fibre nervoase în zona centrală supusă racteristică majorităţii sindroamelor disfunc

presiunilor. Rolul meniscului este multiplu: ţionale craniomandibulare.

- transformă cele două suprafeţe arti De asemenea, morfologia articulară şi
culare în congruente; cinematica acesteia sunt elemente definitorii
- separă cavitatea articulară în două pentru programarea articulatoarelor în re
compartimente: unul superior temporo-me abilitările orale, fiind importante îndeosebi
nisca! şi unul inferior menisco-condilian, înclinaţia pantei tuberculului articular, confi
ambele umplute cu lichid sinovial;
guraţia peretelui medial al cavităţii glenoide,
- facilitează, prin caracterul ginglimo
gradul de laxitate al ligamentelor articulare.
artroidal al articulaţiei, propulsia mandibulei;
- are rol de tampon, de amortizare a
presiunilor exercitate asupra articulaţiilor.
Anterior, meniscul este locul de inser-
ai capsulei articulare şi al fascicolului
superior al muşchiului pterigoidian lateral.
meniscul articular se fixează
sau
zona retromeniscal
conjunctiv din două
straturi: unul Fig. 3.32. Functionalitatea normală a complexului
elastic şi inferior colagenic, menisco-condilian al A TM la deschiderea şi

proprietăţi structură Închide rea gurii (după Malone şi Koth, 1993)

meniscul peretele posterior al

capsulei care înconjoară articula-
Medial şi lateral meniscul este strâns
Elementele efectoare ale cinematicii
polii respectivi condilieni.
Ligamentele articulare sunt cele care mandibulare sunt reprezentate de către

limitează, alături de musculatură, mişcările muşchii mobilizatori ai mandibulei, care par

extreme (limită) posibile în articulaţie la ticipă la diferitele mişcări în funcţie de sti

mişcări funcţionale, întărind totodată cap mularea la care răspund. Astfel:

sula articulaţiei. - stimularea corticală determină mişcă

- ligamentul temporomandibular; rile voluntare;

- ligamentul medial; - stimularea bulbo-protuberenţială de-

termină mişcări reflexe mandibulei;
- ligamentele colaterale
- stimularea mezencefalică determină
- ligamentul sfenomandibular;
efectuarea mişcărilor automatizate.
- ligamentul stilomandibular.
Muşchii mobilizatori ai mandibulei
Cunoaşterea morfologiei şi funcţiona
constitue grupele musculare responsabi le
articulaţiilor temporo-mandibuiare es-
de mişcările mandibulei (coborârea
esenţîală pentru înţelegerea conceptului
dezechilibrului intern al ATM, entitate ca-

3
7
mandibulei, ridicarea mandibulei, mişcă sie) şi de menţinerea poziţiei de postură
rile de lateralitate, propulsie şi retropul- a acesteia.

A. B.
Fig. 3.33. Aspecte patologice ale cinematicii
menisco-condiliene
A. Dislocarea meniscală
anterioară reductibilă
(cracment reciproc)
B.
D
i
s
l
o
c
a
r
e

m
e
n
i
s
c
a
l
ă

a
n

38
t u
e h
r o
i ,
o
a 1
r 9
ă 9
1
i )
r
e
d
u
c
t
i
b
i
l
ă

(
b
l
o
c
a
j
)

(
d
u
p
ă Fig. 3.34.
Influenta
F morfologiei
u articulare
y asupra
u cinematicii
k mandibulare
i (Rosenstiel et
al„ 1995)
n

M
i
z
38
 3.35. Muşchii masticatori şi cervicali cu rol În dinamica mandibulei şi În poziţia de postură a
acesteia (după J.P. OKESON, 1993 şi CHATEAU, 1975)

ca şi maseterul.

cu ajutorul
rezistente, în porţiunii superficiale
şi înapoi şi se unghiul mandi- sus în şi medial (în plan fron-
bulei. Porţiunea profundă ia naştere pe tal), dar devine evidentă numai în contrac
marginea inferioară şi faţa medială a arca ţia unilaterală a muşchiului. Când cei doi
zigomatice, în cele două treimi poste- maseteri se contractă simultan în totalita
şi depăşeşte posterior porţiunea su tea lor, mandibula în sus
perficială; trece apoi vertical şi se
în şi puţin
inseră faţa laterală a ramului mandibu
acestei porţiuni fiind
ajunge
sagitală
profundă a fasciei temporale şi
se poate contopi cu muşchiul temporal,
care sunt socotite în-
ca tinsă, 1a

aparţinând temporalului,
39
linia temporală inferioară şi pe faţa profun
dă a fasciei temporale care îi serveşte ca
aponevroză. De aici, fascicolele converg
cuprinzând din toate părţile procesul
coronoidian al mandibulei.

După direcţie, acţiune şi inervaţie se

pot distinge trei fascicule: a) anterior, cu o
direcţie aproape verticală a fibrelor, inervat
de nervul temporal anterior şi care trage
mandibula în sus; b) mijlociu, cu fibre uşor
oblice de sus în jos şi înainte, inervat de
nervul temporal mijlociu şi care trage man
dibula în sus şi posterior; c) posterior,
aproape cu o direcţie orizontală a fibrelor, Fig. 3.36. Cele trei tipare normale caracteristice de
inervat de nervul temporal posterior, trage activitate a muşchiului temporal În intercuspidare
mandibula înapoi.

Temporalul are o constituţie internă

este un muşchi gros, de formă
bipenată, prin aceasta crescând foarte mult
patrulateră, aşezat ca şi maseterul pe ra
secţiunea sa fiziologică şi astfel forţa de
mul mandibulei, însă pe faţa medială.
contracţie (Ahlgren, 1974; Papilian, 1985).
acţiune, componenta principală este Are origine pe toată întinderea fosei
cea de ridicare a mandibulei. Fibrele relativ pterigoide, fascicolele mergând în jos şi
lungi permit o scurtare apreciabilă şi rapi- posterior (ca la maseter) şi lateral (invers
ca la maseter) şi se inseră pe faţa medială
a unghiului mandibulei. Împreună cu mase
Fascicolul posterior este componenta
terul formează o chingă puternică muscula
retractoare, care trage mandibula înapoi şi
ră, cei doi muşchi fiind uniţi printr-o lamă
aduce condilul în fosa glenoidă atunci
tendinoasă la nivelul unghiului mandibulei.
când, în prealabil, acesta a fost scos prin
Acţiunea principală a muşchiului este cea
contrac ţia pterigoidianu!ui lateral.
de ridicare, dar mai posedă şi o mică com
Contracţia în an samblu a muşchiului trage
ponentă de propulsie.
mandibula în sus şi înapoi. Forţa
muşchiului creşte cu cât arcadele dentare Prin oblicitatea inversă în plan frontal
sunt mai apropiate. Fibre le lui nu sunt faţă de cea a maseterului trage mandibula
contractate la maximum când arcadele au medial, în contracţie unilaterală. Prin con
venit în contact; muşchiul se poate tracţia simultană a celor trei muşchii ridică
contracta în continuare şi mai mult, tori de ambele părţi, componentele de
realizând fenomenul de sumaţie.

40
lateralitate şi cele de propulsie se contra
balansează şi rămâne o rezultantă de ridi
care a mandibulei. Muşchiul are o constitu
ţie complexă, în profunzimea sa găsindu
se în total şase lame aponevrotice
(Gaspard, 1972).
este unul lat,
care cu cel de partea opusă formează dia
fragma gurii. Plecate de pe linia milohioi
diană a mandibulei, fibrele se îndreaptă
oblic în jos şi înainte; cele mai posterioare
se inseră pe faţa anterioară a osului hioid ,
aproape de marginea sa inferioară, cele
anterioare înserându-se pe rateul median
fibros întins de la simfiza mentonieră la
osul hioid.
Când punctul fix este pe mandibulă,
ridică şi trage în sus osul hioid şi limba,
deci are rol în deglutiţie. Când punctul fix
este pe osul hioid, coboară mandibula,
având rol în masticaţie.
este un
muşchi îngust, cu direcţia antero-poste
rioară, situat deasupra porţiunii mediale a
milohioidianului. Inserţia anterioară se situ
ează la nivelul apofizei genii inferioare, de
aici fibrele musculare mergând în jos şi
înapoi spre faţa anterioară a corpului osului
hioid.
Prin contracţia sa, muşchiul ridică
osul hioid şi coboară mandibula, având
41
deci rol în deglutiţie şi masticaţie.
dia1as1tric este compus
din două porţiuni: cea posterioară,
mastoidiană şi cea anterioară
mandibulară, unite printr un tendon
intermediar.
Muşchiul este situat în partea antero
laterală a gâtului şi se prezintă ca un arc cu
concavitatea superioară. Pântecul posterior
se inseră pe incizura mastoidiană a osului
temporal, de unde se îndreaptă în jos,
înain te şi medial, terminându-se pe
tendonul in termediar ce străbate partea
inferioară a muşchiului stilohioidian.
Ajunge apoi de asupra osului hioid, îşi
schimbă direcţia formând curba amintită
şi se continuă cu fibrele care alcătuiesc
pântecul anterior muşchiului. Acesta se
îndreaptă anterior şi medial şi se inseră
pe foseta digastrică a mandibulei.
Tendonul intermediar situat u1;;;c::1.;;:,uµ1
osului hioid este în legătură strânsă cu cor
nul mare al acestuia printr-o chingă fibroa
să, aponevroza suprahioidiană, detaşată
din tendonul digastricului, care îl uneşte cu
muşchiul de partea opusă.
Ca acţiune, digastricul are un rol
im portant în masticaţie, prin coborârea
mandi bulei, când ia punct fix pe osul
hioid. Când punctul fix este mandibula şi
procesul mas toidian, ridică laringele şi
osul hioid, având rol în deglutiţie.
 Fig.3.37. Reprezentare antero-inferioară a complexului muscular coborâtor al mandibulei
(după GERVAIS R.0., 1984)
ocupă un loc aparte în cadrul celor
patru muşchi masticatori, atât ca
semnifica- filogenetică, cât şi ca acţiune,
având acţiunea principală de propulsie a
mandi bulei în urma orientării orizontale cu
punc tul fix anterior. Este un muşchi
gros şi scurt, situat lateral şi deasupra
pterigoi dianului intern, ascuns ca şi
acesta de ra mura mandibulei. Este format
din două por ţiuni: fascicolul superior şi
cel inferior. Cel superior, sfenoidal sau
infratemporal, ia naştere pe faţa
infratemporală a aripii mari a sfenoidului,
cu celălalt cap inserându-se capsula şi pe
meniscul articular. Fasci colul inferior sau
pterigoidian se inseră pe
laterală a lamei pterigoide laterale,
mandibulă fixându-se în foseta pterigoidă
a
procesului condilian. Fascicolul superior
este orientat orizontal sau uşor descendent
dinainte înapoi şi dinăuntru înafară. Cel
inferior oblic dinainte înapoi, ascen
dent dinăuntru înafară. Componenta prin
cipală a muşchiului este cea de propulsie.
altă componentă trage mandibula medi
al, dar numai dacă acţioneză unilateral.
Cea mai slabă componentă trage
mandibu la în jos. Când muşchiul se
contractă bila teral rămâne activă doar
componenta de propulsie şi coborâre.
Contracţia unilatera lă produce mişcarea
de iateropulsie a mandibulei deplasând
anterior şi dedesub tul tuberculului
articular condilul de balans de partea
muşchiului contractat. Când se contractă
alternativ, mandibula execută mişcări de
diducţie.
 I
f
[
l
\
\

Fig.3.38. Reprezentarea schematică a complexului muscular pterigoidian (după GERVAIS R.O., 1984)
 Constituie rapoarte craniomandibula
re cu importanţă atât în înţelegerea diferite
lor aspecte ale cinematicii mandibulare, cât
şi aplicativă în examinarea pacientului pen
tru stabilirea corectă a diagnosticului şi a
conduitei terapeutice.
Este o relaţie posturală "statică" a
mandibulei faţă de maxilar, în care grupele
musculare antagoniste se află într-un rela
tiv echilibru tonic.
În această poziţie, între arcadele denta
re se poate evidenţia o uşoară inocluzie de
1,2-4 mm, cunoscută în literatura protetică
sub denumirea de "freeway space", iar di
mensiunea verticală a etajului inferior al feţei
în poziţia fiziologică de postură poartă de
numirea de dimensiune verticală de repaus (
DVR). Ea este inconstantă şi variabilă în
funcţie de anumiţi factori de ordin loco
regional şi general ( Ieremia şi Dociu, 1987)
ar.c.r.c.!!:11 clinică a relaţiei de
tură
În vederea obţinerii relaţiei de postură
sunt necesare anumite condiţii:bolnavul va
fi aşezat cu capul nesprijinit, în cabinet at
mosfera va fi calmă, plăcută, zgomotele
reduse, lumina şi culorile nestridente, iar
conversaţia cu pacientul va fi
obişnuită. Bolnavul va respira liniştit,
lăsând mandibula sub influenţa reflexului
de poziţionare a mandibulei antigravific.
Dintre factorii loco-regionali
Facilitarea inducerii relaţiei de postu
ră este realizată prin utilizarea unor teste
fonetice care au însă mai mult semnificaţie
funcţională decât de postură:
a. testul Wild: pacientul pronunţă cu
vinte ce conţin fonema "A"- mama,
Ema, Ohio
b. testul Silvermann: utilizează cuvin
te ce conţin fonema "S"- pas, dus
întors
c. testul Robinson- veveriţă, ferfeniţă
d. numărătoarea de la 60 la 70
După deglutiţie sau după utilizarea
unuia din testele de mai jos, în condiţiile
menţionate, bolnavul rămâne în poziţia de
postură.
Apreciem corectitudinea relaţiei de
postură verificând reperele caracteristice.
relaţiei postură:
condilii centraţi în
cavităţile glenoide (point centric) sau
poziţionaţi anterior cu 0,2-1,7mm (long
centric)
- muscular: echilibru tonic antigravific
- osos: dimensiunea verticală de pos-
tură mai mare ca dimensiunea etajului mij
lociu cu valoarea spaţiului de inocluzie fizi
ologică
evidenţierea şi măsurarea
una spaţiului minim de vorbire
: buzele închid fanta labială fă
ră a se contracta sau răsfânge
: existanţa spaţiului Donders
ce influ enţează poziţia de postură a
mandibulei amintim:
- poziţia limbii şi tonicitatea muscula
turii linguo-orofaciale;
- caracterul respiraţiei (de ex. respira-
ţia orală);
- poziţia capului şi a gâtului;
- circumstanţele emoţionale;
- vârsta;
- oboseala;
- stări patologice dureroase;
- afecţiuni ale ATM;
Factorii generali care pot influenţa
dimensiunea verticală de repaus sunt re
prezentaţi de :
- stări patologice care modifică exci
tabilitatea neuromusculară (hipocalcemie,
toxemie);
- spasme musculare ca cele din boala
Parkinson, sau din miastenie;
- intoxicaţii medicamentoase (stricni-
nă).
lnocluzia fiziologică din poziţia de
postură mandibulară variază în raport in
vers proporţional cu dimensiunea verticală
de ocluzie ( OVO) . Deseori regăsim acest
raport în situaţiile de edentaţii parţiale ex
tinse şi subtotale, în cazurile în care s-au
efectuat ajustări ocluzale eronate, în abra
ziunile patologice, în cazul reconstituirilor
protetice în subocluzie, în anomalii dento
maxilare de tipul ocluziilor adânci.
Termenul de rela[ie centrică a considerat relaţia centrică ca fiind cea mai
fost utilizat în medicina dentară sub diferite
de finiţii, desemnând în general poziţia
mandi bulei în care condilii mandibulari se
găsesc într-o poziţie stabilă ortopedic.
Primele de-
finiţii descriu relaţia centrică ca fiind poziţia
cea mai retrudată a condililor mandibulari.
Întrucât această poziţie este determinată în
principal de ligamentele articulaţiei tem
poromandibulare, ea a fost denumită pozi
ţie ligamentară. Ea a devenit utilă prote
ticienilor, fiind o poziţie reproductibilă, utili
zabilă în tratamentul edentaţiei totale
(Boucher, 1970).
relaţiei centrice:
- articular: condilii centraţi în
cavităţile glenoide
- muscular: contracţie echilibrată a
musculaturii manducatoare
- osos: dimensiunea verticală centrică
egală cu a etalului mijlociu
eviden,tierea s,i măsurarea
spaţiului minim de vorbire; examinarea ra
poartelor interarcadice; prezenţa poin-,
long-, wide-centric sau a freedom in centric
·buzele închid fanta labială fă
ră a se contracta sau răsfrânge
: lipsa spaţiului Donders
Ulterior, importanţa acestei constante
craniomandibulare a căpătat importanţă şi
în domeniul proteticii conjuncte. În acest
sens, concluziile primelor studii electromio
grafice au sugerat că funcţia muşchilor
masticatori este mai echilibrată când condi
lii se situează în relaţie centrică, iar
intercuspidarea maximă se realizează în
această relaţie. Mulţi ani, practicienii au
acceptat aceste principii generale şi au
fiziologică poziţie a condililor mandibulari.
Achiziţiile recente în domeniul biome
canicii şi funcţiei articulaţiilor temporo
mandibulare pun însă sub semnul întrebării
poziţia retrudată ca cea mai stabilă poziţie
ortopedică a condililor în cavităţile glenoi-
 ultimii
domeniul au determinat chiar
îndoieli privind caracterul unic şi nemodifi
cabil pe parcursul vieţii a relaţiei centrice,
având în vedere remodelările continue la
care sunt supuse structurile articulaţiilor
temporo-mandibulare. Astăzi, termenul de
relaţie centrică este oarecum confuz, defi
niţia fiind modificată. În timp ce primele
definiţii (Ramfjord, 1961;Boucher, 1970)
descriau condiiii ca fiind situaţi în poziţia
cea mai retrudată, sau posterioară, ulterior
s-a sugerat aceştia se situează în pozi
ţia lor cea mai înaltă în cavităţile glenoide.
altă parte, există alţi autori care
pro pun ca nici una dintre aceste definiţii
să nu fie acceptate ca fiind cele mai
fiziologice poziţii condiliene, şi sugerează
poziţia con dililor ca fiind ideală într-o
situaţie anterioa ră şi uşor coborâtă
pantele eminenţelor articulare. aceste
păreri contradic torii, practicianul este
totuşi cel care este pus în situaţia să
asigure tratamentul pacienţilor săi,
fiind de aceea ne- examinarea şi
evaluarea tuturor informaţiilor, pentru a
trage concluzii perti nente, baza cărora să
se bazeze atitu dinea terapeutică.
În stabilirea criteriilor poziţiei cond
iliene articulare stabile, optime din punct de
vedere ortopedic, este necesară examina
rea amănunţită a structurilor articulare
temporo-mandibulare. Meniscul articular
este alcătuit din fibre dense de ţesut con
junctiv, lipsind elementele nervoase şi vas
culare. Această caracteristică îi permite să
suporte forţe puternice fără a fi afectat mor
fologic, sau de inducerea stimulilor algiei.
Rolul meniscului este acela de a separa, a
proteja şi a stabiliza condilii în cavităţile
culare. Această descriere nu este însă
completă, dacă nu se ia în considerare şi
glenoide cursul mişcărilor funcţionale.
poziţională, statică a articulaţi-
ei, nu determinată de meniscul articu
lar. La fel ca în oricare articulaţie a orga
nismului, stabilitatea poziţională este de
terminată de către musculatura asociată
acesteia, care previne dislocarea suprafe
ţelor articulare. Forţele direcţionale ale
acestei musculaturi determină poziţia arti
culară stabilă ortopedic. Principalii muşchi
care stabilizează ATM-urile sunt cei ridică
tori ai mandibulei. Direcţia forţei plasate pe
condili maseteri şi pterigoidienii
mediali (interni) este supere-anterioară.
temporali au şi fibre orientate
posterior, totuşi direcţia principală de ridi
care a condililor este verticală (Du Brul,
1980). trei grupe musculare sunt în
primul rând responsabile de poziţionarea
statică şi stabilitatea condililor, o contri-
buţie în sens aducându-şi şi fascico-
lul inferior al pterigoidianului extern.
În poziţia de postură, fără nici o influ
enţă din partea factorilor ocluzali, condilii
sunt stabilizaţi prin acţiunea tonusului mus
cular al ridicătorilor şi a fascicolului inferior
al pterigoidianului lateral. Muşchii temporali
poziţionează condilii în direcţie superioară
în cavitatea glenoidă, în timp ce maseterii
şi pterigoidienii interni poziţionează condilii
supere-anterior. Tonusul fascicolelor infe
rioare ale pterigoidienilor externi poziţio
nează condilii în direcţie anterioară, pe
pantele posterioare ale eminenţelor articu
lare. În consecinţă, poziţia articulară cea
mai stabilă ortopedic dictată de acţiunea
musculară este aceea în care condilii se
localizează în poziţia cea mai înaltă şi
anterioară în cavităţile glenoide, rămânând
pe pantele posterioare ale eminenţelor arti-
poziţia meniscului articular. Relaţia articula ră
optimă se obţine numai când meniscuri le se
interpun adecvat între condili şi cavi tăţile meniscală şi de tonicitatea fascicolului su
articulare. Poziţia meniscurilor în arti culaţii în perior al pterigoidianului extern. Acest din
repaus este influenţată de presiu nea urmă determinant poate cauza rotaţii ale
intraarticulară, de morfologia meniscului pe condil în limita permisă de
spatiile articulare (determinate de presiu nea
articulară) şi de grosimea marginii pos terioare
a meniscului.

1:
I:
, ,: •:
I

••
'• #
Fig.4. 1. Pozitia stabilă musculo-scheletală a mandibulei fată de baza craniului

Definiţia completă a celei mai stabile

apară un oarecare grad de deplasare ante ro-
poziţii articulare din punct de vedere orto
posterioară. Cu cât este mai posterioa ră forţa
pedic este deci aceea în care condilii se
plasată pe mandibulă, cu atât întin derea
situează în poziţia lor antero-superioară în
ligamentelor va fi mai accentuată iar poziţia
fosele articulare, fiind plasaţi pe pantele
condililor va fi mai posterioară. Gra dul de
posterioare ale eminentelor articulare, cu
libertate antero-posterioară variază în funcţie
meniscurile corespondente interpuse adecvat.
de starea de sănătate a ţesuturi lor articulare.
În momentul în care se produce o contracţie
O articulaţie sănătoasă per mite un grad foarte
mai puternică a ridicătorilor, fără nici o influentă
mic de deplasare pos terioară a condilului din
ocluzală, stabilitatea articu lară ortopedică
poziţia stabilă musculo-scheletală.
este menţinută. În conse cinţă, această
În majoritatea articulaţiilor această
poziţie poate fi considerată ca fiind cea mai
deplasare este foarte redusă (1 mm sau mai
stabilă poziţie musculo scheletală a
puţin). Dacă apar modificări în structu rile
mandibulei, în care suprafeţe le şi ţesuturile
articulare cum sunt alungirea ligamen telor sau
articulare se dispun astfel încât să nu sufere
fenomene patologice în articula ţie,
nici o vătămare.
posibilitatea de deplasare antero posterioară a
Dacă ligamentele articulare prezintă un
condililor poate fi mai mare. Trebuie reţinut
oarecare grad de laxitate, sau sunt chiar
însă faptul că poziţia super ioară şi posterioară
distruse, la plasarea condililor în poziţia
(retrudată) a condililor
superioară în cavităţile glenoide poate să
 nu este una fiziologică. În această poziţie,
forţele se direcţionează pe porţiunea
poste rioară a meniscului şi pe ţesutul
retro meniscal. Acest aspect accentuează
odată în plus faptul că poziţia condiliană
super ioară şi posterioară nu este una
optimă funcţional pentru articulaţie. Este
totodată interesant faptul că ligamentele
articulare nu participă de fapt activ la
funcţia articula ră, reprezentând elemente
de limitare a mişcărilor articulare
extreme. Cu toate acestea, pentru o
lungă perioadă de timp în stomatologie s-
a discutat oportunitatea utilizării acestei
poziţii limită ligamentare ca una optimă
pentru poziţionarea condililor.
asemenea situare extremă nu poate fi
considerată ca optimă pentru nici o articu
laţie a organismului. Întrucât uneori este
dificil clinic să se aprecieze condiţiile
intracapsulare şi cele extracapsulare ale
articulaţiilor, este recomandabil să nu se
exercite forţe direcţionate posterior pe
mandibulă în încercarea de a determina
poziţia musculoscheletală stabilă
articula ţiilor. Accentul trebuie pus pe
ghidarea, sau direcţionarea condililor în
poziţia lor cea mai înaltă şi anterioară în
cavităţile glenoi de. Aceasta se poate
realiza fie prin tehni cile de conducere
manuală, cu condiţia de a nu se exercita
forţe prea puternice, fie prin acţiunea
musculaturii însăşi. Ideea esenţială a
celor amintite mai sus este deci aceea că
relaţia centrică se defineşte ca fiind
poziţia cea mai înaltă, cea mai ante
rioară şi mediană în cavităţile glenoide, cu
meniscurile articulare interpuse adecvat.
Deci, relaţia centrică şi poziţia musculo
scheletală pot fi considerate identice.
Această definiţie, larg acceptată la ora ac
tuală pe plan mondial (definită ca atare şi
în glosarul termenilor protetici) a fost in
trodusă pentru prima dată de către Phillips
(1985) ca poziţia A.U.M (anterior-mast,
upper-most, middle-most), identificată oa
recum cu conceptul de miocentricitate al
lui Jankelson, ca o alternativă la vechiul
con cept şi la metodele de conducere
manuală care determină în general o
poziţie forţată, mult prea posterioară a
mandibulei.
Determinarea relaţiei centrice este di
ferită ea depinzând de tipul de edentaţie al
pacientului şi de stabilitatea ocluzală pe
care o oferă dinţii restanţi. Instabilitatea
relaţiei centrice duce la utilizarea unor ma
O chete de ocluzie şi a unor metode mai
complexe.
Determinarea relaţiei centrice la paci
entul dentat se poate realiza prin mai multe
metode mai mult sau mai puţin agreate de
medicii stomatologi: Ramfjord, Lauritzen
Barrelle, Dawson, Jankelson.
a
Pacientul este aşezat în fotoliu, rela
xat, cu tetiera aşezată suboccipital, iar
spă tarul la un unghi de 60-702. Operatorul
cere pacientului să-şi relaxeze muşchii
membre lor superioare, inferioare şi
spatelui, cefei şi feţei. Pacientul este invitat
să respire liniştit pe nas, fixând cu privirea
un punct aflat la 30-40 cm. Pentru a obţine
o relaxare mus culară cât mai perfectă se
recomandă pa cientului să-şi obosească
muşchii prin mtş cări de deschidere largă
a gurii şi menţine rea poziţiei î -2 minute. În
cursul determină rii trebuie asigurate
condiţii de mediu co respunzătoare,
îndepărtând posibilităţile de stresare a
pacientului, prin introducerea acestuia
într-un cabinet liniştit, fără zgo-
48