Ţara Românească are elemente
comune cu cea din Moldova, cât şi specifice, care, totuşi, nu influenţau în
mod deosebit modul de asediu şi de apărare a acestora.
Mircea cel Bătrân (1386-1418) a fost primul domnitor al Ţării Româneşti
care a avut în atenţie fortificarea unor ansambluri monastice, Mănăstirea
Cozia, Tismana şi Cotmeana, fiind considerate primele locaşuri de cult for-
tificate din Ţara Românească, semn al preocupării ilustrului voievod pentru
întărirea sistemului defensiv al ţării în zone cu teren favorabil apărării cu
forţe puţine.
Ansamblul monastic fortificat Cozia, realizat la iniţiativa şi fondurile dom-
niei, avea o destinaţie precisă: controlul şi apărarea drumului comercial şi a
direcţiei de importanţă strategică din lungul Văii Oltului, între Sibiu şi
Râmnicu-Vâlcea.
Fortificaţiile Mănăstirii Cozia, care au suportat modificări sau distrugeri,
cuprindeau zidul de incintă, turnuri de apărare şi turnul clopotniţă, prevăzute
 Titlu articol
31

cu metereze, ambrazuri şi creneluri de tragere, cât şi lucrări subterane, utili-

zate ca depozite şi adăposturi, prevăzute cu cele necesare executării trage-
rilor razante cu arcul sau arbaleta.

Mănăstirea Tismana
Mănăstirea Tismana a fost fortifi-
cată simultan sau imediat după ridi-
carea bisericii cu hramul ,,Adormirea
Maicii Domnului’’, cu contribuţia şi
îndrumarea a trei domnitori: Radu Negru
(1377-1383), Dan I (1384-1386) şi
Mircea cel Bătrân.
Înconjurată de un puternic zid de piatră, întărit cu turnuri de apărare,
mănăstirea a fost folosită ca loc de apărare de către Matei Basarab în anul
1631, unde a rezistat asediului oastei lui Leon Vodă (1629-1632) timp de
trei zile, fortificaţiile nesuferind distrugeri mari.

Mănăstirea Bradu
În rândul mănăstirilor fortificate încă din perioada lui Mircea cel Bătrân
şi a urmaşilor săi direcţi se înscriu: Govora, Cotmeana, Vişina şi Brădet, unde
arheologii au descoperit existenţa elementelor specifice, în special ambra-
zuri şi crenele de tragere în zidurile semiîngropate ale unor pivniţe şi lucrări
subterane. Astăzi doar mănăstirile Govora şi Cotmeana oferă imaginea for-
tificaţiilor realizate şi restaurate.
Una din puternicele mănăstiri fortificate cu zid de incintă şi turnuri de
apărare semicirculare, a fost Vintilă Vodă, ridicată în anii 1533-1534 într-o
zonă greu accesibilă pe Valea Slănicului, în judeţul Buzău, ale cărei ruine
sunt vizibile şi azi.
Unul din ansamblurile monastice fortificate din Ţara Românească cu o
capacitate defensivă apreciabilă a fost
Mănăstirea Bradu, denumită şi Cetatea
Doamnei Neaga, rezidită în anul 1632
de către Radu Mihalcea vel Comis,
situată în localitatea Haleş, judeţul
Buzău, care dispunea de un zid de
incintă, patru turnuri semicirculare şi
turnul clopotniţă (foto), toate prevă-
zute cu orificii pentru tragere, sub formă
de gaură de cheie întoarsă.
 Semnatar articol
32

Matei Basarab (1632-1654) a fost domnitorul care s-a preocupat con-

stant de fortificarea ansamblurilor mănăstireşti din zona subcarpatică a Ţării
Româneşti (Brebu, Govora, Arnota, Polovragi), cât şi din zona de câmpie
(Strehaia, Sadova, Brâncoveni, Căldăruşani, Negoieşti, Slobozia, Măxineni),
cât şi de întărirea Mănăstirii Tismana.

Mănăstirea Comana
În Câmpia Română, pe direcţia
Giurgiu-Bucureşti, viitorul domnitor
Radu Şerban (1602-1610, 1611) a ridicat
în 1588 cel mai puternic ansamblu
monastic fortificat, Mănăstirea Comana,
care cuprindea zidul de incintă (44/61m),
turnuri de colţ patrulatere şi turnul
clopotniţă, care includeau drumul de
strajă, metereze şi locaşe de tragere cu arcuri, arbalete şi arme de foc.
Dispunerea ansamblului în zona văii Neajlovului asigura o protecţie
suplimentară prin valorificarea cursului apei care înconjura din trei părţi
terenul pe care fusese construit lăcaşul de cult.

Ansamblurile monastice din Ţara Românească, întreţinute şi dezvoltate

până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, inclusiv de către domnitorii fanarioţi,
au fost utilizate şi valorificate în contextul războaielor dintre imperiile hab-
sburgic, ţarist şi otoman, care îşi disputau supremaţia asupra spaţiului românesc.
La începutul secolului al XIX-lea, în contextul Revoluţiei conduse de
Tudor Vladimirescu şi a acţiunii trupelor eteriste şi otomane în Ţara Românească
şi Moldova, ansamblurilor monastice le-a fost acordată o atenţie importantă
fiind întărite cu garnizoane, aprovizionate cu material necesar pentru luptă,
folosite ca loc de dispunere temporară a unor grupări de forţe.
Mănăstiri fortificate din Oltenia (Strehaia, Cotmeana, Tismana, Bistriţa,
Cozia, Polovragi, Crasna) şi din Bucureşti (Cotroceni, Mihai Vodă, Antim,
Văcăreşti) au fost incluse în sistemul de apărare preconizat de Tudor Vladimirescu.
Includerea bisericilor în ansambluri monastice fortificate, cu toate con-
secinţele pozitive şi negative, a fost o soluţie adoptată de către domnitorii
români în contextul impunerii de către Poarta otomană a demolării fortifica-
ţiilor de tip cetate.
Fortificarea bisericilor şi mănăstirilor a prezentat avantajul protecţiei
lăcaşelor de cult faţă de acţiunile din exterior şi interior, cu motivaţii dintre
cele mai diverse.
 Titlu articol
33

În acelaşi timp, în unele cazuri şi situaţii, lăcaşele de cult au avut de

suferit în urma acţiunilor militare declanşate direct asupra lor, ocupării tem-
porare a acestora pentru cartiruirea trupelor, prilej de distrugeri voluntare
sau involuntare, sustrageri de valori materiale, unele irecuperabile.
Începând cu secolul al XIX-lea, s-a pus problema unor restaurări a lăca-
şelor de cult existente, cât şi a elementelor de fortificaţie.
O privire de ansamblu asupra elementelor de fortificaţie existente în
jurul bisericilor şi mănăstirilor evidenţiază că restaurările efectuate au eludat
în bună măsură aspecte de detaliu, aparent neînsemnate dar clar în dezavan-
tajul unei reprezentări corecte a realităţilor.
La majoritatea zidurilor de incintă lipsesc drumurile de strajă, meterezele,
ambrazurile şi crenelele de tragere. Turnurile clopotniţă au suferit modifi-
cări, astfel încât componenţa defensivă a acestora este din ce în ce mai puţin
vizibilă.
Apreciem că o revedere sub acest aspect a fortificaţiilor este necesară şi
utilă. Necesară pentru a prezenta o realitate a acelor vremuri, care să fie corect
prezentată vizitatorilor şi percepută la adevărata valoare şi dimensiune de
către aceştia.
Nevoia de spaţiu a făcut ca încăperi cu destinaţie exclusiv pentru nevoi
de apărare să fie utilizate în alte scopuri.
În cadrul ansamblurilor mănăstireşti fortificate, în procesul de restau-
rare trebuie să se acorde atenţie lăcaşului de cult, cât şi elementelor care
făceau parte din sistemul defensiv. Orice eludare sau înlăturare a elemen-
telor de fortificaţii diminuează capacitatea arhitectonică a obiectivului, mai
ales când azi, în condiţiile libertăţii de mişcare în ţară şi străinătate, vizita-
torul român are elemente de comparaţie şi de aici aprecierea, de cele mai
multe ori obiectivă, care se face.

Bibliografie
1. Cerchez Leon, colonel, Cum s-a comportat fortificaţia permanentă
franceză în războiul mondial, Bucureşti, 1922
2. Crăiniceanu, general, Tratat de fortificaţiune, tomul 1, Bucureşti, 1911
3. Gorsky, locotenent, Fortificaţia în general şi în particular, fortificaţia
noastră, Roman, 1892
4. Hârjeu, C.N., colonel, Fortificaţiunea permanentă, curs profesat la
Şcoala Superioară de Război, Bucureşti 1902-1903
5. Istoria militară a poporului român, vol. II, III, IV, Bucureşti, 1986, 1987
6. Marele Mircea Voievod, Bucureşti, 1987
 Semnatar articol
34

7. Panaitescu, Sc., colonel, Din istoria fortificaţiei, Târgovişte, 1914

8. Revista armatei, nr. 23 din 15 decembrie 1891
9. Rosetti Radu, general, Privire generală asupra artei militare a românilor,
Bucureşti, 1944
10. Rosetti Radu, general, Istoria artei militare a românilor până la mijlocul
veacului al XVII-lea, Bucureşti, 2003

Webgrafie
www.crestinortodox.ro
www.descopera.org
www.emaus.md
www.hoinareala.ro
www.liceulovidius.ro
www.neamt.ro
www.perlamuresului.ro
www.romanianmonasteries.org
www.tourist-informator.info
www.vilascandinavia.ro
www.dacialibera.com
www.fronius-residence.ro
www.locuri-unice.ro
www.manastiri-bucovina.go.ro/sucevita.htm
www.manastiriortodoxe.ro
www.traseeromania.ro

ABSTRACT
Aspects Regarding Mediaeval Fortifications of the RomanianCountries
The defensive system of the Romanian Countries included, as an objective
necessity, in agreement with the political and military situations and with the geo-
graphic features of the territory, the preparation hereof for defense. Permanent for-
tifications, with the their material and human component, acknowledged periods
of evolution and involution, adaptations and reconsiderations regarding the posi-
tioning, architecture, composing elements, military importance etc. Within these,
fortified monasteries had a well defined place and role, aspect which is analyzed
within the paper.