grabă decât de latura sa.
În acest loc pe minală distinctă un disc prea dur va tăia
dinte nu este practică folosirea unei freze
fisură pentru plasarea unui bizou, din mo
ment ce vârful pătrat poate leza bizoul, din
tele adiacent sau gingia. Un instrument
diamantat în formă de flacără subţire va
produce un bizou care prezintă nişte striaţii
orizontale. Dacă bizoul format de instru
mentul diamantat în formă de flacără este
finisat cu ajutorul vârfului unei freze din
carbură de tungsten în formă de flacără
lungă, rezultatul va fi un bizou gingival şi
mai neted.
Bizotatoarele gingivale des folosite
pentru pereţii gingivali ai preparaţiilor pen
tru cavităţi de obturat cu amalgam nu sunt
instrumente potrivite pentru bizourile gingi
vale ale preparaţiilor pentru restaurări. Ele
produc un bizou neregulat şi dur.
O preparare a pragului realizată cu un
instrument diamantat cilindro-conic cu gra
nulaţie medie este prea rugoasă pentru a
putea permite realizarea unei margini co
rect adaptate a restaurării. Pragurile trebu
ie finisate cu o freză activă doar la vârf
pentru a asigura o zonă terminală netedă.
Evazări proximale distincte bine fini
sate pot fi făcute cu discuri de hârtie abra
zive. Oricum, ele necesită aplicări uşoare
pentru a evita supraîncălzirea şi trebuie
schimbate frecvent pentru a ne asigura că
vor tăia în mod eficient din structurile den
tare. Folosirea discurilor de hârtie este limi
tată pentru acele zone ale cavităţii bucale
cu acces bun şi trebuie avută grijă când
sunt folosite pentru a nu leza ţesuturile moi
din cavitatea bucală a pacientului. Deşi pot
produce o evazare netedă cu o zonă ter-
28
2
şanţuri în evazare, iar discurile uzate vor
rotunji zona terminală.
Un instrument diamantat în formă de
flacără cu suprafeţe mai degrabă paralele
decât uşor convexe poate fi folosit şi el
pentru a produce o evazare. În această
situaţie suprafeţele obţinute sunt mai puţin
netede.
O freză de finisare din carbură de
tungsten în formă de flacără cu 12 lamele
lungi este folosită pentru a crea o zonă
terminală distinctă cu o suprafaţă netedă
pe bizourile orizontale şi evazările vertica
le. Această freză cu un diametru de 1 mm
are aceeaşi configuraţie ca şi instrumentul
diamantat în formă de flacără.
Utilizarea unor discuri diamantate
mari nu a mai fost descrisă pentru aceste
preparaţii fiindcă, după părerea noastră în
stomatologia modernă asemenea instru
mente nu-şi mai găsesc locul nici măcar
pentru reducerea proximală şi nici pentru
realizarea evazării. Folosind astfel de in
strumente periculoase pentru pacient, exis
tă şi pericolul unei supraextensii a prepara
ţiei.
Preparaţiile intracoronare realizate în
vederea confecţionării unor incrustaţii sunt
indicate în tratamentul leziunilor coronare
pentru restaurarea morfologiei şi funcţiei
afectate de procese carioase sau fracturi.
Ele reprezintă o alternativă a obturaţiilor
plastice, dar au şi unele indicaţii specific
protetice.
 lnlay-ul turnat îşi are originile în res
taurările realizate înainte de a exista o teh
nică de turnare precisă. Primul inlay în
stomatologie este atribuit lui John Murphy
din Londra care confecţiona inlay-uri din
porţelan în 1835. În 1880, Ames şi
Swasery au utilizat pentru confecţionarea
inlay-urilor o tehnică cu folie lustruită.
După adaptarea într-o cavitate preparată
a unei folii de aur sau platină, ei o
îndepărtau, o ambalau şi apoi turnau
cositor sau aur topit în forma cavităţii
reprodusă în folie. Tehni ca era încă
utilizată la sfârşitul primei de cade a
secolului XX.
Primul inlay turnat este atribuit lui
Philbrook care a comunicat tehnica la Iowa
State Dental Society în î 897. Totuşi,
Taggart, este cel care a fost creditat cu
introducerea în stomatologie a tehnicii cerii
pierdute, în anul 1907. Popularitatea resta
urării a crescut în acel timp, ajutată fiind de
contribuţiile lui Lane, Van Horn, Weinstein,
Sonder, Schew şi Hollenback care au îm
bunătăţit materialele şi tehnicile de confec
ţionare a acestor restaurări.
Incrustaţiile reclamau iniţial o distruc
ţie extensivă a structurilor dentare, aspect
care a fost recunoscut de către unul dintre
primii lor susţinători, Bodecker. Preparaţiile
largi, exagerate care au fost în vogă la în
ceputul secolului s-au datorat parţial con
ceptului de „extensie pentru prevenţie" şi
parţial instrumentelor necorespunzătoare
utilizate în acea vreme. Bodecker, care a
lucrat la Berlin, a utilizat prepararea slice
pentru inlay-uri. Aceasta a fost exportată
ulterior în Statele Unite de către Rhein,
fiind apoi dezvoltată de către Gillett.
Tehnica slice utiliza un disc pentru
283
prepararea suprafeţelor proximale.
Extensi ile erau largi, dar superficiale.
Considerat de către susţinătorii lui a fi o
restaurare conservatoare s-a crezut că
inlay-ul con fecţionat prin tehnica slice ar
implica un risc mai mic la fractură al
dintelui în care acesta se inseră. La un
moment dat acest tip de restaurare a fost
folosit şi ca element de agregare pentru
proteze fixe.
Analiza stress-ului cu metoda foto
elastică a arătat că restaurarea agregată
într-o cavitate preparată prin tehnica slice
dezvoltă un stress mai mare decât în cazul
unui inlay agregat într-o preparare
realizată prin metoda clasică.
Restaurările cu ajutorul incrustaţiilor
presupun o deosebită acurateţe în toate
fazele clinice şi tehnice. Orice eroare, de la
prepararea cavităţii şi până la cimentare
poate compromite actul terapeutic. Incrus
taţiile nu tolerează aproximaţiile. Insucce
sele şi imperfecţiunile sunt mai evidente
decât la obturaţiile plastice.
Machetele realizate pentru confecţio
narea incrustaţiilor din aliaje nobile pot fi
executate prin tehnica directă sau indirec
tă.
În tehnica directă, după prepararea
cavităţii se modelează macheta incrustaţiei
în cavitatea bucală. Procedeul clasic folo
seşte ceara albastră pentru inlay şi
acrilatul autopolimerizabil. Macheta se
ambalează şi se toarnă în laborator,
incrustaţia finită fiind adaptată şi cimentată
în cavitate.
În tehnica indirectă cavitatea se am
prentează cu elastomeri de sinteză, ma
cheta modelându-se pe un model de lucru.
Restul fazelor sunt similare cu cele descri
se la tehnica directă.
 Cu toate că incrustaţiile metalice rea
lizate din aliaje au trecut cu brio proba tim
pului, problemele de estetică au determinat
orientarea spre alte soluţii.
Aşa cum s-a amintit inlay-ul ceramic
a precedat aparent surprinzător, inlay-ul
me talic. Ideea inserării unor incrustaţii
(blo curi) ceramice prefabricate nu este
nouă. Cilindrii prefabricaţi din ceramică
erau fixaţi prin cimentare în cavităţi
calibrate cores punzător, procedeul fiind
cunoscut ca me toda lui Dall. Această
metodă se mai folo sea încă şi în anul
1920.
Wood în 1882 folosea blocuri
decupa te de dinţi prefabricaţi din porţelan
pe care le adapta şi fixa în cavităţi. W.
Herbst utili za perle din sticlă de Veneţia,
de diferite culori obţinute prin pulverizare.
Prin 1890 au fost introduse pe piaţă
pulberile de por ţelan cu temperatură
înaltă de sinterizare. Apariţia în 1904 a
pigmenţilor minerali a permis ceramicii
atingerea unor performan ţe estetice.
În ultimele două decenii atât materia
lele din care se confecţionează incrustaţiile
cât şi tehnologia lor au suferit modificări
importante. Răşinile diacrilice compozite şi
masele integral ceramice au acaparat
acest domeniu al restaurărilor coronare.
Dacă aproape un deceniu a avut loc o dis
pută acerbă între „composite-inlay" şi in
crustaţiile integral ceramice, ulterior (1990-
1992) această competiţie a fost câştigată
detaşat de către incrustaţia integral cera
mică. Composit-inlay-urile au pierdut
dispu ta datorită dehiscentelor la interfaţă
incrus taţie/ciment diacrilic, a fisurilor şi
fracturilor apărute în masa incrustaţiei
(Krejci-1992, Ahlers-1996, Kupiec-1996).
284
Dehiscentele de la interfaţa incrusta
ţie/ciment diacrilic sugerează că acest tip
de legătură nu este perfect stabilă, deoare
ce legăturile coezive (între molecule de
acelaşi tip) sunt mai slabe decât legăturile
adezive (între molecule diferite).
După insuccesele „composite inlay
urilor", incrustaţiile integral ceramice au
câştigat teren datorită tehnicilor de dublu
gravaj acid, a dezvoltării cimenturilor
diacrilice şi a adezivilor dentinari, care au
schimbat complet concepţia agregării aces
tor proteze unidentare.
Incrustaţiile integral ceramice, cu pre
cădere cele realizate prin tehnici ce utili
zează sistemele CAD/CAM (CEREC, DUX,
Celay, Procera Denti CAD) au continuat
revoluţionarea acestui domeniu prin intro
ducerea amprentei optice, designul restau
rării asistat de calculator şi frezajul compu
terizat.
La inlay-ul sau incrustaţia intra
coronară (metalică, ceramică sau din com
pozit) retenţia se realizează prin încastra
rea într-o cavitate preparată astfel încât
incrustaţia să fie autoretentivă. Cimentul
perfectează coaptarea dintre suprafeţele
cavităţii şi ai incrustaţiei îmbunătăţind astfel
retenţia, dar mai ales împiedicând percola
rea fluidelor.
lnlay-ul înlocuieşte ţesuturile dentare
pierdute, dar nu le protejează pe cele res
tante. Ţesuturile dentare care formează
pereţii cavităţii trebuie să fie deci în cantita
te suficientă ca să reziste la fracturi şi la
deformări.
Indicaţiile inlay-ului sunt similare cu
ce le ale restaurărilor confecţionate din
materia le de obturaţie plastice: cavităţi
ocluzale, ca-
vităţi de clasa a V-a şi cavităţi de clasa a 11-
a de mărime medie, dacă creasta marginală
şi suprafaţa opusă sunt intacte.
Onlay-ul sau incrustaţia extratisulară
(poate fi metalică sau integral ceramică). În
cazul când incrustaţia trebuie să asigure
pro tecţia ţesuturilor restante, prin
acoperirea suprafeţei ocluzale, poartă
numele de onlay. Leziunile coronare mezio-
ocluzo-distale con stituie cea mai frecventă
indicaţie.
Retenţia şi stabilitatea unui onlay
MOD sunt mai slabe decât la o coroană
parţială. Se contraindică a fi element de
agregare a unei proteze fixe, deoarece nu
suportă solicitări suplimentare.
lnlay-onlay-ul (de obicei exclusiv me
talic sau integral ceramic) reprezintă o for
mă de restaurare în care atât agregarea
cât şi preparaţiile se combină, în proporţii
diferite (intra-extracoronară).
Pinlay-ul este o incrustaţie cu cram
poane metalice, ca elemente suplimentare
retenţie. Cramponul, cu diametrul de
0,60 mm şi o lungime de 2 mm se fixează
într-un canal dentinar. Se indică la cavităţi
le de clasa a V-a şi de clasa a li-a când
pereţii cavităţii nu oferă suficientă retenţie
prin fricţiune sau când incrustaţia acoperă
o suprafaţă mare. În loc de crampoane
poate fi un dispozitiv radicular.
Premergător unei preparaţii pentru o
incrustaţie, examenul local, diagnosticul şi
planul de tratament sunt decisive. Astfel o
serie de factori pot influenţa preparaţia:
lungimea coroanei clinice;
particularităţile morfologice ale suprafe
ţei ocluzale, ale suprafeţelor proximale,
vestibulare şi orale;
- poziţia dintelui în arcadă;
285
raporturile ocluzale cu dinţii antagonişti;
raporturile cu dinţii vecini;
relaţiile cu ţesuturile moi parodontale;
statusul parodontal;
extinderea şi localizarea leziunii
carioase;
probleme legate de fizionomie;
- vitalitatea pulpei.
Examenul radiografic completează
examenul clinic oferind relaţii suplimentare
cu privire la raporturile procesului carios cu
camera pulpară, mărimea camerei pulpare,
starea parodonţiului de susţinere.
Pe baza datelor culese se stabileşte
diagnosticul ce se referă la topografia lezi
unii, întinderea în suprafaţă şi profunzime,
starea pulpei etc. Coroborând datele cule
se la examenul dintelui cu statusul bucal se
stabileşte indicaţia de tratament, legată de
obiectivele urmărite, tehnicile ce se vor
folosi, tipul şi modalitatea concretă de pre
parare.
De la început trebuie să precizăm că
preparaţiile pentru incrustaţii diferă în func
ţie de tipul şi materialul din care acestea
sunt elaborate.
Diversificarea preparaţiilor pentru re
ceptarea unei incrustaţii s-a făcut în paralel
cu lansarea unor materiale şi tehnologii
noi. Un „composit-inlay" sau o incrustaţie
integral ceramică care se fixează printr-un
procedeu de „gravaj acid dublu" necesită
un alt tip de preparaţie decât o incrustaţie
metalică.
 Iniţial se vor prezenta etapele de pre
parare ale dinţilor pentru realizarea incrus
taţiilor, după criteriul topografic şi ulterior
după materialul din care sunt confecţiona
te.
Principiile de preparare a cavităţilor,
formulate de Black, sunt valabile doar pen
tru incrustaţiile metalice şi în special cele
ce se referă la conturul marginal, forma de
rezistenţă şi exereza dentinei ramolite.
Spre deosebire de obturaţii, care se
inseră în stare plastică în cavităţi retentive,
incrustaţiile se confecţionează în laborator
şi sunt cimentate în cavitatea preparată.
Particularităţile restaurărilor rigide
faţă de cele plastice impun unele
diferenţieri în prepararea cavităţilor la
nivelul pereţilor şi marginilor, pentru a
realiza forma de reten ţie şi închiderea
marginală. Cavităţile pen tru inlay se
prepară cu pereţi divergenţi dinspre
planşeu spre exterior {fig. 9.82).
Fig. 9.82. Unghiul de divergentă (b) al perefilor
cavi tăfii preparate pentru incrustafii. Bisectoarea
un ghiului reprezintă axa de inserţie. Fiecare din
pereţi descrie un unghi (a) cu axa de inserţie
286
Această formă este o condiţie funda
mentală pentru îndepărtarea machetei de
ceară (amprentei) şi inserarea restaurării
rigide. Pereţii axiali vor forma cu planşeul
cavităţii un unghi obtuz asigurând o diver
genţă de 5-6Q. Acest unghi de divergenţă,
apropiat de paralelism, asigură retenţia
restaurării în cavitate şi în acelaşi timp faci
litează inserţia ei. Unghiul de divergenţă nu
va depăşi 1OQ. Conform principiilor
biomecanice, pierderea retentivităţii este
disproporţionat de mare cu fiecare grad de
creştere a unghiului de divergenţă.
Pe lângă unghiul redus de
divergenţă, în retenţie intervine şi
lungimea pereţilor cavităţii. În cavităţile
superficiale divergenţa pereţilor va fi
minimă, pentru a îmbunătăţi forma de
retenţie şi rezistenţa. La cavităţile profunde
divergenţa pereţilor va fi mai ma re pentru
a uşura inserarea şi adaptarea
incrustaţiei în cavitate. Aceste variabile
sunt legate de rolul fricţiunii în retenţie.
Fricţiunea se realizează între pereţii cavită
ţii şi metal (retenţie intracoronară) sau între
metal şi pereţii preparaţiei (retenţie extra
coronară), cum se întâmplă în preparările
„slice" la cavităţile de clasa a 11-a. Atât re
tenţia intracoronară cât şi cea extracoro
nară variază în funcţie de unghiul de diver
genţă şi suprafaţa de contact la nivelul pe
reţilor.
Indiferent de unghiul format divergen
ţa pereţilor trebuie să fie vizibilă cu ochiul
liber. Tendinţa de a prepara pereţi paraleli,
pe lângă faptul că nu este justificată, cre
ează dificultăţi. Adaptarea incrustaţiei este
mult mai greoaie şi există riscul fracturării
pereţilor.
Linia (axa) de inserţie a restaurării
trebuie să fie perpendiculară pe planşeul
cavităţii care, la rândul lui, trebuie să fie
paralel cu planul de ocluzie (la cavităţi de
clasa I şi a li-a). Pragul gingival va avea
aceeaşi direcţie. Forţele ocluzale vor fi,
astfel, mai bine absorbite influenţând pozi
tiv retenţia şi rezistenţa.
Toate muchiile marginale (unghiul
format între pereţii cavităţii şi suprafaţa
dentară) trebuie bizotate. Incrustaţia nu
trebuie să facă joncţiune „cap la cap" cu
zona periferică, deoarece există riscul di
zolvării cimentului în fluidul bucal. Apariţia
unui hiatus între incrustaţie şi pereţii
cavită ţii poate duce la apariţia de carii
secundare şi pune sub semnul întrebării
evoluţia în timp a restaurării.
Bizotarea smalţului se face în unghi
35-45Q pe o suprafaţă de 0,5-1 mm,
cuprinzând jumătate din grosimea lui. Prin
bizotare (inclusiv la pragul gingival) închi
derea marginală se îmbunătăţeşte pe
două
căi:
- suprapunerea a două suprafeţe
con formate în plan înclinat;
- marginea subţire de metal, care
prezintă rezistenţă şi maleabilitate, poate fi
brunisată perfectând închiderea marginală
şi protejând astfel stratul de ciment.
Finisarea marginilor de smalţ şi a pe
reţilor cavităţii are o importanţă mai mare
decât la obturaţiile plastice. Adaptarea
marginală corectă şi retenţia fricţională nu
se pot realiza decât atunci când suprafaţa
machetată sau amprentată este netedă.
Preparaţii pentru incrustaţiile
ocluzale
Prepararea cavităţilor ocluzale pentru
incrustaţiile metalice nu se deosebeşte
mult de cele pentru obturaţii plastice în ce
ea ce priveşte conturul marginal, forma de
rezistenţă şi exereza dentinei ramolite. Vor
fi ilustrate doar deosebirile: conformarea
pereţilor cavităţii şi a unghiului dintre pereţi
şi suprafaţa dintelui (muchia marginală).
Retenţia este direct proporţională cu
adâncimea cavităţii şi invers proporţională
cu unghiul de divergenţă. Imaginile din fig.
9.83 ilustrează corelaţia dintre cele două
variabile.
În prima schemă pereţii cavităţii sunt
mult prea divergenţi. lnlay-ul turnat după
tiparul cavităţii poate fi inserat pe multiple
axe cuprinse între liniile AB şi CD (fig. 9.83
- Î ).
În a doua schiţă pereţii AX şi CY sunt
paraleli, există o singură axă de inserţie
care este paralelă cu pereţii, dar în porţiu
nea AB şi CD există încă multiple axe de
inserţie (fig. 9.83 - 2.).
Imaginea a treia este ilustrativă pen
tru retenţia optimă: un singur ax de inserţie
a incrustaţiei pe toată lungimea pereţilor
(fig. 9.83 - 3.).
Varianta a patra completează ideea
precedentă, subliniind importanţa lungimii
inserţiei. Cavitatea ABCD este mai puţin
retentivă decât cavitatea mai profundă
XBDY, deşi divergenţa pereţilor este ace
eaşi la ambele cavităţi (fig. 9.83 - 4).
Unghiul muchiei marginale: unghiul
format de pereţii cavităţii cu suprafaţa din
telui este de obicei de 90-95°. Se bizotea
ză un unghi de 45°. Bizoul va cuprinde ju-
287
mătate din grosimea smalţului (fig. 9.84).
Prepararea cavităţii ocluzale se reali
zează cu o freză cilindro-conică aplicând-o
iniţial la nivelul unei fosete de pe suprafaţa
ocluzală. După ce s-a început excizia, ope
raţiunea se continuă de-a lungul şanţului
central al suprafeţei ocluzale. Se includ
apoi în preparare toate şanţurile existente
la nivelul suprafeţei ocluzale, realizând ca
vitatea cu o adâncime de aproximativ î ,5
mm şi o lăţime de aproximativ 1 mm. Se va
evita lezarea crestelor marginale. Apoi se
va netezi peretele pulpar.
Extensiile moderate de la nivelul şan
ţurilor vestibulare şi orale, cât şi aspectul
specific de „coadă de rândunică" la capătul
mezial, respectiv distal al cavităţii prepara
te sunt relevate în fig. 9.85 a.
Fig. 9.83. Reprezentarea schematică a axei de
inser[ie
288
Fig. 9.84. Bizotarea muchiei marginale,
jumătate din grosimea smaltului
Urmează apoi bizotarea muchiei
marginale cu un instrument diamantat în
formă de flacără şi finisarea cu o freză din
carbură de tungsten de aceeaşi formă. (fig.
9.85 b).
Figura 9.86 reprezintă schema unei
preparări pentru o incrustaţie metalică
ocluzală pe un molar mandibular cu menţi
onarea funcţiilor biomecanice îndeplinite.
INCRUSTA-
Incrustaţiile proximo-ocluzale se indi
că la premolari sau molari ce prezintă carii
de mărime redusă sau obturaţii anterioare
care reclamă o restaurare ce cuprinde do
uă suprafeţe: mezială şi ocluzală sau
distală şi ocluzală. Incrustaţia se confecţio
nează din materiale mai rezistente (aliaje,
ceramică, mai rar materiale compozite).
Conturul marginal şi forma de rezis
tenţă se realizează aproximativ ca şi la ca
vităţile pentru amalgam. Retenţia este le
gată de cea mai lungă axă unică de inser
ţie.
 a b

Fig. 9.85. Etape ale preparării unei cavităţi pentru o incrustaţie oe/uzată: a - prepararea cavităţii
oe/uzate; b prepararea bizoului oe/uzai

Fig. 9.86. Schema preparării cavităţii

pentru incrustaţie oe/uzată
1. Bizou oe/uzai: integritate marginală.
2. Perete vertical: retenţie şi stabilitate.
3. Perete pulpar: rezistenţă.

Dislocarea incrustaţiei spre spaţiul Prepararea cavităţii de retenţie se

interdentar se previne prin retenţia în coa
rândunică preparată ca la obturaţiile
clasa a 11-a. Prepararea cavităţii de re
se face ca şi la cavităţile de clasa I
pentru inlay.
Prepararea cavităţilor ocluzale pentru
inlay nu se deosebeşte de preparările pen
tru obturaţii plastice în ceea ce priveşte
conturul marginal, forma de rezistenţă şi
exereza dentinei ramolite. Deosebirile se
la conformarea pereţilor cavităţii şi a
unghiului dintre pereţi şi suprafaţa dintelui
(muchia marginală).
Pereţii axiali vor forma cu planşeul
cavităţii un unghi obtuz, asigurând o diver
de 5-6Q. Unghiul format de peretele
cavităţii cu suprafaţa dintelui este de obicei
90-95Q. Se bizotează un unghi de 45Q.
realizează cu o freză cilindro-conică apli
când-o iniţial la nivelul unei fosete de pe
suprafaţa ocluzală. După ce s-a început
excizia, operaţiunea se continuă de-a lun
gul şanţului central al suprafeţei ocluzale,
menţinând instrumentul în direcţia unde se
deplasează piesa. Se urmăresc toate şan
ţurile existente la nivelul suprafeţei oclu
zale, realizând apoi cavitatea cu o adânci
me de aproximativ 1,5 mm. O atenţie deo
sebită trebuie acordată localizării conturului
marginal al cavităţii. Acesta nu trebuie să
fie situat în zona contactelor ocluzale. Da
că există vreo incertitudine cu privire la
localizarea acestor contacte, se marchează
cu hârtie de articulaţie.
Conturul ocluzal trasat este destul de
îngust în această etapă. El va fi extins

289
atunci când se adaugă bizoul ecluzai. în
scopul asigurării unei stabilităţi maxime,
peretele pulpar trebuie să fie plan, la o
adâncime egală şi perpendicular pe axa
de inserţie a preparării (fig. 9.87 a).
Se continuă cu conformarea cavităţii
verticale care se prepară neretentivă. Lăr
gimea istmului poate fi mai redusă ca la
obturaţiile de amalgam, metalul fiind mai
rigid. Cavitatea proximală se extinde vesti
bular şi oral până în punctul în care se des
fiinţează contactul cu dintele adiacent. Se
creează unghiurile vestibulare şi orale pen
tru a definitiva cavitatea. Muchia dintre pe
retele pulpar şi parapulpar se bizotează
pentru a permite o adaptare corectă (fig.
9.87 b).

a b

Fig. 9.87. Etape ale preparării unei cavităţi pentru o incrustatie proximo-
ocluzală: a - prepararea cavităţii de retenţie; b - prepararea cavităţii
verticale

a b c
Fig. 9.88. Prepararea pragului gingival la cavităţi de
clasa a li-a. Pragul poate fi în unghi drept (a) sau
Înclinat spre peretele parapulpar (b). Pragul Înclinat,
care formează un unghi obtuz cu peretele
parapulpar
(c) nu asigură forma de rezistentă.
Fig. 9.89. Schema unei preparări de cavitate de cla
sa a li-a pentru inlay (molar maxilar) 1. Bizou al pe
retifor axiali: integritate marginală. 2. Istm: retentie,
stabilitate şi rezistentă structurală. 3. Bizou oe/uzai:
integritate marginală. 4. Cavitate de retentie: reten-
ţie, stabilitate şi rezistentă structurală.
5. Cavitate verticală: retenţie, stabilitate şi rezistentă
structurală. 6. Bizou gingival: integritate marginală.

290
 Peretele gingival poate fi conformat în
unghi drept cu peretele pulpar sau puţin
înclinat înspre interior. În nici un caz nu va
fi înclinat spre exterior pentru a nu prejudi
cia forma de rezistenţă (fig. 9.88).
Se bizotează apoi pereţii vestibulari şi
orali ai cavităţii verticale cu ajutorul unui
instrument diamantat în formă de flacără.
aibă succes, ea trebuie să fie susţinută de
un miez de dentină sănătoasă, sau trebuie
folosite anumite mijloace de distribuire a
forţelor astfel încât să devină nedistructive
pentru ţesuturile dentare restante.
Aspectul în formă de ic al inlay-ului
creşte riscul la fractură dacă nu se protejea

Bizotarea ridică probleme la nivelul pereţi
lor axiali, sub punctul de contact. Bizoul va
fi mai larg folosind discuri de hârtie. La ni
velul peretelui gingival se indică
bizotatoare de prag gingival.
Figura 9.89 prezintă schema unei
preparări de cavitate de clasa a 11-a pentru
un inlay la un molar superior.
Pentru a mări retenţia unei incrustaţii
proximo-ocluzale, la nivelul cavităţii de re
se poate prepara un cep ocluzal (fig.
ză cuspizii restanţi (fig. 9.91). lnlay-ul înlocu
ieşte doar structurile dentare absente, dar nu
asigură protejarea structurilor restante. Dacă
dintele necesită o protecţie faţă de forţele
ocluzale, acea protecţie poate fi obţinută prin
utilizarea unei placări din aliaj turnat peste
suprafaţa ocluzală, de aceea vorbim în
această situaţie de onlay M.0.D.
Prepararea cavităţii pentru un onlay
M.O.D. începe cu îndepărtarea vechilor
restaurări. Urmează prepararea suprafeţei
ocluzale astfel încât la nivelul cuspizilor de
sprijin să se obţină un spaţiu faţă de anta
gonişti de i,5 mm, iar la nivelul cuspizilor
de ghidaj 1 mm.

M.O.D. este un termen care se referă

designul (topografia) cavităţii. Termenul
onlay M.0.D. desemnează o incrustaţie
intra-extra tisulară cu protecţie ocluzală. Cu
toate că onlay-ul M.O.D. utilizează aproape
exclusiv retenţia intracoronară, incorpora
rea protecţiei ocluzale în acest design îl
să fie şi o restaurare extracoronară cu
acoperire parţială.
Retenţia utilizată de restaurările intra
coronare este de tip „ic", ceea ce tinde să
exercite presiune din centru spre exteriorul
dintelui. Această forţă este cea mai mare în
cursul verificării şi cimentării, dar ea se re- Fig. 9.90. Cavitate preparată pentru incrustatie
atunci când forţele ocluzale se exerci proximo-oe/uzată cu extensie În formă de
asupra dintelui. Pentru ca restaurarea să coadă de rândunică (1) şi cep oe/uzai (2)

291
 Fig. 9.91. Distribufia solicitărilor funcfionale la un
inlay M.O.D. (a) şi la onlay M.O.D. (b).

Se utilizează în acest scop un instru

ment diamantat cilindra-conic cu vârf rotun
jit şi o freză de carbură de tungsten
cilindra-conică. Se începe prepararea su
prafeţei ocluzale prin realizarea şanţurilor
de orientare la nivelul cuspizilor şi şanţuri
lor principale. Acestea trebuie să aibă o
adâncime de 1,5 mm la nivelul cuspizilor
de sprijin şi 1,0 mm la nivelul cuspizilor de
ghidaj.
Prepararea ocluzală se va realiza
prin îndepărtarea structurii dentare
restante între şanţurile de orientare.
Reducerea tre buie să urmărească
contururile originale ale cuspizilor
reproducând planurile înclina te ale
suprafeţei ocluzale (fig. 9.93 a).
Apoi se realizează şanţuri de orienta
re de adâncime de 1,5 mm pe versantele
externe ale cuspizilor de sprijin ce se pre
lungesc până la nivelul care va marca ulte
rior localizarea pragului ocluzal.
Se finalizează reducerea pentru
bizoul cuspidului de sprijin îndepărtând
structura dentară restantă între şanţurile de
orientare.
29
2
Fig. 9.92. Într-un studiu de analiză a stress-ului cu
metoda elementelor finite cu modele generate pe
computer, Farah şi colab. au demonstrat clar
potenfia lul de producere a stress-ului În inlay-urile
obişnuite
(a)şi câteva variafii comune În design-ul standard
al acestora. Stress-ul este evidenţiat În aceste
ilustraţii printr-o colorafie neagră. Un bizou
supraextins creşte stress-ul până la un nivel
periculos (b). Un inlay care este prea larg poate
conduce la o fractură În structura dentară datorită
extinderii stress-ului generat (c). Utili zarea unui
onlay pe de altă parte, păstrează stress-ul la un
nivel redus, ceea ce nu creează pericol pentru
structura dentară restantă (d)
Acest bizou larg de pe cuspizii de
sprijin va asigura o grosime corespunză
toare metalului (fig. 9.93 b).
Ulterior se creează un prag ocluzal
care va marca zona terminală a preparaţi
ei. Aceasta se realizează cu o freză
cilindra-conică de carbură de tungsten ur
mărind zona terminală a bizoului cuspidului
de sprijin. Pragul va avea o lăţime de 1
mm şi va fi plasat la î mm gingival de
contactul ocluzal cel mai decliv. El va fi
preparat cu bizou sau în chanfrein larg (fig.
9.93 c).
Istmul, preparat cu pereţi netezi şi
 divergenţi, asigură rigiditate şi într-o
oarecare măsură retenţie şi stabilitate res
taurării metalice (fig. 9.94 a).
Urmează prepararea cavităţilor proxi
male, desfiinţarea contactului dintre pereţii
vestibulari şi orali cu dintele adiacent, eva
zarea pereţilor axiali şi exprimarea unghiu
rilor interne ce le formează cu peretele
parapulpar (fig. 9.94 b).
Evazarea pereţilor se realizează după
terminarea preparării cavităţilor proximale,
pentru a nu prejudicia retenţia în caz de
inversare a succesiunii fazelor. Evazarea
se realizează cu instrumente diamantate
în formă de flacără sau cu dălţi drepte pe
feţe le mezio-vestibulare vizibile (fig. 9.94
c).

b c
Fig. 9.93. Etape ale preparării unei cavităti pentru onlay MOD:
a -planurile de şlefuire reductională a suprafetei oe/uzate; b -bizotarea suprafetei externe a cuspidului de
sprijin; c -prepararea pragului oe/uzai

a b c
Fig. 9.94. Etape ale preparării unei cavităti pentru onlay MOD:
a - prepararea istmului; b - prepararea cavitătii proxima/e; c - evazarea pereţilor vestibulari şi orali ai
cavită tii proximale

De-a lungul pragului gingival al să se unească

ambe cavităţi proximale se
realizează un îngust (cu lăţime
de 0,5-0,7 mm) cu ajutorul unui instrument
diamantat în formă flacără. Bizoul ar trebui
cu evazările de pe pereţii vestibulari şi orali ai Zona terminală vestibulară şi orală se
cavităţii fără a forma neregularităţi (fig. bizotează pe o lăţime de 0,5-0,7 mm
9.95 a). (fig.

293
9.95 b).
Figura 9.96 reprezintă schema unei
preparări pentru un onlay M.O.D. pe un
premolar maxilar cu menţionarea funcţiilor
biomecanice îndeplinite.
Prepararea la un molar inferior este
diferită de cea a unui dinte lateral
superior, bizoul cuspidian şi pragul ocluzal
fiind rea lizaţi pe cuspidul vestibular
(cuspid de spri jin). în plus, bizoul lingual
(cuspid de ghi-
daj) poate fi mai larg, deoarece nu este o
zonă cu valoare estetică. Mai importantă
este rezistenţa structurilor dentare şi
prote tice (fig. 9.97).
între bizou şi evazarea proximală nu
trebuie să se formeze un unghi exprimat
ocluzo-proximal. Trecerea trebuie să se
facă pe neobservate.

b
Fig. 9.95. Conformarea bizourilor la nivelul unei cavităfi preparate pentru un onlay
MOD: a - bizou cervical; b - bizou vestibu/o-oral

Fig. 9.96. Schema preparării cavitătii pentru un onlay Fig. 9.97. Schema preparării unei cavităfi
M.0.0. (premolar superior) M.1.1. pentru onlay la un molar inferior
1. Cavitate proximală: retentie, stabilitate, durabilitate.
2. Evazare proximală: retentie, stabilitate, durabilitate.
3. Istm: durabilitatea structurilor dentare şi protetice.
4. Bizou vestibular: integritate marginală.
5. Şlefuirea oe/uzată: durabilitate structurală.
6. Bizou al cuspidului de sprijin: durabilitate structurală.
7. Prag oe/uzai: rezistentă structurală.
8. Bizou al pragului oe/uzai: integritate marginală.

294

Caracteristici ale cavităţilor preparate
pentru incrustaţii ceramice realizate pe folie
platină:
dimensiunile generale ale unei cavităţi
preparate pentru o incrustaţie ceramică
sunt în mod obişnuit mai mari decât ce
le pentru o incrustaţie metalică: apare
astfel o creştere a rezistenţei, retenţiei
şi o manipulare mai comodă a incrusta
ţiei ceramice;
- fundul cavităţii va fi mai degrabă plat şi
se va întâlni cu ceilalţi pereţi ai cavităţii
în unghiuri uşor rotunjite;
- contururile cavităţii nu prezintă nici un
unghi ascuţit pentru a evita ruperea fo
liei la un nivel la care adaptarea incrus
taţiei trebuie să fie deosebit de riguroa-
Cu alţi termeni, liniile convexe şi
concave vor avea o rază mare, liniile
drepte, dacă există, vor fi scurte, iar le-
Fig. 9.98. Prepararea cavităfii pentru incrustafie Fig. 9.99. Prepararea cavitătii pentru incrustafie
pro- ocluzală ceramică arsă pe folie de platină:
a - vedere ocluzală; b - sectiune vestibulo-
orală
găturile se vor face prin intermediul
unor curburi largi;
marginile nu vor fi bizotate, datorită fra
gilităţii lamelor subţiri de ceramică care
ar acoperi bizoul;
de câte ori va fi posibil, pentru
suprafeţe plane sau convexe, unghiul
ocluzal al incrustaţiei va fi de 90°.
Pentru suprafe ţele concave, acest
unghi va fi întot deauna mai mare de
70°;
retenţia deja asigurată de fundurile pla
te şi profunzimea cavităţii va putea fi
îmbunătăţită de o ancorare în profunzi
me (dispozitiv dentinar);
în cazul incrustaţiilor proximo-ocluzale,
când este necesară extensia în formă
de coadă de rândunică, design-ul său
va include întotdeauna un istm foarte
larg;
- dacă fundul cavităţii este denivelat, el
se poate nivela cu obturaţia de bază,
de preferat un liner din CIS.
ximo-ocluzală de ceramică arsă
pe folie de platină:
a - vedere oe/uzată; b - seqiune mezio-distală
295

Prepararea cavităţii pentru inlay-ul
din compozit se face îndepărtând sau nu
ve chea obturaţie de amalgam, urmează
exe reza dentinei ramolite şi crearea
unei noi cavităţi.
Există câteva caracteristici ce trebuie
să le îndeplinească cavităţile preparate
pentru incrustaţiile din compozit, care le
deosebeşte de cele pentru inlay-urile din
aliaje nobile şi anume:
pereţii cavităţii trebuie să fie uşor diver
genţi (i0-20°);
nu există bizou la nivelul suprafeţei
ocluzale a cavităţii;
- dacă marginea gingivală se realizează
la nivelul smalţului, se poate face bizou
la nivelul pragului gingival;
preparările pentru onlay pot avea bizou
la nivelul zonelor vestibulare şi orale
pentru îmbunătăţirea aspectului estetic
şi a retenţiei;
se pot realiza forme de casete, dar tre
buie să aibă unghiurile rotunjite;
prepararea se va realiza cu ajutorul
unei freze fisură sau a unui instrument
diamantat cilindra-conic cu vârful rotun
jit, fiind foarte important să nu existe
retentivităţi sau neregularităţi la nivelul
cavităţii;
limitele preparării nu trebuie să fie
situa te la nivelul zonelor de contact
ocluzal datorită riscului de fractură a
marginii restaurării;
- trebuie evitate pe cât posibil şanţurile;
adâncimea cavităţii trebuie să fie de
minim 1,5 mm, terminându-se la 0,5
mm în dentină (grosimea inlay-ului tre-
29
6
buie să fie de minim i mm în
zonele unde nu există concentrare de
stress şi cel puţin 1,5 mm în zonele
de contact ocluzal);
- toate marginile suprafeţelor proximale
sunt extinse vestibular şi oral către
dinţii adiacenţi, pentru a putea permite
o fini sare corectă cu discuri şi benzi.
Particularităţi ale cavităţilor prepa
incrustaţii integral ceramice
Proprietăţile materialelor şi cerinţele
laboratoarelor din cursul confecţionării
acestor incrustaţii integral ceramice
necesi tă anumite modificări ale regulilor
de prepa rare ale cavităţilor faţă de cele
aplicate în cazul incrustaţiilor turnate.
Toate muchiile şi unghiurile sunt ro
tunjite, pentru a facilita elaborarea restau
rărilor în laborator şi pentru a diminua
riscul propagării fracturilor în interiorul
incrustaţii lor (fig. 9.100). Pe de altă parte,
spre deo sebire de inlay-urile şi onlay-
urile turnate, incrustaţiile integral
ceramice nu necesită prepararea unui
bizou la nivelul marginilor cavităţii pentru a
obţine o cimentare corec tă a restaurării la
acest nivel. Spaţiul dintre inlay şi dinte
este completat de către ci mentul
diacrilic care este puţin solubil în apă şi
care aderă în acelaşi timp atât la dinte,
cât şi la incrustaţie. Bizoul ecluzai este
contraindicat deoarece el este însoţit de
realizarea unei margini foarte fine şi
fragile din ceramică ce va tinde să se frac
tureze chiar în momentul verificării incrus
taţiei. Totodată este evident că o muchie
marginală preparată în chanfrein, limitată
la nivelul smalţului, va permite o
cimentare marginală mai eficientă. Faptul
se produce
datorită prismelor de smalţ orientate per- torie. Se realizează după îndepărtarea ob-
pendicular la acest nivel. Această extensie turaţiilor vechi şi/sau a ţesuturilor dentare
a ceramicii va favoriza şi obţinerea unei compromise, ideal cu ajutorul digii. În
fuziuni a culorilor restaurării cu cele ale această etapă, trebuie eliminată dentina
structurii dentare acoperite, asigurând o infectată sau ramolită, iar dentina afectată
zonă de trecere imperceptibilă între dinte şi trebuie controlată pentru a nu risca să
ceramică. compromitem noua restaurare.
Deoarece estetica reprezintă un obi-
ectiv major, dentina afectată colorată trebu
ie îndepărtată în totalitate chiar dacă din
punct de vedere clinic este sănătoasă. Ex
cepţie face dentina afectată de pe peretele
pulpar, deoarece ea poate fi mascată.
Forma cavităţii trebuie să fie realizată
cât mai conservator posibil. Trebuie înde
părtate doar structurile dentare compromi
se. În plus, se realizează o formă care
permite inserţia noii restaurări.
Fig. 9. 100. Caracteristicile unei cavităti preparate Peretele pulpar al unei cavităţi prepa
În vederea inserării unei incrustatii integral
rate pentru un inlay integral ceramic trebuie
ceramice:
să asigure stabilitatea restaurării. Acest
1. Muchia marginală ocluzală conformată în
chanfrein sau fără bizou conven{ional. 2. Unghiuri şi lucru este obţinut prin combinarea unei
muchii rotunjite. 3. Planşeul preparării plan sau reduceri judicios calculate a structurii den
concav urmărind forma suprafeţei oe/uzate. tare cu aplicarea unei obturaţii de bază din
4. Pere{i axiali uşor divergenti. CIS pentru a obţine forma de rezistenţă
definitivă.
Principiul fundamental al preparărilor
pentru incrustaţii integral ceramice este Configuraţia peretelui pulpar poate să
conservator: păstrarea tuturor structurilor difere în funcţie de profunzimea preparării.
restante, restaurarea formei, funcţiei şi a El nu trebuie să fi neapărat plan şi perpen
rezistenţei dintelui şi menţinerea în timp a dicular pe axa dintelui cum este realizat în
acestor caracteristici. cazul incrustaţiilor din aur. La cavităţile su
Prepararea unei cavităţi de clasa I perficiale, în zona fosei centrale, restaura
pentru inserarea unei incrustaţii integral rea este subţire şi fragilă. În astfel de situa
ceramice ţii peretele pulpar trebuie să fie preparat în
regiunea fosei centrale paralel cu planurile
Se recomandă înlăturarea oricărei
versantelor interne cuspidiene, permiţând
restaurări preexistente sau/şi a structurilor
astfel obţinerea unei grosimi uniforme a
dentare compromise, înainte de a alege
ceramicii în întreaga restaurare.
forma definitivă a preparării şi restaurării.
Pereţii axiali ai cavităţilor pentru in-
Izolarea dinţilor preparaţi este obliga-

297