Providența și exilul- Joseph de Maistre văzut de Emil

Cioran

Dragoș Popescu

ANNALS of the University of Bucharest

Philosophy Series

Vol. LX, no. 1, 2011

pp. 23 – 27.
 PORTRET DE AUTOR

PROVIDENŢA ŞI EXILUL – JOSEPH DE MAISTRE VĂZUT

DE EMIL CIORAN

DRAGOŞ POPESCU1

Abstract

In the present paper, the author examines Emil Cioran’s essay from 1957, Essai sur la
pensée réactionnaire: à propos de Joseph de Maistre, and compares the beliefs in Divine Providence
of the Sankt-Petesburg-exiled thinker with Cioran’s ideas on marxist ideology and communism.
Keywords: Divine providence, exile, revolution, ideology, communism, Cioran.

Aderând, din felurite cauze, la anumite convingeri, filosoful în general

simte dintotdeauna că este de datoria sa să ia parte cu o fervoare mai mult sau
mai puţin voioasă la demolarea convingerilor contrare. Idealul filosofiei
(nerecunoscut, desigur, de nici un filosof, dar uşor de identificat de către orice
persoană onestă) poate fi astfel simbolizat: un imens palat, somptuos aşezat
exact în mijlocul deşertului universal presărat cu tristele vestigii ale altor
construcţii asemănătoare. Filosofii le numesc sisteme.
O altă imagine – concordantă pe un plan complementar cu cea de mai
sus – este zugrăvită în De bello gallico, cu referire la un trib germanic care nu
tolera în preajma habitatului său, graţie poziţiei dominante pe care şi-o dobândise,
decât pustiul: „Suebii socotesc că cea mai mare glorie pentru un trib este ca
dincolo de graniţele lui să existe ţinuturi pustiite cât mai întinse” (IV, 3)2.
Cioran abandonează fără regrete tradiţionalul apetit distructiv al
filosofilor, trăsătură împărtăşită de ei cu conducătorii de state sau de oşti.
Preferă să participe la fortificarea poziţiilor adverse decât la subminarea lor.
Este doar în aparenţă o soluţie paradoxală: în contextul absurdităţii care
patronează orice demers sistematic, a-ţi susţine adversarul echivalează, nici mai
mult, nici mai puţin, decât cu a-i da o mână de ajutor la munca asiduă pe care o

1 Institutul de Filosofie şi Psihologie, „C. Rădulescu-Motru” al Academiei Române,

dragos.gp@gmail.com
2 C. IULIUS CAESAR (1964), Războiul gallic, în idem, „Războiul gallic, Războiul civil”,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică; traducere, note şi indice de Janina Vilan Unguru, p. 156.
 DRAGOŞ POPESCU
24

depune ca să-şi etaleze propria inconsistenţă. Din acest punct de vedere, Cioran
este totuşi mai temperat decât de Maistre, pe care-l surprinde acordând o
corozivă susţinere nu doar adversarului detestat, ci şi figurii celei mai
proeminente din propria tabără: „Dacă practica excesului ne-ar fi necunoscută,
am putea-o învăţa la şcoala lui de Maistre, care ştie să compromită, cu egală
pricepere, şi ce iubeşte, şi ce urăşte. Noian de elogii, avalanşă de argumente
ditirambice, cartea lui Despre Papă l-a cam îngrozit pe Suveranul Pontif, care-a
simţit primejdia unei asemenea apologii”3.
În privinţa excesului, Cioran nu poate fi socotit şcolarul lui de Maistre.
Experienţa acumulată în acest domeniu a fost obţinută de el în mare parte
independent, înainte de a-i acorda ambasadorului regelui alungat al Savoiei
atenţia cuvenită. Ceea ce reiese din apropierea de scrierile acestuia nu este o
învăţătură, este mai mult o confirmare a descoperirilor făcute pe cont propriu.
Paralelismul biografic între de Maistre şi Cioran nu putea să-i scape celui din
urmă. Este un paralelism oarecum pe dos: scitul exilat la Paris îl descoperă pe
alobrogul exilat la Sankt-Petersburg. Deşi traiectoriile parcurse de cei doi sunt
contrare, acelaşi mecanism implacabil al revoluţiei le-a trasat. Dacă le privim ca
o succesiune, ele descriu o ciudată mişcare circulară peste Europa. Pornit de la o
extremitate a continentului, valul seismic al revoluţiei întâlneşte opoziţie în cealaltă.
Aluviunile lăsate acolo vor produce peste mai bine de un veac mişcarea inversă,
de care se simte ameninţat cel dintâi epicentru. Imensa pendulare spaţială şi
temporală a revoluţiei îl pune în mişcare întâi pe de Maistre, apoi pe Cioran.
Ar fi însă o eroare, consideră Cioran, favorizat de acumularea istorică a
tentativelor eşuate, să rezişti prin vreo atitudine acestei vaste mişcări care te
poartă nepăsătoare. Este ceea ce-i reproşează predecesorului său, care a crezut,
fără nici un temei, într-o semnificaţie a procesului istoric. Pe baza propriei
închipuiri, autorul Serilor de la Sankt-Petersburg se poate consola văzând în
şefii revoluţiei simple instrumente; este însă o falsă consolare, întrucât de
necesitatea propriilor acte erau convinşi şi aceştia. Astfel, în loc de a le diminua
importanţa, le pune la îndemână posibilitatea de a o spori prin invocarea opiniei
celui care-i detestă. De Maistre beneficiază totuşi, după Cioran, de o scuză:
„luarea de poziţie e o fatalitate de care nimeni nu scapă; fiecare din noi trebuie
să opteze pentru o non-realitate, pentru o eroare, ca nişte fanatici ce suntem”4.
Privilegiul comun al exilaţilor nu rezidă, aşadar, în aceea că pot da un
răspuns teoretic fenomenului care i-a dezrădăcinat, că i se pot opune măcar în
sfera gândirii, dacă li s-a interzis cu brutalitate orice opoziţie în sfera realităţii.
Pur şi simplu, privilegiul constă în condiţia de pribeag, în conştientizarea acută
a faptului că, împreună cu cel dislocat, „nimic nu e la locul său”. Atâta vreme
cât nu a fost smuls de la locul său, viitorul gânditor rămâne în genere indiferent.
3 EMIL CIORAN (1993), Exerciţii de admiraţie – Eseuri şi portrete, Bucureşti, Editura
Humanitas; traducere de Emanoil Marcu, p. 10.
4 Ibidem, p. 14.
PROVIDENŢA ŞI EXILUL – JOSEPH DE MAISTRE VĂZUT DE EMIL CIORAN
25

Lipsa spontaneităţii, lipsa gândirii apare în faza incipientă ca inocenţă, nu ca

vină. Alungat din locul său, confruntat nemijlocit cu nedreptatea, cu dezordinea,
exilatul iese din starea de amorţeală, reacţionează, adică restaurează dreptatea şi
ordinea exclusiv pe planul gândirii. Exilul rămâne în continuare un teritoriu
mărginit de aşteptare şi spaimă – doar întâmplarea îi pune limite temporale; dar
această împrejurare nu mai contează pentru exilat: ordinea domneşte iarăşi
asupra lumii; el înţelege. Şi, prin aceasta, îşi pierde iremediabil inocenţa. Simte
nevoia să transmită mai departe înţelegerea sa, acţionează tot mai decis acolo
unde mai dispune de libertatea de a acţiona: în teorie. Inundat de certitudini,
încetul cu încetul, începe să guste din foloasele exilului, descrise cu amărăciune
în Ispita de a exista: „Greşim când ni-l imaginăm pe exilat ca pe un personaj
care abdică, se retrage şi rămâne în penumbră, resemnat cu nenorocirile lui, cu
condiţia de obiect netrebuincios. Dacă-l observi mai bine, descoperi în el un
ambiţios, un dezamăgit agresiv, un ins acrit dublat de un cuceritor. Cu cât ni se
ia mai mult, cu atât sporesc în noi poftele şi iluziile. Ba chiar desluşesc o anume
relaţie între nenorocire şi megalomanie. Cel care a pierdut totul păstrează, ca pe
o ultimă salvare, speranţa gloriei sau a scandalului literar”5.
Neabdicând şi neresemnându-se cu nenorocirile lui, exilat exemplar,
Joseph de Maistre îşi depozitează ambiţiile şi dezamăgirile în vasta şi confuza,
adică universala soluţie a Providenţei – un răspuns disperat, totodată genial, la
situaţia în care se afla. Providenţa este mai presus de orice imputare, de orice
reproş: „Acuzăm Providenţa ca să scăpăm noi înşine de acuzaţie”6. Neputând fi
nedreaptă, cel ce are ceva să-i reproşeze este neatent sau de rea credinţă: „Fiţi
încredinţaţi că atunci când este vorba ca oamenii să fie osândiţi la muncile
iadului, Dumnezeu nu se pripeşte”7. Suferinţa celui drept se datorează condiţiei
sale de om şi, ca om, nu ar trebui să se revolte împotriva ei. Ar trebui doar să se
supună forţei care nu lasă nepedepsită nici o fărădelege: „Să ai pretenţia că
demnitatea sau demnităţile unui om trebuie să-l scutească să apară în faţa unui
tribunal samavolnic sau indus în eroare este ca şi cum ai vrea ca el să fie cruţat
de apoplexie sau chiar de moarte”8. Ne putem întreba: ar putea fi invocat
vreodată un argument mai solid în sprijinul tribunalelor samavolnice? Dacă
„poporul”, „proletariatul” ş.a.m.d. pot justifica doar într-un mod îndoielnic
teroarea, Providenţa îi dă o justificare absolută. Teroarea nu se deosebeşte
aproape deloc de o epidemie.

5 EMIL CIORAN (1997), Ispita de a exista, Bucureşti, Editura Humanitas; traducere de

Emanoil Marcu, p. 49.
6 JOSEPH DE MAISTRE (1997), Istorie şi providenţă, Bucureşti, Editura Anastasia;
selecţie, traducere, prefaţă tabel bio-bibliografic şi note de Tatiana-Ana Fluieraru, cu o postfaţă de
Toader Paleologu, pp. 150-151.
7 Ibidem, p. 155.
8 Ibidem.
 DRAGOŞ POPESCU
26

Propovăduind resemnarea şi respectul în idee, de Maistre ajunge excesiv

şi scandalos în realitate: „Nicicând creştinismul nu vi se va părea, dacă veţi privi
cu atenţie, mai sublim, mai vrednic de Dumnezeu şi mai omenesc decât în
război”, arată el în Serile de la Sankt-Petersburg, unde, peste o pagină, îşi
exprimă certitudinea că „de obicei, oamenii îi fac vinovaţi pe suverani”9. Cioran
nu pierde ocazia de a-i evidenţia, citându-l, concluziile excesive şi scandaloase:
„Dacă n-ar fi rău moral pe pământ, n-ar fi nici rău fizic” – „... orice durere e o
pedeapsă pentru o crimă prezentă sau originară”10.
Concomitent cu critica exceselor lui de Maistre, parcă stimulat de ele,
Cioran îşi promovează propriile excese. În acelaşi an (1957) în care denunţă, în
Joseph de Maistre – Eseu asupra gândirii reacţionare, teoria originii morale a
bolilor, un produs derivat al Providenţei, el pledează cu pasiune (în eseul Rusia
şi virusul libertăţii din volumul Istorie şi utopie) în favoarea pretenţiilor Rusiei
de a realiza, în numele marxismului, noul Imperiu universal. Aşa cum, pentru de
Maistre, superioritatea Franţei rezida cândva în elementul teocratic şi religios al
idealului naţional francez, marea superioritate a Rusiei derivă, afirmă Cioran,
din capacitatea ei de a tânji după o libertate niciodată dobândită. Imunitatea
nedorită faţă de o maladie care a îmbolnăvit întreaga Europă îi conferă Rusiei
un spor de vitalitate. Libertatea, pentru care în Europa s-a vărsat atâta sânge, nu
putea decât să şubrezească Rusia; ea a păşit aşadar înainte, curajoasă, pe calea
autocraţiei şi a unei suferinţe generale care, în loc s-o slăbească, a întărit-o. Nu a
găsit nici un inconvenient în despotism; Europa a găsit cu cale să se oripileze de
el, Rusia l-a rafinat. „În plus, n-o încearcă nici o ruşine pentru imperiul ei; din
contră, nu se gândeşte decât să-l lăţească. Cine, mai mult decât ea, s-a repezit să
profite de valorile altor popoare? Opera lui Petru cel Mare, şi chiar a Revoluţiei,
ţine de un parazitism genial”11.
Mai întâi Rusia a opus Europei ortodoxia, moştenire a Bizanţului de care
Europa nu s-a sinchisit; apoi, i s-a opus cu ajutorul marxismului, un produs al
Europei pe care aceasta l-a expulzat. Adoptând continuu acele valori de care
Europa se străduieşte să scape, Rusia a reuşit întotdeauna s-o fascineze:
„Enciclopediştii erau fascinaţi de înfăptuirile lui Petru şi ale Ecaterinei, la fel
cum moştenitorii luminiştilor, adică oamenii de stânga, aveau să fie fascinaţi de
ale lui Lenin şi Stalin”12. După modul în care reacţionează la acest parazitism
axiologic, Europa ar trebui să se hotărască până la urmă să adopte de bunăvoie
modul de viaţă al Rusiei.

9Ibidem, p. 165.
EMIL CIORAN (1993), Exerciţii de admiraţie – Eseuri şi portrete, Bucureşti, Editura
10

Humanitas; traducere de Emanoil Marcu, p. 24.

11 EMIL CIORAN, Istorie şi utopie (1992), Bucureşti, Editura Humanitas; traducere de

Emanoil Marcu, p. 37.

12 Ibidem.
PROVIDENŢA ŞI EXILUL – JOSEPH DE MAISTRE VĂZUT DE EMIL CIORAN
27

Libertatea, marele ideal al europenilor, nu va fi sacrificată degeaba. În

locul ei Rusia propune cu generozitate un nou ideal, faţă de care Europa a fost
întotdeauna aproape la fel de sensibilă: „progresul”. Venită dinspre Rusia,
opţiunea progresului l-ar putea surprinde pe un european; marxismul însă, care a
înlocuit aici vechea ortodoxie, îi atenuează mirările, îl moleşeşte. Căci
marxismul este totodată ateu şi mistic. Îl discreditează pe Dumnezeu, dar
divinizează istoria, dând o coloratură religioasă noţiunii de progres. Răspunde
astfel atât ambiţiei europene a libertăţii, cât şi setei universale de absolut.
În măsura în care civilizaţia europeană îşi face iluzii cu privire la viitor, în
măsura în care cultivă neobosit mitul progresului, toţi cei care fac parte din
această civilizaţie sunt fie comunişti, fie anticomunişti vehemenţi. Cel de-al
doilea caz nu diferă, în fond, prea mult de primul, căci şi el presupune, în egală
măsură, „o credinţă vehementă, înfricoşată în viitorul comunismului”.
Anticomunistul, el însuşi speriat de comunism, nu reuşeşte aproape deloc să-i
tulbure convingerile comunistului trecând în revistă anomaliile punerii în
practică a doctrinei: anomalii există în orice formă de societate omenească. Dat
fiind acest lucru unanim recunoscut şi acceptat, comunismul are toate şansele să
devină o „iluzie decretată, impusă: o sfidare la adresa omniprezenţei răului, un
optimism obligatoriu”13. Acest diagnostic sever este extins (în Mecanismul
utopiei din volumul Istorie şi utopie) asupra oricărei civilizaţii care s-a săturat
de valorile tradiţionale.
Ca şi teoretizările lui de Maistre asupra Providenţei, cele ale lui Cioran
asupra viitorului Rusiei, deşi excesive şi scandaloase, sunt capabile să nască
spaime. Descoperim însă la Cioran o nuanţă de care Joseph de Maistre era lipsit.
Ducând la exces cooperarea cu adversarul, pledând atât de convins pentru el, Cioran
îl compromite iremediabil. Este un efect analog celui descoperit în paginile lui
de Maistre despre papă, având în plus caracterul ironic care lipsea din acestea.

BIBLIOGRAFIE

CAESAR, C. Iulius, Războiul gallic (1964), Bucureşti, Editura Ştiinţifică, traducere, note şi
indice de Janina Vilan Unguru.
CIORAN, EMIL, Exerciţii de admiraţie – Eseuri şi portrete (1993), Bucureşti, Editura Humanitas,
traducere de Emanoil Marcu.
CIORAN, EMIL, Istorie şi utopie (1992), Bucureşti, Editura Humanitas, traducere de Emanoil Marcu.
CIORAN, EMIL, Ispita de a exista (1997), Bucureşti, Editura Humanitas, traducere de Emanoil Marcu.
MAISTRE, JOSEPH DE, Istorie şi providenţă (1997), Bucureşti, Editura Anastasia, selecţie,
traducere, prefaţă tabel bio-bibliografic şi note de Tatiana-Ana Fluieraru, cu o postfaţă de
Toader Paleologu.

13 Ibidem, pp. 115-116.