Revelaţiile durerii

eseu [ ]
Despre vidul interior
-------------------------
de Emil Cioran

Când în lume simţi inutilitatea oricărui efort şi când timpul nu mai are nici o semnificaţie
creatoare, mai lipseşte numai cadrul obiectiv, mediul exterior pentru a avea deplin
senzaţia unui vid interior absolut. În acele înserări de iarnă, când noaptea roade din zi ca
un cancer, când prin geam nu ţi se deschide decât perspectiva indefinitului pe un cer
monoton şi apăsător, când singurătatea devine atât de teribilă, încât te împietreşte într-un
extaz paradoxal fără revelaţii, iar sentimentele nu tind nici spre viaţă şi nici spre moarte,
rămânând aţintite înspre monotonia şi indefinitul cerului, în astfel de înserări se
realizează condiţia obiectivă a groaznicei senzaţii de vid interior.
Câtă deosebire de melancolia serilor de vară. În acestea, melancolia e dulce şi păstrează
ceva din bucuria neliniştită a întâielor presentimente erotice. Chiar atunci când priveşti
înmărmurit un cer cenuşiu, senzaţia singurătăţii nu e atât de apăsătoare încât să amuţească
gândul şi să golească simţirea, fiindcă palpitaţia naturii întreţine un ritm de viaţă
stăpânită, care nu aşteaptă decât o izbucnire la lumină. Melancolia de vară este corectată
totdeauna ziua de o beţie luminoasă, în care sentimentul eternităţii vieţii creşte ca o floare
naturală.
Înserarea nu înseamnă o sombrare, ci mai repede un mediu pentru un vis erotic. În serile
de iarnă, dimpotrivă, ai impresia unui prizonierat într-un cerc monoton şi inexpresiv. A
privi un cer de iarnă este a nu avea nici o speranţă, a nu mai dori nimic, a fi suspendat
iremediabil într-o lume fără sens. Senzaţia de vid interior rezultă din incapacitatea de a te
ataşa de vreun obiect, de vreun aspect, dintr-o singurătate glacială, inexpresivă şi
monotonă. A simţi cum uniformitatea şi monotonia trec prin tine ca un curent care te
apasă şi te îneacă, cum nu poţi rezista la nimic şi cum nu găseşti nici o seducţie care să te
fure, a simţi timpul ca o imensă stâncă a cărei rostogolire n-o poţi evita, este a ajunge la
un aşa grad de purificare lăuntrică, încât viaţa şi-a pierdut conţinuturile. Perspectiva
cerului de iarnă, în loc să te înalţe, să-ţi dea senzaţia de înălţime, te limitează şi te
epuizează. Senzaţia vidului interior nu rezultă dintr-o perspectivă şi nici dintr-o trăire a
infinităţii. Vidul este o infinitate goală; adică nimic. Suprema limitare, suprema
îngustime, când nimicul interior duce la negaţia infinitului. Ce infinit poate fi acela care
nu-ţi provoacă ameţeli?