ALEX WILLIAMS
 
 
 
FABRICA DE TALENTE
 
 
O POVESTE FASCINANTĂ DESPRE CUM SĂ-ŢI
DESCOPERI TALENTUL ŞI CUM SĂ-L
PREŢUIEŞTI
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
Titlul original: The Talent Thief, 2006
Traducere şi note de Ana-Maria Nica
 
 
 
Pentru Hendrika şi Harry
 
 
 
„Talentul e bine-venit, dar bunătatea e totul”
 
Profesorul Ernst Appelblaum
 PROLOG
Maşina de curse lucioasă, argintie, cu norocosul număr
şapte desenat pe portieră vuia pe drumul sinuos. Talentatul
şofer depăşise cu multă vreme în urmă restul grupului şi încă
mai testa limitele maşinii.
Circuitul de curse de pe Dealurile Pădurea Albastră include
şi o trecătoare lungă şi îngustă printr-o pădure întunecată, iar
în timp ce maşina cu numărul şapte alerga printre copaci,
şoferul era prea preocupat să nu iasă de pe drum, ca să mai
observe silueta întunecată care aluneca pe sârma întinsă
deasupra maşinii. Silueta era subţire dar musculoasă. O
pelerină şifonată flutura în urma sa. Cu o bufnitură, silueta
ateriză pe acoperişul maşinii. Întinse prin fereastră o gheară
lungă, străbătută de nenumărate vene. Maşina începu să
derapeze.
 
 Capitolul unu
INVITAŢIA
Uşile liftului se deschiseră cu un clinchet de clopoţel şi un
oftat leneş, iar Cressida Bloom, drapată în rochia ei de seară,
ieşi furtunos şi traversă holul. Fratele ei mai mic, Adam, o
urma, cu pantofii săi lustruiţi bocănind pe podeaua lucioasă
de lemn.
— Cress, poţi să-mi spui mai exact ce-am făcut? întrebă el.
— Nu vorbesc cu tine, pufni ea în timp ce scotea cheia din
poşeta sa mică şi deschidea uşa apartamentului. Intră şi lăsă
uşa să se trântească în nasul lui Adam.
Cressida avea şaisprezece ani şi era drăguţă într-un fel
neobişnuit. Nu era foarte înaltă, era slabă şi se străduia să
treacă de la neîndemânatică la graţioasă. Ochii îi erau de un
verde uimitor de deschis, ascunşi în spatele unor ochelari
mici, cu rame negre. Părul îi era închis la culoare şi des, iar
acum îl dădu pe spate şi îşi scoase de la urechi cerceii în
formă de lacrimă şi-i lăsă cu zgomot pe măsuţa cu blat de
sticlă. Ignoră plicul imprimat cu ornamente care zăcea
nedeschis pe masă.
Apartamentul ocupa întregul etaj, ultimul al clădirii – era
un spaţiu luxos. Mobila elegantă, tablourile de valoare şi
rafturile gemând de cărţi erau toate aşezate perfect, iar în
fiecare cameră străluceau aprobator lămpi minunate.
Cressida traversă încăperile până ajunse la una dintre
camerele de zi, se prăbuşi în îmbrăţişarea unui fotoliu de
piele şi închise ochii. Adam năvăli gălăgios.
— Te-ai supărat pentru că am toastat? întrebă el.
Adam Bloom avea doisprezece ani şi părea că nu se simte
deloc bine în smokingul pe care-l purta. Bâjbâi să-şi desfacă
papionul şi-şi azvârli din picioare pantofii, iar aceştia
aterizară sub o canapea. Avea părul deschis la culoare,
ciufulit, crescut în toate direcţiile, semănând cu partea de sus
a unui ananas, şi era aproape la fel de înalt ca şi sora lui.
Ochii săi căprui păreau să fie întotdeauna plini de întrebări.
Era genul de băiat care, după ce termina o tură de carusel,
mai rămânea pentru încă una. Adam o plictisea nespus pe
Cressida.
—  Nu, nu pentru că ai toastat, îi răspunse obosită
Cressida.
— Pentru că am strigat chestiile alea, cum că eşti cea mai
grozavă cântăreaţă din lume? insistă Adam.
—  Nu, răspunse Cressida, afundându-se şi mai tare în
fotoliu şi ascunzându-şi în pumni obrajii care-i ardeau de
ruşine.
—  Pentru că la sfârşit m-am urcat cu picioarele pe scaun
şi, din greşeală, i-am dărâmat pălăria doamnei de lângă mine,
în timp ce-ţi făceam semn cu mâna?
— Nu, bombăni Cressida.
—  Dar atunci pentru ce? Hm? întrebă Adam, privind-o
confuz pe sora sa.
—  Pentru toate lucrurile astea! zise Cressida. Ovaţiile,
strigătele, faptul că te-ai urcat cu picioarele pe scaun! Eu
cânt la Wireless Union Music Hall pentru oamenii din oraşul
Riverfork, iar tu te prosteşti ca şi cum ai fi un exemplar de la
zoo! Cressida simţi cum i se aprind obrajii şi mai tare. Pentru
numele lui Dumnezeu, doamna a cărei pălărie ai dat-o jos era
soţia primarului!
— Ah, nu s-a supărat, zise Adam.
—  Dar eu m-am supărat! spuse Cressida privindu-l din
spatele ochelarilor cu ochi mari şi furioşi.
— N-am făcut altceva decât să te susţin. Am crezut c-o să-
ţi placă, mormăi Adam.
— Nu-mi place! Urăsc asta! strigă Cressida.
Adam tăcu şi se lăsă să cadă pe sofa. Îşi privi morocănos
şosetele. Aveau un model cu oi care ţopăiau. Brusc, se simţi
ca un nătărău. Detesta ca sora lui să fie furioasă pe el. Iar
asta se întâmpla atât de des!
 Cressida trase adânc aer în piept şi încercă să se
liniştească. Se uită la faţa tristă a lui Adam şi simţi cum o
cuprinde familiarul sentiment de vinovăţie. Îşi împinse
ochelarii la locul lor (mereu îi alunecau pe nas).
— Îmi pare rău, nu prea îmi fac plăcere asemenea lucruri,
zise ea.
Chiar atunci, unchiul Brody – un bărbat gras, la vreo
şaizeci de ani, care de-abia respira – intră în cameră pufăind
dintr-un trabuc. Avea faţa rotundă, de culoarea somonului,
iar obrajii dolofani făceau ca ochii săi ca două mărgeluţe să
pară şi mai mici decât erau. Buzele semănau cu două benzi
de cauciuc, subţiri şi umede. Era genul acela de chip care nu
arăta niciodată amabil sau mulţumit. Păru surprins să-i vadă
pe Cressida şi Adam. Se încruntă.
— Am crezut că sunteţi deja în pat, zise, cu maxilarele sale
cărnoase tremurând.
Se îndreptă spre un dulap şi-şi turnă un pahar mare de
brandy.
—  Am fost la concertul Cressidei, unchiule Brody, zise
Adam.
—  La concert? întrebă el, ca şi cum nu mai auzise până
acum acest cuvânt.
Sorbi din paharul cu brandy şi-şi linse buzele ca de
broască.
—  Da, unchiule, oftă Cressida. În seara asta am avut un
concert.
—  A fost grozavă! Este grozavă. Când ia notele de sus,
zornăie geamurile, adăugă Adam, iar Cressida îi aruncă o
privire prevenitoare.
Unchiul Brody se uită la hainele de seară ale lui Adam şi
ale Cressidei cu un amestec de plictiseală şi amuzament.
—  De ce nu puteţi fi şi voi nişte copii obişnuiţi? Hm?
întrebă el. Când am fost obligat să devin tutorele vostru, nu
am crezut că voi avea parte de probleme de-astea – să staţi
până la ore atât de înaintate, să purtaţi haine elegante de
seară. Copiii ar trebui să…
 — Dar am şaisprezece ani! izbucni Cressida.
—  Nu vorbi cu mine pe tonu-ăsta! strigă unchiul Brody.
Dacă părinţii voştri ar fi aici, ar fi foarte supăraţi!
— Păi atunci, cu-atât mai bine că nu sunt aici, nu-i aşa? îi
aruncă Cressida.
Se simţi cuprinsă de un val de tristeţe şi furie. Unchiul
Brody o privi, cu ochii săi minusculi şi strălucitori şi cu
buzele tremurându-i de mânie.
— Piei din ochii mei! şuieră el.
— Bucuroasă! i-o întoarse Cressida, şi cu asta, se răsuci pe
pantofii ei cu toc înalt, ieşi din sufragerie şi o porni pe hol.
Ieşi pe un balcon larg, care oferea asupra oraşului o
privelişte ce-ţi tăia respiraţia. Răcoarea nopţii avu un efect
calmant asupra ei. Trase adânc aer în piept şi privi miile de
luminiţe ce sclipeau dedesubt. Maşinile claxonau în timp ce-şi
croiau drum, într-un şir neîntrerupt, pe reţeaua de străzi din
Riverfork. În marele parc din vest, oamenii se plimbau în
trăsuri trase de cai, iar în golf, vasele, mici şi mari, îşi
semnalau prieteneşte prezenţa prin sunetele înalte sau joase
ale sirenelor, ca să evite să se ciocnească în ceaţa înserării.
Atât de mulţi oameni, şi, cu toate acestea, Cressida se simţea
atât de singură! Începu să plângă.
—  Unchiul Brody nu e mulţumit de tine, zise Adam încet,
când i se alătură.
—  Nu-mi pasă, răspunse Cressida, înăbuşindu-şi
suspinele. E o creatură hidoasă, deghizată cu greu într-o
fiinţă umană.
—  Îmi pare rău că te-am făcut de râs… poate că mă
străduiesc prea mult să le ţin locul părinţilor noştri.
— Nu trebuie să faci asta.
— Probabil că încă suntem în stare de şoc, zise Adam. Ştii,
de la incident. În fond, de-abia au trecut patru luni.
La aceste cuvinte, Cressida nu mai adăugă nimic. Trase în
piept aerul nopţii şi încercă să-şi revină, ca să poată spune
ceva important.
— Nu sunt sigură că vreau să continui să cânt.
 Pentru un moment, Adam păru uimit şi se clătină pe
picioare. Apoi îşi lovi puternic palma de balustrada de lemn a
balconului.
— Trebuie! strigă el. Ai un talent minunat, rar întâlnit!
—  Nu-mi povesti mie despre talent. Uite ce le-a făcut
părinţilor noştri, zise Cressida.
Vocea i se frânse şi fata tuşi uşor.
— Felul în care au murit n-are legătură cu talentul lor. De
vină a fost pojghiţa de gheaţă, zise Adam.
—  Da, dar n-ar fi trebuit să se afle pe acea pojghiţă de
gheaţă dacă n-ar fi încercat să câştige cel de-al nşpe miilea
concurs idiot de patinaj, zise Cressida. Aveau totul. De ce nu
s-au oprit, pur şi simplu?
—  Pentru că trebuiau să împărtăşească talentul lor lumii.
Pentru că aşa voiau. Ar fi fost păcat să n-o facă, zise Adam.
—  Dar cum se face că eşti aşa expert, Adam? îl întrebă
Cressida, ochii ei devenind ca de oţel. Nu c-ai avea tu vreun
talent, nu-i aşa?
Adam îşi muşcă buzele. Cuvintele surorii lui îl răneau;
simţi un nod în gât, care-l împiedica să vorbească. Ştia că el
nu avea niciun talent, spre deosebire de restul familiei. Dar
asta nu păruse să aibă vreo importanţă pentru el, câtă vreme
părinţii săi fuseseră în viaţă. Desigur, aceştia o încurajaseră
pe Cressida să cânte, dar, mai presus de orice, voiseră ca el şi
Cressida să fie fericiţi. Întotdeauna îi spuseseră că el oricum
era special – şi el, şi Cressida erau speciali, fiecare în felul lui
– chiar dacă Adam nu-şi dăduse niciodată seama în ce fel.
Ochii i se umplură de lacrimi.
Cressida simţi cum vinovăţia îi strânge din nou stomacul,
dar rezistă nevoii de a-şi cere scuze. Părinţii lor făcuseră o
prostie să-i lase astfel pe ea şi pe Adam, iar fratele ei făcea o
prostie şi mai mare pentru că le lua apărarea în continuare.
— Mă duc la culcare, zise Cressida şi intră.
Adam încuviinţă din cap. Înţelese că era supărată. Nu-şi
mai dorea altceva decât să nu fie nevoit să ia această povară
asupra lui.
  
A doua zi dimineaţă, Cressida se afla la o măsuţă pe
balcon, pierdută în gânduri în timp ce mesteca pâine prăjită
şi privea soarele care sclipea în apa golfului. Ieşi şi Adam,
întinzându-se şi căscând cu poftă. Îi zâmbi larg surorii sale.
Orice supărare pe care o simţise faţă de ea cu o seară înainte
dispăruse. Nu era ranchiunos şi, oricum, de când le muriseră
părinţii, hotărâse că era responsabilitatea lui să se menţină
pe sine şi pe sora lui cea „artistă” pe linia de plutire. Era ceea
ce părinţii săi şi-ar fi dorit, era sigur. Şi, în fond, era sora lui!
Unchiului Brody, cu siguranţă, nu i-ar fi putut păsa mai
puţin.
— Bună, Cress! zise băiatul.
Cressida mormăi ceva drept răspuns. Adam se aşeză şi
înşfăcă o felie de pâine prăjită de pe suport şi, plin de
entuziasm, începu s-o ungă cu unt. Cressida încercă să
ignore râcâitul cuţitului pe felia de pâine, mai puternic decât
era necesar. În timp ce lua o muşcătură zdravănă, Adam îşi
aminti ceva şi băgă mâna în buzunarul pantalonilor. Puse în
faţa Cressidei plicul imprimat cu ornamente, care se aflase pe
masa de sticlă din hol.
— N-ai de gând să-l deschizi? întrebă el. Stă deja de câteva
zile acolo.
—  Şi-o să găsesc în el o invitaţie plictisitoare, să cânt la
vreo întrunire obositoare, bombăni Cressida, dând la o parte
plicul.
Adam îl luă şi îl deschise. Scoase un carton argintiu, pe
care era un minunat scris cu înflorituri, şi citi cu voce tare:
 
Cressida Bloom este invitată cordial să participe la
Festivalul Tinerelor Genii,
 
O celebrare a persoanelor extraordinare, cu vârsta
cuprinsă între zece şi şaisprezece ani, şi care ca avea loc
în superbul Hotel Peritus din uimitorul oraş Paralin.
Vă rog să confirmaţi telegrafic participarea.
 Umilul dumneavoastră servitor,
Fortescue
 
—  Oamenii-ăştia ar trebui să scrie pliante turistice, zise
Cressida. Extraordinar, superb, uimitor. Să mă mai scutească!
—  Te duci? o întreba Adam, cu o sclipire în ochi. Suna
grozav!
— N-am spus aseară că mă las de cântat? zise Cressida.
Brusc, nişte degete pătate de nicotină apucară scrisoarea
din mâna lui Adam, iar unchiul Brody se aşeză greoi pe un
fotoliu şi începu să citească, scoţând tot felul de sunete
dezgustate, pe măsură ce avansa.
—  Ce-i asta? bombăni el. De ce v-ar invita cineva, pe
oricare dintre voi, undeva?
Şi cu asta, aruncă invitaţia pe masă, iar aceasta ateriză
chiar pe bucata de unt.
—  Pentru că este extraordinar de talentată, răspunse
Adam.
—  Nu există talent, zise unchiul Brody. E vorba doar de
noroc.
— Fratele tău era talentat, spuse Cressida.
Simţea că devenea din nou nervoasă. Unchiul Brody avea
întotdeauna efectul ăsta asupra ei.
—  Tatăl tău a avut noroc, zise unchiul Brody. Eu ar fi
trebuit să fiu cel care să se bucure de toată gloria la patinajul
pe gheaţă.
Adam îşi aruncă ochii spre enormul pântec al unchiului
Brody.
— Ai fost patinator? întrebă el, încercând să nu lase să i se
citească uimirea din glas.
— Aş fi putut să fiu, răspunse unchiul Brody, dacă nu aş fi
avut probleme cu gleznele. Tatăl tău a avut norocul să aibă
glezne puternice. La asta se rezumă totul.
Şi spunând acestea, unchiul Brody scormoni în buzunarul
hainei şi scoase un trabuc pe jumătate fumat şi o cutie de
chibrituri. Îşi aprinse trabucul şi începu să pufăie,
retrăgându-se în lumea lui.
Cressida se uită la el şi se hotărî să nu-i amintească de
propriul lui „noroc” foarte mare, şi anume că talentul fratelui
ei îi permisese unchiului să se bucure de un stil de viaţă
îndestulat şi leneş, fără să fie nevoie ca el – unchiul Brody,
adică – să mişte vreun deget… sau vreo gleznă.
— Talentul există, şi sora mea îl are, spuse brusc Adam. Şi
are nevoie de sprijin ca să şi-l dezvolte.
— Ssst, Adam, zise Cressida.
Nu voia sprijin. Nu voia să-şi dezvolte talentul. Voia doar o
viaţă lipsită de pericole, liniştită şi fericită.
—  Voi doi vorbiţi prea mult, zise unchiul Brody, cu faţa
ascunsă într-un nor de fum. Îmi doresc nişte schimbări pe-
aici. Vreau să staţi mai mult în camerele voastre. Cu
siguranţă, nu vreau să vă văd sau să vă aud după ora opt
seara, şi nici nu mai vreau – ştiţi voi – atâtea frivolităţi, cum
ar fi să vă puneţi la patru ace şi să ieşiţi în oraş. Nu vreau ca
modul vostru de viaţă zgomotos, specific tinereţii să-l
deranjeze pe-al meu.
Cressida simţi cum îi scade şi mai mult moralul. Să stea cu
unchiul Brody era deja destul de rău, chiar dacă petrecea o
mulţime de timp în afara casei, la diferite evenimente. Fără
aceste momente de libertate, îşi dădea seama că, în foarte
scurt timp, avea să se simtă absolut mizerabil. Luă invitaţia
de pe bucata de unt şi, cu un efort uriaş, îi zâmbi unchiului
Brody.
—  Unchiule, crezi că aş putea să particip la acest
eveniment? întrebă ea. Ar însemna că astfel o să dispar din
calea ta. Poate pentru multă vreme şi…
Adam se uită la sora lui, tot mai panicat. Poate că nu voia
să mai cânte, dar sigur voia să scape de unchiul lor, poate
pentru totdeauna, iar lui Adam nu-i surâdea ideea să rămână
singur cu el.
—  Şi o să ai apartamentul doar pentru tine, se bâlbâi
Adam, şi poţi să te plimbi liniştit pe-aici, fumând trabuc şi
bând brandy toată ziua şi toată noaptea. Te rugăm, lasă-ne să
mergem.
Cressida îl privi încruntată pe Adam, dar acesta se
mulţumi să ridice din umeri şi să zâmbească. Fata hotărî să
nu mai adauge nimic. În acel moment, Adam nu-i era chiar
cea mai dragă persoană din lume. Dar chiar şi-aşa, nu-l
putea condamna să-şi ducă viaţa alături de unchiul Brody.
Unchiul analiză cererea.
—  Da, puteţi merge. Dar duceţi mai întâi gunoiul, le
răspunse el.
 
NOTĂ INTRODUCTIVĂ
PENTRU PROIECTUL
„RECOLTA DE AUR”
 
MITURILE ŞI LEGENDELE NU APAR DIN SENIN.
ÎNTOTDEAUNA, LA BAZA LOR EXISTA UN SÂMBURE DE
ADEVĂR. BINEÎNŢELES, ANII POT FACE CA SÂMBURELE DE
ADEVĂR SĂ CREASCĂ PRECUM UN BULGĂRE DE ZĂPADĂ
CARE SE ROSTOGOLEŞTE LA VALE, DAR CE-AR FI DACĂ
SÂMBURELE INIŢIAL ESTE SUFICIENT PENTRU A ÎMPLINI UN
VIS? VISUL MEU! MI-AM PETRECUT DEJA MULŢI ANI ÎN
BIBLIOTECI ŞI MUZEE, TRADUCÂND PERGAMENTE VECHI ŞI
CITIND SCRIERI ALE EXPLORATORILOR ŞI LOCALNICILOR.
ACEASTĂ CREATURĂ MISTERIOASĂ, MINUNATĂ, ILUZORIE
TREBUIE SĂ EXISTE. IAR EU TREBUIE S-0 GĂSESC, SĂ SCAP
DE VIAŢA ASTA OBIŞNUITĂ ŞI SĂ-MI TRANSFORM VISUL ÎN
REALITATE – CU ORICE PREŢ.
 
 Capitolul doi
HOTELUL PERITUS
Hidroavionul străbătea noaptea furtunoasă, cu motoarele
luptându-se din greu cu vântul puternic ce arunca aparatul
de colo-colo, ca pe-o jucărie. Adam privi pe fereastră la
oceanul întunecat ce se agita dedesubt. Ploaia torenţială făcea
ca vizibilitatea să fie redusă, dar brusc, o creatură uriaşă ieşi
la suprafaţă şi un jet de apă ţâşni în aer. Cu răsuflarea tăiată,
Adam se întoarse spre Cressida, care stătea alături, cu
degetele atât de strânse de mânerele scaunului, încât
încheieturile i se albiseră.
— Cress, cred că tocmai am văzut o balenă, zise el.
În acel moment, pe Cressida n-o interesa viaţa marină.
—  Îmi doresc să fi rămas cu unchiul Brody, bombăni ea.
Orice ar fi fost mai bine decât asta.
Hidroavionul se zgâlţâi şi Cressida se strădui să nu vomite.
— Glumeşti? întrebă Adam. E grozav!
Îşi îndreptă din nou atenţia către fereastră şi se uită la
uriaşa elice care tăia aerul umed.
—  Cred că elicea s-a oprit, zise Adam. Făcu o pauză şi
continuă: Ba nu, merge.
Cressida închise ochii şi se strădui să-l ignore pe fratele ei.
 
Când se iviră zorii, Cressida fu fericită să coboare din
hidroavion şi să se urce în tren. Ea şi Adam dormiră întreaga
zi, în timp ce trenul străbătea duduind câmpii verzi pe care
apăreau din când în când păduri şi râuri şerpuitoare. Se
treziră când începuse să se întunece. Amândurora le luă
câteva clipe ca să-şi dea seama că se aflau într-un tren şi că
traversau un ţinut necunoscut. Ploaia care se prelingea pe
ferestre o făcu pe Cressida să se simtă obosită până în
măduva oaselor. Oare furtuna asta îi urmărea? Şi habar nu
avusese că Paralin era atât de departe. În timp ce asculta
ţăcănitul roţilor pe şine şi se clătina încoace şi-ncolo, după
cum se legăna vagonul, se gândi că să stea nemişcată şi să
aibă linişte reprezentau un lux pe care l-ar fi îmbrăţişat ca pe
un prieten pe care nu-l văzuse de mult.
Se uită prin compartimentul aglomerat spre Adam, care se
holba pe geam în întunericul de-afară. El părea întotdeauna
legat de prezent, acceptând totul cu bucurie. Acum se
întoarse spre ea şi, după o secundă de tăcere, zise:
— Nu sunt sigur că voi fi bine-venit la acest festival.
— De ce? întrebă Cressida.
—  Păi, când am trimis telegrama ca să-i anunţ pe
organizatori că venim amândoi, mi-au răspuns că erai invitată
doar tu. Categoric, fără familie.
Cressida simţi că necazurile pluteau în aer. Fratele ei era
un adevărat izvor de neplăceri.
— Şi ce le-ai spus? întrebă ea.
— Le-am spus că trebuie să vin pentru că tu…
— Adam se întoarse spre fereastră şi mormăi – … te temi de
întuneric.
— Ce-ai spus?! exclamă Cressida.
— Am spus că ai sindromul Goldminer{1}, zise Adam.
—  Şi ce este, mă rog, sindromul Goldminer? întrebă fata,
încercând să-şi păstreze calmul.
—  De fapt, l-am inventat, dar am spus că aveai nevoie de
un tovarăş căruia să-i vorbeşti când e întuneric. Şi că nu vei
putea face această călătorie fără mine.
— Şi te-au crezut?
— La început, nu. Dar am spus că ori venim amândoi, ori
niciunul, iar ei chiar voiau să vii la acest festival.
—  Nu puteai să inventezi şi tu altceva? Ceva mai puţin
ridicol? întrebă Cressida, cu o nuanţă de disperare în voce. Şi
toate aceste telegrame trebuie să fi costat o avere, adăugă ea.
—  Nu mi-a venit altă idee, replică Adam. Şi în niciun caz
nu aveam să stau acasă cu unchiul Brody, râma aia care
toarnă brandy-n el şi molfăie la trabucuri!
Cressida îşi dădu ochii peste cap şi oftă adânc.
 —  Adam, când ajungem acolo, vreau să stai cât mai
departe de mine. Ai priceput?
— Foarte bine, zise Adam, încercând să pară vesel, pentru
că oricum au spus că voi fi cazat în altă parte decât cei care
participă la festival.
Adam se întoarse din nou spre fereastră. Trenul tocmai
ieşea din întunericul ca de cerneală al câmpiei şi intra într-un
oraş mare. Felinarele cu gaz aruncau o strălucire uşor gălbuie
peste străzile pavate. „Acesta trebuie să fie Paralin, Oraşul
Minunilor”, îşi zise Adam în sinea lui. Era uimit de clădirile
frumoase şi, pe măsură ce pătrundeau în inima oraşului, era
şi mai uimit, întrucât clădirile deveneau tot mai mari, tot mai
impresionante. Era un loc minunat şi strălucitor, foarte
potrivit ca aici să se ţină Festivalul Tinerelor Genii. Aruncă o
privire spre sora sa, care încă era supărată, şi îşi aduse
aminte că ea era un geniu al muzicii. Dar unul morocănos.
Poate că trebuia să fii morocănos ca să fii un geniu adevărat.
De unde să ştie el? În fond, el era mediocru, atât de
mediocru…
Trenul încetini şi Adam văzu că intrau într-o gară
magnifică, al cărei tavan înalt era de sticlă. Pe peron, un
indicator mare le ura: BINE AŢI VENIT LA PARALIN!
—  Am ajuns! Paralin! anunţă Adam vesel, în timp ce se
ridica şi-şi lua valiza din plasa de deasupra capului său.
— Chiar crezi? întrebă Cressida cu sarcasm.
 
La ieşirea din gară îi aştepta un bărbat dichisit, într-o
uniformă elegantă, şi care ţinea în mână un carton pe care
scria CRESSIDA BLOOM, cu litere mari, ordonate. Stătea în
faţa unei maşini uriaşe, cu o caroserie neagră ce se arcuia
peste roţi gigantice, aurii. Cressida se apropie de bărbat şi-i
spuse că ea era Cressida Bloom. Bărbatul îi zâmbi larg şi se
prezentă ca fiind Castor, şoferul hotelului Peritus.
—  Este, într-adevăr, o onoare să mă aflu în prezenţa unui
talent atât de strălucitor, turuia el în timp ce-i lua bagajul
Cressidei şi-l punea în portbagaj. Adam observă că, în ciuda
dispreţului pe care-l avea faţă de ideea de talent, această
linguşeală îmbunătăţi imediat starea de spirit a Cressidei, iar
ea zâmbi şi se urcă în maşină fără ca măcar să-i arunce o
privire lui Adam. Băiatul îşi dădu ochii peste cap şi simţi cum
i se strânge stomacul. Era foarte departe de casă – dacă aceea
se putea numi cu adevărat casă – şi singura persoană pe care
o cunoştea în acest loc se purta ca şi cum el nu era aici.
Alungă rapid orice gând de autocompătimire.
—  Eu sunt Adam, fratele Cressidei, zise, făcând un pas în
faţa şi întinzându-i mâna lui Castor. Acesta îi strânse mâna
fără prea mare interes şi se aşeză la volan. Adam îşi dădu
seama că nu avea să primească niciun tratament special, aşa
că se grăbi să-şi pună şi el valiza în portbagaj, se urcă în
maşină şi se cufundă în bancheta de piele.
— Asta da viaţă, oftă el.
Cressida îi aruncă o privire ameninţătoare şi şuieră printre
dinţi:
— Nu mă face de ruşine, Adam Bloom! Vorbesc serios!
— Hei, sunt invizibil, răspunse el.
Şi la fel de serios vorbea şi el.
 
Maşina alunecă pe străzile lucioase şi ude şi se opri în faţa
unei clădiri care arăta incredibil – hotelul Peritus. Ferestrele
înalte şi înguste, cu modele complicate din sticlă colorată
arătau ca nişte semne de exclamare, întinse aşa, până sus la
acoperişul care atingea norii. Adam se gândi că era cea mai
impresionantă clădire pe care o văzuse vreodată. Castor opri
motorul şi deschise portiera pentru Cressida. Ea coborî, iar
Castor îşi făcu de lucru luându-i bagajul şi dându-i-l unui
portar servil care apăruse din holul strălucitor. Cressida, care
nu căra nimic, păşi pe treptele maiestuoase şi intră în hotel,
în timp ce Adam se lupta cu valiza sa din portbagaj.
Holul nu era mai puţin grandios decât exteriorul, iar Adam
lăsă să-i scape un fluierat uşor în timp ce privea în sus, la
modelul întortocheat de pe tavanul aurit, şi admira
sculpturile din sticlă care erau împrăştiate prin preajmă.
Observă două fântâni arteziene de interior lângă lifturi şi se
strădui să se abţină să se arunce în ele. Nu credea că, dac-ar
fi făcut-o, Cressida ar fi fost de acord. Pe o pancartă uriaşă,
care se întindea de-a latul întregului hol, scria: BINE AŢI
VENIT, COPII TALENTAŢI DIN LUMEA ÎNTREAGĂ!
—  Ce ziceţi de un bun venit şi pentru noi, cei obişnuiţi?
mormăi Adam în timp ce se grăbea s-o ajungă din urmă pe
sora lui.
—  Călătoria asta nu e pentru tine, Adam, şopti mândră
Cressida. Vino, hai să ne găsim camerele.
 
În timp ce mergeau cu liftul elegant şi plin de oglinzi, Adam
se întreba de ce cheia Cressidei era atât de mare şi de
strălucitoare faţă de a lui. Poate pentru că în spatele ei se afla
un portar elegant şi tăcut, care-i căra bagajul, în timp ce pe el
îl durea mâna din pricina efortului pe care-l făcea ca să-şi
care valiza. Dar nu avu cum să zăbovească asupra acestor
gânduri, căci liftul se opri brusc, la etajul şapte.
—  Domnişoară, acesta este etajul dumneavoastră, spuse
portarul cu respect.
Uşile liftului se deschiseră cu un oftat. Pe coridorul din
spatele lor erau covoare groase, crem şi oglinzi prinse cu
şuruburi cromate. Hotelul acesta era luxos, perfect lustruit.
Adam privi cum portarul şi Cressida ieşeau din lift.
— Cress, ne vedem jos într-o oră, pentru cina de bun venit?
— Nu sunt sigura că mi-e foame, răspunse fata.
Cu siguranţă, sora lui se pricepea să ţină supărare, se
gândi Adam. Se întoarse spre portar şi-şi drese vocea.
— Mmm, la ce etaj e camera mea? întrebă, arătându-i cheia
mică, prăpădită, pe care o primise de la recepţie.
—  Pe acoperişul lumii, bombăni portarul din colţul gurii,
apoi se aplecă spre butoanele din lift şi apăsă cu un deget pe
cel care indica ultimul etaj.
Portarul se retrase iute, iar uşile se închiseră şi Adam simţi
cum liftul o ia în sus.
 
 Când uşile se deschiseră din nou, peisajul era cu totul
diferit: un coridor umed, urât mirositor, care ducea la o scară
de metal. Adam ieşi din lift şi porni zgomotos pe scări,
cărându-şi bagajul. Deschise uşa de la capătul lor şi se
pomeni… pe acoperişul hotelului. Se afla pe o porţiune
dreaptă a domului, care avea cam o sută de metri de la un
capăt la celălalt. Priveliştea era uimitoare. Un milion de
luminiţe strălucitoare se întindeau sub el şi, ca răspuns, un
milion de stele străluceau şi ele pe cer. Adam era impresionat
– după care, deveni un pic îngrijorat. Unde era camera lui? Se
întoarse şi zări ceea ce părea a fi o magazie de tablă, lângă un
coş. Sigur nu era asta. Se îndreptă spre ea, şi, când băgă
cheia în broasca uşii prăpădite şi o răsuci, suspiciunile îi fură
confirmate. Uşa se deschise, iar băiatul intră. După ce
privirea i se obişnui cu întunericul, zări pereţi umezi şi găleţi
cu vopsea stivuite pe lângă ei. Măcar era o saltea pe care să
doarmă, deşi nu era chiar cea mai curată pe care o văzuse în
viaţa lui. Trase adânc aer în piept. Locul mirosea la fel de rău
pe cât arăta.
În timp ce lăsa valiza pe podea, privi pe ferestruica
murdară a magaziei. Singurătatea i se cuibări în inimă. Îi era
dor de părinţii lui şi îşi dori ca sora lui să se poarte mai
drăguţ cu el. Iată-l într-o magazie de tablă, într-o ţară
ciudată, la un festival la care nu fusese invitat pentru că nu
avea niciun talent. Se strădui să nu plângă. Trase adânc aer
în piept şi încercă să gândească pozitiv: măcar avea această
minunată perspectivă asupra oraşului. Din multe puncte de
vedere, avea cel mai bun loc din tot hotelul.
Deodată, văzu ceva mişcându-se la celălalt capăt al
acoperişului – poate o siluetă. Îl trecu un fior. Se frecă la ochi
şi privi din nou, dar de data aceasta nu era nimic. Probabil
era obosit. Fusese o călătorie lungă. Oricum, zgomotele din
stomacul lui îi spuseră că înainte de a adormi trebuia să
mănânce ceva.
 
 Capitolul trei
CINĂ ÎN COMPANIA UNOR GENII
Cressida se lăsă să cadă pe pat. Capul i se învârtea de
oboseala călătoriei. Încă avea senzaţia ciudată că se afla în
mişcare – de parcă s-ar fi legănat înainte şi înapoi. Acest
lucru o făcea să se simtă puţin agitată. În timp ce se
prăbuşea în patul minunat de moale şi de confortabil, îşi
dădu seama că nu se putea plânge de camera ei. Era mare şi
decorată cu un bun-gust desăvârşit. Înăuntru găsise un bilet
scris de mână – care-i era adresat personal şi în care i se ura
bun venit la Festivalul Tinerelor Genii – şi o cutie împachetată
frumos, conţinând un lănţişor de care atârna o notă muzicală
de argint. Foarte potrivit pentru o cântăreaţă. Şi-l pusese
imediat, iar apoi îl atinse cu degetele. Sentimentele ei erau
amestecate. Era bine să fii răsfăţat. Nu se mai simţise alintată
şi în siguranţă de multă vreme. Dar ştia că era tratată în
acest fel doar pentru că oamenii voiau să-i exploateze
talentul. Era un schimb care o indigna.
Gândurile sale se îndreptară spre Adam. Refuza să se simtă
responsabilă pentru el. Nu era vina ei că părinţii lor muriseră.
El îşi lua cina jos, alături de ceilalţi musafiri, în timp ce ea
studia meniul pentru room-service, care suna minunat.
Fratele ei avea să fie bine, se descurca întotdeauna de
minune. Probabil că, în scurt timp, el va sta de vorbă cu toată
lumea. Va începe prin a descrie într-un fel exagerat şi
entuziast călătoria lor impresionantă, apoi va vorbi despre
alte lucruri. Ei, aproape sigur va vorbi şi despre sora lui.
Cressida se ridică brusc. La urma urmei, putea să coboare şi
ea la cină.
 
Adam se plimba prin imensa şi agitata sală de mese şi
privea în jur. Deci aşa arăta o încăpere plină de genii. Lumina
blândă ce cobora din şase candelabre scotea la iveală o mare
de feţe animate. Zgomotul discuţiilor îl încânta pe Adam, dar
îl făcea şi să se simtă puţin stânjenit. Discuţiile dădeau de
înţeles că toţi aceşti oameni se înţelegeau între ei şi că Adam
încă era un străin.
Cel puţin o duzină de mese lungi, acoperite cu feţe de masă
albe, groase erau ocupate de copii. Aceştia aveau vârste între
zece şi şaisprezece ani şi, în timp ce se uita de la unul la
altul, Adam încerca să ghicească talentul fiecăruia. Băiatul
încruntat, cu ochelari era poate talentat la chimie. Fata cu
eşarfă violet şi un aer pierdut, poate la poezie. Nu-şi putea
imagina la ce se pricepea băiatul căruia i se scurgea supa pe
bărbie.
Adam cercetă camera ca să o găsească pe Cressida şi o
văzu aproape de capătul unei mese, părând oarecum
pierdută. În cele din urmă, coborâse. Chiar lângă ea era un
scaun gol şi Adam se repezi spre el.
— Bună, zâmbi Cressida privind în sus spre fratele ei.
Aproape că părea fericită să-l vadă. Aproape.
— Cum e camera ta? o întrebă Adam în timp ce se aşeza.
—  Adorabilă, răspunse ea. Fotolii de piele, un şemineu de
marmură şi un pat enorm cu baldachin. Oh, şi flori
proaspete. A ta cum e?
— Mmm… oarecum la fel. Dar cred că azi au uitat de flori,
zise Adam.
Chiar atunci, un domn cu un aspect mai degrabă ciudat şi
cu o mustaţă albă, îngrijită urcă pe o platformă din capătul
încăperii. Părul îi era pieptănat cu grijă pe spate şi avea o
culoare ciudată, un amestec de roşu strălucitor înspicat cu
argintiu. Purta un costum elegant, gri, cu nasturi de alamă şi
pantaloni băgaţi în cizme înalte de explorator. Şi mai ciudat
era că purta ochelari de soare rotunzi. Rezultatul era că arăta
ca o persoană care voia să pară mai interesantă decât era în
realitate.
— Bine aţi venit, tineri geniali din lumea întreagă! tună cu
o voce gravă şi catifelată. Mă numesc Fortescue şi am rezervat
o mare parte a acestui hotel ca să putem celebra uimitoarele
voastre talente!
Fortescue aruncă o privire prin cameră şi, pentru o
fracţiune de secundă, Adam simţi cum privirea bărbatului se
opreşte asupra lui şi fu sigur că zăreşte o expresie aproape
îngrijorată pe faţa acestuia. Apoi, privirea lui Fortescue se
mută şi acesta zâmbi larg.
—  Poftă bună şi vă rog să faceţi cunoştinţă unii cu alţii.
Împărtăşiţi-vă unii altora reuşitele! Înfruntările,
demonstraţiile şi spectacolele vor începe mâine!
Cu asta, Fortescue coborî şi ieşi pe o uşă mică de lângă un
tablou uriaş care reprezenta un păstor tunzând o oaie.
Adam privi peste masă la un băiat robust cu maxilare
pătrate, care avea în jur de cincisprezece ani. Avea părul
blond şi des, ochi de un albastru foarte deschis şi gene albe.
Băiatul îl privi fix pe Adam, schiţând un zâmbet, şi zise:
—  Eu sunt Hans Fortissimo! se prezentă el cu mândrie.
„Asta nu poate fi numele lui adevărat”, se gândi Adam. Şi
cânt dumnezeieşte la pian!
Hans râse şi izbi masa cu mâna sa cu degete puternice.
Dar această laudă nemăsurată păru să aibă printre cei aflaţi
în jurul mesei efectul unui domino.
—  Eu sunt Sophia de Graf, zise fata drăguţă, dar foarte
slabă de lângă Hans. Părea să aibă în jur de treisprezece ani.
Eu mă pricep la matematică.
— Cinci ori şase! îi arunca Hans.
—  Nu, chiar mă pricep la matematică, zise Sophia cu mai
multă siguranţă în glas.
Bretonul închis la culoare – care aproape ca-i intra în ochi
– se mişcă atunci când rostise „mă pricep”.
—  Bine, patru mii şapte sute cincizeci şi opt ori nouă mii
patru sute douăzeci şi doi, zise Hans.
Sophia privi spre tavan şi zise aproape imediat:
— Patruzeci şi patru de milioane opt sute douăzeci şi nouă
de mii opt sute şaptezeci şi şase.
 Toata lumea păru impresionată, cu excepţia lui Hans. El
era ocupat să mâzgălească cifre pe o foaie de hârtie. După
vreo două minute, ridică privirea.
— Are dreptate!
—  Întotdeauna am, zise Sophia. Câteodată chiar devine
plictisitor.
După acest tur de forţă, prezentările continuară. Carl, un
băiat slăbuţ şi palid, cu pistrui pe nas şi mirosind a
terebentină era un geniu al picturii. Sasha, o fată înaltă şi
graţioasă, cu braţe lungi şi păr cârlionţat era talentată la
hochei. Se pare că nu rata niciodată un gol, indiferent cât de
departe era de poartă. Şi tot aşa, până când atenţia tuturor se
îndreptă spre Cressida. Părea timidă. Adam fu surprins. O
văzuse prost dispusă de sute de ori, dar nu o văzuse niciodată
atât de ruşinoasă. Aproape că băiatului îi plăcea. Îl făcea să
se simtă mai apropiat de ea.
—  Bineînţeles că ştiu la ce sunt bună, dar nu m-am
priceput niciodată să mă laud, zise ea în cele din urmă.
— Atunci învaţă! se entuziasmă Hans.
Cressida îi zâmbi.
— Sunt Cressida Bloom şi cânt.
—  Şi e foarte bună, adăugă Adam. Poate că arată ca o
duminică ploioasă, dar cântă ca un înger.
Adam strânse din dinţi. Nu prea reuşise să spună exact ce
voia. Cressida se strâmbă.
— Mulţumesc, Adam, şuieră printre dinţii încleştaţi.
Hans se întoarse spre Adam.
— Şi pe tine cum te cheamă şi cu ce te ocupi?
— Eu sunt Adam, fratele lui Cress şi… mmm… nu prea mă
ocup cu nimic.
— Dar care e talentul tău? Darul tău? îl interogă Hans.
—  Eu am venit doar ca să-i ţin companie lui Cress, zise
Adam precaut.
Îi aruncă o privire Cressidei. Chiar nu-l putea ajuta? Dar
sora lui evita cu grijă contactul vizual.
 —  Cine plăteşte pentru sejurul tău? continuă Hans cu
neîncredere crescândă, în timp ce-l cerceta cu dispreţ pe
băiatul obişnuit care se afla în faţa lui.
—  Hmmm… am impresia că sunt oarecum tolerat de
organizatori, răspunse Adam.
Comentariul păru să fie destul de adevărat căci, în clipa
următoare, platouri de argint pline ochi cu mâncăruri care
arătau delicios fură puse în faţa tuturor celor aflaţi la masă.
Tuturor, cu excepţia lui Adam, căruia i se trânti în faţă o
sardină mică, pe o farfurioară crăpată. După cât de jalnic
arăta peştele, din el se înfruptase deja o pisică. Adam încercă
să surâdă curajos.
— Preferata mea, mormăi el.
Deşi fratele ei o enerva pe Cressida ca de obicei, ea simţi că
asta nu prea era corect şi ridică farfuria spre a lui, cu intenţia
de a-i oferi nişte cartofi rumeniţi, aurii. Dar Hans îi ghici
intenţia şi ridică mâna, clătinând încet din cap.
—  Nu, nu şi pentru el. El n-ar trebui să fie aici. Lasă-l cu
peştele lui.
Cressida lăsă cu laşitate farfuria jos, iar Adam simţi că
slăbiciunea surorii lui îl doare.
În timp ce copiii de la masă se năpustiseră asupra
minunatelor lor mâncăruri, Adam îşi făcu de lucru cu sardina
lui care arăta jalnic, încercând să-şi spună că era special
pentru că era singurul care avea o sardină. Dar fără folos.
Sardina era ca o ultimă palmă primită pe obraz. I se făcu milă
de el însuşi. Nu se putu abţine. Cine se credeau aceşti copii?
Dacă erau buni la ceva, asta era o scuză să-i trateze urât pe
ceilalţi? Deodată, îşi dori să fie singur şi se ridică brusc de la
masă. Cressida se uită întrebătoare spre el.
— Mă duc la culcare, mormăi el.
— Bine, somn uşor, răspunse vesel Cressida, dar Adam era
sigur că, în spatele acestor cuvinte, sora lui se simţea
vinovată.
 
***
  
Fără să fie băgat în seamă, Adam înaintă prin mulţimea
agitată din sala de mese şi ieşi pe hol. Era atât de pierdut în
propriile gânduri, încât se izbi de un personaj înalt care se
afla acolo. Adam îşi ridică privirea şi îşi văzu propria reflexie
în lentilele unor ochelari fumurii. Fortescue îşi scoase
ochelarii şi dădu la iveală doi ochi mici care priveau cruciş,
unul albastru tulbure, şi celălalt, de un căprui şters.
— Pleci atât de repede? întrebă cu o umbră de ameninţare.
—  A fost o zi lungă, răspunse Adam, cu o notă de teamă
strecurându-i-se în voce. Fortescue era genul de om care-l
făcea pe Adam să se simtă de parcă tocmai făcuse ceva rău,
deşi nu făcuse. Cred că mă duc să fac nani.
—  Ţi-aş sugera ca în următoarele zile să-ţi vezi de treaba
ta, şuieră Fortescue. Suntem încântaţi să o avem pe sora ta
printre noi, dar din telegramele tale am înţeles că nu avea
cum să vină singură. Aşa că a trebuit să vă invităm pe
amândoi. Oricum, acum e aici şi vom avea grijă de ea.
Adam încuviinţă şi se îndreptă spre lifturi. Fortescue se
întoarse şi-l privi cu suspiciune, până când uşile liftului se
închiseră.
În timp ce liftul urca, Adam lăsă să-i scape un oftat de
uşurare. Ce om ciudat! Ce zi ciudată! Se bucura că avea să
ajungă în camera lui. Apoi, îşi aminti. Nu era o cameră – era
magazia de pe acoperiş.
 Capitolul patru
VISUL
 
în timp ce păşea pe acoperiş, Adam avu din nou
sentimentul că acolo mai era cineva. Auzi brusc un zgomot şi,
întorcându-se rapid, putu să vadă, un moment, o pânză
sfâşiată fluturând în aerul nopţii, la marginea acoperişului.
Apoi, nimic. Adam se cutremură şi-şi spuse că probabil era
un obiect oarecare, absolut inofensiv. Poate un zmeu smuls
din mâna unui copil de o rafală de vânt. Oricum, odată ce
ajunse în adăpostul său, se hotărî să încuie uşa, însă crăpă
fereastra, sperând ca mirosul aerului stătut să mai dispară.
Se gândi că avea să doarmă îmbrăcat, căci era frig în magazie.
Deschise valiza şi scoase un fular de lână pe care şi-l înfăşură
în jurul gâtului. În timp ce închidea valiza, îi şterse un pic
mânerul cu capătul fularului. Într-un loc atât de jalnic, valiza
sa de piele lucioasă era singurul lucru care amintea de
confort şi lucruri drăguţe. Imediat ce se întinse pe saltea,
Adam îşi dădu seama că aceasta avusese şi zile mai bune.
Trebuia să evite arcul care ieşea în partea stângă, sperând să
înţepe şi să trezească vreo victimă adormită.
Adam rememoră evenimentele zilei, în timp ce încerca să
adoarmă. Călătoria cu avionul şi cea cu trenul fuseseră
amuzante, dar lucrurile începuseră să meargă prost imediat
ce ajunseseră la hotelul Peritus. „Camera” îngrozitoare, cina
oribilă şi, mai ales, sora lui care-l tratase atât de rău. Şi
Fortescue. Era un ciudat. Avea un ochi căprui, iar pe celălalt,
albastru. Cuvintele lui sunau precum zgomotul pe care-l
făcuse trenul în timp ce traversa ţinutul ca să-i aducă aici.
Ochi căprui, ochi albastru, ochi căprui, ochi albastru, ochi
căprui, ochi albastru. Gândurile îi deveneau tot mai confuze,
iar Adam căzu într-un somn adânc.
 
 Adam avu un vis foarte ciudat. Toţi copiii talentaţi de la
cină erau într-o peşteră întunecată, aşezaţi în cerc. În centru
era o siluetă înaltă, întunecată, care se învârtea pe loc, cu
braţele întinse. Copiii, cu ochi sticloşi, păreau să fie în transă.
În visul său, Adam stătea deoparte, ca un observator. Dar
brusc, persoana înaltă îl zări pe Adam şi se opri. Făcu un pas
înainte, în lumină, pentru ca la iveală să iasă… Fortescue, cu
faţa strâmbată de furie. Se uită la Adam, cu furia lucindu-i în
ochi – unul căprui, celălalt albastru.
— Nu ai ce căuta aici, se stropşi el.
Deşi Fortescue arăta înspăimântător, Adam simţi totodată
că bărbatul era speriat de el.
 
Adam se trezi brusc. Mai întâi, crezu că se răsucise peste
arcul ce ieşea din saltea, dar în secunda următoare îşi dădu
seama de ce se trezise de fapt. Cineva – sau ceva – încovoiat,
subţire şi osos se căţăra să iasă pe fereastra lui. Adam înghiţi
în sec. Dacă stătea dreaptă, bănuia el, silueta trebuia să aibă
cel puţin doi metri şi jumătate înălţime; purta o pelerină
soioasă de mătase, cu o glugă ce-i ascundea complet chipul.
Apoi, intrusul dispăru, iar fereastra scârţâi. Pentru o clipă,
Adam rămase nemişcat, cu inima bubuindu-i în piept. Era o
nebunie. Cine era umbra? Ce era? Un hoţ? Adam se uită dacă
valiza mai era la locul ei şi dacă mai era închisă. Teama îl
făcu să rămână nemişcat, privind agitat în toate părţile. Dar
apoi, curiozitatea învinse – se ridică încet şi descuie uşa.
În timp ce ieşea din adăpostul său, zări o mişcare în partea
în care acoperişul era înclinat. Adam se opri pentru un
moment. Oare era o idee bună? Probabil că nu, dar fugi
oricum într-acolo. Alergând spre marginea acoperişului, văzu
cum necunoscutul ciudat îmbrăcat apucă un mâner de lemn
ce atârna de un cablu. Acesta se întindea de la cupola
hotelului până la fereastra unui pod al unei case aflate mult
mai departe, pe stradă. Intrusul îşi făcu vânt, iar pelerina
uzată îi flutură în spate, în timp ce silueta lui zveltă aluneca
pe cerul nopţii. Sunetul semăna cu al unui fermoar care era
desfăcut cu repeziciune. La celălalt capăt, străinul dădu
drumul mânerului, ateriză în balconul de sub el şi dispăru în
podul casei, ca o umbră căutând siguranţa întunericului. Era
o privelişte uimitoare, iar Adam rămase ca vrăjit. Era în
acelaşi timp speriat şi fascinat. Dar mai mult decât orice, se
simţea intrigat.
Dorinţa lui Adam de a şti mai mult despre bizarul său
vizitator înăbuşea orice idee cuminte de a sta locului. Aşadar,
cum impulsul învinse în lupta cu teama (ca de obicei), Adam
îşi scoase cureaua de la pantaloni şi o aruncă peste cablu.
Apucă strâns în pumni cele două capete – atât de strâns,
încât încheieturile i se albiră – şi îşi dădu drumul de pe
acoperişul hotelului Peritus. Un băiat nechibzuit zburând pe
deasupra unui oraş al luminilor. Din fericire, nu căzu, dar,
uitându-se la traficul de departe, foarte departe, ce se
desfăşura sub el, se apucă şi mai strâns şi se întrebă dacă nu
cumva îşi pierduse minţile.
Se apropia de casă cu o viteză alarmantă – vântul îi şuiera
pe la urechi, iar zidul de cărămidă roşie se repezea spre el.
Lăsă cureaua să-i scape dintr-o mână chiar la timp şi căzu în
balcon, unde se rostogoli ca o minge. Se ridică şi îşi blestemă
purtarea nesăbuită. Dacă străinul se afla înăuntru şi
intenţiona să-i facă rău, Adam nu avea nicio scăpare. Aruncă
o privire în jos, spre strada care se afla la cel puţin
douăsprezece etaje sub el. Dar poate că acel personaj, oricine-
ar fi fost el, era doar timid – încerca Adam să se liniştească.
Poate i-ar fi plăcut să aibă un prieten. Adam trase adânc aer
în piept. Spera că aşa stăteau lucrurile. Se decise să afle şi se
caţără pe fereastră, în pod.
Înăuntru era întuneric, şi Adam avu nevoie de un moment
pentru ca ochii să i se obişnuiască. Iar când aceasta se
întâmplă, îşi dădu seama că încăperea era mare şi plină de
obiecte strălucitoare. Clipi de câteva ori şi înaintă şi mai mult.
Erau trofee. Sute de trofee. Luă unul. Era din bronz şi
reprezenta un băiat care alerga. Adam se strădui să citească
inscripţia: „I se acordă lui Giles August, pentru cea mai
rapidă cursă”. Îl puse jos şi luă un dovleac auriu, în
miniatură, aflat pe un piedestal de marmură. Inscripţia
spunea: „Pentru domnul Clarion Pepper, cel mai bun din
spectacol”. Adam privi în jur cu respect. Printre trofee se mai
aflau şi alte obiecte strălucitoare – costume lucioase, bijuterii,
ceasuri, oglinzi cu rame aurite. Era oare ascunzătoarea unui
hoţ? Un hoţ care fura doar trofee şi lucruri strălucitoare? Un
zgomot sec, precipitat, în colţ îl făcu pe Adam să se întoarcă
rapid; i se păru că vede doi ochi galbeni, strălucitori, care-l
priveau din umbră. Adam înghiţi greu, cu inima bătându-i
nebuneşte. Făcu un pas înapoi, dar, în clipa următoare, simţi
prezenţa cuiva în apropiere de el, în jurul lui, deasupra lui.
Era o senzaţie de imensă putere fizică, pe care n-o putea
explica. Începu să i se învârtă capul. Silueta întunecată – care
acum se afla lângă el – începu să scoată un zgomot ciudat de
liniştitor. Adam se simţi slăbit şi ameţit, gândurile
amestecându-i-se. Aceea era o mână osoasă sau o… gheară
care plutea deasupra capului său? Şi ce era acest miros
îngrozitor de mucegai? Dar nu se întâmplă nimic altceva.
Apoi, acel cineva – sau ceva – scoase un alt zgomot ciudat.
Părea a fi un şuierat de dezamăgire. După care, cu un fâsâit
al pelerinei şi un zdrăngănit sec, străinul înalt şi osos se
năpusti pe uşă şi dispăru.
Adam aşteptă o vreme, îngheţat, printre trofeele lucioase,
concentrându-se să rămână calm, respirând adânc şi lent.
Întâlnirea îl tulburase, făcându-l acum să se simtă ciudat de
golit. Se simţea de parcă un străin voia de la el ceva pe care el
nu-l avea. Şi pentru că străinul fusese o prezenţă incredibilă,
Adam simţea că-l dezamăgise pentru că nu-l ajutase. Încercă
să-şi alunge din minte gândurile lipsite de sens. Trebuia să se
concentreze dacă voia să se întoarcă la relativa siguranţă pe
care i-o oferea hotelul. După ce mai trase de câteva ori aer în
piept, Adam deschise uşa şi privi pe coridorul ce se afla
dincolo de ea. Era slab luminat, de o singură lampă ce atârna
de tavan. Lampa se clătina încet, aruncând umbre mătăsoase
în colţuri. Nu părea să fie nimeni prin preajmă. O scară de
lemn, pustie, se afla în dreapta lui. Străbătu coridorul în
vârful picioarelor şi se opri la capătul scărilor. Avea palmele
ude. Apoi, deodată, simţi o dorinţă copleşitoare să iasă cât
mai repede posibil din casă. Ţâşni în jos pe scările
dărăpănate, treaptă după treaptă, până când, în cele din
urmă, ajunse la capătul lor, unde împinse o uşă dublă,
uriaşă, care scârţâia, şi, cu răsuflarea tăiată, ieşi în stradă. Se
uită într-o parte şi-n alta. Nu era nimeni. Acum, tot ce avea
de făcut era să se întoarcă la hotel şi, cum norocul era de
partea lui, la capătul străzii se afla un indicator care-i arăta
direcţia.
 
 Capitolul cinci
CONCERTUL DE PIAN
Lumina palidă a zorilor poposi pe faţa lui Adam, iar el
deschise ochii mormăind. Ce chestii extraordinare visase!
Când se trezi de-a binelea, se ridică şi îşi aminti. Podul plin
de trofee şi vizitatorul care te îngheţa… fuseseră reale.
Descuie uşa magaziei şi ieşi pe acoperiş. Faptul că mintea îi
era plină de gânduri ciudate nu-l împiedică să fie surprins de
priveliştea care i se oferea. Soarele care răsărea la orizont
arunca o lumină rozalie asupra minunatului Paralin. Adam
privi în jur şi remarcă miile de acoperişuri, turnuri, cupole,
parcurile cu vegetaţie luxuriantă şi podurile împodobite care
traversau cele două râuri largi care treceau prin oraş. În
depărtare, munţii se zăreau la orizont ca nişte greoaie
santinele ceţoase. Un oraş de vis. Dar şi un oraş al
întâmplărilor ciudate.
Adam se duse la marginea acoperişului, de unde fusese
prins cablul. Nu mai era acolo! Era dezamăgit. Fără cablu,
dispăruse orice şansă de a-şi da seama unde ducea acesta. La
fel şi orice dovadă. Acum nimeni nu avea să-i creadă povestea
sau să-l ajute să o descâlcească. Privi spre cealaltă parte a
străzii. Aşa frumoase cum erau, clădirile semănau toate una
cu cealaltă. Adam râse în sinea lui, aşa cum ştia că ar face şi
ceilalţi dacă ar încerca să le spună despre întâlnirea sa
nocturnă cu un hoţ înalt de doi metri şi jumătate. Părea un
vis, dar amintirile lui Adam despre ochii aceia strălucitori,
poziţia cocoşată şi pelerina uriaşă erau clare şi vii la lumina
rece a zilei.
 
Adam bătu la uşa surorii sale. Încă se simţea uşor ameţit şi
tulburat şi avea nevoie de confortul pe care ţi-l dă o discuţie
cu o persoană apropiată. Cressida deschise uşa şi Adam văzu
că nu era singură. Hans şi Sophia stăteau pe cele două fotolii
mari de piele. Adam simţi ghimpele singurătăţii. Chiar nu voia
să-şi descarce sufletul în faţa surorii sale în prezenţa celor
doi. Dar n-avea de ales. Intră în cameră şi, în timp ce vorbea,
se strădui să aibă un aer prietenos.
— ’Neaţa!
Propria voce i se păru inexpresivă chiar şi lui.
— ’Neaţa, răspunse Hans vesel.
Sophia doar zâmbi, într-un fel absent. Probabil că număra
lalelele de pe cuvertura Cressidei şi le înmulţea cu numărul
trandafirilor de pe tapet, îşi zise Adam.
— Ai dormit bine? îl întrebă Cressida.
Băiatul se gândi că era neobişnuit de politicoasă. Poate voia
să facă impresie bună în faţa noilor ei prieteni.
—  Da, cu excepţia faptului că am fost trezit în miez de
noapte de un vizitator ciudat de înalt, cu pelerină, spuse
Adam direct.
Nu vedea cum altfel ar fi putut deschide conversaţia.
—  Bine, zise Cressida, încercând să pună capăt oricărei
ciudăţenii pe care Adam ar fi pus-o la cale.
Abia începuse să se împrietenească cu Hans şi Sophia, şi
ultimul lucru de care avea nevoie era ca Adam să spună
prostii şi lucruri copilăreşti în faţa lor.
—  L-am urmărit pe intrus alunecând pe un cablu de pe
acoperiş până în podul unei case abandonate din apropiere,
continuă Adam, ochii săi căprui privind-o pe sora lui.
Cressida oftă.
— Adam, chiar e prea devreme pentru asta.
— Nu, nu, spune-ne mai multe! exclamă Hans.
Impulsionat de interesul pe care i-l arăta Hans, Adam
continuă precipitat:
— Păi, camera era plină de trofee. Probabil că străinul e un
hoţ, unul căruia îi plac trofeele. Apoi, acel personaj – sau…
mă rog, ce-o fi fost – a sărit din întuneric la mine. Era
înfăşurat într-o pelerină, dar tipul era foarte, foarte înalt, şi
avea ochi ciudaţi, strălucitori, aproape hipnotici. Pe urmă, o
mână – mă rog, părea mai mult o gheară îmbrăcată în piele –
s-a învârtit deasupra capului meu, după care s-a auzit un
cântec, ca un zumzăit, care m-a furnicat prin oase. Mmm…
apoi a dispărut.
Când Adam îşi auzi propriile vorbe, lui însuşi i se părură
nebuneşti. Părea într-adevăr să fie un vis încâlcit. Poate că
asta şi era.
— Şi când mă gândesc că am crezut că n-ai niciun talent!
exclamă Hans. Ascultaţi-l! Ca să inventezi aşa ceva, îţi trebuie
mult talent!
Hans începea să se simtă bine, şi sprijinindu-şi bărbia în
pumni, într-un gest batjocoritor care simula aşteptarea,
adăugă:
— Mai povesteşte-ne!
Adam nu ştia cum să ia această cerere. Se foi stânjenit.
—  Păi, cam asta-i tot, zise ridicând din umeri. Nu s-a mai
întâmplat nimic.
Îi aruncă o privire Cressidei, care se uita în altă parte.
Hans îşi savura mica victorie.
— Oh, ce păcat! Sclipirea de talent a dispărut, zise el, şi cu
asta, sări în picioare şi-şi trosni degetele. Ar trebui să mă duc
să mă pregătesc.
Ieşind din cameră, le salută pe Cressida şi pe Sophia cu o
uşoară înclinare din cap şi-i rânji lui Adam.
—  Un hoţ care cântă şi are gheare de piele, şi care fură
doar trofee ieftine – nepreţuit! bombăni el şi chicoti.
Sophia se uită la Adam cu o expresie care aducea a milă.
—  Adam, simţi nevoia să-ţi îmbogăţeşti personalitatea
pentru că nu te simţi egal? Despre asta e vorba? îl întrebă ea
cercetându-l cu atenţie.
Adam nu ştia ce să răspundă. Nici măcar nu era sigur că
întrebarea merita un răspuns. Se holbă la Sophia un lung
moment, pană ce aceasta sparse tăcerea.
— Noi două ar trebui să mergem să luăm micul dejun. Nu
vrem să pierdem nimic din recitalul lui Hans, îi spuse Sophiei
aproape în şoaptă. Aceasta încuviinţă. Ce ai de gând sa faci?
rosti Cressida întorcându-se spre Adam, întrebarea sa
sunând ca o provocare.
—  Evident, nu acelaşi lucru ca tine, răspunse Adam
simţindu-se pur şi simplu lăsat pe dinafară.
Şi cu asta, se întoarse şi ieşi trântind uşa.
 
Adam se învârti pe hol, fără să ştie prea bine ce să facă.
Evita în mod deliberat micul dejun al geniilor, din sala de
mese. Simţea că are nevoie de o pauză, să nu se mai facă de
râsul lor.
Persoane purtând pălării, costume şi coliere de perle se
uitau la el pe deasupra ziarelor lor şi murmurau
dezaprobator. Probabil că erau aici pentru recitalul de pian al
lui Hans. Adam aruncă o privire la afişul de pe panoul care se
afla lângă uşa mare, dublă, pe care se intra în sala de
spectacole a hotelului Peritus. HANS FORTISSIMO – UN
TÂNĂR GENIU! Şi deasupra cuvintelor se afla fotografia lui
Hans, zâmbind larg, făcând cu ochiul şi cântând cu patimă la
un pian mare.
Adam se gândi că imaginea îl reprezenta perfect pe Hans –
arogant, îndrăzneţ şi încordat, în mica sa lume plină de glorie.
Zâmbind în sinea lui, Adam traversă holul şi se opri la uşa
principală a hotelului. Începuse din nou să plouă; se uită la
oamenii de pe stradă, care se grăbeau deschizând umbrele
sau ţinând ziare deasupra capului. Toţi păreau să ştie încotro
se îndreaptă. Erau importanţi. Cum se face că el se simţea ca
o bucată de gumă de mestecat care se lipise de talpa unui
pantof şi care trebuia râcâită?
Chiar atunci sună un clopoţel şi Adam se întoarse; văzu o
lumină roşie care pâlpâia deasupra uşii sălii de spectacole. O
voce bubui dintr-un difuzor:
— Doamnelor şi domnilor, vă rugăm să vă ocupaţi locurile
pentru spectacol.
Toate persoanele de pe hol se îngrămădiră să intre şi să-şi
caute locurile. Era ca şi cum ai fi văzut cum pasta de dinţi era
împinsă înapoi în tub. Sala de mese se goli şi ea, şi zeci şi zeci
de copii se îndreptau spre sala de spectacole. Adam le văzu pe
Cressida şi Sophia, dar ele nu-l văzură. Sau, cel puţin, se
prefăcură că nu-l văd.
Câteva minute mai târziu, uşile erau închise. Adam se
îndreptă spre ele ca să privească prin micile ochiuri de geam
mai. Dar, mai degrabă înspăimântător, Fortescue apăru din
senin şi-i blocă drumul. Îşi scoase ochelarii de soare, dând
din nou la iveală ochii ciudaţi – unul căprui, altul albastru.
Adam se întrebă dacă aceasta era o onoare care-i era
rezervată în exclusivitate.
— Nu, iar tu!? Hai, marş, băiete. Eşti un nimic. Nu eşti de
niciun folos. Tot ce-i aici e mult peste tine. Fortescue mârâi
printre dinţii strânşi: Eu scriu istorie aici şi, mi-e teamă, tu
nu vei fi nici măcar o notă de subsol.
—  Bine. Nu sunt bine-venit. Am înţeles, zise Adam.
Evenimentele recente îl enervaseră la culme, lucru care-l
făcea să nu se mai teamă de Fortescue. Dar acum, că sunt
aici, crezi că m-aş putea strecura să-l văd pe Hans cântând?
— Ai bilet?
— Nu.
— Eşti un tânăr talent?
—  Nu. Am căzut deja de acord cu sunt un „nimic” şi „de
niciun folos”, i-o întoarse Adam.
— Atunci ai deja răspunsul, nu-i aşa? zise Fortescue cu un
rânjet crud.
—  Cred că da, spuse băiatul, uitându-se în jos, către
pantofi. Se simţi dezumflat.
— Amuzant e, Adam Bloom, continuă Fortescue pe un ton
misterios, că ştiu cum e să fii ca tine. Lipsit de talent,
întrebându-te unde ţi-e locul, poticnindu-te indiferent printr-
o zonă insipidă, scăldându-te în mediocritate. Invizibil şi
neremarcat.
— Ştii? întrebă Adam.
Preţ de un moment, se simţi înveselit.
— Oh, da, şi nu mi-a plăcut nicio clipă, izbucni Fortescue.
Aşa că piei din calea mea, tu… tu, plictisitor ecou al
trecutului meu! Mă faci să mă simt ciudat de prost, ca şi cum
tocmai aş fi mâncat un sendviş mucegăit şi acum aştept ca
efectele bolii să-şi facă simţită prezenţa.
Fortescue se scutură înfiorat, îşi pocni călcâiele cizmelor
sale de explorator, îşi puse din nou ochelarii de soare şi
deschise uşile sălii de spectacole. Intră şi încuie uşa în urma
lui.
Adam se simţi şocat şi foarte rănit de ceea ce-i spusese
Fortescue. Era şi furios. Decise că avea să vadă concertul. Nu
trebuia decât să găsească o altă cale de a intra în sală. Ieşi pe
uşa principală, apoi merse spre o aripă a hotelului. Încă mai
ploua şi străzile căpătaseră o sclipire ca de mătase. Maşini
elegante, în culori strălucitoare se deplasau fâşâind, cu micile
lor ştergătoare de parbriz mişcându-se înainte şi înapoi.
Adam privi pe aleea îngustă care se afla într-o parte laterală
a hotelului şi văzu câteva burlane prin care apa gâlgâia şi se
aduna în bălţi mari. Vreo doi şobolani muraţi, scormoneau
într-o grămadă de gunoi. Adam aproape că putea să vadă
puricii cum săreau în jurul lor. Ocolind larg rozătoarele care
mâncau, se îndreptă spre capătul aleii, unde zări o uşă mică,
albastră, la care ducea un scurt şir de trepte. Încercă mânerul
ruginit, iar uşa se deschise. Se-auzea deja un pian. Intră şi se
trezi în labirintul unor coridoare întortocheate, unul mai
întunecat decât altul. Era uşor să te rătăceşti, dar Adam
urmă sunetul muzicii până când, în cele din urmă, ajunse la
o scară. Urcă treptele de lemn, deschise o uşă şi se trezi stând
printre frânghii şi scripeţi. Era în culise, iar de-aici vedea
scena şi pe Hans aplecat peste un pian, lovind cu îndemânare
clapele.
 Capitolul şase
CRIZA DE NERVI
Adam îşi mută atenţia de la Hans către audienţă. Şiruri
întregi de feţe în extaz arătau că se bucurau nespus de
recital, mai ales Fortescue. În picioare, într-o parte a sălii,
luminat de strălucirea roşie înspăimântătoare a semnelor care
indicau ieşirea, bărbatul părea să fie în extaz. Pe faţa lui era
un zâmbet ciudat, sub mustaţa sa albă, tunsă, iar pe gât
venele îi ieşeau în relief. Ochelarii săi de soare aveau sclipiri
roşii. Adam se uită din nou la Hans. Băiatul era cu siguranţă
talentat. Degetele sale alunecau pe clape cu o viteză
incredibilă, iar muzica părea o forţă a naturii.
Adam observă lângă pian o măsuţă, pe care era o bucată de
lemn pusă în echilibru pe două cărămizi. La ce servea? Avea
să afle curând. Cu un pasaj de virtuozitate, Hans încheie
piesa. Spectatorii izbucniră în aplauze entuziaste, dar Hans îi
făcu să tacă dintr-o mişcare a mâinii. Roşu la faţă şi
transpirat, sări în picioare, păşi către măsuţă şi, cu mişcare
rapidă şi hotărâtă a mâinii, sparse lemnul în două. Apoi,
ridică ambele mâini în aer – un semnal pentru audienţă. De
această dată, spectatorii se dezlănţuiră, ridicându-se în
picioare, aplaudând şi ovaţionând.
—  Partea a doua va urma după o scurtă şi bine-meritată
pauză, anunţă Hans.
Cu o privire sălbatică, ieşi de pe scenă. Adam abia avu timp
să se aplece ca să nu fie văzut. Îl urmări pe Hans trecând
printre frânghii şi vechi piese de decor şi strecurându-se pe o
uşă pe care sclipea palid o stea aurie. Publicul rămase pe
scaune, discutând cu însufleţire. Cuvintele „inspirat”, „genial”
şi „sublim” se auzeau de peste tot. Adam se întoarse şi le zări
în rândul trei pe Cressida şi Sophia, stând de vorbă şi râzând.
Era evident că se simţeau bine şi Adam fu încântat că şi el
găsise posibilitatea să-l vadă pe Hans cântând. De fapt,
reuşise să aibă cel mai bun loc din întreaga sală. Zâmbi, la
gândul micii sale victorii. Ştia că nu era bine-venit – atât
Cressida, cât şi Fortescue făcuseră ca acest lucru să fie
dureros de limpede. Dar, ca un şobolan la un ospăţ, va
încerca să se bucure cât de mult se putea, fără să atragă
atenţia asupra lui.
Chiar atunci, gândurile îi fură întrerupte, căci văzu că
cineva se apropie de uşa cabinei lui Hans, intră şi o închise
încet în urma lui. Fiind întuneric, Adam nu reuşi să-şi dea
seama cine era, dar, din nou, curiozitatea sa învinse, aşa că
băiatul se apropie de uşa cabinei starului şi trase cu urechea.
Reuşi să audă un tril ciudat, ca al unei păsări exotice. Îşi
lipi urechea de uşă. Zgomotul părea relaxant, hipnotic, chiar
vag cunoscut. Inima începu să-i bubuie de încântare şi
teamă. Îl auzi pe Hans spunând:
—  Nu vii mai aproape? Stai acolo, în întuneric. Îmi dau
seama că geniul meu este copleşitor, dar îmi place să-mi văd
admiratorii.
Apoi, deşi nu putea fi sigur, Adam crezu că îl aude pe Hans
icnind, şi o lumină strălucitoare, violet-roşiatică se văzu
pentru câteva secunde pe lângă marginile uşii. Creatura care
se afla înăuntru cu Hans lăsă să-i scape un gâlgâit ascuţit,
care îi dădu lui Adam fiori pe şira spinării.
—  Ce s-a întâmplat? îl auzi Adam întrebând în cele din
urmă pe Hans, care părea confuz.
Întrebarea sa primi drept răspuns un mârâit grav,
satisfăcut.
Adam simţi că era cazul să se ascundă şi se strecură la
locul său din culise. Instinctul său nu-l înşelase – imediat ce
se ascunse, vizitatorul misterios deschise uşa cabinei lui
Hans şi se topi în întuneric. O clipă mai târziu, Hans, cu o
expresie uluită, ieşi şi se îndreptă împleticindu-se spre scenă.
În culise se opri puţin, ca şi cum ar fi fost în transă, apoi
păru să-şi revină. Suflă în mâini şi păşi în lumina
reflectoarelor. Publicul îl salută cu o fenomenală rundă de
aplauze, după care se aşeză să se bucure de divinul festin
muzical. Hans salută intenţionat bucata de lemn şi smulse un
chicotit publicului. Ocoli taburetul de la pian, îşi aruncă spre
spate cozile fracului, cu un gest teatral, se aşeză şi-şi trosni
încheieturile degetelor deasupra clapelor. Ca un tigru care
atacă, îşi aruncă mâinile pe claviatură.
Dar sunetul fu îngrozitor, insuportabil. Publicul se foi pe
scaune. Hans se încruntă, ridică degetele şi le mai lăsă o dată
pe clape. Din nou, acestea scoaseră un zăngănit teribil şi
enervant. Hans continuă. Deşi se putea ghici o melodie, ea
era copleşită de note false şi acorduri zgomotoase, de acorduri
care nici măcar nu erau acorduri. Hans se opri, iar audienţa
îşi ţinu respiraţia. Băiatul se uită la mâinile sale. Îşi trosni
degetele, apoi le împleti. Îşi amintea tehnica de bază despre
cum trebuia să cânte, dar acel dulce flux al muzicii care curge
şi care înfloreşte dispăruse brusc. Se holbă la clape. Nu mai
erau prietenele lui. Acum îşi băteau joc de el.
—  E posibil să-ţi fi rănit mâinile…? întrebă o femeie
masivă, impozantă, purtând o pălărie modernă violet şi cercei
lungi, care stătea în primul rând.
„… poate când ai spart în două, prosteşte, bucata aceea de
lemn?”, se gândi Adam, terminând întrebarea în locul ei.
— Nu, mâinile mele sunt bine, răspunse Hans.
Atinse din nou clapele şi zgomotul fu atât de rău, încât tot
rândul întâi se încruntă. În rândul al treilea, Sophia se
încruntă şi ea, încercând să rezolve problema lui Hans.
— Felul în care cântai mai devreme urma tiparul complicat
dar strict al unui algoritm! strigă ea. Dar acum, muzica ta
este aleatorie din punct de vedere matematic, înţelegi?
Hans se holbă la mâinile sale, apoi se uita aproape fără
expresie la Sophia.
—  Poftim? se răsti el, după care o furie vulcanică păru să
pună stăpânire pe el. Ăsta e sfârşitul concertului! exclamă el,
izbind clapele cu pumnii. V-aţi simţit bine! Acum, plecaţi cu
toţii! Plecaţi! Ieşiţi!
Urmă un scurt moment de linişte şi apoi, ca nişte câini cu
coada-ntre picioare, spectatorii se ridicară şi începură să se
scurgă spre ieşire. Sophia şi Cressida se uitară una la alta şi
se gândiră mai bine dacă să meargă la Hans. Se îndreptară şi
ele spre ieşire.
În timp ce sala se golea în tăcere, Adam îl privea pe Hans
legănându-se înainte şi înapoi pe scaunul său. Brusc, Hans
trase un şut pianului şi Adam nu putu să nu remarce că
rezultatul era mai bun decât ultimele încercări. Adam ieşi din
ascunzătoarea sa ca să se uite în sală. Era goală, cu excepţia
unei singure persoane – Fortescue. Acesta avea o expresie
ciudată pe chip. Adam n-o desluşi pe de-a-ntregul. Era oare
satisfacţie? Nu putea fi asta, se gândi Adam. De ce ar fi
Fortescue mulţumit că un concert pe care el îl aranjase, al
unui tânăr talentat, eşuase? Apoi, Fortescue se întoarse şi ieşi
grăbit din sală.
În cele din urmă, crezând că era singur, Hans îşi descătuşă
furia. Se ridică şi, cu un mârâit, aruncă scaunul de pe scenă.
Luă una dintre bucăţile de lemn sfărâmate mai devreme şi
începu s-o izbească de claviatura pianului, rezultând pasaje
disonante, întâmplătoare de note ce reverberau în toată sala.
Iar acestea tot sunau mai bine decât îngrozitoarea lui
interpretare.
—  De ce, de ce, de ce?! strigă Hans, ridicând capacul
pianului şi apucându-se să-i rupă coardele. Asta chiar era cea
mai impresionantă criză de furie pe care o văzuse Adam
vreodată. Asta – zbang! – nu mi se poate – zbang! – întâmpla
mie! Eu sunt Hans – zbang! – Fortissimo!
Şi spunând acestea, Hans sări de pe scenă, ţâşni pe
culoarul principal al sălii şi ieşi pe hol. Linişte.
Lui Adam nu-i plăcea să fie singur în culisele întunecate,
aşa că, după ce aruncă o ultimă privire spre pian, o luă pe
unde venise, pe coridoarele întortocheate, până ajunse la
ieşire. Observă că petrecerii din gunoi de pe alee i se mai
alăturase un şobolan şi, ocolindu-i, ajunse pe strada
aglomerată din faţa hotelului. Urcând grăbit treptele care
duceau la intrarea principală, se strecură printre spectatorii
care plecau ofensaţi şi intră, adâncit în gânduri, în holul
hotelului.
 Capitolul şapte
UIMITOAREA AMY SWIFT{2}
Adam fu surprins de ceea ce văzu în hol. Toată lumea trece
prin momente jenante. Face parte din viaţă. Majoritatea
oamenilor preferă ca după asemenea momente să meargă
într-un loc liniştit, ca să-şi oblojească rănile. Nu şi Hans
Fortissimo. El voia să ţină o dezbatere publică pe tema
îngrozitoarei sale interpretări. Cel puţin o duzină de copii
geniali se adunaseră în jurul lui Hans, care era aşezat pe un
fotoliu de piele roşie, în mijlocul holului. Adam îşi croi drum
într-acolo şi rămase în spatele unei coloane ornamentate. Nu
simţea că se putea alătura grupului, dar voia să audă şi
versiunea lui Hans despre cum se întâmplaseră lucrurile.
Cressida şi Sophia se aşezară lângă Hans, când acesta începu
să povestească.
—  Nu e vina mea! exclamă el. Altcineva trebuie să fie de
vină! Familia mea va da în judecată acest hotel!
Cressida îşi drese vocea şi zise timid:
—  Hmmm… poate că pun o întrebare prostească, dar ce e
toată povestea aia cu spartul lemnului?
„Bună întrebare, Cress”, se gândi Adam.
—  Întotdeauna fac asta, răspunse Hans, pe un ton
exasperat. E semnătura mea.
Un băiat solid, care avea în jur de paisprezece ani, cu
urechi clăpăuge şi destui dinţi lipsă, stătea pe podea, lângă
Hans. Se aplecă în faţă.
—  Eu sunt Foster Barrel{3}, campion mondial la lupte, şi
cred că partea cu spartul lemnului a fost cea mai tare. Şi eu
făceam asta la arte marţiale. Am spart şi scânduri cu capul,
de sute de ori. Dar apoi am descoperit luptele. Să mă tăvălesc
pe podea, acolo e locul meu, le arătă Foster tuturor un
zâmbet ştirb.
 Nimănui nu-i trecu prin minte ceva de zis, şi, după o pauză
jenantă, Cressida se întoarse din nou spre Hans:
— Dar, hm, de ce e semnătura ta?
—  E un fel de-a spune că nu-mi pasă dacă pot sau nu
cânta. Pot să-mi rup mâinile şi nu-mi pasă, răspunse Hans.
— Şi-atunci cum se face că eşti supărat dacă, ştii tu, nu-ţi
pasă? întrebă Cressida.
Adam încuviinţă – încă o întrebare bună.
— Bineînţeles că-mi pasă, fată proastă ce eşti! ţipă Hans şi,
brusc, toată bravura îl părăsi şi se prăbuşi în scaunul său, cu
un aer mizerabil.
Cressidei nu-i plăcu felul în care Hans ţipase la ea, dar
înţelese că era foarte supărat, aşa că îl luă oricum de mână.
—  Îmi pare rău, Hans, zise ea, iar acesta dădu uşor din
cap, acceptând scuzele.
Adam ştia că trebuia să rămână invizibil. Simţi însă că era
necesar să spună şi el ceva, pentru că era singurul martor al
ciudatelor evenimente din timpul pauzei. Poate că acestea
aveau legătură cu ghinionul lui Hans. Ieşi de după stâlp şi
trase adânc aer în piept.
—  Ăăă… Hans, ai avut vreun vizitator în timpul pauzei?
întrebă încet Adam.
De această dată, Hans nu avu energia să-l trimită pe Adam
la plimbare cu o replică.
— Oh, doar un fan. Am o mulţime de fani.
Adam nu voia să se dea de gol că-l spionase, dar, brusc, se
întrebă cât de mult îşi amintea Hans din toată întâlnirea.
— Ce ţi-a spus fanul? întrebă Adam.
— Chestiile obişnuite, răspunse Hans. Sunt genial, blabla.
—  Cum arăta acest fan? continuă nerăbdător Adam, abia
oprindu-se înainte de a spune că întreba asta doar pentru că
nu fusese capabil să-l vadă bine pe vizitator, în întunericul
din culise.
— Nu ştiu, răspunse Hans. Înalt, cred. Nu-mi amintesc.
—  Te-ntreb doar pentru că se pare că n-aveam cum să
visez azi-noapte, pentru că sunt sigur că vizitatorul meu
ciudat, cu pelerină, care a coborât pe sârmă este unul şi
acelaşi personaj cu… fanul tău, aruncă Adam. Înalt,
preferând umbrele şi, mai mult decât atât… am auzit din nou
acel zgomot ciudat. Când…
—  Mmmm… îl întrerupse Hans cu un mormăit. Iar începe
cu „ghearele îmbrăcate în piele”! Mă duc în camera mea să-mi
fac bagajul. Plec din balamucul ăsta!
— Pleci? întrebă Cressida.
Fu surprinsă de dezamăgirea pe care o simţea brusc. Hans
era nepoliticos şi plin de sine, dar, într-un fel ciudat, îi plăcea
de el. Părea că este împăcat cu talentul lui, iar ea admira
asta, din moment ce pentru ea era greu uneori să fie aşa. Şi,
trebuia spus, era uimitor de frumos.
— Se pare că nu prea mai am motive să stau pe-aici dacă
nu pot cânta, bombăni Hans. Ar trebui să mă întorc acasă şi
să stau de vorbă cu profesorul meu. Dacă am noroc, asta e
doar o pauză înainte de a trece la un alt nivel al performanţei.
Şi cu asta, Hans se îndreptă spre lift şi apăsă pe buton.
Cressida îl urmări plecând, cu un aer de tristeţe.
— Adio, şopti în barbă.
Câţiva dintre copiii talentaţi se uitară curioşi la Adam, pe
măsură ce se risipeau ca să-şi continue exerciţiile şi
pregătirea. Adam o opri pe sora lui. Ea îi aruncă o privire
plină de milă.
— Ştii, ai început să vorbeşti cam ciudat, Adam. Adună-te,
îi zise ea, în timp ce se îndepărta cu Sophia.
Adam oftă şi se trânti pe fotoliul pe care stătuse Hans.
Chiar atunci observă că se uita cineva la el, pe deasupra
unui ziar. Acest cineva era o femeie care purta o jachetă de
piele de oaie, şi avea cei mai uimitori şi pătrunzători ochi
albaştri. Adam nu-şi dădea seama ce vârstă avea. Majoritatea
adulţilor i se păreau foarte bătrâni. Dar ea avea un aer de
eleganţă energică şi un chip blând. Se întrebă de când stătea
acolo şi se uita la el. Spre surprinderea lui, femeia lăsă ziarul
jos şi se apropie de el.
 —  Dacă vrei să fii luat în râs, e bine că vorbeşti despre
indivizi ciudaţi care cântă, înfăşuraţi în pelerină, coborând pe
sârmă şi alte de-astea, zise cu o voce puternică, dar
prietenoasă. Mă numesc Amy Swift. Spune-mi Amy. Vrei să
bem o ciocolată caldă? Aici pun în ea şi bezele.
Trecuse multă vreme de când lui Adam nu-i mai vorbise
nimeni cu-atâta căldură. Zâmbi şi încuviinţă.
— Apropo, sunt Adam Bloom, adăugă el.
— Mă bucur să te cunosc, apropo Adam Bloom. Să mergem
într-un loc liniştit să stăm de vorbă, zise Amy, pornind cu
paşi repezi.
 
***
 
„Separeul” era o încăpere mică ce dădea în sala de mese a
hotelului. Înăuntru erau vreo şase fotolii de piele, un
şemineu, câteva rafturi de cărţi prăfuite, iar pe perete, o
pictură mare, cu munţi acoperiţi de zăpadă. Adam se uită la
Amy Swift mai îndeaproape, în timp ce ea studia tabloul. Era
cu siguranţă interesantă. Avea o cicatrice pe un obraz, iar la
gât purta ceva ce părea a fi o pereche de ochelari de condus.
La mână avea cel mai uimitor ceas cu cronometru. Părul său
blond era strâns la spate; femeia avea un aer ciudat,
nerăbdător, ca şi cum ar fi aşteptat să se întâmple ceva.
Un chelner aduse două căni cu ciocolată aburindă, pe o
tavă de argint. Puse cănile jos, pe o măsuţă, între Amy şi
Adam. Amy se aşeză, luă cana şi bău.
— Ah, delicios! îi zâmbi ea chelnerului, iar acesta încuviinţă
şi plecă.
Adam luă o înghiţitură din ciocolata sa şi era într-adevăr
fantastică. Apoi scoase una dintre bezele din cană şi aceasta
era minunat de moale şi dulce.
—  Aşadar, Adam, spune-mi mai multe despre străinul tău
misterios, zise Amy privindu-l pe băiat drept în ochi.
Pentru un moment, Adam fu descumpănit de felul ei de a
vorbi, dar apoi se simţi recunoscător că, în cele din urmă,
cineva îl lua în serios.
—  Amy, chiar nu ştiu. Am văzut ceva. Pe acoperiş,
răspunse el.
—  Înalt, slăbănog, cu gheare, pelerină şi glugă, deloc…
uman? Şi atât de înspăimântător, încât să-ţi vină să faci pe
tine? întrebă ea.
Adam fu surprins.
— Astea seamănă cu ceea ce cred că am văzut, zise el încet.
Amy adoptă brusc o atitudine distantă.
— Am crezut că mi-am imaginat, mormăi ea.
— Aproape că am crezut că a fost un vis, răspunse Adam.
— A luat ceva de la tine, puştiule? întrebă Amy aplecându-
se în faţă.
— Mmm… nu, răspunse Adam. Dar cred că a încercat să-
mi facă ceva, după ce l-am urmărit într-o cameră plină de
trofee. Atunci, cu asta se ocupă, fură? Fură trofee? A luat
unul şi de la Hans? De-asta cânta atât de prost?
— Dă-mi voie să te întreb: tu ce faci? întrebă Amy.
— Vrei să spui, ce talent am? întrebă Adam.
— Da, dacă vrei să-i spui aşa.
— Nu am niciunul, recunoscu băiatul.
— Ha! Atunci eşti norocos. Se poate să nu afli niciodată ce
face… creatura aia, sau cum, sau de ce, se lăsă Amy pe spate,
privind din nou în gol. Se întâmplă ceva de-a dreptul sinistru,
Adam. Bujiile sunt moarte, roţile se învârt tot mai încet şi mai
încet, iar linia de sosire nu se vede nicăieri.
Adam habar n-avea despre ce vorbea femeia, dar nu suna
bine.
— Suntem cu toţii în pericol? întrebă el.
Amy ignoră întrebarea şi, retoric, zise:
—  Oare am dat de el? Oare acesta este felul în care
zdreanţa de Fortescue ne goleşte rezervoarele? mormăi ea.
Spunând acestea, îşi goli cana, o trânti pe masă şi sări în
picioare.
—  Ne întâlnim mai târziu, zise plină de energie şi o şterse
din cameră.
 Adam se încruntă şi, dacă mai devreme se simţea confuz
acum era şi mai şi.
 Capitolul opt
TEAMA CREŞTE…
În acea după-amiază, un număr mare de oameni se
îndrepta spre acoperişul hotelului Peritus. Lifturile erau pline
de profesori de matematică de la universităţile din oraş şi din
jurul Paralinului, toţi mormăind de încântare febrilă. Din
cauza înghesuielii, copiii talentaţi erau nevoiţi să urce pe scări
şi, în timp ce urcau, se văitau că-i dureau picioarele (cu
excepţia alergătorilor geniali, a săritorilor şi a celorlalţi
talentaţi la sport, care alergau cât de repede puteau). Cedând
curiozităţii, Adam urcă greoi cele cinzeci şi ceva de trepte,
alături de alţi codaşi, întrebându-se ce naiba putea fi atât de
fascinant pe acoperiş.
Primul lucru pe care-l observă când ieşi la lumină, în afară
de mulţimea de oameni, fu că deasupra magaziei sale era
acum un cârlig. Prinse de acest cârlig erau zeci de funii ce se
legănau ataşate de un enorm balon cu aer cald, în formă de
plus. Norii de ploaie de mai devreme dispărură şi, cum soarele
mângâia suprafeţele cu numeroase unghiuri ale balonului,
acesta arăta ciudat şi impunător. Cu toate acestea, Adam era
deranjat că pentru acest eveniment îi era folosită camera.
Bine, nu prea era o cameră, fiind de fapt o magazie de tablă,
dar începuse să o considere casa lui.
În faţa uşii magaziei stătea Fortescue, iar alături de el,
părând încântată dar şi agitată, se afla Sophia de Graf.
Cressida era lângă ea, s-o încurajeze.
— Iat-o! Geniul matematicii! strigă un profesor cărunt, cu
ochelari, clătinând din cap cu încântare şi arătând-o pe
Sophia.
— E cu cinci la sută mai mică decât am crezut, zise altul.
Adam găsi un coş pe care să se aşeze şi, uitându-se în jur,
o observă pe Amy la capătul opus, aproape de marginea
acoperişului. Femeia făcu un semn din cap în direcţia lui.
 Înainte ca Adam să se poată gândi la semnificaţia pe care o
putea avea prezenţa ei, Fortescue făcu un pas în faţă şi se
adresă mulţimii.
— În această după-amiază celebrăm geniul Sophiei de Graf!
Aşteptă ca explozia de aplauze pe care o stârnise pomenirea
numelui ei să se liniştească, apoi continuă:
—  Pentru început, domnişoara de Graf ne va încânta cu
uimitoarea sa abilitate de a număra. Săptămâna trecută,
câteva mii – şi acesta este un indiciu – de locuitori ai oraşului
Paralin au fost aleşi să ia parte la acest eveniment. Ei au
primit un steag verde pe care, în această după-amiază, îl vor
pune într-un ghiveci şi apoi în mijlocul grădinii lor.
Fortescue deschise uşa magaziei şi-i făcu un semn din cap
Sophiei, care păşi înăuntru. Apoi închise uşa.
—  Sophia are douăzeci de secunde să le numere pe toate,
declară Fortescue, şi cu asta, dădu drumul unui mâner.
Cele zece inele care ţineau magazia lipită de acoperiş fură
eliberate, iar magazia se ridică în aer. Se înălţă tot mai sus,
până când ajunse la cel puţin o sută de metri deasupra lor.
Apoi, un cablu ataşat sub magazie se întinse şi o împiedică să
mai urce. Fortescue întoarse o clepsidră de mici dimensiuni.
Unii profesori se grăbiră spre marginea zonei plate a
acoperişului, ca să se uite la mulţimea de steaguri verzi din
grădinile de jos.
— Pot vedea sute de steaguri de-aici! declară un profesor.
— Va putea vedea întregul oraş de-acolo, de sus! strigă un
alt profesor.
Cu siguranţă, printr-una din ferestrele magaziei, Sophia
privea în jos spre labirintul de străzi, la nenumăratele
acoperişuri ude în care se reflecta soarele după-amiezii. Era
cu adevărat o privelişte uimitoare. Totuşi, splendoarea
oraşului n-o interesa, căci ea scana miile şi miile de steguleţe
verzi împrăştiate în tot Paralinul. Fără zăbavă, ochii ei se
mutau de la un steag la celălalt, numerele adunându-se în
geniala ei minte într-un ritm incredibil.
 —  Ce eveniment minunat! spuse unul dintre copii,
întinzându-şi gâtul ca s-o zărească pe Sophia, care se afla la
fereastra magaziei.
„Mă întreb ce au făcut cu bagajul meu”, se gândi Adam. Se
temea că magazia fusese golită pentru acest spectacol.
—  Timpul s-a scurs! strigă Fortescue când şi ultima
grăunţă de nisip alunecase. Magazia fu trasă rapid înapoi şi
inelele prinse la locul lor. Sophia păşi afară, părând foarte
concentrată.
—  Iar persoana care ştie numărul oficial de steaguri verzi
nu este alta decât proprietarul hotelului Peritus, domnul Otto
Bellette! declară Fortescue.
Un bărbat grăsuţ – tremurând într-un costum prea strâmt
pentru el – ieşi din mulţime, ţinând un plic auriu. Purta
monoclu şi lavalieră şi arăta mai degrabă ridicol decât distins.
Se întoarse ca să se adreseze tuturor.
—  Mai întâi, daţi-mi voie să spun ce plăcere este să
găzduiesc aici, la hotelul Peritus, Festivalul Tinerelor Genii.
Domnul Bellette îi zâmbi domnului Fortescue, care încercă
să-i zâmbească şi el, dar nu prea reuşi. La început, nu am
fost siguri de toată treaba asta, dar Fortescue este o persoană
foarte hotărâtă şi convingătoare, şi acum…
— Treci mai departe! îl întrerupse un profesor nerăbdător.
—  Da, câte steaguri verzi? adăugă un altul printre din
încleştaţi pe o pipă care mirosea dezgustător.
Domnul Bellette ridică o mână în semn că renunţă şi îi
dădu plicul lui Fortescue. Sophia arăta ca şi cum era pe cale
să explodeze, ca şi cum steagurile ar fi vrut să zboare din
gura şi din urechile ei. Fortescue deschise plicul şi se uită la
numărul tipărit pe cartonul din interior. Încuviinţă.
—  Sophia de Graf, câte steaguri au fost astăzi puse în
grădinile din Paralin?
Fata trase adânc aer în piept.
— Patru mii două sute şapte, zise.
Pentru o clipă, lui Adam i se păru că Fortescue era furios,
dar curând, expresia i se schimbă într-una de dezamăgire.
 — Patru mii două sute opt, scrie aici, zise el.
Sophia părea confuză, apoi arăta ca şi cum i-ar fi venit să
plângă. Mulţimea începu să murmure; se auzeau expresii ca
„atât de aproape” şi „nu există aproape în matematică”.
Cressida încercă să-i prindă privirea Sophiei; voia să-şi arate
sprijinul, în ciuda eşecului prietenei sale. Oricum, Sophia
privea spre podea, cu mâinile încleştate, plină de dispreţ faţă
de sine. Cressida oftă. Oare talentul îi arunca într-o
închisoare izolată şi însingurată pe cei care-l posedau?
În acel moment, un portar agitat apăru pe acoperiş, cu
răsuflarea tăiată, ducând un mesaj. Îşi croi drum prin
mulţimea dezamăgită, până la Fortescue.
— Tocmai am primit un telefon, spuse el gâfâind. Doamna
Swallow din Riverside îşi cere scuze, dar a uitat să scoată
steagul afară. Se pare că… ăăă… îşi spăla pudelul.
—  Atunci, Sophia are sută la sută dreptate! strigă un
profesor, trăgându-se vesel de ciocul cărunt.
Sophia oftă uşurată şi, cu un zâmbet, îşi ridică privirea în
timp ce mulţimea o ovaţiona. Adam observă că Fortescue avea
pe chip aceeaşi expresie pe care o avusese şi când îl urmărise
pe Hans cântând – un fel de nerăbdare agitată, parcă era o
pisică încordată înainte de saltul mortal asupra prăzii care nu
bănuieşte nimic. Te treceau fiori.
—  În partea care urmează, lucrurile se complică puţin,
anticipă cu satisfacţie Fortescue, vocea lui acoperind
strigătele mulţimii. Sophia va număra toate uşile albastre din
Paralin. Aşa că, de această dată, nu ne aşteptăm la niciun fel
de dificultăţi legate de vreun pudel…
Vorbele lui provocară un chicotit. Domnul Bellette interveni
brusc:
—  Şi sunt multe uşi albastre. Mii, probabil. Albastrul de
Paralin este o culoare foarte populară.
Fortescue vorbi peste domnul Bellette, ignorând remarca sa
şi considerând-o mai degrabă plictisitoare.
—  Răspunsul pe care-l vrem de la Sophia atunci când va
ieşi din cabina de observaţie – Adam zâmbi în sinea lui: „Ce
mai cabină de observaţie!” – este numărul de uşi albastre
înmulţit cu numărul de steaguri verzi.
Auzind acestea, Sophia ridică din sprâncene şi trase adânc
aer în piept; Fortescue îi deschise uşa magaziei, cu un gest
pompos. Fata păşi înăuntru. Fortescue trase mânerul care
elibera inelele, şi balonul auriu, cu tot cu magazie, se ridică
din nou pe cer. Bărbatul întoarse din nou clepsidra.
Adam privi la magazia care plutea sus de tot pe cer.
Lumina soarelui se reflecta în ferestre, ceea ce făcea practic
imposibil să se vadă ceva înăuntru. Dar din când în când,
Adam se întreba dacă nu era cumva o iluzie creată de lumină,
sau chiar vedea o altă siluetă care era în magazie alături de
Sophia? Oare văzuse un braţ subţire, dar puternic? Colţul
unei pelerine uzate? Fulgerul unei lumini violete? Adam îi
aruncă o privire lui Amy, care se uita în sus, încruntată. Oare
văzuse şi ea?
 
 Capitolul nouă
CURSA ÎN JUPUL CĂPIŢELOR
—  Timpul a expirat! strigă Fortescue când alunecă şi
ultima grăunţă de nisip.
Magazia fu trasă la loc pe acoperiş şi inelele fixate. Din nou
Sophia ieşi afară. Părea ameţită şi confuză, ca şi cum tocmai
ieşise dintr-o lungă hibernare într-o peşteră întunecată.
Clătină din cap şi zâmbi absentă. Fortescue consultă din nou
cartonul din plicul auriu.
— Sophia, ce rezultat obţii când înmulţeşti numărul uşilor
albastre din Paralin cu numărul steagurilor verzi? întrebă el.
Fata părea lipsită de vlagă şi abia zise:
— E drăguţ acolo, sus.
„Se întâmplă iar”, observă Adam, în timp ce o umbră de
satisfacţie trecu pe faţa lui Fortescue. Dar fu rapid înlocuită
de îngrijorare.
— Da, dar care e răspunsul, Sophia? insistă Fortescue.
Sophia se gândi mult. Îşi amintea vag ce erau numerele.
Nu-şi putea aminti cum de le manevra cu atâta uşurinţă.
— Nu ştiu, ridică în cele din urmă din umeri. Sunt grămezi
de uşi. Grămezi.
—  I-o fi făcut rău altitudinea! exclamă un profesor care
părea îngrijorat.
—  Copilă, cât este radical din patru sute douăzeci şi opt?
întrebă un altul.
Sophia continua să arate perplexă.
—  Paisprezece ori şapte? se aventură cu blândeţe un alt
profesor.
— Mmm… are cineva o foaie de hârtie şi un creion? întrebă
Sophia.
Mulţimea oftă şocată. Adam privi spre Amy, care îi întoarse
privirea cu o expresie de înţelegere tristă în ochii ei albaştri.
Amândoi se uitară la Fortescue, iar lui Adam i se păru că
zăreşte un vag zâmbet superior ascunzându-i-se în colţurile
gurii, nerăbdător să se întindă.
— L-a pierdut, zise un băiat cu ochii măriţi de uimire.
Şi cu această remarcă, mulţimea se împrăştie, pornind să
coboare înapoi în hotel. Stânjenită, Cressida o prinse pe
Sophia de umeri, iar aceasta de-abia acum începea să-şi dea
seama de ce pierduse.
— Eşti bine? o întrebă Cressida.
— Mă simt oarecum golită, răspunse Sophia.
— Ce s-a întâmplat acolo, sus? continuă Cressida.
—  Am văzut lumina, răspunse Sophia cu o voce
fantomatică şi distantă.
Cressida nu ştia ce să înţeleagă din acest răspuns, dar era
evident că Sophia nu mai voia să vorbească. Pentru o clipă,
Cressida se miră de dispariţia bruscă a talentului lui Hans şi
al Sophiei, în aceeaşi zi. Împinse aceste gânduri într-un
ungher al minţii şi o conduse pe scări pe Sophia, care era
foarte slăbită.
 
În mod evident, Amy avea o idee foarte clară despre ceea ce
se întâmpla şi se năpusti spre Fortescue, privindu-l direct în
ochelarii de soare. Adam rămase acolo unde era, sperând să
audă. Domnul Bellette zăbovi pe lângă Fortescue, captivat de
dinamismul lui Amy.
—  În numele eternelor opriri la boxe, ce i-ai făcut fetei?
întrebă ea cu furie crescândă.
Fortescue se strădui să pară luat prin surprindere. Îi
aruncă o privire domnului Bellette şi îşi compuse o expresie
care spunea: „de unde a mai apărut şi femeia asta nebună?”
— Nu ştiu ce vreţi să spuneţi, răspunse el cu voce tare.
—  Îţi aminteşti de mine! Te-am urmărit în aceste ultime
luni, de la ultima noastră întâlnire – cea în care mi-ai spart
pentru totdeauna cauciucurile, zise Amy. Pui ceva la cale şi
nu cred că o faci singur…
— De ce… nu v-am văzut niciodată în viaţa mea. Poate ca
aţi rămas fără medicamentele care vă tratează nebunia? îşi
coborî Fortescue vocea, făcu un pas înapoi şi se aplecă spre
domnul Bellette: Acesta este genul de clienţi pe care vi-i doriţi
în hotel, domnule Bellette? şopti el.
Domnul Bellette privi în pătrunzătorii ochi albaştri lui Amy.
— Mie-mi cam place, zise el.
—  Nu, nu, nu, domnule Bellette. Ascultaţi-mă, zise
Fortescue cu fermitate, broboane de sudoare apărându-pe
frunte, un hotel se poate autodistruge foarte uşor când
acceptă oaspeţi atât de nepoliticoşi şi agresivi.
Domnul Bellette se gândi la aceste vorbe. O umbră de
îndoială îi trecu pe chip.
—  Ei, o să… începu Amy, iar Adam sări de pe coş şi se
năpusti lângă Amy.
În ultimele câteva zile, ea fusese singura persoană care îi
oferise o urmă de prietenie, chiar dacă foarte vagă, aşa că nu
voia ca femeia să fie dată afară din hotel. Adam se adresă
domnului Bellette:
—  Prietenei mele îi pare rău că v-a deranjat şi se va
comporta uimitor de bine şi de liniştit în restul sejurului, zise
Adam.
Fortescue se uită cu furie la el, apoi îşi mută privirea înapoi
la Amy, care avea o atitudine sfidătoare. Fiecare în parte,
aceşti doi oameni îl făceau pe Fortescue să se simtă
inconfortabil, dar când erau împreună, ei îl făceau să se
simtă  de-a dreptul agitat. Oricum, domnul Bellette, lipsit de
hotărâre şi zâmbind prosteşte, ridică din umeri – Amy
scăpase. Când aceasta dădu să vorbească din nou, Adam îi
aruncă o privire de avertizare. Apoi, o trase în hotel, departe
de domnul Bellette şi de furibundul Fortescue.
 
În camera ei, Amy se plimba tăcută în sus şi-n jos. Doar
ceasul de pe eleganta comodă spărgea liniştea cu ticăitul său
puternic. Încă mai era furioasă. Adam stătea lângă geam,
adâncit în gânduri, uitându-se la ea cum se plimba înainte şi
înapoi peste umbra sa alungită. Observă că avea maxilarele
încleştate, la fel şi pumnii. Chiar şi părul ei părea încremenit.
Ce zi bizară fusese până la urmă! Adam simţea că era în
posesia câtorva piese dintr-un puzzle ciudat, dar nu avea
nicio idee dacă se potriveau între ele sau dacă, de fapt, îşi
dorea să-l rezolve. Oricum, era bucuros că Amy era încă
acolo, ca să poată vorbi despre asta.
— Crezi că Fortescue are ceva de-a face cu faptul că Hans
şi-a pierdut talentul de a cânta, iar Sophia, aptitudinile
matematice? întrebă în cele din urmă Adam, rupând tăcerea.
— Da. Iar acum cred că are şi un complice, care trebuie să
fi intrat printr-o trapă din podeaua acelei magazii, răspunse
Amy, frecându-şi tâmplele.
— Creatura cu pelerină? întrebă Adam.
— Aşa bănuiesc. Nu credeam cu adevărat în ea până când
nu mi-ai spus că ai văzut şi tu ceva asemănător, răspunse
Amy.
— Dar de unde ştii că Fortescue are vreo legătură cu acea
creatură?
—  Oh, sigur că există o legătură între ei. Fortescue a
organizat ultima cursă la care am participat. Fortescue Grand
Prix, dacă poţi să crezi una ca asta!
—  Eşti pilot de curse? întrebă Adam cu surprindere şi
admiraţie.
—  Am fost pilot de curse, răspunse Amy. Am crescut în
câmpiile Carolinei de Nord. Tatăl meu era mecanic, aşa că
erau mereu automobile parcate peste tot. Când eram mică,
obişnuiam să le conduc pe drumurile de ţară, având bucăţi de
lemn la picioare ca să pot ajunge la pedale. Amy zâmbi pentru
sine. Ajunsese să nu mai fie zi fără să dau o tură în jurul
căpiţelor de fân. Apoi am ajuns la vârsta la care majoritatea
fetelor se sărutau cu băieţii în acele căpiţe, iar eu, în loc să
fac asta, îi provocam la curse. Tatăl spunea că aveam cursele
în sânge. Cred că avea dreptate.
Amy văzu chipul uluit al băiatului şi hohoti din inimă.
Câştigase un fan. Se îndreptă spre o valiză mare şi deloc
nouă, care se afla pe pat, şi scoase un album gros şi uzat. I-l
aruncă lui Adam, care-l prinse icnind. Îl deschise şi descoperi,
pagină după pagină, fotografii şi tăieturi din ziare, toate
înfăţişând-o pe Amy. Amy participând la curse şi Amy ţinând
trofee, o maşină lungă, strălucitoare, un coupe argintiu cu
roţi uriaşe cu spiţe şi faruri mari, rotunde, mereu alături de
ea.
— Uau! Îmi place maşina ta.
Amy zâmbi cu tristeţe şi încuviinţă.
—  E unică, e construită de Hank Sorensen – un geniu
absolut şi maniac al vitezei.
— Povesteşte-mi mai multe despre ultima cursă la care ai
participat, o imploră Adam.
—  Păi, eram pe cale să câştig Fortescue Grand Prix – Amy
pronunţă numele „Fortescue” cât de dispreţuitor putu – când
ceva a aterizat pe acoperişul maşinii mele. După aceea, totul
a devenit ceţos. Până s-a risipit ceaţa, mă izbisem deja de un
parapet şi… tot talentul meu de pilot dispăruse. Am ajuns
ultima la Fortescue Grand Prix, iar de-atunci, n-am mai fost
în stare să concurez. Amy se strâmbă şi-şi pocni degetele de
frustrare. M-am lăsat în voia sorţii câteva săptămâni,
întrebându-mă ce să fac, şi apoi s-a întâmplat să citesc
despre un fantastic jucător de şah, Farley T. Knight, care îşi
pierduse talentul la un eveniment organizat de…
— …Fortescue? o întrerupse Adam.
—  Te-ai prins! răspunse Amy. Aşa că mi-am închipuit c-o
să-l pot urmări în călătoriile sale. Să încerc să aflu nişte
răspunsuri. Să adun dovezi şi să-mi iau talentul înapoi! Şi
acum, de când vorbesc cu tine, Adam, îmi vin în minte
frânturi limpezi din acea zi de concurs. Indiferent ce creatură
ai văzut tu noaptea trecută, e aceeaşi: a întins o gheară prin
fereastra maşinii mele. De asemenea, ceva a strălucit şi s-a
auzit un cântec îngânat.
Amy luă albumul de la Adam şi frunzări gânditoare
paginile.
— Oh, da, şi unul dintre trofeele mele favorite a dispărut în
timpul acelei curse. Mă întreb dacă a sfârşit în camera aceea
cu trofee pe care ai văzut-o. Amy adăugă cu amărăciune: Mă
întreb de ce le vrea…?
Lui Adam îi veni brusc o idee:
—  Mă duc să vorbesc cu sora mea, Cress, zise el. Are
spectacol în seara asta, iar fantomaticul străin al lui
Fortescue trebuie să acţioneze în timpul pauzei, aşa cum a
făcut şi cu Hans. Poate cu ajutorul Cressidei îl putem prinde!
— Nu sunt sigură că vreau să te implici, puştiule, zise Amy.
Asta e o chestie personală şi poate deveni cu adevărat
periculoasă.
— Oricum, trebuie s-o avertizez! Ea te poate ajuta pe tine şi
tu o poţi ajuta pe ea, iar eu vă pot ajuta pe amândouă, insistă
Adam.
Chiar voia să se implice. Voia să ştie ce se întâmplă. Amy
puse albumul jos. Se uită îndelung la Adam. Era obişnuită să
acţioneze pe cont propriu şi să facă totul pentru sine. Şi
totuşi, acest băiat părea destul de deştept şi poate că sora lui
reuşea s-o ajute şi ea. Amy îi dădu lui Adam un ghiont amical
în umăr.
— Bine, s-a făcut! Viteză maximă, amice! Viteză maximă!
 
Adam bătu la uşa Cressidei. Fata răspunse şi, când văzu că
era Adam, îşi dădu ochii peste cap.
— Pot să vorbesc cu tine? zise el.
Cressida nu răspunse nimic, dar lăsă uşa deschisă şi se
întoarse în cameră. Adam o urmă şi închise uşa în urma lui.
Cressida purta aceeaşi rochie pe care o avusese şi la
concertul din Riverfork. La gât îşi pusese lanţul de argint cu
pandantivul sub formă de notă muzicală.
— Ce face Sophia? întrebă el.
—  A plecat acasă, răspunse Cressida. Spunea că lucrurile
au luat-o razna. În plus, ăsta e un loc pentru cei talentaţi…
— Cunosc sentimentul, zise Adam.
— Aş vrea să nu-mi forţez vocea, dacă nu te superi, Adam,
zise Cressida, aşezându-se pe pat şi privind pierdută pe
fereastră.
 Băiatul se uită la sora lui. Întotdeauna părea tristă în zile
ca aceasta.
— Nu eşti fericită când cânţi, Cress? întrebă el.
Fata ridică din umeri.
— Parcă am spus că vreau să renunţ. Sau ai uitat? zise ea
obosită.
Adam se gândi o secundă la asta. Poate că era mai bine
dacă sora lui nu cânta în seara aceea. Poate ar fi fost salvată
de la vizita misterioasei şi sinistrei creaturi. Chiar dacă ea nu-
şi dorea talentul, Adam avea să-l protejeze pentru ea.
— Păi atunci, nu trebuie să cânţi, sugeră el.
— Ştiu. Dar acum sunt aici şi am mândria mea, răspunse
ea. În afară de asta, Fortescue a găsit pentru mine un loc
special în care să cânt. Sună interesant.
—  Nu aş avea prea mare încredere în Fortescue, mormăi
Adam.
— Ai vreun motiv pentru care ai venit? întrebă Cressida tot
mai iritată.
—  Ascultă, ştiu că tu crezi că toată chestia cu străinul cu
gheare de piele nu face doi bani, continuă el. Cressida pufni.
Dar nu cred că e o coincidenţă faptul că doi oameni şi-au
pierdut azi talentul. Te rog, mă laşi să stau cu o prietenă în
cabina ta, pe durata pauzei?
—  O prietenă? Tu ai o prietenă aici? întrebă Cressida abia
ascunzându-şi mirarea din voce.
—  Da, Amy Swift. Este pilot de curse. Atunci, totul e în
ordine? continuă Adam.
—  Amy Swift, pilot de curse, repetă cu neîncredere
Cressida. Şi ea e prietenă cu monstrul tău cu pelerină?
— Oh, nu! Ca şi mine, vrea să-l prindă.
— Înţeleg.
— Aşadar, putem aştepta în cabina ta? insistă Adam.
Cressida lăsă să-i scape un oftat, în semn de capitulare.
Fratele ei devenea tot mai nebun, dar ea nu avea voie să
supere şi să se certe. Se gândea la faptul că trebuia să cânte,
nu la viaţa imaginară a lui Adam.
 —  Dacă este nevoie, zise ea. Acum trebuie să merg să mă
încălzesc. Cânt în voliera hotelului – habar n-am ce înseamnă
asta.
Şi cu asta, Cressida se ridică şi ieşi din cameră. Adam o
privi cu îngrijorare cum pleca. Nu voia s-o folosească pe sora
lui drept momeală, dar nu-i venea în minte un plan mai bun –
în fond, el era un om cât se poate de banal. Aşa că de unde să
scoată alt plan?
 Capitolul zece
VOLIERA
Cressida Bloom intră în voliera hotelului şi privi în jur cu
teamă şi admiraţie. Locul era plin de o strălucire aurie dată
de soarele care apunea, iar primul lucru care o izbi fu cât de
mare era spaţiul. Pereţi foarte înalţi, în întregime de sticlă
duceau către un acoperiş tot de sticlă, cu o pasarelă de metal
suspendată imediat sub el. O scară ce părea foarte
dărăpănată ducea sus, la pasarelă. „Probabil că este pentru
spălătorii de geamuri”, se gândi Cressida. Cu siguranţă că
aveau munca bine plănuită.
De jur împrejurul Cressidei erau plante tropicale enorme şi
sute şi sute de păsări exotice. „Bineînţeles – se dumiri
Cressida – din moment ce voliera este un loc în care sunt
ţinute păsările. Şi ce păsări spectaculoase erau acolo! – de
toate formele şi mărimile, cu penaj bogat şi strălucitor colorat
– şi în acest loc uriaş aveau suficient spaţiu să-şi întindă
aripile. Zburau încoace şi încolo ca nişte săgeţi în culorile
curcubeului, iar numeroaselor lor cântece diferite le
răspundea ecoul, puternic şi ascuţit, înlesnit de suprafeţele
de sticlă. Cressida îşi coborî privirea şi observă platforma pe
care avea să cânte şi cele două sute de scaune aşezate pe
rânduri ordonate în faţa ei. Începea să simtă obişnuitele
emoţii care-i strângeau stomacul. O enervau. Avea o teorie
conform căreia cu cât era mai mare talentul, cu atât erau mai
mari emoţiile. Deseori se gândea că ar fi fericită să fie o
cântăreaţă mediocră, cu rol de acompaniament, dacă asta ar
fi alungat pentru totdeauna acele enervante emoţii.
Brusc, simţi că ceva o atinse în trecere pe gât. Se întoarse.
— Îţi place? întrebă Fortescue.
Cressida habar n-avea de câtă vreme stătea el acolo. Făcu
un semn cu mâna spre volieră.
 — Oh, foarte mult, răspunse ea, împingându-şi ochelarii de
pe vârful nasului.
—  Acustica e minunată, aşa că va trebui să ne asumăm
riscul privind găinaţul păsărilor, zise Fortescue zâmbind.
Fata nu se putu împiedica să nu remarce că nu se uita
direct la ea. Ochii săi se mişcau încontinuu, ca şi cum în
mintea sa erau alte lucruri. În afară de asta, Fortescue părea
să fie o persoană foarte plăcută.
—  Cressida, sunt atât de bucuros că ai putut veni! Am
auzit lucruri atât de minunate despre vocea ta! continuă el.
Fata se simţi flatată – chiar dacă împotriva propriei voinţe. Şi
m-am gândit că voliera va fi foarte bună pentru tine, pentru
că este atât de plină de lumină… Aici nu trebuie să-ţi faci griji
cu privire la întuneric, zise el.
Cressida se zburli în sinea ei.
— Mmm… nu pot să zic că mi-e teamă de întuneric. Fratele
meu a fot puţin cam… – făcu o pauză în timp ce-şi căuta
cuvintele – … creativ.
—  Înţeleg. Ei bine, cu toţii trebuie să încercăm să ne
eliberăm de constrângerile plictisitoare impuse de familiile
noastre, nu-i aşa? zise Fortescue, o cută întunecată
apărându-i între sprâncene. Apoi, deodată, râse. Cu toate
acestea, tot este un loc minunat în care să cânţi! Acum ar
trebui să te las singură să te încălzeşti. Publicul va sosi în
circa douăzeci de minute. Cabina ta este chiar acolo, în
spatele orhideelor. Şi, aruncându-i Cressidei un ultim zâmbet
crispat, se întoarse brusc şi ieşi din volieră.
Cressida se îndreptă spre platformă şi urcă treptele. Era o
scenă minunată şi, pentru o clipă, toate dubiile ei legate de
bucuria de a fi talentat dispărură. Voia să umple acest loc cu
muzică. Muzica ei. Trase de câteva ori aer adânc în piept şi
începu să cânte. Era un cântec vechi, despre un păstor.
Cuvintele nu prea contau, minunata voce a Cressidei ar fi
făcut şi un dicţionar să sune minunat. De fapt, vocea ei era
atât de pură, încât chiar şi păsările îşi întrerupseră cântecul
ca s-o asculte.
 Închise ochii şi se pierdu complet în cântecul său, aşa că
nu observă o pasăre foarte mare aşezându-se pe pasarela de
sub acoperişul de sticlă. Apoi, aceasta pluti în aer şi ateriză
fără zgomot în spatele Cressidei. Doar că nu era o pasăre, şi
nici nu plutise. Alunecase pe o sârmă.
Cressida se opri. Auzise ceva? Se întoarse rapid şi icni.
Vizitatorul cocoşat îşi strânse pelerina în jurul siluetei sale
zvelte şi se îndreptă spre ea cu mişcări rapide, care-ţi
îngheţau sângele în vene. Fata voi să se mişte, să fugă, dar
era ceva hipnotic în ochii galbeni şi înfundaţi în orbite ai
creaturii, ceva care o ţinea înţepenită pe loc. Inima îi bătea cu
putere. „Adam chiar avea dreptate”, se trezi gândindu-se. Dar
el nu văzuse personajul în întregime. Acum, cu îndrăzneală,
dar şi ezitând uşor, îşi dădea încet gluga pe spate ca să vadă
mai bine fiinţa care scotea aceste sunete tulburătoare. În
acelaşi timp, lăsă pelerina să i se desfacă. La lumina soarelui
care apunea, Cressida putu vedea pe de-a-ntregul silueta
înaltă. Era cea mai înspăimântătoare creatură pe care o
văzuse vreodată şi lăsă să-i scape un sunet înfundat. Un
amestec atât de ciudat de trăsături sinistre! Pielea îi era
groasă şi tăbăcită şi avea o culoare ciudată, de un albastru-
închis, pătat. Picioarele şi braţele îi erau subţiri, dar
musculoase şi, în mod evident, foarte puternice. Cressida se
cutremură observând faţa creaturii. Îngrozitoare şi în acelaşi
timp fascinantă, în gura largă avea dinţi ascuţiţi şi galbeni,
iar pe obraji şi pe frunte avea cicatrice, ca urmare, probabil, a
nenumărate teribile bătălii. Smocuri de păr albastru-deschis i
se iţeau ici şi colo pe bărbia osoasă. Avea o faţă sălbatică, dar,
cu toate acestea, ochii săi galbeni păreau să strălucească de o
înţelepciune mândră. Mai era ceva… să fi fost inocenţă?
Tristeţe? Fata descoperi, într-un fel sau altul, că din ce se
uita mai mult la ea, dintr-atâta se simţea mai puţin speriată.
Pe capul creaturii crescuse un păr albastru şi mai rebel, iar
din el ieşeau la iveală două urechi mici, brăzdate de vene roz.
Pentru o clipă, se uită la fată, înclinându-şi capul într-o parte,
cu nările tremurând, cu ochii mijiţi în lumina palidă. Apoi îşi
trase din nou gluga pe cap şi scoase un sunet curios, ca un
fel de tril. Efectul asupra Cressidei fu instantaneu. Orice
urmă de teamă pe care o mai simţea dispăru şi o cuprinse o
strălucire caldă, ca şi cum cineva ar fi înconjurat-o de
admiraţie. Se simţi flatată şi în siguranţă, într-o stare de
abandon şi relaxare. Creatura se trase mai aproape de ea şi
lăsă să zăbovească deasupra capului ei o gheară lungă şi
aspră. Cressida se simţea tot mai slăbită. Închise ochii. Parc-
ar fi fost undeva, foarte departe, pierdută într-o sălbăticie
unde tot ce-i era familiar dispăruse. Creatura îşi lăsă capul pe
spate şi lăsă să-i scape un gâlgâit ascuţit. În următorul
moment, o sferă strălucitoare, rozalie, de mărimea unei
portocale şi înconjurată de modele rotitoare aurii ieşi din
creştetul Cressidei.
Creatura aruncă o privire plină de dragoste spre sferă şi se
bucură de sentimentul familiar de putere pe care-l
experimenta când lua ceva de la o altă fiinţă vie. Dar, dincolo
de asta, mai simţea ceva. Ceva ce nu mai simţise înainte.
Vedea că această sferă era specială. Era un glob de o
excepţională puritate, plin de praf de stele. Modelele vibrante,
sclipitoare, care se mişcau şi se schimbau pe suprafaţa sa
erau nemaipomenite. Probabil că era un lucru perfect.
Creatura lăsă să-i scape un oftat melancolic. Avu o senzaţie
puternică de nelinişte în stomac. Această fiinţă umană era
specială. Această fiinţă umană fusese specială.
Temătoare, creatura ezită un moment, dar apoi păru să se
decidă. Cu blândeţe, ascunse sfera în pelerina sa şi dispăru,
alunecând în sus pe sfoară.
 
Cressida deschise ochii. Ce se întâmplase? Gândurile îi
erau un amestec de cuvinte şi imagini care păreau că
fuseseră aruncate într-o găleată cu apă şi erau acum
amestecate nebuneşte cu un băţ. Simţi că nu avea aer. Avea
nevoie să se întindă. În spatele enormului buchet de orhidee,
Cressida descoperi o mică uşă, care ducea într-o cameră
minusculă cu ferestre colorate. Într-un colţ era un fotoliu pe
care se prăbuşi şi adormi instantaneu. Fu trezită câteva
minute mai târziu de Fortescue, care-i spuse că era timpul să
cânte.
Adam şi Amy erau ascunşi în siguranţă între nişte lămâi, în
spatele volierei, atunci când Cressida ieşi din spatele
orhideelor. Publicul începu să ovaţioneze, apoi izbucni în
aplauze. Iubitorii de muzică din întreg Paralinul, purtând
pălării şi cravate extravagante, erau nerăbdători să o asculte
pe Cressida. Erau acolo şi mulţi dintre copiii talentaţi. Foster
Barrel se foia nerăbdător pe scaunul său şi căsca gura la
păsările care-i zburau pe deasupra capului, dar ceilalţi se
uitau la Cressida, nemişcaţi ca nişte statui, ca vrăjiţi. Adam
simţi un val de mândrie. Avea s-o păzească pe sora lui, cu
talentul pe care aceasta-l avea, de Fortescue şi de creatură. El
şi Amy plănuiseră totul. Adam se va strecura în cabina
Cressidei chiar înaintea pauzei. Când vizitatorul avea să vină,
Adam va pune mâna pe el cu ajutorul lui Amy. Amândoi
puteau fi capabili să-l învingă, cu siguranţă. Apoi, îi vor obliga
– pe Fortescue şi pe creatură – să le spună ce se întâmplă,
chiar dacă Fortescue se va opune. Dar sub optimismul lui
Adam se ascundea teama. Încerca să ignore spaima care-i
pătrunsese în oase şi îşi concentră atenţia asupra surorii lui.
Pentru moment, el şi Amy se vor bucura de concert.
Cressida se îndreptă spre platformă şi salută cu o înclinare
a capului. Adam se gândi că salutul ei în faţa spectatorilor
putea fi îmbunătăţit cu puţin exerciţiu. Bine că era o
cântăreaţă atât de grozavă. Dar când Cressida deschise gura,
deveni evident că era ceva în neregulă. În loc să cânte o
melodie minunată, fata scoase un clinchet sec. Adam simţi că
i se taie genunchii. Se uită spre Amy, care clătină din cap cu
tristeţe. Monstrul lovise deja.
Gândurile lui Adam se îndreptară spre sora sa, uimită,
croncănind pierdută pe scenă. Publicul era confuz şi se fâţâia
pe scaune. Cressida ştiu că darul muzicii o părăsise – când?
de ce? cum? – şi privi spre rândurile de feţe dezamăgite, tot
mai neajutorată. Eşecul o prinsese în ghearele sale. Adam
privi într-o parte şi-l văzu pe Fortescue în picioare, la umbra
unui palmier. Băiatul nu-i putea vedea faţa, dar ştia că avea o
expresie ciudată, de satisfacţie. Furia începu să crească în
pieptul lui Adam şi atunci, aproape din întâmplare, văzu pe
cineva mişcându-se deasupra lor. Sus, pe pasarela de sub
acoperiş. Probabil că era complicele lui Fortescue.
— Îl văd! strigă băiatul.
Fără să se gândească de două ori, Adam acţionă. Sări în
picioare şi îşi croi drum prin vegetaţia deasă, până când găsi
baza scărilor. Se căţără cu paşi şovăitori, speriind păsările
tropicale care se aşezaseră la locurile lor de înnoptat.
Cressida se oprise din încercarea ei de a cânta şi acum, ea şi
audienţa îl urmăreau pe Adam cocoţându-se tot mai sus şi
mai sus, spre acoperişul volierei. Amy era surprinsă. „Un
lucru e sigur: puştiul are curaj”, îşi zise ea. Pentru o fracţiune
de secundă, se gândi să pornească pe urmele lui Adam, dar
îşi dădu seama că acea creatură putea scăpa uşor de-acum.
Avea un avans prea mare. Cressida era prea pierdută, ca să
se gândească la ceva. Fortescue ieşise de la adăpostul
palmierului şi privea furios la băiatul cel căpos.
Creatura îl zări pe Adam când era cam la jumătatea
scărilor. Se retrase şi se grăbi spre o fereastră deschisă în
acoperiş. Dar o uriaşă pasăre albastră, cu cioc galben, lung
zbură în calea creaturii, obligând-o să se răsucească şi, când
făcu asta, pelerina sa se agăţă într-o bucată de fier ruginit.
Blocată, creatura începu să ţipe şi să se smucească dintr-o
parte într-alta. Publicul se străduia să vadă de unde venea
zgomotul şi dădu înapoi cu teamă la vederea siluetei care se
agita tocmai sus, sub acoperiş, mult prea departe pentru ca
cineva să-şi poată da seama despre ce era vorba.
—  Ce e asta? întrebă o femeie cu dezgust. E de-a dreptul
îngrozitor!
—  Se pare că e o pasăre care a rămas înţepenită, zise o
alta.
„Asta nu e pasăre”, îşi zise Amy în sinea ei. Adam aproape
că ajunsese la capătul scărilor. Încerca să nu privească în jos.
Pământul era acum la mare distanţă, iar scara se clătina
alarmant. Când Adam se apropie de creatură, aceasta scoase
un vaiet pătrunzător şi îşi smulse pelerina din bucata de fier.
Mişcându-se atât de repede, încât nu era mai mult decât o
umbră, sări pe fereastra din acoperiş. În acelaşi timp, Adam
se repezi şi se agăţă de pelerină. Iar cum creatura era
puternică, atunci când ţâşni pe fereastră, îl trase pe Adam
după ea.
 Capitolul unsprezece
NOAPTEA EVADĂRII
Creatura încerca să scape, dar Adam se ţinea cu toată forţa
de pelerina ei. Era evident că proprietarul era disperat să nu
rămână fără ea, aşa că pentru băiat era ca şi cum s-ar fi
agăţat de o mână sau de un picior al creaturii, doar că aşa era
cu mult mai puţin înspăimântător.
— Spune-mi ce i-ai făcut surorii mele! strigă Adam.
Creatura se întoarse spre el şi-l lipi de sticla acoperişului
volierei. Adam îi simţi din nou mirosul neplăcut, de mucegai.
Observă sclipirea unei sârme încolăcite şi ataşate de
exteriorul pelerinei – asta explica felul în care ajungea dintr-
un loc în altul. Încercă să privească în întunecimea din gluga
creaturii, dar nu văzu altceva decât doi ochi galbeni.
—  De ce tot dădeai târcoale pe-aici? Voiai s-o vezi pe sora
mea dând greş? De-asta? îi aruncă Adam.
Se agită o clipă în strânsoarea creaturii, dar aceasta era
atât de puternică, încât băiatul era ca şi… lipit de ea.
—  Sper că te simţi vinovat. Indiferent ce faci, e greşit. Mă
auzi?
Creatura se uită fix la Adam câteva clipe; părea să se
gândească la ceea ce îi spusese. Apoi, brusc, cu o viteză şi o
forţă incredibile, ţâşni de lângă Adam şi sări de pe acoperişul
volierei pe un burlan de pe clădirea principală a hotelului. Cu
mişcări rapide şi precise părea să alunece în sus pe zid, apoi
dispăru. Băiatul o văzuse că se căţărase pe burlan, cu o
viteză aproape imposibilă.
Adam rămase o perioadă nemişcat, cu inima bătându-i tare
şi cu răsuflarea tăiată. Ce era chestia aia? Treptat, îşi dădu
seama că strângea ceva în pumn. Îşi desfăcu degetele, ca să
dea la iveală o bucată din pelerina uzată a creaturii. Pe ea era
cusută o etichetă. Se uită la literele albastre de pe bucata
aurie de material.
  
Pentru DENAP, de la unicul său prieten
 
Mai târziu în acea seară, în camera Cressidei, Adam se
aşeză lângă sora lui şi o înghionti cu cotul în coaste, într-o
slabă încercare de a-i ridica moralul. Fără folos. Cressida era
într-o dispoziţie foarte mohorâtă. Îşi schimbase rochia cu o
pereche de pantaloni şi un pulover. Îşi dorea doar căldură în
acest moment, nu luxul rămas în urma tristei ei performanţe
nereuşite.
—  Ni s-a ordonat amândurora să plecam, zise Adam. Se
pare că lui Fortescue i-a făcut mare plăcere să-i spună
domnului Bellette că oaspeţii săi n-ar trebui să ţopăie pe
acoperişul volierei, alături de una dintre păsările exotice care
sunt proprietatea hotelului. Acest domn Bellette ar crede
orice. Şi presupun că scopul pentru care tu ai fost aici a fost
atins, Cress.
Fata nu se deranja să-i răspundă. Vocea îi era foarte
răguşită; căpătase şi o tuse urâtă, drept pentru care Adam îi
întinse o batistă.
—  Hai s-o luăm de la capăt. Cress! Ce-ţi aminteşti de
dinainte de concert? întrebă Adam.
—  Nu prea multe, răspunse şoptit Cressida, încruntându-
se. Am crezut că e un vis – simţeam o prezenţă, calmantă
pentru o vreme, a urmat o smucitură, ca şi cum ceva mi-ar fi
fost luat.
Ochii Cressidei se umplură de lacrimi, dar Adam decise să
insiste cu întrebările atâta timp cât amintirile întâlnirii erau
încă proaspete.
— Dar acum ştii că nu a fost un vis. Eu însumi am alungat
creatura diabolică. Tu i-ai văzut faţa?
— Nu, ăăă… nu-mi amintesc, răspunse vag Cressida.
— Probabil că nu. Se pare că de obicei se ascunde în acea
pelerină. De acolo am smuls asta, aşa că bănuiesc că-l
cheamă Denap, zise Adam. Un nume ciudat, nu-i aşa?
Îi arătă Cressidei bucata de material.
 — Cu toate acestea, nu ştim exact de ce nu mai pot cânta,
zise simplu Cressida. Partea cu ce se întâmplase tot nu şi-o
amintea, iar Adam nu o putea ajuta, pentru că nici el nu ştia
de ce nu mai putea cânta sora lui. Cressida tuşi în batista lui
Adam şi privi pe fereastră. Se întuneca de-a binelea.
Graţioasele acoperişuri din Paralin îşi desenau siluetele pe un
cer purpuriu-cenuşiu.
—  Cress, e un mister, zise Adam. Voia să-i spună surorii
sale că totul va fi bine, dar nu avea nicio metodă prin care să
se asigure că-şi va ţine promisiunea faţă de ea. De fapt, se
temea că vocea frumoasă a Cressidei dispăruse pentru
totdeauna. Poate era bine s-o consoleze în alt fel.
—  Hei, dar voiai oricum să renunţi la cântat, nu-i aşa?
încercă Adam.
Cressida se întoarse către el cu o expresie întunecată.
—  Nu asta avusesem în minte, croncăni ea, declanşând o
tuse şi mai puternică, ce dură câteva minute bune. Când în
cele din urmă se calmă, adăugă tristă: Păi, presupun că acum
mergem acasă, deşi se pare că nu avem multe lucruri pentru
care să ne întoarcem acolo.
Adam înţelegea ce voia ea să spună. Unchiul Brody nu avea
să fie foarte bucuros să-i vadă.
—  Hai mai întâi să mergem să vorbim cu Amy, zise cu
hotărâre Adam, şi, rapid, înainte de a fi aruncaţi afară din
hotel. Trebuia să predăm camerele acum o jumătate de oră.
Adam bătu la uşa lui Amy. Câteva clipe mai târziu, uşa se
întredeschise, şi Amy privi suspicioasă pe crăpătură. Când îl
văzu pe Adam, deschise larg uşa şi-l zori să intre. Părea
agitată. Părul îi era încâlcit şi privirea sălbatică.
— Am adus-o şi pe sora mea, Cress, zise Adam.
Amy întinse mâna, iar Cressida i-o strânse. Cressida se
strâmbă din cauza strânsorii puternice. „Poţi conta
întotdeauna pe Adam să găsească oameni interesanţi”, îşi
zise.
—  Mă bucur să te cunosc, Cress, zise Amy cu răsuflarea
tăiată. Îmi pare rău pentru vocea ta, dar fac tot ce pot eu să-i
dau de capăt acestei poveşti! Înainte ca fata să apuce să
răspundă, Amy intră într-o baie mică, de unde strigă: Veniţi
să ascultaţi asta!
Adam şi Cressida o urmară. Baia era decorată cu bun-gust
– cu faianţă albă tăiată sub forma unor diamante şi cu
robinete aurii. O pictură impresionantă a unui avion mic ce
zbura într-o vale între doi munţi măreţi atârna pe perete. O
pereche de mănuşi de curse unsuroase erau puse la înmuiat
în chiuvetă. Amy se aplecă peste cadă şi îşi lipi urechea de
ţeava de aramă care trecea de-a lungul unui perete. Îşi duse
un deget la buze.
— Am auzit voci, zise ea agitată.
Cressida se uită la Adam ca şi cum ar fi vrut să-i spună
„unde-ai mai găsit-o şi pe lunatica asta?” Adam o ignoră şi
vorbi în şoaptă:
— Voci?
— Ssst! Da, Fortescue şi un fel de scâncete. De copii, cred.
Amy se îndepărtă de ţeavă şi se repezi afară din baie ca să
scoată un sul de hârtie din valiza ei. Îl desfăşură pe pat, iar
Adam şi Cressida se apropiară ca să vadă ce era. Părea să fie
planul hotelului.
— De unde l-ai luat? întrebă Adam.
— Un pilot de curse faimos poate muta munţii, la primăria
din Paralin, răspunse Amy urmărind planul cu degetul. Aha!
Ţeava asta duce jos, într-o cameră uriaşă în care este boilerul,
la subsol, iar alături de ea se găseşte ceea ce pare a fi o
pivniţă mare de vinuri. Foarte mare. Amy luă planul şi-l făcu
sul, zâmbindu-le lui Adam şi Cressidei. Mă duc acolo, jos.
— Putem veni şi noi? întrebă Adam.
— Mai degrabă merg singură, ca să fiu mai rapidă, dacă nu
vă supăraţi, răspunse Amy strângându-şi părul într-o coadă
la ceafă.
—  Dar eu sunt destul de rapid, chiar peste medie într-o
luptă, iar Cressidei chiar i-ar plăcea să-şi ia vocea înapoi.
—  Nu sunt sigură că vreau să merg… croncăni Cressida,
dar Adam o făcu să tacă dându-i rapid un ghiont în coaste.
 Amy oftă şi îşi mută privirea de la faţa nerăbdătoare a lui
Adam la expresia dezolată a Cressidei. Îşi aruncă o eşarfă
albastră de mătase în jurul gâtului şi încuviinţă.
— Bine, dar ţineţi pasul cu mine! zise ea.
 
***
 
O luară pe scările de serviciu şi ieşiră pe un coridor strâmt,
zugrăvit cu o vopsea roşu-închis care se cojea, cu o
pardoseală de gresie veche. Amy verifică din nou planul şi
arătă spre un desen şters făcut pe zid, care reprezenta un
chefliu bând dintr-o sticlă de vin.
—  Se pare că cel care-a zugrăvit acest hotel avea simţul
umorului, şopti ea. Se îndreptă spre desen, cu Adam şi
Cressida în spatele ei. Îşi trecu degetele peste pictură şi apoi
apăsă cu putere pe eticheta sticlei din desen. Cu un huruit
grav, întreaga secţiune a zidului se deschise, ca să scoată la
iveală o scară de piatră ce ducea în jos, în întuneric.
Amy ridică din umeri:
—  Pare logic, şopti ea, pornind să se strecoare încet pe
scări în jos, urmată de Adam care arăta încântat şi de
Cressida care avea un aer îngrijorat.
Curând, auziră voci şi, când ajunseră la baza scării, îşi
dădură seama că se aflau într-un fel de balcon care domina o
enormă sală aflată sub pământ. Pereţii erau aspri, ca şi cum
ar fi fost săpaţi în piatră, şi până departe, în întuneric, erau
rânduri-rânduri de rastele cu sticle de vin prăfuite. În mijlocul
spaţiului gol, toţi copiii talentaţi care mai rămăseseră erau
aşezaţi în cerc. Apoi Fortescue păşi în centru. Adam oftă.
— Este exact ca în visul meu, zise el.
—  Sssst! şuieră Amy şi îl trase în jos, până la nivelul ei,
astfel încât doar ochii să rămână deasupra marginii
balconului.
Cressida se lăsă şi ea în jos, uimită, gata să-şi piardă
cumpătul. Ce naiba mai era şi aventura asta aiurită, în care o
vârâse fratele ei?
 —  Sunt sigur că vă întrebaţi de ce v-am adus aici, zise
Fortescue, privindu-i pe copiii din jurul lui, care păreau toţi
destul de încântaţi de aventura lor nocturnă.
—  Un festin la miezul nopţii? întrebă Carl, puştiul cu
pistrui care era un geniu al picturii.
Fortescue pufni:
—  Ce inteligent! Adevărul este că nu mai avem timp. Au
apărut suspiciuni. Un anume băiat lipsit de talent îşi vâră
nasul unde nu-i fierbe oala.
Amy se uită la Adam ridicând din sprâncene. Băiatul
zâmbi.
—  Şi deşi am fi preferat să vă luăm talentele în momentul
în care le folosiţi, pentru că atunci ating punctul culminant,
va trebui să grăbim puţin lucrurile.
Copiii se uitară uimiţi unii la alţii.
— Ce pui la cale? întrebă un copil îndrăzneţ.
Apoi rămaseră cu toţii cu răsuflarea tăiată, când doi ochi
strălucitori apărură brusc din întunericul unei firide.
— Ce-i asta? întrebă cu voce tremurătoare un alt copil.
Creatura cu pelerină sări în mijlocul camerei şi rămase în
picioare, în spatele lui Fortescue. Îl depăşea cu mult în
înălţime, avea faţa ascunsă de glugă, doar strălucirea ochilor
săi răzbătea din ea. Copiii se uitară unii la ceilalţi cu teamă.
— N-aveţi de ce să vă faceţi griji. N-aveţi de ce să vă faceţi
griji, zise Fortescue, ridicând o mână. E un prieten. Nu vă
speriaţi de… felul neobişnuit în care arată.
Creatura scoase un tril ciudat, făcând sticlele de vin să
tremure.
—  Festivalul Tinerelor Genii se încheie. Dar, fiţi fără griji,
finalul va fi spectaculos, zise Fortescue, răsucindu-se încet pe
loc, privind de la un tânăr geniu la altul.
În aer plutea pericolul. Adam îl simţea crescând, ca un nor
de furtună. Strânse din pumni, frustrat. Ce puteau face?
— Trebuie să punem capăt acestei situaţii! şopti curajos.
— Poate-ar trebui să mergem la poliţie, bombăni Cressida.
Şi ea simţea că totul devenea tot mai periculos.
 —  N-avem timp, răspunse Amy. Şi, oricum, ce le putem
spune poliţiştilor? Nu ne-ar crede în veacul vecilor.
— Păi atunci, ce putem face? întrebă Adam grăbit.
Amy se gândi o clipă, apoi trase adânc aer în piept şi se
ridică.
— Fugiţi, copii, fugiţi, strigă ea. Şi acoperiţi-vă urechile!
 Capitolul doisprezece
CARNEŢELUL MISTERIOS
Dar era prea târziu. Creatura stătea în mijlocul lor, cu
braţele desfăcute, ghearele întinse, scoţând sunete ciudate.
Copiii erau transfiguraţi, cu ochii goi. Mânat de furie, Adam
sări şi el în picioare şi repetă îndemnul lui Amy:
— Trebuie să plecaţi de-aici! Plecaţi! Acum!
La vederea băiatului, Fortescue se cutremură. De ce
ticălosul ăsta mic şi lipsit de talent nu pleca şi nu-l lăsa să-şi
vadă de treaba lui?
—  Mai spuneţi-mi o dată cine e geniul luptelor? întrebă
Fortescue, luând măsuri rapid.
Foster Barrel, băiatul fără dinţi, înalt şi solid, se trezi brusc
din transă şi ridică o mână groasă.
— Bineînţeles că tu eşti. Prost mai sunt! zise Fortescue.
—  Mă numesc Foster şi sunt campion mondial la lupte şi
chiar mai mult de-atât, mârâi băiatul. Odată, m-am luptat cu
un grizzli şi pot să spun că ursul a avut mai mult decât o
simplă durere de cap atunci când am terminat cu el.
—  Absolut fascinant! zise Fortescue. Fii atent, Foster
„experimentul” pe care-l vom face aici este extrem de
important – ai putea să te asiguri că aceşti anarhişti
aducători de necazuri stau cuminţi câteva minute?
—  Desigur, răspunse Foster, pocnindu-şi palmele una de
cealaltă.
Orice motiv era bun ca să-şi demonstreze superioritatea
fizică. Urcă scările care duceau la balcon şi îi privi de sus pe
Adam, Amy şi Cressida, umbra lui aruncându-i pe toţi în
întuneric.
— Să nu-ncercaţi ceva, artiştilor aducători de necazuri, zise
ameninţător.
— Faci o greşeală, spuse Adam.
 Dar atunci, creatura gâlgâi ascuţit, aproape asurzitor.
Fortescue luă un sac mare când, brusc, un puternic zgomot,
ca un scrâşnet, umplu camera şi, una câte una, sfere
luminoase, strălucitoare începură să iasă din creştetele
copiilor. Creatura se învârtea încet în jurul propriei axe.
Foster păru descumpănit.
—  Ce încearcă să demonstreze cu acest experiment
abracadabrant? întrebă el.
—  Păi, demonstrează că eşti la fel de prost pe cât pari,
răspunse furios Adam.
Cu expresii îndurerate, atât Amy, cât şi Cressida urmăriră
creatura cum le lua talentul copiilor – care avea forma acelor
globuri delicate. Căci – îşi dădeau acum seama – acelaşi lucru
li se întâmplase şi lor. Amy simţi un val de ură împotriva
creaturii. Dar Cressida era din nou fascinată de ea. Era
surprinsă de cât de solide şi de tangibile arătau sferele. Cine-
ar fi crezut că talentul în sine era atât de strălucitor?
Sferele sclipitoare de talent pluteau spre creatură, în toate
culorile spectrului, unele cu pete, altele cu arabescuri sau în
dungi – toate, nemaipomenit de frumoase. Fortescue le
culegea din aer atunci când ajungeau la el şi le îndesa în sac.
Deodată, Foster se întoarse şi o luă la fugă pe scări. Când
ajunse jos, sfera talentului începu să se ridice şi din creştetul
capului său.
— Hei, ce se întâmplă? întrebă el.
Dar chiar în timp ce vorbea, ochii îi deveniră goi şi o
expresie pierdută îi apăru pe faţă. În câteva clipe, sfera sa
plutea spre creatură. Era mică şi de culoarea unui mucus
verde, cu petice negre şi albastre. Fortescue păru dezamăgit
când o culese din plutirea sa şi o puse în sac.
Şi cu asta, zgomotul ca un scrâşnet încetă. Camera păru
brusc foarte tăcută. Copiii se frecau la ochi şi se clătinau,
izbindu-se unii de alţii. Toate sferele laolaltă fuseseră atât de
strălucitoare, încât, prin contrast, camera era acum ciudat de
întunecată. Creatura şi Fortescue profitară de acest amestec
de confuzie şi întuneric ca să dispară tăcuţi într-o firidă.
 —  Uite-i, pleacă! strigă Adam, zărindu-i îndepărtându-se
prin întuneric.
Porni pe urmele lor, împreună cu Amy şi Cressida. Foster
păşi absent în calea lui Adam, dar acum bărbatul părea mai
mic şi mai neîndemânatic, aşa că Adam îl dădu la o parte cu
uşurinţă.
—  Ce s-a întâmplat? îl întrebă Carl, geniul picturii, pe
Adam, în timp ce acesta trecea pe lângă el.
Arăta uimit, iar degetele îi tremurau.
— Ai fost jefuit, zise Adam.
Alături de Carl, Tara, o fată de vreo zece ani, cu bucle
roşcate, bătea neîndemânatică din picioare.
—  Eu dansez step, dar ritmul meu a dispărut, zise ea
aproape în lacrimi. Ritmul era prietenul meu.
— Nu-ţi face griji, o să vă ajutăm pe toţi! zise Adam cu glas
hotărât, apoi se repezi în firidă, chiar la timp ca să vadă uşile
unui lift de serviciu închizându-se. Acul metalic de deasupra
uşilor arăta că Fortescue şi creatura se îndreptau spre
acoperiş. Scăparea pe care o plănuise Fortescue îi apăru lui
Adam în minte ca o viziune.
— Ştiu cum vor să fugă, zise, apoi se întoarse şi le conduse
pe Amy şi pe Cressida înapoi, pe unde veniseră.
— Trebuie să-i urmărim? croncăni Cressida.
— La naiba, sigur că da! declară Amy. Condu-ne, Adam!
 
Adam năvăli pe acoperiş, cu viteză maximă, urmat imediat
de Amy şi Cressida. Văzură de îndată cu toţii că Fortescue şi
creatura încercau să scape cu ajutorul „cabinei de
observaţie”. Balonul auriu, în formă de plus, avea să-i ducă
departe.
Creatura şi sacul cu sferele de talent erau deja în magazie,
iar Fortescue trăgea de mânerul care elibera inelele ce-o
ţineau ancorată. Trăsese atât cât să facă magazia să se ridice
în aer cam un metru şi jumătate, apoi se oprise. Se grăbi să
ajungă sub ea, ca să desprindă cablurile groase care o ţineau.
Acum, la spatele magaziei era ataşată o cârmă mare pentru
ghidare. Era evident că-şi plănuiseră cu multă grijă evadarea.
Dar nu îl luaseră în calcul şi pe Adam.
—  De ce? De ce faci asta? strigă Adam, repezindu-se şi
apucându-l pe Fortescue de braţ.
—  Renunţă, băiete. Sora ta se va obişnui treptat cu
pierderea suferită. Du-te acasă, mârâi Fortescue.
—  Nu poţi să continui să faci asta, zise Amy punându-şi
mâinile în şolduri, cu un aer provocator.
—  Punem pariu? zise Fortescue, aruncând cablul desfăcut
spre Amy, care abia avu timp să se lase în jos ca să-l evite.
Magazia începu să se ridice rapid, iar Fortescue bătu în
trapa din podea. Aceasta se deschise, şi o pereche de braţe
lungi, musculoase, cu gheare tăbăcite ieşiră şi îl traseră în
sus. Adam se repezi şi se agăţă de picioarele lui Fortescue.
—  Deja te întreci cu gluma, zise bărbatul, încercând să-l
lovească pe Adam.
Magazia se ridica foarte repede, iar Adam se legăna agăţat
de picioarele lui Fortescue, care se ţinea cu disperare de
braţele creaturii.
— Daţi înapoi ce-aţi furat! ţipă Adam.
— Ce treabă ai tu? întrebă Fortescue, încercând să se ape
de băiat.
— Nu-mi plac nemernicii! răspunse Adam.
—  Asta-i viaţa. Treci peste asta, mârâi printre dinţi
Fortescue.
Magazia era acum chiar deasupra hotelului, dar, în ciuda
situaţiei îngrijorătoare, Adam se trezi că atenţia îi fu distrasă
de bocancii de explorator ai lui Fortescue – aveau tălpi foarte,
foarte groase. În mod evident, Fortescue era mult mai scund
decât părea. Apoi, bărbatul se scutură din nou, ca să scape
de Adam. Acesta încercă să se prindă mai bine, apucându-se
de un buzunar al jachetei lui Fortescue. Dar buzunarul se
rupse, iar din el căzu un carneţel, pe acoperişul hotelului. O
clipă mai târziu, căzu şi Adam. Jos, jos, jos.
Un obiect îi amortiză căderea. Nu era chiar moale, dar
probabil că îi salvase viaţa. Gemând, Adam se ridică şi urmări
cu privirea balonul şi magazia care se îndepărtau pe cerul
nopţii. Bătea un vânt puternic, şi Fortescue, creatura sa şi
sacul cu sferele de talent aveau să ajungă departe în curând.
Adam îşi frecă spatele şi privi jos, la obiectul care-i amortizase
căderea. Era valiza sa. Sau fusese valiza sa. Acum era doar
un dezastru de nedescris.
—  Am văzut-o lângă lumina de avertizare, zise Amy. Am
mutat-o în locul în care aveai să aterizezi. A fost singurul
lucru care mi-a trecut prin minte ca să-ţi amortizeze căderea,
puştiule.
— Mulţumesc, spuse Adam. Chiar mă întrebam unde-o fi.
Era obosit, avea dureri şi era furios, dar apoi îşi aminti de
carneţel. Începu să cerceteze acoperişul.
— Ce cauţi? întrebă Cressida, încercând să nu tuşească.
—  Aha! exclamă Adam. Văzu colţurile de alamă ale
carneţelului sclipind în lumina lunii. Îl ridică şi-l studie. Pe
pielea copertei stătea scris: PROIECTUL „RECOLTA DE AUR”.
Pare ceva important, continuă Adam, bătând cu degetul în el.
O privi pe Amy, care zâmbi. Era nevoie de efort ca s-o
impresionezi pe Amy Swift, dar în seara aceasta, Adam
Bloom, exact asta făcuse.
 
În magazia de tablă, Fortescue se lovi peste buzunarul
sfâşiat şi bombăni:
—  Carneţelul meu! Băiatul ăla sâcâitor! mârâi el. Dac-a
ajuns în mâinile lui, el şi femeia aia nebună, care e pilot, vor
şti mai multe decât îmi doresc.
Fortescue se aşeză pe un scaun şi apucă maneta cârmei.
Din buzunarul jachetei scoase o busolă elegantă şi manevră
cârma până ce o cotiră spre est. Balonul încetini.
—  Hm, vântul e împotriva noastră, oricum, bombăni
Fortescue pentru sine. Poate mai zăbovim prin împrejurimile
Paralinului. Să vedem dacă-i zărim plecând. Tare mult mi-ar
plăcea să-mi iau carneţelul înapoi sau măcar să-i împiedic să
acţioneze plecând de la informaţiile pe care le vor găsi în el.
 Creatura – care până atunci stătuse tăcută în cel mai
întunecat colţ al magaziei, mângâind cu grijă sfera talentului
Cressidei – scoase un gâlgâit grav. Fortescue se gândea la
toate informaţiile din carneţelul său şi la cum se va folosi
Adam de ele. Creatura scoase un zgomot puternic, mai
insistent. Fortescue se uită spre ea. O văzu cum stătea
cuminte în întuneric, dar ochii îi străluceau şi priveau
întrebători.
— Ce te-a apucat? întrebă Fortescue. Se gândi un moment.
Sper că băiatul ăla nu ţi-a spus nimic pe acoperişul volierei,
nu-i aşa?
Creatura tăcu.
—  Nu lua în seamă nimic din ce ţi-a spus, adăugă
Fortescue, o urmă de îndoială strecurându-se în mintea sa.
După cum îţi tot spun, dacă nu au niciun talent, nu ne
interesează. Iar acel băiat este cât se poate de obişnuit şi,
trebuie spus, extrem de plictisitor. Ai înţeles?
Creatura nu răspunse. Rămase nemişcată ca o stană de
piatră, cu ochii fixaţi asupra lui Fortescue. Acesta se simţi
deranjat. Trebuia să înăbuşe această mică revoltă.
— Ai înţeles?! repetă el.
Creatura se foi. Se dădu mai în spate, vârându-se şi mai la
colţ. Scoase un mic scheunat de confirmare.
—  Eu sunt prietenul tău, singurul tău prieten. Am mai
vorbit despre asta, despre importanţa prieteniei noastre.
Despre cât îmi pasă de tine şi că vreau să fii fericit. Şi despre
faptul că tu faci cum zic eu, pentru că vrei să-i faci pe plac
prietenului tău, zise Fortescue şi încercă un zâmbet
fermecător. Nu-ţi dau eu ţie toate acele daruri strălucitoare?
Doar un prieten ar face asta. Aşadar, fără alte îndoieli, bine?
Avem multe în comun. Rămâi cu mine, ţine-te de plan.
Fortescue scoase din buzunar ceva strălucitor. Un lănţişor
cu un medalion sclipitor, de argint, care atârna de el. Ochii
creaturii începură să lucească; mârâi blând.
— De la mine, special pentru tine, loialul meu Denap, zise
Fortescue. Suntem o echipă fără seamăn, o pereche de vis.
 Capitolul treisprezece
RÂNDUNICA{4} ARGINTIE
A doua zi dimineaţă, era clar că Festivalul Tinerelor Genii
se încheiase. Copiii, cândva nişte talente, părăseau hotelul.
Plecau în tăcere. Cu toţii ştiau că talentul lor dispăruse, dar
erau derutaţi cu privire la ceea ce se întâmplase şi sperau că
situaţia era temporară. Mulţi credeau că, într-un fel, era vina
hotelului, aşa că dorinţa lor generală era să plece cât mai
repede, sperând că talentele lor vor reveni când vor ajunge
acasă. Domnul Bellette stătea pe treptele hotelului Peritus şi
încerca să-şi ia vesel la revedere de la copii. Tara, dansatoarea
de step care-şi pierduse ritmul, îl călcă intenţionat pe picior.
—  Totul a fost minunat, zise el, încercând să nu se
strâmbe.
— A fost un dezastru înspăimântător şi ciudat, zise ea.
—  Dar un dezastru ciudat şi minunat de înspăimântător
zise domnul Bellette, hotărât ca despărţirea să fie veselă.
 
În camera ei, Amy răsfoia paginile jurnalului lui Fortescue.
Ea, Adam şi Cressida, cu toţii aveau pardesiele pe ei, pentru
că ştiau că era foarte probabil să fie aruncaţi afară din hotel
dintr-un moment în altul. Lui Amy, carneţelul i se părea
fascinant. Adam încerca să se uite şi el, la fel şi Cressida deşi
nu ar fi recunoscut – dar Amy dădea deja pagina când ei abia
începeau să citească. Carneţelul era plin cu tot felul de
informaţii. În prima secţiune erau bucăţi de hărţi şi
pergamente vechi, analize de simboluri şi ceea ce păreau a fi
nişte reproduceri după desene rupestre. A doua parte părea
un jurnal, în care erau descrise expediţii într-un loc numit
Marscopia. Părea să fie un loc ciudat, îndepărtat – masa
agitată a unei jungle căţărătoare, presărată cu platouri
stâncoase şi peşteri întunecate şi ostile. Erau lungi liste de
obiecte necesare pentru aceste expediţii. În cea de-a treia
parte, paginile se desfăceau – nume şi cercuri ciudate erau
desenate pe nişte hărţi enorme, ale multor continente. Cea
de-a patra parte era practic indescifrabilă, conţinând o
grămadă de mâzgăleli grăbite, indescifrabile.
— Ce înseamnă toate astea? întrebă Adam. Îşi dădea seama
că acest carneţel trebuia studiat ore întregi pentru a-şi lăsa
dezvăluite secretele.
— Mă depăşeşte, zise Amy.
—  Par a fi halucinaţiile unui nebun, comentă Cressida cu
voce încă aspră.
— Tot ce ştiu e că aici sunt hărţi, iar hărţile mai mereu te
duc undeva, replică Amy. În acest carneţel, la un moment
dat, se află indicii privind locul către care se îndreaptă acum
Fortescue.
Deodată, se auzi o bătaie în uşă. Amy închise carneţelul şi
îl băgă în buzunarul de la haina sa de piele, dar Adam,
gândind rapid, îl scoase tăcut din buzunarul ei şi îl puse, la
fel de rapid, într-al său. Amy se duse la uşă şi o deschise.
Domnul Bellette stătea acolo, străduindu-se să zâmbească.
—  Cred că fraţii Bloom ar fi trebuit să fie de mult plecaţi,
zise, uitându-se peste umărul ei ca să demonstreze că ştia că
cei doi tineri erau acolo. Şi, domnişoară Swift, am prefera ca
şi dumneavoastră… mmm… să vă găsiţi o uită variantă de
cazare, adăugă el, foindu-se oarecum jenat. Unul dintre copii
a spus că seara trecută aţi fost jos în pivniţa de vinuri, unde
nu este permis accesul oaspeţilor.
— Nu-ţi face griji, am şters-o de-aici, amice! răspunse Amy
adunându-şi lucrurile.
— Cu cât te-a plătit Fortescue? îl întrebă Adam pe domnul
Bellette, privindu-l cu îndrăzneală.
—  Nu ştiu ce vrei să spui, răspunse ofensat domnul
Bellette.
— Ca să găzduieşti aşa-numitul Festival al Tinerelor Genii,
zise Adam.
—  Da, un succes minunat! răspunse domnul Bellette, dar
pe un ton nesigur.
 —  A fost suficient, aşa încât să nu mai puneţi întrebări,
nu-i aşa? zise băiatul.
—  Am o afacere de condus. Ar trebui să plecaţi, zise
domnul Bellette, formal, privindu-şi pantofii.
Amy ieşi din cameră, împingându-l nepoliticoasă pe
domnul Bellette. Fu rândul lui Adam şi al Cressidei – aceasta
din urmă, cu valiza sa, iar fratele ei, cu o pungă de hârtie care
conţinea cele câteva lucruri pe care le salvase din valiza sa
distrusă. Amy se îndreptă spre lift şi apăsă pe butonul de
chemare. Domnul Bellette se îndreptă grăbit spre scările de
serviciu. Uşile liftului se deschiseră.
— Deci, care-i planul? o întrebă Adam nerăbdător pe Amy.
— Plan? Ce vrei să spui? răspunse Amy, luptându-se să-şi
încarce bagajul în lift.
Adam păru puţin descumpănit, dar o apucă pe Cressida şi
o trase în lift cu ei.
— Ce facem acum? insistă el.
— Habar n-am ce faci tu, puştiule, dar eu pornesc din nou
pe urmele lui Fortescue şi ale acelei creaturi. Încă vreau să-mi
recuperez talentul de pilot, răspunse Amy, apăsând pe
butonul pentru subsol de pe panoul liftului. Acum ştiu mult
mai multe, aşa că, bănuiesc, mă aflu în pole position{5}. E
momentul să pornim motorul şi să reintrăm pe circuit.
— Grozav! Venim cu tine! exclamă Adam.
—  Nu, nu, nu, zise Amy clătinând din cap. Îmi place să
călătoresc fără bagaje.
—  Renunţă, Adam, spuse Cressida obosită. Ar trebui să
mergem acasă.
—  Nu, Cress, răspunse băiatul. Se întoarse spre Amy, în
timp ce liftul cobora. Se înfurie. Fără mine, n-ai fi pus mâna
pe acel carneţel. Fără mine, n-ai fi ştiut încotro să mergi!
— Ce vrei, de fapt, Adam? întrebă Amy.
—  Vreau să iau înapoi vocea surorii mele, răspunse, şi
vreau să ştiu de ce Fortescue şi al lui… al lui… hoţ de talente
fac ce fac. Cer prea mult? Putem veni cu tine? Te rog. Suntem
trei oameni fără talent. Ar trebui să rămânem uniţi.
 Amy lăsă să-i scape un lung oftat şi scoase un sunet de
nemulţumire.
—  Nu, zise. E spre binele tău. Aceasta este o bătălie
periculoasă, pe care aş purta-o mai degrabă singură. Dacă
pot, o să iau înapoi sfera de talent a Cressidei. Asta e ultima
mea ofertă.
Adam scoase carneţelul lui Fortescue din buzunarul său şi-
l ţinu la vedere.
— Bine. Dar ăsta nu va fi al tău, zise, cu ochii strălucindu-
i.
Amy se holbă. Trebuia să recunoască: era deştept. Nu
intenţiona să se lupte ca să ia carneţelul de la el. Poate avea
să fie folositor să-l aibă alături pe-acest băiat. Nu se putu
abţine să nu râdă.
—  Bine, bine. Dar dacă-mi faceţi necazuri, vă arunc ca pe
două cauciucuri sparte. Aţi înţeles?
Adam încuviinţă.
— Cum vom călători? întrebă Cressida.
— Păi, cu Rândunica Argintie, bineînţeles, răspunse Amy.
—  Acea maşină minunată? Cea din albumul tău? întrebă
Adam cu un zâmbet larg pe faţă.
— Da, dar ţine minte că aceea e o fotografie veche, zise Amy
părând puţin jenată.
Liftul se opri cu o zdruncinătură, iar uşile se deschiseră
dând la iveală subsolul.
— Asta este? întrebă Adam.
Maşina din faţa lor nu semăna deloc cu uimitoarea maşină
din fotografii. Adevărat, era lungă şi argintie exact ca maşina
din poză, dar era şi complet acoperită de lovituri şi zgârieturi.
Farurile stăteau în nişte unghiuri nefireşti, ornamentul sub
formă de rândunică de pe capotă era îndoit, iar numărul
şapte scris cu negru în cercul alb de pe uşa şoferului era
murdar de noroi. Chiar şi acoperişul avea o îndoitură –
„trebuie să fi fost locul unde aterizase creatura”, îşi zise
Adam. Odinioară minunată, Rândunica Argintie arăta jalnic
acum.
 — Ar avea probabil nevoie de un spălat şi un lustruit, zise
Amy.
— Crezi? replică Adam.
—  Îţi spun eu, odată ce creatura îţi ia talentul, te afli la
celălalt capăt al spectrului. Asta explică de ce vocea Cressidei
este atât de aspră şi de ce eu am coordonarea la condus a
unui camion de bere cu o singură roată. Da, domnule, fiecare
curbă e o provocare, fiecare stop, un risc şi uiţi care e frâna,
zise Amy. Cu toate acestea, am ajuns aici întreagă şi ar trebui
să ajungem în siguranţă la ţintă… să sperăm.
Adam zări încruntarea Cressidei şi, dându-şi seama că era
pe cale să-şi exprime îngrijorarea despre o călătorie într-o
rablă sadea, cu un şofer atât de jalnic, îi aruncă un zâmbet
care s-o liniştească şi îi dădu un ghiont în umăr. Cressida,
care nu avea energia să se certe, ridică resemnată din umeri.
Amy ocoli maşina până la portbagaj, căruia îi arse o
lovitură zdravănă şi-l deschise. Îşi aruncă bagajul înăuntru.
Cressida îşi puse şi ea valiza, iar Adam, punga sa de hârtie.
— Unde mergem? întrebă Adam.
Amy zâmbi. Anticipa o delicioasă aventură. Se săturase să
piardă vremea pe la hotelul Peritus şi era bucuroasă să
pornească la drum.
— Dă-mi carneţelul. Întinse mâna după el. Adam o privi cu
îndoială. Amy îşi dădu ochii peste cap. O să ţi-l dau înapoi.
Offf!
Adam i-l întinse fără tragere de inimă, iar Amy desfăcu o
hartă pe care era marcat un drum printr-un lanţ muntos
uriaş.
— Uite, zise ea, arătând spre hartă. Lanţul muntos Kappa-
Nage. Începe chiar la câteva mile de-aici.
 
  
Conform însemnărilor, un bărbat numit Shafer locuieşte
acolo. Apare deseori menţionat în carneţel, mai ales în partea
dedicată expediţiilor, dar Fortescue nu pare să-l placă prea
mult.
— Aici scrie: „nu prea mai am ce face cu Shafer şi ştie prea
multe. Să-l fac să tacă o dată pentru totdeauna după
festival?” zise Adam trecându-şi degetul peste marginea hărţii.
—  Exact. Poate dacă mergem la acest tip, Shafer, o să-l
găsim pe Fortescue acolo şi o să-mi recuperez sfera de talent,
zise Amy, bătând optimistă cu degetul în hartă.
—  Şi pe-a Cressidei, adăugă Adam, pe un ton alarmat. Şi
pe toate celelalte. Poate avem ocazia să-i împiedicăm pe
Fortescue şi pe creatură să mai ia şi altele!
Amy privi în ochii hotărâţi ai lui Adam şi lăsă să-i scape un
chicotit.
—  Urcă, domnule explorator, zise, sărind pe scaunul
şoferului.
Adam trase de portiera de pe partea pasagerului până
când, cu o bufnitură, aceasta se deschise.
— Mă urc în spate. O să dorm puţin, zise încet Cressida.
Descoperise că dacă vorbea în şoaptă, vocea îi era mai clară
şi nu mai tuşea. Adam încuviinţă şi rabată scaunul pentru ca
sora lui să se poată strecura pe locul strâmt din spate.
 —  Cress, nu te deranjează să mergi cu noi, nu-i aşa?
întrebă Adam.
—  Nu ştiu ce cred în acest moment, Adam, răspuns ea,
împingându-şi ochelarii pe nas.
Dar în ciuda faptului că nu gândea limpede, fata ştia că
acel gol lăsat de pierderea părinţilor ei tocmai devenise mai
mare. Nu pentru că îşi pierduse talentul – căci, desigur, în
multe feluri aceasta era o uşurare – ci pentru că, fără el, nu
mai ştia cine sau ce este ea de fapt.
Adam se gândi că sora lui arăta mai tristă ca niciodată. Îi
dispăruse strălucirea – în mod normal, nu l-ar fi lăsat
niciodată să ia el iniţiativa, ca acum.
—  Ştiu că nu ai energie să te înfurii – probabil că te simţi
puţin amorţită şi aşa mai departe – drept pentru care, până te
vei simţi mai bine, voi fi eu furios în locul tău şi o să rămân
aşa până când îţi vom recupera talentul. Bine? zise Adam.
Se uită la Cressida, iar ochii lui străluceau de o hotărâre de
neclintit.
Cressida schiţă un zâmbet.
— Eşti ţicnit, mormăi ea.
— Da, dar în limitele normalului, răspunse Adam.
Cressida găsi o pătură pe scaunul din spate şi o trase peste
ea. Adam împinse scaunul din faţă la loc şi închise portiera.
Privi în jur. Interiorul maşinii exprima confort şi promitea
emoţii. Scaunele erau adânci, din piele roşie, iar bordul era
din lemn închis la culoare, plin de butoane şi întrerupătoare
minuscule. Amy răsuci cheia în contact şi motorul prinse
viaţă.
—  Poate că nu mai arată la fel de bine ca altădată, dar,
domnule, încă mai are inimă! exclamă cu un zâmbet larg,
apăsând cu blândeţe pe acceleraţie.
Maşina lungă, argintie ieşi din subsol în lumina soarelui.
 
 Capitolul paisprezece
AVALANŞĂ!
Fiind vorba de o maşină de curse, Adam era puţin surprins
de viteza mică pe care o avea. De fapt, unii oameni mergeau
mai repede decât se mişcau ei. Maşinile din urma lor îi
claxonau, iar un porumbel se hotărâse să se aşeze pe acoperiş
pentru un tur de plăcere al oraşului Paralin. Adam privi în
spate, spre Cressida. Adormise, cuibărită în pătură. Viteza
aceasta era, în mod evident, bună pentru oameni obosiţi,
chiar dacă nu era bună şi dacă voiai să ajungi undeva.
— Nu crezi că mergem puţin cam încet? zise Adam privind-o
pe Amy.
Un motociclist furios ajunse în dreptul lor şi le strigă:
— Cucoană, ai grijă să nu depăşeşti viteza sunetului!
—  Ah, du-te la coada vacii! i-o întoarse Amy. Se întoarse
spre Adam: Nu putem merge mai repede.
— De ce nu?
— Mi-am instalat un limitator de viteză, zise Amy.
— Un ce?
—  Un limitator de viteză. Pentru siguranţă. Acum nu am
niciun fel de coordonare, aşa că am instalat un dispozitiv care
să mă apere pe mine şi pe toţi ceilalţi care sunt pe drum sau
pe lângă drum. Asta este viteza maximă.
—  Cred că s-ar putea să fi fost exagerat de precaută, zise
Adam.
Dar chiar atunci, lumina roşie a unui semafor se aprinse
şi, brusc, Amy păru să aibă două mâini stângi. Apăsă pe
claxon, porni radioul, semnaliză stânga şi dreapta, apăsă
frâna de mână şi trase de volan, astfel încât toată partea
laterală a maşinii se frecă de un felinar. Adam se strâmbă la
zgomotul metalului pe metal.
— Da, limitatorul de viteză e o idee bună, recunoscu el.
 — Şi acum e verde şi putem pleca! zise Amy în timp ce se
lupta să bage maşina în viteza întâi, cu un zgomot îngrozitor,
apoi porni încet.
— Îmi dau seama că asta are să fie o călătorie foarte lungă,
zise Adam.
— Hei, te pot lăsa aici, dacă vrei, amice.
— Nu, nu. E bine.
Şi chiar era bine, iar odată ce Adam se obişnui cu
claxoanele şi comentariile sarcastice ale celorlalţi şoferi, îşi
dădu seama că era o modalitate minunată de a vedea oraşul.
Trecură pe lângă mici parcuri cu fântâni frumoase şi pe străzi
întortocheate cu case decorate. Traversară poduri presărate
peste cele două râuri din Paralin, iar Adam privi în jos la
minunatele bărci de lemn care alunecau în sus şi-n jos. Până
când ajunseră la marginea oraşului, Adam se simţea odihnit
şi calm. Privi spre Amy, care se concentra foarte mult la
condus, cu degetele atât de strânse pe volan, încât
încheieturile îi erau albe. Adam zâmbi în sinea lui şi decise să
petreacă o vreme citind din carneţelul „Recolta de Aur” al lui
Fortescue. Frunzări cea de-a patra secţiune, care-l intriga,
până la sfârşit, încercând să descifreze unele mâzgăleli.
 
Creatura îşi doreşte cu disperare un prieten. Eu voi fi
prietenul ei […] un cadou, o pelerină de mătase cu glugă, făcută
special pentru ea, la ideea mea grozavă. Am avut atunci un
moment de geniu, ceea ce am făcut a fost […] şi apoi serveşte
unui dublu scop […] îl ascunde privirii celorlalţi care l-ar putea
lua de lângă mine, făcând experimente asupra lui pentru
propriile lor scopuri, apoi planul meu, „Recolta de Aur”, ar fi
fost ruinat şi […] NICIODATĂ!!! O să reuşesc!
E clar că preţuieşte lucrurile frumoase, lucrurile strălucitoare,
deci ce altceva aş putea face decât să-i ofer daruri grozave care
să-i dovedească prietenia mea? Ingeniozitatea mea mă uimeşte
chiar şi pe mine […]
Vom fi atunci uniţi unul cu celalalt de o prietenie generoasă
care oferă şi primeşte – suntem atât de asemănători, această
creatură şi cu mine, nu-i aşa, şi […]
O să încep. Daca proiectul meu „Recolta de Aur” va fi să
meargă, va trebui să ghidez creatura. În curând, va trebui să
văd ce face cu oamenii. Ar trebui să încep cu Shafer, acel tip
ridicol de dinamic, care mă irită. Oh, controlul acestei puteri mă
încântă!
 
„Din nou numele acela, se gândi Adam. Shafer. Ar fi bine
să-l găsim şi să auzim varianta lui – se pare că Shafer fusese
prima victimă a lui Fortescue şi a creaturii.” Adam închise
carneţelul.
— Ai aflat ceva folositor? întrebă Amy, având grijă să nu-şi
ia ochii de la drum.
—  Da, Fortescue e tot atât de nebun pe cât pare. Căscă.
Deodată, îşi simţi corpul greu şi obosit. Nu-şi putea aminti
când fusese ultima dată când dormise bine, aşa că îndesă
carneţelul în buzunarul hainei, se cufundă şi mai adânc în
scaunul confortabil şi adormi. Îl întâmpinară vise lungi
despre sfere care se învârteau şi străluceau.
Adam se trezi şi văzu o privelişte extraordinară. Prin
parbriz putea vedea acum munţi acoperiţi de zăpadă. Amy
oprise maşina pe marginea unui drum care urca primul
munte din lanţul Kappa-Nage. Adam privi în jos şi văzu că
sub ei erau nori pufoşi.
—  Am făcut ceva progrese, una peste alta, zise el
întinzându-se.
Amy se enervă. Se decise să ignore expresia „una peste
alta” şi zise:
— Ai dormit întreaga zi.
Şi, bineînţeles, Adam putea vedea soarele apunând la vest,
coborârea lentă a astrului dând o culoare caldă, portocalie
norilor.
— Uau! exclamă Cressida, cu glas răguşit.
Abia se trezise şi ea şi, la rândul ei, admira minunata
privelişte muntoasă din jur şi de sub ei. Îşi împinse ochelarii
pe nas, aşa că aceştia stăteau la locul lor, ca ea să poată
privi.
— Grozav, nu-i aşa, Cress? zise Adam, împingând portiera
cu umărul, ca să se dea jos.
Respiră aerul proaspăt de munte şi încercă să-şi
dezmorţească picioarele. Amy şi Cressida coborâră şi ele din
maşină.
—  E minunat să fii aşa departe de hotelu-ăla, şopti
Cressida.
—  Da, e destul de bine să ieşi din grajd şi să te pui în
mişcare, zise Amy.
Respiraţia lor crea norişori cenuşii; admirară strălucirea
plantelor îngheţate şi dispunerea haotică a gheţii pe stâncile
din apropiere. Toţi trei bătură din picioare în încercarea de a
se încălzi. Brusc, un zgomot ciudat îi trezi din starea lor de
relaxare şi, pentru prima data, Adam, Amy şi Cressida se
uitară în sus, spre munte. Fură întâmpinaţi de o privelişte
remarcabilă.
Pe vârful muntelui era o magazie foarte familiară, cu un
balon în formă de plus deasupra ei. Lângă magazie erau două
siluete.
— Ne pot vedea? întrebă Cressida.
—  Cred că da, răspunse Adam. De fapt, pun pariu că au
aterizat din cauza noastră. Cât e în aer, probabil că maşina
sare în ochi.
—  De ce face gălăgia asta înfiorătoare? întrebă Amy. Deşi
siluetele erau la mare distanţă deasupra lor, se părea într-
adevăr că individul mai scund, Fortescue, îşi pusese mâinile
pâlnie la gură şi scotea un iodler. Vocalizele erau grave şi
supărătoare.
Într-o clipă, Adam îşi dădu seama ce făcea Fortescue şi îi
îngheţă sângele în vene. Chiar sub creatură şi sub Fortescue
şi direct deasupra celor trei călători – Adam, Amy şi Cressida
– era o pătură uriaşă de zăpadă care stătea în echilibru pe un
colţ de stâncă. Era nevoie doar de un maniac cu o voce
puternică pentru a o pune în mişcare.
 — Sper că nu încearcă să pornească o avalanşă, nu-i uşa?
zise Adam, cuvintele oprindu-i-se în gât.
— Am sentimentul îngrozitor că ticălosul ăsta nebun chiar
asta încearcă să facă, zise Amy, cu tot mai multă groază în
voce.
—  Presupun că nu vor să ne amestecăm în treburile lor,
şopti Cressida.
Zăpada adunată deasupra lor începu să scoată zgomote de
protest. Zăpada mai pufoasă de deasupra deja cădea pe
şosea, cu bufnituri puternice.
—  Să ne întoarcem la Rândunica Argintie, zise Amy, cu
spaimă în glas.
—  N-o să scăpăm cu maşina ta, aşa cum este acum, zise
Adam.
—  Păi, cu siguranţă că nici mergând pe jos nu putem
depăşi o avalanşă, zise Amy.
—  Unde e limitatorul de viteză? întrebă grăbit Adam. Te
rog.
— Hei, nimeni nu umblă la maşina mea, îl avertiză Amy, pe
un ton ridicat. Şi deodată, pe şosea căzu şi mai multă zăpadă.
Ok, aşadar erau într-un imens şi iminent pericol, dar maşina
ei era insula ei paradisiacă, mândria ei, momentul ei de
relaxare, raţiunea ei de a trăi.
— O să murim aici dacă nu ne mişcăm repede, zise Adam,
încercând să rămână calm.
Amy îşi încrucişă braţele şi îşi încleştă maxilarele.
—  Deschide! zise Cressida, cu voce croncănitoare, dar
surprinzător de fermă.
Amy tresări. Apoi oftă resemnată. Privi în sus spre
Fortescue, care cânta tot mai tare, şi, strâmbându-se,
deschise portiera pe partea şoferului şi acţionă butonul care
făcu să se ridice capota. Adam privi rapid sub capotă.
— Ştii unde este? o întrebă el pe Amy.
Ea ridică din umeri.
— Hei, eu îmi petrec timpul la volan, nu studiind ce se află
sub capotă.
 Adam încercă să nu mai asculte zgomotul înfiorător scos de
Fortescue şi vuietul îngrozitor al blocului de zăpadă de
deasupra lor. O bucată mare din el se izbi puternic de pământ
chiar lângă el şi, în acel moment, se decise să devină
instantaneu mecanic. „Ăsta-i motorul, asta e cutia de viteze,
acceleraţia trebuie să fie pedala aia, iar limitatorul de viteză,
şurubu-ăla ruginit pe care cineva l-a instalat ca să împiedice
bara să se mişte liber.” Adam privi în jur şi găsi o piatră mare.
O luă şi, cu toată puterea, lovi şurubul.
— Hei! Nu prea eşti delicat! strigă Amy.
—  Vine avalanşa, şopti Cressida cutremurându-se de
teamă.
Şurubul se rupse şi Adam îl aruncă.
—  E timpul s-o ştergem! strigă şi se aruncă pe scaunul
şoferului. Cressida se întrebă o clipă dacă era o idee bună ca
Adam să conducă, dar nu era timp de discuţii, aşa că se
strecură pe bancheta din spate. Amy era şi ea îngrijorată, dar
ştia că nu mai poate conduce cu viteză, aşa că sări pe
scaunul pasagerului. Adam privi dezorientat comenzile. Cât
de greu putea fi? Volan, pedale, schimbător de viteze. Poate
că-i trebuia un timp să se obişnuiască cu toate. Dar chiar
atunci aruncă o privire în oglinda retrovizoare şi văzu un zid
alb, uriaş, monstruos, de zăpadă sufocantă care se repezea
spre maşină. Îşi puse centura, răsuci cheia în contact, apăsă
pe ambreiaj, băgă în viteza întâi şi împinse pedala de
acceleraţie până la podea, în timp ce dădea drumul
ambreiajului. Din fericire, în acel moment, Amy îşi aminti să
elibereze frâna de mână şi maşina ţâşni înainte. Rândunica
Argintie se dezlănţuia, iar Adam trebuia să înveţe din mers s-
o controleze.
 Capitolul cincisprezece
AMĂRĂCIUNEA LUI SAUL SHAFER
Rândunica Argintie era rapidă, dar avalanşa era şi mai
rapidă. Adam simţi cum spatele maşinii era împins de forţa
tunătoare a valului de zăpadă din urma lor. Apăsă şi mai tare
pe acceleraţie, iar maşina ţâşni şi scăpă la limită de avalanşă.
Dar acest mic avantaj fu pierdut în următorul moment, căci
drumul cotea la stânga. Pentru ca maşina să-şi păstreze
avansul faţă de avalanşă, trebuia să iasă de pe şosea. Să
conduci o maşină e o mare responsabilitate, iar Adam nu voia
să-şi pună pasagerii în pericol, dar să o ia în jos pe coasta
muntelui i se păru cea mai sigură alegere.
— Ţineţi-vă bine! strigă el.
Rândunica Argintie ieşi de pe şosea şi zbură prin aer cu
roţile învârtindu-i-se nebuneşte. Când maşina ateriză, Adam
trebui să se lupte cu toată puterea ca s-o împiedice să intre
direct într-un pin. Din fericire, doar îl şterse, provocând încă
o îndoitură în caroserie, apoi îşi continuă drumul cu viteză.
— Scuze, zise Adam strâmbându-se.
— N-o să se vadă, zise Amy.
—  Se apropie, croncăni Cressida. Privea pe mica lunetă
ovală, iar vizibilitatea îi era anulată de zăpada care se
prăvălea cu viteză, tunând. Copaci uriaşi se frângeau ca nişte
beţe de chibrit sub greutatea ei. Era un monstru
impresionant, care devora totul în calea sa.
—  Merg cât de repede pot! strigă Adam, apăsând pe
acceleraţie cât de mult îi permitea pedala. Zăpada atingea din
nou bara din spate. Avalanşa antrenase brutal o masă atât de
grea de zăpadă, încât, dacă-i înghiţea, n-ar mai fi ieşit
niciodată de sub ea.
— Apasă pe butonul turbo! Am câştigat o mulţime de curse
cu el! strigă Amy peste vuietul avalanşei.
 Adam cercetă bordul şi zări un mic buton roşu, acoperit cu
un capac de sticlă, cu balama. Deasupra lui era scris cu litere
minuscule: „Pericol”. Adam vru să apese pe el. Amy sări
speriată.
—  Uah! Nu pe-ăla! exclamă ea. Niciodată, niciodată să nu
apeşi pe-ăla! Ala e „nebunia lui Sorensen”!
—  Sorensen ce? întrebă Adam luptându-se să păstreze
controlul.
—  Uite, ăsta e, îi arătă Amy un comutator mare pe care
scria „Turbo – Folosiţi cu grijă”. Adam îl răsuci. Maşina
scoase brusc un vaiet ca de banshee{6}, iar copacii de pe
margine deveniră brusc un fel de ceaţă verzuie. Adam se
agăţă de volan cu toată forţa. Îşi simţea corpul împins înapoi
în scaun de cea mai pură acceleraţie gravitaţională. Îi era rău,
dar în acelaşi timp era şi încântat.
—  Surprinzător de rapidă, nu-i aşa? zise Amy, cu degetele
înfipte adânc în bord.
—  Scăpăm de ea, zise Cressida, încercând să nu se lase
aruncată încoace şi-ncolo de zdruncinăturile maşinii. Făcu o
pauză, apoi zise: Mmm… cred că iar se apropie.
— Trebuie să ne dăm la o parte din calea ei, altminteri vom
fi spulberaţi pe fundul văii, zise Adam.
 
De pe vârful muntelui, Fortescue privea în jos la opera sa –
ochelarii săi de soare sclipeau ameninţător. Vedea avalanşa
ce se prăvălea peste norii de dedesubt, dar nu mai vedea
maşina argintie. Îşi permise un mic oftat de uşurare şi
satisfacţie. Era păcat că-şi pierduse carneţelul, dar măcar nu
mai trebuia să-şi facă probleme din cauza oamenilor care-şi
băgau nasul unde nu le fierbea oala. Privi spre creatură.
Aceasta se holba în jos, la ceaţa albicioasă a văii şi mârâia
pentru sine, într-un fel ciudat. Fortescue nu voia să-i acorde
creaturii timp să cântărească lucrurile.
— Să mergem. În apropiere este un ceasornicar genial pe la
care mi-ar plăcea să trecem. Şi după ce îl vom scăpa de…
„povară”, ar trebui să-i facem o vizită lui Shafer, zise
Fortescue, cu asprime în glas.
Creatura sări înapoi în magazie. Fortescue o urmă.
— Totul e ok, mormăi pentru sine, rânjind satisfăcut.
Mult mai jos, avalanşa incredibilă continua să se
năpustească asupra Rândunicii Argintii. Adam şi Amy
cercetau peisajul de ambele părţi ale maşinii, încercând cu
disperare să găsească o scăpare din calea monstrului alb.
Apoi, chiar în faţa lui, Adam întrezări o şansă. O potecuţă
care ducea în sus, spre următorul munte. Poteca şerpuia la
stânga şi urca, în afara razei de acţiune a avalanşei – dar nici
la îndemâna maşinii nu era. Adam privi rapid în jurul său şi
zări un vechi hambar cu un acoperiş a cărui pantă dădea spre
potecă. Acoperişul cobora până la pământ, pe partea dinspre
ei. Adam răsuci puternic volanul spre stânga şi, cu motorul
tunând parcă sfidător la adresa urmăritorului lor neobosit,
întoarse Rândunica Argintie şi o îndreptă vuind spre hambar.
—  Hei, puştiule, vrei să mă informezi şi pe mine despre
manevrele neaşteptate pe care ai de gând să le faci? întrebă
Amy, cu degetele înfigându-i-se şi mai adânc în bord.
—  Sper că hambarul nu e aşa de vechi pe cât pare,
răspunse Adam.
Inima îi bătea cu putere.
—  O să ne înghită avalanşa! strigă Cressida, cu vocea sa
croncănitoare.
Zăpada agitată mătura acum ferestrele laterale ale maşinii
şi Adam simţi cum roţile din stânga, care se aflau mai
aproape de avalanşă, devin mai grele şi dificil de manevrat.
Apăsă cu putere pe acceleraţie, iar maşina urcă pe acoperişul
hambarului. Rândunica Argintie îşi croi drum în sus cu cea
mai mare viteză, în timp ce avalanşa se prăbuşea implacabil
asupra lor. Şi chiar atunci, când maşina pluti din nou în aer,
avalanşa făcu hambarul fărâme şi îşi continuă coborârea.
Rândunica Argintie ateriză brutal pe potecă, o traversă şi,
în ciuda presiunii lui Adam asupra volanului şi a frânelor,
alunecă într-o parte şi se izbi de peretele de stâncă, după care
se opri brusc. Motorul tuşi, ca şi cum ar fi zis „Scuze!” şi se
opri. De sub capotă ieşea fum. Adam, Amy şi Cressida
rămaseră muţi, uitându-se unul la altul.
— Şi aşa, am terminat prima lecţie de conducere. Cum ţi s-
a părut? întrebă Amy.
—  Ăăă… cred că trebuie să mai exersez puţin la parcare,
răspunse Adam.
Amy râse, şi la fel şi Adam. Uşurarea că scăpaseră de
avalanşă era copleşitoare. Chiar şi Cressida zâmbea vag.
Adam încercă să învârtă cheia-n contact, dar tot ce auziră
fu un neplăcut zgomot metalic.
— Va trebui ca de-aici încolo să mergem pe jos, zise Amy cu
tristeţe. Bătu uşor în bordul maşinii: Dar suntem mândri de
ea.
Se dădură cu toţii jos din maşină şi puseră pe ei toate
hainele pe care le găsiră – pardesie, ciorapi groşi, fulare. Când
Adam termină, doar părul său ciufulit se mai iţea din
nenumăratele straturi de haine de pe el. Priviră avalanşa ce
continua să mugească în jos, spre fundul văii. În cele din
urmă, zăpada se aşeză şi se lăsă o linişte plăcută, care, după
înfiorătorul zgomot, învălui munţii într-o stare de pace.
— Măcar nu-i niciun oraş acolo, jos, zise Amy.
Adam privi spre vârful de unde începuseră toate necazurile.
Balonul nu mai era acolo. Amy îi urmări privirea.
—  Sunt sigur că o să-i vedem din nou destul de curând,
zise ea. Hai să ne luăm bagajul din maşină şi să mergem să-l
găsim pe tipul ăsta, Shafer.
Merseră vreo două ore pe poteca sinuoasă, zăpada
proaspătă scârţâind sub tălpile lor. Soarele apusese, iar
stelele ieşeau la iveală pe cerul senin al nopţii. Luna plină,
aflată jos, între două creste muntoase, îi ajuta, luminându-le
calea. Pinii le urau bun venit cu ramurile lor acoperite de
zăpadă. Amy deschidea drumul, aruncând din când în când
câte o privire pe harta din carneţel, ca să-şi găsească reperele.
Adam o privi pe Cressida, care se lupta cu valiza.
— Vrei să te ajut la bagaj? o întrebă.
 — Nu, răspunse ea.
—  Eşti bine? Ea ridică din umeri. Nu e chiar călătoria la
care te aşteptai, nu? adăugă el.
Cressida se uită la el cu neîncredere.
— Aăă… de fapt, Adam, mă aşteptam la toate astea. Ştii… o
creatură care nu seamănă cu nimic din ce-am văzut vreodată,
talente furate în dreapta şi-n stânga şi o cursă pe panta
muntelui, din calea unei avalanşe. Hei, cât de plictisitor şi
lipsit de neprevăzut este totul!
Tuşi – sarcasmul îi obosise vocea.
—  Vorbeşti ca şi cum totul s-ar fi întâmplat din vina mea,
zise Adam, simţindu-se rănit.
Cressida se simţi cuprinsă de familiarul val de vinovăţie.
Poate că îl învinovăţea pe Adam de prea multe. Dar zgomotul
şi haosul păreau să-l urmeze peste tot.
— Tu crezi că viaţa e un joc, zise ea.
— Poate că este, răspunse Adam.
—  Pare un joc lipsit de orice scop, cu foarte puţine reguli,
mormăi Cressida.
Adam se gândi un moment, continuând să înainteze cu
greu.
—  Nu sunt sigur că între talent şi fericire există vreo
legătură, zise el în cele din urmă. Te simţeai mizerabil când
aveai talent. Poate vei învăţa să fii mai fericită fără el?
—  Poate? Dar de unde ştii tu? zise tăios Cressida. Nu ai
avut niciodată vreun talent pe care să-l pierzi. Acum, taci
puţin. Păstrează-ţi ideile de doi bani pentru tine.
Şi cu asta, grăbi pasul, ca s-o prindă din urmă pe Amy,
tuşind în timp ce mergea. Adam se simţi rănit şi lipsit de
importanţă. Sora lui chiar îl credea inutil? Încercă să ignore
înţepăturile din ochi. Îşi spuse că sora lui avea tot dreptul să
fie supărată, şi că, bineînţeles, ea avea să dea vina pe el.
 
O jumătate de oră mai târziu, Amy strigă triumfătoare:
— Ha! Am ajuns!
 Arătă cu degetul în faţă. Adam şi Cressida văzură o casă
minunată, construită din piatră cenuşie şi bârne de lemn, la
marginea pădurii. Păşuni vaste se întindeau spre est. Casa
avea în faţă o verandă, iar la un capăt, un coş uriaş de
şemineu, din care ieşea un fuior şerpuitor de fum. În spatele
casei se aflau câteva hambare de lemn. Dar nimeni nu pierdu
prea multă vreme uitându-se la dependinţe, pentru că, pe o
piatră din faţa casei, stătea un bărbat. Părea ars de soare şi
puternic şi îşi odihnea mâinile pe un toiag ciobănesc. Ceva
din poziţia lui sugera că stătea acolo de ceva vreme.
—  Întotdeauna e plăcut să vezi pe cineva dus pe gânduri.
Dumneavoastră sunteţi domnul Shafer? întrebă Amy.
Bărbatul se lăsă încet pe spate şi îi cercetă prin întuneric
pe nou-veniţi.
—  Ce importanţă are un nume? răspunse el. Voi cine
sunteţi?
—  Nu prea pare să aibă vreun rost să vă spunem cine
suntem, dacă nu vă interesează numele, răspunse tăios Amy.
Bărbatul acesta o enerva deja. Adam oftă, luând carneţelul
de la Amy, şi făcu un pas în faţă.
—  Sunteţi pomenit în acest carneţel. I-a aparţinut unui
individ pe nume Fortescue, zise el.
Auzind acestea, expresia bărbatului se schimbă. Sări jos de
pe piatră şi privi înjur.
— Fortescue, zici? Ăsta este un nume pe care aş plăti oricât
ca să nu-l mai aud niciodată. Mai bine intraţi.
Şi îi conduse pe Amy, Adam şi Cressida în casă.
 Capitolul şaisprezece
POVESTEA LUI SHAFER
 
În interior, casa avea un aer ponosit, dar faptul că era
locuită îi dădea un fel de căldură. Pe perete se găseau mai
multe tablouri reprezentând oi, mai erau acolo, într-un butoi,
şi nişte toiege ciobăneşti şi un şemineu uriaş, de granit, pe a
cărui policioară de lemn neşlefuit erau oi mici, de porţelan.
Bărbatul aprinse o lampă cu ulei şi aruncă un lemn în foc,
apoi se lăsă să cadă într-un fotoliu uzat. Amy, Cressida şi
Adam îşi găsiră câte un loc în care să stea în faţa lui,
aşteptând cu nerăbdare ca el să continue. Avea o faţă
plăcută, cu o culoare sănătoasă în obraji şi cu nişte ochi mici
dar strălucitori, verde-închis, cu puncte maronii. Părul,
deschis la culoare, îi era des şi buclat, înspicat pe la tâmple.
Trecură în linişte minute bune până când, în cele din urmă, îl
apucă râsul văzându-le feţele curioase, nerăbdătoare. Ridică
mâinile.
— Bine, m-aţi prins. Eu sunt Saul Shafer. Am fost cioban,
dar turma mea a plecat, m-a părăsit. Acum, hai să vedem
carneţelul acela, zise.
Adam îi întinse carneţelul lui Saul. Acesta îl frunzări,
ridicând din sprâncene la anumite pagini şi încruntându-se la
altele.
—  Cum de-aţi ajuns să trageţi la aceeaşi căruţă cu
Fortescue, domnule Shafer? întrebă Amy.
— Spuneţi-mi Saul. Fortescue avea nevoie de cineva care se
pricepea să dea de urma animalelor, aşa că a venit la mine.
Am avut peste o mie de oi aici, pe muntele ăsta, şi ştiam
mirosul fiecăreia dintre ele. Ochii lui Saul se umeziră. Dacă
una dintre mioarele mele se pierdea, o găseam chiar dacă era
la o sută de mile depărtare. Desluşeam urme din blana ei pe
ferigi sau o auzeam behăind când toţi ceilalţi auzeau doar
vântul. Cred că era un dar al meu.
— Un talent, şopti Cressida.
Saul încuviinţă.
—  Fortescue voia să merg cu el în jungla marscopiană.
Auzise de-o creatură de-acolo şi avea nevoie de cineva ca
mine, să-i dea de urmă ca s-o poată studia. Saul se ridică şi
luă de pe un raft o cărţulie mică, legată în piele. I-o întinse lui
Adam. Eu nu sunt prea vorbăreţ. Găsiţi totul aici, în jurnalul
meu.
Adam deschise jurnalul, în timp ce Saul luă o pipă de pe
suport şi începu s-o umple cu un tutun care mirosea
îngrozitor. Adam începu să răsfoiască jurnalul şi să citească
din el.
 
19 aprilie
  În această dimineaţă, am părăsit agitatul port maritim al
Marscopiei – slavă cerului! E un loc ciudat, plin de oameni
ciudaţi care ne-au urmărit cu ochi mari cum ne pregăteam
pentru expediţie, trăncănind şi arătându-ne cu degetul ca şi
cum şi-ar fi împărtăşit vreun secret despre noi. Am mers o zi
întreagă spre apus, afundându-ne tot mai mult în junglă. Am
instalat tabăra, dar ghizii noştri marscopieni, ciudat de
agitaţi, ne-au părăsit. Am rămas doar eu şi Fortescue.
Trebuie să recunosc că Fortescue pare bine pregătit. Chiar
dacă nu vom avansa foarte mult, măcar nu vom flămânzi.
Jungla asta e un loc fascinant. Simţurile mele sunt copleşite
de toate aceste privelişti, sunete şi mirosuri stranii. Deşi sunt
surprins că mai pot recunoaşte vreun miros în afară de cel
dezgustător al supei de napi pe care o fierbe Fortescue.
 
3 mai
Nu sunt sigur că-mi place aici. Mă gândesc la Karl şi sper că-
mi păzeşte bine mioarele. Mi-e dor de munte. Mi-e dor de
casă. Jungla este o fiinţă vie în sine, iar sălbăticiunile sunt
ciudate. Gândacii sunt atât de mari, că zboară şi se
 scufundă ca nişte păsări, şi am văzut păianjeni atât de
uriaşi, încât îmi vine să vomit când scriu despre ei. Aerul este
lipicios, neplăcut şi atât de umed, că e ca şi cum ai respira
printr-un burete ud. Ah, să-mi umplu plămânii cu aer de
munte!
 
—  Mi-era cam dor de casă în momentul acela, zise Saul,
scăpărând un chibrit şi aprinzându-şi pipa. Începu să pufăie
din ea.
Amy privi în jur la covoarele colorate de pe podea şi la
mobila solidă, dar simplă.
— E o casă minunată! Înţeleg de ce ţi-a fost dor de ea, zise
ea. Eu m-am tot mutat din hotel în hotel în ultima vreme, dar
visez ca într-o bună zi să am propria mea fermă.
— E rustică, dar solidă, zise Saul. Cam ca mine.
Amy zâmbi.
— Apropo, eu sunt Amy, îl anunţă.
— Cum am zis, nu prea reţin numele, răspunse Saul cu o
sclipire maliţioasă în privire.
Amy nu ştia dacă să se enerveze sau să se amuze. Saul
Shafer era, cu siguranţă, un personaj ciudat.
Cressida îi aruncă o privire lui Amy. Nu voia ca Amy şi Saul
să se certe sau să vorbească despre case toată noaptea. Ea
voia să ştie mai multe despre locul de unde venea creatura.
Nu prea era sigură de ce, dar era oricum curioasă. Ceva
anume o impresionase la hoţul de talente. De ce îşi dăduse
gluga jos şi i se arătase ei, şi nu altcuiva?
— Adam, citeşte mai departe, îl zori ea.
Băiatul zâmbi. Şi el voia să ştie ce se mai întâmplase.
Continuă să citească.
 
5 mai
Fortescue chiar începe să mă calce pe nervi. Nu am spus
decât că s-ar putea să alergăm după cai verzi pe pereţi, că a
şi luat-o razna. Ce caut eu aici? Nici măcar nu-mi spune ce
urmărim. Mă plăteşte bine, dar oare e suficient, ca să rămân
blocat în junglă cu un bezmetic? Nici măcar nu ştiu câtă supă
de napi mai pot înghiţi. Fortescue tot dispare în cortul său.
Mă întreb dacă nu cumva are o ascunzătoare cu bucate mai
gustoase, pe care nu vrea să le împartă.
 
17 mai
Chiar când începusem să cred că Fortescue e nebun de-a
binelea, astăzi am descoperit cele mai ciudate urme. Ca cele
de om, dar mai înguste şi mai lungi. Era şi un miros de
mucegai. Fortescue e încântat de descoperirile mele. Brusc,
sunt „cel mai bun prieten” al lui, dar nu sunt sigur că trebuie
să am încredere în el.
 
La asta, Saul a pufnit amuzat şi a tras mai abitir din pipă.
— Puţin zis, bombăni el.
Adam dădu pagina şi citi mai departe.
 
21 mai
Azi ne-am aventurat mai departe spre sud, iar vegetaţia e
chiar şi mai deasă. Sus de tot, în coronamentul junglei, este o
reţea de liane care traversează toată regiunea. Am găsit pe
un copac nişte urme mici, de nerecunoscut, şi Fortescue mă
tot zoreşte să mă urc în el. Sunt un căţărător bun, aşa că m-
am urcat. Mi-a luat peste o oră – şi am încercat să nu mă uit
deloc în jos. Oricum, din vârf, priveliştea era incredibilă. Am
putut vedea întregul coronament – un verde vibrând şi păsări
forfotind. Brusc, un stol de papagali coloraţi şi-a luat zborul,
strigând şi agitându-se alarmaţi. Am căutat sursa agitaţiei.
La început, nu am putut vedea nimic; apoi, am zărit o
creatură înaltă, albastră, musculoasă, alunecând pe liane, la
o distanţă nu prea mare de mine. Nu mai văzusem niciodată
ceva asemănător! Dar m-a văzut şi ea şi a dispărut. Când m-
am întors pe sol, Fortescue a fost foarte încântat când i-am
povestit ce văzusem. Dacă aş putea să-i găsesc vizuina!
 
24 mai
 Am încercat să folosesc unele dintre aceste liane să văd
dacă mă duc undeva. M-am căţărat din nou în copac şi,
folosind o bandă de piele, am alunecat pe cea mai apropiată
liană. Era destul de palpitant. Când am ajuns la capătul ei,
aveam o duzină de alte liane din care să aleg, dar doar una
dintre ele avea miros de mucegai, aşa că am ales-o pe aceea.
Şi când am ajuns la capătul ei, m-am folosit tot de miros ca
s-o aleg pe următoarea. Parcursesem distanţe lungi prin
junglă. Lianele mă duceau undeva anume. Într-adevăr, în
cele din urmă am ajuns la o peşteră săpată într-o stâncă.
Liana ducea chiar în interiorul ei. Înăuntru erau numeroase
obiecte strălucitoare, instrumente dintr-un avion care cred că
se prăbuşise cândva în apropiere, obiecte furate de la
exploratori rătăciţi, ceasuri de mână, butoni de argint şi
catarame, bijuterii. Mai erau acolo şi nişte minunate sfere
mici, strălucitoare – nu mai văzusem aşa ceva până atunci.
M-am hotărât să plec înainte de a se întoarce creatura. Dar
acum ştiam că puteam s-o prind. Cât de fascinant va fi s-o
văd de-aproape!
 
***
 
Adam ridică privirea din jurnal. Amy şi Cressida păreau
vrăjite.
— Continuă, Adam, zise Amy cu un ton grăbit. Ce s-a mai
întâmplat?
 
25 mai
Astăzi am prins-o! O plasă peste gura peşterii şi un simplu
sistem de arcuri au rezolvat problema. Fortescue nu-şi mai
încape-n piele de încântare. Am pus creatura într-o cuşcă de
metal. Este extraordinară. Ciudat, îmi pare rău pentru ea,
deşi, în acelaşi timp, mă înspăimântă. Când se uită la mine
din colţul cuştii, din poziţia sa ghemuită, parcă vede în
sufletul meu şi parcă-mi citeşte fiecare gând. Urmăreşte totul
cu aşa o intensitate, de zici că învaţă şi memorează tot
timpul! Fortescue o tratează ca pe un prieten de mult pierdut.
 Îşi petrece jumătate din timp vorbind cu ea, şi restul, cu
nasul în carneţelul său şi într-un vraf de cărţi obscure.
Creatura pare să-l placă pe Fortescue.
 
30 mai
S-au întâmplat multe. Pe majoritatea nu mi le pot explica.
Cred că Fortescue m-a drogat, pentru că m-am trezit în cuşca
destinată creaturii! Fortescue era afară, cu faţa lipită de
bare, cu ochii strălucind. Totul este foarte neclar, dar cred că
această creatură a scos un sunet ciudat şi mi-a făcut ceva,
mi-a luat ceva… ceva ca o sferă luminoasă, strălucitoare. N-
am putut-o opri – e mai puternică decât un leu. Fortescue
părea în extaz. A ţintit o armă cu săgeţi spre mine şi a tras.
Înainte să leşin, l-am auzit spunând ceva…
—  Mi-am găsit sufletul-pereche. Hoţul meu de talente. Să
înceapă recoltarea.
 
Saul trase îndelung din pipă.
—  Când mi-am revenit, Fortescue şi creatura plecaseră.
Totul dispăruse. Cumva, am reuşit să mă târăsc înapoi în
port şi să mă milogesc pentru o călătorie spre casă, zise Saul.
—  Creatura aceea teribilă ţi-a luat talentul de a găsi
urmele, zise Amy.
Saul încuviinţă.
—  Da, mi-am dat seama că asta se întâmplase. Simţurile
mele erau amorţite. M-am întors aici şi, într-o lună, mi-am
pierdut toate oile, zise Saul. Asta se întâmpla în urmă cu un
an. Trebuie să recunosc că de-atunci am tot jelit. Mă descurc
destul de bine la a-mi plânge de milă.
—  O să punem mâna pe teribilul duo şi o să luăm înapoi
vocea Cressidei şi talentul lui Amy de a pilota, zise Adam cu
hotărâre.
— Ah, mi s-a părut mie că sunteţi pe urmele creaturii, zise
Saul uitându-se de la Amy la Cressida. Apoi îl privi pe Adam.
Şi de la tine, ce a luat creatura?
 —  Numele meu este Adam, Adam Bloom. Cressida e sora
mea. Ăăă… eu nu am niciun talent. Eu sunt… mediocru.
Cred că a încercat o dată creatura să ia ceva de la mine, dar
n-a ieşit nimic.
Saul îşi miji ochii şi încuviinţă încet.
— Hmm… atunci dintre noi toţi, probabil că tu eşti cel care
gândeşte cel mai clar. Şi cu asta, îşi izbi palmele de mânerele
fotoliului. Hai să mâncăm, zise.
 Capitolul şaptesprezece
CĂUTÂNDU-L PE BISKIN
Stăteau toţi patru în jurul unei mese de stejar. Saul
încercase să dea un aer festiv aprinzând câteva lumânări şi
punând în centrul mesei un bol plin de conuri de pin. Dar
Adam era prea înfometat ca să-i pese de decoraţiuni. Era o
mâncare simplă, dar se gândi că era cea mai bună pe care o
gustase vreodată. Nu-şi dăduse seama cât fusese de înfometat
până când nu înmuiase o coajă crocantă de pâine în
castronul său cu supă de legume caldă, groasă şi nu luase o
înghiţitură mare.
—  E foarte bună, zise Adam înmuind din nou pâinea în
castron.
— Aerul de munte îţi face poftă de mâncare, spuse Saul.
Şi Amy mânca cu poftă, rupând din pâine şi nepăsându-i
prea mult că-şi sorbea supa cu zgomot. Cressida nu era
obişnuită cu mâncarea simplă şi fără pretenţii, dar cu toate
acestea, i se părea surprinzător de bună. Sorbi încet şi lăsă
lichidul cald să-i calmeze gâtul. În timp ce mânca, Saul
răsfoia carneţelul lui Fortescue.
—  Ce e această creatură, mai exact? întrebă Amy,
servindu-se cu încă o bucată de pâine.
Saul ridică privirea.
—  Fortescue obişnuia să bălmăjească diferite teorii, zise.
Nu l-am ascultat niciodată cu atenţie.
—  Cred că vreo câteva dintre ele se află acolo, în prima
parte a carneţelului, mormăi Adam cu gura plină de pâine.
Cressida îi aruncă o privire de reproş pentru că vorbea cu
gura plină.
Saul răsfoi primele pagini şi încuviinţă.
— Ah, da. Se pare că asta e teoria lui favorită.
Saul întoarse carneţelul spre ceilalţi. Le arătă o pagina
plină de adnotări, cu mai multe fraze subliniate, apoi îl
întoarse iar spre sine şi începu să citească:
—  „Cu multă vreme în urmă, când lucrurile din această
lume erau diferite de ceea ce sunt acum, un grup de animale
antice a rămas prins într-un crater enorm. Au murit de
foame, unul câte unul, sau şi-au găsit moartea în timp ce
încercau să se caţere pe pereţii înalţi. Dar unul dintre ele era
diferit. Bizara creatură era ciudat de gânditoare şi de retrasă.
Stătea liniştită în noul ei habitat, privind în jur la pereţii
netezi ai craterului şi urmărind curioasă gândacii, păianjenii
şi alte creaturi care se târau, mergeau şi forfoteau pe fundul
craterului. Pentru o vreme, s-a hrănit din cadavrele
tovarăşilor săi morţi. Cu o viaţă aşa de lipsită de mişcare, nu
avea nevoie de prea multă mâncare.
Tot timpul, în perioada sa de contemplare forţată, a studiat
în amănunt viaţa din jurul ei – unicitatea nenumăratelor
fiinţe vii. A început prin a fi capabilă să recunoască ce anume
le făcea speciale. S-a trezit deodată că putea să fie în armonie
cu acest lucru, să-l simtă cu mintea, dar şi fizic. Cu timpul, a
descoperit chiar că putea să ia esenţa unei fiinţe, să o extragă
– iar esenţa lua forma unei sfere. Creatura a ajuns să
iubească aceste obiecte remarcabile şi să le ia, unul câte
unul, de la fiecare animal cu care era închis. De-a lungul
secolelor, a ajuns să colecţioneze cât de multe sfere a putut.”
Mai scrie ceva pe marginea şi în josul paginii, sunt nişte note
despre alte animale vechi cu care ar fi fost închisă acolo
creatura… staţi să văd.
Saul întoarse carneţelul într-o parte şi se uită pe pagină de-
aproape.
—  Cred că scrie… „maimuţa cu barbă mică, complet
albastră era faimoasă pentru abilitatea sa de a se confunda
cu cerul albastru al junglei” – asta trebuie să fi fost ceva care
arăta ciudat – şi mai zice ceva despre o reptilă uriaşă. Saul îşi
frecă bărbia. Oricum, cred că teoria lui Fortescue este cam
fantezistă, dar această creatură trebuie să fi învăţat cumva să
facă ce face.
— Nu prea e o explicaţie ştiinţifică, nu-i aşa? pufni Adam.
 —  Poate că pare un mit, zise Cressida încet, dar cu toate
acestea, există o creatură care se potriveşte destul de bine
descrierii…
—  Pentru cineva căruia nu-i place să vorbească, te-ai
descurcat destul de bine, spuse Amy făcându-i cu ochiul lui
Saul, ceea ce pe acesta îl descumpăni oarecum. Fu uşurat
când Adam veni cu o altă întrebare.
— Şi cum a aflat Fortescue de asta?
— Ştiu de la însuşi Fortescue. Mulţi ani, au apărut relatări
despre creaturi ciudate care-şi fac apariţia în junglă, dar
nimeni nu le-a luat în serios. Nimeni, cu excepţia lui
Fortescue. El a dat peste o scurtă relatare, într-o carte veche
din marea bibliotecă a familiei sale. Avea să demonstreze că a
devenit mai mult decât obsedat – a citit fiecare relatare care i-
a căzut în mână, iar de-a lungul anilor, a stat de vorbă cu
sute de băştinaşi din vecinătatea craterului. Când a
considerat că ştie unde să-şi înceapă cercetările, a venit la
mine, zise Saul, bătând darabana cu degetele în masă. Şi ce zi
fericită a fost, adăugă el cu sarcasm.
—  Aşadar, să încercăm să sintetizăm, zise Adam sec.
Amicul nostru Fortescue a dat de urma sufletului său
pereche, ciudat, sub forma unei creaturi care trăieşte în
junglă şi căreia îi place să fure şi să colecţioneze sfere de
talent de la animale, acum şi de la oameni, golindu-i de ceea
ce ştiau să facă cel mai bine. Călătoresc împreună prin lume
şi fac exact acest lucru.
Cressida se încruntă. Multe din cele aflate nu păreau să
confirme impresia pe care i-o lăsase creatura la scurta lor
întâlnire.
—  Dar la ce vrea Fortescue să folosească toate aceste
talente? întrebă ea. Fusese tăcută aproape toată seara, dar
această întrebare i se tot învârtise prin minte încă de când îşi
pierduse talentul de a cânta.
Saul ridică din umeri.
— Cine ştie? Cui îi pasă?
 Speranţa îl părăsise pe Saul Shafer cu multă vreme în
urmă.
Amy cercetă chipul trist al bărbatului.
—  Ştii că Fortescue va veni la tine? Vrea să te „reducă la
tăcere”, aşa scrie în carneţelul lui.
Saul o privi pe Amy. Se gândi un moment la vorbele ei.
— Iată ceva la care trebuie să cugetăm, zise.
Dar renunţă rapid să se mai gândească la asta şi se uită la
oaspeţii săi. Cu toţii păreau să fie cuprinşi de oboseală.
— Sunteţi epuizaţi, adăugă el.
Adam, Cressida şi Amy încuviinţară toţi o dată. Saul îi
conduse într-un colţ al camerei, unde dădu la o parte o
draperie grea, imprimată cu oi. În spatele ei era o scară
îngustă care ducea spre pod.
— Somn uşor, le ură arătându-le scara cu un gest pompos.
—  O să număr oi dacă o să am probleme cu somnul, zise
Adam cu un zâmbet larg.
Apoi, el, Cressida şi Amy porniră în sus pe scări, ca să
descopere nişte paturi umplute cu paie, agăţate de grinzi, în
stilul hamacurilor, ca un fel de cuiburi uriaşe. Poate că
paturile or fi arătat neobişnuit, dar era clar că aceste erau un
fel de leagăne confortabile, cum altele nu existau. Adam,
Cressida şi Amy adormiră atât de repede, că nici nu mai
apucară să-şi ureze noapte bună.
Dar în fotoliul său de la parter, Saul rămase treaz, pufăind
neobosit din pipa sa şi uitându-se la focul ce pâlpâia, pe cale
să se stingă. În singurătatea şi liniştea nopţii, se simţi cuprins
de remuşcări. Era vina lui că oile dispăruseră. Mai mult decât
atât, ajutându-l pe Fortescue să-i dea de urmă creaturii, ce
eliberase în lume? Iar acum, se pare că Fortescue avea să-i
facă o vizită. Tristeţea sa avea, în sfârşit, să aibă un final. Mai
rămânea o singură-ntrebare: când şi cum se va petrece asta?
 
În dimineaţa următoare, toată lumea se strânse în jurul
mesei şi se bucură de un mic dejun delicios, cu porridge{7} cu
miere. Ningea – fulgi mari şi leneşi pluteau spre pământ,
dincolo de ferestre. Saul se uită la oaspeţii săi şi zâmbi în
sinea lui. Era bine să aibă oameni aici. Îl împiedicau să se
piardă prea mult în gândurile lui întunecate. Îi aruncă din
nou o privire lui Amy. Avea o faţă interesantă. Pe ea se citea
hotărâre, dar şi un fel de singurătate pe care o recunoştea.
Părea mult mai neliniştită decât cu o seară-nainte. Între
sprâncene îi tot apărea o cută şi, între două înghiţituri de
porridge, maxilarele îi erau încordate.
— Eşti bine, Amy? o întrebă.
Ea îşi ridică privirea, vocea lui Saul trezind-o din propriile
ei gânduri.
—  Hm? Azi, numele oamenilor înseamnă ceva pentru tine,
nu-i aşa? îl întrebă zâmbind ironic.
— M-am gândit că s-ar putea să fie nevoie de un efort ca să
te scot din visare, zise el.
Amy era impresionată că Saul îşi dăduse seama de
dispoziţia ei.
—  E vorba de maşina mea. Ştiu că Rândunica Argintie e
doar un obiect. Dar am trecut prin atâtea împreună, încât nu
suport gândul că zace abandonată în troianul de zăpadă. Amy
privi pe fereastră şi observă că ningea şi mai puternic. Dar nu
e nicio cale să…
— Ar trebui să mergem s-o luăm şi s-o adăpostim într-unul
din hambarele mele, o întrerupse Saul. Am un prieten bun,
Biskin, care ne va ajuta.
— Biskin are cumva o maşină de remorcări? întrebă Adam.
— Nu, Biskin e un iac.
 
***
 
Lui Saul îi luă o jumătate de oră bună să-l găsească pe
Biskin, pentru că încăpăţânatul iac rătăcea prin pădurea din
spatele casei.
— Biskin! Unde eşti? strigă Saul cu mâinile făcute pâlnie la
gură. Se întoarse spre Amy, Adam şi Cressida. E pe-aici pe
undeva; înainte de toată treaba cu creatura, l-aş fi localizat în
câteva secunde. L-aş fi mirosit pe bătrânul Biskin de la câteva
mile distanţă. Acum, habar n-am unde e.
Dar în cele din urmă, Biskin răspunse la strigătele lui Saul,
ieşi pufăind dintre copaci şi se îndreptă spre casă. Nu se
grăbea; îşi scutură zăpada de pe coarne şi scoase un muget
grav. Saul îi puse un harnaşament, apucă un colac de
frânghie groasă şi îi conduse pe toţi pe potecă până la locul în
care, arătând jalnic, se afla Rândunica Argintie. Un strat gros
de zăpadă se aşezase deja pe capotă, dar Saul tot observă
nenumăratele lovituri şi zgârieturi de pe caroserie. Scoase un
fluierat.
— Uau! Maşina asta a avut şi zile mai bune, zise în timp ce
lega frânghia de bara de protecţie din faţă.
— Hei, maşina asta a avut zile glorioase! exclamă Amy. Şi le
va avea din nou!
—  Întocmai. Vrei să legi capătul ăsta de Biskin? zis Saul,
deloc impresionat.
Amy oftă şi apucă frânghia.
— Acum, Biskin n-o să urnească asta de unul singur. Aşa
că fiţi gata să împingeţi cu toţii! spuse bărbatul.
Amy îşi dădu ochii peste cap. Tipul ăsta avea obiceiul să le
vorbească oamenilor de parcă aceştia erau idioţi. Saul se duse
în spatele maşinii şi-şi puse mâinile mari şi înmănuşate pe
capacul portbagajului. Adam şi Cressida se aşezară de-o parte
a lui şi de cealaltă şi îşi puseră mâinile protejate de mănuşi
lângă ale lui.
— Nu pot să cred că împing o maşină ca să iasă din şanţ,
mormăi pentru sine Cressida, indignată.
—  Cu toţii împingem o maşină ca să iasă din şanţ, Cress,
replică Adam.
— Da, e un proces corect şi democratic, adăugă Saul.
Cressida rămase tăcută. Amy merse pe partea şoferului şi,
prin geamul deschis, puse o mână pe volan, şi pe cealaltă, pe
rama uşii.
—  Şi, împingeţi! strigă Saul în timp ce împingea şi el cu
toată forţa.
 Adam şi Cressida împinseră. Adam simţi prin mănuşi
răceala metalului.
—  Trage, Biskin! adăugă Saul, iar iacul scoase un sunet
grav în loc de răspuns şi-şi înfipse copitele în zăpada proaspăt
căzută. Amy porni şi răsuci volanul astfel încât – deşi încet şi
cu multe opinteli – maşina începu să se mişte pe potecă.
Se dovedi a fi nevoie de un efort de lungă durată, epuizant,
dar, în cele din urmă, după câteva ore, reuşiră să aducă
maşina sus, pe munte, într-un hambar solid aflat la mică
distanţă de casa lui Saul. Toată lumea rămase o vreme
gâfâind şi pufăind, iar Biskin se întoarse în pădure imediat ce
se eliberă de harnaşament.
— Poţi să repari maşina? îl întrebă Adam pe Saul, când îşi
recapătă în cele din urmă suflul.
—  Nu sunt expert, dar maşina mea de tuns iarba e într-o
stare destul de bună. Nu poate fi o diferenţă prea mare, nu-i
aşa? Saul îi făcu lui Adam cu ochiul şi se uită spre Amy care
deja scotea fum.
—  Cum îndrăzneşti să compari Rândunica Argintie cu o
maşină de tuns iarba!? strigă ea.
Saul luă un ciocan mare de pe un raft şi îl flutură spre
maşină:
— Ei, la care capăt ziceai că e motorul?
Şi rânji.
Amy aproape că leşină.
 
În următoarele zile, Saul şi Amy avură de lucru la
Rândunica Argintie. După cum se dovedi, Saul ştia destul de
multe despre maşini, iar Amy învăţa repede. Era încântată să
afle cum să-şi înţeleagă mai bine maşina. Cu fiecare oră care
trecea, vedea cum vehiculul care o purtase spre atâtea victorii
îşi recăpăta treptat gloria de odinioară. Saul era pur şi simplu
fericit că avea ceva de făcut, fapt care-l împiedica să mai
sufere după oile lui pierdute.
Adam avu grijă ca magazia de lemne să fie plină şi găti
pentru Saul şi Amy, astfel încât aceştia să aibă mereu o masă
caldă după o zi lungă de muncă la maşină. Cressida făcea
regulat plimbări în pădurea din spatele casei, de una singură,
cu moralul la pământ. Teoretic, Adam şi Cressida stăteau de
pază, pentru cazul în care Fortescue s-ar fi îndreptat spre ei,
cum se aşteptau. Dar, pe măsură ce zilele treceau, se
întrebau dacă nu cumva îşi schimbase planurile şi plecase în
altă parte.
În timpul discuţiilor de la cină, era evident că Adam şi Amy
voiau să o ia spre est, odată ce maşina avea să fie reparată. În
carneţel, era pomenit un mare talent pe care Fortescue voia
să-l ia de la cineva dintr-un sat aflat la vreo două sute de mile
spre est, aşa că poate se dusese într-acolo. Adam voia cu
disperare să împiedice ca talentul acestuia să fie luat. Iar Amy
îşi dorea să ia urma propriei sale sfere. Saul nu era sigur că
voia să-şi părăsească locuinţa, iar Cressida îşi menaja vocea,
păstrându-şi gândurile pentru sine.
Într-o după-amiază, Adam stătea covrig lângă foc,
frunzărind carneţelul lui Fortescue, iar Cressida privea afară,
cum cade zăpada. Din hambarul de piatră răzbătea zgomotul
familiar al ciocanului lovind metalul. Adam se străduia să
desluşească îngrozitorul scris de mână al lui Fortescue…
 
Aşadar, am verificat veridicitatea miturilor şi legendelor […]
desenele din peşteră redau realitatea! Dar am ştiut
întotdeauna că mai sunt multe de descoperit […] o întrebare-
cheie despre această creatură, întrebare pe care mi-am pus-o
de nenumărate ori de când am aflat această legendă, cu mulţi
ani în urmă. Întrebare importantă, pe care atât de mulţi au
ratat-o.
Cred că i-am găsit răspunsul; ultimul meu experiment mă
face, în sfârşit, să fiu sigur! Sunt cu adevărat genial. Acum, că
ştiu răspunsul, nimic nu mă va putea opri. Nimic! În curând voi
trece la faza următoare a planului meu teribil şi, odată ce voi
găsi o cale, voi […]
[…] întrebarea de bază este: CUM A SCĂPAT ACEASTĂ
CREATURĂ CE ADUNĂ TALENTE DIN CRATERUL ÎN CARE
ERA PRIZONIERĂ ŞI CARE A CREAT-O? COMPORTAMENTUL
SĂU A ÎNCEPUT ÎN CRATER DAR A CONTINUAT ÎNCĂ MULŢI
ANI DE-ATUNCI ÎNCOLO, ÎN INIMA NEAGRĂ A JUNGLEI, AŞA
CA […] OARE CUM A IEŞIT?
 
Rapid, Adam dădu mai multe pagini, în speranţa că va găsi
răspunsul la întrebarea asupra căreia Fortescue insistase atât
de mult, sau vreun indiciu legat de ceea ce însemna asta
pentru planul său. Dar Fortescue nu mai pomenea nimic
despre asta. Adam închise carnetul, frustrarea citindu-i-se pe
chip.
— Adam, hai să mergem acasă, te rog, zise brusc Cressida,
sufocată de un val de emoţie. Nu vreau să dau de urma lui
Fortescue şi a creaturii.
Adam lăsă carnetul jos şi se întoarse spre sora lui.
—  Nu putem merge acasă, Cress, trebuie să recuperăm
sferele, pe-a ta şi pe-ale celorlalţi copii.
—  Tu şi Amy o să-i întindeţi o cursă creaturii? întrebă
Cressida, iar în vocea sa puternică se putea distinge tristeţe.
— Va trebui s-o facem, bănuiesc, răspunse Adam. Cred că
va fi nevoie totuşi de nişte pregătiri.
— Şi-apoi? croncăni Cressida.
— Nu ştiu. Ce importanţă are? Îţi pare rău pentru el?
— Nu, răspunse fata. Poate.
—  Fortescue şi hoţul lui de talente călătoresc prin lume
furând talentele la cât de mulţi oameni pot, zise Adam, pe un
ton tot mai ridicat din cauza furiei. Nu-i corect!
— Aşa să fie? Dacă părinţii noştri n-ar fi avut niciun talent,
ar mai fi fost în viaţă, mormăi Cressida. Imaginile din jurul ei
începură să se tulbure când lacrimile sărate îi umplură ochii.
Înghiţi, îşi împinse ochelarii pe nas şi încercă să-şi
limpezească privirea.
— Îmi pare rău. Nu li se poate permite să continue să facă
asta, zise Adam, ignorând comentariul surorii sale.
— Bine! strigă fata. Apoi înghiţi cu greu. Vocea sa deveni o
şoaptă. N-ai decât să fii furios. Eu ies să iau puţin aer. Toată
discuţia asta despre vânătoarea voastră mă enervează. Vocea
i se frânse şi tuşi. Apoi se ridică, îşi aruncă haina pe ea şi
trânti uşa.
Adam se gândi să pornească după ea, dar apoi se opri.
„Las-o să se calmeze”, îşi zise.
 Capitolul optsprezece
ÎNTÂLNIRE ÎN PĂDURE
Cressida se îndepărtă de casă şi intră în pădure. Ningea
blând şi se simţi învăluită de linişte. Copacii îngheţaţi se
înălţau cu mult deasupra capului ei. Se simţea foarte singură,
iar sentimentul de pierdere era aproape copleşitor. Părinţii ei
nu mai erau, dispăruseră din cauza talentului lor, iar acum şi
talentul ei dispăruse. O parte din ea îi era recunoscătoare
creaturii – se bucura că vocea pierise. Fusese o povară. Şi-ar
fi dorit să semene cu Hans Fortissimo, puternică şi împăcată
cu propriile ei abilităţi. Dar nu era cazul. Oricum, în timp ce
mergea privind fulgii de zăpadă care dansau pe propria lor
muzică, în adierea vântului, recunoscu în sinea ei că a fi atât
de talentată fusese şi un privilegiu al sorţii. Adam înţelegea
acest lucru, într-o oarecare măsură. (Poate pentru că el era
atât de obişnuit… bietul băiat!) De-asta voia el să pună mâna
pe creatură şi să recupereze toate talentele.
Gândurile Cressidei se îndreptară către străvechea
creatură. Era sigură că aceasta însemna cu mult mai mult
decât ciudăţenia diabolică pomenită de Fortescue în
carneţelul lui şi cu mult mai mult decât sugera povestea lui
Saul. Creatura avea o înţelegere profundă şi puternică a ceea
ce însemna să fii în viaţă. Poate că fusese păcălită să fure
talentele oamenilor, căci din vagile amintiri ale puţinelor
momente petrecute cu ea, fata era sigură că fiinţa aceea avea
un anume respect pentru toate fiinţele vii. Pe de altă parte,
Fortescue nu avea.
În pădurea tăcută, ceva se mişcă în faţa ei – Cressida se
trezi imediat din visare. Inima începu să-i bată cu putere. Era
un lup? Fata simţi impulsul să se întoarcă foarte repede spre
casă, dar până să apuce s-o facă, zări doi ochi cunoscuţi,
strălucitori, care apăreau din vârtejul zăpezii. Era creatura.
 Era singură, la mică distanţă, de parcă ar fi fost chemată
de gândurile fetei. Fulgii de zăpadă sclipeau pe gluga şi
pelerina de un roşu-închis, iar vârfurile ghearelor sale
albastre, tăbăcite abia erau vizibile, şi, deşi capabile să facă
rău, totuşi liniştite. Cressida nu putea să explice de ce, dar i
se părea o fiinţă singură. Poate era doar o reflexie a propriilor
ei sentimente. O traversă o senzaţie ciudată de calm. Ochii
aceia intenşi, străvechi se uitau fix la ea. Se uită şi ea la fel de
fix. Era trilul hipnotic. Brusc, o imagine apăru în mintea ei,
sau poate ca era mai mult o senzaţie, un impuls: un acoperiş
care arde, fum negru. Şi apoi, trei cuvinte îşi făcură loc în
gândul ei, ca un mesaj binevoitor de departe: PEŞTERA TA
NESIGURĂ. În clipa următoare, creatura dispăru, înghiţită de
zăpadă.
 
Amy trânti cheia franceză în mâna lui Saul, plină de
unsoare. Era atât de mult aplecat în interiorul maşinii, încât
părea că Rândunica Argintie îl înghite. Se trase înapoi şi se
ridică. Se întoarse spre Amy zâmbind.
—  Cred că suntem aproape gata, zise. Trase o husă mare
peste maşină şi se trânti greoi pe un balot de paie. Amy se
aşeză lângă el. Era atât de înalt şi de masiv, că se simţea mică
lângă el. Dar nu era neplăcut.
— Ai trăit aici toată viaţa ta? îl întrebă.
Saul îi aruncă o privire. Era deşteaptă şi avea ceva care-l
făcea să se simtă confortabil şi deschis. Pentru un păstor
morocănos, ăsta era un lucru rar.
—  Da, am stat aici toată viaţa, zise Saul ştergându-şi o
pată de vaselină de pe deget. Părinţii mei au plecat în oraşul
Bonfessa, aflat pe coastă, când eu aveam unsprezece ani.
Mama voia perle, iar tata voia un iaht. Nu mi-a plăcut
niciodată prea mult de ei. I-am întrebat dacă pot să rămân
aici. Au fost de acord şi nu i-am mai văzut niciodată. Munţii,
pajiştile înflorite, pădurile şi, bineînţeles, oile mele au devenit
familia mea. Fortescue a fost nevoit să-mi dea o mulţime de
bani ca să mă determine să merg în excursia aceea în
Marscopia.
— Probabil îţi lipseşte mult turma de oi, zise Amy.
— Aşa este, replică Saul. Nu prea mai am niciun rost fără
ea.
— Hei, hai cu noi. Recuperează-ţi talentul de a citi urmele
animalelor şi poate că vei avea din nou o turmă, sugeră Amy.
Saul rămase pe gânduri. Amy îl urmărea. Spera ca el să
vină cu ei. Le-ar fi fost de folos să fie însoţiţi de un expert în
maşini. Mai mult, îşi dădu seama că, aşa aspru cum era el, îl
plăcea.
Uşa hambarului se deschise şi lumina plăcută a după-
amiezii se împrăştie pe podeaua de piatră. Cressida stătea în
cadrul uşii, cu o mulţime de pături şi perne în braţe. Adam
păşi în spatele ei – la fel, cu braţele pline de aşternuturi.
— M-am gândit să dormim aici în noaptea asta, zise simplu
fata. O să fie amuzant.
—  Asta n-are nimic de-a face cu mine, adăugă Adam,
ridicând preocupat din umeri, cu un aer dezorientat.
 
Noaptea era atât de întunecată, încât cele două siluete care
se apropiau de casă nu păreau a fi decât nişte umbre
fantomatice. Fortescue se întoarse spre creatură.
— Hai să terminam repede, şopti el. Ar fi trebuit să scap de
Shafer acum o mie de ani, în junglă.
Creatura scoase un mârâit grav, întrebător.
Fortescue oftă. Nu ştiu de ce nu poţi să faci un efort şi să
încerci să vorbeşti. Tu mă înţelegi, iar eu fac tot posibilul să
pricep ce înseamnă înfiorătorul tău mârâit, dar ar fi mult mai
bine dacă…
Creatura îl întrerupse cu o altă serie de scheunături, tot
mai puternice.
— De ce? De ce… ce? îi aruncă Fortescue. De ce dăm foc la
grota aia a lui?
Fortescue se lupta să-şi controleze iritarea. Cu mare efort,
încercă să-şi facă vocea să sune mai cald.
 —  Îi dăm foc la casă pentru că Shafer a rămas singurul
care ştie prea multe despre tine. Ar putea să ne strice
planurile. Şi, după cum îţi tot spun, nimic, repet, nimic nu
trebuie să ne strice planurile. Nu uita, Shafer e un om rău.
Te-a vânat şi te-a pus într-o cuşcă. Te-am salvat din mâinile
lui, îţi aminteşti? În ziua în care ţi-am dat această pelerină
specială, care-ţi place atât de mult. Oricum, te poate găsi din
nou – oricât de puţin probabil ar părea acum, când avem
sfera talentului său de a găsi urmele. Fortescue chicoti pentru
sine, după care continuă: Aşa că-l reducem la tăcere şi apoi
ne continuăm minunata şi nemaipomenita distracţie de a
aduna valoroasele, strălucitoarele sfere de talent. Îţi place să
le iei, nu-i aşa? Iar eu te conduc la cele mai bune. Ai văzut cât
de multe fac pentru tine? Sunt singurul tău prieten, Denap. Să
nu uiţi niciodată asta!
Auzindu-şi numele, creatura scoase un tril şi, afectuoasă şi
îndatoritoare, se repezi să aşeze mormane de lemne pe lângă
casă, cu mişcări îndemânatice, lipsite de efort. Câteva minute
mai târziu, Fortescue aprinse un chibrit şi casa luă foc
aproape instantaneu. El şi creatura făcură un pas înapoi,
uitându-se la flăcările şi fumul care ieşeau pe ferestre.
—  Am rezolvat problema! strigă Fortescue peste zgomotul
focului. Dar în secunda următoare, deveni conştient de un alt
zgomot, care venea de la mică depărtare. Era un fel de mârâit
grav. Ca o pisică mare sau poate… o maşină mare. Fortescue
se întoarse, apoi el şi creatura trebuiră să sară într-o parte
când uşile hambarului de piatră fură spulberate de
Rândunica Argintie, cu Saul Shafer la volan. Maşina torcea şi
arăta ca nouă. Toate loviturile de pe ea dispăruseră, liniile
sale suple şi rotunjite îşi recăpătaseră gloria de odinioară.
Vopseaua argintie fusese lustruită şi reflecta strălucirea
portocaliu-roşiatică a focului. Amy, neliniştită, se afla lângă
Saul, iar Adam şi Cressida se înghesuiseră pe locurile din
spate.
— Mă bucur să te văd din nou, îi spuse Saul lui Fortescue,
coborând geamul şi turând motorul, şi mulţumesc foarte mult
că mi-ai încălzit casa!
Şi cu asta, Saul apăsă pe acceleraţie, iar maşina, vuind,
coborî pe potecă.
— Opreşte-i! îi strigă Fortescue creaturii.
Aceasta o luă la fugă după maşină, iar ochii săi strălucitori
îi privi prin lunetă pe Adam şi Cressida. Înspăimântaţi, se
îndepărtară amândoi de lunetă. Era o privelişte înfricoşătoare.
Chiar şi Cressida, căreia i se părea greu să creadă că acea
creatură le-ar face cu adevărat rău, se simţea îngrozită –
puterea lui Fortescue asupra creaturi era cu adevărat uriaşă.
Dar avansul Rândunicii Arginti era într-adevăr foarte mare.
Hoţul de talente rămase curând în urmă.
—  Îmi pare rău c-am mormăit când aţi vrut să dormiţi în
hambar, îi spuse Saul peste umăr Cressidei. Mulţumesc,
Cress.
— Îmi pare rău pentru casa ta, Saul, zise fata.
— Hei, mă întrebam dacă să vin sau nu cu voi. Ce cale mai
bună poate fi ca să mă hotărăsc? zise Saul.
Privi spre Amy cu un zâmbet trist. Ea îi întoarse zâmbetul,
conştientă de pierderea suferită de el.
Adam se uita la Cressida cu ochii mari, plini de surprindere
şi nedumerire.
— De unde ai ştiut că trebuie să plecăm din casă, Cress? o
întrebă el.
Fata ridică din umeri:
— Intuiţia.
—  Intuiţia? repetă Adam. Intuiţia că ar trebui să dormim
cu toţii în hambar. Glumeşti? Ia să văd, eu intuiesc că ar
trebui sa ne îmbrăcăm cu toţii în costume de vaci şi să trăim
într-un wigwam{8}.
— Bine, bine. Am văzut creatura în pădure. Singură. Mi s-a
părut că mă avertizează. Nu ştiu cum, zise ea.
— Hmm… asta e interesant, mormăi Saul.
—  Ai văzut creatura? De ce nu ne-ai spus? întrebă Adam
ridicând tonul.
— Pentru că nu vreau s-o prindeţi, răspunse ea.
 Vocea îi era aproape tandră. Îşi întoarse privirea de la
Adam.
Acesta îşi muşcă buzele.
—  Hai să ne întoarcem! aruncă el în direcţia lui Amy.
Balonul trebuie să fie în apropiere, probabil ascuns de copaci.
Sacul cu sfere trebuie să fie acolo.
—  Nu e momentul potrivit, Adam. Suntem nepregătiţi.
Creatura ne poate înfrânge pe toţi, răspunse Amy. Se întoarse
spre Saul. Ai putea conduce puţin mai încet? adăugă ea,
strâmbându-se că erau atât de aproape de marginea
drumului şerpuitor. Valea de dincolo de margine era foarte
adâncă.
— Desigur. Dar mai întâi, mi-ar plăcea să ajung puţin mai
departe de nebunu-ăla piroman şi de creatura lui care-ţi
îngheaţă sângele în vene. E-n regulă? zise Saul, făcând
maşina să zboare pe o altă curbă foarte strânsă.
— Ai dreptate, zise Amy.
 
***
 
Fortescue bătu din picior şi se încruntă văzând că maşina
dispărea în întuneric. Detesta ca planurile să-i fie date peste
cap. Îi plăcea să creadă că lumea şi toate lucrurile erau sub
controlul lui. Cum de îndrăzneau oamenii să nu-i respecte
dorinţele? Creatura stătea liniştită lângă el. Simţea frustrarea
lui Fortescue şi îşi mişcă jenată piciorul lung şi osos.
— În maşină erau cei doi fraţi Bloom şi femeia aia nebună,
care-a fost cândva pilot de curse, zise Fortescue. Cum de-au
scăpat din avalanşă? Asta devine o problemă, o problemă
extrem de neplăcută.
Privi cum o bucată uriaşă din acoperişul fumegând al casei
lui Saul Shafer se prăbuşi, aruncând o jerbă de jar roşu.
—  Se îndreaptă spre est, conform notelor pe care le-am
scris în legătură cu talentele pe care voiam să le adun în
această călătorie, îi spuse Fortescue creaturii. Hai să mergem!
Trebuie să ne punem mai mult mintea la contribuţie ca să ne
ocupăm de aceşti nepoftiţi. Există cineva care cred că ne va
ajuta. Cineva cu care s-ar putea să reuşim să facem o
înţelegere.
 Capitolul nouăsprezece
MIC DEJUN ÎN NORI
Deşi spaţiul din spate al Rândunicii Argintii era strâmt,
între Adam şi Cressida părea să fie o distanţă mare. Fiecare
privea pe geamul lui, pierdut în gânduri, urmărind cum
treceau pe lângă ei munţii masivi, întunecaţi. Amy deschise
carneţelul lui Fortescue şi urmări cu degetul pe hartă zona
din estul casei lui Saul.
—  Hai să găsim satul, zise Amy. Fortescue l-a marcat el
pentru un motiv. Trebuie să fie acolo ceva sau cineva pe care
vrea să-l găsească. Amy se ţinu de scaun şi se uită la Saul. Şi,
te rog, vrei să conduci mai cu grijă?
Cressida se uită la părul blond, ondulat de pe ceafa lui
Saul. Brusc, părea diferit de bărbatul pe care-l văzuse prima
dată stând pe stânca aceea.
— S-au terminat zilele de amărăciune, Saul? întrebă încet.
Ochii bărbatului îi zâmbiră în oglinda retrovizoare.
— Ştii ce, Cressida? Cred că s-au terminat, zise el cu o voce
lipsită de griji.
Cressida şi-ar fi dorit să se simtă şi ea la fel.
Rândunica Argintie aluneca pe drumurile ce şerpuiau prin
munţi, cu farurile sale puternice luminându-i calea. Motorul
torcea mulţumit de sine. Încălzirea mergea bine şi toţi cei
patru călători se simţeau în siguranţă, la căldură în coconul
lor lucitor. La un moment dat, Cressida le arătă balonul în
formă de plus şi magazia trecând sus, pe deasupra capetelor
lor, profilându-şi silueta pe fundalul lunii şi călătorind în
aceeaşi direcţie ca ei. Oriunde s-ar fi îndreptat acum
Fortescue şi creatura, vor ajunge acolo înaintea Rândunicii
Argintii.
— Vrei s-o ia înaintea noastră. Vrei să ia toate talentele din
lume, îi spuse Adam Cressidei, iar fruntea sa netedă deveni
încruntată.
 —  Nu mă înţelegi deloc, Adam, zise Cressida, neluându-şi
ochii de la priveliştea de dincolo de geamul ei.
— Nu, nu te-nţeleg, răspunse el.
 
În timp ce soarele începea să se iţească deasupra vârfurilor
lanţului Kappa-Nage, stingând stelele una câte una,
Rândunica Argintie traversă o cascadă, pe un pod îngust, şi
intră într-un mic sat cuibărit sus, în nori. Era un loc drăguţ,
unde casele erau solide, decorate şi înghesuite una într-alta,
pe străzi şerpuitoare, pavate trainic. Pe acoperişuri şi pe jos
erau petice de zăpadă. Steaguri colorate ridicate pe catarge
fluturau în vânt şi aproape fiecare acoperiş cu ţiglă roşie avea
o giruetă. Fiecare era unică, dar toate erau învârtite la unison
de vântul schimbător care sufla prin sat. Adam încercă să
treacă-n revistă toate giruetele diferite pe care le vedea. Era
un alpinist care punea un steag, un copil care călărea pe
spinarea unui lup, un elan care trăgea un plug.
— Asta e o oaie care sare peste un gard, zise.
— Ah, au bun-gust pe-aici, rânji Saul.
Maşina îşi continuă drumul printre comercianţii care-şi
întindeau tarabele şi printre copiii aflaţi în drum spre şcoală.
Adam îi saluta cu mâna pe copii, iar aceştia rămâneau cu
gura căscată şi aplaudau maşina. În cele din urmă, Saul trase
în faţa unei cafenele şi opri motorul. Rândunica Argintie oftă
satisfăcută şi, după un păcănit scurt, rămase tăcută.
— Are cineva chef de mic dejun? întrebă Saul vesel în timp
ce-şi scotea din spatele scaunului toiagul favorit.
Proprietarul cafenelei era un bărbat uriaş şi vesel, cu o
mustaţă atât de deasă, încât părea o mătură. Pe umărul său
înclinat stătea o veveriţă roşie, vioaie. Bărbatul puse o tavă
mare pe masă şi începu să aranjeze pentru vizitatorii săi un
mic dejun care arăta absolut delicios. Clătite fierbinţi, unse
cu unt, omletă, cârnaţi, piure de cartofi, pâine prăjită, o
varietate de sucuri şi cel mai minunat mirositor ceai de
fructe.
 —  Nimic nu se compară cu un mic dejun bun, declară
proprietarul bătându-se peste burta uriaşă. De fapt, uneori
nu pot rezista şi mai iau un mic dejun la ora prânzului. În
zilele respective, îmi iau prânzul la cină. Dar să nu mă înţelegi
greşit, nu aş lua niciodată cina la micul dejun. Micul dejun
trebuie să fie întotdeauna mic dejun.
Adam, Amy şi Saul se uitară unii la alţii şi zâmbiră. Era
evident că dăduseră peste expertul mondial în mic dejunuri şi
burţile care le chiorăiau îi erau recunoscătoare. Şi dacă micul
dejun era un festin pentru stomac, cafeneaua în sine era un
festin pentru ochi. Lămpi mici de alamă erau atârnate de
grinzile de lemn întunecat la culoare, cu sculpturi imposibil
de complicate ale unor flori. Toată mobila era şi ea împodobită
din belşug cu modele delicate, şi chiar şi ferestrele etalau
formele răsucite ale unor frunze, care se întindeau peste
panourile de sticlă.
—  Numele meu este Maurice Shaparelli. Am venit aici în
vacanţă acum douăzeci şi patru de ani şi nu m-am mai întors
niciodată acasă, declară proprietarul cafenelei bătându-se cu
pumnul în piept. Acum, asta e casa mea şi o iubesc. Arătă
spre veveriţa de pe umărul său. Acesta este prietenul meu,
Tarloff. L-am crescut de când era mic.
— E drăguţ, şopti Cressida, zâmbind şovăielnic, spontan.
Shaparelli se încruntă puţin.
— Nu, nu drăguţ. El crede că e puternic şi frumos ca mine.
Shaparelli încercă să pară serios, dar imediat îi scăpă un
hohot scurt de râs.
— Oh, ok.
Cressida îl plăcea pe Shaparelli. Era amuzant.
—  Şi… ce se mai petrece pe-aici? întrebă Amy servindu-se
cu omletă pe pâine prăjită.
—  Oh, nu prea multe, zise Shaparelli. Aici, sus, ducem o
viaţă simplă. Asta e frumuseţea. Altitudo este un fel de
răscruce a lumii. Oricine poate trăi aici câtă vreme se
respectă pe sine şi pe toţi ceilalţi. Cei care nu iubesc viaţa şi
oamenii descoperă curând că aerul e prea rarefiat şi trebuie
să plece.
—  Noi o să descoperim că aerul e prea rarefiat? întrebă
Cressida, vocea îi era şoptită, dar privirea îi ardea cu
intensitate.
— Oh, nu, răspunse Shaparelli. Se aplecă s-o privească de-
aproape pe Cressida. Voi toţi sunteţi oameni buni. Îmi dau
seama. Oamenii nu-foarte-drăguţi vin şi trăsnesc şi pufnesc şi
vorbesc despre cum să schimbe Altitudo; dar nu-l poţi
schimba. E bătrân şi foarte sigur de ceea ce reprezintă. Nu ai
lega o fundă roz pe o balenă, nu-i aşa?
Saul şi Amy schimbară o privire. Acest bărbat avea, cu
siguranţă, o mulţime de lucruri interesante de spus.
— Satul ăsta se numeşte Altitudo? întrebă Adam.
—  Da. Probabil ai observat că suntem foarte, foarte sus.
Chiar şi norilor le este greu să plutească atât de sus.
Majoritatea oamenilor ajung aici cu avionul. Aţi făcut bine că
aţi venit cu maşina.
—  Mulţumesc, zise Saul, scoţând limba către Amy şi
bătând cu toiagul în podea, în semn de aprobare.
Adam râse, iar Amy se lupta cu dorinţa de a da o replică
tăioasă. În loc de asta, îşi ridică privirea către proprietar, care
luase pe furiş un cârnat de pe masă şi-l îndesă prin mustaţa
sa uriaşă în gură.
— Atunci… e vreun aeroport prin apropiere? întrebă el.
—  Ei, e mai mult un colţ de stâncă. Grace Verdi este
singurul pilot care poate ateriza cu un avion pe el. Când
vizitatorii vin în Altitudo pe calea aerului, spun întotdeauna
cât de grozavă este Grace. Shaparelli luă o clătită de pe masă.
Este un adevărat geniu! Aşa un talent!
În acel moment, se uitară cu toţii unii la alţii.
— Ne poţi spune unde este aeroportul? întrebă Adam.
 
Adam privi în jos către şerveţelul pe care Shaparelli
scrisese instrucţiunile. Se întoarseră cu toţii la maşină, sătui
şi nerăbdători s-o găsească pe Grace Verdi.
 —  Fă dreapta în faţa magazinului de prăjituri, zise Adam
citind de pe şerveţel. După asta, a scris: „cornuri cu cremă
senzaţionale”. Când se apropie de vechea brutărie, Saul trase
de volan, iar Rândunica Argintie intră pe o alee întortocheată
şi atât de îngustă, încât oglinzile retrovizoare aproape că
atingeau pereţii.
— Trageţi adânc aer în piept, zise Saul concentrându-se să
nu atingă piatra.
— Ce bine că nu conduci tu! îi spuse Adam lui Amy.
Ea se strâmbă şi privi în spate, spre Adam.
— Ai grijă, amice.
Adam se uită din nou pe şerveţel.
—  Stânga, în faţa magazinului de dulciuri cu „delicioase
cafele şi cu la fel de delicioasa domnişoară Loraine”, zise
Adam, arătând spre şerveţel. Chiar aşa scrie!
Saul făcu stânga şi nici el, nici Amy, Cressida sau Adam nu
rezistară să nu arunce o privire spre magazinul de dulciuri. O
femeie solidă cu păr blond împletit, obraji roz şi un zâmbet
larg îi salută fluturând o mână dolofană.
Îi răspunseră şi ei. Adam se uită din nou pe şerveţel.
— Ok, acum trecem de magazinul cu plăcinte de pe stânga.
Se pare că aici au „rulouri cu cârnaţi, bune de-ţi lasă gura
apă”. Şi fă dreapta în capătul străzii.
—  Măcar acum suntem informaţi asupra bucătăriei locale,
dacă nu altceva, zise Amy.
Saul trase de volan şi intră pe o stradă scurtă, care dădea
pe un drum şerpuit ce ducea din sat la micul aeroport.
Priveliştea din faţa lor era spectaculoasă. Adam, Amy,
Cressida şi Saul înghiţiră în sec toţi odată. Aşa cum spusese
şi Shaparelli, aeroportul era mai degrabă un colţ de stâncă
ieşit din munte decât o pistă de aterizare. Era neted, dar nu
mai lung decât distanţa pe care Adam putea arunca o minge.
Pe trei părţi era mărginit de prăpăstii uriaşe, adânci de sute
de metri, şi dincolo de acestea, la distanţă, se aflau munţi
înalţi. Nori pluteau la marginea micii zone de aterizare,
făcând-o să pară şi mai mică, şi mai periculoasă. Patru
baloane iluminate, roşii erau ancorate câte unul la fiecare colţ
al pistei, ca s-o facă uşor de văzut din aer.
Saul parcă maşina şi ieşiră cu toţii, punându-şi rapid
hainele ca să se apere de aerul tăios de rece. Pe jos era un
strat subţire de zăpadă.
— Uau, verificaţi-mi presiunea din cauciucuri! Chiar poate
cineva să aterizeze cu un avion pe asta? întrebă uimită Amy.
Brusc se auzi un zgomot depărtat, ca un bâzâit, iar Adam
se întoarse şi văzu ceva ce părea a fi un mic avion de patru
locuri, ce se apropia dinspre nord. Zbura printr-un canion
îngust şi sinuos, între doi pereţi netezi de stâncă.
— Se pare că suntem pe cale să aflăm, zise.
Era palpitant. Privi spre Cressida – chiar şi ea părea
încântată de perspectivă.
— Trebuie să fie un pilot uimitor, şopti Cressida.
—  Eşti bucuroasă că te afli aici, nu-i aşa, Cress? nu se
putu abţine Adam să nu întrebe, dar Cressida nu-i răspunse.
Când avionul se apropie, ceva familiar coborî dintr-un nor,
nu prea departe de aeroport. Amy mârâi şi Cressida făcu un
pas înainte, acoperindu-şi gura cu mâna.
Un balon auriu, în formă de plus se mişca pe culoarul de
zbor al avionului.
Lui Adam îi îngheţă sângele în vene. Saul se uită la
magazia care atârna sub balon.
— Nu, nu. Cu siguranţă, nu se pot gândi… bombăni Saul,
răsucindu-şi nervos degetele groase în jurul toiagului de
păstor.
Înainte de a apuca să-şi termine vorba, creatura sări din
magazie şi pluti prin aer, descriind un arc lung, graţios. Cu o
uimitoare dexteritate, ateriză pe aripa avionului, aproape
lipindu-se de ea. Un moment, micul avion se clătină violent
dintr-o parte într-alta, până când pilotul reuşi să compenseze
surplusul de greutate şi să facă din nou avionul să zboare
drept. Dar acum, creatura trăgea cu toată forţa de uşa
pilotului. Balamalele se rupseră şi creatura aruncă uşa într-o
parte. Aceasta se rostogoli în jos, spre vale, sub nori. Hoţul de
talente, cu pelerina fluturându-i mândră în aer, se târî în
cabină.
—  Preferă să pună mâna pe un talent atunci când e în
acţiune, zise încet Adam.
Amy se uită la el şi încuviinţă cu amărăciune.
 
  
Cu o uimitoare dexteritate, ateriza pe aripa avionului,
aproape lipindu-se de ea.
 Capitolul douăzeci
ADAM CEL CURAJOS
În mai puţin de un minut, creatura ieşi din cabină ţinând
în mâini o sferă albastru-deschis. Când balonul trecu pe
lângă ea, sări de pe aripa avionului pe acoperişul magaziei de
tablă. Adam, Cressida, Amy şi Saul deveniră atenţi la avion.
Era evident că persoana care-l pilota avea necazuri.
Clătinându-se, avionul pierdea rapid din altitudine.
—  Hei, încă mai poate ateriza în siguranţă, zise Amy, cu
maxilarele încordate.
Cressida îşi îngropă faţa în palme. Cu ochii mijiţi, Saul
privea în sus la balonul care dispărea după un pisc
îndepărtat şi mormăia în barbă toate înjurăturile pe care le
ştia. Adam privea avionul apropiindu-se de pista de aterizare.
I se părea că vine prea repede. Cu o bufnitură puternică,
roţile avionului izbiră pământul. Frânele scârţâiră şi zăpada
fu împrăştiată în toate părţile.
— E jos, zise Amy cu uşurare.
Cressida ridică privirea şi zâmbi. Dar Saul îşi dădu seama
că avionul nu avea prea mult loc să oprească. Dar înainte de
a apuca să-şi exprime îngrijorarea, Adam alerga spre avion.
— Aăă… ce face? întrebă Amy.
—  Adam, nu! strigă Cressida. Dar vocea îi era slabă şi,
oricum, strigătul ei nu l-ar fi oprit pe Adam. Tuşi şi-l privi pe
fratele ei cu un amestec de exasperare, furie şi îngrijorare.
Avionul încetini până ajunse la o viteză aproape egală cu
cea la care aleargă oamenii. Adam sprintă cât de mult putu ca
să ajungă în dreptul lui. Era, într-adevăr, un avion cu patru
locuri, un biplan cu o elice în faţă. Emblema era în două
nuanţe de verde, iar pe fuzelaj, cu litere albe, complicate,
scria „Verdi Air Tours”. O vedea pe Grace cea cu părul roşu
luptându-se cu comenzile, cu ochii săi de culoarea alunei
plini de frustrare. Un cuplu rotofei, cu părul cărunt stătea în
spate. Amândoi purtau cămăşi asortate şi pantaloni scurţi
kaki şi aveau aparate foto agăţate la gât. Păreau îngroziţi.
— Poţi să mai încetineşti? îi strigă Adam lui Grace.
— Crede-mă că încerc! îi strigă şi ea.
Avionul încetini puţin şi, cu un mare efort, Adam sări pe
aripă. Se ridică, privi în faţă şi văzu că se apropiau rapid de
capătul pistei. O prăpastie îngrozitoare se afla chiar în faţa
lor. Trecu prin gaura unde fusese înainte uşa şi se aşeză greoi
lângă Grace.
— N-o să ne oprim, bombăni Grace în barbă.
În secunda următoare, avionul ajunse la capătul pistei şi se
prăbuşi în abis.
Amy scoase un ţipăt scurt şi, împreună cu Saul şi
Cressida, alergă pe pistă şi privi peste marginea ei. Avionul
era departe, jos, un punct verde dispărând printre norii joşi.
— La ce se gândea puştiul? întrebă Amy, cu vocea pierdută
din cauza şocului.
—  El nu gândeşte. El niciodată… răspunse Cressida, dar
vocea i se frânse.
— Cred că pur şi simplu s-a gândit că pilotul are nevoie de
ajutor, zise Saul.
Un val de furie şi neîncredere o cuprinse pe Cressida. De ce
trebuia să fie întotdeauna atât de încăpăţânat? Nu se gândea
niciodată la consecinţe când se apuca de ceva. Nu era că îşi
dorea să fie erou. Saul avea dreptate, el doar voia să ajute.
Ochii începură să o înţepe în timp ce lacrimile se adunau în
ei. Fratele ei era zgomotos, stupid, enervant. Dar era mai bine
să fie aşa. Mai bine, decât să nu-l aibă prin preajmă.
— Stai, strigă brusc Saul şi arătă cu degetul spre un punct
verde care ieşise din norii rarefiaţi, cam la o milă de locul în
care se aflau ei. Avionul se clătina dintr-o parte în alta, dar
măcar urca. Cressida răsuflă uşurată, dar apoi o cuprinse o
furie şi mai mare – cum de-o obliga Adam să treacă prin aşa
ceva?!
În avion, Adam se uita la instrumente cu uimirea unui
novice.
 — E complicat, nu-i aşa? zise Grace, ridicându-şi vocea ca
să acopere zgomotul motorului.
— Oarecum, răspunse Adam.
— Am reuşit să evit să ne prăbuşim, dar dincolo de asta nu
cred că mai sunt de prea mare ajutor, zise Grace.
Adam cerceta butoanele din faţa lui, încercând să-şi dea
seama ce fac. Altitudine, viteză, direcţie.
—  Nu trebuie decât să încerci să pilotezi în aşa fel încât
niciunul dintre acele alea să nu se mişte prea mult. Bine? zise
Grace. Acum ia manşa şi pune picioarele pe pedale.
— Mmm… bine, zise Adam.
Prinse capetele manşei şi îşi puse picioarele pe pedale.
Imediat, îşi dădu seama ce efect aveau chiar şi manevrele
foarte uşoare.
— Mâinile şi picioarele doar modifică direcţia în care zboară
avionul. Să stai în aer e o chestiune de putere. Asta îmi
amintesc, zise Grace, şi cu asta mări viteza.
Apoi îşi luă mâinile de pe comenzi, care brusc i se părură
atât de străine şi de alarmante. Aruncă o privire lateral, spre
Adam.
— Ştii cumva ce mi s-a întâmplat? întrebă.
—  O creatură ţi-a luat talentul de a zbura, sfera unică a
talentului tău, răspunse Adam pe un ton oarecare.
—  Hmm… Oricât de ciudat ar părea… te cred. E greu de
explicat. Ştiu ce face fiecare buton, dar e ca şi cum comenzile
ar fi îngropate în nisipuri mişcătoare. Nu e nimic limpede.
Grace clătină din cap şi îşi privi mâinile. Acum i se păreau
neîndemânatice.
— Putem să aterizăm în altă parte? întrebă Adam.
—  Nu. Avem prea puţină benzină. E nevoie de un rezervor
aproape plin ca să ajungem la Altitudo. Nu ne putem întoarce,
răspunse Grace. Trebuie să aterizăm aici.
Adam privi în sus şi într-o parte, către minuscula pistă, şi
înghiţi cu noduri. Perechea din spate tăcuse destul, iar acum,
bărbatul se aplecă înainte, cu faţa roşie şi transpirată.
 —  Puştiul ăsta agasant vrea să efectueze aterizarea?
întrebă.
— Să sperăm că va reuşi, domnule Palmer, răspunse Grace
cu voce rece.
—  Ce a fost chestia aia oribilă? continuă să vorbească
domnul Palmer.
— Vă rugăm, e nevoie să fiţi tăcut şi calm, îl linişti Grace.
Bătu cu degetul în indicatorul rezervorului. Într-adevăr,
rezervorul era aproape gol. Avem o singură şansă, puştiule.
Nu vom avea ocazia să mai încercăm încă o dată.
Adam simţi cum i se umezesc palmele pe manşă.
Încuviinţă.
—  O să fie dificil, dar nu imposibil. Am dovedit asta de
multe ori. Ok? Acum, o să te ghidez, adăugă Grace.
Adam încercă să se concentreze la ce făcea. Îşi aminti
spusele lui Shaparelli despre Grace. Dar el, Adam, nu era un
pilot talentat. Dacă se gândea bine, nu era talentat la nimic,
ce să mai vorbim de pilotaj. Mâinile începură să-i tremure.
Grace îi vorbi cu blândeţe.
— Cum te numeşti, băiete?
— Adam, Adam Bloom, zise el.
—  O s-o facem şi pe-asta, Adam, zise Grace cu glas calm.
Ok. Trebuie să ne apropiem de pistă. Un pic mai multă viteză,
ca să nu ne prăbuşim, şi trage de maneta aia. Astea sunt
flapsurile. O să ne ridice şi o să scadă viteza picajului, zise
Grace repede, şi Adam se strădui să se concentreze şi să-i
urmeze instrucţiunile. Trenul de aterizare e deja coborât, aşa
că să pornim.
— Şi să ne oprim, încercă Adam să glumească.
Grace zâmbi.
— Şi să ne oprim, repetă ea, atât pentru moralul ei, cât şi
pentru al lui.
Puteau să reuşească! Era necesar să reuşească!
Saul, Amy şi Cressida urmăreau avionul care se înclina.
Soarele sclipea pe aripile sale lucioase, verzi.
 —  Probabil că Adam este cel care pilotează. Se descurcă
bine, zise Saul.
— Şi, la naiba, să sperăm că puştiul va reuşi să aterizeze,
adăugă Amy, cu maxilarele încă încleştate.
—  E prost, prost, prost, bâlbâi Cressida, privind în sus,
apoi în altă parte, apoi din nou în sus. Fiecare fibră din
corpul ei tremura.
Acum, avionul era mai mult sau mai puţin aliniat cu pista.
Adam se gândi că părea şi mai scurtă de-acolo, de unde era
el, dar încercă să nu se mai gândească la asta. Cu ceva mai
multă viteză decât i-ar fi plăcut, capătul pistei se apropia de
ei.
— Redu viteza! zise calm Grace.
Adam împinse manşa înapoi şi avionul ateriză, izbindu-se
de pista acoperită de iarbă.
— Sunt jos! strigă Saul.
— Aruncă ancorele, Adam! zise Amy.
Avionul mergea cu mare viteză, în timp ce Adam apăsa
frâna.
— Nu prea mult sau o să cazi în nas! îl avertiză Grace.
Avionul încetinea, dar capătul pistei se apropia din nou cu
repeziciune.
—  N-o să ne oprim, zise Adam simţindu-se neajutorat, în
timp ce capătul pistei era tot mai aproape.
—  N-o să reuşească, murmură Cressida. Îşi încleşta
mâinile în timp ce o senzaţie de rău îi cuprindea stomacul.
Lui Adam îi veni brusc o idee. Se întoarse spre Grace.
— Putem ridica roţile? îi aruncă el.
— Nu acum, că suntem pe pământ, răspunse ea.
— Există comenzi manuale? continuă Adam.
Grace înţelese la ce se gândea el. Înghiţi cu greu şi îi arătă
lui Adam o manetă lângă piciorul lui. Băiatul o apucă.
Avionul era acum foarte aproape de margine.
—  Îmi pare rău, îi spuse lui Grace înainte să tragă de
manetă.
 Saul, Cressida şi Amy înghiţiră în sec când roţile se
strânseră sub avion. Se prăbuşi în faţă, iar elicea se înfipse în
pământ, aruncând bucăţi de noroi îngheţat. Cu un zgomot
puternic, avionul alunecă pe burtă, cu aripile atingând
pământul îngheţat. Dar încetinea. Saul o luă la fugă spre el,
cu toiagul întins. Cu un ultim efort, Adam întoarse coada
într-o parte, avionul se răsuci rapid în lateral şi se opri. Se
afla chiar la capătul pistei, clătinându-se, cu una dintre aripi
depăşind marginea, cu elicea îndoită, inutilizabilă. Saul reuşi
să agaţe una dintre roţile distruse cu capătul îndoit al
toiagului său, îşi înfipse călcâiele în zăpadă şi se lăsă pe
spate, reuşi să contrabalanseze avionul suficient cât să-l
oprească, să-l împiedice să cadă.
Adam se prăbuşi în scaun. Inima îi bătea să-i sară din
piept.
Grace îi zâmbi.
— Poţi oricând să fii copilotul meu.
—  Mmm… dacă nu ai nimic împotrivă, cred că mi-a cam
ajuns cu zburatul, deocamdată, răspunse Adam.
Cei doi pasageri se aplecară, cu feţele palide şi furioase.
— Vrem banii înapoi, spuseră într-un glas.
Amy şi Cressida alergară spre Saul, în timp ce Adam şi
Grace ieşeau cu grijă din avion, pe partea care dădea spre
pistă. Părul lui Adam era şi mai zbârlit decât de obicei. Cei doi
pasageri se strecurară afară în urma lor, şi Grace le trânti
nişte bancnote în palmele întinse, nerecunoscătoare. Cu un
mormăit satisfăcut, porniră în direcţia satului.
—  Nu pot să cred ce-ai făcut, îi spuse Saul lui Adam. Ai
acţionat fie incredibil de prosteşte, fie incredibil de curajos.
Adam ridică din umeri.
—  Hai să spunem curajos, nu-i aşa? zise Grace bătându-l
pe Adam pe umăr.
Cressida se uită la fratele ei:
—  Prosteşte pare să se potrivească mai bine, mormăi ea
furioasă.
Adam o privi în ochi. Uneori chiar nu o înţelegea.
 În spatele lor, trosnind şi pocnind, avionul se rupse brusc
şi, parcă suspinând, alunecă peste marginea pistei, căzând în
valea adâncă, învârtindu-se tăcut iar şi iar.
Grace lăsă să-i scape un mormăit şi se aplecă să-l
urmărească printre norii de dedesubt.
—  Frâne fumegânde! Hai să plecăm de pe stânca asta
ameţitoare şi să mergem să luăm nişte ciocolată caldă, sugeră
Amy bătându-l puternic pe Adam pe spate. Acesta îi zâmbi
vag.
— Cu şase cuburi de zahăr pentru mine, mormăi el.
 Capitolul douăzeci şi unu
NATURA TALENTULUI
Shaparelli era extrem de bucuros să-i vadă pe toţi din nou.
Când dădu cu ochii de Grace Verdi, se înclina, duse un deget
la buze, scormoni în buzunar şi scoase o cheiţă. Se îndreptă
în vârful picioarelor, cu trupul său uriaş, până la un dulap cu
vitrină şi-i descuie uşa. Manevrându-le ca pe ouăle unor
specii pe cale de dispariţie, luă de-acolo un set de ceşti
delicate, de porţelan, cu farfuriuţe.
—  Doar ce e mai bun pentru uimitoarea şi minunata
domnişoară Verdi, zise el.
Shaparelli li se alătură celorlalţi, la masă. Fusese o
dimineaţă liniştită şi se bucura de perspectiva unei companii
plăcute. Ciocolata fierbinte era într-o carafă mare de argint şi
mirosea minunat. Lângă ea era o tavă de argint plină vârf cu
biscuiţi cu ciocolată, având formele diferitelor giruete din
Altitudo. Shaparelli turnă ciocolata în ceştile de porţelan,
oftând satisfăcut. Adam şi Amy fură primii care gustară, şi îşi
zâmbiră larg. Asta era chiar mai bună decât ciocolata caldă de
la hotelul Peritus.
— Cum a fost zborul, domnişoară Verdi? întrebă Shaparelli
în timp ce-i dădea bucăţele de biscuit lui Tarloff, urcat, ca de
obicei, pe umărul său.
— Interesant, răspunse Grace.
—  Continuă, o zori Shaparelli, apucând un biscuit şi
îndesându-şi-l prin mustaţă, întreg, în gură.
— Am pierdut controlul avionului, şi acest băiat extrem de
curajos a sărit la bord chiar înainte să cădem de pe pistă. Ne-
a adus înapoi întregi, zise Grace, bătându-l pe spate pe Adam.
Shaparelli îl privi pe băiat cu alţi ochi. Lasă să-i scape un
fluierat.
— Spune-mi, cum ţi se pare ciocolata? îl întrebă imediat.
— E grozavă, răspunse Adam.
 Shaparelli încuviinţă şi se întoarse spre Grace.
— Dar de ce ai pierdut controlul?
— Asta e partea ciudată, răspunse fata.
Privi în jur, la Saul, Amy, Cressida şi Adam. Cu toţii se
uitau unii la alţii. Cum puteau exprima în cuvinte ceea ce
ştiau?
—  O creatură străveche i-a furat talentul la zbor, zise în
cele din urmă Adam. Talentul a ieşit din ea sub forma unei
sfere albastre, sclipitoare.
— Umblă prin lumea noastră un ticălos însoţit de un hoţ de
talente, adăugă Amy.
— Şi noi suntem cu toţii victime, zise Saul.
Cressida încuviinţă.
—  Mmm… cu excepţia mea, continuă Adam, pentru că eu
nu am niciun talent.
Grace îi aruncă o privire, înclinând capul într-o parte. Dar
înainte de a apuca să spună ce avea în minte, Shaparelli
exclamă:
— Un hoţ de talente? Nu-mi vine să cred!
Mai băgă în gură un biscuit cu ciocolată.
— Nici mie nu-mi vine să cred, zise şi Grace.
—  Şi cu toate acestea, continuă Shaparelli, lingându-şi
firimiturile din mustaţă, am auzit că ceasornicarul din Goggo
şi-a pierdut de curând minunatul talent de a face ceasurile
acelea minuscule. Asta e foarte ciudat.
—  Da, pare a fi opera lui Fortescue şi a amicului său
înspăimântător, zise Amy.
—  Asta e prea mult pentru un umil aviator, zise Grace,
holbându-se la degetele sale întinse. Nu se atinsese de ceaşca
ei delicată din porţelan, în care era ciocolată, nu avea
încredere în mâinile sale – altădată sigure – că n-o s-o scape.
—  Hai cu noi! îi zise Adam lui Grace, cu ochii sclipind. O
să-i oprim şi o să ne luăm înapoi talentele pe care ni le-au
furat. Şi tu îl poţi recupera pe-al tău.
—  Mai exact, ce au luat? întrebă Grace. Oricum, ce e
„talentul”? Cine spune că nu o să se întoarcă? Cine spune că
îţi poate lua cineva talentul?
— Dar ei au toate acele sfere strălucitoare, zise Adam.
—  Am auzit odată de un bărbat cu chelie care fura şuviţe
de păr. Gândeşte-te la asta, zise Grace. Şi spunând acestea,
se ridică. Mulţumesc, domnule Shaparelli. Ciocolata a fost
minunată.
Shaparelli zâmbi cu gura până la urechi.
— Oricând, oricând! tună el.
— Ar trebui să mergem şi noi, adăugă Amy.
Shaparelli încuviinţă.
—  Să reveniţi curând. Sunteţi întotdeauna bine-veniţi. Îşi
ridică trupul masiv de pe scaun şi se uită pe rând la Adam,
Saul, Cressida şi Amy; privirea sa era caldă, dar îngrijorată.
Aveţi grijă ce faceţi, adăugă el.
 
Grace Verdi închirie un minunat cal de la fierarul din
Altitudo. Era un animal musculos, sur, cu o coamă albă. Îl
duse în mijlocul pieţei unde erau adunaţi Adam, Cressida,
Amy şi Saul. Grace îl sărută pe Adam pe frunte şi-i răvăşi
părul. Apoi se ridică în şa şi se uită în jos, la ei.
— Ce veţi face acum? întrebă ea.
— Vom merge mai departe, răspunse Amy. Mai sunt şi alte
posibile victime la care să încercăm să ajungem înaintea lui
Fortescue.
—  Iar eu nu mă opresc până nu-mi recuperez sfera, zise
Amy.
— Oriunde aţi merge, sper să vă găsiţi cu toţii fericirea, zise
Grace şi, cu un zâmbet cald, îşi îndemnă calul să o ia la pas
şi ieşi din Altitudo.
—  O să găsim şi sfera ta de talent, Grace! strigă Adam în
urma ei.
— Trimite-mi-o prin poştă! strigă şi ea, făcându-le semn cu
mâna în timp ce dădea colţul şi dispărea din raza lor vizuală.
—  N-ar trebui să aruncăm o privire pe harta din carneţel,
să vedem cine e următorul pe lista lui Fortescue? întrebă
Saul.
 Adam şi Amy încuviinţară, dar Cressida nu păru la fel de
încântată. Îi urmă pe ceilalţi, la distanţă, în timp ce aceştia se
îndreptau spre Rândunica Argintie, pe care o lăsaseră parcată
în faţa cafenelei lui Shaparelli.
Dispoziţia Cressidei se îmbunătăţi simţitor când ajunseră
la maşină şi văzu o figură cunoscută stând lângă ea. Era
cineva pe care-l admira. Cineva care simţea că o poate
înţelege. Persoana se uită direct la ea, cu ochii săi albastru-
deschis, mărginiţi de gene albe.
— Ciudat să te găsesc în Altitudo, zise Hans Fortissimo.
— Hans! Ce faci aici? întrebă Cressida, vocea frângându-i-
se din cauza emoţiei.
Adam o privi. Cu siguranţă, această întâlnire o înviorase.
— Locuiesc în apropiere, într-o casă mare, răspunse Hans.
Şi vă invit să fiţi oaspeţii mei. Arătaţi cu toţii traşi la faţă,
obosiţi.
—  Păi, e foarte generos din partea ta, Hans, dar noi…,
începu Amy, înainte de a o întrerupe Cressida, îmbujorată.
— Hans, ne-ar plăcea foarte mult, se întoarse Cressida spre
Amy, Saul şi Adam. Îşi dădea seama că aveau nevoie de o
mică pauză. Este exact ce ne trebuie: ocazia de a întoarce
lucrurile pe toate părţile, de a ne plănui următoarea mişcare.
Saul şi Amy se priviră. Probabil că era o idee bună.
Încuviinţară. Adam se uită la Hans. Avea o senzaţie ciudată în
stomac, dar toţi ceilalţi păreau încântaţi de idee. Zâmbi vag,
ceea ce Hans luă drept votul decisiv.
—  Atunci, ne-am înţeles! Hans ridică o mână, pocni din
degete şi o limuzină neagră trase lângă el. Urmaţi-mi maşina.
E un drum lung, dar merită, le explică el, uitându-se către
Saul şi Amy. Apoi îşi îndreptă atenţia asupra Cressidei şi
atitudinea sa deveni mai amabilă. Călătoreşte cu mine dacă
vrei, Cressida, zise cu o notă ciudată în voce.
Obrajii fetei se aprinseră şi mai tare şi încuviinţă. Hans
deschise portiera limuzinei şi Cressida păşi înăuntru. Băiatul
o urmă şi închise portiera.
 Adam îşi dădu ochii peste cap. Tocmai începuse să
considere grupul lor de patru ca o echipă, şi iat-o acum pe
sora lui lăsându-i baltă. Dar poate exagera el. Era poate bine
pentru Cressida să petreacă timp cu cineva de vârsta ei. Şi-ar
fi dorit doar ca Hans să-i fi plăcut şi lui mai mult. Lui Adam i
se părea că seamănă cu un păun, totul doar culori
strălucitoare şi nimic altceva. Dar Saul şi Amy păreau
încântaţi, aşa că Adam renunţă la orice griji legate de faptul
că mergeau acasă la Hans Fortissimo şi se strecură din nou
pe bancheta din spate a Rândunicii Argintii. Saul porni
maşina şi urmă limuzina neagră, spre ieşirea din Altitudo.
Pe străzile întortocheate, Adam le făcu din nou semn cu
mâna copiilor veseli din Altitudo care arătau spre maşină.
Când se întoarse să privească în urmă, văzu că aceştia se şi
întorseseră la jocurile lor. Maşina merita salutul lor, dar nu le
putea întrerupe jocul pentru mult timp. „Ce loc grozav în care
să trăieşti!” se gândi Adam.
Saul se gândea la acelaşi lucru. Îi aruncă o privire lui Amy.
Ea se uita fix la mâinile lui de pe volan şi expresia ei îl
surprinse. Era o invidie blândă. Râse.
—  O s-o conduci din nou în curând, Amy, zise, şi o s-o
conduci aşa cum obişnuiai.
Amy se îmbujorase de plăcere. Uneori, Saul spunea exact
lucrul potrivit.
Cele două maşini ieşiră din Altitudo şi începură să prindă
viteză pe drumurile sinuoase ce duceau spre est. Ningea
blând, dar şoseaua era curată, aşa că înaintau uşor. Masivele
vârfuri pătate cu cenuşiu şi alb ale lanţului muntos Kappa-
Nage păreau să vegheze cele două automobile, iar pe lângă
măreţia lor stoică, ele arătau ca nişte furnici grăbite.
În interiorul limuzinei, Hans se aplecă şi deschise un
dulăpior de lemn lăcuit, care fusese construit în spatele
scaunului şoferului. În interiorul acestuia se aflau sticle cu
băuturi şi pahare atrăgătoare, decorate cu spirale.
— Cressida, vrei un suc de struguri? E foarte bun.
— Dacă bei şi tu, răspunse fata, descheindu-şi haina.
 Hans lud două pahare şi deschise o sticlă mică. Aceasta
scoase un şuierat uşor. Turnă lichidul spumos în pahare. Îi
dădu unul Cressidei şi îl ciocni cu al lui.
— Pentru geniu! zise el luând o înghiţitură.
—  Pentru geniu! fu de acord Cressida şi luă o înghiţitură
generoasă. Sucul era dulce şi răcoritor.
Fata privea peisajul îngheţat, acoperit de zăpadă, pe lângă
care treceau şi se ghemui mai bine la căldură, pe banchetă. Îi
plăcea. O făcea să se simtă adultă, relaxată. Hans o urmărea.
Cressida se întoarse şi-l privi în ochi. Îi plăceau genele sale
neobişnuit de albe. Îşi scoase ochelarii şi încercă să se
concentreze asupra feţei lui Hans, la ochii săi verde-deschis.
— Şi mie mi-a dispărut talentul, şopti ea.
Hans încuviinţă încet. Felul în care o înţelegea i se părea
Cressidei atrăgător.
—  Atunci ar trebui să fim uniţi, zise el, apropiindu-se de
ea.

***
 
Soarele gălbui apunea la marginea orizontului albastru,
îngheţat, când limuzina lui Hans părăsi drumul şi intră pe o
alee particulară, lungă. Rândunica Argintie o urmă
bolborosind încetişor. Adam se uită la brazii tunşi îngrijit ce
mărgineau aleea. Oare casa va fi la fel de impresionantă ca şi
intrarea sa?
În cele din urmă, Adam primi răspunsul, în timp ce parcau
într-o zonă largă acoperită de pietriş, în faţa unui conac
impozant, cu coloane de-o parte şi de alta a impunătoarei uşi
de la intrare. Uşa fusese vopsită în dungi albe şi negre, astfel
încât să semene cu claviatura unui pian. Maşina se opri şi
coborâră toţi, scoţând aburi în aerul rece al serii. Saul luă din
maşină toiagul său de încredere. Adam mai rămase puţin.
Scoase carneţelul lui Fortescue din haină şi îl strecură sub
scaunul din spate al Rândunicii Argintii. Avea sentimentul că
era mai în siguranţă acolo. Apoi ieşi din maşină şi privi în jur.
Lăsă să-i scape un fluierat. Casa lui Fortissimo era genul pe
care-l vezi în filmele despre doamne elegante, cu rochii de
seară, care împing în piscină domni cu joben. Era culmea
luxului, iar împrejurimile erau şi ele impresionante. Adam
observă că la capătul cel mai îndepărtat, peluza bine tunsă
lăsa loc unei prăpăstii şi lanţului muntos din spate. Doar un
mic gard viu se afla între peluză şi prăpastia înfiorătoare, aşa
că practic de peste tot din grădină se vedeau privelişti
minunate. Se făcea târziu şi din copaci se auzeau bufniţe de
zăpadă.
— Veţi sta în cuibul pentru oaspeţi, declară Hans mândru.
—  Cuibul pentru oaspeţi? întrebă Adam, privind în jur şi
întrebându-se unde putea fi acesta.
Hans zâmbi şi arătă în sus, spre cer. Aproape de marginea
peluzei, în vârful unui pin foarte înalt şi foarte gros, se afla o
casă uriaşă de lemn.
Adam ridică din sprâncene şi privi spre Saul şi spre Amy,
care păreau surprinşi. Pentru Adam, o casă în copac era doar
puţin mai mult decât o platformă de lemn sprijinită pe crengi
sau, în cel mai bun caz, un adăpost fixat la îmbinarea a două
crengi. Oricum, aceasta era o casă adevărată, cu şemineu,
ferestre şi uşă. O scară ducea până la ea.
—  O numim „cuib” pentru că este „cuibărită” în copacul
nostru, râse Hans de propria lui glumă. Toţi oaspeţii noştri o
adoră! Cu excepţia celor care au rău de înălţime. Dar înainte
să vă căţăraţi în ea, haideţi să intrăm cu toţii în casa mare şi
să luăm masa.
Hans o luă cu blândeţe pe Cressida de încheietura mâinii şi
o conduse în casă.
 Capitolul douăzeci şi doi
CASA DIN COPAC
Pentru Hans şi oaspeţii săi fusese pregătit un ospăţ, într-o
imensă cameră decorată în alb şi negru. Pe pereţi erau
atârnate portrete de-ale lui Hans şi de-ale altor Fortissimo,
plini de sine. Se aşezară cu toţii la masă şi priviră uimiţi la
mormanele de mâncare delicioasă.
—  Părinţii mei sunt deseori plecaţi cu afaceri, zise Hans
băgând în gură un morcov mic, tras prin miere. Dar, după
cum puteţi vedea, sunt bine îngrijit.
—  Mai doriţi ceva, domnule? întrebă un bărbat înalt, care
stătea lângă uşă. Avea o faţă ascuţită, rea şi ochi mici şi
apoşi. Costumul său închis la culoare arăta impecabil, dar
mohorât.
— Nu, mulţumesc, Gerston. Tu şi ceilalţi nu v-aţi descurcat
prea rău. Poţi pleca acum. Dar spune-i bucătarului că
morcovii sunt prea fierţi. Valetul făcu o plecăciune, pocni din
călcâie şi ieşi din cameră. Gerston e cam slab de minte, dar
incredibil de loial, zise Hans.
— Cum ţi-a mers de la… hm… incident? îl întrebă Cressida
pe Hans.
— Ei, am încercat să nu fac din ţânţar armăsar, răspunse.
Dar ţie?
—  Nu prea grozav, recunoscu ea. Chiar şi vocea mea
obişnuită e croncănitoare.
—  Mie mi se pare minunată, zise Hans, pe un ton
consolator, făcând-o pe Cressida să se îmbujoreze.
— Dar o să luăm înapoi… vocea muzicală a Cressidei, zise
plin de emfază Adam, trecându-şi mâinile prin părul răzvrătit.
— Şi cum intenţionezi să faci asta? întrebă Hans, apucând
un copan de pui prăjit şi luând o înghiţitură zdravănă. Abia
dacă se uită la Adam.
 — O să dăm de urma lui Fortescue şi a creaturii, răspunse
Adam mestecând o roşie cherry dulce.
— Tot mai vorbeşti despre „creaturi”? Nu pot să cred! strigă
Hans.
Adam arătă spre Saul şi Amy care se îndopau în linişte.
— Ei doi cred că există o creatură, zise Adam.
— Păi, toată lumea ştie că adulţii ar crede orice, zise Hans,
cu un uşor zâmbet de superioritate. Cressida, şi tu crezi în
această creatură?
—  Eu… eu am văzut-o, se bâlbâi Cressida. Am văzut…
ceva.
Adam încuviinţă satisfăcut:
— Vezi? zise el privind spre Hans. O să punem mâna pe ea
şi-o să ne luăm înapoi toate talentele, iar Cress va cânta din
nou, şi tu vei cânta la pian din nou, şi Grace îşi va ridica din
nou avionul fără să se izbească de nimic, şi Saul îşi va găsi
oile din nou, şi Amy va pilota şi va câştiga
Adam trase adânc aer în piept. Hans aplaudă încetişor.
—  Urale pentru gândirea pozitivă, pufni el. Cei buni voi
învinge. Muşcă puţin dintr-un sparanghel. Dacă există o
creatură şi chiar are puterea să le ia oamenilor talentele, eu
n-aş vâna-o, ci m-aş alătura ei. Poate că Fortescue e cel care
a avut o idee bună.
Adam nu ştiu ce să răspundă la asta, dar observă că sora
lui îl asculta cu atenţie pe Hans.
— Poate că Hans are dreptate, zise ea încet. Poate-ar trebui
să vorbim cu Fortescue despre cum l-am putea ajuta. Poate
face ceva minunat cu talentele pe care le adună.
—  Cress, ţi-ai pierdut minţile? îi aruncă Adam. A încercat
să ne îngroape într-o avalanşă, ca să nu mai pomenim că a
încercat să ne dea foc în paturile noastre.
— Ascultă-l pe Adam, Cress. Puştiul are dreptate, zise Amy.
— Da… chiar crezi că Fortescue pune la cale o faptă bună?
o întrebă blând Saul pe Cressida.
Fata păru tulburată şi nu spuse nimic. Adam îşi aruncă
şervetul pe masă şi îşi împinse scaunul înapoi.
 — Mă duc în pat, zise şi ieşi din sufragerie.
— Ai grijă când te urci pe scară! strigă Hans în urma lui, cu
voce jucăuşă.
Cressida se uită la Hans şi-i zâmbi timid.
—  Îmi cer scuze pentru fratele meu! Uneori este cam
impulsiv.
Hans o întrerupse cu o fluturare a mâinii.
Amy se încruntă, îşi dădu scaunul înapoi şi se ridică.
—  Nu trebuie să-ţi ceri scuze pentru fratele tău, îi spuse
rece Cressidei.
Saul se ridică şi el.
—  A fost o zi lungă. Cred că voi face căţărarea aceea
înspăimântătoare care mă va duce în pat. Mulţumesc pentru
cină, Hans. Şi, aruncându-i un zâmbet înţelegător Cressidei,
plecă, însoţind-o pe Amy.
Hans aşteptă până ce Amy şi Saul ieşiră, apoi se întoarse
spre Cressida.
—  Ştii, cred că noi doi gândim asemănător. Bătu în masă
cu muchia palmei. Foarte asemănător.
— Şi eu cred, răspunse Cressida.
Hans îşi coborî vocea şi se aplecă spre ea. O privi în ochi cu
intensitate:
— E ceva ce trebuie să-ţi împărtăşesc.
— Ce e?
—  Hai cu mine. Hans o luă pe Cressida de mână şi o
conduse afară din cameră, de-a lungul holului şi în
adâncurile întunecate şi vaste ale casei.
 
***
 
Saul privi spre scara care ducea la casa din copac.
—  Doamnele mai întâi, îi zise el lui Amy. Pot să te prind
dacă se-ntâmplă să cazi.
—  Păi, nu ştiu dacă să mă simt flatată sau insultată
răspunse Amy. Dar bănuiesc că mai degrabă aş ateriza pe
ceva mare şi moale, aşa că voi urca prima.
 — Ei, îţi mulţumesc, zise rânjind Saul. Şi eu, categoric mă
simt insultat.
— Un cioban ar trebui să aibă o piele mai groasă, zise Amy
în timp ce se căţăra pe primele câteva trepte.
Fu o căţărare lungă şi Amy fu uşurată să se ridice pe
treapta solidă de lemn care se afla la baza uşii verde-închis de
la intrare. Se ridică, iar picioarele-i tremurau. Saul păşi în
urma ei, legănându-se pe margine.
Intrară amândoi şi închiseră bine uşa. Interiorul era mic şi
decorat încărcat cu tapet plin de note muzicale, cu mobilă
asortată, neagră, cu perne albe. Camera întreagă semăna cu
un pian. Adam era deja acolo, dus pe gânduri, legănându-se
într-un balansoar care avea pe părţile laterale câte o
sculptură în formă de cheia sol. Într-un mic şemineu, trosnea
un foc ce împrăştia o lumină blândă. Pe poliţa de deasupra
şemineului erau o mulţime de farfurii de porţelan pe care era
pictat chipul lui Hans zâmbind.
— Pfui, ce căţărare obositoare, zise Saul, trântindu-se într-
un fotoliu şi scoţându-şi pipa.
—  E mai sus decât pare când o priveşti de jos, zise Amy.
Bine că-mi plăcea să mă caţăr în copaci când eram mică!
—  Ce fel de familie se aşteaptă ca musafirii să se urce în
copac? întrebă Adam. Arăta şi avea un ton extrem de
morocănos.
— Nu prea-ţi place de Hans, nu-i aşa, puştiule? se interesă
Amy.
Adam zări un pat înghesuit într-un colţ al camerei şi,
simţindu-se brusc foarte slăbit, se îndreptă spre el şi se
prăbuşi fără ca măcar să-şi scoată pantofii.
— Nu prea, zise el.
— Mie mi se pare în regulă, zise Saul. Bună mâncare.
— Nu poţi să judeci pe cineva după mâncare, spuse Adam.
— Păi şi tu cum judeci oamenii? întrebă Amy.
Adam îşi încrucişă mâinile sub cap şi privi în sus, spre
tavan. Un păianjen rotofei şi dungat era ocupat să ţeasă o
pânză între grinzi.
 —  Habar n-am. Cred că de fapt nu ar trebui să-i judecăm
pe oameni deloc, răspunse Adam. Dar am senzaţia că Hans
aduce necazuri.
— Eşti doar un frate protector. Nu e nimic rău în asta, zise
Amy, trântindu-se pe balansoar.
— Cred că am grijă de familia mea, spuse Adam. O să am
grijă şi de voi doi. Sunteţi ca o familie acum. Pentru mine.
Saul şi Amy se priviră cu surprindere. Urmă o pauză, iar
apoi Amy trase adânc aer în piept.
—  Uite ce e, Adam, sigur, ne-am aliat pentru un scop
comun, dar vorbind în numele meu, eu vreau doar să-mi
recuperez talentul de a conduce şi să-mi văd de viaţa mea.
Singură. Mă rog, eu şi cu Rândunica Argintie. Maşina aia e
familia mea.
Adam zăbovi asupra acestei informaţii, după care Saul
vorbi cu precauţie.
— La fel şi în cazul meu, zău. Îmi placi, Adam, dar cândva
am fost fericit de unul singur, având grijă de oile mele, şi mi-
ar plăcea să mă întorc la viaţa aceea dacă pot, zise, jucându-
se cu pipa sa. Oile mele erau familia mea, înainte de toată
prostia asta cu creatura.
Un lung moment, o tăcere grea umplu casa din copac. Saul
şi Amy simţiră amândoi un val de vinovăţie. Îl plăceau pe
Adam, dar acest grup ce călătorea vesel putea fi doar ceva
temporar. Ciudat, Amy şi Saul îşi dădură seama cu nici nu se
mai puteau uita unul la altul. Exprimându-şi dorinţele de a fi
singuri, ridicaseră între ei un zid invizibil.
—  Înţeleg, zise Adam în cele din urmă. Ei, e bine de ştiut.
Noapte bună.
Amy şi Saul nu ştiură ce să spună. Tuşind jenat, Saul îşi
lăsă pipa şi se ridică de pe fotoliu.
—  Da, noapte bună, mormăi el. Se pare că sub acoperiş e
un dormitor mic. O să dorm eu acolo, bine?
Nu primi niciun răspuns. Saul urcă treptele de lemn ale
scării din colţul camerei şi intră pe o uşă mică într-un
dormitor triunghiular. Uşa se închise în urma lui.
 Amy se ridică din balansoar şi se îndreptă spre o uşă aflată
în spatele casei.
—  Şi eu sper că asta duce într-un alt dormitor, nu în gol,
încercă Amy să glumească, în timp ce deschidea uşa. Din
partea lui Adam nu primi decât tăcere, aşa că spuse în
şoaptă: Noapte bună, Adam, şi intră într-un dormitor
minuscul, cu un pat sub forma unui pian cu coadă. Închise
uşa în urma ei, cu o bufnitură.
Adam se crispă la auzul zgomotului. Mintea îi era plină de
evenimentele zilei. În timp ce urmărea perdeaua acoperită de
note muzicale fluturând uşor în adierea care venea pe
fereastra deschisă, i se făcu deodată dor de părinţii săi. Îi
lipseau chipurile lor zâmbitoare, îmbujorate, când, cu sufletul
la gură, se repezeau spre el după un alt spectacol pe gheaţă.
Talentul îi făcuse fericiţi, pe ei şi pe mulţi alţii. Fericirea lor le
dădea viaţă. Asta fura Fortescue. Îşi dori ca şi Cressida să fi
venit în casa din copac. Nu avea încredere în Hans. Se suci şi
se răsuci şi, în cele din urmă, după ore întregi – i se păru lui –
căzu într-un somn agitat.
Încă era întuneric când Adam se trezi. Iniţial, nu-şi dădu
seama unde se afla. Apoi, simţurile sale deveniră mai alerte şi
auzi sforăiturile uşoare ale lui Saul şi Amy. Dar mai era un
sunet. Un sunet pe care subconştientul său îl auzise şi care îl
făcuse să se trezească, să asculte. Se pare că cineva cânta la
pian.
 Capitolul douăzeci şi trei
VERDE-MĂR
Adam ieşi din casa din copac şi se strecură în jos pe scară,
cu grijă să nu rateze vreo treaptă în întuneric. Traversă
peluza spre casă. În noapte, iarba părea albastră ca cerneala.
Adam traversă rapid zona în care erau parcate maşinile. Intră
pe uşa principală şi urmări sunetul muzicii aşa cum făcuse şi
pe coridoarele de la subsolul hotelului Peritus. Melodia era
misterioasă şi-ţi dădea fiori; părea să se repete iar şi iar.
Trecu de pe un coridor pe altul. Casa era mare. În cele din
urmă, când muzica era la maxim, ajunse la o uşă pe care era
pictată o notă muzicală. O deschise, şi în faţa lui era Hans,
stând la un pian mare, cu chipul luminat de o singură
lumânare, cu degetele-i alergând îndemânatice pe clape.
Cressida stătea în apropiere, cu un zâmbet vag pe chip. Adam
intră în cameră.
— Cum se face că poţi cânta din nou, Hans? întrebă el.
— Ce faci aici? Pleacă! Îmi strici recitalul, îi trânti Hans.
— Dar la hotel îţi pierduseşi talentul, continuă Adam.
Hans îi aruncă doar un zâmbet ciudat şi continuă să cânte
aceeaşi melodie.
Adam se întoarse spre Cressida.
— Cress, nu te întrebi cum?
— Doar mă bucur de muzică, Adam, zise în şoaptă, uitată,
sora lui.
Brusc, Hans se opri şi se întoarse cu faţa spre Adam. Ecoul
melodiei obsesive se mai auzi o clipă în încăpere. Lumina
pâlpâitoare a lumânării făcea ca trăsăturile lui Hans să pară
strâmbe şi pline de cruzime.
— Am făcut o înţelegere, zise Hans.
—  Ce fel de înţelegere? întrebă Adam, şi teama îi făcu
stomacul să se strângă.
 — Aseară am avut vizitatori, iar aceştia mi-au oferit înapoi
o fărâmă din talentul meu, dacă vă invit la mine şi vă ţin aici,
zise Hans. Începu să cânte din nou aceeaşi melodie sinistră.
Pot cânta doar această piesă. Dar a meritat.
—  Cine-a venit? întrebă Adam, încercând deodată să vadă
în colţurile întunecate ale camerei.
Hans râse.
— Creatura ta, bineînţeles!
Ca şi cum acesta ar fi fost un semnal, ochii luminoşi ai
hoţului de talente ieşiră din întuneric. Făcu un pas în lumină
şi se uită fix la Adam, cu pelerina sa roşie mişcându-se încet
şi cu chipul încă în umbră, ascuns de glugă. Fortescue ieşi de
după uşă, tăindu-i lui Adam orice cale de scăpare. Cressida
se ridică în picioare şi se uită neliniştită la Hans, creatură şi
Fortescue.
— E păcat că l-ai auzit pe Hans cântând şi că ai venit aici,
îi spuse Fortescue lui Adam. Apoi îl privi pe Hans cu o
expresie iritată. Dar bănuiesc că maestrul de-abia aştepta să-
şi dezmorţească degetele.
— Atunci când trebuie să cânţi, trebuie să cânţi, zise Hans
cu un rânjet greţos.
—  Mi-ar fi fost mai uşor dac-ai fi rămas în copac, zise
Fortescue.
— Ce ţi-ar fi fost mai uşor? întrebă Adam.
—  Să scap de tine, mârâi Fortescue. Am obosit să tot fiu
urmărit. Nu voi permite să stea cineva în calea planurilor
mele. Fortescue trase adânc aer în piept ca să se liniştească.
Totuşi, măcar am rezolvat cu femeia aia nebună şi cu
ciobanul.
Auzind acestea, Adam se repezi la fereastră. În întuneric,
reuşi să-l zărească pe majordomul lui Hans, Gerston, cum
tăia cu un topor mare copacul în care se afla casa de oaspeţi.
Mai rău, scara zăcea acum la pământ, făcută bucăţi.
— După cum am spus, este foarte loial, zise încântat Hans.
— Cress, trebuie să-i ajutăm! strigă Adam.
Cressida păru descumpănită.
 — I-au dat talentul înapoi lui Hans, şopti ea.
—  I-au dat o singură piesă, o piesă muzicală care, încetul
cu încetul, o să-l înnebunească, zise Adam.
Hans se întinse şi mângâie braţul Cressidei; atingerea sa
era uşoară ca un fulg.
—  Cressida, fii alături de noi, zise Hans. Fortescue şi
creatura sa hidoasă sunt acum prietenii mei.
— Nu-l asculta, Cress! strigă Adam. Nu-i sunt prieteni!
Fortescue făcu un pas înainte, cu o expresie ciudat de
neutră pe chip, cu ochii lipsiţi de viaţă, cu buzele strânse.
— Adam are dreptate, zise el în timp ce lua o pagina dintr-o
partitură aflată pe pian. Cu o mişcare rapidă, scapără un
chibrit şi o aprinse. Fortescue făcu un gest scurt din cap spre
creatură, să păzească uşa, apoi îndesă bucata de hârtie
arzând între coardele unei harpe ce se afla într-un colţ. Hans
lăsă să-i scape un ţipăt de groază. Cu un sunet sec, vopseaua
aurie de pe rama de lemn a harpei începu să se umfle şi să
plesnească, făcând să se ridice în aer fuioare de fum negru,
acru. Fortescue se dădu un pas înapoi.
— Suntem un duo, un club select din doi membri, nu mai
avem nevoie şi de alţii. Scoase o cheiţă din buzunar. Acum o
să vă încui pe toţi trei aici. Fortescue îşi scutură puţin
gulerul. Pfui, mi se pare mie sau se face cam cald aici? Lasă
să-i scape un chicotit sec şi aproape că ţopăi până la uşă,
făcându-i semn creaturii să-l urmeze.
Hans se ridică de la pian şi se aruncă spre Fortescue,
cuprins brusc de panică, cu chipul transfigurat.
— Ia-mă cu tine! încă mai am talent! Ăştia doi nu au nimic!
Sunt nişte nimeni!
— Poftim?! strigă Cressida. Hans, ce spui acolo?
Hans se întoarse spre ea, cu ochii măriţi şi privirea fixă, cu
fruntea acoperită de sudoare.
—  Pleacă de lângă mine! îi aruncă el. Talentul este totul!
Cei care nu-l au nu merită să trăiască!
Fumul începu să se târască pe podea, se aduna tot mai
mult, nerăbdător să se împrăştie. Cressida se uita la Hans cu
uimire şi cu inima sfărâmată.
Fortescue şi creatura profitaseră de cearta dintre Hans şi
Cressida, cel dintâi ieşise deja pe uşă, urmat îndeaproape de
hoţul de talente. Adunându-şi tot curajul şi toată energia,
Adam se aruncă spre creatură şi o trase înapoi în cameră.
Hoţul de talente scoase un urlet ameninţător. Fortescue se
răsuci, cu faţa întunecată de furie.
— Ţine-l! lătră către sluga sa. Creatura îşi înfăşură braţele
lungi şi musculoase în jurul lui Adam, una dintre gheare
prinzându-i-se de piept şi cealaltă odihnindu-se pe capul său
ciufulit. Pelerina creaturii îl învăluia pe Adam şi, pentru
prima dată, băiatul simţi textura rece şi tăbăcită a pielii.
Chiar şi la căldura din cameră, sub pelerina creaturii era
surprinzător de răcoare. Adam încercă să nu inspire
neplăcutul miros de mucegai.
— Nu te laşi, nu-i aşa? se amuză Fortescue.
— Încerc doar să-mi salvez sora şi prietenii! îi aruncă
Adam. Se lupta din toate puterile să se elibereze şi, în timp ce
făcea asta… ceva uimitor începu să se petreacă. O lumină
puternică prinse să strălucească sub gheara creaturii, cea pe
care o ţinea pe capul lui Adam. Creatura scoase un tril
ciudat.
Cressida respiră uşor. Fortescue făcu un pas în faţă, cu
gura căscată de uimire.
— Ce se întâmplă? zise, făcând ochii mari.
Creatura îşi ridică gheara şi o sferă verde-măr se ridică din
creştetul lui Adam. Avea o strălucire lăptoasă şi mici sclipiri
apăreau la întâmplare pe suprafaţa ei. Adam se simţi ameţit.
Imagini îi pluteau prin minte – vânătoarea creaturii în volieră,
rugăminţile lui către Amy să-l ia cu ea, fuga din calea
avalanşei, Saul cocoţat pe stâncă, aterizarea cu avionul lui
Grace Verdi.
— Am crezut că nu are niciun talent! exclamă Fortescue.
Creatura lăsă să-i scape un mârâit confuz, în timp ce lipea
minunata sferă de pieptul său şi cu cealaltă mână îl ţinea pe
Adam.
 
 Creatura lăsă să-i scape un mârâit confuz, în timp ce lipea
minunata sferă de pieptul său şi cu cealaltă mână îl ţinea pe
Adam.
 
— El nu are talent, latră Hans. Nu are nicio valoare.
— Aici se întâmplă ceva extraordinar, declară Fortescue. O
să luăm băiatul şi sfera sa. Asta este absolut remarcabil şi
trebuie să fie studiat!
Adam se simţi ameţit, dar oricum, acţionă rapid. Trase un
cot în coastele creaturii şi înhăţă sfera din ghearele ei. Se târî
spre harpa care acum ardea – iar flăcările cuprinseseră şi
covorul de sub ea – şi ridică globul strălucitor deasupra
capului.
— Dă-i drumul Cressidei sau arunc globul în foc! strigă el.
Creatura schelălăi alarmată şi ochii Cressidei se umplură
de lacrimi.
—  Nu ştii ce ţii acolo, Adam, şopti ea. Poate fi periculos
pentru tine s-o distrugi.
—  Nu-mi pasă! exclamă băiatul, acoperind trosnetul
focului. Nu te las încuiată în această cameră în flăcări.
Fortescue se încruntă. Camera era acum aproape plină de
fum acru şi îl usturau ochii.
— Bine, bine, e liberă să plece, dar tu vii cu noi!
— Aruncă cheia în foc! îi ceru Adam, ţinând sfera aproape
de flăcări şi simţind cum broboane de sudoare îi intră în ochi.
Fortescue făcu un semn de încuviinţare către creatură şi
apoi aruncă cheia în inima focului. Creatura se aruncă şi-l
apucă pe Adam, mâinile sale strângându-l cu forţa unor
cabluri de metal. Adam se clătină slăbit, ca o marionetă ale
cărei sfori fuseseră tăiate. Era epuizat.
Fortescue apucă sfera lui Adam şi o strecură în buzunar.
— Să mergem! strigă, ieşind în fugă din cameră. Creatura,
purtându-l pe Adam, porni în urma lui. Hans părea golit.
—  Dar vreau să vin cu voi! strigă după creatură. Vreau
puterea pe care o aveţi voi!
 Hoţul de talente îl atinse uşor în timp ce trecea pe lângă el
şi îl trimise tocmai în celălalt colţ al camerei. Băiatul ateriză
greoi într-un fotoliu şi începu să plângă. Creatura mârâi.
Pentru o clipă, privirea i se opri asupra Cressidei, iar ea văzu
cum expresia i se îmblânzeşte. Apoi, ieşi în fugă, ducându-l
pe Adam în braţele sale puternice.
Cressida îi aruncă lui Hans o privire în care se amestecau
mila şi dezgustul. Avea să stea acolo în timp ce casa ardea în
jurul lui? Se repezi spre uşă şi trase de pe hol o vază uriaşă.
Aruncă planta ţepoasă, urâtă, şi, cu o mişcare stângace,
aruncă restul conţinutului peste foc. Un potop de apă inundă
ceea ce mai rămăsese din harpă şi covor, cu un şuierat
puternic şi satisfăcut, înăbuşind focul.
Apoi, Cressida se repezi afară din cameră, pe urmele
creaturii. Când dădu colţul, zări chipul lui Adam printre
faldurile uzate ale pelerinei creaturii.
— Nu eşti un nimic, Cress! Indiferent ce spune Hans. Eşti
fantastică, cu sau fără talent! strigă Adam. Dacă şi tu ai crede
asta!
Cressida se opri brusc. Era cel mai drăguţ lucru pe care i-l
spusese cineva vreodată. Şi venea de la Adam, bunul ei frate,
pe care te puteai baza şi care nu te refuza. Simţi brusc cum o
apuca disperarea – căci acum, Adam îi era luat şi ea nu putea
face nimic.
—  Salvează-i pe Saul şi pe Amy! adaugă Adam în timp ce
era scos pe uşă afară.
Cressida ezită un moment şi apoi o luă la fugă înapoi prin
labirintul casei, până ajunse la uşa principală. Ieşi în fugă pe
peluză.
 
Magazia de tablă şi balonul erau ascunse după copacii
mulţi din spatele casei lui Fortissimo. Creatura îl duse pe
Adam în magazie şi-l aruncă jos.
— Ai grijă! Băiatul e valoros! ordonă Fortescue.
Creatura şuieră liniştitor şi apucă maneta cârmei care
manevra balonul. Adam observă că sacul cel mare în care
erau toate talentele adunate de Fortescue în ultima sa
călătorie era aşezat într-un colţ. Prin el răzbătea o uşoară
lucire. Un cârlig agăţat de o rădăcină de copac ţinea balonul
la sol. Fortescue îl desfăcu rapid, sări în magazie şi, în câteva
clipe, balonul se ridică.
Dar Adam nu avea să se lase răpit fără să se lupte. Se
ridică şi nu era decât puţin ameţit. Se simţise foarte slăbit
după ce creatura îi luase sfera (el avea o sferă!), dar în afară
de asta, nu vedea nicio diferenţă faţă de cum fusese înainte…
nu avea voce croncănitoare, nu îi lipsea coordonarea, nu îi
amorţiseră simţurile. Aşadar, ce pierduse…? Nimic? Dar, cu
toate acestea, exista o sferă a lui. Îşi alungă aceste gânduri…
acum puterile îi reveneau, iar el era disperat să ajungă la
prietenii lui să-i ajute, deşi cu câteva ore în urmă, aceştia îi
spuseseră lucruri care-l răniseră.
Adam împinse creatura din calea sa şi, cu un sunet ascuţit,
aceasta dădu drumul cârmei şi căzu lângă peretele magaziei.
Băiatul răsuci cârma astfel încât balonul o apucă pe deasupra
conacului, spre casa din copac.
Pe peluză, Cressida încerca disperată să-l împiedice pe
majordomul lui Hans să taie copacul. Dar el era puternic şi
hotărât să termine cu treaba asta – copacul era aproape gata
să fie doborât.
— Eu doar îndeplinesc ordinele, domnişoară, zicea Gerston
iar şi iar, într-un fel sec.
Cressida încercă să-i strige pe Saul şi pe Amy, dar efortul o
făcu să-şi piardă vocea.
— Saul, Amy, treziţi-vă, şopti ea, cu lacrimile curgându-i pe
obraji.
Gerston lăsă toporul, se duse de cealaltă parte a copacului
şi începu să-l împingă din toate puterile. Trunchiul începu să
scoată un pârâit neplăcut.
 
Deasupra, în magazia de tablă, Fortescue era foarte furios.
Să-l ţii pe Adam departe de cârmă era ca şi cum ai fi încercat
să ţii viespile departe de un picnic.
 Adam avea un singur gând în minte: sa ducă balonul
deasupra copacului şi să-şi salveze prietenii. Pentru a treia
oară, creatura îl aruncă la podea, iar băiatul se ridică din
nou, smulse cârma şi o îndreptă în direcţia dorită. Spaţiul
îngust îi oferea lui Adam un avantaj asupra creaturii şi a lui
Fortescue. Fiind mai mic, putea crea haos, profitând de el,
spera să ducă magazia unde voia el. Magazia se învârti, şi
balonul se învârti şi el odată cu ea, până când ajunseră să
plutească deasupra casei din copac. Adam o văzu clătinându-
se. Copacul avea să cadă curând şi era clar că acea casă se va
face fărâme-fărâme în valea de dedesubt.
În casa din copac, Saul şi Amy se treziseră în cele din
urmă, când toate farfuriile de pe şemineu căzuseră şi se
făcuseră bucăţi. Ieşiseră în grabă din camerele lor,
deschiseseră uşa de la intrare, ca să-şi dea seama îngroziţi că
scara le fusese luată şi că totul se clătina alarmant. Se priviră
cu o teamă crescândă. Saul şi Amy se luară de mână,
împletindu-şi degetele strâns.
 Capitolul douăzeci şi patru
ÎNTOARCEREA TALENTELOR
De data aceasta, Fortescue îl trase pe Adam departe de
cârmă şi-l împinse în cealaltă parte a magaziei. Adam căzu
rău, dar când încercă să se apuce cu mâna de ceva ca să-şi
împiedice căderea, se prinse de un colac de frânghie – colacul
de frânghie de care era legat cârligul de ancorare. Băiatul
gândi rapid. Lovi încuietoarea care ţinea închisă trapa din
podeaua magaziei. Cu un scârţâit metalic, aceasta se deschise
şi Adam zări acoperişul casei din copac. Fortescue habar n-
avea ce punea Adam la cale, dar înţelese că situaţia nu era în
avantajul sau.
— Să fii cu băiatul ăsta infernal aici e ca şi cum ai traversa
o cascadă într-un butoi! strigă Fortescue.
Se întinse spre Adam, dar acesta se lăsă în jos şi înaintă pe
podea târându-se pe burtă, ţinând cârligul strâns în mână. Îl
legănă în jos prin trapă şi aşteptă ca acoperişul casei să apară
în raza sa vizuală. Îl lovi cu piciorul pe Fortescue, care încerca
să-l dea la o parte, şi aşteptă momentul potrivit. Când coşul
casei din copac deveni vizibil, Adam azvârli ancora cu toată
puterea. Calculase perfect – cârligul căzu chiar pe coş.
— Ha! Ura! exclamă Adam.
Zâmbi în sinea lui când Fortescue îl smulse brutal de lângă
trapă.
În casa din copac, ancora căzuse în grătar şi apoi se
ridicase din nou şi se agăţase de cârligul de metal al
şemineului. Chiar în acel moment, cu un zgomot terifiant,
copacul căzu la pământ.
Cressida privi cum acesta aterizează greoi pe peluză, cu
crengile şi frunzele tremurând violent, cu jumătatea de sus
atârnând peste stânca de la capătul grădinii. Dar casa nu
căzuse. Cu uimire, Cressida privi în sus. Casa din copac era
suspendată de podeaua magaziei de tablă şi se învârtea
încetişor.
— Adam… zise ea în şoaptă.
Gerston, majordomul, îşi lovi palmele una de alta şi porni
înapoi spre casă, ca şi cum tocmai ar fi terminat de îngrijit
trandafirii.
Greutatea casei trăgea încetişor balonul în jos. Saul şi Amy,
la uşa din faţă, priveau în sus. Îl vedeau pe Adam prin trapa
magaziei. Se lupta cu Fortescue şi cu creatura cu pelerină,
dar şi zâmbea.
—  Totul va fi bine! strigă el în jos spre ei, în timp ce se
zbătea în strânsoarea lui Fortescue.
Casa din copac era acum la şase metri de pământ.
Fortescue se lupta să dezlege sfoara de care atârna cârligul.
Adam încerca să-l oprească, dar, mârâind ameninţător, în
cele din urmă Fortescue reuşi. Casa din copac se prăbuşi. Era
atât de grea şi cobora atât de rapid, încât producea un
şuierat. Toate ferestrele se sparseră, iar uşa căzu în faţa, pe
peluză. Dar când zgomotul se stinse, Saul şi Amy ieşiră
tremurând, dar întregi.
Cressida alergă spre ei şi toţi priviră în sus şi-l văzură pe
Adam departe, făcându-le cu mâna. Apoi, băiatul dispăru şi
balonul începu să se ridice şi mai rapid.
Adam fu uşurat că Saul şi Amy erau teferi. Poate că acum
ar trebui să stea liniştit şi să-şi conserve energia. Dar îi veni o
idee. Una foarte bună. Una care ar fi putut ajuta pe toată
lumea. Rapid ca fulgerul, se duse în celălalt capăt al magaziei
şi apucă sacul plin cu talente. Ochii lui Fortescue se măriră
de groază.
— Nu! strigă bărbatul.
— Da! zise Adam hotărât.
Se strecură spre trapa deschisă şi dădu drumul sacului cu
talente prin ea. Sacul căzu în întuneric. Fortescue lăsă să-i
scape un vaiet sinistru. Adam se simţi cuprins de un val de
satisfacţie.
 Saul, Amy şi Cressida văzură sacul căzând din magazie.
Era greu şi cădea rapid, jos, jos, şi, chiar când credeau că
avea să ajungă în valea de sub ei, se agăţă în crengile
copacului căzut – în crengile care rămăseseră în aer. Se uitară
unii la alţii cu încântare.
—  Sacul acela conţine ce cred eu? întrebă Saul, cu ochii
strălucindu-i.
— Mamă, puştiul ăsta funcţionează la turaţie maximă! zise
Amy.
—  Da, aşa face, răspunse în şoaptă Cressida, în timp ce
privea balonul în formă de plus pierzându-se încet în
depărtare.
Mormăind, Saul se urcă pe trunchiul copacului şi merse
grijuliu de-a lungul lui. Înghiţi cu greu şi privi în jos la
stâncile ascuţite adăpostite în ceaţă, departe, departe, jos.
Bătu în trunchiul copacului cu toiagul său, într-un ritm rapid
şi agitat, ca al inimii sale.
— Vrei să mă duc eu? întrebă Amy.
—  Nu, e-n ordine. Mai bine să se rupă gâtul meu gros şi
urât, decât un gât subţire şi graţios ca al tău! strigă el.
Amy zâmbi pentru sine în întuneric şi privi temătoare cum
Saul se întinde în aer. Sacul atârna de o cracă, chiar în vârful
copacului. Saul se lăsă în patru labe când copacul începu să
se clatine. Avansă uşor, centimetru cu centimetru. Era un
copac mare, aşa că spera ca trupul lui să nu fie atât de greu,
încât să-l răstoarne peste marginea stâncii. Dar crengile mai
subţiri din apropierea vârfului începură să geamă. Bărbatul
se lăsă pe burtă şi încercă să ignore pârâiturile puternice pe
care le scotea copacul. Amy şi Cressida abia puteau vedea
silueta lui Saul. Acesta îşi întinse toiagul.
— Ai grijă! strigă Amy.
— Nu vin fără sac! ţipă Saul drept răspuns, din întuneric.
Dar chiar atunci, o bufnitură zgudui pământul, şi ultimele
aşchii care ţineau copacul legat de buturuga de la baza sa
plesniră. Cu un zgomot grav, pământesc, copacul se rostogoli
într-o parte. Saul alunecă de pe trunchi, scâncind
înspăimântat, dar se apucă imediat de o creangă din
apropiere, în timp ce picioarele îi alunecau în întuneric. Apoi,
agăţându-se cât de bine putu, concentrându-şi toată forţa în
braţe, se trase înapoi, cu inima bătându-i puternic.
— Mai eşti acolo? strigă Amy din întuneric.
—  Aăă… da. Tot aici, răspunse Saul. Încă, adăugă în
barbă.
Când copacul se opri din nou, Saul porni încet şi cu grijă
spre sac, până când, în cele din urmă, reuşi să-l agaţe şi să-l
tragă spre el. Saul se târî înapoi, cu mişcări rapide şi
precaute. Chiar când începea să creadă că era în siguranţă,
fără niciun avertisment, copacul începu să se încline peste
marginea stâncii, cu un vuiet asurzitor. Saul sări în picioare
şi, când copacul porni să alunece – cu încetinitorul, parcă –
peste marginea prăpastiei, bărbatul o luă la fugă pe trunchi,
cât de repede putea, şi sări înapoi pe peluză chiar când
copacul se prăbuşi, cu un puternic zgomot făcut de frunze, în
abisul de dedesubt.
Saul îngenunche, respirând greoi, cu chipul transpirat.
Apoi ridică sacul, iar pe faţă-i apăru un zâmbet larg.
— Dacă ăsta e plin de anghinare sau alte chestii de-astea,
n-o să fiu deloc fericit! zise el.
Când Saul goli sacul, chiar acolo, pe pajişte, sferele de
talent se rostogoliră, vii, cu o minunată energie vibrantă.
Soarele începuse să se ridice şi sferele străluceau ireal în
lumina palidă a zorilor. Erau vreo optzeci şi fiecare era diferită
de celelalte. Toate erau cam de mărimea unei portocale, dar
difereau prin culoare şi textură; toate erau hipnotic de
frumoase, fiecare în felul ei, cu excepţia uneia care părea
rănită şi stinsă şi din care, după toate aparenţele, lipsea o
bucată.
— Cum o găsim pe cea care ne aparţine fiecăruia? întrebă
Amy.
Saul ridică din umeri.
—  Poate strigându-le pe nume. Cum o cheamă pe-a ta?
glumi el.
 Amy îşi dădu ochii peste cap şi începu să caute printre
sfere. Erau calde şi vibrante la atingere. Luă una şi se dădu
înapoi. Era galbenă, cu forme ovale la suprafaţa ei.
—  Asta arată destul de bine. Acum, crezi că trebuie s-o
mănânc? întrebă ea.
—  Creatura le extrage prin creştetul capului, spuse
Cressida.
Amy îşi ţinu sfera deasupra capului şi o împinse în jos. Dar
aceasta se propti în cutia ei craniană şi nu vru să pătrundă în
cap, indiferent cât de tare o împingea fata.
Saul începuse să caute şi el printre globurile strălucitoare.
Le lua pe fiecare în parte şi se uita cu atenţie la ele. În cele
din urmă, scoase un chiot triumfător.
— Pot să-mi văd imaginea în asta! Sfera era albă, lăptoasă,
cu pistrui negri. În celelalte n-am putut vedea nimic.
Saul ridică sfera deasupra capului, închise ochii şi încet, cu
grijă, o împinse în buclele sale blonde şi dese. Sfera alunecă
în ele şi dispăru. Ochii lui Saul se deschiseră, iar el căzu în
genunchi, gemând. Îşi puse palmele peste urechi şi strânse
din dinţi, cu o expresie chinuită.
—  Saul, eşti bine? întrebă Amy păşind către el, cu o
expresie foarte îngrijorată.
—  E prea mult, se plânse el. Pot auzi totul, mirosi totul,
simţi totul, vedea totul. E ca şi cum cineva ar fi dat sonorul
lumii mai tare. Pot auzi afurisitele de râme târându-se.
— Trebuie să fie un şoc pentru sistem, zise blând Cressida.
Ai răbdare.
Treptat, Saul deveni mai calm. Trase adânc aer în piept de
câteva ori, privi în jur şi se ridică.
—  Sunt bine, zise. Talentul de a citi urmele mi-a revenit.
Hans trebuie să apară.
Şi bineînţeles, Hans ieşi din întuneric şi alergă spre sfere.
Răscoli brutal printre ele.
— Hei, ai grijă! îi aruncă Amy.
— Trebuie să-ţi vezi faţa? Asta e? întrebă Hans, în timp ce
ridica fiecare sferă şi se uita în ea.
 —  Dacă poţi suporta, bombăni Cressida. Observând felul
neglijent în care Hans mânuia sferele de talent, o cuprinse
furia. Nu ştiu ce-am văzut la tine, Hans. Talentul şi
încrederea ta sunt mai degrabă o mască fragilă care ascunde
o persoană slabă, fără prieteni şi demnă de dispreţ. Fratele
meu mi-a arătat că nu e important să ai talent, ci să fii un om
bun. Şi aşa, el va fi fericit şi iubit. Spre deosebire de tine. Tu
nu ţi-ai apreciat niciodată talentul pentru ce este, sau pentru
bucuria pe care ţi-o aduce ţie sau celorlalţi, ci doar pentru
puterea pe care ţi-o dă!
—  Oh, Cressida, te rog, vrei să termini cu smiorcăiala şi
predicile? pufni Hans. Nu sunt slab. Sunt nemilos, şi aşa
trebuie să fii dacă vrei să reuşeşti în lumea asta. Acum, unde
e afurisita mea de sferă?
În timp ce căuta, Hans ocolise o sferă, dar în cele din urmă,
fu forţat s-o ia. Era cea care părea zgâriată şi avea o bucată
lipsă. Hans privi în ea şi chipul său strâmb îi întoarse
privirea. Saul, Cressida şi Amy schimbară priviri îngrijorate,
în timp ce Hans împingea sfera în capul său. Apoi, cu un
râset ciudat, victorios, fugi înapoi în casă. Cressida fu
bucuroasă să-l vadă plecând. Ea şi Amy continuară să-şi
caute sferele printre celelalte.
În clipa următoare, din casă răzbătu un zdrăngănit oribil.
Fu urmat de urletele lui Hans, care ţipa din toţi rărunchii –
un ţipăt plin de frustrare şi furie. Urmară zgomote de genul
celor pe care le face cineva atunci când sparge-n bucăţi tot ce-
i pică în mână. Cressida se uită spre casă.
—  Bănuiesc că atunci când au spart sfera şi i-au dat o
bucăţică înapoi, au distrus totul, şopti ea.
Saul încuviinţă.
—  Un talent distrus. Haide, găsiţi-le pe-ale voastre! Să
plecam de-aici!
— Da, bineînţeles, croncăni Cressida.
Iar Amy fu următoarea care-şi găsi sfera.
— Aha! strigă, ridicând un glob strălucitor. Era argintiu cu
puncte elegante de albastru azuriu, pulsând în forma cifrei
opt. O împinse uşor în creştetul capului şi imediat începu să-
şi mişte degetele şi să bată din picior.
— Pistoane fumegânde! Cineva să mă ducă la un circuit de
curse! Simt cum bucuria curselor curge din nou prin venele
mele! exclamă ea.
Saul încuviinţă; Amy o văzu pe Cressida ţinând o sferă
delicată, rozalie. Ochii şi obrajii îi străluceau. Cressida înghiţi
cu greu şi ridică sfera mai sus. O împinse în jos, şi sfera
dispăru în capul ei.
— Da? întrebă Saul.
— Aşa cred, răspunse Cressida. Vocea nu-i mai era şoptită.
Era fermă, sigură. Şi-atunci, Cressida trase adânc aer în
piept, închise ochii şi începu să cânte. Melodia avea o
frumuseţe puternică şi se împrăştie prin grădină ca o briză
caldă, ridicându-se şi mângâind chiar şi vârfurile munţilor.
Amy şi Saul îşi ţinură suflarea – vocea Cressidei le dădea fiori
de emoţie.
— Ei, ăsta-i un talent pe care merită să-l păstrezi, zise Saul
privind-o pe Cressida cu respect.
 Capitolul douăzeci şi cinci
PĂLĂVRĂGEALA CRESSIDEI
Cressida adună restul sferelor în sac şi porni prin gradină
spre Rândunica Argintie. Amy era deja la volan, zâmbind cu
gura până la urechi. Motorul torcea grav, familiar, în timp ce
strălucirea aurie a răsăritului îşi întindea razele ca nişte
degete peste proprietatea Fortissimo, Cressida încă îl mai
auzea pe Hans în casă, vărsându-şi furia pe obiectele care-i
cădeau în mână. Gândurile sale se îndreptară dureros spre
Adam.
Ştia că nu se înţeleseseră prea bine în ultima vreme şi
trebuia să recunoască faptul că, în mare parte, era vina ei.
Nu-i acordase suficientă încredere, nu-i păsase dacă avea
vreun talent sau nu, nu-i păsase că era curajos, atent,
generos – genul de frate pe care oricine ar fi mândru să-l aibă,
oricât de enervant ar fi fost uneori. Părinţii lor nu mai erau,
dar Cressida şi Adam se aveau unul pe celălalt. Asta era
important. Ea nu apreciase acest lucru. Iar acum, nu mai era
nici el.
Saul stătea lângă maşină, privind în jur, ascultând păsările
şi animalele, respirând aerul muntelui. Se bucura să aibă din
nou simţurile ascuţite. Amy se întoarse când o văzu pe
Cressida apărând şi lăsă geamul în jos.
—  Unde pot să te las? întrebă. Îl las pe Saul acasă, în
drumul meu de întoarcere.
Cressida nu-şi putea crede urechilor.
— Unde poţi să mă laşi?! repetă ea.
Amy păru puţin ruşinată. Zâmbetul îi păli pentru moment,
apoi şi-l recuperă rapid.
— Dashwood Grand Prix începe în doar trei zile, aşa că va
trebui să mă grăbesc dacă vreau să ajung acolo la timp. Eu şi
bătrânica asta vom da cu adversarii de pământ acum, că mi-
am recăpătat talentul, zise.
 —  Şi ai uitat de ce ţi-ai recăpătat talentul? se înfurie
Cressida.
Zâmbetul lui Amy dispăru complet de data asta.
— Nu, mormăi ea.
— Adam a fost răpit şi dus cine ştie unde, din cine ştie ce
motiv, iar tu te gândeşti la curse de maşini! exclamă Cressida.
—  Adam a dovedit că este un puşti foarte curajos şi
inventiv. O să scape curând de Fortescue şi de creatură. Nu
are nevoie de noi ca să-şi arate talentul, zise Amy. Se întoarse
să-l privească pe Saul. Hei, nu-i aşa că am dreptate?
Bărbatul trase adânc aer în piept. Îşi aminti ultima
conversaţie avută cu Adam, în casa din copac.
— Ar trebui să mergem după el, zise. Nu va scăpa de unul
singur.
Femeia pufni şi-şi miji ochii, privindu-l pe păstor.
— Câţi ani de curse crezi că mai ai, Amy? întrebă Cressida.
Amy păru descumpănită.
— Nu ştiu. Nu m-am gândit la asta.
— Bine, hai să fim generoşi şi să zicem cinci, zise Cressida.
Când vor trece aceşti cinci ani, vei avea timp destul să stai şi
să te uiţi la trofeele tale şi să te gândeşti ce femeie uimitoare
eşti. Dar peste zece ani, când nu vei mai arăta la fel de bine şi
nimeni nu va mai veni la uşa ta şi îţi vei fi lustruit toate
trofeele, o întrebare supărătoare îţi va tot veni în minte. Ştii
care? întrebă Cressida.
—  Nu, dar am senzaţia c-o să-mi spui tu, zise Amy
muşcându-şi buza.
— „Mă întreb dacă puştiul ăla e bine”, spuse Cressida. „Mă
întreb dacă a ajuns acasă.”
Un lung moment, Amy rămase cu maxilarele încleştate,
apoi îşi ridică privirea spre Cressida.
—  La naiba! Urcă! Şi tu, Saul, aruncă ea. Fir-ar, n-o să-l
las baltă pe puştiu-ăla! Vor mai fi şi alte curse. Nu la fel de
faimoase ca Dashwood Grand Prix… dar cred că o femeie
bătrână, care nici nu mai arată bine n-are prea multe opţiuni!
 Cressida oftă uşurată şi înghiţi cu noduri. Detesta
disputele, dar aceasta fusese mai mult decât necesară. Se
îndreptă spre portiera din dreapta şi se strecură în spate,
punând cu grijă sacul plin cu sferele de talent lângă ea, pe
podea. Se urcă şi Saul. Se uită în tăcere la Amy, care era
furioasă, şi încercă să nu zâmbească.
—  Dacă te face să te simţi mai bine, eu estimez că mai ai
vreo cincisprezece ani în care vei arăta bine, zise.
—  Linişte! lătră Amy. Vreau linişte în timp ce conduc. Am
avut parte de suficiente cârteli pentru o singură zi. Acum,
balonul acela se îndrepta spre est, aşa că să pornim înspre
est şi să vedem dacă dăm de el. Puneţi-vă centurile!
Spunând acestea, Amy băgă în viteza întâi şi dădu drumul
ambreiajului. Cu un scârţâit şi cu un nor de fum, roţile se
învârtiră şi maşina ţâşni pe şosea.
Cressida se rezemă de spătarul banchetei şi urmărea pinii
care treceau pe lângă ei, învăluiţi în ceaţă. Amy chiar era un
şofer excelent, rapid şi sigur. Cressida închise ochii şi se
gândi iar la Adam. Deşi detesta să recunoască, fratele ei
avusese dreptate. Talentul ei chiar meritase să alerge după el.
Înţelesese cu adevărat cât era de preţios de-abia când îl luase
dintre toate celelalte sfere şi văzuse că era minunat, unic. Dar
şi fragil. Talentul nu îţi conferă nicio putere, şi nici nu te face
mai bun decât ceilalţi, aşa cum credea Hans. De fapt,
şmecheria pentru a fi fericit în viaţă era să te respecţi pe tine
şi pe cei din jurul tău, aşa cum spusese Shaparelli la cafenea.
Şi dacă erai suficient de norocos încât să fii talentat într-un
fel sau altul, era doar pentru a fi apreciat şi pentru a le oferi
şi celorlalţi din talentul tău, aşa cum făcuseră părinţii săi.
Cressida deschise ochii şi privi la drumul din faţă. Se
îndreptau spre est, în lumina dimineţii; simţea pe faţă o
căldură plăcută. Saul şi Amy erau tăcuţi, dar Cressida îşi
dădea seama că Amy era fericită să conducă din nou, chiar
dacă nu era vorba de vreun concurs important. Mâinile ei
protejate de mitene de piele ţineau volanul cu satisfacţie. Saul
cerceta cerul cu ochi ageri, căutând orice semn al unui balon
în formă de plus şi al unei magazii atârnate de el.
— De ce l-a luat Fortescue pe Adam? întrebă Saul.
— Au scos o sferă din el, răspunse Cressida.
Amy fluieră încet.
—  Nu mă surprinde – bineînţeles că mica sfârlează e
talentată. Deşi n-aş putea spune exact la ce. Tu poţi, Saul?
—  Hmmm… Nu, dar din moment ce nu era nimic acolo
prima dată, când acel afurisit hoţ de talente a căutat, îi va da
cu siguranţă lui Fortescue al nostru ceva la care să se
gândească. Bănuiesc că sfera talentului lui Adam este destul
de diferită de cele peste care a dat până acum.
Cressida simţi adânc în stomac un nod de teamă pentru
fratele ei. Spera că ei trei erau bine echipaţi ca să-l elibereze
pe Adam. Creatura sigur nu-i va face rău, totuşi îi era teribil
de loială lui Fortescue, iar nebunul acela era în stare de orice.
Încercă să se relaxeze şi se mută pe cealaltă parte, punând
o mână pe spătarul banchetei. Degetele ei atinseră ceva tare,
de formă pătrată; se ridică din nou, în timp ce trăgea
carneţelul lui Fortescue din spatele scaunului. Se gândi că
probabil Adam îl pusese acolo, ca să fie în siguranţă. Bine
făcuse! Nu prea se uitase la el mai înainte; Adam îl ţinuse mai
mult sau mai puţin pentru sine, dar acum, Cressida îşi dădea
seama că avea ocazia să afle mai multe despre crudul
Fortescue. Deschise carneţelul la întâmplare şi găsi lista
făcută de Fortescue, cu lucrurile de care avea nevoie în
expediţia sa în jungla marscopiană alături de Saul. Cressida o
parcurse.
 
INVENTAR PENTRU EXPEDIŢIA ÎN MARSCOPIA,
CU SHAFER
 
1 pat de lux „Noapte minunată” (pentru mine)
1 saltea standard, subţire (pentru Shafer)
1 cort „Sfidarea furtunii”, cu ancorare la sol (pentru mine)
1 cort de picnic „Ploaie de aprilie” (pentru Shafer)
 16 tuburi mari de pastă de dinţi „Galerie strălucitoare”
1 periuţă de dinţi (Shafer şi-o poate aduce pe-a sa sau poate
să-şi folosească degetul)
Ghid de conversaţie în limba marscopiană (ediţie revizuită)
1 pereche de ochelari de soare de rezervă
1 aparat „Bărbatul adevărat”, pentru tuns mustaţa
10 perechi de ciorapi împotriva mirosurilor (de ascuns)
1 borcan de repelent pentru viespi (versiunea pentru viespile
marscopiene)
14 pachete de iepuraşi de lămâie cu glazura de zahăr (de
ascuns)
1 cutie de frişcă „Atracţia verii”
20 de conserve de piersici felii „Atracţia verii” (în sirop, NU în
îndulcitor)
30 de conserve de ravioli „Pernuţe jucăuşe”
3 borcane de cafea „Jangla”
1 tub de lapte praf „Bonlacto”
2 lăzi cu „Supă de napi, supă de napi, supă de napi” (oh,
cum mă dezgustă! dar e cea mai ieftină opţiune)
o ministiclă de şampanie de o persoană (pentru când găsesc
creatura; de ascuns)
1 lanterna „Alungă întunericul”
1 pungă de tutun „Rotocoale de fum” (ca să-l mituiesc pe
Shafer dacă se enervează)
1 valiză mare plină cu hotărâre!
 
Te voi găsi, creatură!
 
Cressida îşi luă ochii din carneţel şi-l privi pe Saul, care
cerceta cu încăpăţânare cerul.
—  Fortescue avea o rezervă secretă de iepuraşi de lămâie
cu glazură de zahăr în cortul său, zise.
Saul continua să privească cerul.
—  Ştiam eu, bombăni. Asta explică de ce folosea atât de
multă pastă de dinţi. Un bărbat atât de vanitos ca Fortescue
n-ar fi suportat gândul unor dinţi stricaţi.
 Cressida râse şi citi din nou lista. Ceva îi atrăsese atenţia.
O sâcâia, dar nu ştia exact ce anume. Un moment mai târziu,
Saul arătă spre parbriz.
— Acolo! exclamă el.
Amy încetini şi se întinse să vadă. Cressida se aplecă în
faţă şi se uită şi ea prin parbriz. Niciuna dintre ele nu zări
nimic.
— Unde? întrebă Amy.
— La stânga norului aceluia care seamănă cu un mieluşel,
zise Saul.
— Ai o minte plină de oi, Saul Shafer, glumi Amy şi zâmbi.
Amy şi Cressida urmăriră amândouă degetul lui Saul şi
văzură o mică pată, sus de tot, în depărtare.
— El este? întrebă Cressida.
—  El este, confirmă Saul, fără nicio urmă de îndoială în
voce.
Amy deveni imediat un vârtej de mişcări agitate: băgă în
viteză, apăsă pe acceleraţie, îşi încleştă mâinile pe volan.
Rândunica Argintie vui din nou, plină de viaţă, zumzetul ei
iscând ecouri printre munţi. Chiar dacă balonul abia dacă era
un punct la orizont, Amy era convinsă că îl puteau prinde din
urmă. Dar trebuia să şofeze cu mare viteză. În timp ce maşina
se apropia de o curbă în ac de păr, atinse ambreiajul, lăsă
schimbătorul de viteze în punctul mort, puse frână cu degetul
mare de la picior şi ciupi acceleraţia cu călcâiul. Apoi trase
maneta pe o viteză inferioară, lăsă maşina să scârţâie în
curbă, încetini puţin şi apoi acceleră din nou.
—  Uau! Chiar că ştii să conduci! zise Saul. I se zbârlise
părul pe ceafă.
— Da, ştiu, fu Amy de acord, vocea ei fiind un amestec de
plăcere şi îndrăzneală. Încă eşti cu ochii pe balon?
—  Da, se îndreaptă tot spre est. Pot să simt izul acela
ciudat de mucegai pe care-l lasă-n urmă creatura. Asta ne
poate ajuta, dacă-i pierdem din vedere, zise Saul.
—  Sper că Adam e bine, zise Cressida, străduindu-se să
vadă balonul la distanţă. N-am fost prea drăguţă cu el în
ultima vreme. Adevărul este că am fost întotdeauna… nu ştiu,
puţin geloasă pe el, bănuiesc.
— De ce? zise Saul, întorcându-se ca să se uite la Cressida.
—  Nu ştiu. E mai curajos decât mine, zise fata. Eu sunt
obişnuită să mă ascund în spatele muzicii mele – fie că arăt
asta, fie că mă plâng – dar el este ce este. Este fericit să fie el
însuşi. Are sens ce spun?
— Da, oarecum, răspunse Saul.
—  Vreau ca el să ştie că e grozav, zise Cressida. Foarte
enervant, dar grozav.
— Când ajungem la el, poţi să-i spui, zise Amy, în timp ce
conducea maşina cu îndemânare, făcând-o sa zboare pe o altă
curbă.
 Capitolul douăzeci şi şase
MĂŞTI ZÂMBITOARE
În micuţa magazie, Adam era întins pe jos, cu faţa la
perete. Se uita printr-o gaură făcută de rugină şi vedea razele
de soarele reflectându-se într-un obiect, departe. Acel obiect
lua curbă după curbă şi se îndrepta în aceeaşi direcţie ca şi
balonul. Zâmbi în sinea lui. Probabil că Amy îşi recăpătase
talentul de pilot, deci şi Saul, şi Cressida probabil şi le
recăpătaseră pe-ale lor. Era încântat. Adam se rostogoli şi se
uită la creatura ghemuită la cârmă. Ce lucru ciudat era – un
hoţ de talente, mai vechi decât istoria, unic şi – aliat cu acest
nebun, Fortescue – de o forţă teribilă. Adam îşi mută privirea
spre Fortescue. Stătea liniştit pe o cutie de lemn lângă
creatură, lumina reflectându-se în ochelarii săi de soare.
—  Cum de a luat creatura de la mine o sferă de talent?
întrebă Adam.
— Interesant, nu-i aşa? zise Fortescue, evitând întrebarea.
— Unde mă duci?
—  Vreau să fii oaspetele meu la mine acasă, răspunse
Fortescue. E o mare onoare pe care ţi-o acord, pentru că, în
afară de prietenul meu aici de faţă – Fortescue făcu un semn
în direcţia creaturii – eşti singura persoană care a primit
vreodată o astfel de invitaţie.
— Şi dacă nu vreau să fiu „oaspetele” tău? întrebă Adam.
— După cum am spus, e o onoare şi o vei accepta ca atare,
repetă Fortescue.
Tonul lui sugera că nu mai admitea discuţii pe această
temă.
Adam se mută în partea din faţă a magaziei şi privi pe o
ferestruică. Pe măsură ce înaintau spre est, munţii acoperiţi
de zăpadă lăsau locul unor dealuri line. Adam văzu mici
ferme împrăştiate peste tot, sub ei. Abia putu zări doi cai care
trăgeau un plug peste un câmp vălurit, mânaţi de o
minusculă siluetă. Îşi mută privirea. Sus pe crestele
dealurilor erau grupuri de copaci verzi, bogaţi, care păreau
plini de viaţă şi de taine. Totul era atât de minunat, dar lui
Adam îi era greu să se bucure de călătorie, câtă vreme era
îngrijorat pentru propria lui soartă, necunoscută. Se întinse
din nou pe jos, ca să privească pe gaura făcută de rugină.
Rândunica Argintie era încă acolo, în depărtare; nu se
apropiase deloc. Închise ochii şi încercă să profite de
legănarea blândă a magaziei, ca să doarmă.
 
***
 
Când Adam se trezi din somnul său agitat, se uită imediat
pe gaura făcută de rugină şi încercă să repereze Rândunica
Argintie. Nu văzu decât un punct strălucitor, la orizont. Era
evident că rămăseseră în urmă. Adam simţi că i se strânge
stomacul. În ciuda talentului lui Amy de a conduce maşina,
era mult mai rapid să mergi prin aer, în linie dreaptă, decât
să urmezi şosele şerpuite. Adam se gândi o clipă să încerce să
ia din nou controlul cârmei. Dar renunţă la acest gând
aproape imediat. Ar fi putut să ia controlul cârmei doar într-
un anumit moment, dar Fortescue şi creatura îl învinseseră,
în cele din urmă. Observase un alt cârlig de ancorare legat de
o funie îndesată în spatele unor cutii de vopsea, dar decise că
ar fi fost o armă incomodă. Era mai bine să-şi conserve
energia. Când, în cele din urmă, balonul avea să coboare,
Amy va avea ocazia să-l prindă din urmă. Asta, dacă ea şi
ceilalţi nu pierdeau între timp urma balonului.
Adam se ridică în picioare şi merse din nou la fereastra din
faţă a magaziei. Panglica şerpuită a drumului de dedesubt
conducea la o pereche de porţi enorme, de fier forjat, într-un
zid uriaş de cărămidă roşie. Iedera se căţărase pe gardul de
cărămidă, dându-i un aer distins şi, în acelaşi timp, neglijent.
Zidul părea să înconjoare o zonă vastă, care, în acel moment,
era ascunsă de un praf ciudat, ca o cenuşă, care plutea în
aer. Zona din afara zidului era formată dintr-o câmpie uscată,
măturată de vânt, care-şi schimba culoarea de la ruginiu
până la galben-nisipiu.
— Ce văgăună dezolantă! bombăni Adam.
— Cunoscută şi drept casa mea, zise tăios Fortescue.
Băiatul se strâmbă:
— Sunt sigur că înăuntru este culmea luxului.
Navigară peste zid. Apoi, Fortescue se aplecă pe o fereastră,
ca să învârtă o valvă aflată în exterior. Balonul începu să
coboare.
Magazia atinse pământul cu o bufnitură, ridicând praful,
iar Fortescue îi făcu un semn de încuviinţare creaturii, care-l
imobiliză pe Adam, strângându-l cu o forţă de urs,
nepermiţându-i să se mai mişte. Adam încercă să nu vomite
din cauza puternicului său miros de rânced.
Fortescue ieşi din magazie, iar slujitorul său şi Adam îl
urmară. Prins în îmbrăţişarea creaturii, pe jumătate acoperit
de pelerina ei, Adam privi în jur cu atenţie şi văzu ce bizar era
totul, ce tulburător. Era o suprafaţă mare de pământ uscat şi
prăfos, închisă cu un zid, şi, peste tot, erau oameni solizi, în
salopete cenuşii, cu măşti de tablă. Pe măşti erau pictate cu
vopsea roşie zâmbete crude, înfricoşătoare. Adam se
cutremură.
— Ci-cine sunt? întrebă tremurând.
— Oamenii mei, răspunse Fortescue.
— Ce fac?
Dar Fortescue îl ignoră şi arătă cu mâna către o clădire
impunătoare, de la celălalt capăt al proprietăţii. Făcută şi ea
tot din cărămidă roşie, se ivea din praf, deteriorată, cu un aer
obosit, în ciuda masivităţii sale.
—  Să ne ocupăm de treburile noastre, zise Fortescue
îndreptându-se spre clădire.
Adam privi în toate părţile, în timp ce creatura îl căra, în
urma lui Fortescue. „Oamenii” aveau suliţe grele, grosolane.
Studiindu-i cu atenţie, Adam observă că fiecare dintre ei
patrula pe un traseu fix, între clădire şi gard. Adam ghici că
oamenii asigurau paza pentru fiecare centimetru din acest
teren arid.
În cele din urmă, Fortescue ajunse la masivele uşi ale
clădirii. Metalul acestora era ruginit, dar încuietoarea cu cifru
aflată pe o uşiţă construită într-una din uşile duble părea
nouă. Fortescue roti repede butonul înainte şi înapoi, având
grijă să ascundă combinaţia de ochii lui Adam, şi uşa se
deschise. Păşiră înăuntru, iar lui Adam i se tăie răsuflarea la
vederea priveliştii care se întindea în faţa lui, în clădirea
cavernoasă.
Înăuntru ploua, dar în loc ca din tavan să curgă apă,
curgea… metal topit. Chiar în faţa lui Adam, arzătoare şi
lipicioase cortine galben şi oranj cădeau din vase aflate sus în
tavan, se scurgeau pe podea într-un râu de foc şi dispăreau în
scurgeri uriaşe, carbonizate. Era un fel de vulcan anapoda,
făcut de mâna omului. Şi era la fel de fierbinte. Adam încercă
să-şi elibereze o mână, ca să-şi poată şterge sudoarea ce i se
aduna rapid în sprâncene, dar creatura îl strânse şi mai tare.
În schimb, Adam urmări strălucirea metalului topit reflectat
în ochelarii lui Fortescue. Acesta schiţase un zâmbet de
satisfacţie. Totul era bine pe domeniul său.
Fortescue se îndreptă spre o cutie mică pe perete, în
întuneric. O deschise cu o cheie, pe care o scoase din
buzunar, pentru a scoate la iveală o altă încuietoare cu cifru.
Răsuci butonul de câteva ori şi, după un vârtej de zgomote
picurătoare, metalul încetă să mai curgă. Fiind atât de
aproape, Adam nu putu să nu remarce că urechile creaturii
părură să se mişte atente la zgomotul încuietorii cu cifru.
Râul de metal fierbinte seca rapid acum, iar Fortescue
porni prin clădire, paşii lui trezind ecouri pe grilajele încă
aburinde ale podelei. Creatura porni cu Adam după el.
—  Bănuiesc că asta e o galerie de artă şi că tu eşti
specializat în această formă de artă modernă foarte ciudată,
foarte… periculoasă? zise Adam, încercând să se lămurească
ce era cu acel loc îngrozitor.
 —  Asta a fost cândva o fabrică, zise Fortescue. Am
transformat-o.
— În ce? se interesă băiatul.
—  Un avertisment pentru musafirii nepoftiţi, răspunse
Fortescue.
Ajunseseră în siguranţă la capătul clădirii, unde Fortescue
deschise o altă cutie, ascunsă în întuneric şi, ca şi mai
devreme, răsuci un buton înainte şi înapoi. Urmă un zgomot,
ca un bolborosit în creştere şi, în câteva clipe, ploaia mortală
şi lipicioasă cădea din nou, devenind o barieră de netrecut.
—  Şi toate astea ca sa scapi de comis-voiajori! Bombăni
Adam într-o încercare de a se mai înveseli.
Dar fără folos. Moralul îi scăzu. Cum aveau să treacă Amy,
Saul şi Cress de asta?
—  Şi acum, mai are şi avantajul de a te împiedica pe tine
să te faci scrum, zise Fortescue.
Şi cu asta, se îndreptă spre o uşă mică şi roti butonul unei
alte încuietori cu cifru, aflată pe acelaşi perete. Deschise uşa
şi pătrunse într-un întuneric absolut.
—  Vino! Gloria este o răsplată pentru cei stăruitori, nu
jucăria celor ce doar aşteaptă să treacă ziua, zise Fortescue,
scoţându-şi ochelarii de soare şi vârându-i în buzunar.
Lui Adam nu-i plăcea cum mergeau lucrurile. Fortescue
părea şi mai supărat decât de obicei. Şi toată protecţia şi
secretomania asta – să fi fost vorba de un plan şi mai
grandios decât „colectarea” sferelor? Poate că aceasta era
teribila fază secundară a planului, de care se amintea în
carneţel? Lui Adam i se uscase gura şi observă că tremura în
timp ce creatura îl purta mai departe.
După ce ochii i se obişnuiseră cu întunericul, băiatul îşi
dădu seama că mergeau printr-o serie de coridoare înguste.
Câte un bec singuratic, ici şi colo, oferea suficientă lumină cât
să vezi drumul. Coridoarele duceau în jos. După o perioadă –
care lui Adam i se păru că durase ore – Fortescue ajunse la
capătul unui coridor puţin mai larg, deschise o uşă şi intră.
 Încăperea era vastă. Creatura, purtându-l pe Adam cu ea, îl
urmă pe Fortescue şi închise uşa cu călcâiul. Când fu aşezat
jos, Adam privi în jur cu admiraţie. Comparativ cu peisajul
sinistru şi praful de-afară şi cu mecanismul de apărare lipsit
de milă de deasupra, acest loc era splendid, încântător.
Camera era îmbrăcată în panouri imense, circulare, din sticlă
colorată, şi arăta ca o librărie uriaşă – dar aici nu erau cărţi,
ci doar sute şi sute de rafturi. Scări de lemn, cu trepte
îmbrăcate în piele verde, duceau spre platforme cu balustrade
de alamă, unde se aflau şi mai multe rafturi. Majoritatea
rafturilor de sus erau goale, dar cele de la nivelul parterului
erau pline cu… strălucitoare sfere de talent. La vederea lor,
creatura se transfigură, se pierdu în transă, veselă, sărind de
la o sferă la alta, mângâindu-le, salutându-le blând.
Adam se îndreptă spre unul din rafturi, unde se afla o sferă
roşie, strălucitoare, cu puncte galbene. Dedesubt era o placă
pe care scria: „Prof. Ernst Applebaum – un geniu al ştiinţei şi
filosof”. Adam se mută la următorul raft, pe care era o sferă ce
părea masivă, şi care era albastră, cu arabescuri mov ce se
mişcau pe suprafaţa ei. Sub ea era o placă pe care scria:
„Simone Florentino – Premiul pentru cea mai bună cântăreaţă
de operă”. Raftul următor era gol – dar placa de sub el îi
atrase atenţia lui Adam. „Saul Shafer – un extraordinar cititor
de urme de animale”. Adam se întoarse cu faţa spre
Fortescue, care, urmărind privirea băiatului, ridică din umeri.
—  În urma fiecărei expediţii „Recolta de Aur”, aduc aici
sferele pe care le-am adunat, ca să le păstrez în siguranţă. A
lui Saul a fost prima!
— Dar unde e? întrebă Adam.
— Ar trebui să ştii, se enervă Fortescue. Era în sac, alături
de celelalte sfere pe care, cu atâta bunăvoinţă, le-ai
împrăştiat. Ne-am gândit să luăm sfera lui Saul cu noi în
expediţiile noastre de căutare. Am considerat că ne putea fi…
de folos, dacă ar fi fost necesară urmărirea vreunei victime.
Adam era uimit. Cum s-o folosească?
Dar înainte de a apuca să întrebe, Fortescue continuă:
 —  După cum vezi, încă mai am cale lungă. Ridică braţele,
ca să arate rafturile goale de sus, care păreau nesfârşite. Şi va
dura şi mai mult acum, „mulţumită” faptului că mi-ai pierdut
atâtea sfere.
Îl amuza expresia plină de groază a băiatului.
—  O să umpli tot locul ăsta cu sfere de talent? întrebă
Adam.
— Asta e o parte din visul meu, zise misterios Fortescue.
Creatura se mutase pe un scaun mare şi stătea cocoţată pe
spătarul lui, uitându-se la Adam cu ochii săi hipnotici.
— Dar…
— Adam încercă să-şi adune gândurile, încercă să înţeleagă
ceea ce vedea – … de ce? Şi după aia?
—  Vino, mai vorbim la cină, zise Fortescue în cel mai
fermecător stil al său.
 Capitolul douăzeci şi şapte
MANIERE LA MASĂ
—  Ah, nu-i mai văd, zise Saul privind în zare. Probabil că
balonul a aterizat pe undeva prin spatele acelor culmi.
Amy, lovi frustrată volanul cu podul palmei.
— Saul! zise.
—  Hei, am vederea unui vultur, dar nici măcar un vultur
nu poate vedea prin dealuri, răspunse Saul.
— Ei, mă dezamăgeşti, continuă Amy, glumind amical.
—  Dar mirosul creaturii e încă puternic, adăugă Saul.
Pariez că, dacă o luăm la stânga la această intersecţie, ne vom
îndrepta în direcţia potrivită.
Amy călcă pe acceleraţie până la podea şi îndreptă maşina
spre colinele ce luceau în depărtare, spre care arătase Saul.
—  Nu pierde urma, Saul. Adulmecă, îl zori Cressida,
aplecându-se spre el şi bătându-l pe umăr.
După încă vreo două ore, Rândunica Argintie se opri şi
norul de praf pe care-l ridicaseră roţile se aşeză. În faţă se
zăreau gardul de cărămidă şi porţile de fier.
—  Capătul drumului, zise Amy, oprind motorul. Dar sunt
gata să pariez că acesta este genul de închisoare dărăpănată
pe care Fortescue o numeşte casă.
Amy, Saul şi Cressida traseră cu ochiul prin porţile uriaşe.
Aerul era plin de praf, strălucind auriu în lumina palidă a
serii. Văzură magazia de tablă şi balonul în formă de plus,
precum şi vechea clădire a fabricii, la capătul cel mai
îndepărtat al proprietăţii, dar îşi concentrară atenţia asupra
zecilor de oameni care mărşăluiau, purtând pe chip măşti
zâmbind înfricoşător. Cressida observă suliţele pe care le
aveau. Această demonstraţie de forţă îi îngheţă sângele în
vene. Fratele ei era acolo!
— Pentru ce toate astea? întrebă ea, cu vocea frângându-i-
se de emoţie.
 —  Bănuiesc că Fortescue îşi apără proprietăţile, zise Saul.
Probabil că aici păstrează sferele pe care le-a adunat până
acum.
— Cum ajungem la Adam? suspină Cressida.
—  Hei, haideţi să renunţăm la ideile fanteziste, zise Amy.
Cunoscându-l pe Fortescue, aceste gărzi sunt atât de bine
plătite, încât sunt gata să omoare orice intrus. Eu zic să
rămânem aici, afară, unde aerul e proaspăt şi oamenii sunt
teferi.
Cressida se întoarse brusc spre Amy, cu o privire
înflăcărată în spatele ochelarilor.
—  Am noutăţi pentru tine, Amy: nu toată lumea face ce-i
place, fără să-i pese de nimeni altcineva. Fratele meu e acolo
şi nu o să aştept niciun moment în plus! Dar dacă tu vrei,
pleacă.
Amy fu complet luată prin surprindere de această
izbucnire, iar Saul interveni repede, cu mâinile ridicate ca şi
cum ar fi vrut s-o calmeze pe Cressida.
— Hei, Cress, poate că la sfârşitul zilei gărzile se duc acasă
şi ne putem strecura cumva înăuntru, zise el.
Ca un răspuns la sugestia lui Saul, sună un clopot, iar
gărzile se opriră din patrulat şi porniră spre o poartă
construită în peretele lateral al proprietăţii. Cressida simţi o
umbră de speranţă, dar aceasta dispăru curând, când o altă
poartă, aflată lângă prima, se deschise şi zeci de gărzi identice
ieşiră pe proprietate, pornind să mărşăluiască pe aceleaşi
trasee. Lămpi palide, puse pe gardul de cărămidă, fură
aprinse; aruncau o lumină ireală. Cressida lăsă să-i scape un
oftat disperat, de frustrare.
—  Schimbul de noapte, zise Saul, punând o mână pe
umărul Cressidei.
Fata urmări gărzile şi se concentră. Toate păreau atât de
asemănătoare, şi probabil că vederea le era împiedicată de
măştile cu expresii crude.
—  O să fiu una dintre ele, zise ea, în cele din urmă. Atât
Saul, cât şi Amy ridicară din sprâncene, cu surprindere.
Cressida se întoarse spre ei, cu ochi strălucitori. Asta ar face
Adam, Amy. Sunt sigură că am văzut nişte salopete pentru
curse în portbagajul maşinii. Seamănă cu cele pe care le
poartă gărzile. Amy încuviinţă.
— Mă deghizez eu în gardă, zise Saul.
—  Salopetele lui Amy n-o să te încapă Saul, zise Cressida
zâmbind.
Avea dreptate. Amy se îndreptă spre portbagaj şi-l deschise.
Scoase o salopetă care semăna foarte bine cu cea a gărzilor,
doar că era mai deschisă la culoare. Amy smulse eticheta cu
numele ei de pe pieptul salopetei şi apoi uriaşul număr
„şapte” de pe spate. I-o dădu Cressidei, care-şi scoase haina şi
îmbrăcă salopeta, trăgând-o peste pantaloni şi pulover.
—  Eşti mai scundă decât ei. O să ieşi în evidenţă, se
îngrijoră Saul.
—  În cazul acesta, o să fiu o gardă mai scundă. Nu am
niciun plan mai bun. Trebuie să intru acolo şi să-l găsesc pe
Adam. Oricum, se întunecă, ceea ce mă va ajuta. Acum, ce
facem cu masca?
— Singurul metal pe care-l avem e aici, zise Saul, arătând
spre Rândunica Argintie.
Amy se încruntă la Saul. Apoi, lăsând să-i scape un oftat,
se trânti la pământ şi se vârî sub maşină.
—  Iartă-mă, iubito, bombăni ea. Apoi urmă un zgomot.
Amy ieşi de sub maşină având în mână o bucată de metal
subţire, cam de dimensiunea unui plic.
—  Cadou de la o doamnă egoistă, zise ea întinzându-i-o
Cressidei.
—  Îmi pare rău, Amy, ştii tu… pentru că ţi-am vorbit aşa,
zise Cressida, luând bucata de metal şi zâmbind sfios. Şi
mulţumesc pentru asta.
—  Ei, e cum nu se poate mai potrivit să folosim garda
Rândunicii Argintii drept deghizare pentru o gardă, zise Amy
ridicând din umeri.
Cressida aprecia sacrificiul făcut de Amy.
— Şi acum, de unde fac rost de nişte vopsea?
 Amy scoase un ruj din buzunar.
—  Întotdeauna trebuie să fii pregătită pentru pozele de pe
podium.
Când masca fu gata şi Cressida şi-o puse pe chip, fata
semăna într-adevăr cu una dintre gărzile lui Fortescue, deşi
era mai scundă, uniforma ei era mai deschisă la culoare, iar
masca era strâmbă. Amy se întinse din nou în portbagaj şi
scoase o cheie franceză mare. I-o dădu Cressidei.
— E dură şi grea. Sparge capul ca pe o nucă.
Saul se încruntă. Privea toate acestea cu un sentiment
crescând de neajutorare. Se obişnuise ca el să fie căutătorul,
meşterul, salvatorul.
Cressida se îndreptă spre gard şi începu să se caţere pe
iedera care acoperea zidul dărăpănat.
—  Spune-mi când e liber, ca să trec, le şuieră lui Amy şi
Saul. Auzea bâzâitul liniştit al unei lămpi, chiar deasupra ei.
Tâmplele îi vâjâiau de îngrijorare, iar palmele îi erau lipicioase
de spaimă. Dar se gândi la Adam, şi hotărârea îi reveni. Avea
să-l găsească. Printre zăbrelele porţii, Amy şi Saul priveau
gărzile patrulând şi, când fură siguri că nimeni nu se uita
către partea de zid lângă care se afla Cressida, îi făcură semn
acesteia. Fata se ridică şi sări de partea cealaltă. Imediat,
începu să meargă precum gărzile, încercând să se apropie în
zigzag de clădirea fabricii. Amy şi Saul o priviră mergând,
încercând din răsputeri să nu-şi imagineze ce s-ar fi
întâmplat dacă fata ar fi fost descoperită.
— E foarte curajoasă, zise Saul.
—  Da, chiar îţi deschide ochii asupra lucrurilor, răspunse
Amy, faţa ei trădând respect.
 
Fortescue, Adam şi creatura se mutaseră într-o încăpere
mică dar minunată a bibliotecii. Pereţii erau acoperiţi cu un
tapet verde-închis, cu model înflorat, iar pe mici mese se aflau
vaze de aramă cu flori uscate. Fortescue şi Adam stăteau
fiecare la câte un capăt al unei mese dreptunghiulare
acoperite cu o faţă de masă albă, iar creatura se afla, într-o
poziţie mai degrabă inconfortabilă, între ei. Lumina blândă a
lumânărilor strălucea pe argintăria masivă. Adam observă cât
de ciudat arăta creatura. Poate se simţea mai în siguranţă
sau mai bine pe domeniul lui Fortescue, căci acum nu mai
purta pelerina cu glugă, iar Adam o putea vedea bine. Era un
adevărat amestec de trăsături disparate. Se minună de
cicatricile sale căpătate în lupte, se holbă la pielea sa
tăbăcită, albastră, şi se cutremură văzându-i dinţii
înfricoşători. Era mult prea mare pentru scaunul pe care
stătea şi domina masa, astfel încât lumânările o luminau de
jos în sus, dându-i un aspect teribil şi, în acelaşi timp, nobil.
Ochii îi erau plini de confuzie când se uita la tacâmurile aflate
de-o parte şi de cealaltă a farfuriei.
—  Străduieşte-te, îi spuse Fortescue creaturii. M-am
săturat să mănânci de pe covor.
Fortescue îşi puse nişte supă groasă dintr-o supieră, apoi îi
înmână polonicul creaturii, care-l luă ca şi cum ar fi fost
vorba despre cine ştie ce obiect abject şi misterios. Cu o
mişcare neîndemânatică, reuşi să trântească nişte supă în
farfuria sa, deşi cea mai mare parte se răspândi pe masă.
Apoi, privindu-l cu atenţie pe Fortescue, creatura îşi luă
lingura. Adam se servi şi el cu nişte supă şi începu să
mănânce împreună cu Fortescue, în timp ce creatura sorbea,
plescăia şi stropea.
—  Ce producea fabrica înainte de-a o transforma tu?
întrebă Adam.
Se simţea ciudat să fie prezent în acest loc, la această cină
nebunească, dar nu-şi pierduse curiozitatea.
— E o chestiune destul de amuzantă, răspunse Fortescue,
făcând semn cu lingura spre supă. Familia Fortescue cultiva
napi pe terenul pe care l-am traversat, şi apoi, din napi se
făcea supă. În fabrică, era pusă în conserve. Au numit-o
„Supă de napi, supă de napi, supă de napi”, pentru că,
aparent, e de trei ori gustoasă, indiferent ce-o fi însemnând
asta. Mai degrabă dezgustătoare, nu-i aşa? Atât de insipidă!
Încă mai sunt câteva mii de conserve care trebuie consumate
– nu vreau să le arunc.
Creatura îşi lovi cu lingura dinţii ca nişte colţi, în timp ce
Adam se gândea la cele auzite.
—  Aşadar, nu ai vrut să te ocupi de afacerea familiei? se
interesă băiatul.
—  Nu, n-am vrut! lătră furios Fortescue. Am vrut o viaţă
măreaţă.
Creatura muşcă brusc din coada lingurii sale şi o scuipă în
farfurie, trimiţând un val de supă pe masă. Dădu farfuria la o
parte şi se holbă la tavan. Adam o privi fascinat şi apoi
atenţia lui reveni la Fortescue.
— Şi ăia de-afară chiar sunt gărzile tale? întrebă Adam.
— Ce cuvânt urât, se strâmbă Fortescue.
— De ce au zâmbete pictate pe măşti?
—  Îmi place să ştiu că sunt înconjurat de angajaţi fericiţi,
care mă admiră.
— Chiar dacă nu e aşa? îi aruncă Adam.
Fortescue ignoră acest lucru şi împinse farfuria cu supă.
Dădu la o parte capacul de argint al unei tăvi, ca să scoată la
iveală o bucată mare de carne. Cu grijă, îi dădu un cuţit mare
şi o furculiţă creaturii.
— Ne faci onoarea s-o tai tu?
Creatura se ridică şi se aplecă deasupra tăvii. Un moment,
rămase nemişcată şi tăcută, dar apoi o atacă exact ca un
lunatic. După câteva secunde, se aşeză la loc pe scaun şi lăsă
să-i cadă cuţitul şi furculiţa pe podea. Adam şi Fortescue
priviră bucata de carne, sau ce mai rămăsese din ea. Era
împrăştiată, în fâşii mici, peste tot, pe masă.
—  Mulţumesc, zise Fortescue, tuşind sec. Luă din nou
polonicul şi pescui nişte carne pentru Adam, apoi pentru
hoţul său de talente şi pentru sine.
Luându-l pe Fortescue drept model, creatura luă cuţitul şi
furculiţa care se aflau de-o parte şi de cealaltă a farfuriei, în
acelaşi timp cu stăpânul său. Continuând să-l imite pe
Fortescue, străpunse o bucată de carne cu furculiţa şi începu
să mănânce. Fortescue încuviinţă satisfăcut.
— Şi… de ce luaţi voi doi sferele de talent? întrebă Adam.
Fortescue zâmbi şi se şterse la gură cu un şervet.
— Pentru că vreau să am tot talentul din lume.
— Da, dar de ce? încercă din nou Adam. Fortescue lăsă să-i
scape un oftat.
—  Ştii că la şcoală sunt copii deştepţi şi copii care sunt
buni la sport sau artă, sau chiar unii care sunt buni la toate?
întrebă Fortescue.
— Bineînţeles, răspunse băiatul.
— Ei bine, eu nu am fost niciodată bun la nimic.
Adam ridică din umeri:
— Asta-i şi povestea vieţii mele.
—  Mai mult decât atât, eram îngrozitor la orice. Eram mic
şi anost. Nu aveam graţie, logică sau talent. Făceam totul
greşit. Colegii mei râdeau de mine şi mă ironizau sau, şi mai
rău, mă ignorau. Eram bogat, la naiba, ar fi trebuit să mă
respecte măcar pentru asta, mârâi Fortescue, cu furie
crescândă în voce. Şi tot ce mă aştepta în viaţă era să conduc
o afurisită de fabrică de supă! Până când am găsit în
biblioteca tatălui meu o veche carte cu legende… Acum, în
curând, continuă Fortescue, cu o sclipire teribilă în ochi, voi
jefui toţi oamenii deosebiţi. Vor fi la fel de anoşti şi
neimportanţi cum am fost şi eu! Iar eu voi avea cea mai
grozavă colecţie pe care a văzut-o vreodată omenirea, una
completă, superioară oricărei alteia! Ha ha haaa… Urechile
creaturii se mişcară uşor, iar Fortescue adăugă rapid: Adică
noi. Minunatul meu prieten şi cu mine.
— Dar asta nu e tot, nu-i aşa? tatonă băiatul. Planul era şi-
aşa destul de barbar şi de nebunesc, dar Adam ştia că
Fortescue urmărea mult mai mult. În carneţelul tău spui că
mai e o fază, ceva legat de felul în care creatura a ieşit din
crater…
Fortescue lăsă să-i scape un râs ciudat, gâlgâitor, care
stârni ecouri în cameră.
 — Şi nu-i aşa că ţi-ar plăcea să ştii răspunsul?
„Cum a reuşit creatura sa iasă din crater? Gândeşte!”, îşi
spuse Adam grăbit. În timp ce cugeta astfel, un mic păianjen
căzu în faţa lui şi traversă o bucată de carne, după care sări
peste marginea mesei şi dispăru din raza lui vizuală. Adam şi
hoţul de talente îl priviră dispărând. Era ceva în felul în care
creatura îl privise, ceva în felul în care se mişcase care-l
inspiră pe Adam. Îşi aminti de felul în care hoţul de talente
sărise departe de el, de pe acoperişul hotelului Peritus… Ce-
ar fi fost dacă nu s-ar fi căţărat pe burlan, ci ar fi escaladat
cu aceeaşi uşurinţă chiar peretele…? Adevărul îl lovi pe Adam
ca trăsnetul!
—  Animăluţul tău de casă nu doar ia sferele de la alţii, le
poate şi folosi el însuşi, nu-i aşa? îi aruncă Adam. Care erau
numele celorlalte creaturi străvechi care fuseseră prinse în
crater? Era un fel de reptilă şi o… o maimuţă albastră cu
barbă mică – de-asta Saul n-a putut vedea din capul locului
hoţul de talente, în junglă, pentru că luase sfera acelei
maimuţe şi apoi, cumva, făcuse ca acel talent să fie al său.
Asta explica şi aspectul ciudat, lipsit de armonie al hoţului
de talente: barba sa albastră amestecată cu piele şi gheare ca
de şopârlă, apoi silueta şi membrele sale puternice dar lungi –
singurii care păreau să aibă sens erau ochii săi strălucitori,
hipnotici şi trilurile ca de pasăre.
—  Iată şi răspunsul la întrebarea cum a ieşit din crater,
continuă Adam. Acolo, jos, erau gândaci şi păianjeni. Cumva,
trebuie să fi folosit el talentul unui păianjen ca să scape.
—  Deştept, deştept, deştept! strigă Fortescue, aplaudând
cu poftă. Bravo! Cel mai tare din clasă! Da! râse el. Şi în ziua
de azi, micuţa mea creatură are mici cârlige în palme, exact
ca un păianjen.
Adam îşi aminti de atingerea aproape lipicioasă a hoţului
de talente.
—  Ştii, la început a crezut că sferele serveau drept hrană,
aşa că le-a mâncat. Şi s-a pomenit având talentele pe care le
conţineau acele sfere. Fortescue îşi coborî vocea: Nu cred că a
înţeles vreodată în totalitate implicaţiile acestui lucru. După
ce a scăpat din crater, se pare că a preferat să le adune. Ce
lucru stupid!
Deodată, cea de-a doua fază din planurile lui Fortescue se
desfăşură în mintea lui Adam ca o hartă care se deschide
pentru a arăta nişte locuri foarte îndepărtate.
— Plănuieşti să absorbi chiar tu sferele pe care le furi! icni
el.
— Şi voi deveni cea mai talentată persoană pe care a văzut-
o mapamondul vreodată. Oamenii mă vor idolatriza! Voi ţine
această lume în mâinile mele, în felul în care creatura ţine o
sferă de talent, fascinat de ea, dar, în fond, stăpânul ei.
Fortescue râdea isteric. Apoi se opri brusc. Experimentele
mele sunt în curs de desfăşurare deja. Nu se dovedeşte la fel
de simplu pe cât am sperat, recunosc. Se pare că noi,
oamenii, nu putem pur şi simplu să mâncăm o sferă ca să-i
absorbim talentul. Dar sunt încrezător că voi ajunge acolo şi
sunt pregătit să tot încerc până reuşesc, indiferent de
consecinţe.
Adam simţi că i se face greaţă.
Creatura asculta doar pe jumătate conversaţia lor,
concentrându-se să încerce să adune cu furculiţa şi cuţitul
mici fâşii de mâncare. Mârâi frustrată, doar pentru sine, şi
arătă spre farfuria sa. Adam o urmări un moment, apoi se
întoarse din nou spre Fortescue:
— Distrugi vieţi, zise în cele din urmă.
—  Amuzant este că, de fapt, nu-mi pasă, răspunse
Fortescue.
— Dar despre mine ce poţi să-mi spui? întrebă Adam.
Vocea sa părea mică şi pierdută.
—  Ei, tu eşti o enigmă. Ba lipsit de talent, ba talentat,
răspunse Fortescue, cu sprâncenele încruntate de
preocupare. Intenţionez să aflu cum s-a întâmplat asta.
Creatura lăsă brusc să-i scape un ţipăt de frustrare şi
aruncă furculiţa prin cameră, iar aceasta se înfipse în perete
şi vibră.
Adam înghiţi în sec. Fortescue se întoarse spre creatură:
— Pentru asta, nu primeşti îngheţată.
 Capitolul douăzeci şi opt
UN VÂRTEJ DE ACŢIUNE
După cină, Adam fu dus într-o cameră mică, placată cu
faianţă albă, undeva sub biblioteca sferelor. Într-un colţ al
încăperii, văzu o cuşcă mare, pe podeaua căreia erau paie.
Adam îşi imagină că trebuia să fie patul creaturii, atunci când
era acasă. În jurul cuştii se aflau zeci de trofee şi nimicuri
strălucitoare. Creatura se repezi să le mângâie, urmărind
vrăjită cum se reflectă lumina în suprafeţele lor de metal
lucios.
—  Daruri speciale de la un prieten către celălalt. Nu sunt
eu bun cu tine, Denap? zise Fortescue aproape neatent, în
timp ce se agita prin laborator.
Într-un alt colţ al camerei, pe o bancă, era un aparat foarte
ciudat, cu piese de alamă, plin de sârme. Iar lângă peretele
cel mai îndepărtat de uşă, din tavan atârna ceva ce semăna
cu un periscop.
Cu un semn din deget, Fortescue chemă creatura la el.
Aceasta lăsă jos un lanţ strălucitor, de care era absorbită, şi
traversă laboratorul.
— Vezi dacă a mai generat o altă sferă, îi ordonă Fortescue.
Dacă a făcut-o o dată, o poate face din nou.
Adam făcu un pas înapoi, dar creatura era rapidă. Sări
spre el şi-l apucă de umăr cu o gheară, în timp ce pe cealaltă
o lăsă pe capul băiatului. Adam simţi cunoscutul miros de
mucegai, auzi gâlgâitul creaturii şi se simţi slăbit. Dar nu
apăru nicio sferă. Faţa lui Fortescue exprima dezamăgire.
— Hmm… presupun atunci că trebuie să lucrăm cu ceea ce
avem, zise Fortescue. Se întoarse spre bancul de lucru unde
un obiect era acoperit cu o bucată de mătase. Luă mătasea,
lăsând la iveală o sferă verde, lucind palid.
— Asta e a mea? întrebă Adam.
— A fost a ta, răspunse Fortescue.
 Adam se aşeză tăcut şi-l urmări pe Fortescue cum examina
sfera la un microscop vechi, ce părea ruginit. Creatura stătea
în cealaltă parte a camerei, uitându-se când la Adam, cu un
aer de curiozitate, când la sfera acestuia, cu o privire
protectoare.
— Da, categoric nu pare a fi la fel ca celelalte sfere, zise în
cele din urmă Fortescue.
— Ei, îmi place să fiu diferit de ceilalţi, răspunse Adam.
Fortescue stătu şi analiză un moment.
— De fapt, toate sferele sunt diferite, unice în felul lor, zise.
În trecut, am luat chiar şi mai multe sfere mici de la aceeaşi
persoană o dată. Aceşti oameni sunt un fel de pricepuţi la
toate, nişte multitalentaţi, dar nu într-un fel extraordinar.
Acele sfere nu-mi sunt de niciun folos. Dar a ta e ceva diferit.
E mai puţin strălucitoare, dar e robustă. Îmi place. Bărbatul
se uită la creatură. Vino încoace, zise, iar hoţul de talente se
ridică şi se îndreptă spre el. Acesta ridică sfera şi i-o dădu
complicelui său.
— Ce crezi? o întrebă.
Creatura îşi înfăşură ghearele în jurul sferei şi închise
ochii. Scoase câteva mârâieli scurte, urmate de un tril
prelung. Auzind sunetele, Fortescue clătină din cap.
—  Spune că are energie puternică, îi zise Fortescue lui
Adam, dar e ca un fel de pelerină, nu îngropată ca un
diamant. Bărbatul se încruntă: Să vedem dac-am înţeles bine.
Băiatul şi-a făcut propria sferă de talent. Dar cum? întrebă
sărind în picioare şi înhăţând sfera.
— Hei, ai grijă! îi atrase atenţia Adam.
Fortescue îl ignoră şi duse sfera la dispozitivul ciudat din
colţul camerei. O cuşcă de metal era suspendată în faţa unei
diagrame a creierului uman. Din diferitele zone ale creierului
desenat porneau sârme către mufele de pe cuşcă. Fortescue
aşeză sfera în cuşcă.
— Majoritatea sferelor operează pe aceeaşi lungime de undă
ca partea creierului care guvernează inspiraţia, zise
Fortescue. Adam se ridică şi se apropie de maşină. Hai să
vedem ce face a ta, adăugă Fortescue apăsând pe un
comutator. Cu un bâzâit, cuşca începu să se învârtă în jurul
axei sale şi, după câteva secunde, o parte a diagramei
creierului se lumină. Fortescue păru uimit şi opri maşinăria.
—  Ce e? întrebă Adam îngrijorat. Sunt vreun fel de
ciudăţenie?
— Sfera ta are originile în partea creierului care guvernează
intenţiile, răspunse Fortescue.
— Nu înţeleg, zise băiatul.
Brusc, Fortescue izbi cu pumnul în masă. Adam sări
speriat şi creatura tresări.
— Atunci eu de ce nu fac sfere de talent, la naiba! Sunt un
uragan de acţiune! Fortescue arătă cu degetul spre creatură:
Explică-mi!
Creatura dădu înapoi în faţa furiei lui Fortescue.
— Explică-mi, naiba să te ia!
Creatura ezită şi, oarecum împotriva voinţei sale, scoase
nişte sunete timide, ca nişte mieunături.
— Ce? lătră Fortescue. Se gândi intens. Intenţiile mele sunt
de obicei îndreptate spre mine, nu spre ceilalţi? Adică acest
băiat este întotdeauna atent la cei din jur şi… nobil? exclamă
Fortescue. Scuteşte-mă!
Hoţul de talente scoase un scheunat, cerând iertare.
— Taci din gură! Vorbeşti prea mult, îi aruncă Fortescue şi
începu să străbată camera în sus şi-n jos.
Creatura rămase tăcută şi lăsă capul în jos. Dar în timp ce
Fortescue se plimba dintr-o parte în alta, lui Adam i se păru
că de la un moment la altul dispoziţia nebunului trecea de la
furie şi neîncredere la bucurie nestăpânită.
—  Poate că băiatul are cel mai mare talent dintre toate!
anunţă în cele din urmă Fortescue, pe un ton triumfător. Va fi
cea mai importantă achiziţie a mea de până acum! Se întoarse
spre Adam, respirând precipitat. Când o să descopăr tehnica
de care am nevoie, o să mă ocup de sfera ta! Vreau hotărârea
ta neabătută, băiete! Fortescue îşi lovi capul cu pumnii, apoi
deschise larg palmele. Voi fi de nestăvilit! Începu să râdă
isteric, apoi se opri brusc. Acum, dacă talentul tău este
guvernat de intenţie, mai degrabă decât înnăscut, vreau să
văd între timp dacă te putem face să mai produci încă o sferă.
Sau două! Sau trei! Sau patru! Sau cinci sute! Cu cât mai
multă hotărâre, cu atât mai bine.
Lui Adam nu-i plăcea deloc ce auzea. Acum, Fortescue
practic bombănea ceva incoerent. Adam privi creatura. Era
tristă şi supusă. Poate că i se năzărea lui, dar creatura părea
să aibă în ochi un vârtej de întrebări.
— Avem multe de făcut! exclamă brusc Fortescue. Aruncă o
privire la ceas. Dar mai întâi vreau să verific dacă totul merge
bine sus.
Se îndreptă spre periscop şi îl trase jos din plafon. Privi
prin lentilă şi văzu gărzile care mărşăluiau ca de obicei. Mişcă
periscopul şi ceva îi atrase atenţia.
— Ce-avem noi aici? zise el, îngrijorarea strecurându-i-se în
voce. Împinse din nou periscopul în sus, la o parte din calea
lui. Du băiatul într-o cameră sigură şi încuie-l, îi zise
creaturii. Mă voi întoarce în curând.
Şi cu asta, Fortescue ieşi din laborator aproape alergând.
Se ducea să vadă de ce pe proprietatea lui patrula un paznic
scund, care nu avea uniforma standard.
 
Cressida se străduia din răsputeri să patruleze ca un
paznic, dar genunchii îi erau moi şi-i tremurau de frică. Ce-ar
fi păţit dacă ar fi fost descoperită? Dincolo de mască,
respiraţia ei părea greoaie şi temătoare. Dar în ciuda agitaţiei
care o stăpânea, gândurile ei erau preocupate de calea pe care
o apucase viaţa ei în ultima vreme. Ce cale lungă făcuse, atât
din punct de vedere geografic, cât şi al experienţei! De la viaţa
luxoasă dar tristă şi plictisitoare din Riverfork până la a
patrula alături de zeci de oameni înarmaţi, periculoşi, în
încercarea de a-şi salva fratele. Se simţea foarte nesigură pe
ea şi speriată, dar, cu toate acestea, o nouă scânteie de viaţă
se aprinsese în ea. Pentru prima dată făcea ceva pozitiv, avea
un scop. Căutarea lui Adam o trezea dintr-o transă lungă şi
nefericită, o transă în care intrase în momentul în care auzise
că părinţii ei căzuseră sub gheaţă. Încercarea de a-şi salva
fratele era, în acelaşi timp, şi încercarea de a se salva pe sine.
În ciuda sentimentului ca ieşea în evidenţă ca o pisică într-
un cuib de şerpi, Cressida ajunse în cele din urmă la clădirea
Fabricii, fără să fie oprită. Văzu încuietoarea cu cifru de lângă
uşă şi înjură în barbă. În niciun caz nu putea sta acolo toată
noaptea încercând combinaţii. Brusc, auzi pe cineva de
cealaltă parte a uşii. Panica îi strânse stomacul. Privi în jur
după un loc în care să se ascundă şi înţelese că singura ei
şansă era să se ghemuiască lângă zidul care se afla în
întuneric.
Chiar când dispăru din vedere, Fortescue ieşi pe uşă şi
cercetă proprietatea. Mârâi enervat. Poate că era prea agitat.
Securitatea devenise principala lui preocupare de când
demarase proiectul „Recolta de Aur”. Ştia foarte bine că pe
măsură ce aduna talente tot mai valoroase, exista un risc din
ce în ce mai mare ca oamenii să-şi dea seama ce făcea şi să-l
vâneze. Un zgomot asemănător unui râcâit îl făcu să se
întoarcă. Merse tiptil de-a lungul faţadei fabricii, dădu brusc
colţul şi cercetă întunericul.
Lipite de partea laterală a clădirii se aflau stive de lăzi de
lemn. Se întindeau în întuneric. Fortescue se strecura printre
lăzi privind încoace şi-ncolo; îşi notă în gând să pună mai
multe lumini în zonă. Auzi un trosnet şi se întoarse ca să se
uite la o ladă mai mare, aflată în întuneric. Din interiorul
lăzii, printr-o găurică, îl privea Cressida. Inima fetei bătea
nebuneşte. „Nu veni încoace, se gândi. Te rog, nu veni
încoace!” Dar Fortescue, furişându-se, se apropie de ladă.
Puse degetele sub capac… dar chiar când să-l ridice, un
şobolan ieşi de după lada şi chiţăi la el. Fortescue sări şi ţipă.
Şobolanul trebuie să fi scos zgomotele pe care le auzise. Ura
şobolanii. Se răsuci pe călcâie, ca să se ducă înapoi înăuntru.
Avea multe de făcut. Paznicul cel scund trebuie să fi fost
angajat din greşeală. Va da de urma lui dimineaţă şi-l va
concedia. Se îndepărtă şi dispăru după colţ.
 După câteva secunde, capacul lăzii se mişcă într-o parte şi
Cressida se ridică. Îşi împinse masca pe creştetul capului şi
oftă uşurată. Fusese cât pe ce să fie prinsă. Ce bine că
Fortescue era aşa un laş! Privi în jos spre şobolan.
—  Mulţumesc, zise. Şobolanul mirosi lada. Dar acum poţi
pleca. Haide! Fugi!
Şobolanul plecă, oprindu-se un moment să adulmece un
uriaş inel de metal, prins de ceea ce părea să fie o uriaşă
trapă de lemn. Cressida văzu masivele balamale metalice
strălucind în întuneric. Dar nu avea timp să se gândească la
asta; în schimb, se uită la conţinutul lăzii în care stătea. Era
pe jumătate plină de conserve de supă. Luă una şi citi
eticheta.
Lăsă conserva jos şi privi lăzile din jurul ei. Toate aveau
aceeaşi etichetă. Se gândi iar la lista din carneţelul lui
Fortescue; o clipă, ceva îi atrase atenţia. Dar nu avea timp să
stea să cugete la asta. Trebuia să găsească o cale să intre în
clădire. Îşi ridică privirea şi văzu că lăzile erau puse una peste
alta până sus de tot, la o fereastră mică aflată la un capăt al
clădirii.
Cu mişcări rapide, ferme, Cressida urcă de pe o ladă pe
alta. În cele din urmă, ajunse la fereastră şi privi în fabrică.
Primul lucru care-i atrase atenţia fu cât de mare era… şi apoi
observă o siluetă ce păşea pe uriaşa podea. Era Fortescue. Îl
urmări până ajunse la uşa de la capătul îndepărtat unde-şi
făcu de lucru cu un obiect aflat pe perete. „Trebuie să fie o
altă încuietoare, se gândi Cressida. Pe-acolo trebuie să fie şi
Adam.” Fortescue dispăru din vedere şi Cressida simţi un
uruit care făcu să vibreze toată clădirea. Îi ajunse la urechi
un zgomot sinistru, ca o bolboroseală, şi, cu oroare
crescândă, urmări cantităţi impresionante de metal topit care
începură să curgă din tavan şi să se prelingă pe podeaua
fabricii. În întunericul nopţii, metalul fierbinte strălucea
puternic.
Cressida încercă să-şi recapete respiraţia. Era o privelişte
înspăimântătoare. Dar mai important era că nu exista nicio
cale sigură ca să ajungă la uşa de la capătul îndepărtat al
fabricii. Moralul i se prăbuşi. Nu-i veni în minte altceva decât
să se întindă puţin, după care să se întoarcă la Amy şi Saul şi
să le povestească trista descoperire.
 Capitolul douăzeci şi nouă
PREGĂTIREA RÂNDUNICII
Creatura îl ţinea strâns pe Adam în timp ce-şi croia drum
pe coridoarele slab luminate. Băiatul încerca din răsputeri să
se acomodeze cu mirosul neplăcut de mucegai, dar fără sorţi
de izbândă – tot îi venea să vomite. Creatura bolborosea. Era
un zgomot din gât, ciudat, lichid. Parc-ar fi încercat să se
consoleze pe ea însăşi. O clipă mai târziu, îl împinse pe Adam
într-o cameră mică.
— Ştii că e greşit ceea ce faci, nu-i aşa? îl întrebă Adam pe
protejatul lui Fortescue. Creatura se gândi o clipă, iar chipul
îi fu traversat de un val de emoţii diverse. Dar apoi,
trăsăturile i se înăspriră; închise uşa şi-l încuie pe Adam
înăuntru.
Iar Adam aşteptă. Şi aşteptă. În cameră era strictul necesar
– o podea de piatră, o masă, un scaun, un pat şi o lumânare
care arunca umbre mişcătoare pe perete. Nu avea nicio
fereastră. „Încăperea asta trebuie să fie adânc săpată în
pământ”, se gândi Adam. Se întinse pe pat şi încercă să
adoarmă, dar un milion de gânduri i se învârteau prin cap.
Auzea şi zgomote îndepărtate – izbituri, râcâituri, voci
ridicate. Fortescue şi complicele său erau, cu siguranţă,
ocupaţi cu vreun proiect.
Adam se gândi la sfera de talent care ieşise din el. Aşadar,
nu era o persoană chiar atât de mediocră! Avea propriul său
fel de a fi talentat, chiar dacă nu era vorba de un talent
obişnuit. Îl făcea să se simtă special. Îi plăcea ideea asta. Îşi
putea alege propriul drum în viaţă, ştiind că dacă persevera în
ceea ce credea că era corect, era exact ce-i trebuia ca să
răzbească.
Dar nimic din toate acestea nu schimba faptul că, în acel
moment, era prizonier într-o cămăruţă, într-o fabrică veche
apărată de o perdea de metal fierbinte, închis aici de un tip
singuratic, dus cu pluta, un fanatic al puterii, şi de complicele
acestuia. Se gândi la sora lui, la Saul şi la Amy. Vor încerca
să-l salveze şi să-l împiedice pe Fortescue să înfăptuiască
planul diabolic? Spera că o vor face; dar gândindu-se că le-ar
fi fost imposibil, se hotărî că era mai bine dacă l-ar fi
abandonat şi s-ar fi întors în siguranţă acasă. Nu se simţi
ruşinat când îi dădură lacrimile. Pereţii cenuşii îi întoarseră
suspinele în ecou.
 
***
 
Adam se trezi brusc. Căzuse într-un somn adânc dar
agitat, şi acum, Fortescue şi creatura erau aplecaţi deasupra
lui. Nu-şi dădea seama cât dormise. Se ridică ameţit.
—  Verifică dacă are talent, îi zise Fortescue agitat
aghiotantului său.
Creatura îşi plimbă mâna pe creştetul băiatului, iar acesta
se simţi ameţit. Dar nu apăru nicio sferă. Creatura şuieră şi
clătină din cap.
— Bine. Să vedem dacă te putem face să generezi mai mult
talent, zise Fortescue. Dacă micul meu experiment
funcţionează, în curând vom scoate de la tine sfere cu zecile…
Şi cu asta, Fortescue îl legă la ochi pe Adam şi-l împinse
afară din cameră. Băiatul fu condus prin coridoare şi mai
întortocheate, până când, brusc, avu sentimentul că
pătrunseseră într-un spaţiu larg. Îi fu scoasă legătura de la
ochi. Adam se trezi singur şi înconjurat de cel mai dens
întuneric pe care-l întâlnise vreodată. Parc-ar fi plutit în
spaţiu – dar aici nu erau stele sau planete.
—  Alo! strigă el, şi îşi auzi ecoul vocii, ascuţit şi puternic.
Făcu câţiva paşi în faţă şi se izbi de ceva ce părea un perete
de sticlă, rece. Ce se întâmpla? Pipăi peretele până ce ajunse
la un colţ. Trecu de el şi pipăi un alt perete, apoi altul, şi
altul. Părea să se afle într-un cub de sticlă. Apoi, fără niciun
avertisment, ţâşni o lumină strălucitoare. Adam dădu înapoi.
Pe toate suprafeţele din jurul lui, începuseră să fie proiectate
imagini în mişcare. Ritmate şi reale, îi copleşeau simţurile.
 
Lumina rece a dimineţii începea să învăluie proprietatea,
când Cressida se apropie de porţile principale şi se folosi de
schimbarea gărzilor ca să se strecoare înapoi şi să sară peste
zid. Încă temându-se să nu fie descoperită, fu ajutată de Saul
şi Amy să treacă în siguranţă de cealaltă parte.
—  O curgere de metal lichid? întrebă Saul cu neîncredere
în voce. Glumeşti?
Cressida clătină din cap, strâmbându-se uşor la această
amintire.
Saul şi Amy se strâmbară şi ei unul la celălalt. Amy privi
printre zăbrelele porţii clădirea fabricii. Îşi miji ochii, ca şi
cum ar fi cântărit ceva. Curajul Cressidei mişcase ceva în
interiorul lui Amy. Existau şi alte lucruri în viaţă în afară de
colecţionarea trofeelor. Poate că talentul ei de pilot de curse
putea servi şi altui scop, nu doar celui de a fi aclamat de
mulţime, duminicile după-amiaza.
—  O să intrăm cu Rândunica Argintie, declară Amy pe un
ton provocator. Saul şi Cressida se uitară la ea cu
surprindere.
— Hei, hai, fără idei fanteziste, zise Saul.
Amy îi răsplăti gluma cu un zâmbet sec.
— Cred că ştim cu toţii că e singura cale.
Cressida trase adânc aer în piept şi încuviinţă. Saul aruncă
o privire spre maşină. Era solidă, puternică. Ar fi mers.
Posibil. Încuviinţă şi el.
— Va trebui să punem lanţuri de zăpadă peste cauciucuri.
Bănuiesc că metalul topit şi cauciucul nu sunt chiar o
combinaţie câştigătoare, zise Amy.
Câteva clipe mai târziu, Amy, Saul şi Cressida erau
ghemuiţi în praf, fixând cu grijă lanţurile pe roţi. Amy şi
Cressida lucrau pe partea şoferului, iar Saul, pe cealaltă. Amy
îi strigă:
— Cum te descurci acolo, Saul, dragule?
 —  Ok, cu excepţia faptului că am impresia că lanţurile
mele au fost făcute pentru nişte roţi mult mai mici.
—  Ei, va trebui să-ţi foloseşti braţele acelea puternice de
păstor ca să le mai întinzi, nu-i aşa?
Saul zâmbi larg. Se gândea la Amy în timp ce lucra. Nu mai
întâlnise niciodată pe cineva ca ea. Era încăpăţânată şi plină
de voinţă, iar uneori, foarte egoistă. Dar era şi ca o gură de
aer proaspăt, şi Saul ştia prea bine că unui păstor nimic nu-i
place mai mult decât aerul proaspăt. Şi-i spusese „dragule”.
Nimeni nu-i mai spusese aşa înainte. Indiferent ce avea să se
întâmple în următoarele ore, era bucuros că o întâlnise.
În timp ce punea lanţurile la roţi, Amy se simţea tristă. Era
o ironie a sorţii că parcurseseră sute de mile de drum
îngheţat sau înzăpezit şi nu avuseseră niciodată nevoie de
lanţurile de zăpadă, şi acum le puneau ca să treacă peste
metalul fierbinte, topit. Recunoştea în sinea ei că Rândunica
Argintie nu era făcută pentru asta, dar se hotărâse să-l ajute
pe Adam.
—  M-am gândit la ce ai spus, zise Amy, uitându-se la
Cressida. O femeie bătrână şi tristă, înconjurată doar de
trofee şi de amintiri prăfuite.
Cressida se simţi stânjenită. Îşi dădu seama că obrajii i se
îmbujorară.
— Am zis asta doar ca să ne ajuţi…
— Nu, aveai dreptate, o întrerupse Amy. I s-a întâmplat şi
mamei mele. Era o călăreaţă de rodeo celebră. Ne lăsa singuri
– pe tatăl meu şi pe mine – şi pleca ani în şir în turnee cu
spectacole aproape improvizate. Se pare că era mai fericită să-
i distreze pe copiii care n-o cunoşteau, decât să aibă grijă de
mine. Când în cele din urmă a venit acasă, tatăl meu i-a spus
că n-o mai vrea. Chiar şi mie mi se părea o străină. Aşa că a
plecat din nou. Şi-a făcut o colibă pe cine ştie ce culme bătută
de vânturi, pe undeva. Nu vreau să fiu ca ea.
— Tu nu eşti aşa, zâmbi Cressida. Mama şi tatăl meu erau
plecaţi deseori, zise ea. Dar când erau acasă, ne distram de
minune.
 — Când erau? întrebă Amy.
— Au murit. A fost un accident, şopti Cressida.
Amy se foi stânjenită. Nu era obişnuită să aibă de-a face cu
emoţiile complicate ale altor oameni.
—  Mmm… îmi pare rău să aud asta, zise ea în cele din
urmă şi fu surprinsă să descopere adâncimea sentimentelor
pe care le avea pentru Cressida.
Când roţile fură gata, Amy, Saul şi Cressida se adăpostiră
de soarele fierbinte al după-amiezii în maşină. Saul şi Amy se
aşezară în faţă, iar Cressida se întinse în spate.
—  O să intrăm la noapte. Când se schimbă gărzile, zise
Amy, oferindu-le bomboane cu mentă (în ambalajul oficial
Rândunica Argintie).
Toţi trei încercară să-şi ridice moralul cântând melodii
amuzante. Dar vocea Cressidei era atât de minunată, încât
chiar şi cel mai frivol cântec părea demn de un concert, iar
Saul şi Amy, extaziaţi, fură curând reduşi la tăcere, gândurile
zburându-le în locuri aflate departe de realitatea sarcinii
aproape imposibil de îndeplinit care-i aştepta. Dar apoi,
soarele dispăru în spatele dealurilor îndepărtate, ca un
reflector care se stingea. Cressida interpretă asta ca pe un
indiciu că era momentul să se oprească din cântat. O tăcere
apăsătoare îi învălui.
 Capitolul treizeci
FILMELE LUI FORTESCUE
Adam era înconjurat de imagini în mişcare. Iar imaginile
erau atât de vibrante şi păreau atât de reale, încât în curând
uită că era închis într-un cub de sticlă. Un bărbat în vârstă,
cu o barbă lungă, argintie, purtând o haină groasă de
explorator venea din faţa lui Adam, cu o expresie de teroare
absolută pe chip. Adam se întoarse şi văzu un tigru
apropiindu-se, cu ochii strălucind şi colţii lucind de salivă.
Bărbatul se împiedică de o rădăcină de copac şi căzu cu o
bufnitură care ridică un norişor de praf. Tigrul se mai apropie
puţin.
— Ridică-te! strigă Adam.
Dar bătrânul se îndepărtă, târându-se încet pe coate. Tigrul
îşi linse botul şi se apropie mai mult. Inima lui Adam bătea
să-i sară din piept.
—  Du-te! Dispari! făcu Adam către uriaşa felină – care,
bineînţeles, nu putea să-l vadă. Adam nu ştia ce să facă. Era
mai bine să te prefaci mort? Nu, asta era la urşi. Cu tigrii era
mai bine să pleci.
— Ridică-te, insistă Adam către bărbatul vârstnic.
Dar cu un mârâit grav, satisfăcut, tigrul reacţionă primul.
Adam se aruncă între bărbat şi tigru şi… imaginea îngheţă,
apoi se stinse. Uimit, băiatul se întinse pe podea, cu
răsuflarea tăiată.
— Ce se întâmplă? strigă în întuneric.
—  Îţi plac micile mele filme de amator? bubui din senin
vocea lui Fortescue. Acesta a fost începutul celei de-a doua
faze – am încercat să punem sfera unui tânăr geniu al
alergărilor într-un bătrân. Nu i-am putut-o introduce în cap,
aşa că i-am îndesat-o în buzunar şi, după cum ai văzut… n-a
mers. Am parcurs cale lungă de-atunci şi, într-o bună zi, îmi
va reuşi, iar când se va întâmpla asta, toate talentele din
lume vor fi ale mele. ALE MELE!
Adam o luă la fugă înainte, dar se izbi de peretele de sticlă
şi se prăbuşi la podea.
— Lasă-mă să ies! strigă, ridicându-se cu greu.
—  Mi-e teamă că nu! Mai avem să-ţi arătăm şi alte
minunăţii.
Adam văzu cum imaginile prind viaţă din nou. De data
aceasta, doi trapezişti zburau prin aer. Dungile roşii şi albe
ale unui cort de bâlci abia dacă erau vizibile deasupra lor.
Adam era puţin ameţit: întunericul care-l înconjura îl făcea să
se simtă ca şi cum ar fi plutit în aer alături de acrobaţi.
—  Asta a fost una dintre cele mai grozave extrageri ale
mele! bubui din nou vocea lui Fortescue.
Apoi se auzi o altă voce, părând să vină de undeva de foarte
de jos, de sub Adam. „Probabil că este maestrul de
ceremonii”, se gândi el.
—  Şi acum, cel mai talentat trapezist care a existat
vreodată, Marele Paulo Zorgana, va încerca un triplusalt cu
răsucire! Îl poate face? Ar trebui să încerce? Am vrut să-l
conving pe Zorgana să se răzgândească, dar a cerut să fie
lăsat să încerce! Poate el va reuşi acolo unde numeroşi alţii au
încercat şi au eşuat? Doamnelor şi domnilor, haideţi să aflăm!
Priviţi, dacă-ndrăzniţi!
Adam îşi spuse că aceasta era doar o înregistrare – se
întâmplase deja: nu mai putea face nimic, ar trebui doar să
privească în altă parte – dar totul în jurul lui era atât de real,
încât se trezi cuprins de agitaţie în timp ce-i urmărea pe cei
doi artişti zburând dintr-o parte într-alta. Cel aflat la prindere
atârna de bara sa, prins cu picioarele, cu braţele musculoase
întinse, relaxate, suple. Marele Paulo Zorgana se legăna în
faţă şi-n spate, mai repede, şi mai repede, susţinându-şi cu
uşurinţă greutatea în braţele sale puternice, cu muşchii
abdominali încordaţi.
Dar apoi, Adam observă ceva familiar mişcându-se sus,
deasupra. Aluneca pe una dintre sforile trapezului lui
Zorgana cu o viteză uimitoare. Băiatul făcu un pas înainte.
—  Nu! strigă. Degetele i se încleştară în van pe imaginile
din faţa lui. Creatura se opri deasupra lui Zorgana, cu
ghearele sale lungi, întinse. În câteva clipe, sfera de culoarea
aramei – care reprezenta talentul lui Zorgana – era mângâiată
de hoţul de talente. Fugise înapoi chiar când Zorgana dădea
drumul trapezului.
N-a mai fost niciun salt. Doar o cădere urâtă, o rostogolire
în întuneric. Adam se aruncă în faţă încă o dată, încercând să
apuce mâna bărbatului… şi imaginile se stinseră. Băiatul îşi
acoperi ochii.
— De ce faci asta? şopti el.
Încercă să străpungă întunericul cu privirea, dar nu reuşi
să vadă nimic.
—  De fiecare dată când te întinzi să-i ajuţi pe-aceşti
oameni, generezi energie pentru talent, răspunse Fortescue.
Încă vreo câteva filme de-ale mele şi ar trebui să avem deja o
sferă pentru colecţia mea.
Comportamentul monstruos al lui Fortescue aprinse brusc
o minge de foc în stomacul lui Adam.
— Asta e rău! strigă băiatul. Tot ce faci e rău!
—  Linişte! strigă Fortescue. Viaţa nu înseamnă „bine” şi
„rău”.
—  Ba exact asta înseamnă, bombăni Adam în sinea lui,
dacă-ţi dai seama de diferenţa dintre ele.
Departe, sus, în camera de control pe care Fortescue o
construise pentru cubul său de sticlă în care proiecta imagini
în mişcare, creatura stătea tăcută lângă stăpânul ei, privind
în jos, la Adam. Băiatul părea foarte mic şi speriat. Era prins
în capcană şi singur. Şi încă îşi mai apăra părerile. În junglă,
ar fi fost respectat. Creatura se întoarse spre Fortescue. Pe
gâtul lui se vedeau vene, părul său roşu şi cărunt, de obicei
îngrijit, îi cădea pe faţă, iar mustaţa sa albă tremura în timp
ce bărbatul rânjea. Părea să-i facă plăcere. Creatura nu
înţelegea clar ce simţea, dar nu-i era bine. Se foi stânjenită,
şi, ca să se simtă puţin mai bine, se agăţă de strălucitorul său
lanţ preferat, pe care-l pusese la gât doar cu aproximativ o
oră mai devreme.
 
Ploua cu găleata, şi tunete care te zguduiau din toţi
rărunchii se rostogoleau pe cer. Ploicica jucăuşă ce începuse
cu zece minute mai devreme se transformase rapid într-un
torent zgomotos şi de neoprit. Cressida îşi ridică gulerul
hainei şi coborî sacul cu sferele de talent în groapa pe care o
săpase mai devreme. Rapid, aruncă pământul înapoi în
groapă înainte de a apuca să se transforme în noroi. Cu toţii
hotărâseră că era o idee bună să lase talentele acolo şi să le
recupereze când îl vor fi salvat pe Adam. Când îl vor fi salvat
pe Adam, nu dacă.
Ploaia torenţială forma băltoace mari, inclusiv în jurul
Rândunicii Argintii. Norii întunecaţi şi agitaţi se reflectau ireal
în vopseaua ei strălucitoare. Amy şi Saul stăteau fiecare de o
parte şi de alta a maşinii, acoperind-o cu pături pe care le
legau cu sfori de acoperiş.
—  Ploaia e un mare noroc, să ştii, îi spuse Amy lui Saul.
Păturile ude ne vor oferi protecţie.
Călcând prin băltoace, Cressida se întoarse la maşină.
— Ultima ocazie să te răzgândeşti, Amy. Chiar nu vreau să
crezi că eşti datoare să faci asta, zise, ştergându-şi picăturile
de ploaie de pe ochelari.
—  Ce fel de concurent aş fi dacă aş lăsa să-mi scape o
provocare ca asta? replică Amy.
Cressida îşi mută privirea la Saul. Expresia ei întrebătoare
îi oferi o posibilitate de scăpare, să nu se simtă vinovat.
— Urcă, îi zise Saul, în loc de răspuns.
Cressida se strecură pe scaunul din spate. Amy şi Saul se
priviră peste păturile acum ude leoarcă.
—  Aşa-i oferi tu unei doamne puţină distracţie? întrebă
Amy, ridicând vocea ca să acopere un tunet puternic.
—  Nu cred că eşti genul care să prefere lumina lunii şi
dansul.
 Amy râse şi amândoi se urcară în maşină. Femeia îşi legă
părul ud într-o coadă de cal şi îşi puse mănuşile. Bărbatul îşi
şterse palmele lipicioase pe pantalonii săi de lână şi încercă
să ignore nodul pe care-l simţea în stomac. Cressida încercă
să alunge gândurile despre miile de lucruri care ar fi putut
merge prost în acest plan deloc solid şi se concentră asupra
lui Adam.
—  Acum aşteptăm doar startul, zise Amy bătând
nerăbdătoare darabana cu degetele în volan.
Porţile principale se aflau doar la vreo zece lungimi de
maşină distanţă. Singurele zgomote erau respiraţia lor, ploaia
care ropotea pe acoperiş şi freamătul norilor agitaţi de
deasupra capetelor lor.
Apoi, se auzi un zgomot. Clopotul îndepărtat care marca
schimbarea gărzilor. Amy aşteptă câteva secunde ca oamenii
aceia siniştri să-şi înceapă marşul către ieşirea aflată la
capătul cel mai îndepărtat al proprietăţii şi apoi porni
motorul. Rândunica Argintie se trezi la viaţă.
— Ţineţi-vă bine, zise încet Amy.
Cu un mârâit răzbunător, maşina se avântă, împroşcând
noroi în timp ce roţile se luptau să adere la sol. Lovi porţile
duble cu aşa o forţă, că zburară, iar una dintre ele chiar sări
din balamalele ruginite şi ateriză greoaie pe pământul ud.
Amy mări viteza în timp ce traversau proprietatea. Auzind
vuietul maşinii, gărzile se întoarseră din poziţiile pe care le
ocupau la coada formată la ieşire şi începură să alerge spre
Rândunica Argintie.
— Avem un fan club, zise Saul, aruncând priviri în laterale,
spre hoardele de măşti zâmbitoare ce se repezeau spre ei.
Drept răspuns, Amy mormăi şi apăsă pe butonul de
supraalimentare. Maşina gemu cu putere şi Saul, Cressida şi
Amy fură lipiţi de spătarele scaunelor lor din pricina forţei de
acceleraţie.
— Oricum, avem nevoie de mai multă putere ca să trecem
de acele uşi, zise Amy.
 Gărzile aruncau acum cu suliţele. Vreo două nimeriră în
uşa maşinii şi lăsară urme adânci. Cressida tresări la
zgomotul loviturilor. Amy se încruntă. Dar nu avea timp să
cerceteze felul în care arăta maşina ei, pentru că se apropiau
cu repeziciune de uşile fabricii. Amy apăsă şi mai mult pe
acceleraţie. Avea gura uscată, dar reflexele îi erau treze.
Faptul că era complet absorbită de sarcina pe care-o avea de
îndeplinit o făcea să uite de frică. Apoi, Rândunica Argintie
lovi uşile cu forţa unui tren accelerat.
Uşile se sfărâmară la impactul cu maşina, care ţâşni prin
vastul spaţiu de dincolo de ele. Şi în acel moment, Amy îşi
dădu seama de soliditatea apărării lui Fortescue – se aflau în
faţa unor ziduri de metal fierbinte şi a unui râu uriaş de
flăcări. Amy simţi cum piciorul de pe acceleraţie i se ridică
singur. Mai avea timp să se oprească? Dar renunţă rapid să
mai cocheteze cu eşecul.
În toate cursele la care participase, nu se jucase niciodată
apăsând pe frână din pricina fricii. Avea îndoieli că vor trece
dincolo, dar curajul şi hotărârea ei erau categorice. Apăsă din
nou pe acceleraţie. Maşina îşi continuă drumul prin ploaia
incandescentă, fierbinte şi prin râul de foc format de metalul
topit.
 Capitolul treizeci şi unu
CĂLDURĂ ÎNSPĂIMÂNTĂTOARE
Rândunica Argintie avea o viteză atât de mare, încât
parcurse jumătate din drumul prin metalul portocaliu-roşiatic
fără prea mari necazuri. Lanţurile pentru zăpadă îşi făcură
bine treaba, ţinând la distanţă cauciucurile de substanţa care
se scurgea pe sub ele. Dar apoi, consistenţa ca de sirop a
metalului lipicios începu să pună stăpânire pe cauciucuri şi,
în curând, maşina pierdu viteză, ceea ce însemna un sfârşit
care dădea fiori pe şira spinării. În cele din urmă, cu un
scâncet groaznic, Rândunica Argintie se opri brusc.
Abia atunci, Saul, Amy şi Cressida începură cu adevărat să
simtă ghearele reci ale fricii cuprinzându-le inimile. Un şuvoi
neîntrerupt de metal fierbinte căzu pe maşină. Acolo unde
atinse păturile ude, se întări cu un şuierat furios în pete
dezordonate de metal cenuşiu, lipsit de strălucire. Dar ploaia
arzătoare continua să cadă. Amy, Cressida şi Saul o priviră
cum lovea capota şi cum începea să-şi croiască încet drum
prin ea. Toţi îşi dădeau bine seama, într-un mod dureros, că
acelaşi lucru se întâmpla şi cu acoperişul de deasupra
capetelor lor. Amy băgă în viteza întâi, porni motorul, dar
roţile patinară pe loc, aruncând jeturi de scântei albe.
—  Ei, nu ăsta era planul, nu-i aşa? zise Amy, cu ochii
strălucindu-i şi cu vocea oprindu-i-se în gât. Apăsă încă o
dată pe acceleraţie şi răsuci mâinile pe volan, cu frustrare.
Saul o privi cu tandreţe. Îl emoţiona să o vadă ezitând şi să
dea la iveală vulnerabilitatea de sub aerul ei energic şi
strălucitor.
— Poate există totuşi o cale de scăpare, zise el. Dar nici el
nu credea asta.
 Abia atunci, Saul, Amy şi Cressida începură cu adevărat să
simtă ghearele reci ale fricii cuprinzându-le inimile. Un şuvoi
neîntrerupt de metal fierbinte căzu pe maşină.
Lanţurile de pe roţi se topeau, iar cauciucurile începură să
facă băşici şi să pocnească. Cressida privi în sus – interiorul
acoperişului era roşu, fierbinte, şi mici picături de metal topit
începeau să pice în maşină. Se trase într-o parte când o
bucată de mărimea unei mingi de golf căzu şi lăsă o arsură pe
scaun.
—  Începe să curgă înăuntru, zise ea calmă, dar cu inima
bătându-i tare.
Căldura din interiorul Rândunicii Argintii deveni rapid de
nesuportat. Saul lăsă să-i scape un scâncet şi renunţă rapid
la haina sa când câteva picături de metal trecură prin ea.
Amy se îndreptă brusc, ca şi cum speranţa însăşi ar fi tras-o
în sus.
— Plăcintă cu mere fierbinte! Ar putea fi o cale de scăpare,
zise, şi se uită la bordul maşinii… la un mic buton roşu aflat
sub un panou de sticlă, pe care scria „Pericol”.
— Nebunia lui Sorensen trebuie folosită doar în momentele
cele mai aiurea, periculoase, fără nicio altă opţiune, care îţi
taie respiraţia, zise Amy în timp ce ridica panoul şi zăbovea
cu degetul deasupra butonului.
—  Cred că putem spune – fără teama de a greşi – că
suntem într-un astfel de moment, zise Cressida uitându-se
într-o parte, unde mai văzu încă o perdea de metal topit.
—  Hank Sorensen a construit în şasiu un sistem de
propulsie cu gaz, pentru cea mai grozavă experienţă a vitezei,
zise Amy.
— Apasă! Să ieşim de-aici! zise Saul.
— Nu e chiar sigur, ştii, chiar deloc…
—  Cui îi pasă?! zise Saul, iar picăturile de sudoare îi
curgeau de pe frunte şi-i intrau în ochi.
—  Odată ce apăs pe acest buton, nu voi mai avea niciun
control asupra maşinii. O să plece ca o rachetă, spuse Amy.
 Saul se uită la ea cu o răbdare tandră, în timp ce
acoperişul care se lichefia de căldură se scurgea la un fir de
păr de capul lui.
— Apasă pe buton, Amy, zise el.
Femeia apăsă pe butonul roşu.
Maşina ţâşni înainte cu o energie uimitoare. Flăcări lungi
tremurătoare ieşiră din ţeava de eşapament. Forţa era atât de
mare, încât roţile abia dacă atingeau pământul pârjolit,
denivelat de sub ele. Rândunica Argintie aluneca pe ce mai
rămăsese din podeaua mortală, cu un vaiet care-ţi spărgea
timpanele, tremurând şi zgâlţâindu-se. Amy, Saul şi Cressida
erau zgâlţâiţi ca boabele de fasole într-o conservă.
Şi apoi, cu un bufnet care le tăie răsuflarea şi cu un
scârţâit de metal îndoit, maşina se izbi de zid.
Saul deschise ochii, gemând. Genunchii îi tremurau şi,
categoric, se simţea ameţit. Se ridică şi privi în jur. Scăpaseră
de metalul lipicios. De fapt, jumătate de maşină era îngropată
în peretele din capătul încăperii, împrăştiind bucăţi de
cărămidă împrejur. Cressida se ridică şi îşi frecă umărul.
— Cred că organele mele sunt cu susul în jos, se văită ea.
— Şi ale mele, răspunse Saul. Privi în jos şi văzu că toiagul
său iubit era rupt în două. Tresări întristat, dar apoi privi
spre Amy, care era nemişcată şi tăcută. Pe frunte avea o
tăietură care sângera. Bărbatul simţi în piept un fior de
spaimă.
— Amy? zise el, atingându-i umărul. Amy? repetă el.
Câte rele aveau să mai facă nebunul acela şi ciudatul său
slujitor, înainte ca el să-l poată opri? Brusc, furia lui Saul nu
mai cunoscu limite.
— Amy? insistă el a treia oară, scuturându-i umărul.
Cu un mormăit abia perceptibil, Amy se mişcă. Încet, se
ridică şi deschise ochii.
— Ei, ca să vezi, butonul roşu chiar funcţionează.
Îşi duse o mână la tăietura de pe frunte şi se strâmbă.
Saul se simţi cuprins de un val uriaş de uşurare. Cressida
oftă lung.
 — Ne-am făcut griji pentru tine.
—  Ah, doar aţipisem puţin, răspunse Amy, cu un gest
intenţionat pompos al mâinii, care se transformă însă într-o
strâmbătură de durere însoţită de un scâncet.
Toţi trei îşi făcură loc să iasă din maşină şi Amy evaluă
dezastrul. Maşina ei abia dacă mai semăna cu o maşină.
Portbagajul era plin de găuri, acoperişul era îndoit, roţile erau
înţepenite, cauciucurile sfâşiate, iar şasiul era îndoit sub
formă de S. Partea care zăcea îngropată în perete arăta chiar
şi mai rău.
—  De data asta n-o să mai fie reparată, recunoscu Amy,
scuturându-se de praf.
— Eşti bine? întrebă Saul.
— Da, chiar sunt, zise Amy, surprinzător de veselă. E doar
o maşină. O maşină grozavă, dar doar o maşină. Să mergem
să-l găsim pe Adam.
— Ah, iar avem de-a face cu un cifru, zise Cressida, izbind
cu palma în peretele de lângă încuietoare. Dar chiar când
termină de rostit aceste cuvinte, o bucată mare din zid – care
fusese zguduit de impactul cu Rândunica Argintie – căzu,
dând la iveală coridorul din spatele lui. Maşina alunecă pe
şasiul ei o idee mai departe, ca şi cum le-ar fi arătat calea.
—  Se pare că Rândunica Argintie vrea ca noi să forţăm
intrarea, zise Saul, croindu-şi drum prin gaura din zid.
Amy şi Cressida îl urmară.
 
—  Mi se întâmplă doar mie sau şi voi vă simţiţi la fel de
pierduţi, fără speranţă? întrebă Amy în timp ce rătăceau pe
un alt coridor, slab luminat. Vocea ei avea ecou din cauza
pereţilor metalici. Grinzi groase de metal traversau tavanul la
distanţe regulate, dându-le coridoarelor un aspect de tunel.
—  Acum, că ai pomenit de asta, cred că am mai văzut o
asemenea grindă şi mai devreme, zise Saul cercetând
întunericul de deasupra. E posibil să ne învârtim în cerc.
Amy îşi dădu ochii peste cap, iar Cressida oftă frustrată.
— Ce mai misiune de salvare! mormăi ea.
 Părea trasă la faţă, obosită. Cu cât le lua mai mult să dea
de Adam, cu atât mai multe griji îşi făcea pentru el. Sălbaticul
şi mortalul sistem de apărare o convinseseră, dincolo de orice
îndoială, că Fortescue era complet nebun.
—  Poţi să dai de urma lui Adam ca de urma unei oi? îl
întrebă Amy pe Saul.
— Nu prea e uşor. Nu are suficientă blană.
Amy şi Cressida îi aruncară lui Saul o privire care-i sugera
că era cazul să renunţe la glumele jalnice. El se strâmbă în
chip de scuze, apoi închise ochii şi adulmecă aerul.
—  Sunt atât de multe mirosuri ciudate aici, jos! zise el.
Mirosul creaturii, care e puternic, şi apoi mai e şi mirosul
pământului umed, şi cel înţepător al loţiunii după ras folosite
de Fortescue. Saul deschise ochii şi se uită la Amy şi la
Cressida. Ridică din umeri. Poate dacă aş avea ceva de-al lui
Adam, aş simţi mai bine, dar…
Cressidei îi veni o idee. Băgă mâna în buzunarul
pantalonilor şi scoase o batistă.
— E bună de ceva? întrebă pe un ton plin de speranţă. Asta
e a lui.
Saul o luă şi inspiră. Îi înapoie batista Cressidei şi apoi
adulmecă din nou aerul, cu nările palpitând.
— Hmm… simt o urmă vagă, şopti el şi se întoarse. Pe-aici!
Datorită priceperii lui Saul, reluară traseul pe care-l făcuse
Adam prin lumea subterană a lui Fortescue. Se minunară de
uriaşa bibliotecă.
— Unele dintre aceste sfere sunt dureros de frumoase, zise
Cressida uitându-se la sfera de talent a lui Ernst Applebaum.
Dar când ajunseră în mica încăpere în care Adam fusese
ţinut închis, aşternuturile şifonate şi mizeria generală fură
prea mult pentru Cressida.
—  Adam! strigă ea, învârtindu-se în loc, cu lacrimile
curgându-i pe obraji. Mă auzi?
— Hei, hei, zise Saul. Încă îi simt mirosul. E aici, e în viaţă.
Pe-aici pe undeva.
 Amy o apucă de mână pe Cressida şi o trase rapid afară din
cameră, urmându-l pe Saul, care grăbise ritmul.
El le conduse în jos, pe coridoare întunecate, cu podeaua
denivelată, până când, în cele din urma, ajunseră la o pereche
mare de uşi metalice duble. Cressida îşi lipi urechea de una
din ele.
— Aud ceva… muzică parcă, zise în şoaptă, îndepărtându-
se de uşă.
— Ok, ce plan avem, oameni buni? întrebă Amy.
Saul trase adânc aer în piept. Planurile erau foarte bune.
Uneori, erau chiar folositoare. Dar în toţi aceşti ani în care îşi
căutase oile prin gropi şi şanţuri, nu avusese nevoie de nimic
altceva decât de o puternică dorinţă de a salva ce era de
salvat. Trase din nou aer în piept. Băiatul era, categoric, de
cealaltă parte a acestor uşi.
— Hai să-l scoatem de-acolo, zise.
Amy şi Cressida erau surprinse de această abordare
directă, dar erau prea obosite ca să mai obiecteze. De fapt, în
timp ce-l urmăriră pe Saul cum se dădea înapoi şi lovea uşile
cu piciorul, reuşind să le deschidă, se obişnuiră cu ideea.
Intrară toţi trei.
În camera de dincolo de uşi era întuneric, dar după ce ochii
lor se obişnuiră cu el, îl putură vedea pe Fortescue într-o
încăpere sus, în colţul cel mai îndepărtat. Camera era
spaţioasă, şi cea mai mare parte din ea era pierdută în
întuneric. Oricum, în centrul ei, Saul, Amy şi Cressida putură
să vadă o mulţime de proiectoare dispuse în jurul unui cub de
sticlă, iar în mijlocul cubului era… Adam. Căţărată în vârful
lui, întinzând o gheară printr-o gaură, era creatura, iar în
spatele ei erau o grămadă de sfere verzi, asemănătoare celei
luate de la Adam în casa lui Fortissimo. Cressidei i se tăie
răsuflarea şi, de oroare, îşi acoperi gura cu mâna – bietul
Adam!
Imagini cu o balerină se mişcau pe cei patru pereţi de sticlă
şi se auzea muzică. De unde stătea Cressida, imaginile se
vedeau deformate, dar era sigură că pentru Adam păreau
foarte reale.
El făcea frenetic semne cu mâna spre balerină, încercând
să o avertizeze asupra creaturii de celuloid care se apropia
încet, în spatele ei. Cressida nu mai suportă să-l vadă pe
fratele ei prizonier, având un aer atât de dezorientat.
— Opreşte-te! strigă ea.
Adam se opri şi se întoarse încercând să descopere a cui
era vocea.
Simţurile îi erau pline de imaginile şi de sunetele vibrante
ale baletului, precum şi de teama pentru balerină. Trebuia să
ajungă la ea… ştia că era prea târziu… dar atât de mulţi
oameni fuseseră răniţi şi atacaţi; nu se putea abţine să nu-i
fie milă de ei, nu se putea abţine să nu încerce să-i ajute…
era atât de obosit, atât de ameţit şi de stors de vlagă, dar nu
se putea odihni…
Dar acum, dincolo de toate acestea, ar fi putut jura că o
auzise pe sora lui.
Fortescue înjură în barbă şi apăsă pe butonul unui
microfon de pe panoul de comandă.
— Aceasta este o proiecţie privată, zise el făcând o grimasă.
Nu vă faceţi prea multe iluzii. Cubul de sticlă nu se poate
sparge. Aveţi tot respectul că aţi ajuns până aici. Cât despre
consilierul meu în materie de apărare… sper că ştie să se
apere.
— Cress, n-ar fi trebuit să vii aici, strigă Adam.
Deşi nu putea s-o vadă pe Cressida, acum ştia sigur că ea
era aici.
 Oricum, în centrul ei, Saul, Amy şi Cressida putură să vadă
o mulţime de proiectoare dispuse în jurul unui cub de sticlă, iar
în mijlocul cubului era… Adam.
 Capitolul treizeci şi doi
NEGOCIEREA PERFECTĂ
—  Imaginile mele motivaţionale funcţionează atât de bine,
chiar nu am chef de întreruperi, se răţoi iritat Fortescue.
Răsuci un buton, aprinzând astfel un reflector care se
îndreptă chiar asupra creaturii, luminând-o. Aceasta se feri
de lumină. Prinde-i pe ăştia trei şi închide-i, lătră el, şi înghite
cheia!
Creatura ezita.
— Fă-o! strigă Fortescue.
Înfricoşătorul hoţ de talente sări de pe cubul de sticlă şi
traversă podeaua întunecată spre Cressida, Amy şi Saul.
Pielea sa curios de albastră şi membrele lungi şi noduroase
erau luminate de proiectoare, făcându-l să pară şi mai ireal,
şi mai ciudat decât de obicei. Dar apoi, se opri brusc.
Cressida începuse să cânte. Vocea ei părea puternică, dar
şi tandră, iar cântecul exprima bucurie şi libertate. Adam n-o
putea vedea şi se întreba ce făcea sora lui, dar se bucura de
cântecul ei. Îl învăluia şi îi readucea speranţa în inimă.
Creatura se întoarse şi privi în sus, la Fortescue. Dinţii
acestuia scrâşniră sub mustaţa tunsă îngrijit. Făcu gesturi
violente spre creatură, îndemnând-o să se mişte spre
Cressida, dar aceasta rămase imobilă, mişcându-şi urechile
în ritmul cântecului.
Apoi, controlându-şi uimitor vocea, Cressida urcă o octavă.
Fortescue, enervat, ieşi din cabina de control şi coborî scările
în fugă.
— Chiar nu am chef de un interludiu muzical. I-ai sfera! se
stropşi el, dar creatura continuă să-l ignore.
Iar Cressida urcă din nou tonul vocii. Saul şi Amy trebuiră
să-şi acopere urechile, chiar în timp ce se uitau la Cressida,
admirativ dar preocupaţi. În timp ce Cressida cânta şi mai
sus, Adam, în cubul de sticlă, îşi acoperi şi el urechile. Apoi,
Fortescue şi chiar şi creatura dădură înapoi, iar creatura îşi
cuprinse capul cu mâinile. Respirând adânc, Cressida îşi forţă
vocea să urce şi mai mult, aşa că sunetul pe care-l scotea era
puternic ca un ţipăt, cât se poate de pătrunzător. Chiar când
era pe cale să i se taie respiraţia, se întâmplă exact lucrul la
care sperase…
Cubul de sticlă se sfărâmă într-un milion de cioburi. Mici
fragmente explodară spre exterior, împrăştiindu-se pe
podeaua neagră, cu un clinchet ascuţit şi continuu. Adam
rămase imobil, dar era liber.
Saul şi Amy îşi lăsară la unison mâinile jos şi rămaseră cu
gura căscată de uimire.
— Mămăăă… ce cântă fata asta! zise Amy.
—  Şi eu care credeam că muzica e plictisitoare, adăugă
Saul, sperând că ţiuitul din urechile sale se va opri curând.
— Nu, nu, nu! urlă Fortescue.
Adam îşi croi cu grijă drum printre cioburi, spre Cressida.
— Aşadar, ţi-ai recăpătat talentul, zise el.
Cressida îl îmbrăţişă. Fratele ei ridică din sprâncene a
surpriză, dar îi răspunse la îmbrăţişare.
—  Şi sunt fericită să-l am înapoi, zise Cressida, cu vocea
plină de emoţie. Făcu o pauză. Îmi pare rău că n-am fost mai
drăguţă cu tine, dar de-acum voi fi.
— Destul! Reuniunile de familie îmi provoacă repulsie, zise
Fortescue, apropiindu-se de creatură. Avea sentimentul
neplăcut că îi fusese luată puterea. Trebuia să-şi recapete
controlul. Închide-i pe toţi patru până când putem reface
cubul de sticlă, zise el. Creatura ezită. Acum! Nu sunt dispus
să negociez! Sunt sau nu sunt prietenul tău? Trebuie să faci
cum îţi spun… Denap!
La auzul numelui său, creatura scoase un mârâit grav de
recunoştinţă şi se apropie ameninţător de Cressida, Adam,
Saul şi Amy. Cu toţii ştiau că, deşi ei erau patru, iar creatura,
una singură, ea îi putea copleşi rapid şi le putea fura din nou
sferele. Saul şi Amy schimbară priviri melancolice. Ajunseseră
atât de departe… Aveau oare să putrezească într-o mică
încăpere săpată în pământ? Saul se pregăti oricum să
înfrunte creatura.
—  Nu, nu-i face rău! îi puse Cressida mâna pe braţ lui
Saul, care se miră.
În mintea Cressidei se aprinse o scânteie, ca un băţ de
chibrit scăpărat.
—  Fortescue ţi-a dat acest nume? se adresă ea direct
creaturii.
Aceasta păru să încuviinţeze.
—  Vezi? rânji ironic Fortescue. Eu sunt prietenul lui
adevărat – i-am dat chiar şi-un nume.
— Şi ce efort ai făcut, Fortescue! i-o trânti Cressida. Acum,
lasă-mă să înţeleg, bănuiesc că la puţin timp după ce l-ai
găsit pe hoţul de talente, acesta s-a uitat la tine şi la Saul
cum vă vorbeaţi şi cum vă spuneaţi pe nume şi s-a gândit: mă
întreb cum mă cheamă pe mine, cine sunt eu. Cressida îi
aruncă o privire plină de bunătate creaturii, în timp ce
vorbea. Dar în loc să-i împlineşti această nevoie făcând un
efort, te-ai agăţat de primul lucru pe care l-ai văzut şi i-ai dat
numele de Denap. Nici măcar nu e un cuvânt adevărat, ce să
mai vorbim de faptul că nu e un nume! De fapt, asta scrie pe
conservele tale de supă, nu-i aşa?! Cuvântul „de” şi cuvântul
„napi”, din care te-ai inspirat şi a ieşit „Denap”.
— O supă care ţi se pare dezgustătoare, adăugă Adam.
Urechile creaturii se mişcară – făcu un pas nehotărât spre
Fortescue.
— Dar toate cadourile minunate pe care ţi le-am dat, Na…
ăăă… dragă prietene? scânci Fortescue. Nu-i asculta pe ei,
ascultă-mă pe mine!
Chiar când creatura se opri din nou şi se întoarse spre
Adam, Cressida şi cei doi prieteni ai lor, fata văzu la gâtul
acesteia un obiect care-i dădu o altă idee. Era lănţişorul ei de
argint!
Cu blândeţe, se întinse şi apucă medalionul care se
odihnea pe corpul albastru al hoţului de talente.
 —  Acesta e un cadou de la prietenul tău, Fortescue?
întrebă. Astea sunt toate nimicurile şi trofeele strălucitoare?
Creatura atinse cu o gheară ezitantă lanţul şi, pentru o
clipă, mâna Cressidei, care încă se afla pe medalion.
—  Îmi pare rău. N-au fost alese special pentru tine.
Fortescue nici măcar nu a plătit pentru ele; le-a furat – de la
oamenii de la care tu luai sferele de talent când călătoreaţi.
Fortescue se enervă, stânjenit de această dezvăluire.
— Îţi plac lucrurile frumoase, nu-i aşa? continuă Cressida,
privind în ochii străvechi ai hoţului de talente şi zâmbind. Iar
Fortescue a profitat de asta.
Fortescue se uită la Cressida, cu un ochi căprui şi unul
albastru, în timp ce creatura întorcea spre el un chip sălbatic,
îndurerat şi plin de confuzie.
— Ce încerci să faci? întrebă el simplu.
— Vreau doar să ieşim teferi de-aici, răspunse Cressida.
— Nu-l las pe băiat să plece, zise Fortescue. Acum, atenţia i
se întoarse spre creatură. Lumea este un loc crud. Alţi oameni
te-ar fi pus în cuşcă, sau pe scenă, chiar te-ar fi omorât ca să
afle ce te face să fii aşa. De-asta ţi-am dat această pelerină
minunată: ca să fii la adăpost de priviri răuvoitoare. Nu-ţi dai
seama cât de norocos eşti că mă ai pe mine, care te protejez şi
îţi dau ocazia să aduni sferele la care ţii atât de mult?
Creatura se întoarse din nou şi făcu un pas ezitant în
direcţia Cressidei.
—  I-ai dat această pelerină ca să-i poţi păstra secretă
existenţa – şi pentru nimic altceva, aproape că strigă
Cressida. Era esenţial pentru toate planurile tale diabolice, ce
altceva ai fi putut face? L-ai păcălit în tot acest timp. Sunt
oameni buni pe lume care nici măcar n-ar visa să prindă o
creatură atât de minunată, indiferent de ce-ai spune tu. Saul
se trezi privind ruşinat în podea când Cressida spuse aceste
cuvinte. Ideea e că această creatură are un respect pentru
viaţă pe care tu nu-l ai. Cressida îl privi dispreţuitoare pe
Fortescue. O creatură atât de sensibilă la frumuseţe, atât de
atentă la viaţa din jurul său, atât de dornică de prietenie ar
trebui să aibă toate astea, la urma urmei. Asta e diferenţa
dintre voi doi.
— De-asta s-a simţit vinovat când a luat talentul Cressidei,
interveni Adam. Ştiu sigur că s-a simţit vinovat.
—  Şi a avertizat-o pe Cressida despre arderea casei mele,
adăuga Saul.
Fortescue aruncă o privire furioasă spre creatură, când
aceasta se lăsă în jos şi începu să scoată un sunet grav, ca un
bolborosit. Îşi plimba privirea tulburată de la Cressida la
Fortescue şi înapoi.
— Probabil că-şi dă seama şi singur că eşti un omuleţ mai
degrabă dezgustător, cu un oribil păr pe faţă, zise Amy,
bucuroasă că avea ocazia de a pune-o la punct pe-acea
persoană odioasă.
Fortescue se uită furios la creatura dezorientată. Era sătul
de această negociere. Trase adânc aer în piept.
— Destul! zise hotărât. Nu mai spun încă o dată – prinde-i
pe-aceşti oameni periculoşi! Ne ameninţă planurile privind
„Recolta de Aur”! Noi doi suntem la fel, vrem aceleaşi lucruri.
Trebuie să rămâi cu mine!
Dar în vocea lui se simţea o urmă de disperare.
—  Ironia este că, odată ce planul tău ar fi dus până la
capăt, Fortescue, zise Adam alăturându-se surorii lui, colecţia
ta de sfere de talent nu va mai fi aici pentru ca această
creatură să se poată bucura de ea. Va fi în interiorul tău şi vei
deveni atotputernic. Ce vei face atunci cu hoţul de talente?
Toţi cei de faţă observară expresia de vinovăţie ce apăru
pentru o fracţiune de secundă pe faţa lui Fortescue, înainte
ca acesta să reuşească s-o ascundă.
Cressida îi zise imediat creaturii:
— Voi doi nu sunteţi la fel, nu sunteţi! Minunatele sfere de
talent de care ţie-ţi pasa atât de mult nu înseamnă nimic
pentru Fortescue în afară de puterea pe care o reprezintă.
Acelaşi lucru este valabil şi pentru prietenia dintre voi. Ştiu
cum e să te simţi singur şi diferit. Dar un prieten adevărat nu
te minte, nu încearcă să te eticheteze sau să te schimbe, şi
nici măcar nu aşteaptă ceva de la tine. Îi aruncă lui Adam un
zâmbet, după care privi iar spre creatură. Fortescue doar
pretinde că e prietenul tău, ca să faci ceea ce are el nevoie să
faci şi ceea ce el nu poate face singur.
Creatura scoase un urlet răguşit şi se ridică din nou, cât
era de înaltă. Cuvintele Cressidei o convinseseră în cele din
urmă: Fortescue nu-i era prieten!
Fortescue se trase înapoi, în timp ce hoţul de talente se
întoarse spre el, dar Cressida păşi între ei. Ceilalţi o priviră
surprinşi.
— Ne ajuţi să ieşim de-aici? întrebă ea simplu.
Creatura se uită la Cressida – în universul său întunecat
părea să fi apărut o altă scânteie de lumină. Între ei se afla un
adevăr proaspăt revelat. După doar câteva momente, hoţul de
talente încuviinţă printr-un murmur grav, puternic. Şi, brusc,
se răsuci pe călcâie, fluturându-şi mâinile lungi într-un fel
protector, şi se repezi spre uşă. Saul, Amy, Cressida şi Adam
mergeau înaintea lui.
Fortescue făcu furios câţiva paşi.
— Opriţi-vă! Îmi aparţineţi, la naiba! Ascultaţi-mă!
În voce i se citea spaima.
Dar hoţul de talente doar mârâia, în timp ce-i zorea pe
Cressida, Adam, Saul şi Amy pe coridor, în călătoria lungă şi
întortocheată spre suprafaţă.
— Chiar dacă vrea să vă ajute să scăpaţi, nu poate, strigă
Fortescue în urma lor, pe coridor. Cum veţi trece de apărarea
mea?!
Imediat ce ieşiră din raza lui vizuală, Fortescue se repezi la
perete şi apăsă pe un buton aflat pe un microfon. Un sistem
de comunicaţii lăsă să se audă un scârţâit ascuţit pe
proprietatea de deasupra. Gărzile, care erau dezorientate încă
de când încercaseră să oprească Rândunica Argintie, îşi
întoarseră măştile zâmbitoare spre megafoanele montate pe
zidurile vechii clădiri.
Vocea lui Fortescue bubui din acestea:
 —  Toate gărzile să păzească uşile fabricii. Dacă încearcă
cineva să scape, folosiţi toată forţa necesară pentru a-l opri.
 
Faptul că erau ajutaţi de creatură era o surpriză pentru
toată lumea, mai puţin pentru Cressida. Crezuseră că acea
fiinţă era crudă şi nemiloasă, un hoţ sălbatic, o clonă a lui
Fortescue. Dar acum îşi dădeau seama că, fiind într-un fel
înţeleaptă, dar şi naivă în acelaşi timp, fusese păcălită de
Fortescue. Adam se simţea mândru de Cressida pentru că-şi
dăduse seama de asta. Acest lucru îi putea salva.
Adam, Cressida, Saul şi Amy ieşiră prin gaura din perete şi
dădură din nou de perdeaua strălucitoare, incandescentă.
Rândunica Argintie încă mai era acolo, distrusă, dar
glorioasă. Saul şi Amy schimbară priviri disperate.
— Se pare că suntem blocaţi, zise Amy.
Dar creatura se aplecă, trecu prin gaura din perete şi se
îndreptă direct spre cutia conţinând încuietoarea cu cifru din
sistemul de apărare. Deschise cutia şi îşi puse degetele lungi
pe buton. Adam îşi aminti cum îşi mişcase creatura urechile
înainte şi înapoi, urmărind zgomotele produse de cifru. Cu
mişcări destul de sigure, învârti butonul înainte şi înapoi. În
câteva clipe, valurile mătăsoase şi ucigătoare se opriră, se
scurseră şi dispărură.
Creatura îi luă pe sus pe Cressida şi pe Adam şi începu să
alerge pe podeaua fabricii.
—  Ei bine, asta chiar e ceva neobişnuit. N-am mai fost
luată pe sus de când aveam trei ani, zise Cressida, încercând
să ignore mirosul copleşitor.
— De fapt, încep să mă obişnuiesc, răspunse Adam.
Picioarele goale ale creaturii lipăiau rapid pe vasta podea
metalică. Saul şi Amy se străduiau să se ţină după ea.
În faţă îi aşteptau zeci de măşti zâmbindu-le sinistru,
bântuind ca nişte monştri pe lângă uşile sfărâmate. Adam se
cutremură. Cum avea să se descurce creatura cu ei?
 Capitolul treizeci şi trei
ABISUL EMAILAT
Creatura lovi gărzile adunate acolo, de parc-ar fi fost un
berbec ce ataca în forţă, scoţând acel tril înspăimântător,
care-ţi spărgea urechile. Unele gărzi se dădură înapoi la timp,
în vreme ce altele fură pur şi simplu aruncate în stânga şi-n
dreapta, aterizând în noroi, gemând prelung. Când Saul şi
Amy ieşiră din fabrică în spatele hoţului de talente, îşi dădură
seama cât de gravă era situaţia.
Apăruse şi următorul schimb, numărul de gărzi de pe
proprietate dublându-se. Acum, o mare de măşti zâmbitoare
se repezea la cei cinci care se luptau pentru libertatea lor.
Furtuna încă era dezlănţuită pe cerul nopţii, iar fulgerele se
reflectau în măştile gărzilor ca în nişte oglinzi sinistre.
Fortescue ajunsese şi el la uşile sfărâmate ale fabricii şi se
aruncă înverşunat în haosul provocat de creatură. Gărzile era
aruncate în dreapta şi-n stânga, parcă erau nişte valuri
agitate. Creatura se îndrepta spre balonul aflat în centrul
proprietăţii şi nimeni nu avea s-o oprească.
Un sentiment de eşec, îndelung reprimat, se trezi din nou
în Fortescue. I se împrăştie prin corp, ca şi cum ar fi fost
deschis un robinet cu apă rece, trimiţându-se astfel jeturi
îngheţate de dezamăgire prin venele sale. Creatura nu avea
să-l părăsească. Nu avea s-o facă. Îşi petrecuse cea mai mare
parte din viaţă încercând să dea de ea, investise atât de mult
timp şi bani în antrenamentul ei şi în planurile sale. Nu avea
să eşueze! Se repezi să traverseze curtea, strigând ascuţit, cu
disperare:
— Cel care o va opri va avea salariul dublat!
Un val de energie proaspătă trecu prin rândul gărzilor, ca
un impuls electric. Deodată, creaturii îi fu mult mai greu să-şi
croiască drum, încetinind ritmul în timp ce rândurile de gărzi
se strângeau. Era rost de bani gheaţă, şi aceşti mercenari ar fi
făcut orice ca să pună mâna pe ei.
Strânsă la pieptul creaturii, Cressida aproape că o simţea
căutând în adâncul său un ultim elan de energie. Magazia de
tablă se afla la doar câţiva paşi de ea; se repezi încă o dată în
stânga şi-n dreapta, dărâmând gărzile ca pe nişte piese de
domino. În cele din urmă, deschise uşa magaziei şi-i puse
înăuntru pe Cressida şi Adam. Creatura se clătina de
epuizare. Se uită mai întâi la Adam, iar apoi, adânc, în ochii
Cressidei.
— Peşteră sigură, zise cu o voce stinsă, guturală.
— Mulţumesc, răspunse Adam, mişcat de sunetul primelor
cuvinte rostite vreodată de creatură.
— Vino cu noi, o zori Cressida.
Creatura ezită… făcu un pas înapoi, apoi se răzgândi, se
întinse, spre încântarea Cressidei, ca să intre. Prea târziu! Fu
trasă de gărzile fremătătoare. Cressida se întinse după ea. O
clipă, mâna şi gheara se atinseră. Apoi, creatura dispăru în
mulţimea de gărzi dezlănţuite. Ochii Cressidei se umplură de
lacrimi.
Brusc, Saul se năpusti spre magazie şi sări înăuntru.
—  Hai să ne ridicăm în aer! icni el, lovind două gărzi care
încercau să vină după el.
Adam se întindea deja printr-una dintre ferestre; răsuci o
valvă ca să umfle balonul. Acesta începu să se ridice şi
magazia se mişcă uşor.
— Unde e Amy? întrebă repede Cressida.
—  E chiar în spatele meu, răspunse Saul. Dar apoi se
aplecă în afara magaziei şi, spre groaza lui, văzu faţa palidă şi
speriată a femeii la distanţă, într-un ocean de măşti care
rânjeau cu răutate. Nu o putea auzi, dar înţelese că-i spunea
„Fugiţi! Fugiţi!”
— Plecaţi de-aici! Acum! strigă Saul spre Adam şi Cressida,
în timp ce se arunca înapoi în mulţimea furioasă.
Magazia de tablă începu să se ridice rapid, dându-le lui
Adam şi Cressidei o perspectivă generală asupra nebuniei de
dedesubt. Jumătate din gărzi mânau creatura – acum slăbită
– spre fabrică şi spre Fortescue, ţinând suliţele îndreptate
spre ea. Cealaltă jumătate se agita în jurul lui Amy, ţinând-o
pe loc în aşteptarea unor noi ordine. Saul îşi croia drum
printre ei ca un iepure sărind printr-un câmp cu grâu.
— Nu putem să-i abandonăm! strigă Cressida.
Adam se gândea la acelaşi lucru. Apucă de cârmă şi o
răsuci astfel încât balonul să-l urmeze pe Saul.
—  Dă-mi chestia aia, Cress! zise Adam, arătând din ochii
săi de un căprui sclipitor către o grămadă de cutii cu vopsea
în spatele căreia se aflau o bucată de funie şi un cârlig, pe
care le observase mai devreme.
Jos, Saul îşi făcea loc printre gărzi dând din coate şi umeri
şi, cu inima bătându-i puternic, cu răsuflarea tăiată, ajunse
în cele din urmă la Amy. Femeia arăta ca un punct de lumină
strălucitoare în tot acel haos murdar – cel mai bun motiv pe
care l-ar fi avut vreodată ca să lupte.
— Ţi-am zis să pleci, spuse ea slăbită.
Se lăsă susţinută de el când gărzile se îngrămădiră în jurul
lor, împingându-i şi ameninţându-i. Continua să plouă şi, în
curând, Saul şi Amy erau uzi ciuciulete.
— Ce se va întâmpla cu noi? întrebă Amy, şoptit.
— Suntem doi oameni singuratici şi egoişti, fără vreun scop
în viaţă. Chiar are importanţă? zise Saul privind drept în ochii
albaştri ai femeii.
Din fericire, pentru Adam şi Cressida, Saul şi Amy erau
foarte importanţi. Chiar atunci, un cârlig coborî din cer şi
dărâmă cele cinci gărzi care-i înconjurau pe cei doi prizonieri.
Aceştia priviră în sus şi-l văzură pe Adam atârnând în afara
trapei din podeaua magaziei.
— Ţineţi-vă bine! le strigă el.
Treziţi din gândurile lor întunecate de către băiatul
exuberant de deasupra lor, Saul şi Amy apucară cârligul şi, în
câteva secunde, zburau liberi.
Vântul dezlănţuit lovea puternic balonul şi, în curând,
acesta plutea sus, lăsând în urmă, tot mai departe, gărzile.
 Fortescue privi cum minunatul balon se îndepărta; se
strâmbă, având pe chip o expresie îndurerată. Ştiau atât de
multe! I-ar fi putut aduce lumea la picioare. Cine-i ajutase să
scape? Răcni la gărzile care nu reuşiseră să-i oprească pe
Saul şi Amy:
—  Dacă vă scapă şi creatura, veţi suferi cu toţii
consecinţele!
Celelalte gărzi traversară în goană curtea, alăturându-se
mulţimii servile, care înghiontea şi împingea creatura în
spaţiul întunecat din spatele vechii clădiri a fabricii.
Fortescue venea grăbit în spatele lor; se urcă pe o grămadă de
lăzi, ca s-o poată vedea de sus pe creatură şi să supravegheze
acţiunea.
— Asta este! strigă, acoperind zgomotul tunetului care încă
mai reverbera în aer. Operaţiunea „Cada”, pentru caz de
urgenţă. Am repetat-o de nenumărate ori.
Gărzile mânau creatura spre un loc anume – o trapă
uriaşă, pe jumătate ascunsă de o ladă. Creatura se uită
furioasă la Fortescue, confuză, cu un aer rănit. Dar Fortescue
râdea cu cruzime.
Dar când păşi cu zgomot pe trapa de lemn, creatura îşi
dădu seama că ceva era în neregulă. Gărzile se dădură brusc
înapoi. Creatura privi în jur la măştile care o înconjurau, şi
orice dorinţă de luptă o părăsi. Abia dacă observă că
Fortescue sărise de pe lăzi şi căuta o manetă în apropierea
peretelui. Fără nicio ezitare, Fortescue trase.
Trapa se deschise şi creatura căzu în golul care, în
întuneric, i se păru nesfârşit; încercă în van să se agaţe de
ceva. Câteva lăzi căzură odată cu ea şi se sfărâmară când se
loviră de podea; pe jos se împrăştiară conserve cu supă de
napi. Un şobolan căzu în urma lor, chiţăind.
Creatura ateriză greoaie, dar se ridică pe picioare aproape
instantaneu şi privi silueta familiară a lui Fortescue departe,
departe, sus.
—  Pereţii acestui puţ sunt acoperiţi cu email, strigă
Fortescue în jos. Cu toate talentele tale, eşti prins ca un
păianjen în cadă!
Creatura pipăi cu gheara sa lungă zidul puţului. Îl simţea
rece şi neted. Atunci, hoţul de talente urlă. Ajunsese înapoi,
în crater. Dar de această dată, niciun păianjen nu-l putea
salva.
—  Sper că vei avea o moarte lentă, prin înfometare,
trădătorule! şuieră Fortescue. Din cauza ta şi a prietenilor tăi
atât de valoroşi şi de talentaţi trebuie să-mi concediez gărzile,
să distrug fabrica şi să găsesc un loc în care să mă ascund.
Dar să ştii: Fortescue nu e terminat! Încă mai am nişte sfere –
şi într-o zi, întreaga lume va sta tremurând în faţa mea;
temătoare şi umilă, în umbra măreţiei mele atotputernice!
Apoi plecă, iar creatura rămase scâncind în întuneric.
 
Balonul scăpă în cele din urmă din ghearele agitate ale
furtunii. În timp ce norii se dispersau, luna de un galben
liniştitor îşi arunca razele asupra magaziei şi ocupanţilor ei.
Stelele străluceau şi ele puternic, constelaţiile familiare
făcându-i pe pasagerii obosiţi să se simtă mai bine. Un râu
lucios îşi croia drum ca o panglică de argint prin văile ceţoase
de dedesubt.
Adam tocmai le povestise în cele mai mici detalii despre
planul lui Fortescue.
—  Acum, aveţi câteva lucruri de notat în jurnalul
dumneavoastră, domnule Shafer, în afară de ploaia fierbinte
şi de explozia cubului de sticlă, zise Amy dându-şi părul la o
parte din ochi. O durea tot trupul, totuşi se simţea veselă.
—  Nu sunt sigur că hârtia şi creionul le pot reda corect,
răspunse Saul.
 
***
 
Adam stătea în faţa magaziei. Vedea în depărtare lanţul
muntos Kappa-Nage, înalt şi maiestuos. Vârfurile sale păreau
nişte vechi prieteni. Îşi îndreptă atenţia spre interiorul
magaziei.
 — Păcat de maşina ta, Amy! zise Adam.
— Hei, poate am pierdut o maşină, dar am câştigat atât de
multe! răspunse Amy cu voce blândă. Eram o femeie
dinamică ce iubea viteza, dar care, în cele din urmă, nu
ajungea nicăieri. Pentru prima dată în viaţa mea, am stabilit
un contact uman important. Râse. Şi a fost nevoie de o
creatură deloc umană ca să mă aducă aici.
Cressida se mută în spatele magaziei şi privi la fabrica lui
Fortescue, care se îndepărta. Îi era foarte recunoscătoare
creaturii pentru tot ceea ce-i învăţase, şi pe ea, şi pe Adam.
—  Ar trebui s-o salvăm, s-o scăpăm de Fortescue, zise
Cressida, pe un ton limpede şi hotărât.
Adam privi spre ea, aşezându-se pe nişte cutii de vopsea şi
apucând cârma. Sora lui se schimbase. Şi în bine! Era mai
sensibilă, mai bună – dar, ce era cel mai important pentru el,
părea fericită.
—  Sunt de acord. Cu toate acestea, poate fi periculos.
Fortescue se va pune probabil curând în mişcare, aşteptându-
se ca noi să pornim pe urmele lui.
— Ei, am urmărit şi am salvat multe oi din ghearele lupilor,
zise Saul. Nu e nicio diferenţă.
— Şi mai sunt şi sferele de talent pe care le-am îngropat, îşi
aminti brusc Cressida. Trebuie sa le luăm. Ar trebui să
încercăm să le recuperăm şi pe celelalte.
Amy căscă. Nu se putea abţine.
—  Asta pare o adevărată cameră de combustie a unei
misiuni, zise ea. Dar hai mai întâi să ne bucurăm de câteva
zile de odihnă, de acord? Apoi îi aruncă o privire lui Saul,
bărbatul care o salvase şi care-i umplea inima. Ce spui,
păstorule? îl întrebă.
—  Indiferent ce facem, cred că ar trebui să rămânem
împreună, zise el zâmbind.
Amy îşi întoarse privirea spre Adam şi Cressida. Mişcată
profund, cum nu se mai simţise niciodată, zise:
— Pare un plan bun.
 Iar în acel moment, plutind peste un ţinut ciudat, într-o
magazie de tablă, Adam şi Cressida simţiră că-şi găsiseră o
casă.
 EPILOG
Creatura stătea pe fundul craterului adânc şi se uita fix, prin
întuneric, la pereţii netezi de email. Încercase să se caţere pe ei,
dar talentul său de păianjen nu-i era de niciun folos în faţa
unei suprafeţe atât de netede şi de alunecoase.
Zi după zi, creatura se uita la bucăţile de lemn ce căzuseră
odată cu ea. Nu putea citi, dar ştia acum că aşa-zisul său
nume, „Denap”, era scris de nenumărate ori pe ele. Cum putea
Fortescue să fie cu adevărat prietenul ei, când nu avea despre
ea o părere mai bună decât despre o îngrozitoare conservă de
supă? Chiar mai rău, creatura îşi dădu seama că, în tot acest
timp, Fortescue avusese pregătită această capcană.
într-o noapte, şobolanul care căzuse şi el în puţ ieşi dintr-un
colţ întunecat, chiţăind de foame. Cu gheara sa ascuţită, hoţul
de talente deschise o conservă şi lăsă şobolanul să bea.
Creatura urmări şobolanul cum îşi umplea burta şi, deodată,
simţi o altă prezenţă în blana animalului. O fiinţă minusculă, ce
ţopăia – un purice. Cu ochii strălucind, cu mişcări rapide,
precise, creatura scoase puricele din blana şobolanului şi
slobozi ciudatul tril. În timp ce făcea asta, simţi o urmă de
vinovăţie. Nu o mai simţise niciodată în jungla marscopiană.
Doar pentru că trăise alături de oameni se complicaseră
lucrurile. Dar în lumea creaturii, acest fapt adusese şi o
dimensiune în plus. O minusculă sferă neagră, strălucitoare se
ridică deasupra puricelui. Creatura se minună în faţa acestei
extraordinare, abia vizibile bucăţi de materie. Apoi o băgă în
gură şi o înghiţi instantaneu, absorbind uimitorul talent la
sărituri al puricelui.
Apoi, creatura căzu într-un somn lung. Chimia organismului
său se modifică treptat, în timp ce soarele şi luna îşi lăsau pe
rând locul pe cer. Straturi de muşchi începură să se formeze pe
picioarele sale, cândva slabe şi noduroase.
Era noapte când se trezi din nou, simţind imediat puterea
care se născuse în noile sale coapse şi gambe cărnoase. Luă
şobolanul şi puricele – care acum nu mai avea abilitatea de a
sări – şi, cu o descărcare incredibilă de energie, sări din puţ.
Ateriză lin; lăsă şobolanul jos. Rămăşiţele carbonizate ale
fabricii se profilau în apropiere.
Creatura voia să plece, să se îndepărteze cât mai mult de
vechea casă a lui Fortescue şi de minciunile lui. Poate avea să
se întoarcă în minunata junglă marscopiană. Poate avea să
pornească în căutarea unui prieten adevărat – fata aceea care
cânta. O fiinţă care s-o poată ajuta să evolueze şi să priceapă
care era locul ei în lume. Se ghemui ca să-şi ia avânt, apoi ţâşni
în aerul nopţii. După câteva clipe, se pierduse în zare…
 
 
{1}
 „Goldminer” (lb. engleză) înseamnă „căutător de aur”.
{2}
  „Swift” (lb. Engleză) înseamnă „lăstun”, o pasăre asemănătoare cu
rândunica.
{3}
 „Barrel” (lb. engleză) înseamnă „butoi”.
{4}
  În original, swift (v. Şi nota de la p. 62), pentru care s-a preferat
traducerea prin termenul de „rândunică”.
{5}
 Pole position (lb. engleză) este prima poziţie pe grila de start la cursele
de maşini.
{6}
 Zână din mitologia celtică, renumită pentru vaietele ei care prevesteau
moartea cuiva din familia celui care o auzea.
{7}
 „Porridge” (lb. engleză) reprezintă un fel de mâncare făcut din terci de
ovăz fiert.
{8}
 La amerindieni, cort de piele folosit ca locuinţă.