Dan Rădulescu n-a fost niciodată un fan al Crăciunurilor.

Apoi, anul trecut, a apărut o EA care l-a

convins că lucrul care-i lipsește din casă e un brad.

Text de Dan Rădulescu

Nu știu alții cum sunt, dar eu când mă gândesc la brazi împodobiți și colinde cu ler, îmi vine să
emigrez pe fața întunecată a Lunii. Acolo aș avea șanse să fiu protejat de undele radio care m-ar
obliga să-l ascult pe Hrușcă. Relația mea cu Crăciunul s-a deteriorat în timp. Mai întâi m-am prins că
Moșu’ este fals (pe la cinci¬ – șase ani) și am descoperit că brazii cresc zeci de ani doar pentru a fi
sacrificați pentru două săptămâni de miros în apartamente. S-au adăugat reclamele și colindele
repetate la infinit, disperarea din magazine, demnă de finalul lumii, îndemnul să fim mai buni (că
doar în restul anului e OK să fim ai naibii). A ajuns o listă așa de lungă încât nu credeam să fac pace
vreodată cu această sărbătoare.

Dar anul trecut mi-am întâlnit nașul.

Iubita mea de atunci, înarmată cu ochi mari și luminoși, entuziasm molipsitor și o putere de
convingere demnă de cauze mai bune, m-a convins să-i dau o șansă Crăciunului.

Totul începe cu bradul. Fiind un băiet de la periferia Capitalei nu atât preocupat de salvarea planetei
(cred că oricum va supraviețui), cât disprețuitor al risipei de viață și de timp, am decis împreună cu
jumătatea să înfiem un brad în ghiveci. După încheierea sărbătorilor, avea să fie plantat și să-și
continue existența pe terenul familiei mele, la țară.

I-am ignorat pe cei care mi-au explicat că bradul în ghiveci este de cele mai multe ori o găselniță de
marketing și am pornit voinicește spre IKEA, magazin suedez de mobilă fabricată în Polonia și
pretutindeni. Ajunși în parcarea ticsită de cumpărători fericiți, zumzăind colinde printre coșuri pline
de accesorii inutile (criza n-apucase încă să treacă Oceanul), am trecut la ales. Pe trotuarul din fața
magazinului am găsit o pădure ca pentru pitici. Brăduți superbi, înfoiați și pufoși, mângâiați de un
strat subțire de zăpadă, așteptau zgribuliți să fie luați acasă.

Am ochit un pomișor mândru, îndeajuns de mic să încapă în mașină. L-am luat în brațe, am înghițit în
sec de durere (mă înțepase prin toate straiele mele de iarnă) și am încercat să-l împrietenesc cu
MINI-ul din parcare. Nu mă pot hotărî cât a fost comică și cât tragică imaginea mașinuței roșii cu alb
și albastru care gonea pe bulevardele Bucureștiului înfundată cu un brăduț.

Ajuns acasă, urcat pe scări și udat cu dărnicie, brăduțul a făcut cunoștință cu balconul. Procuraserăm
și decorațiunile, de la un magazin austriac de mobilă fabricată în Germania. Nu era vreme de pierdut,
sărbătoarea se apropia în goană. Rezultatul a fost un brad de prin nordul Europei, cu ghiveci și
luminițe din China și globuri din Turcia și Germania. Sub el au început să se adune cadouri frumos
împachetate. Brăduțul se străduia însă să supraviețuiască schimbării de temperatură și asaltului celor
doi nebuni (ea încântată peste măsură, eu încă neîncrezător), așa că a răsuflat ușurat când s-a întors
pe balcon, unde era udat din când în când.

În ianuarie, după ce s-a epuizat toată magia Crăciunului, brăduțul a mai suferit o traumă.
A fost părăsit definitiv – odată cu mine –, de unul dintre spiridușii adoptivi. Am rămas singur cu
falnicul conifer nordic, ajuns pe la 1,20 metri de mândrie. Am decis să-i mai dau o șansă. L-am trimis,
așa cum plănuiserăm de la început, la țară.

Era un început călduros de mai când l-am vizitat la noua lui casă. Era ultima legătură cu un trecut de
care voiam să uit. O parte din mine (cea crudă și haină) se ruga să găsească doar un lemn uscat. Pe
marginea heleșteului săpat de bunicul meu în mijlocul fostei grădini de zarzavaturi, ascuns în iarba
crescută la înălțimi uimitoare, se zăreau câteva crengi. De departe păreau vii, atât de frumos se
integrau în peisaj. Dar când am văzut de aproape ce se alesese de primul (și poate ultimul) meu brad
de Crăciun (natural și în ghiveci) mi-a părut rău.

Nici el nu supraviețuise Crăciunului. Atunci am simțit că după sărbătoarea aceasta totul se ofilește și
moare. Dar a venit din nou Crăciunul. Cu un zâmbet care poate să topească ghețari în Austria, o voce
cristalină îmi spune că este timp. Poate îndeajuns încât să cred din nou, odată și-odată, în Crăciun.