Teme de seminar:

1. Noțiunea de Sfânt Părinte și Învățător

2. Opera Sfântului Clement Romanul, Sfântului Ignatie Teoforul, Sfântului Policarp al Smirnei,
Sfântului Irineu de Lyon
3. Viața Sfântului Pahomie cel Mare și a Sfântului Antonie cel Mare
4. Opera Sfântului Atanasie cel Mare
5. Opera Sfântului Vasile cel Mare
6. Opera Sfântului Grigorie de Nyssa
7. Opera Sfântului Grigorie de Nazianz (Teologul)

Patrologia. Definiție.
1. NOȚIUNEA DE SFÂNT PĂRINTE ȘI ÎNVĂȚĂTOR
după Lect. Dr. Adrian MARINESCU

1. Definiția acestei materii teologice (Patrologiei) – întrebare de examen:

- de ce Patrologie și literatură patristică și nu simplu Patrologie sau Patrologie și literatură post-
patristică?
- atunci când ne referim la domeniul teologic patristic avem în vedere pe Sfinții Părinți.
- mulți au interpretat (au definit) Patrologia ca știință a Părinților ( pathr - părinte și lo,goj - știință);
vom vedea în ce măsură această definiție suportă înțelesul teologic ortodox.
- dar o definiție a Patrologie nu este posibilă mai înainte de a vedea, de a înțelege care este obiectul
de studiu al Patrologiei.
- patrologia este înțeleasă de specialiști ca un domeniu fundamentat pe studiul filologic (operele
Părinților), pe studiul istoric (viața și activitatea lor) și , nu în ultimul rând, pe cel teologic (învățătura
lor de credință).
- totuși, obiectul de studiu al Patrologiei nu îl constituie atât activitatea și viața Părinților și
enumerarea titlurilor lucrărilor lor, ci învățătura (teologia) Părinților pe care Biserica a receptat -o și o
receptează ca învățătură a sa .
- prin urmare, învățătura Părinților este învățătura Bisericii; teologia Bisericii este teologie patristică;
caracter pe care îl păstrează și îl va păstra.
- Biserica este apostolică și păstrează, conservă Tradiția apostolilor – canonul adevărului;
- o analiză mai atentă a termenului de patrologie scoate la iveală, în componența lui, nu atât
termenul de lo,goj, care în grecește înseamnă cuvânt sau știință, ci pe cel de lo,gia, care în Tradiția
Patristică are un alt înțeles; pluralul ta. lo,gia, ta. lo,gia to.n pateron, care are o istorie foarte veche, îl
găsim în cadrul acelor cuvinte înțelepte pe care profeții, profetesele le adresau celor care veneau să
ceară părerea Oracolului (acele cuvinte erau ta. lo,gia); același plural îl găsim în Noul Testament pus
pe seama cuvintelor Mântuitorului (cuvintele Acestuia nefiind simple cuvinte ci ta. lo,gia, adică
cuvinte de învățătură, cuvinte înțelepte , cuvinte purtătoare de înțelepciune); astfel, Patrologia se
înțelege ca acea știință ce are ca obiect de studiu cuvintele înțelepte ale Părinților .
- s-a spus mai sus că o definiție a Patrologiei nu este posibilă mai înainte de a vedea, de a înțelege
care este obiectul de studiu al Patrologiei, și anume învățătura (teologia) Părinților.

2. Dar cine sunt Părinții Bisericii?

- definiția din manualul lui Stylianos G. Papadopoulos este una funcțională, dinamică (adică are de -a
face cu realitățile în sine) și nu o definiție scolastică.
- totuși cine sunt Părinții? Mulți dintre ei, sau chiar cei mai mulți dintre ei, nu sunt studiați la
Patrologie pentru că ei nu au lăsat nimic scris în urma lor. Noi ne ocupăm de Părinții care au dezvoltat
obiectul de studiu al patrologiei și definiția patrologiei.
- studiem pe acei Părinți care au dezvoltat teologia Bisericii, care au transcris-o pe aceasta, au făcut-o
cunoscută în scris (fie prin operele lor fie prin cele scrise de alții – tahigrafi – care le-au notat
cuvântările, predicile, cuvintele înțelepte – ex.: Patericul egiptean)
- așadar Biserica are mai mulți Părinți, Patrologia ocupându-se doar de o parte din ei
- tradiția teologică apuseană a obișnuit ca pe seama Părintelui bisericesc să pună 4 caracteristici, care
au fost promovate pe la jumătatea secolul al V-lea de către Sf. Vicențiu de Lerini care a scris o lucrare
intitulată Commonitorium, pe baza căreia manualele de patrologie obișnuiesc să definească Sfântul
Părinte ca pe cel ce posedă aceste 4 trăsături (doctrina orthodoxa, sanctitas vitae, approbatio
ecclesiae, antiquitas, cu alte cuvinte învățătura de credință ortodoxă, sfințenia vieții, aprobarea
Bisericii sau acel consensus patrum și vechimea).
- teologia ortodoxă nu a fost niciodată mulțumită cu această definiție, întâi de toate pentru că,
conform gândirii Bisericii și a Părinților, persoana nu poate fi definită ci doar descrisă; persoana
privește un complex de realități care nu pot fi definite; nu avem cum să cuprindem în cuvinte
persoana (cu care locuim, trăim o viață întreagă și care în fiecare zi ne surprinde, iese la iveală cu
lucruri, manifestări noi – persoana este o veșnică prospețime, nu se epuizează într-o manifestare ci
se descoperă doar în parte)
- în altă ordine de idei, vechimea nu caracterizează în nici un caz Părintele Bisericii; fiind o persoană
inspirată de Duhul Sfânt, Părintele nu este și nu trebuie confundat cu un intelectual al antichității, ci
este o persoană vie și dinamică, precum oricui i se cuvine a fi; Părintele este o persoană angrenată
deplin în viața Bisericii;
- pentru Ortodoxie, pentru Biserica Ortodoxă, Sfântul Părinte nu este piesă de muzeu pe care o
observăm în vitrină, o întoarcem pe toate fețele o descriem și o definim; pentru Biserica Ortodoxă
Sfântul Părinte este stâlp al Bisericii (precum cântăm la strană);
- pentru Ortodoxie, Sfântul Părinte este o persoană cu viață aleasă de unde și importanța genului
literar patristic al vieților sfinților și importanța acestor texte pe care Biserica le-a recomandat
totdeauna ca fundamentale (pentru că ele arată, în mod practic, felul în care au trăit Sfinții Părinți și
ceea ce a încununat viața lor și îi propune ca modele creștinilor din toată vremea – de unde și
actualitatea Sfântului Părinte care se sprijină pe valoare învățăturii pe care o lasă Bisericii, pe modelul
pe care îl constituie pentru Biserică ca unul ce este inspirat de Dumnezeu)
- dar de ce este importantă persoana inspirată de Dumnezeu și de ce este important textul lăsat de
ea?
- imnografia Bisericii nu ni-i prezintă pe Părinți doar ca stâlpi ai ei, ca cei ce luminează ca astrele
(stele) pe cerul ei, sau ca sfinți; textele ni-i arată și însă și ca purtători de Dumnezeu (qewforoj) iar
scrierile lor sunt, în consecință, și ele purtătoare de Dumnezeu; aici se înțelege și se vede actualitatea
Sfântului Părinte și a textelor patristice;
- caracteristica vechimii nu îi definește pe Sfinții Părinți și pentru că Biserica Ortodoxă nu înțelege
prin Sfinți Părinți acele persoane care au trăit fie până în secolul V, cum spun mulți protestanți, fie
până în secolele VII-VIII, cum spun mulți catolici – la care în scurtă vreme, în istorie, a intervenit
scolasticismul care a constituit o ruptură foarte mare de Tradiție și de Sfinții Părinți ca transmițători
ai ei,
- Biserica spune că Sfântul Duh nu a lucrat doar în perioada Apostolilor sau în perioada post-
apostolică, ci că Sfântul Duh lucrează până acum (neîncetat, continuu). Așadar pentru a defini
Patrologia și Sfântul Părinte trebuie în primul rând să se înțeleagă această lucrare continuă a
Sfântului Duh în istorie, în Biserică, asupra noastră.
- pentru a înțelege rolul Părinților de stâlpi ai Bisericii trebuie avut în vedere că aceștia (printre care
menționăm pe Părinții apostolici și pe Apologeți) au prezentat-o drept corabie care are un Cârmaci
(care nu este altul decât Capul Bisericii, Hristos) care trebuie s-o ducă în port.
- Biserica în existența ei în timp are această înfățișare de corabie care se pregătește continuu
(actualitatea Părinților!!!) pentru ajungerea la destinație, care în fiecare moment caută elemente
care să o ajute să ajungă la destinație; iar Sfinții Părinți sunt tocmai acei stâlpi, acel ajutor (acele
ajutoare) al (ale) Conducătorului corabiei, care ajută ca corabia să ajungă la destinația ei.
- așadar, Biserica Ortodoxă spune că timpul are și poate avea în fiecare moment al său Sfinți Părinți,
adică persoane cu viață sfântă, insuflate de Dumnezeu, care să rezolve o criză, o problemă teologică
a timpului
- (actualitatea Sfinților Părinți se observă și din faptul că), spre exemplu, în textele Sfântului Siluan
Atonitul din secolul al XX-lea transpare același Duh ca Cel al textelor altor părinții din primele veacuri;
în textele Sf. Siluan transpare aceeași învățătură, același Duh – caracteristici ale textului patristic; prin
urmare nu este nici o diferență între textul Sfântului Siluan și cel al Sfântului Vasile cel Mare; însă
dacă cineva citește un alt text, va observa de îndată diferența (lipsa de consens)
- Biserica îi numește pe Părinți nu doar simplu Părinți sau Sfinți Părinți ci ea a preluat încă din
antichitate o formulă mai completă și anume cea de Sfânt Părinte și Învățător al Bisericii, formulă ce
lărgește definiția Părintelui bisericesc; astfel, Părintele bisericesc nu este numai, simplu, Părinte ci și
Învățător.
- numele de părinte, avvă, vine din caracterul său fundamental pentru viața fiecăruia dintre noi;
Părintele Stăniloae spunea că părintele este cel care dă viață și lasă ceva moștenire (de unde și
importanța lui); dar Sfinții Părinți, precum s-a spus, chiar dacă nu au lăsat ceva scris au avut însă o
lucrare sfântă în Biserică (chiar textul patristic privește o lucrare sfântă în Biserică, lucrare a Sfântului
Duh); alți Părinți au avut o alt fel de lucrare, nu au predicat, nu au învățat, ci au fost modele fără să
rostească vreun cuvânt (au vorbit altora prin fapte), au lăsat sfintele lor moaște la care ne închinăm
astăzi și care înseamnă tot apropriere de / cunoaștere lui Dumnezeu, precum se realizează aceasta și
prin intermediul textului patristic (așa cum Sfintele Moaște fac minuni, textul patristic face
deopotrivă pentru că este lucrare a lui Dumnezeu, pe care o și face cunoscută)
- sunt numiți Părinții fiind la fel de importanți precum părinții trupești care dau viață și lasă moștenire
(nu neapărat pe cea materială care a fost și este și ea importantă); Părinții, nasc în Duh și lasă o
moștenire spirituală și au o autoritate, precum părinții trupești dau naștere, au o anumită autoritate
asupra născuților lor cărora le și lasă o moștenire; în același fel sunt Sfinții Părinți și actuali pentru noi
- ei ne dau viața duhovnicească, ne pregătesc pentru ea, ne ajută în adâncirea vieții duhovnicești, în
găsirea căii potrivite pentru fiecare dintre noi, și ne-au lăsat moștenire scrierile lor, faptele lor,
sfintele lor moaște, rugăciunile lor pe pământ și în cer ș.a.m.d. (de aici importanța și actualitatea
Sfântului Părinte).
- o altă definiție (poate cea mai scurtă și totodată cuprinzătoare) a Părintelui Bisericii în general și
Sfântului Părinte pe care îl tratează Patrologia în special, ar fi aceea că Sfântul Părinte este rezultat al
lucrării Sfântului Duh (de altfel Biserica chiar vorbește de harisma de Părinte al Bisericii)
- Părintele Stăniloae spunea despre sfânt în general că este acea persoană umană care își potențează
la maxim calitățile sale de om.
- Sfinții Părinți și Învățători sunt caracterizați prin calitatea lor de păstori (majoritatea lor fiind ierarhi
ai Bisericii), calitate care nu este strict legată de poziția lor ierarhică în Biserică (un exemplu îl avem în
Sfântul Maxim Mărturisitorul care ne invită să dăm răspunsuri teologice tuturor provocărilor).
- spunem Părinte și Învățător pentru că sunt importante două dimensiuni ale vieții Sfântului Părinte
de care ne ocupăm la Patrologie, și anume calitatea de păstor și activitatea de învățător (în Duhul).
- de aceștia este legată învățătura Bisericii și acomodarea învățăturii Bisericii la realitățile timpului și
epocii.
- Sfinții Părinți nu au adus ceva nou inventând adevărul Bisericii, ci ei au adus ceva nou adâncind,
aprofundând adevărul Bisericii și prezentându-l omului contemporan lor.
- învățătura Părinților este rodul experienței lor teologice;
- atât de importanți sunt Sfinții Părinți ai Bisericii (de unde și neștirbita lor actualitate), încât Sfântul
Paisie Velicicovski a fost mișcat să accentueze faptul că ei au o importanță covârșitoare, la fel ca
importanța părinților noștri duhovnicești de azi.
- lărgind definiția Sfinților Părinți se poate adăugă că ei sunt persoane speciale, membri speciali ai
Bisericii.
- importanța lor este legată nu numai de faptul că ei sunt inspirați de Duhul Sfânt și că sunt lucrare a
Duhului, ci și de un alt aspect care este surprins în cântările de la strană; se spune că mereu că au
vorbit prin Sfântul Duh, cuvântul lor fiind cuvântul Sfântului Duh (fapt care se subînțelege și din
actele Sinoadelor în care sinodali afirmă că urmează Sfinților Părinți și Sfintelor Scripturi).
- deci Sfinții Părinți și Sfintele Scripturi au o importanță egală.
- fiind inspirați de Dumnezeu, cuvintele și învățăturile lor sunt cuvintele și învățăturile Duhului Sfânt.
- teologia și textul patristic au fost privite de Sfinții Părinți ca descoperire a lui Dumnezeu; textul
patristic este văzut de Biserică ca text inspirat fiind, alături de textul scripturistic, cuvânt al lui
Dumnezeu redat în slovă, în expresie omenească – valabil atât pentru vremea în care a fost scris cât
și pentru prezent și viitor.
- dacă, în general, un text care este înțeles ca purtător al unui mesaj, textul patristic și cel scripturistic
sunt purtătoare ale unui mesaj special; dacă întotdeauna un text se află între un autor și un
destinatar, un lector al textului respectiv, lucrurile sunt mai complicate în cazul textului inspirat,
pentru că în cadrul acestuia vorbim atât despre un autor inspirat, care este autorul explicit al textului
(Sfântul Părinte) cât și de autorul implicit Dumnezeu, care inspiră pe autorul explicit să rostească
adevărurile Sale.
- în aceeași măsură, dacă textul este purtător al cuvântului lui Dumnezeu care rămâne valabil peste
veacuri, destinatarul textului respectiv nu este numai unul explicit, destinatarul din vremea când
textul a fost scris (ex. către Biserica din Corint); ci, textul inspirat are și un destinatar implicit și anume
membrul Bisericii dintotdeauna, creștinul tuturor timpurilor
- fiind inspirați de Dumnezeu, învățătura Sfinților Părinți este văzută de Biserică drept fără greșeală,
fără abatere.
- Sfinții Părinți ca teologi ai Bisericii sunt și purtători ai Tradiției și învățăturii acesteia
- mergând mai departe, se poate spune că Sfinții Părinți nu doar rezolvă o problemă teologică a
timpului și a epocii respective, ci ei își fundamentează teologia (discursul lor teologic) pe învățătura
Sfintelor Scripturi și a Sfinților Părinți dinaintea lor (ex. Sf. Grigorie Palama pentru a arăta că teologia
sa nu este o inovație, se sprijină pe textele Sfinților Părinți anteriori; același Părinte fixează și un
canon patristic).
- Sfinții Părinți aduc de fiecare dată în teologie ceva nou (și s-a spus mai devreme în ce măsură aduc
ceva nou) cunoscând și trăind Tradiția Bisericii.
- textele patristice nu sunt atât de mult orientate istoric (spre exemplu Viețile Sfinților dau multe
informații despre aceștia dar ne este greu să găsim informații privind timpul în care s-au născut, locul,
școala pe care au urmat-o etc.; acest gen literar patristic începe descrierea cu perioada în care a
intrat în mănăstire prezentând faptele de acolo, acesta fiind și rostul acestor scrieri) cât dogmatic
(adică urmărind prezentarea învățăturii de credință a Bisericii) și liturgic – adică aspecte legate de
viața duhovnicească.
- teologia patristică mai are în centru două elemente fundamentale strâns legate: persoana (fiind o
teologie prosopocentrică, o teologie a persoanei) și Hristos (fiind o teologie hristocentrică) – vorbim
de un Dumnezeu întreit în Persoane, vorbim de persoană umană ca ființă vie, dinamică, vorbim de
mântuirea omului ce privește dialogul personal cu Dumnezeu.
- toată viața Bisericii este personală și personalizată.
- Sfinții Părinții având viață sfântă, și fiind inspirați de Dumnezeu, luminați de Duhul Sfânt au în
Biserică o așa-numită protie (întâietate) a adevărului, adică o întâietate în exprimarea adevărului.
- aceste elemente ale unei definiții mai largi a Sfântului Părinte îl arată pe acesta pe de-o parte ca un
element fundamental al vieții Bisericii, pe de alta acestea descriu și cam cu ce se ocupă, ce prezintă,
sau ce ar trebui să prezinte Patrologia, și anume pe de-o parte Patrologia trebuie să dea informații
despre viața Părinților, despre încadrarea lor în timp și spațiu, pe de alta ea trebuie să prezinte și
textul patristic.
- având în vedere toate acestea și întorcându-ne la definiția Patrologiei: s-a spus că este știința
Părinților (lucru valabil dar nu suficient) înțeleasă teologic; s-a spus că este cea care privește
cuvintele înțelepte ale Părinților; mai potrivit însă este a spune că Patrologia este acea știință care
pune la dispoziție, expune, studiază, propune cercetării, adâncește cuvântul inspirat al Părinților;
Patrologia este știința ca studiază cuvântul Părintelui ceresc.
- în raport cu celelalte materii teologice se poate spune că Patrologia studiind sursele, izvoarele
Bisericii, din punct de vedere al conținutului ei, le alimentează, este sursă celorlalte domenii
teologice (a face teologie azi fără Sfinții Părinții echivalează cu a te poziționa în afara Bisericii).
- ea este fundament, temelie a celorlalte discipline.
- importanța ei pentru celelalte domenii teologice este că ea și Scriptura le oferă izvoare.

- genuri literar patristic: rugăciune, apologie, exegeză, formulă de credință.

 PĂRINŢII APOSTOLICI
Caracteristici generale
- sunt primii Părinți ai Bisericii.
- își au numele de la perioada în care ei au scris și de la faptul că ei au cunoscut pe Sf. Apostoli.
- în literatura patristică ei mai sunt numiți și Părinți post apostolici pentru a se diferenția mai clar de
Sf. Apostoli; este vorba deci de o literatură post apostolică.
- Părinții Apostolici activează între a doua jumătate a secolului I și a doua jumătate a secolului al II-
lea, într-un context special pentru Biserica creștină din primele veacuri; acest context este dat de
necesitățile misionare și nevoile Bisericii (persecuțiile împotriva creștinilor, ereziile apărute).
- în ceea ce privește apariția ereziei în istorie, Biserica se vede nevoită să dea un răspuns față de
această problemă.
- în această perioadă Sf. Apostoli își câștigă din ce în ce mai multă autoritate în cadrul comunităților
bisericești și această autoritate este sprijinită pe faptul că Îl cunoscuseră direct pe Mântuitorul;
tradiția orală joacă un rol esențial și de întâietate față de tradiția scrisă; comunicarea orală atestă
certitudinea adevărului exprimat (cf. I Ioan 1, 1);
- învățătura transmisă de Părintele bisericesc privește o descoperire, întâlnirea în duh a Părintelui
bisericesc cu Dumnezeu; autoritatea Părinților = autoritatea Apostolilor; importanța, autoritatea și
actualitatea Părintelui bisericesc se bazează pe autoritatea lui Dumnezeu și a cuvântului Său.
- în paralel se dezvoltă o literatură și o tradiție false; se dezvoltă gnosticismul, marcionismul; se nasc
și profeți falși care își revendică o tradiție de la Hristos; marcioniții își întemeiază biserica cu ierarhie
proprie și cu cărți sfinte.
- viața comunităților creștine nu este susținută doar de tradiția orală ci și de tradiția scrisă (Sfintele
Evanghelii, Faptele Apostolilor etc.); literatura nou testamentară va determina literatura primilor
Părinți ai Bisericii; temele, obiectivele și genurile (epistola) literaturii nou testamentare se regăsesc în
literatura apostolică.
- pentru prima dată în istorie apare noțiunea de Părinte apostolic într-o lucrare tipărită la Paris în
anul 1672.
- deși între Părinții Apostolici sunt așezați mai mulți autori și mai multe scrieri, Biserica recunoaște
autoritatea anumitor autori și a anumitor scrieri; literatura patristică autentică este aceea care a fost
receptată de către Biserică; spre exemplu, o scriere bună de citit (anaghinoscomena) nu poate face
parte din literatura apostolică (ex: Didahia); Epistola lui Barnaba nu este considerată autentică, în
aceeași situație se află Pastorul lui Herma și Epistola către Diognet; autorul Epistolei lui Barnaba
rămâne până astăzi un autor necunoscut, neidentificându-se în niciun caz cu ucenicul Sf. Ap. Pavel.
- Sf. Clement Romanul, Sf. Ignatie Teoforul sunt autori apostolici care au cunoscut pe Apostoli; Sf.
Policarp al Smirnei, potrivit informației sigure a Sf. Irineu de Lyon, a întâlnit pe unii dintre Apostoli,
devenind și ucenic al lor; este posibil ca Sf. Papias de Hierapolis să-l fi ascultat pe Sf. Ap. Ioan.
- autorul Epistolei către Diognet este necunoscut în Biserica veche, a scris în a doua jumătate a
secolului al II-lea, lucru care exclude cunoașterea Sf. Apostoli; la fel și autorul Didahiei este
necunoscut, nu are legături cu Sf. Apostoli, a scris undeva la sfârșitul secolului I și începutul secolului
al II-lea; deducem de aici că Sf. Clement Romanul, Sf. Ignatie Teoforul și Sf. Papias contează ca autori
apostolici.
- Părinții Apostolici sunt cei mai vechi Părinți ai Bisericii; contează ca persoane care au cunoscut pe Sf.
Apostoli.
- problematica fundamentală a scrierilor și a teologiei acestora se află în legătură cu situația
bisericilor locale
Caracteristicile literaturii post-apostolice
- au un conținut și stil apropiat de literatura nou testamentară.
- Părinții Apostolici țin foarte mult la puritatea învățăturii de credință, lucru subliniat prin referiri
continue la Sf. Scriptură.
- temele centrale sunt sensul și importanța Ierarhiei bisericești (centrul teologiei lor);
- sunt scrieri moralizatoare (învață cum să trăiască creștinul în Biserică).
- Ierarhia bisericească este o problemă a timpului; creștinul trebuie să știe foarte clar cine este
diaconul, preotul, episcopul.
- necesitatea apariției scrierilor Părinților Apostolici este dată de lămurirea dar și întărirea primelor
comunități creștine în privința diferitelor probleme prin care acestea treceau.
- o problema importantă a vremii, care a frământat nu doar pe Părinții Apostolici, a fost venirea
imediată a Mântuitorului; apar concepțiile milenariste, dochetiste.
- o altă problemă care solicita răspuns este legătura creștinilor cu iudaismul și curentele iudaizante.
- alte caracteristici ale literaturii Părinților Apostolici: este literatură ocazională, nespeculativă; are un
caracter practic; este o literatură simplă, pastorală, misionară, epistolară prin excelență; este o
literatură strict religioasă, privind probleme ce apar în interiorul Bisericii.
- în comparație cu Părinții Apologeți a căror literatură este legată în mare măsură de persecuții,
Părinții Apostolici nu scriu despre persecuții în general ci despre anumite întâmplări speciale din
timpul lor;
- lucrările lor nu sunt adresate autorităților statale sau vreunui înalt funcționar al statului.
- în operele Părinților Apostolici persecuția este un element ce stimulează viața creștină
duhovnicească, este văzută cu ochi buni, este o imagine a suferirii împreună cu Mântuitorul.
- primii creștini înțeleg suportarea persecuției ca o continuare a suferirii morții de către Mântuitorul.
- Părinții Apostolici se simt fericiți prin persecuții, nu protestează împotriva lor; Sf. Ignatie Teoforul
spune: „Dacă fiarele nu vor voi să mă mănânce, am să le silesc eu”.
- putem vorbi în această perioadă de existența unei Instituții apostolice referindu-ne la autoritatea
Părinților Apostolici.
- din categoria Părinților Apostolici și Apologeți fac parte și Sf. Grigorie Taumaturgul al Neocezareei,
Sf. Ciprian al Cartaginei și Sf. Dionisie cel Mare al Alexandriei ca Părinți pre-niceeni.
- literatura Părinților Apostolici și literatura apologetică se încadrează între Simbolul apostolic (50 d.
Hr.) și Simbolul de la Niceea (325 d. Hr.).

Lectură:
În continuare, vom propune lecturi din volumul: Scrierile Parintilor
Apostolici - traducere in limba romana (se poate citi apăsând pe acest
link).
2. OPERA SFÂNTULUI CLEMENT ROMANUL, SFÂNTULUI IGNATIE TEOFORUL,
SFÂNTULUI POLICARP AL SMIRNEI, SFÂNTULUI IRINEU DE LYON
Epistola Sf. Clement Romanul către comunitatea din Corint
- este cea mai veche scriere creștină după Noul Testament.
- este redactată ca „ scrisoare a Bisericii lui Dumnezeu care locuiește temporar în Roma, către
Biserica lui Dumnezeu care locuiește temporar în Corint”.
- unitatea textului arată un singur autor.
- se păstrează mai multe manuscrise ale lucrării (ex: Codex alexandrinus din secolul al V-lea)
- fragmente ale textului se mai păstrează în limbile coptă și siriacă.
- epistola este menționată de mai mulți autori: Sf. Ignatie Teoforul, Sf. Policarp, Sf. Irineu, Clement
Alexandrinul și Eusebiu de Cezareea (în Istoria Bisericească).
- tema centrală: normele vieții creștine.
- motivația pentru care scrie epistola reprezintă o răscoală provocată de creștinii din Biserica din
Corint.
- se împarte în 2 părți (cap. 1-38; cap. 40-65)
- cap. 20 privește descrierea armoniei existente în cosmos.
- cap. 24 și 26 privesc învierea morților.
- cap. 37 cuprinde descrierea comunității creștine pe care o compară cu un corp de armată în care
trebuie să existe ordine; de asemenea, comunitatea trebuie să aibă unitatea pe care o are corpul
armat.
- în cap. 59-61 avem o rugăciune (se presupune că este extrasă din viața liturgică a Bisericii din acea
perioadă).

Lectură: paginile 46-79 din lucrarea:

Scrierile Parintilor Apostolici - traducere in limba romana
– se poate descărca apăsând pe link-ul de mai sus.
 Sf. Ignatie al Antiohiei (Teoforul)
Caracteristici generale (teologia)
- este sărbătorit la 20 decembrie.
- nu abordează problemele bisericești atât ocazional și practic, cât mai ales teologic.
- de la el se păstrează cele mai multe scrieri din aceasta perioadă.
- vorbește foarte mult despre Ierarhia bisericească (teologia sa despre Ierarhie este valabilă până
astăzi).
- Sf. Ciprian al Cartaginei va prelua teologia sa despre Ierarhie și o va dezvolta în opera sa Despre
unitatea Bisericii.
- combate curentele iudaizante și dochetismul.
- folosește limbajul epocii în care trăiește.
- teologia sa are drept premisă inspirația Sf. Duh: „Doar dacă Duhul Sfânt îmi va spune ceva, voi
spune și eu vouă”.
- pentru prima dată în istoria Bisericii foloseste termenul de Biserică sobornicească (kaqolikh,
ekklhsi,a); de asemenea termenul de creștinism, care mai târziu va fi explicat de Teofil al Antiohiei.
- el spune: „creștinii exista ca roadă a preafericitei patimi a Mântuitorului”.
- apare pentru prima dată noțiunea de Evanghelie.
- teoforul = purtătorul de Dumnezeu.
- Tradiția îl identifică cu copilul pe care Mântuitorul l-a ținut în brațe.
- Ignatie înseamnă foc (lat. ignis, is = foc) pentru că a suferit martiriul prin foc.
- prin creștinism înțelege noua condiție socială iar prin Biserică sobornicească vrea să arate
universalitatea acesteia ca unitate de credință.
- este primul Părinte al Bisericii care vorbește despre fecioria Maicii Domnului.
- literatura din aceasta perioadă promovează termenul de Biserica sobornicească, o noțiune care
împreună cu mărturisirea de credință va rămâne până astăzi în Biserică.
- de asemenea în secolul al IV-lea sunt folosiți termenii de Biserică catolică și Biserică ecumenică care
exprimă realități oarecum distincte; Biserică catolică înseamnă că este cuprinzătoare a toată lumea,
faptul că se întinde în spațiu; Biserică ecumenică este Biserica legată de teritoriul unde locuiește
cineva, care privește nu întinderea teritorială ci legătura Bisericii cu omul.
- Tradiția amintește de ucenicia Sf. Ignatie alături de Apostolii Petru și Ioan.
- informații despre Sf. Ignatie se găsesc la: Sf. Irineu, Eusebiu de Cezereea, Fericitul Ieronim (De viris
illustribus), Sf. Atanasie, Sf. Vasile iar Sf. Ioan Gura de Aur scrie un Cuvânt de laudă la adresa Sf.
Ignatie.

Contribuția teologică (caracteristici)

- teologia sa este rezultat al continuării Tradiției apostolice.
- teologia slujirii episcopale, unitatea Bisericii și realitatea euharistică
- motivația slujirii episcopale este dată de părerea unor creștini că nu ar fi necesară participarea la Sf.
Liturghie oficiată de episcopul local
- Sf. Ignatie spune că „episcopul este amestecat cu Hristos, la fel cum episcopul este unit cu Hristos
tot așa trebuie să fie unit credinciosul cu episcopul”.
- episcopul este mijlocitor către Dumnezeu, este tip al Tatălui, este continuare a lucrării Domnului și a
Apostolilor.
- acest lucru face ca de el să depindă valabilitatea Euharistiei.
- Sf. Ignatie dezvoltă teologia unității Bisericii în centrul căreia se află episcopul; unirea credincioșilor
cu episcopul este unire cu Dumnezeu. („Doar în măsura în care un om este membru al Bisericii se
poate uni cu Dumnezeu”).
- Biserica sobornicească este determinată de unitatea credincioșilor cu episcopul („Unde se vede
episcopul acolo să fie și mulțimea, după cum unde este Hristos acolo și soborniceasca Biserică”).
- teologia realității euharistice vine ca un răspuns la concepțiile dochetiste.
- premisele teologiei sale sunt interesul pentru problemele comunității și iluminarea de la Sf. Duh.
Teme
Triadologie
- el vorbește mai rar despre Dumnezeu, vorbește des de Domnul Hristos și nu folosește sau poate nu
cunoaște noțiunea de Sf. Treime; chiar dacă nu vorbește de Sf. Treime menționează pe Fiul lui
Dumnezeu, apoi pe Tatăl și pe Sf. Duh („În toate câte faceți să sporiți cu trupul și cu duhul în Fiul și în
Tatăl și în Duhul”; „Iisus Hristos S-a supus după trup Tatălui, iar Apostolii lui Hristos și Tatălui și
Duhului”; „Sunteți pietre ale templului Tatălui, pregătiți pentru zidirea lui Dumnezeu Tatăl, ridicați la
înălțime cu unealta lui Hristos care este Crucea, folosindu-vă de Duhul Sfânt ca de o funie”).
- cunoașterea lui Dumnezeu se face prin Fiul.
- creștinismul este calea de cunoaștere a lui Dumnezeu.
- „Dumnezeu deși nevăzut, nu este necunoscut și S-a făcut cunoscut prin Iisus Hristos”
- Dumnezeu și Iisus Hristos sunt perfect uniți, de la Care vine toată bunătatea, Ei sunt nădejdea
creștinilor.
- în opera sa amintește adesea de Hristos (157-160 de ori)

Viața
- puținele informații pe care le cunoaștem despre Sf. Ignatie se datorează epistolelor sale.
- informații despre el mai aflăm din martiriul său și de la Eusebiu de Cezareea.
- s-a născut aproximativ în anul 30 d.Hr.
- este de origine grecească.
- a primit la naștere numele de Ignatius, iar la botez pe cel de Qeoforoj.
- s-a bucurat de educație grecească aleasă, cunoscând principalele curente filosofice și religioase ale
vremii sale.
- are un talent scriitoricesc deosebit.
- încă din timpul vieții s-a bucurat de o autoritate puternică, de o putere duhovnicească deosebită.
- a fost al 2-lea sau al 3-lea episcop al Antiohiei după Sf.Ap. Petru și Evodius.
- istoricul Teodoret menționează că a fost așezat episcop de Sf. Ap. Petru, fapt ce a fost confirmat și
de Sf. Ioan Gură de Aur care ne spune că a fost așezat episcop ,,prin mâinile Apostolului”.
- istoricul Socrate ne spune că Sf. Ignatie a introdus în Antiohia cântarea antifonică a Psalmilor,
răspândită mai apoi și în alte comunități creștine.
- între anii 110-117, sub persecuția împăratului Traian (98-117), este prins și condamnat la sfâșiere de
către „animale în Amfiteatrul lui Flavian” (care mai târziu se va numi Colosseum).
- Sf. Ignatie mărturisește că „însoțit de zece leoparzi” face drumul din Răsărit până la Roma; ajungând
în Smirna, primește pe întâistătătorii mai multor biserici cărora le și trimite scrisori; de asemenea în
Smirna află că Biserica din Roma face demersuri pe lângă autorități pentru revizuirea sentinței sale
de condamnare; ca răspuns la acest fapt, îi adresează o scrisoare; din Smirna traseul trece prin
Troada, pe mare până la Neapole, pe uscat până la Filipi și apoi pe Via Ignatia până la Roma.
- în ziua de 18 decembrie sunt ucisi în Colosseum doi însoțitori ai săi, Zosima și Rufus.
- la 20 decembrie este condamnat și Sf.Ignatie.
- după moartea sa, creștinii au adunat rămășițele trupului său și le-au depus în Antiohia la temelia
unei biserici.
- pentru sfințenia vieții sale, creștinii au început să sărbătoreasca ziua de naștere a Sfântului, fapt ce
întărește cultul pentru martiri ce exista în acea perioadă.

Opera
- a scris 7 epistole: către Efeseni, Magnezieni, Tralieni (scrise în Smirna); către Romani, Filadelfieni,
Smirneni și o epistolă adresată Sf. Policarp (scrise în Troada); aceste epistole reprezintă documente
teologice importante.
- primul martor al acestor scrieri este Sf. Policarp.
Lectură: paginile 157-190 din lucrarea:
Scrierile Parintilor Apostolici - traducere in limba romana
Lucrarea se poate descărca apăsând pe link-ul de mai sus.
 Sf. Policarp, Episcopul Smirnei
Caracteristici generale (teologia)
- este sărbătorit la 23 februarie.
- este considerat cea mai ortodoxă personalitate a Bisericii din Asia Mică în prima jumătate a sec al II-
lea.
- a cunoscut pe Sf. Apostoli, care l-au și instalat episcop în Smirna, după ce mai întâi fusese ucenic al
Sf. Ap. Ioan.
- se vorbește despre o tradiție ioaneică a Părinților din Asia Mică.
- a trăit într-o perioadă de mari încercări pentru Biserică, datorită răspândirii unui număr mare de
învățători care nu conservau tradiția apostolică.
- a avut ca ucenici pe Sf. Papias de Hierapolis și pe Sf. Irineu de Lyon.
- încă din timpul vieții s-a bucurat de o autoritate deosebită, astfel încât, în timpul păstoririi
episcopului Anicet la Roma (154-166), este trimis ca mesager al Bisericilor din Asia Mică pentru a
discuta problema sărbătoririi Paștilor, contribuind în acest fel la preîntâmpinarea unei schisme în
interiorul Bisericii; toate aceste i-au adus numele de „învățător al Asiei”.

- se păstrează o singură epistolă care nu s-a bucurat de o prea mare apreciere teologică; ea vorbește
mai mult despre aspecte ale vieții religioase și sociale.
- epistola conține un mesaj doctrinar care combate pe cei care negau Întruparea Domnului; de
asemenea ea este un răspuns la învățăturile greșite ale dochetiștilor.
- în epistola se găsesc sfaturi practice care privesc întărirea vieții creștine, rugăciunea și respectarea
conducătorilor statului.
- motivul pentru care Sf. Policarp scrie epistola îl constituie un conflict iscat de un anume preot
Valens și de soția acestuia în cadrul Bisericii din Filipi; spune Sf. Policarp: „M-am întristat mult pentru
Valens care a fost făcut cândva preot la voi și nu cunoaște locul ce i s-a dat. Sunt foarte trist, fraților,
pentru Valens și soția lui cărora Dumnezeu să le dea pocăință adevărată. Fiți dar și voi cunoscători în
această privință și nu-i socotiți ca dușmani pe unii ca aceștia ci chemați-i ca pe niște mădulare
bolnave și rătăcite ca să mântuiți trupul nostru, al tuturora; făcând așa vă zidiți pe voi înșivă”.
- tema epistolei: Ierarhia bisericească, raportarea creștinilor la preoție.
- spune Sf. Policarp: „comportarea față de preot trebuie să fie conformă și identică cu comportarea
creștină în general”.
- epistola cuprinde elemente de teologie pastorală (hristologice, soteriologice, eclesiologice,
consideratii morale).
- în tematica sa se reia problema ierarhiei.
- epistola are în centru îndemnurile pe care le adresează diaconilor și preoților.
- despre diaconi, spune Sf. Policarp: „Diaconii să fie fără prihană înaintea dreptății lui Dumnezeu, ca
diaconi ai lui Dumnezeu și ai lui Hristos și nu ai oamenilor. Să nu calomnieze, să nu vorbească în două
feluri, să nu fie iubitori de arginți, să fie înfrânați în toate, milostivi, sârguincioși, umblând potrivit
adevărului Domnului, care a fost diaconul tuturor și este chip al slujirii diaconilor în Biserică. Dacă Îi
vom plăcea în veacul de acum vom primi și pe cel ce va să fie, precum ne-a făgăduit că ne va scula din
morți, iar dacă vom viețui în chip vrednic de El și vom crede, vom fi împărați împreună cu El”.
- despre preoți spune: „Preoții să fie miloși și milostivi cu toți. Să întoarcă pe cei rătăciți, să cerceteze
pe toți bolnavii, să nu treacă cu vederea pe văduvă sau pe sărac sau pe orfan și să se gândească
pururea la ce este bun înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor. Să se ferească de orice mânie, de
părtinire, de judecată nedreaptă, să se depărteze de orice iubire de argint, să nu dea crezare celui
care vorbește împotriva cuiva, să nu fie aspri în judecată știind că toți suntem supuși păcatului”.
- pentru Sf. Policarp, Iisus Hristos este ,,Însuși veșnicul Arhiereu, Fiul lui Dumnezeu. După cum
Dumnezeu L-a înviat pe Iisus Hristos, tot așa ne va învia și pe noi”.
- mântuirea este gândită doar în context hristologic.
- trei factori principali privesc mântuirea: credința „este mama noastră a tuturor”, dreptatea,
adevărul
- „Hristos este acela care crează iconomia vieții creștine în cer și pe pământ. Credința aduce roade în
Iisus Hristos Care pentru păcatele noastre a înfruntat moartea și a înviat din morți, Care va judeca viii
și morții”.
 - nu ezită să-i combată pe Marcion, pe dochetiști.
- „Cine nu mărturisește că Iisus Hristos a venit în trup este antihrist”; „Cine întortochează cuvintele
Domnului după propriile sale dorințe și tăgăduiește învierea și judecata acela este întâiul născut al
satanei”; „Tinerii să se supună preoților și diaconilor că lui Dumnezeu și lui Hristos”.
- în concepția sa sfinții vor judeca lumea.
- Sf. Policarp ne vorbește de virtuțile pe care trebuie să le aibă creștinul în Biserica: dragoste
adevărată, părăsirea vorbei deșarte, slujirea lui Dumnezeu.
- teologia Sf. Policarp este legată de cea a Sf. Ignatie.
- în centrul operei sale stă Învierea, dobândirea armelor dreptății, slujirea lui Dumnezeu.
- Sf. Policarp tratează problema femeilor, a văduvelor și a tinerilor.
- Biserica este prezentată pastoral și nu dogmatic, ea este corpul întreg al creștinilor.
- nu folosește termenul de episcop, pentru că în acea vreme episcop = preot (πρεσβύτερος)
- avem informații despre viața sa nu numai din martiriul său, ci și dintr-o lucrare redactată de Pionius
(secolul al IV-lea) „Vita Polycarpi”.

Viața
- s-a născut în anul 69 într-o familie înstărită.
- primele noțiuni despre creștinism le primește de la Calestione.
- potrivit Sf. Irineu al Lyonului, Sf. Policarp a fost ucenic al Sf. Ioan, i-a cunoscut pe cei care l-au văzut
pe Domnul și a fost numit Episcop de Smirna de către Sf. Apostoli.
- „Am auzit pe Policarp cum istorisea despre relațiile sale cu Ioan Evanghelistul și cu ceilalți care
văzuseră pe Domnul; cum își amintea el de cuvintele lor și de faptele pe care le auzise de la ei despre
Domnul, despre minunile Sale și învățătura Sa; cum Policarp după ce a primit toate acestea de la
martorii oculari ai vieții Cuvântului a învățat toate acestea potrivit Scripturilor” Sf. Irineu al Lyonului,
Epistola catre Florinus.
- în anul 106 era deja episcop al Smirnei.
- în 154-155 ajunge la Roma pentru clarificarea problemei Paștilor (creștinii din Răsărit, Asia Mică,
Egipt, Mesopotamia Siria sărbătoreau Paștele la 14 Nisan (aprilie) - erau numiti quatrodecimali).
- la Roma convertește pe unii dintre gnostici; potrivit Sf. Irineu al Lyonului, Sf. Policarp l-a întâlnit pe
Marcion despre care a zis „îl recunosc pe cel întâi născut al satanei”.
- întors în Smirna, este arestat sub Antonin Piul (138-161) și condamnat la moarte prin ardere pe rug.
- suferă martiriul în stadionul din cetate (între 155-156 sau 167-168 sau 177; încă există discuții între
specialiști).
- din martiriul său, scris la rugămintea Bisericii din Filomelium, aflăm că a slujit lui Hristos 86 de ani.
- „De 86 de ani îi slujesc lui Hristos. Cum pot eu oare să Îl blestem pe Împăratul meu, pe Acela care m-
a mântuit?”
- Sf. Irineu și Eusebiu de Cezareea ne spun că Sf. Policarp a adresat mai multe scrisori Bisericilor din
vecinătate și unor frați episcopi; dintre scrierile sale s-a păstrat doar Epistola către Filipeni într-o
traducere latină.

Lectură: paginile 208-214 din lucrarea:

Scrierile Parintilor Apostolici - traducere in limba romana
se poate descărca apăsând pe link-ul de mai sus.

Martiriul Sfântului Policarp este descris în acest izvor, tradus în limba

română: Actele martirice (se poate descărca apăsând pe link-ul de mai
sus) paginile 27-35.
 Sfântul Irineu al Lyonului
Caracteristici generale (teologia)
- este prăznuit de Biserică pe 23 august
- este considerat teolog al Sfintei Tradiții; îl continuă pe Sf. Ignatie.
- teologia sa are drept premise cultura orientală dar și experiența vestică.
- se naște în Orient și se dezvoltă în Occident; cunoaște tradiția micrasiatică dar și problemele
apusene.
- teologia sa constituie restabilirea gândirii teologice cu Tradiția Apostolică.
- nu folosește nici premisele, nici metodele filosofico-teologice ale apologeților; el combate pe
vrăjmașii Bisericii cu armele Bisericii: postul, rugăciunea, aprofundarea textelor sfinte, cunoașterea
mărturisirii de credință ortodoxe.
- împotriva gnosticismului, Sf. Irineu dă naștere teologiei restaurării, accentuează puritatea lumii și
creează un discurs optimist; analizând ceea ce nu este adevărat (gnosticismul) se descoperă ceea ce e
adevărat (Creștinismul)5.
- Sf. Irineu socotește că în Biserică se află singurul adevăr valabil.
- apelează la Părinții anteriori (Sf. Ignatie Teoforul, Sf. Meliton de Sardes);

N.B .: elemente de canon patristic: 1. referirile Sfinților Părinți, 2. hotărârile explicite ale Sinoadelor:
„Pe cutare și cutare să îi citești. Dar pe cutare să nu-l citești”.1 3. Tradiția bisericească.

Teologia restaurării
- iconomia dumnezeiască privește întregul proces de mântuire a omului prin Hristos.
- Hristos, veșnic născut din Tatăl, Se naște în timp și restaurează în persoana Sa divino-umană
întreaga creație, prin asumarea firii omenești.
- la fiecare eveniment marcant (de ex. Nașterea Domnului) din viața Mântuitorului (pentru om),
participă întreaga creație, prin reprezentanți ai faunei, ai florei, ai astrelor, ai lumii îngerești ș.a. = tot
cosmosul (Teologie ecologică).
- Sf. Maxim avea să spună, mai târziu, despre Întruparea Mântuitorului ca înnoire a firii, că actul de
Întrupare înseamnă chenotomie pentru om = deschiderea unui drum nou pentru om.
- În Hristos se realizează reînnoirea lumii ce echivalează cu o nouă creație; omul, prin lucrarea lui
Hristos, ajunge la asemănarea după har; în Hristos, omul se întoarce la starea cea dinainte de cădere.
(Vechiul Adam și Noul Adam).
- starea finală a restaurării este un act meta-istoric (după istorie) și constă în gustarea continuă și
adâncirea neîntreruptă în Dumnezeu, într-un urcuș în spirală; „Dumnezeu S-a unit cu omul”; „Dacă
omul nu ar fi putut să se unească cu Dumnezeu, n-ar fi participat nici la înțelepciune”.
- în restaurare un rol important îl are Născătoarea de Dumnezeu; joacă un rol mântuitor; Eva s-a
arătat început al căderii, iar Maria pricină de mântuire pentru toată omenirea.
- Sfânta Euharistie: prezența reală a Trupului și a Sângelui lui Hristos în materia euharistică; această
realitate e legată de învierea morților.
- Botezul: afundarea este îngroparea cu Hristos, iar scoaterea din apă, revenirea la viață (în Hristos).
- împotriva gnosticilor susține argumentul istoric al Tradiției, și anume că există unui lanț neîntrerupt
al persoanelor sfinte prin care s-a transmis învățătura lui Hristos de la El și prin El (garanția Bisericii).
- tot ceea ce există în lume trimite la Dumnezeu.
- totul este o unitate armonică prin care comunicăm cu Dumnezeu, într-o doxologie continuă, ceea ce
este, în fond, condiția normală a creației, menirea ei de la început.
- pentru Sf. Irineu, Sf. Scriptură e prima mărturie a Tradiției; nu este o ruptură între cele două;
purtătorii vii ai Tradiției au o importanță mai mare decât textele Noului Testament; Sf. Tradiție este
aceeași pretutindeni, de unde și realitatea dinamică a Tradiției;

1
Totuși e nevoie de prudență în cercetarea lucrărilor eretice. Mai degrabă, să aprofundăm Ortodoxia; Trebuie
știut și faptul că apariția ereziei (în general) doar a provocat reacția Părinților, dar nu a creat propriu-zis teologia
Părinților.
 - creșterea Tradiției nu înseamnă schimbarea adevărului; omul învață mereu de la Dumnezeu despre
Dumnezeu; creșterea Tradiției ține de creșterea gradului de experiere a Adevărului din partea omului
(Tradiția e direct proporționată cu creșterea omului).
- omul este chemat să sporească în Hristos și să devină dumnezeu; așadar, progresul al omului ține
de cunoașterea Adevărului și de îmbunătățirea vieții morale (prin asceza).
- cunoașterea lui Dumnezeu nu este teoretică, ci constituie experiența participării la Dumnezeu, care
duce inevitabil la cunoașterea realității și la autocunoaștere; „A fi în Dumnezeu este ca și cum ai fi în
lumină”.

Viața
- pe baza informațiilor din operele sale și de la Eusebiu din Cezareea, știm că este originar din Asia
Mică, ucenic al Sfântului Policarp.
- ajunge la un moment dat în Galia (datorită comerțului dintre Asia Mică și Galia).
- în 177 e trimis la Roma cu o scrisoare a comunității din Lyon, în apărarea episcopului Eleutherios.
- după acesta, Fotinus e numit episcop al Lyonului sub Victorin al Romei (189-199).
- moare în 202, suferind martiriu (potrivit Fer. Ieronim).

Opera
- au rămas de la el 2 scrieri, traduse în latină.
- este autor de limbă greacă.
- cea mai importantă lucrare a sa este Adversus Haereses, iar a doua, ca importanță, este Epideixis,
(Lămurire a Propovăduirii apostolice, a kerigmei).
Adversus Haereses e scrisă în 5 cărți, în 180.
- e tradusă în latină în sec III-IV.
- e scrisă împotriva sectei lui Valentin și a tuturor ereziilor precedente; adevărata gnoză a fost dată de
Hristos Apostolilor, care au consemnat-o în scrierile NT;
- scrierile eretice sunt neadevărate.
- cartea întâi e împotriva sistemului gnostic al lui Ptolemeu, căreia îi opune regula veritatis, (kanon
tes pisteos sau regula fidei = dreptarul credinței).
- cartea a II-a expune și combate învățătura lui Valentin despre pleromă, despre eoni (că Hristos ar fi
un eon).
- cartea a III-a vorbește despre adevărul mijlocit de Sf. Scriptură și Sf. Tradiție; Dumnezeu creatorul
este singurul Dumnezeu care există; Hristos este Fiul Lui și Mântuitorul creației.
- cartea a IV-a, despre interdependența VT cu NT (VT = profeția NT).
- cartea a V-a, despre problema învierii cu trupul, despre Dumnezeu Creator.
- Sf. Irineu este considerat întemeietorul Teologiei Dogmatice; arată că NT este fundament al
adevăratei credințe; prezintă prima listă a episcopilor Romei, începând cu Petru; afirmă că gnosticii
nu au unitatea de măsură a Bisericii Dreptmaritoare (nu au regula fidei); prezintă criteriile teologice și
bisericești ale adevărului; descrie unirea celor 2 firi în Hristos.
Epideixis se păstrează grație unei traduceri armenești din 575-580.
- e adresată unui anume Marcion.
- este o scurtă prezentare a învățăturii creștine.
- încearcă o fundamentare rațională a credinței; are și caracter apologetic; tratează teologia
mântuirii, Dumnezeu și creația, păcatul omului și milostivirea lui Dumnezeu, mântuirea în Hristos,
preexistența și Întruparea Fiului, împlinirea profețiilor despre Hristos.

Lectură: din vol. II, pp.433-452 (despre învierea cu trupul) din lucrarea:
Sfantul Irineu de Lugdunum (Lyon) - Contra ereziilor
se poate descărca apăsând pe link-ul de mai sus.
Vol. I – este disponibil spre consultare aici.
 3. VIAȚA SFINȚILOR PAHOMIE CEL MARE ȘI ANTONIE CEL MARE

Pentru Sfântul Pahomie cel Mare, a se vedea: documentarul de aici;

Pentru Avva Antonie a se vedea:

Lectură: paginile 191-245 (Viața Sfântului Cuvios Antonie cel Mare)
din lucrarea: Sfantul Atanasie cel Mare - Scrieri
se poate descărca apăsând pe link-ul de mai sus.

și Patericul Egiptean 1 sau Patericul Egiptean 2

 4. OPERA SFÂNTULUI ATANASIE CEL MARE (AL ALEXANDRIEI)
(18 ian./2 mai; *cca 295–†373)
– Conștiința ortodoxă a Bisericii –
Introducere
– a relegat și relaționat contribuția teologică a Sf. Ignatie Teoforul, Sf. Irineu de Lyon, Sf. Dionisie al
Alexandriei și Teognost, pe care a evaluat-o eclesiologic și soteriologic.
- a suferit 5 exiluri prin ereticii și conducătorii imperiali ai acelui timp.

Contribuția teologică

- Caracterul neipostaziat al răului și întruparea Fiului Lui Dumnezeu

– 1. crearea omului cu capacitatea de a-L vedea pe Dumnezeu; 2. căderea în păcat a omului; 3.
întruparea Fiului lui Dumnezeu ca restaurare a întregii firi umane și aducerea ei la o condiție chiar
superioară celei din Rai, adică de unire supremă a ei cu Dumnezeu, proces înțeles ca îndumnezeire
(virtuală, în toți cei botezați, și efectivă, în cei avansați în depășirea de sine urmată de unirea cu
Hristos).
«răul nu este de la Dumnezeu, nici n-a fost în Dumnezeu, nici n-a fost de la început,
nici nu există vreo substanţă a lui, ci oamenii, respingând gândul binelui, au început
să gândească şi să-şi născocească cele ce nu sunt... cineva închizând ochii, îşi
năluceşte întunericul fără să fie întuneric şi umblă rătăcind ca în întuneric» (SF.
ATANASIE CEL MARE, Împotriva elinilor 7; PSB 15, p. 38).
Cuvântul «deşi este în toată zidirea, este în afară de toate după fiinţă, dar este în toate prin puterile Lui,
orânduindu-le pe toate» (SF. ATANASIE CEL MARE, Despre întruparea Cuvântului 17; PSB 15, pp. 110-111).
– omul = chipul lui Dumnezeu, prin care «a fost făcut să vadă pe Dumnezeu și să fie luminat de Acesta»
(Sf. Atanasie cel Mare, Împotriva elinilor 7).
omul «s-a despărţit de cugetarea la Dumnezeu şi a început să privească spre sine...
Căci despărţindu-se de cugtarea la acel Unul şi cu adevărat existent, adică la
Dumnezeu, şi de dorirea Lui, au căzut în poftele felurite şi mărginite ale trupului»
(Sf. Atanasie cel Mare, Împotriva elinilor 3).
«Căci călcarea poruncii i-a întors pe ei la starea cea după fire, ca aşa cum neexistând
au fost aduşi la existenţă, aşa să suporte precum se cuvine, şi stricăciunea spre
nefiinţă în cursul timpului. Căci dacă având odată drept fire nefiinţa, prin prezenţa şi
iubirea de oameni a Cuvântului au fost chemaţi la existenţă, în chip firesc, golindu- se
de gândul la Dumnezeu şi întorcându-se spre cele ce nu sunt – căci cele rele sunt
cele ce nu sunt, iar cele bune sunt cele ce sunt – odată ce s-au despărţit de
Dumnezeu, Care este, s-au golit şi de existenţă. (...) Căci omul este după fire muritor,
ca unul ce a fost făcut din cele ce nu sunt» (Sf. Atanasie cel Mare, Despre întruparea
Cuvântului 4; PSB 15, pp. 93-94).
- incapacitatea omului de a-și redobândi starea de dinainte, adică comuniunea nemijlocită cu
Dumnezeu, în fond existența sa și, astfel capacitatea operării distincției dintre necreat și creat.
«Dumnezeu... văzând din nou slăbiciunea fiinţei lor (= a oamenilor), ca una care nu
poate de la sine să-şi cunoască Creatorul, în niciun fel putând să înţeleagă că
Dumnezeu, prin faptul că este nenăscut, le aduce la existenţă, din cele ce nu există,
pe celelalte» (Sf. Atanasie cel Mare, Despre întrupare 1).
- întruparea Fiului lui Dumnezeu ca restaurare a naturii umane = «Cuvântul lui Dumnezeu S-a făcut
om ca noi să ne facem dumnezei».
Dumnezeu «miluind din nou neamul omenesc, ca unul Care este bun, nu i-a lăsat pe
aceştia lipsiţi de cunoaşterea Sa, ca să nu aibă o existenţă fără sens» (Sf. Atanasie cel
Mare, Împotriva elinilor 40). «Ce trebuia să se întâmple, dacă nu reînnoirea chipului
ca prin el să poată să-L cunoască din nou pe El oamenii? Şi cum ar fi putut să se
 întâmple altfel, dacă nu prin acest chip al lui Dumnezeu dat de Mântuitorul nostru?»
(Sf. Atanasie cel Mare, Împotriva elinilor 13).

Erezia lui Arie şi «naşterea după fire» a Fiului

– 1. introducerea de către Arie a conceptului de timp în viața Sfintei Treimi, 2. calitatea de Fiu după
fire a Mântuitorului, 3. dezvoltarea ideii că nașterea după fire precedă actul voinței, 4. deoființimea
Fiului cu Tatăl, 5. relația dintre adevăr și terminologie.
- Arie = identificare a nenăscutului cu neschimbatul. «nu participă la timp, nici nu S-a făcut
vreodată, nici nu a devenit» (Parmenide, 14/e); «fiind odată când nu era» (ἦν ποτὲ ὅτε οὐκ ἦν)
și avându-și existența «din cele ce nu există» (ἐκ οὐκ ὄντων).
– nu există în Dumnezeire «mai înainte și după aceea» (πρώτερον καὶ ὕστερον), ca în gândirea
aristotelică (Physika 4, 219ß; Sf. Atanasie cel Mare, Împotriva arienilor II, 33); între Tatăl și Fiul nu
există «interval de timp» (διάστηµα).
– teologie a «nașterii după fire» (φύσει γενήσεως).
«naştere după fiinţă» (γέννηµα τῆς οὐσίας) (Împotriva arienilor II 34), «Fiul, Unul-
născut după fire» (ὁ Υἱὸς φύσει µονογενής) (II, 9), «Fiul după fire şi adevărat» (φύσει
καὶ ἀληθεινῶς Υἱός) (II 59),
«naştere veşnică şi adevărată» (ἀΐδιος καὶ γνήσια γέννησις) (II 45), «Fiul este Cuvântul veşnic
propriu prin fire al fiinţei lui Dumnezeu» (Λόγος ἔστι ἀΐδιος φύσει τῆς οὐσίας τοῦ Θεοῦ ὁ Υἱός) (II
31).
– firea Celui care naște este și firea Celui născut.
«El a fost pururea Tată şi nu Şi-a adăugat calitatea de Tată, ca să nu se cugete că este
şi schimbător» (Împotriva arienilor I 28; PSB 15, p. 191).
«Căci, cum este cel ce naşte, aşa trebuie să fie şi cel născut. Şi cum este Tatăl
Cuvântului, aşa este şi Cuvântul Lui. Omul născut în timp naşte tot în timp pe cel
născut din el. Şi fiindcă este din ceea ce nu este, cuvântul lui încetează şi el şi nu
rămâne. Dar Dumnezeu nu este ca omul... De aceea, şi Cuvântul Lui este Cel ce este
şi este etern împreună cu Tatăl ca strălucirea luminii» (Împotriva arienilor II 35; PSB
15, p. 270).
- ceea ce nu există prin naștere după fire = «din afară».
«lucrul făcut este... din afara celui ce-l face (= ad extra), iar fiul este un născut al
fiinţei. De aceea, lucrul făcut nu este necesar să fie pururea. El este făcut când vrea
Făcătorul. Dar născutul nu este supus voinţei, ci este propriu fiinţei. Şi făcător este şi
se zice cineva, chiar cât nu există încă operele lui. Dar tată nu se zice cuiva şi nu este,
neexistând fiul» (Împotriva arienilor I 29; PSB 15, p. 191). «Fiul nu este din afară, ci
este născut prin fire din Tatăl... este vădit că Cuvântul este pe de o parte din Tatăl,
pe de alta coexistă pururea cu Tatăl» (Împotriva arienilor I 27; PSB 15, p. 189).
- în Dumnezeire nașterea Fiului nu introduce «pătimire» sau schimbare.
– 1. faptul nașterii, 2. felul în care naște Dumnezeu și 3. ce reprezintă pentru om și pentru mântuirea
sa toate aceste lucruri.
– teologia nașterii după ființă: 1. veșnicia Fiului lui Dumnezeu, 2. identitatea de ființă a Fiului cu Tatăl,
3. diferența între firea neschimbată a Fiului și firea schimbătoare a existențelor create.
– momentul temporal (διάστηµα) vs. iconomie.
«Apoi, fiindcă este acelaşi lucru să se spună că este „prin voinţă” şi că „era cândva
când nu era”... spunând
„prin voinţă” indică timpuri înainte de Fiul. Căci cele ce nu au existat cândva au fost
mai întâi voite» (Împotriva arienilor III 61; PSB 15, p. 393). «Sfatul şi hotărârea s-au
pregătit înainte de veac. Dar lucrul s-a făcut când a cerut trebuinţa şi a venit
Mântuitorul» (Împotriva arienilor II 77; PSB 15, p. 318).

«faptul de a se naşte este mai presus şi mai înainte de cel voinţei» (Împotriva arienilor II 2); «faptul de a fi
după fire este mai presus şi precede faptul de a-şi manifesta voinţa» (Împotriva arienilor III 62).
 Fiul «este voinţa vie a Tatălui şi lucrarea Lui voluntară... Şi este... pentru Dumnezeu
un lucru posterior a crea, faţă de a naşte. Căci Fiul este în mod propriu şi adevărat
din acea fericită şi etern existentă fiinţă. Iar cele ce sunt din voinţa Ei se constituie
din afară şi sunt create prin născutul propriu din ea» (Împotriva arienilor II 2; PSB 15,
p. 233). «Dar pe Cuvântul Său propriu, născut prin fire, nu-L voieşte înainte»
(Împotriva arienilor III 61; PSB 15, 392).
- nașterea Fiului vs. crearea lumii
Cuvântul sau Fiul este «asemănător după fiinţa Tatălui» (ὅµοις κατ᾽ οὐσίαν τῷ Πατρί);
este «Cuvântul adevărat şi după fiinţă al Tatălui» (ἀληθείνὸς καὶ φύσει τοῦ Πατρὸς
Λόγος); este «Fiu după fiinţă» (φυσικὴν υἱότητα); este Fiu «adevărat» (γνήσιος); este
chip neschimbat al fiinţei sau firii Tatălui; este neschimbat ş.a.
- «propriu» (ἴδιον), «propriu fiinţei Tatălui» – ἴδιος τῆς οὐσίας τοῦ Πατρός), «calitate personală»
(ἰδιότητα), «în mod personal» (ἰδιότροπος), «unul-născut» (µονογενής), «adevărat»
(ἀληθεινός),
«propriu» (ἴδιος).
«Căci nu desfiinţează cuvintele firea, ci mai degrabă firea preface cuvintele atrăgându-
le la ea. Căci nu sunt cuvintele înaintea firilor, ci firile sunt primele şi, după ele,
cuvintele» (Împotriva arienilor II, 3; PSB 15, 234).
- această poziționare a Sfântului Atanasie indică faptul că adevărul și teologia sunt deasupra
cuvintelor, care trebuie să se orienteze după adevăr.
«luând ambele părţi... şi raţiunea celor spuse examinând, a aflat că acestea erau de
acord între ele şi că cuvintele diferite erau legate de înţelesul comun» (Sf. Grigorie
Teologul, La Sf. Atanasie. Cuvântul XXI, 25; PG 35, 1125B).

Hristologia mântuitoare
– 1. unirea omului cu Dumnezeu, 2. moartea morții și nestricăciunea trupului, 3. principiile teologhisirii,
4. dificultățile dogmatice ale arienilor, 5. faptul că Logosul S-a făcut trup fără să își schimbe firea
dumnezeiască,
– hristologia sa privește direct actul de mântuire a omului, prin taina lui Hristos, Dumnezeu adevărat
și om adevărat.
– realismul hristologic al Sfântului Atanasie este redat înainte de toate de ideea că doar unirea sau
înrudirea Fiului lui Dumnezeu cu creația reprezintă baza mântuirii; un Fiu creat nu ar fi putut oferi
omului mântuirea, prin îndumnezeirea creaturii.
«dacă Fiul ar fi creatură, omul ar fi rămas muritor, nefiind unit cu Dumnezeu. Căci nu
creatura a unit vreodată creaturile cu Dumnezeu, având şi ea să caute pe cineva care
să o unească cu El. Nici nu poate o parte a creaţiei să fie mântuitoarea creaţiei,
având şi ea nevoie de mântuire... Iar acestea fiind desfăcute de la trup, toţi am fost
eliberaţi pentru înrudirea trupului. Şi aşa ne-am unit şi noi cu Cuvântul» (Împotriva
arienilor II, 69; PSB 15, p. 308). «Dar nu s-ar fi îndumnezeit omul unindu-se tot cu o
creatură, deci dacă Fiul n-ar fi fost Dumnezeu adevărat. Nici n-ar fi îndrăznit omul să
stea în faţa Tatălui, dacă n-ar fi Cuvântul prin fire şi adevărat al Lui, Cel ce a îmbrăcat
trupul» (Împotriva arienilor II, 70; PSB 15, p. 309).
- doar o întrupare reală oferă omului unirea cu Dumnezeu și, prin urmare, mântuirea reală a celui
dintâi prin omorârea morții.
«Căci dacă Cuvântul ar fi fost în trup prin chipuire, cum zic aceştia, iar ceea ce se
spune prin închipuire este o nălucire, rămâne o părere şi mântuirea şi învierea
oamenilor» (Către Epictet 7; PSB 16, p. 173).
- în moartea Sa trupească Mântuitorul a omorât moartea și a oferit nestricăciunea trupului prin
participarea la Trupul Său.
«Căci ştiind Cuvântul că nu se putea desfiinţa altfel stricăciunea oamenilor decât
prin moarte, dar nu era cu putinţă să moară Cuvântul, odată ce este Însuşi Fiul cel
nemuritor al Tatălui. Îşi ia un trup în stare să moară, pentru ca acesta, împărtăşindu-
 se de Cuvântul Cel peste toate să Se facă în stare să moară pentru toţi, dar prin
Cuvântul ce locuia în El să rămână nestricăcios şi, drept urmare, să înceteze la toţi
stricăciunea, prin harul învierii» (Despre întruparea Cuvântului [...] 9, vezi şi 20; PSB
15, p. 100). «Deci trupul Lui, având aceeaşi fire ca a tuturor – căci era trup omenesc,
măcar că s-a alcătuit printr-o minune de chip nou – şi fiind deci şi el muritor, a murit
potrivit sorţii trupurilor noastre asemănătoare; dar prin sălăşluirea Cuvântului în el,
nu s-a stricat potrivit firii lui, ci pentru Cuvântul lui Dumnezeu care locuia în el, era în
afara stricăciunii. Şi astfel s- au petrecut cu el în chip minunat amândouă acestea
împreună: moartea tuturor s-a împlinit în trupul Domnului şi moartea şi stricăciunea
au fost desfiinţate în el pentru Cuvântul care era unit cu el. Căci era nevoie de
moarte şi trebuia să primească moartea pentru toţi, ca să se împlinească ceea ce se
datora de către toţi» (ibidem, 20; PSB 15, pp. 115-116). «chiar dacă a murit (= trupul
lui Hristos) pentru răscumpărarea altora, nu a văzut stricăciunea (descompunerea),
căci a înviat întreg. Pentru că trupul nu era al altcuiva decât al Vieţii» (ibidem 21; PSB
15, p. 117).
- 1. Izolează pe Dumnezeu Tatăl în cadrul Sfintei Treimi, distincția dintre necreat și creat relizându-se
la nivelul Tatălui și al restului existențelor (inclusiv Fiul și Sfântul Duh) și nu la nivelul Sfântei Treimi
și a lumii create; 2. Introduce categoria timpului în nașterea Fiului; 3. Dumnezeu rămâne necunoscut
și neîmpărtășit lumii.
– taina lui Hristos = realitate logică.
„Scriptura pentru Sfântul Atanasie «suficientă» ca să arate adevărul. Atunci însă când
apar erezii care afectează însuşi adevărul, se face necesară luminarea Duhului, deşi
fireşte Scriptura deţine rolul hotărâtor de busolă, ca de altfel şi învăţătorii «de
Dumnezeu insuflaţi» ai Bisericii, Tradiţia. Luminarea este desăvârşita legătură a
participării omului la Hristos şi la Duhul şi este fundamentată pe înoirea chipului
dumnezeiesc din om. Experierea adevărului este oglindirea chipului Cuvântului în
restaurarea după chip care există în om. Însă pentru că Logosul este «chip neschimbat»
al Tatălui, omul privind în sinea sa chipul Cuvântului, priveşte şi pe Tatăl. Din această
pricină şi insistă Sfântul Atanasie asupra ideei că Logosul «L-a dăruit» omului pe Tatăl, i-
a predat acestuia învăţătura despre Tatăl. Nu putem să-L cunoaştem pe Tatăl prin
intermediul naturii sau al filosofiei. Tot ceea ce priveşte teologia, viaţa Sfintei Treimi şi
lucrarea sfintei iconomii, cunoaştem numai în măsura în care Sfânta Treime ne oferă ea
însăşi participarea la Ea, în măsura în care lucrările sau energiile Ei se întind asupra
noastră, în măsura în care ni Se descoperă. Prin urmare, faptul că Dumnezeu este un
Tată Care are un Fiu deofiinţă, faptul că Fiul Se naşte după fire (din care pricină şi este
deofiinţă) şi nu ca zidire în timp, faptul că Fiul, întrupându-Se asumă omul întreg şi
restaurează chipul din el constituie un spaţiu de nepătruns pentru mintea omenească,
este adevăr dumnezeiesc în sine. Şi nu poate nimeni de la sine, cu puterile sale
omeneşti, să pătrundă la adevărul dumnezeiesc, dacă nu-l ajută Dumnezeu Însuşi, dacă
nu i Se descoperă, dacă Dumnezeu nu-l luminează pe teolog să trăiască şi, astfel, să
înţeleagă felul în care lucrează taina!” (Styl.G. Papadopoulos).
– Sfântul Atanasie a reuşit 1. Să precizeze unitatea de fiinţă a Sfintei Treimi, distrusă de Arie,
2. să excludă timpul din Sfânta Treime şi 3. Să înlocuiască agnosticismul cu cunoaşterea
adevărului, care este este rezultat al experierii şi al luminării dumnezeieşti.
«Ajung sfintele şi de Dumnezeu insuflatele Scripturi spre vestirea adevărului... este
de trebuinţă să-ţi înfăţişăm şi să-ţi punem în scris cele ce am aflat noi de la ei... ca să
nu socotească cineva fără preţ învăţătura Cuvântului Care S-a făcut ca noi, nici ca
lipsită de raţiune credinţa cea întru Hristos» (Împotriva elinilor 1; PSB 15, p. 29).
Scripturile «s-au grăit şi s-au scris prin bărbaţi de Dumnezeu cuvântători (teologi).
Iar noi învăţându-le de la dascăli de Dumnezeu cuvântători care le-au cunoscut şi au
fost martori ai dumnezeirii lui Hristos, le predăm» (Despre întruparea Cuvântului 56;
 PSB 15, p. 153). Omul «numai când leapădă de la sine murdăria păcatului, aşezată
peste el şi restabileşte „după chipul” curat, cugetă şi vede (contemplă) în starea
strălucitoare a acestuia, ca într-o oglindă, chipul Tatălui sau pe Cuvântul şi în El pe
Tatăl, al Cărui chip este Mântuitorul» (Împotriva elinilor 34; PSB 15, p. 69). «numele
de Tată ni s-a făcut cunoscut şi ni s-a dăruit de Domnul nostru» (Împotriva elinilor I
34; PSB 15, p. 197). «căci de-a dat Cuvântul darul, ca să nu fim înşelaţi de cele
văzute, ci, chiar dacă s-ar întâmpla ca lucrurile să fie ascunse, să putem judeca în
harul Duhului» (Către episcopii din Egipt şi Libia 1). «cele pe care nu le ştim nu le
dăm deoparte, ci cerem ca să ni le descopere Domnul şi să ne învrednicim de
învăţarea lor» (Despre sinoade 40, 3). «aşadar trebuie dezvelit înşelesul spusei, ca să
aflăm ceea ce este ascuns şi să nu-l luăm ca şi când ar fi spus lucrul pe faţă»
(Împotriva arienilor II 44).
«respectând Scriptura numim trup pe om» (Împotriva arienilor 30). Şi «Cuvântul S-a făcut trup este egal cu a
spune ca Logosul S-a făcut om» (Către Epictet 8).
– iconomia dumnezeiască = ad extra (ieșirea din sine) și nu ad intra (intim) Sfintei Treimi.
«că El a fost pururea Dumnezeu şi Fiu, fiind Cuvântul şi strălucirea şi Înţelepciunea
Tatălui; şi că pe urmă, luând trup pentru noi din Fecioara Maria, Născătoare de
Dumnezeu, S-a făcut om» (Împotriva arienilor III 29; PSB 15, p. 357). «dar nici
făcându-Se trup n-a încetat să fie Dumnezeu; şi nici, pentru că este Dumnezeu, nu
ocoleşte omenescul» (Împotriva arienilor III 38; PSB 15, p. 368). «Domnul născut din
Maria este Fiul lui Dumnezeu prin fiinţă şi fire, iar după trup este din sămânţa lui
David şi din trupul Sfintei Maria» (Către Epictet 2; PSB 16, p. 169).
«Dar acum, Cuvântul făcându-Se trup şi însuşindu-Şi cele ale trupului, acestea nu se
mai ating de trup, pentru Cuvântul ce Şi l-a însuşit... în Hristos suntem făcuţi vii, ca
unii al căror trup nu mai este pământesc, ci cuvântător (raţional) pentru Cuvântul lui
Dumnezeu, Cel ce pentru noi S-a făcut trup» (Împotriva arienilor III 33; PSB 15, pp.
362, 363).
– pune bazele teologiei unirii depline a omului cu Cuvântul.
«Căci trupul luat de Mântuitorul nu era fără suflet, nici fără simţire sau fără raţiune.
Căci, Domnul făcându-Se om pentru noi, trupul Său nu era fără raţiune. Pentru că nu
doar pentru trup s-a făcut în Însuşi Cuvântul mântuirea ci şi pentru suflet. Căci fiind
Fiu cu adevărat al lui Dumnezeu, S-a făcut şi fiu al omului. Şi fiind Fiul lui Dumnezeu
Unul-Născut. Însuşi S-a făcut cel dintâi născut dintre fraţii cei mulţi» (Către
antiohieni 7). «Dar nu este fantezie mântuirea noastră, nici numai a trupului; ci
mântuirea cu adevărat a întregului om, a sufletului şi a trupului, s-a săvârşit în Însuşi
Cuvântul. După dumnezeieştile Scripturi, ceea ce s-a luat din Maria era omenescul
prin fire şi trupul Domnului era adevărat. Era adevărat, pentru că era acelaşi cu al
nostru» (Către Epictet 7; PSB 16, p. 174).
«Dacă lucrurile dumnezeirii Cuvântului nu s-ar fi săvârşit prin trup, omul nu s-ar fi
îndumnezeit. Şi, iarăşi, dacă cele proprii trupului nu s-ar fi socotit ale Cuvântului,
omul nu s-ar fi eliberat desăvârşit de ele» (Împotriva arienilor III 33; PSB 15, p. 362).
«El însuşi era după trup om, dumnezeieşte, ca Fiul al lui Dumnezeu, deschizând ochii
orbului din naştere. Şi pătimind cu trupul... însă dumnezeieşte deschizând
mormintele» (Către antiohieni 7). «Astfel trupul Lui pătimind, Cuvântul nu era în
afara lui. De aceea şi pătimirea se zice că este a Lui. Şi împlinind El faptele Tatălui,
trupul nu era în afara Lui, ci Domnul le făcea acestea în trupul Lui însuşi. (...) Domnul
îmbrăcând trupul, l-a îmbrăcat pe acesta întreg cu toate pătimirile (afectele) lui,
încât, precum spunem că trupul era al Lui, aşa trebuie să se spună că şi afectele
trupului erau ale Lui, deşi nu atingeau dumnezeirea Lui» (Împotriva arienilor III 32;
PSB 15, pp. 360, 361).
«Căci deşi Cuvântul însuşi S-a făcut trup, pătimirile (afectele) erau ale trupului. Dar
 dacă trupul este purtat dumnezeieşte în Cuvântul, harul şi puterea sunt ale
Cuvântului. Căci făcea lucrurile (faptele) Tatălui prin trup» (Împotriva arienilor III 41;
PSB 15, p. 372).

„Aşadar, caracteristicile fiecărei firi aparţin şi rămân fiecăreia dintre firi, însă şi cele
două firi sunt întru totul unite în Persoana lui Hristos, care este şi Cuvânt
dumnezeiesc şi om. Această teologie a caracteristicilor firilor, dezvoltată mai mult, a
fost proclamată de Sinodul IV Ecumenic” (Styl.G. Papadopoulos).
- textul evanghelic «și Iisus sporea în înțelepciune și har » (Lc 2, 52) = dezvoltarea și creșterea lui
Iisus ca om și nu ca Dumnezeu; măsura creșterii Sale ca om era și măsură a vădirii prin el a
Dumnezeirii.
«precum am spus, că Cuvântul a pătimit cu trupul şi a flămânzit cu trupul... deci nu
era nici sporire a Cuvântului, nici trupul nu era Înţelepciunea însăşi, dar trupul S-a
făcut corpul Cuvântului. De aceea, precum am spus înainte, nu Înţelepciunea în
calitate de Înţelepciune sporea întru Sine, ci omenescul sporea întru Înţelepciune,
ridicându- se câte puţin peste firea omenească şi făcându-se şi arătându-se tuturor
ca organ al Ei spre lucrarea dumnezeirii şi spre strălucirea Ei. De aceea nici nu a spus
„Cuvântul sporea”, ci „Iisus”, nume cu care S-a numit Domnul când S-a făcut om.
Aceasta arată că sporirea este a firii omeneşti» (Împotriva arienilor III 53; PSB 15, p.
384).
«Deci şi sporirea este a trupului. Iar crescând trupul, sporea în el şi arătarea
dumnezeirii pentru cei ce vedeau. Şi cu cât se descoperea (se revela) mai mult
dumnezeirea, cu atât creştea harul Lui ca om la toţi oamenii» (Împotriva arienilor III
52; PSB 15, p. 383).
- închinarea lui Hristos nu înseamnă în niciun fel închinare creaturii.
«pentru că zidirea nu se închină lucrului zidit» (Către Adelfie 4); «Închinându-ne
Domnului în trup nu ne închinăm creaturii, ci Creatorului îmbrăcat cu trupul creat»
(Ibidem 6).

Pnevmatologia mântuitoare
«prin Duhul se spune că ne facem părtaşi de Dumnezeu... Dar dacă Duhul Sfânt ar fi
creatură, nu ar avea vreunul din noi în El participare la Dumnezeu... am rămâne
străini de firea Lui, ca unii ce n-am participa prin nimic la firea lui Dumnezeu. Dar
acum, deoarece ni se spune că suntem părtaşi de Hristos şi părtaşi de Dumnezeu, se
arată că ungerea şi pecetea din noi nu ţine de firea celor create, ci de a Fiului, Care
ne uneşte prin Duhul aflător în El cu Tatăl. Aceasta a scris-o Ioan, învăţându-ne,
precum s-a zis în cele dinainte: „Întru aceasta cumoaştem că rămânem în Dumnezeu
şi El în noi, că ne-a dat nouă din Duhul Său” (I In IV, 13). Iar dacă prin împărtăşire de
Duhul ne facem părtaşi ai dumnezeieştii firi, ar fi nebun cel ce ar zice că Duhul este
din fire creată, şi nu de firea lui Dumnezeu. Căci prin El se şi îndumnezeiesc cei în
care Se află. Iar de se îndumnezeiesc, este neîndoielnic că firea Lui este a lui
Dumnezeu» (Către Serapion I, 24; PSB 16, pp. 52-53).
– răspunsul pnevmatologic vs. înțelegere moralizatoare.
«una este sfinţirea cea săvârşită din Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt» (Către Serapion I,
20; PSB 16, p. 47).
- înfierea omului este realizată în Fiul prin Sfântul Duh și aducerea la viață a omului se face prin
Sfântul Duh însă viața este dobândită de om în Hristos; luminarea este prin Sfântul Duh însă Cel
 care luminează este Hristos; ceea ce și face ca întreaga lucrare a Sfântului Duh în planul
iconomiei dumnezeiești să fie lucrare a întregii Sfinte Treimi; chiar dacă în exprimarea teologică
lucrarea dumnezeiască este înțeleasă/ exprimată ca lucrare a Sfântului Duh.
«Pentru că Unul fiind Fiul... una trebuie să fie desăvârşita şi deplina lucrare
sfinţitoare şi luminătoare şi vie a Lui şi darul de care se spune că purcede din Tatăl,
pentru că străluceşte şi se trimite şi se dă de la Fiul cel mărturisit din Tatăl» (Către
Serapion I, 20; PSB 16, pp. 47-48).
- faptul că Sfântul Duh îl îndumnezeiește pe om reprezintă o dovadă clară că El este din ființa și
din firea Tatălui, ca și Fiul; Sfântul Atanastasie folosește aici expresiile: «nu este străin», «nu
este din altă parte» și «propriu lui Dumnezeu», folosite și pentru Fiul, atunci când a indicat
deoființimea Sa cu Tatăl:
«precum Fiul, Cel ce este în Tatăl şi în Care este şi Tatăl, nu este creatură, ci este
propriu fiinţei Tatălui... aşa şi pe Duhul cel aflător în Fiul, întru Care este şi Fiul... este
propriu dumnezeirii Treimii şi Unul din Ea» (Către Serapion I, 21; PSB 16, p. 49). «de
ştiut că Sfânta Treime este o dumnezeire şi un principiu, iar Fiul este deofiinţă cu
Tatăl, aşa cum au spus Părinţii, Duhul Sfânt nefiind creatură, nici străin, ci propriu şi
nedespărţit de fiinţa Fiului şi a Tatălui» (Către antiohieni 5). «Iar dacă Fiul, fiindcă
este din Tatăl, este propriu fiinţei Lui, în mod necesar şi Duhul, odată ce se spune că
este din Dumnezeu, este propriu după fiinţă al Fiului. (...) Deci nu este Duhul dintre
cele create, ci este propriu dumnezeirii Tatălui. Întru El Cuvântul îndumnezeieşte
cele create. Dar Cel întru care se îndumnezeieşte creaţia nu este afară de
dumnezeirea Tatălui» (Către Serapion I, 25; PSB 16, pp. 54-55).
- «Sfântul Duh nu este dintre existențele cele multe, așadar nici înger, ci este unul, propriu
existenței celei una a Fiului și deoființă cu existența cea una a lui Dumnezeu»; «identic»
(ταυτόν).
«Căci precum am cunoscut pe Fiul ca propriu Tatălui, aşa vom afla că şi Duhul este
propriu Fiului» (Către Serapion III, 1; PSB 16, p. 78).
– lucrarea dumnezeiască = lucrare a întregii Sfinte Treimi: «căci una... se arată a fi lucrarea Sfintei
Treimi» (Către Serapion I 31); => unitatea Sfintei Treimi.
«Astfel, există o Treime Sfântă şi desăvârşită, teologhisită în Tatăl şi Fiul şi Sfântul
Duh, neavând nimic amestecat şi nimic străin, din afară... Persoanele Ei sunt
asemenea şi nedespărţite prin fire şi una este lucrarea Ei. Căci Tatăl face toate prin
Fiul în Duhul Sfânt. Şi aşa se păstrează unitatea Sfintei Treimi. Şi aşa se
propovăduieşte în Biserică... „peste toate” ca Tată, ca origine şi izvor; „prin toate”,
prin Cuvântul, „în toate” în Duhul Sfânt. Este Treime nu numai după nume şi după
vorbă închipuită, ci întru adevăr şi subzistenţă. Căci precum Tatăl este Cel ce este,
aşa şi Cuvântul Lui este Cel ce este şi Dumnezeu peste toate. Şi Duhul Sfânt nu este
nesubzistenţă, ci există şi subzistă cu adevărat» (Către Serapion I, 28; PSB 16, pp. 58-
59).
«însă noi spunem ipostas, pentru că acelaşi este a spune ipostas sau ousia. Gândim
că este unul... datorită identităţii de fiinţă» (Către antiohieni 6). «deofiinţă este Fiul
cu Tatăl şi au anatematizat pe cei care spun că Fiul este dintr-un alt ipostas» (Către
episcopii din Africa 9).
- distincția dintre ipostas și ființă va fi operată, după Sfântul Atanasie, de către Părinții
Capadocieni.

Teologia sinodului ecumenic

– teolog al sinodului ecumenic; a insistat pe motivațiile, procedura, criteriile și autarhia sinodului
ecumenic.
- convocarea și întrunirea sinodului sunt date de o problemă urgentă, în special de o învățătură
greșită, asupra căreia Tradiția teologică nu se exprimase anterior suficient și definitiv, care
 afectează profund viața Bisericii; atunci când învățătura falsă nu reprezintă ceva nou, Biserica
apelează la ceea ce a fost exprimat de către Biserică mai înainte în acest sens.
– membri ai sinodului sunt doar persoanele care împărtășesc ortodoxia credinței, exprimând
învățătura Bisericii; acordul general asupra credinței reprezintă premiza discutării învățăturii de
credință în cadrul sinodului.
«Sinodul din Niceea nu s-a adunat fără motiv, ci a fost o necesitate care-l impunea şi
o cauză binecuvântată» (Despre sinoade 5, 1; PSB 16, p. 111). «Dar sinoadele
adunate acum de ei ce cauză binecuvântată au? Dacă a apărut vreo altă erezie mai
nouă, după cea ariană, să spună cuvintele născocite de ea şi să arate pe născocitorii
ei... Iar dacă nu s-a întâmplat nimic de felul acesta şi, deci, nici nu pot arăta aşa ceva,
ci mai degrabă ei, ţinându- se de necredinţa ariană, spun cele proprii acesteia, şi,
daţi pe faţă, se schimbă în fiecare zi, ce nevoie este de sinoade? Căci ajunge cel
adunat la Niceea pentru erezia ariană şi celelalte toate, pe care le-a înlăturat prin
credinţa cea sănătoasă» (ibidem 6, 1; PSB 16, p. 111). «Pentru aceasta s-a şi întrunit
un sinod ecumenic în Niceea, la care au venit 318 episcopi pentru afirmarea
credinţei împotriva necredinţei arienilor. Ce lipseşte hotărârilor acestui sinod ca să
convocăm unul nou?» (Către episcopii din Africa 2). «căci nu se cuvine să se adune în
sinod necredincioşii. Nu li se cuvine să facă ei o examinare a credinţei. Trebuie mai
întâi să înlăture de la ei orice neclaritate în privinţa credinţei» (Despre cele săvârşite
de arieni 36, 3-4).
«căci trebuie dezvelit înţelesul spusei, ca să aflăm ceea ce este ascuns» (Împotriva
arienilor II 44; PSB 15, p. 281). «Căci noi nu înlăturăm din Scripturi cuvintele pe care
nu le pricepem, ci căutăm pe cei cărora le-a descoperit Domnul înţelesul lor şi cerem
să-l aflăm de la ei» (Despre sinoade 40, 2-3; PSB 16, p. 154). «iar noi fiind luminaţi în
Duhul» (Către Serapion I 19). «căci se cuvine ca să se spună despre Domnul ceea ce
este scris în Scriptură şi să nu se introducă cuvinte nescrise... Da trebuie... însă...
necredinţa... a obligat pe episcopi să expună cu mai multă strălucire răsturnarea
cuvintelor în care necredinţa a fost exprimată» (Despre Niceea 32, 1). «Părinţii,
văzând răutatea săvârşită de aceia (= arieni), au trebuit să spună cu mai multă
strălucire că Fiul este „din Dumnezeu” şi să scrie că este „din fiinţa lui Dumnezeu”»
(ibidem 19, 2). «ca... să înveţe din Epistolă să se întoarcă la Duhul» (Despre sinoade
45, 3; PSB 16, p. 159).
- caracterul autarhic al hotărârilor sinodale asigără suficiența mărturisirii de credință și
condamnării ereziei și ereticilor.
«Căci nu desfiinţează cuvintele firea, ci mai degrabă firea preface cuvintele
atrăgându-le la ea. Căci nu sunt cuvintele înaintea firilor, ci firile sunt primele şi, după
ele, cuvintele» (Împotriva arienilor II 3; PSB 15, p. 234).
«şi dacă... ezită... din teamă, să folosească cuvântul „deofiinţă”, să spună şi să
gândească mai simplu... că „Fiul cu adevărat este Fiul prin fire”S» (Către episcopii din
Africa 9).

Împăratul şi Biserica
- intervenție, de multe ori hotărâtoare, a puterii lumești în treburile bisericești.
– episcopii = garanții corectitudinii hotărârilor luate.
«dacă judecata este dată episcopilor, ce are de-a face împăratul cu această problemă?
Iar dacă împăratul ameninţă, de ce mai este nevoie de hotărârea episcopilor? Căci nu s-
a mai auzit niciodată de aşa ceva! Când a avut hotărârea Bisericii autoritate din partea
împăratului sau când a fost recunoscut întru totul acest fel de intervenţie?... Apostolul
Pavel a avut prieteni din casa cezarului... însă nu i-a luat părtaşi pe aceştia la hotărârile
sale. Acum însă, prin erezia ariană, avem o nouă situaţie găsită de susţinătorii acestuia.
 Se adună împreună ereticii cu împăratul Constanţiu... ca să facă ceea ce vor aceştia...
iar aceştia (= arienii) stăpânesc peste împărat, hotărând ceea ce socotesc ei de cuviinţă,
şi stabilind că sunt necredincioşi cei care nu sunt ca ei» (Despre cele săvârşite de
arieni 52, 3-5).
«episcopii... prin cuvinte au învăţat că împărăţia nu este a lui (= Constanţiu) ci a lui
Dumnezeu care a dat-o, de care acesta şi trebuie să se teamă. Căci vine ziua judecăţii şi
el este sfătuit să nu distrugă cele bisericeşti nici să se amestce cu puterea lumească în
hotărârea Bisericii, nici să permită intrarea ereziei ariene în Biserica lui Hristos» (ibidem
34, 1). «Stăpâne, Doamne Atotţiitorule, Împărate al cerurilor... luminează inima lui (= a
lui Constanţiu), ca, dându-şi seama de fărădelegea împlinită asupra noastră, cu
bunăvoire să primească el cuvântul de apărare şi să facă cunoscut tuturor că cei ascultă
de dânsul au greşit în privinţa adevărului» (Cuvânt de apărare către Constanţiu 12).
- poziția Sf. Osie de Cordoba, care nu a permis lui Constantin cel Mare amestecul în treburile
bisericești, pentru că îi fusese dată doar putere lumească.
«nu te implica în treburile bisericeşti, nici nu cere de la noi să-ţi permitem acest
lucru, ci, mai degrabă, informează-te de la noi în legătură cu acestea. Căci ţie
Dumnezeu ţi-a dat împărăţia, nouă ni le-a încredinţat pe cele ale Bisericii. Şi, după
cum cel care îţi fură întru ascuns puterea se opune lui Dumnezeu Care porunceşte,
fereşte-te ca nu cumva şi tu, intervenind în treburile Bisericii, să nu te faci
răspunzător de mare vină. Căci scrie:
„Daţi cezarului ceea ce este al cezarului şi lui Dumnezeu ceea ce este al lui
Dumnezeu!”. Astfel, aşa cum nouă nu ne este permis să conducem lumea, nici ţie,
împărate, nu-ţi este dată puterea de a tămâia!» (Despre cele săvârşite de arieni 44,
7).

Viața
- opera sa, Cuv. XXI a Sf. Grigorie Teologul, viața latinească incompletă a Sf. Atanasie cel Mare
(Historia acephala: PG 26, 1443-1450), Eusebiu de Cezareea, Sf. Epifanie de Salamina, Sozomen
și Socrate, diverse texte în limba coptă, corpusuri epistolare din vremea sa (ex. Sf. Vasile cel
Mare) și anumite lucrări hagiografice care îl privesc.
– născut cel mai probabil în Alexandria, în anul 295, din părinți greci (păgâni?).
– instrucția satisfăcătoare a primit-o în școlile (păgâne) din Alexandria.
– de timpuriu a trăit în apropierea Sf. Alexandru al Alexandriei, ca citeț, secretar și diacon (319), fiind
astfel inițiat în situația bisericească și teologică a epocii, dar și în viața ascetică.
«Arie... fiind dat afară din Biserică... cei din jurul lui Eusebiu... au scris cu insistenţă
rugându-l pe episcopul Alexandru să nu lase pe ereticul Arie în afara Bisericii. Însă
Alexandru, cu evlavie şi credinţă în Hristos, nu a primit pe necredincios (= Arie) şi,
atunci, s-au supărat pe Atanasie, care era diacon, pentru că împlinea cele mai multe
treburi ale lui Alexandru, care îl asculta şi îl cinstea pe el. Şi făcând experienţa lui (=
Atanasie) şi a credinţei în Hristos prezentată la Sinodul întrunit la Niceea, la care s-a
îndrăznit să se facă pronunţare împotriva necredinţei arienilor, ura s-a mărit cu mult
mai mult» (Al doilea cuvânt de apărare împotriva arienilor 6, 2).
- asumându-și combaterea teologică a arianismului, a ajuns ca la Sinodul I Ecumenic să aibă o
poziție teologică recunoscută de către toți și hotărâtoare, care a și condus la formularea
adevărului de credință, care privește faptul că Fiul este «Dumnezeu adevărat» (Θεὸς ἀληθινός),
«din ființa Tatălui» (ἐκ τῆς οὐσίας τοῦ Πατρός) și «deoființă» cu Acesta (ὁµοούσιος).
– PRIMUL EXIL: iul. 335, Treveri (Trier, Germania) – 23 nov. 337.
– AL DOILEA EXIL: apr. 339 – 21 oct. 346.
– AL TREILEA EXIL: ian. 536 – 21 febr. 362 Sinod al Mărturisitorilor (Σύνοδος τῶν ὁµολογιτῶν).
– 362 – Sinod al Mărturisitorilor (Σύνοδος τῶν ὁµολογιτῶν): 1. să găsească o cale de integrare
ortodoxă a celor care ezitaseră să folosească termenul deoființă (ὁµοούσιος); 2. să reconfirme
hotărârile Sinodului I Ecumenic și capacitatea lor teologică, ele trimițând și la deoființimea
 Sfântului Duh și la faptul că Acesta nu este nici El creatură; 3. să fie evitată în continuare folosirea
termenului de ipostas, fără să fie afectat uzul formulei „Trei Ipostasuri”; 4. să fie promovată
hristologia ortodoxă fundamentată pe termenii „întrupat” (σαρκωθέντα) și „Care s-a făcut om”
(ἐνανθρωπήσαντα), venind astfel în întâmpinarea apolinarismului; 5. să ofere motivațiile
bisericești și teologice ale realizării unei uniri între teologii răsăriteni și cei apuseni, care
acceptaseră Sinodul I Ecumenic; este vorba așadar de aspecte teologice, în special pnevmatologia
și triadologia, care vor fi discutate și rezovate de către generația următoare de Părinți, anume de către
Părinții Capadocieni.
– AL PATRULEA EXIL: 24 oct. 362 – febr. 364.
– AL CINCELEA EXIL: 5 oct. 365 – 1 febr. 366 (a mai lipsit din scaunul său episcopal doar câteva zile, în
sept. 367).

Opera
– are o operă foarte bogată, în pofida celor 16 ani petrecuți în exil.
– și-a început activitatea scriitoricească la vârsta de aprox. 25 de ani, redactând diverse lucrări până
la vârsta de 78 de ani.
– multe din textele sale fiind scrise în exil, sunt mai puțin îngrijite filologic, arătând graba în care au fost
redactate.
– Sfântul Atanasie este însă clar și realist în exprimare, totodată profund și convingător.

– Polemice: 1. Împotriva elinilor, 2. Despre întrupare.

– Epistolare: 1. Epistole festale, 2. Tratate pnevmatologice şi hristologice (Către Serapion, Către Epictet, Către
Adelfie), 3. Epistole enciclice privind diverse probleme bisericeşti, Epistole sinodale (Tomosul către antiohieni,
Către episcopii din Africa).
– Împotriva arienilor: 1. Împotriva arienilor I-III, 2. Despre Sf. Dionisie al Alexandriei, 3. Către episcopii din Egipt şi
Libia.
– Istorice şi împotriva arienilor: 1. Despre Niceea, 2. Al doilea cuvânt de apărare, despre arieni, 3. Despre cele
săvârşite de arieni, 4. Despre sinoade.
– Apologetice: 1. Cuvânt apologetic către împăratul Constanţiu, 2. Despre fuga sa.
– Ascetice: 1. Viaţa Sf. Antonie cel Mare, 2. Către monahi, 3. Către Amoun, 4. Texte în limba coptă privitoare la
feciorie şi altele.
– De interpretare a textului scripturistic: 1. Către Marcelin, 2. Lucrări exegetice (interpretări la Psalmi), 3. Scholii
exegtice la Vechiul şi Noul Testament.
– Omilii: 1. La patima Domnului şi la Sfânta Cruce, 2. La «pe toate Mi le-a dat Tatăl Meu».

Cuvânt împotriva elinilor (sau a păgânilor)

- scris, în 47 capitole, între 319-320.
- exprimă gândirea teologică a perioadei de tinerețe și presupune folosirea celei de-a doua Epistole a Sf. Alexandru al
Alexandriei (foarte probabil operă a Sf. Atanasie cel Mare), ca şi a unor elemente din Sintagma lui Asterie al
Amasiei.
- caracter polemic (şi nu apologtic).
- combate concepţiile păgâne despre Dumnezeu, rău şi idolatrie.

Cuvânt despre întruparea Logosului şi despre arătarea Sa în trup către noi

– are 57 de capitole și reprezintă continuarea lucrării precedente, aparţinând aceleiaşi epoci.
– este mult mai teologică decât aceea, fixând fundamentele teologiei în general și pe cele ale întrupării în special.

Epistole festale
– sunt scrisori prin care Sfântul Atanasie, potrivit unei obișnuințe mai vechi, anunța data sărbătoririi Paştelui şi
durata postului de dinainte.
– Sinodul I Ecumenic a hotărât ca episcopul Alexandriei să anunțe întregii Biserici data de prăznuire a Sfintelor
Paști, fiind trimisă la Roma și în Antiohia o scrisoare în acest sens, după care episcopii de aici îi informau pe toți
episcopii care aparțineau de ei.
– scrisorie festale ale Sfântul Atanasie, trimise începând cu anul 329, conțin însă și date bisericești teologice.
– sunt transmise 12 epistole păstrate interal, 2 epistole conservate în cea mai mare parte a lor și 16 fragmente.
– informațiile despre post sunt importante (în prima epistolă postul are durata de 6 zile, în celelalte de 40 de zile).
– ep. 39, din anul 367, prezintă prima listă oficială a cărților canonice ale Noului Testament, dar și a celor vechi-
testamentare, între cele din urmă fiind incluse și cărțile deuterocanonice, socotite bune de citit și utile
catehizării.

Trei cuvinte împotriva arienilor

– a suportat mai multe remanieri (prelucrări), ultima în jurul anului 338.
– privește 3 tratate care prezintă o teologie profundă, care combate arianismul.
– aparține celor mai importante lucrări ale sale, fiind fundamentală pentru triadologie.

Epistolă enciclică
– scrisă în 339, tratează necanonicitatea lui Grigorie și prezintă violențele petrecute la data instalării sale ca
episcop al Alexandriei, în 15 apr. 339.
Despre sinodul din Niceea
– scrisă în 350/351, prezintă istorico-teologic Sinodul I de la Niceea, argumentând hotărârile acestuia.
– insistă pe faptul că termenii din ființa și deoființă, negăsindu-se în Sfânta Scriptură, respectă duhul acesteia.
– își argumentează pozițiile cu ajutorul unor importante texte, între care și 5 epistole emise de cancelaria
împăratului Constantin cel Mare.

Despre Sf. Dionisie al Alexandriei

– reprezintă un text scris la puțin timp după lucrarea precedentă.
– combate pretențiile arienilor că ar urma învățăturii Sf. Dionisie al Alexandriei (†264/265).
– analizează mai multe texte ale Sfântului Dionisie și îl socotește „învățător” al Bisericii.

Epistola către Dracontius

– scrisă în 354, petru a convinge pe egumenul Dracontius să accepte hirotonirea întru episcop, pe baza
argumentaţiei: 1. trebuie să se îngrijească de darurile date de Dumnezeu; 2. păstorirea reprezintă o lucrare
sfântă;
3. şi alţi egumeni au fost mai înainte hirotoniţi episcopi de către Sfântul Atanasie; 4. mai erau şi alţi episcopi
necăsătoriţi; 5. putea şi ca episcop să ducă o viaţă ascetică.

Al doilea cuvânt de apărare împotriva arienilor

– scris în anul 358 (în cap. 89 este amintit papa Liberiu, deja întors în Roma, după exilul său de doi ani: 356-358).
– reprezintă o lucrare importantă pentru activitatea sinodală, dar nu numai a arienilor pentru înlăturarea
Sinodului de la Niceea şi condamnarea definitivă a Sfântului Atanasie.
– acoperă perioada de timp dintre cca 335-347, redând 35 de documente importante (ale unor sinoade:
Alexandria, 338; Roma, 341; Sardica, 342/343; Ierusalim, 335; ale unor persoane oficiale: împăratul Constanţiu,
papa Iuliu Romanul, Ursaciu şi Valens, Constantin cel Mare; şi ale altor personalităţi bisericeşti şi politice).

Apologie către împăratul Constanţiu

– scrisă în cca 358.
– Sfântul Atanasie, într-un stil extrem de îngrijit, combate acuza că ar fi încercat să-l întoarcă pe Constans (Apus)
împotriva lui Constanţiu (Răsărit).

Despre fuga sa
– scrisă după Paştile anului 357.
– este un text îngrijit şi cu vibrare personală.
– se apără, sprijinindu-se pe texte scripturistice, de acuza că și-ar fi părăsit turma, prin fuga sa din Alexandria, în
febr. 356.

Viaţa Sf. Antonie cel Mare

– scrisă în cca 357.
– importantă pentru naşterea şi prima fundamentare teologică a monahismului.
– traduceri în latină, coptă, arabă, etiopiană, siriacă, armeană şi georgiană.

Epistolă către monahi

– scrisă în cca 357/358.
– pune în evidenţă învăţătura Bisericii în faţa arienilor.
– se pare că a însoțit lucrarea Despre cele săvârşite de arieni, adresată monahilor.

Despre cele săvârşite de arieni

– a fost scrisă după 358 (se face referire la Liberiu al Romei, reîntors pe tronul său = sfârşitul anului 358, şi la Sf.
Osie de Cordoba, deja adormit întru Domnul: 357/358).
– privește anii 335-357, pentru care şi descrie politica antiortodoxă şi filoariană a împăratului Constanțiu.
– Sfântul Atanasie este extrem de sever în aprecierile sale.
– Constanţiu este considerat adversar al credinţei, susținător al ereziei, înaintemergător al lui Antihrist, tiran
fără suflet şi ucigaș al rudelor sale.
– exclude participarea conducătorului lumesc la treburile bisericeşti şi teologice.
– folosește documente oficiale (două Epistole ale lui Constanţiu însuşi, Epistola Sf. Osie de Cordoba şi o Mărturie a
creştinilor din Alexandria, care privește evenimente din 356).

Epistole către Serapion

– este vorba de 3 epistole Despre Sfântul Duh şi 1 epistolă Despre moartea lui Arie.
– scrise în jurul anilor 358/359.
– epistolele despre Sfântul Duh sunt editate ca 4 texte (practic epistolele 2 şi 3 constituie o singură epistolă),
deşi sunt în fapt doar 3.
– constituie un răspuns dat întrebărilor episcopului Serapion de Thmuis cu privire la părerile pnevmatomahe
manifestate în eparhia sa.
– este vorba de exprimarea primului discurs pnevmatologic dezvoltat al Bisericii.
– epistola referitoare la Arie privește expunerea felului în care s-a urmărit realizarea reprimirii lui Arie în Biserică și moartea
între timp a acestuia.
– trad. în armeană și siriacă.

Către monahi
– scrisă în cca 358/359.
– trad. latină.

Către episcopii din Egipt şi Libia

– reprezintă o epistolă enciclică cu lămuriri asupra arienilor.
– a fost scrisă în 361.
– amintește faptul că meletienii au devenit schismatici în 305.
– redactată în pustia egipteană, cu scopul întăririi morale a episcopilor din Egipt şi Libia, îi îndeamnă pe aceștia
să nu semneze altă mărturisire de credinţă ca cea de la Niceea, aşa cum își doreau de fapt arienii.

Despre sinoade
– privește sinoadele convocate la Rimini în Italia şi în Seleucia Isauriei.
– scrisă după moartea lui Constanţiu (3 nov. 361) şi înainte de întoarcerea în Alexandria a Sfântului Atanasie (21
febr. 362), în urma amnistiei date de împăratul Iulian.
– folosind 17 documente şi mărturisiri sinodale de credinţă ariană, descrie activitatea sinodală din 359/360, ca
să arate că aceste sinoade nu aveau niciun motiv pentru a fi convocate, din moment ce nu apăruse nicio nouă
erezie iar cea veche, adică arianismul, fusese definitiv rezolvată teologic la Sinodul de la Niceea, din care pricină
trebuie acesta trebuie respectat şi acceptat.
– transpre efortul teologic şi bisericesc al Sfântului Atanasie de a-i apropia pe homoiousieni de Biserică.
– singurul criteriu al unirii şi unităţii este ortodoxia de credință, nu termenii folosiţi în redarea acesteia.

Tomosul către antiohieni

– redactat de către Sfântul Atanasie, însă reprezintă o hotărâre de sinod, pe care l-a convocat imediat după
întoarcerea sa în Alexandria (362).
– privește acoperirea sinodală a încercării sale de atragere a homoiousienilor, pentru a linişti Antiohia, ca să
înceteze discuţia asupra termenilor «ipostas» (sau ipostasuri) şi «fiinţă» şi ca să arate ce a asumat Cuvântul prin
întruparea Sa.
– recomandă să nu se insiste în discuţie asupra termenilor amintiți şi afirmă că Logosul asumă întregul om (cu
minte şi cu suflet).
– cuprinde şi mărturisirea de credinţă a lui Paulin de Antiohia cu referire la tema ipostasuri.
– trad. în coptă, latină şi siriacă.

Epistola către Rufinian

– scrisă în cca 362.
– recomandă episcopului Rufinian să-i primească în Biserică pe cei care exprimau anumite păreri ariene din
 necunoaștere, dar să nu fie recunoscută calitatea de clerici foștilor conducători ai ereziei.
– textul a câștigat autoritate canonică în Biserică.

Epistola către Iovian

– scrisă în 363 ca răspuns dat împăratului Iovian, care i-a solicitat o mărturisire de credinţă.
– textul a avut girul unui sinod alexandrin din același an.
– în mss. este precedat de o Epistolă a împăratului Iovian şi 4 scurte texte ale unor Discuţii cu Iovian împotriva
Sfântului Atanasie.

Două epistole către avva Orsisie

– două fragmente de epistolă, adresate egumenului Orsisie.
– primul fragment aparține anului 368, celălalt unei perioade mai timpurii.

Către episcopii din Africa împotriva arienilor

– scrisă între 369-371.
– reprezintă hotărârea unui sinod alexandrin (90 de episcopi).
– textul urmărește lămurirea autorităţii bisericeşti şi teologice desăvârşite pe care o avea mărturisirea de credinţă
de la Niceea, pe care homoiousienii încercau să o înlocuiască cu simbolul de credinţă de la Rimini.
– propune folosirea expresiei «Fiu prin fire» în locul corespondentului său şi sinodalului
«deofiinţă» de către cei care aveau reţinere faţă de acest termen.
– aceștia însă, trebuiau să anatematizeze pe arieni şi să mărturisească că Sfântul Duh nu este creatură.
– trad. în latină şi siriacă.

Epistola către Adelfie episcopul şi mărturisitorul împotriva arienior

– scrisă în 370/371.
– închinarea lui Hristos nu reprezintă închinare față de trupul creat, pentru că acesta s-a unit propriu-zis cu Logosul
şi s-a îndumnezeit.
– trad. în latină, siriacă şi armeană.

Epistola către Epictet

– scrisă către 371/372.
– are ca premisă ereziile hristologice înrudite cu arianismul, apolinarismul şi dochetismul, răspândite în jurul
Corintului.
– textul are o importanţă teologică foarte mare, punând bazele hristologiei soteriologice.
– Sinodul IV Ecumenic (451) a considerat-o expresie minunată a teologiei sale.
– trad. în latină, siriacă, armeană şi georgiană.

Epistola către Maxim Filosoful

– scrisă la începutul anului 372.
– admiră pe Maxim, care combătuse anumite erezii în legătură cu Persoana lui Hristos.
– trad. în latină şi siriacă.

Epistola căre Paladie presbiterul

– apreciază pe Sf. Vasile cel Mare, pentru respectarea de către el a «iconomiei» în învăţătura sa referitoare la
Sfântul Duh, care privește discuții începute sept. 372.

Epistola către Ioan şi Antioh presbiterii

– are ca motivație tot pe Sf. Vasile cel Mare.

Epistola către clerul alexandrin

– păstrată doar în limba latină.

Epistula ad easdem apud Mareotam ecclesias

– păstrată doar în limba latină.

Epistole către Potamius şi către Epifanie

– două fragmente, în latină, respect. în greacă.
Epistolă către monahul Amoun
– nu știm când a fost scrisă.
– sfătuieşte pe Amoun cum să se împotrivească păcatelor involuntare şi altor feluri de păcate.
– drumul fecioriei este mai înalt decât cel al căsătoriei.
– trad. în siriacă.

Relatare a Sfântului Atanasie către episcopul Ammonius

– scrisă după 363, amintită fiind moartea împăratului Iulian.

Comentariu la «toate Mi le-a dat Tatăl Meu...»

– omilie?
– = un fragment dintr-o lucrare mai amplă.
– cap. 6 a fost scris după sec. al IV-lea.

La patima Domnului şi la Sfânta Cruce

– este vorba de o omilie.

Către Marcelinus, comentariu la Psalmi

– nu ştim când a fost scris.
– o introducere generală la Psalmi, pe care-i împarte după conţinut, caracter şi scop.
– este exclusă folosirea lor în viaţa duhovnicească.
– trad. în siriacă şi georgiană.

Comentariul la Psalmi
– nu ştim când a fost scris.
– textul a fost reconstituit din Catene, în special cele ale lui Nichita de Heracleea.
– textul nu are continuitate.
– interpretare alegorică şi tipologică.
– trad. în limba coptă, georgiană şi arabă.

Fragmente din scholiile exegetice (din Catene)

1. La Octateuh şi la Regi, 2. La Iov, 3. La Isaia, 4. La Baruh, 5. La Daniil, 6. La Cântarea Cântărilor, 7. La Matei, 8. La Marcu, 9.
La Luca, 10. La Luca, 11. La Faptele Apostolilor, 12. La Epistolele Sf. Ap. Pavel, 13. La Epistolele soborniceşti.

Lucrări ascetice în limbi răsăritene

– transmise în traducere siriacă, armeană, coptă şi arabă.
– 1. Cuvânt despre feciorie (siriacă şi armeană), 2. Epistolă către cei ce trăiesc fecioreşte (siriacă), 3. Epistolă către cei ce
trăiesc fecioreşte (coptă), 4. Cuvânt de laudă adus celor ce trăiesc fecioreşte (fragment în siriacă), 5. Despre feciorie (fără titlu,
fragment în coptă), 6. Fragmente ascetice (coptă), 7. Epistolă către cei ce vieţuiesc fecioreşte (fragment în arabă).

Diverse fragmente
– 1. Despre boală şi sănătate, 2. Comentariu la «acum sufletul Meu este tulburat», 3. Epistolă sfătuitoare către cei ce vieţuiesc
fecioreşte, 4. Epistolă către Diodor de Tyr.

Scurte fragmente
– este vorba de un număr foarte mare de scurte fragmente, din diverse texte, atât autentice, cât şi neautentice.

Lucrări îndoielnice

– reprezintă un număr important de texte (mai ales în coptă şi armeană).

– 1. Despre întruparea Domnului... împotriva lui Apolinarie, 2. Despre arătarea mântuitoare a lui Hristos şi împotriva lui
Apolinarie, 3. Cuvânt la Învierea Domnului.
– în limba coptă: 1. Despre dragoste şi neînţelegere, 2. La Matei 20, 1-16, 3. Oratio Athanasii antequam moreretur, 4.
Testamentul patriarhilor Avraam, Isaac şi Iacob, La patima Domnului, 5. Despre Lazăr cel înviat din morţi, 6. Cuvânt către
monahi, 7. Omilie împotriva lui Arie, 8. Sfaturi, 9. Epistolă către Orsisie şi Teodor, 10. Despre ucidere şi lăcomie, 11. Diverse
fragmente. Inedite sunt: 1. La Cincizecime, 2. Despre post, 3. La Luca 11, 5-15, 4. 3 omilii la Arhanghelul Mihail (cea de-a treia
se referă şi la Gavriil), 5. Despre înălţarea lui Hristos.
– în limba armeană: 1. Împotriva celor care spun că omul din porunca lui Dumnezeu le săvârşeşte pe cele bune şi pe cele rele,
2. Către Arie, 3. Despre Sfânta Treime, 4. Despre naşterea lui Hristos, 5. La Născătoarea de Dumnezeu, 6. La Pururea
Fecioara, Născătoare de Dumnezeu, 7. Cuvânt de laudă la Sfânta Cruce, 8. Epistolă către Iustin Africanul, 9. Vederea Sfântului
Atanasie, 10. Cuvânt de laudă la Sfântul Ştefan, 11. Martiriul Sfinţilor Mina, Hermogene şi Eugrafie (şi în limba georgiană).
– în limba georgiană şi siriacă: Întrebări şi răspunsuri.

Lucrări neautentice
– Styl.G. Papadopoulos, în Patrologia sa, inventariază 75 de lucrări neautentice, între care pot fi regăsite: predici
și omilii, vieți de sfinți și mărturisiri de credință, tratate teologice și dogmatice, epistole și lucrări exegetice, scrieri
antieretice și dialoguri, sinopse tematice și sintagme de credință, învățături adresate monahilor și pascalii,
canoane și texte liturgice.
– 1. Patru cuvinte împotriva arienilor, 2. Două dialoguri împotriva macedonienilor, 3. Expunere de credinţă, 4. Cuvânt prea
bun despre credinţă, 5. Două epistole către Lucipherus (în lb. lat.), 6. Despre Sfânta Treime şi Sfântul Duh, 7. Cuvânt despre
răbdare, 8. Explicări ale mărturisirii de credinţă, 9. Cuvânt la Duminica Floriilor, 10. Despre azime, 11. Comentariu la Psalmi,
12. La Cântarea Cântărilor, 13. Mărturii din Scriptură referitoare la împărtăşirea după fire (Tatăl, Fiul Sfântul Duh), 14.
Epistolă sobornicească, 15. Combatere a felului în care văd deofiinţimea cei din jurul lui Meletie şi Eusebiu de Samosata, 16.
Despre existenţa veşnică a Fiului... şi către sabelieni, 17. Despre sâmbătă şi tăierea împrejur aşa cum sunt ele prezentate în
cartea Ieşirii, 18. Cuvântare la sămânţă, 19. La «venind de partea cealaltă...», 20. Despre feciorie, 21. Sinopsă pe scurt a
Sfintei Scripturi, a celei Vechi şi Noi, 22. Dialog la sinodul de la Niceea către Arie, 23. Cuvânt împotriva tuturor ereziilor, 24. De
ce a fost numit Melchisedec fără de tată..., 25. Către prea-cinstitul împărat Iovian, 26. Despre legi I-II, 27. Învăţătură către
Antioh Doukas, 28. Altă învăţătură către acelaşi, 29. Altă învăţătură către conducătorul Antioh, 30. Alte rezolvări ale unor
locuri neclare din Sfintele Evanghelii, 31. Cuvânt despre sfintele icoane, 32. Spuse şi interpretări ale parabolelor din Sfânta
Evanghelie, 33. Diverse interpretări din Vechiul Testament, 34. Alte câteva întrebări, 35. Despre icoana Domnului... şi despre
minunea din Berytos, 36. Din cuvântul împotriva latinilor, 37. Sintagmă a învăţăturii către monahi şi către toţi creştinii..., 38.
Încredinţare către cei care doresc să-şi petreacă viaţa în linişte, 39. Către Castor... despre legile canonice ale chinoviilor, 40.
Către acelaşi... despre cele opt gânduri ale răutăţii, 41. La naşterea Mergătorului înainte, 42. Predică la Bunavestire, 43. La
Sfânta Maria, 44. La naşterea lui Hristos, 45. La Întâmpinarea Domnului, 46. La orbul din naştere, 47. La «venind el au aşezat
înainte hainele lor», 48. La Sfânta Vineri şi la tradiţia lui Iuda, 49. La patima Domnului din Sfânta Vineri, 50. La Sfinţii Părinţi şi
profeţi şi la... Biserică, 51. La Sfintele Paşti, 52. La Sfintele Paşti şi la cei nou-botezaţi în Sâmbăta cea Mare, 53. Cuvânt la
Înălţarea Domnului, 54. Cuvânt de laudă la Sf. Andrei Apostolul, 55. Cuvânt de îndemn, 56. Cinci dialoguri despre Sfânta
Treime, 57. În legătură cu o oarecare lege civilă, 58. Cuvânt doveditor şi la poruncile lui Dumnezeu..., 59. Învăţătură mai
smerită, duhovnicească către monahi, 60. Despre Biserică... acele didaskaleion şi teatre din Athena, 61. Despre trup şi suflet,
62. Viaţa şi petrecerea Sfintei, fericitei şi învăţătoarei noastre Sinclitia, 63. Epistolă către episcopul din Persia, 64.
Mărturisirea de credinţă atanasiană, 65. Despre Sfânta Treime, 66. Despre calcului Sfintelor Paşti, 67. Credinţa celor 318
Sfinţi Părinţi, de Dumnezeu purtători, de la Niceea, 68. Cuvânt la Înviere şi la cei nou-botezaţi, 69. Dialogul dintre Atanasie şi
Zaheu, 70. Canoanele lui Atanasie, 71. Despre faptul că nu trebuie să ne împărtăşim cu Sfintele Taine, 72. Anaforaua lui
Atanasie, 73. Viaţa lui Filip Agkyranos, 74. Despre regulile monahilor, 75. Exortaţie către o logodnică a lui Hristos (Exhortatio ad
sponsam Christi).

Literatură:

Ediții de text: Sf. Atanasie cel Mare, Scrieri, partea I, trad., intrd. și note de Păr. D. Stăniloae, coll.
PSB 15, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987. – Sf.
Atanasie cel Mare, Scrieri, partea II, trad., intrd. și note de Păr. D. Stăniloae, coll. PSB 16, Ed.
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1988.
Literatură secundară: Pr. Ioan G. Coman, Patrologie, vol. III, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1988, pp. 94-221.
 5. OPERA SFÂNTULUI VASILE CEL MARE

De audiat teatrul radiofonic: Viața și minunile Sfântului Vasile cel Mare

Lectură: Omilia a XXII-a către tineri

6. Sfântul Grigorie de Nyssa

Lectură: p. 403-452: Talcuire la Rugaciunea „Tatal nostru”

7. Sfântul Grigorie de Nazianz (Teologul)

Lectură: p. 1-5: Succinta biografie si Cele 5 Cuvantari teologice

Alte resurse bibliografice patristice pot fi consultate aici:

Volume din colecția Părinți și Scriitori bisericești (PSB)
Manuale de Patrologie în limba română