Colectivul de redacţie :

• Redactor şef : Hodorog Andrei

• Colectivul de redaţie :
1) Chiţimuş Diana
2) Dimitriu Andreea
3) Filip Smaranda
4) Foszto Monica
5) Guzu Miruna
6) Iaţu Cornelia
7) Ignat Maria Alexandra
8) Petruşcă Monica
9) Szabo Sabrina
10) Ştefan Ioana
11) Toma Florina

• Prof. coordonator : Martinuş Carmen

• Ilustraţie copertă – Hodorog Andrei

Revista se regăseşte şi la adresa

http://www.compuneri8c.ro/templulcuvintelor/index.html

____________________________________________________________________

©2009 Clasa a VIII-a C, Colegiul Naţional Iaşi

2
I. Compuneri descriptive..............................4
I.1. Contemplarea anotimpurilor.............................................4
I.2. Mozaicul prieteniei; sentimente mai presus de
cuvinte………………………………………………………..…29
II. Compuneri narative.................................43
III. Alte compuneri........................................49
IV. Postfaţa......................................................66

3
I. Compuneri descriptive

I.1 Contemplarea anotimpurilor...

Aerul era umed şi plăcut, uşor călduţ, sărat şi dulce în acelaşi timp, poate un
pic amărui. Lumina slabă îşi trăgea seva din mare, sticla verzuie care privea sfidător
desfacerea orizontului.
Arcul sângeriu şi-a facut apariţia, crescând văzând cu ochii, până când a
cuprins toată întinderea. Apa era ca o mătase ondulată, molcomă şi de o culoare
caldă spre neutră, care îmbrăţişa în bucle nemurirea de dincolo de orizont. O senzaţie
de toropeală, dată de muzica valurilor lovindu-se de pietre, păsările care îmbrăţişau
marea preschimbată în nor şi de aerul uşor umed, care se apropia de soare, plutea în
aer.
După o noapte în care soarele a spus poveşti în apa limpede plină de culoarea
scoicilor, se ridica pe cerul care devine încet o văpaie trandafirie, trecând parcă prin
paleta de culori a unui pictor nehotărât. Dupa apusul din ziua uitată nu demult,
risipită în vant, răsăritul ascunde în razele sale strălucirea tăinuită a nisipului din
clepsidra timpului, purtat de adiere până pe plaja încă singuratică. Lumina se revarsă
în valuri nestăvilite inundând cuprinsul, momentul în care soarele se ridică în vârful
degetelor şi ne gâdilă ghiduş.
Cerul se decolorează încet, ajungând la albastrul unei bolte uitate de nori,
când nu îl mai poţi deosebi de marea care mângâie neîncetat malurile umede,
desprinse din soare, moment magnific pe care ai dori să-l vezi zi de zi fără încetare.
Imensa întindere de viaţă, marea, a fost croită încă de la începutul lumii de către
zânele spumei albe care ia naştere din valurile care se sparg zgomotos de stânci. Ele,
cu măiestria lor neînchipuită, au cusut rând pe rând pânze de peruzele, safire şi
smaralde.
Soarele a fost aprins de către Dumnezeu pentru a arde gândurile rele, pentru a
ne trezi în ochi dorinţa de viaţă, pentru a ne lumina şi a ne încălzi gândurile şi pentru
a ne stârni iubirea să încolţească în inimile noastre. Atunci când se contopesc, aceste
două miracole ale vieţii, alcătuiesc simbolul frumuseţii divine, soarele coborându-şi
razele deasupra valurilor şi strecurându-le printre stâncile mari, care nu ştiu să simtă
sau să iubească, dar se luminează în străluciri jucăuşe la apariţia soarelui.

4
 Din acest munte de foc, proaspăt creat de natura cerurilor, se revarsă cald o
lumină difuză, venind ca un val şi zdrobind visele nopţii. Soarele răsărind deasupra
suflării aurii risipeşte umbrele în care se regăsesc imagini ale trecutului. Un glas
ascuţit de pescăruş care se agaţă de vârfurile stâncilor, străpunge zarea tăcută
afundându-se în onduleurile străvezii ale mării, din ce mai agitate la simţirea
apropierii zorilor. Soarele glazurat, încă topit pe bolta gândurilor noastre, se înalţă pe
cerul de deasupra nisipului scăldat în adieri cu miros uşor sărat, scăpând frama de
iubire pe care Dumnezeu o împarte in Univers.
Cerul se umple de cristale, vise şi şoapte, deschizându-şi porţile către soare,
pentru a putea răsări din adâncul albastru, inocent ca ochii sinceri ai unui copil.
Arcul sângeriu se lasă pierdut în zare, care se acoperă de o strălucire azurie,
netulburată de nori. Marea se ondulează în căldura vitală, străngând cu ea nisipul şi
scoicile abia trezite. Mirosul vieţii se prelinge încet printre valurile inegale,
lăsându-se apoi purtat de adierea sărată. Zorii şi-au făcut loc printre stâncile acum
pline de lumină şi viaţă.

Dimitriu Andreea

Întins sub cerul liber stau şi admir stelele. Privesc miile de sclipiri mărunte
parcă îngheţate, care încearcă să lumineze nesfârşitul întuneric. Totul este cuprins
într-o linişte deplină...nici adierea vântului nu se mai aude. Închid ochii să mă bucur
pe deplin de acea senzaţie de siguranţă, speranţă, pe acel tărâm fermecător.
După o clipă observ cum făcliile care au vegheat se prefac în cenuşă iar farul
nopţii încet, încet se stinge. Ma cuprinde un fior, ochii mei încearcă zadarnic să
găsească şi ultima licărire a unei lumini. Totul este scufundat într-o stare de
amorţeală, parcă totul este încremenit, totul în afară de timp care încă se mai mişcă
greu şi încet. Aceste clipe de suspans par o veşnicie.
Dintr-o dată, o scânteie de nicăieri, aprinde bolta cerească pentru o clipă, parcă
cineva ar fi vrut să mă anunţe că totuşi încă nu s-a terminat, un fulger. După câteva
momente, picături reci de apă mi-au sters din gand şi ultima speranţă, ultima urmă de
lumină în aceasta lume întunecată, m-au trezit din vis ...
Aruştei Adrian

5
 Chiar dacă trupul mi-e prins în acest
nesfârşit rece al singurătăţii, ascuns sub o
perdea cenuşie de asfalt în mijlocul oraşului,
mintea mea poate cutreiera departe creându-şi
singură povestea călătoriei în străbaterea
lumii, în lung şi în lat, de pe gheaţă pe uscat,
din aer pe apă. În această seară ochii mei se
închid iar genele îmi şoptesc începutul unei
poveşti, la un capăt de lume.
Păşesc pe gheaţa rece. Durerea atingerii
sale e în acest vis doar un suflu răcoritor pe
pielea caldă, iar gerul nemilos acum îmi
pluteşte blând pe umeri incându-mi paşii spre
un abis întunecat.
Albul e nesfârşit, întunericul e nesfârşit şi totuşi îmi pare că orizontul poate fi
atins. Dezamăgirea imposibilului vine pe nesimţite în plutirea mea neobosită spre
infinit, atunci când cruda realitate îmi spune adevărul... Peste câţiva paşi la fel de
mult îmi va rămâne spre sfârşitul acestui fermecător tărâm...mult prea mult.
Văzând că stelele mă privesc nedumerite, iar urmele paşilor mei dispar din
amintirea gheţii, mă opresc în plutirea mea şi privesc spre cer. Într-o clipă, mii de
întrebări îmi cutremură gândurile. În fiecare noapte luna şi străjerii ei se aşeaza pe
bolta universului, întruchipând o imagine perfectă, ca şi acum. Frumusuţea lor
trimite sclipiri argintii acestui infinit îngheţat, dând viaţă unui tărâm amorţit.
Totul e acoperit de tăcere. În momentul în care ochii mei erau pregătiţi să se
ascundă în întuneric, o scanteie albastră a luminat cerul. Acea clipă a făcut ca
atmosfera să fie învăluită în mister şi aşteptare... Când speranţa era gata să se stingă
veşnic o nouă sclipire violentă aprinde bolta. Apoi, sub lumina blândă a lunii o
perdea verde învăluie întunericul nesfârşit în bătaia vântului, desenând pe umerii
stelelor un joc superb de lumini. O altă sclipire mov aprinde flacăra cerului,
luminând de această dată paradisul alb în nuanţe calde, schiţând mii de zâmbete pe
pânza bleu-marin. Ochii mei au dat uitării orice regret urmărind acum dansul legănat
al firelor de culoare.
Sufletul cuprindea această auroră boreală în atingerea caldă de sentiment al
afecţiunii. Dragostea păcălea raţiunea, iar prietenia părăsea orice dovadă de egoism
şi lumina amărăciunea tristeţii. Totul prindea viaţă sub acest spectaculos joc de
lumină, culoare şi sentiment.
Gheaţa se topea sub visul meu iar tăcerea se ruina. Încetul cu încetul paradisul
se stingea sub atingerea subită a întunericului. Frigul se simţea din ce în ce mai bine,
iar povara umerilor se lasă nepăsătoare. Visul se stingea în relitate.
Toma Florina
6
 Argintia lună ţese neguri
strălucite, atârnând în haina nopţii o
umbră dulce ca de bulgări de lumină.
Pânze strălucitoare urzite din fire
albe, în argint şi amintiri, apărute din
nimic. Glasuri dulci ca de clopoţei
auriţi străbat zarea, şovăind şi şoptind
poveşti de dor. Feţi Frumoşi şi
Cosânzene împrăştie petalele de crin
aduse de visurile serii pe pământul
adormit.
Deschizând lumea fluturilor albi şi reci, ferestrele prind viaţă conturând flori
nemaivăzute, venite chiar din poala norilor. Pe boltă de ametist stă aninata lună de
gheaţă care face zăpada să colinde în lumina bucuriei. Visam că va fi o iarnă lungă,
mai lungă decât anul trecut… O minune de-o secundă, lucrată cu fir de stele s-a topit
şi s-a stins scurgându-se în noapte. Plouă cu ghirlande albe, infinite care îşi mână
gingaşa figură spre pământ. Cutia de pene cernite din adâncul cerului se deschide.
Zboară, suie, urcă, dansează, cântă, râd şi plâng. Cad încet lângă lumina unui
vechi tovarăş ros de ani. Privindu-i, nici nu ştii dacă să îi încadrezi în lumea unui
basm sau în ţara minunilor de zahăr. Întunericul şi lumina se îmbrăţişează în lumea
de liniste a iernii. Acesta este tabloul în care argintul îşi picură singur stropii,
lunecând în inimile oamenilor.
Soarele îngheaţă şi totul se luminează. Luna se stinge, stelele coboară pe
pământ, albul este pretutindeni.

Dimitriu Andreea

7
 Drumuri veşnic călătoare, apele râurilor
s-au oprit într-un gând prefăcute în cărări. Şi
ceasul parcă stă o clipă, viaţa încremenind la
venirea lui Decembrie. Ostenesc privirile
admirând întinderea nemărginită, albă şi pustie.
Munţii îşi împing spre cer înălţimile îngheţate,
iar ceaţa ce le învăluie piscurile se rupe-n pale
argintii. În palida lumină a soarelui înfrigurat
tremură roi uşor de fluturi.
Înnegrite de ploi şi vechime, porţile caselor sunt acum îngheţate. Rareori mai
trece cineva pe poteca pustie, albă, uitată : obosit, abătut păşeşte în zăpadă. Năuce
zboară deasupra caselor ciorile, prevestind parcă venirea furtunii. Pe geamuri depune
iarna, fiori de suflete ce-ngheaţă, iar fumuri groase, cenuşii, clăbucesc din hornurile
caselor şi se risipesc în văzduh, povestind viscolului cum oamenii stau langă sobe
visând.......la primăvară.
Vijelia se dezlănţuie amintindu-mi parcă auzul. Vântul biciuieşte aspru
întinderile nesfârşite, iar privirea-mi cuprinde depărtările pustii...
Îmi plânge în palme iarna, cu lacrimile-i albe, argintii. Viaţa petalelor
îngheţate se stinge în mâna mea. Palmele îmi sunt ude. Mai plânge iarna şi în palma
codrului şi a pădurii, care se pleacă sub povara imaculata a norilor plumburii.
Corbii năuci săgetează văzduhul şi poartă greaua povară a singurătăţii în
lumea de îngheţ. Arborii din grădini, jefuiţi de frumuseţile verii, sunt atât de goi în
ochii noştri, dar atât de plini de amintiri lăsate de timpul ce s-a scurs pe langă ei. La
sfârşit de decembrie vâslează alene dalbele ninsori, în ritmul simfoniilor, în glas de
clopoţel. Miros de brad şi turtă dulce te urmăreşte pretutindeni, gândul zboară
departe, iar în Ajun iar sufletul visează...
Păşeşti sfios pe drumul ce şerpuieşte printre stânci, în spate urmele paşilor
strigându-şi parcă fericirea. Lacrimile ce ţi se preling pe obraz îngheaţă, se
preschimbă-n nestemate. Misterul argintiu de pretutindeni te învăluie, şi îl simţi
parcă fulguind în suflet, la fel ca şi afară. Îţi zâmbesc pomii împodobiţi, iar tu simţi
căldura gerului, auzi sunetele tăcerii, şi vezi acum stelele speranţei pe un cer acoperit
de gânduri.

Foszto Monica

8
 Reci şi nemiloase, picăturile de apă îngheţată se rostogolesc uşor din cer şi cad
pe pământul umed. Sclipiri cristaline se ating de palma mea şi se sting din viaţă în
căldura singurătăţii. Vântul îmi învăluia picioarele desculţe într-o pătură rece,
şoptind scântei îngheţate ce se rătăceau prin păr. Fulgii se desprindeau de cer
asemenea unor note pierdute de pe partitura amintirilor din anotimpul cald. Gerul
poleise deja ramurile copacilor cu argint viu, la fel cum realitatea îmi îngheţase
gândurile. Îmi luam zborul.
Vioara crivăţului împietrea natura în tabloul furiei, străpungând privirea
lacului sleit de viaţă. Oglinda apei ascundea căldura vremurilor de demult şi îndulcea
suferinţa pomilor îmbătrâniţi. La picioarele lor se aşternea o frescă distrusă de timp,
pe care numai albul murdar mai reflecta o poveste încrâncenată a cerului. Era o
ironie a naturii, aoreola senină şi zâmbitoare în contrastul negurilor ce învaluiau
pustiul. Prinsă la mijloc, între focul îndulcitor şi frigul nemilos, am retras mâna
amorţită şi am închis fereastra. M-am hotărât să ies afară şi să mă desprind.
Vântul nu mai sufla cu atâta putere, iar zăpada nu mai ascundea aceeaşi
viclenie şi încruntare a gheţii. Ţurţurii conturau drumurile iernii, adevărate suite de
întâmpinare. Orchestra cristalelor se întrecea în concertul regal al împărătesei.
Griurile prindeau luciu, strălucire pe masură ce paşii timpului trezeau sufletul. O
pictură s-a întipărit în veşnicie : ceasul s-a oprit.
Nucul din faţa geamului nu se mai mişca la adierea vântului. Crengile
erau împovărate cu mici diamante sculptate. Trunchiul său gemea în lumina slabă şi
îşi plângea regretele pământului ars de ger. Prieteni de peisaj, aveau să mai treacă o
iarnă împreună. I-am admirat.
Seara acoperea întreaga pânză ţesută de mătase argintie. Amurgul atât
de crud îşi petrecea ultimele raze palide către lună. Pentru câteva clipe, cei doi se
plecau în faţa nepăsătorului şi a pierderii. Iubiţi în timp şi spaţiu, aveau să se mai
despartă o dată. I-am compătimit. Mi-am întors privirea spre lac. Un copil patina,
desenând inele deformate pe suprafaţa străvezie. Deşi era frig şi toţi căutau alinarea
căldurii din casă, el zâmbea în ceaţa apusului, înfruntând aerul alungat de gheaţa
pământului. Dorinţa şi curajul lui aveau să mai răzbată încă o dată cenuşiul
adevărului. L-am invidiat.
Poteca din faţa casei era curăţată de zăpadă, îndemnandu-mi paşii
înapoi. Gerul mi-a amorţit gândurile. Nu m-am intors şi am plecat. Mai târziu am
realizat cât de mult îmi lipseşte focul din sobă şi mi-am adus aminte de clipele când
stăteam la fereastră. Pentru un moment am regretat că am fugit aşa de devreme, dar
apoi am renunţat de tot şi am luat numai ultimele vederi din iarnă. M-am desprins.

Chiţimuş Diana
9
 În amurgul unei zile reci şi cenuşii de
decembrie mă aflam în pod căutând o carte veche
printre celelalte sute de volume prăfuite. Singurul
lucru ce-mi putea salva ziua era o ninsoare...Am
zărit câteva ţigle din acoperiş scoase şi m-am
apropiat ca să privesc peisajul. M-am încălzit cu
iluzia că va ninge în curând, fiind o ocazie unică
pentru a revedea fulgii de nea nefireşti. Un fulg...
Primul... oare e adevărat ? Da, era adevărat. Neaua
pufoasă, fulgii au darul de a aduce împăcare
sufletească prin puritatatea lor. Deşi acel moment
începea o iarnă
molcomă cu fum albăstrui, cu liniştea fulgilor dea nea aşezaţi după o regulă îndelung
studiată !
Acoperişurile caselor ce se vedeau în zare, până atunci cenuşii, dormeau albe,
acoperite parcă cu vată de zahăr. Lumina rece, slabă, dispare iar văile erau pline de
taină. Mă simţeam ca şi cum după secole de suferinţă primisem o simplă
binecuvântare cu fulgi de nea, dar îmi era de ajuns. Timpul zburase odată cu
adormitorul cântec al râului şi noaptea cernea munţii adormiţi, visători, înveliţi cu
pătura de zăpadă. Noaptea era lucie, ruptă din poveşti. Copacii păreau de zahăr,
pârtia de cristal...
Gerul îşi aprindea toate luminiţele, stelele şi natura se transformau într-o sală
de baie. Veveriţa pleacă creangă după creangă, hoinărind ca o deşucheată...
Deşi mi-e străin locul acesta, mă atrage de parcă l-aş cunoaşte de mii de ani.
De aici, din podul casei bunicilor nu am mai privit vreodată priveliştea înainte. Mă
simţeam ca într-un basm, un paradis al fulgilor de nea, al zăpezii.
Din bătrânul şi pitorescul sat, o potecă şerpuieşte până la poalele muntelui
printre lunci umbroase. Dar nu am zărit decât o siluetă subţire, apoi s-a întunecat
complet. Am coborât în cameră pregătindu-mă de culcare, strângând în tăcere clipele
de unică măreţie, în suflet de iarnă plin, ca să nu dispară.

Szabo Sabrina

10
 Privesc pe geam starea de lacrimă a ninsorii care nu
mai conteşte să îmi vorbească prin paşi blânzi, într-o
învălmaşeală albă. Scot capul pe fereastră, îmbătându-ma
cu albeaţa imaculată şi îngheţată a fulgilor care mi se
opresc pe gene, pe obraji şi pe buze, într-un sarut incert.
Picături obraznice mi se strecoară pe sub limbă, sub
rasuflarea mea caldă, dându-mi să beau din apa scuturată
de norii plumburii, pe care Decembrie i-a aşternut pe
inocenta boltă cerească, care se oglindeau în zăpada
cristalină. Stelele nu se mai arătau pe cer, erau îngheţate.
Făcliile de lumină străjuiau străzile îngheţate de scoarţa
grea de omăt.
Lumina tainică a ultimelor raze palide care au reuşit să strapungă cenuşa, ca un
zvon peste dumitritele rămase ca argintul, cuprindea totul în neclintire. Deja încep să
simt un uşor miros de colaci copţi în vatră, un uşor miros de scortişoară din vinurile
fierbinţi din cănile de lut. Aşa ar putea arăta grădina palatului de cleştar din poveşti.
Cum oare îţi poţi închipui iarna decât aşa cum e ea, o regină binevoitoare care îşi lasă
veşmintele acoperind totul în alb. Unii şi-o imaginează ca o femeie cu inima de
gheaţă, care nu simte durerea din sufletele oamenilor atunci când trimite peste lume
viscolul şi gerul. Eu însă mi-o imaginez ca pe o regină blândă şi binevoitoare, care
coboară din cerul lipsit de lumină, mii de steluţe argintii, care pun stăpânire pe tot
cuprinsul pământului. Astfel, ea face ca totul sa pară mai pur, mai fin, mai gingaş şi
crează o atmosferă de vis.
Copacii, îmbracaţi în cojoace grele de zăpadă, par nişte stranii statuete. Pânza
fină de nea de pe acoperişele caselor se destramă la cea mai mică adiere, formând
voaluri pentru toate miresele lumii. Ele coboară uşor pe treptele mici ale caselor. Pe
rochiile lor ample, lucesc vesele steluţele de zăpadă. Miresele se prind într-o horă. În
dansul lor ating uşor şi scutură manuşile de puf ale crengilor. Miresele alunecă lin în
pâslarii moi ai luncilor şi câmpiilor ajungând la râul adormit sub pojghiţa subţire de
gheaţă. Totul pare încremenit. Un vuiet puternic sparge spontan liniştea
primordială. Brazii falnici de pe celălalt mal al râului, îşi dau jos mantia albă de
zăpadă, preschimbandu-se în feţi frumoşi călare pe cai albi cu stea în frunte,
ascultând cântecul rece al vântului de iarnă. Regina iernii, cu bagheta ei fermecată,
face un semn şi fiecare mireasă îşi găseşte locul lângă mirele ei. Întreg alaiul scăldat
într-o muzică divină se îndreaptă către linia orizontului.
Şi ninge, şi ninge, şi ninge... Un fulg de zăpadă se rătăceşte pe nasul meu. E
rece...Deschid ochii şi imaginea alaiului sărbătoresc dispare. Mă trezesc la cruda
realitate, dar cu siguranţă nu voi uita niciodată acest peisaj mirific picurat de pe
paleta unui pictor grăbit, în palatul minţii mele.
Hodorog Andrei
11
 Lunecând peste vârfuri asemenea unui fum, dimineaţa urcă pe culmile
muntelui părăsit căruia îi este alături doar negura bătrână.
Foşnetul lung de apă al
vântului coboară printre brazii
care parcă susţin veşmântul
schimbat al cerului. Pe munte,
poala norilor se lasă tot mai jos,
alungând azurul văzduhului.
Ploaia parcă stă să înceapă. În
timp ce cerul începe să îşi scuture
frigul lichid, norii de argint trec
în valuri pe deasupra muntelui
bătrân. Brazii stau în nemişcare
iar ploaia cade printre ramuri, lăsând în urmă haina ei o trenă lungă ca de culoarea
vântului. Însă năframa norilor se destramă, frângându-se în petice. Pe sub cetinile
verzi, poteca străluceşte din nou. Plouă cu soare, flori şi miresme. Parfumul verde al
ierbii se simte dulceag colindând pământul umed, murmurând cântecul vesel al
primăverii. O rază de soare, ca o urmă aurie lăsată de pensula pe cerul albastru îşi
face loc prin oceanul de verdeaţă proaspată şi muntele se trezeşte în dezmierdarea
dulce a soarelui. O cascadă de culori luminează întinderea ca un zambet de bucurie.
Picăturile dispar ca într-o mică explozie a timpului şi toate frunzele îşi aţintesc
privirea udată de lacrimile divine spre cer.
Peisajul, muntele, soarele, totul era perfect. Neasemuit de frumos…pentru
că era adevarat.

Dimitriu Andreea

12
 Afară este o lume de basm. Colţul fraged al ierbii şi-a dezvelit căpşorul pentru
a intra în visul naturii. E primăvară, anotimpul fetiţei cu codiţe împletite, în crengile
copacilor, cu un chip ce-l vede omul cu sufletul plin de credinţă, în apele cele mai
limpezi ale râului. Fetiţa a cărei poveste este tulburătoare.
Alături de bunicul lui, Andrei ascultă legenda primăverii:
„Cândva, era un copil cu un suflet ce nu cunoştea păcatul, cu ochi calzi ca ai unui
miel. Era fata unui om bogat şi a unei femei crude. Avea mai mulţi fraţi şi surori,
care iubeau banii şi răutatea, ca părinţii lor. Primăverii, fetei cu codiţe, nu-i plăceau
aceste lucruri, ci adevărul, dreptatea, oamenii simpli şi iubirea, de care nu avea parte.
Părinţii Primăverii aveau un castel în deşert, iar asta o chinuia pe fată. Visa să audă
râul curgând repede, melodios, să simtă colţul ierbii sub picioare şi să audă glasul
pădurii răsunând.
Într-o zi, ea a plecat de acasă pentru că se săturase de minciuna şi ura din jur.
Mergea rătăcind prin deşert de parcă auzise glasul cuiva, glasul unui om ce o chema
la el ca şi cum ar fi fost fata lui. Era obosită, moartă de sete, dar totuşi mergea, până
a căzut. Când a deschis ochii, era într-un loc sărăcăcios, dar plăcut privirii. Acolo se
afla Dumnezeu. El o întrebă pe fată ce îşi doreşte mai mult. Primăvara a răspuns:
- Îmi doresc să mă răzbun pe răul ce a cuprins familia mea.
Atunci Dumnezeu a trimis frigurile cele mai aspre ce au cuprins deşertul.
Părinţii Primăverii şi-au dat seama de lipsa ei şi au început să se vaite şi să-şi regrete
faptele rele. Fetei i se rupea inima când vedea aceste lucruri. Ceru să se întoarcă şi
să-şi mai vadă o dată părinţii şi fraţii. Dumnezeu o trimise ca un înger pentru a
desface blestemul. Când a pus piciorul pe pământ, acesta a înverzit, au răsărit copaci
şi s-au auzit râuri curgând şi păsări cântând. Toţi şi-au cerut iertare de la ea şi i-au
spus că vor să trăiască ca nişte oameni obişnuiţi în împărăţia lui Dumnezeu.
Acum ei locuiesc acolo şi speră ca lumea să-şi amintească povestea lor şi să nu
facă la fel !”

Filip Smaranda

13
 După-amiază dezmierdată de vântul plăpând de toamnă. Ma plimb domol pe
poteca împodobită de frunzele şi nucile îmbrăcate în camăşi zdrenţuite din care
curge mustul amar.
Stratul gros al frunzelor galben-maronii a reuşit să marginească cărarea.
Pădurea tristă, aproape moartă, fiindcă a ignorat verdele, este acum pustie. Singurii
amici care i-au mai ramas sunt vântul şi frigul.
Intru acum în padure şi văd uimit cum totul
pare o magie a locurilor tainice, a locurilor ce ar
putea însemna o minunăţie pentru mulţi dintre noi.
Farmecul toamnei a schimbat totul în ceva nevăzut,
trecând de ,,foarte frumos” şi ajungând la expresia
,,ceva ce n-a mai văzut pământul”. Nu a uitat de râul
ce încă şi-a mai pastrat limpezimea, covorul ce se
întinde la nesfârşit al multicolorelor frunze şi desigur
de ceea ce o acoperă, cerul, pătat cu fum amestecat
ce a devenit gri.
Copacii sunt trişti fiindcă le-au pierit mulţi fraţi, maroniul închis fiind culoarea
lor de bază. Fiecare lucru are o taină a sa, una mai specială ca alta, dar a potecii,
sfârşitul potecii nu cred că a fost găsit.
Poate nimic nu ar mai fi fost la fel fără strigătul cerbului înfrigurat de bătrânul
vânt ce se crede domnitorul tuturor. Soarele palid printre ramurile nemişcate ne va
mai lumina încă până la moartea anotimpului. Ploaia pălmuieşte parcă cu fiecare
picătură tulpina copacilor, vântul ridică frunzele ude de la pământ, iar fulgerele şi
tunetele le sperie şi mai mult pe puţinele vieţuitoare.
Ceaţa zglobie joacă feste întregii păduri. Greierii pe aripi purtraţi cu brumă
sunt trişti că acum vor răbda, din nou o iarnă întreagă, de foame.
Răcoarea serii se lasă încet, iar noaptea îşi aşterne perdeaua peste pământul
mohorât. Îmi deschid umbrela şi cu paşi mărunţi dar grăbiţi mă îndrept spre casă. Nu
uit însă să observ un lucru şi anume că nu doar păsările călătoare lipsesc acest peisaj.
Nici urma de picior de om, care nu ştie să aprecieze magia pădurii în plină toamnă.

Diaconu Alexandru

14
 M-am tot gândit la ce înseamnă primăvara pentru mine. Este cu siguranţă un
fenomen al naturii şi desigur, gramatical vorbind un substantiv comun. Cu toate
acestea mi-am dat seama că are înţelesuri mult mai profunde.
Pentru mine primăvara este un amestec de trăiri şi sentimente. Primăvara este
speranţă prin verdele crud care răsare de sub ultimile petice de zăpadă.
Este iubire, pentru că soarele, cu puterile-i recăpătate ne alintă pe toţi,
învăluindu-ne în căldura dragostei sale. Până şi copacii înmuguriţi se leagană în
adierea uşoară a vântului zburdalnic, mulţumindu-i prin plecăciuni. Păsările
călătoare care revin în cuiburile părăsite în toamnă ne fac să ne simţim ca nişte gazde
primitoare pentru oaspeţii dragi, sosiţi de departe. Este sentimentul regăsirii, al
revederii.
Chiar şi animalele pădurii s-au trezit la viaţă. Iepuraşii aleargă sprinteni prin
crânguri, bucurându-se de iarba zemoasă şi de fragedele lujere ale copacilor. Însuşi
ursul cel morocănos a ieşit din bârlogul lui după somnul lung de o iarnă. Căprioarele
îşi adăpostesc puii în culcuşuri sigure şi elegante. Graţioase dar precaute, păzindu-se
de lupul cel rău pleacă în căutarea hranei – lăstari tineri din pădure.
Micile insecte zboară dezorientate bucurându-se de libertate şi de bunătatea
florilor ce şi-au deschis cupele, oferindu-le hrană. Micile vietăţi le mulţumesc prin
zumzetul lor. Totul este cântec, o îmbinare măreaţă a vibraţiilor vieţii ce se revarsă
din pământ şi văzduh şi care ne face pe noi, oamenii să simţim că am renăscut, că
trăim, că totul e viaţă. Primăvara mai este şi bucurie. Este bucuria culorilor
revărsate prin petalele florilor, din albul curat şi sincer al ghioceilor, din movul
delicat al brânduşelor şi toporaşilor, din curcubeul galben-portocaliu şi albastru al
gurii leului, din gingăşia multicoloră a lalelelor şi trandafirilor. Primăvara
înseamnă speranţă, iubire, tinereţe, bucurie, recunoştinţă, este o simfonie a naturii,
dar mai presus este fericirea de a trăi şi de a simţi toate aceste minuni pe care Ea, cu
dărnicie ni le oferă.

Brezulianu Răzvan

15
 Plimbându-mă prin expoziţia de
pictură renascentistă, privirea mea era
acaparată de tablourile create de
pictorii care cu mulţi ani în urmă au
rupt tradiţia, eliberându-se de
canoanele impuse de acea vreme şi
lasându-şi imaginaţia să zboare,
privind omul cu o deschidere mai
largă şi plasându-l în centrul atenţiei.
Un tablou reprezentativ pentru
renascentism, ar putea fi considerat
,,Naşterea lui Venus” de Sandro Botticelli, care acordă multă atenţie detaliilor ce
compun pictura. Paleta cromatică este variată, pornind de la nuanţe apropiate de alb
şi ajungând la nuanţe jucăuşe de negru. Tabloul o înfăţisează pe zeiţa dragostei,
Venus, ca centru de interes, fiind plasată chiar în mijlocul picturii. Stând pe o scoică,
tânăra este adusă spre mal de către Zefir, care suflă părinteşte asupra scoicii, ţinând-
o în brate pe Aura, zeiţa brizei. În partea opusă celor două personaje îmbrăţişate, se
află Hora, zeiţa anotimpurilor, care o aşteaptă pe Venus cu o mantie înflorată, care se
ondulează în adierea lui Zefir, pentru a acoperi trupul Afroditei.
Hora pare că abia atinge solul cu picioarele, de altfel, tot tabloul
concentrându-se asupra detaliilor provocate de mişcarea vântului. Legenda spune că
odată cu naşterea lui Venus, au aparut şi trandafirii, care se regăsesc şi ei duşi de
suflarea lui Zefir. Numai trunchiurile copacilor fac legătura cu pământul, însă şi
ramurile lor par să fie atinse de briză, oscilând între nuanţe de negru şi verde închis.
Pielea Afroditei este pictată în nuanţe foarte deschise, cu un contur uşor negru,
arătându-i puritatea. Tot odată, aceste nuanţe deschise, nenaturale, aseamană tânăra
cu o sculptură. Poziţia corpului dă senzaţia că este extrem de uşoară, fapt arătat mai
ales de felul în care sunt aşezate picioarele. Părul pictat în nuanţe aurii i se răsfiră în
cosiţe cu o textură moale care o ajută să se acopere. Această senzaţie, lasă însă
sentimental de a explora şi mai mult trăsăturile fine şi suple ale zeiţei. Linia umerilor
este curbată, acest lucru arătând încă o deosebire de curentul de dinainte de
renascentism, când personajele aveau constituiţi umerii într-o linie dreaptă.
În opinia mea, tabloul înfăţişează armonia şi frumuseţea trăsăturilor umane
descoperite într-un mod rafinat şi subtil, lucru diferit de creeaţiile artistice din Evul
Mediu, când natura umană nu constituia un principal în realizarea tablourilor,
picturilor, frescelor. Sentimentul de mişcare uşoară, unduire, conferă tabloului
,,Naşterea lui Venus” senzaţia că dragostea, a cărei reprezentare concretă este zeiţa
Afrodia, pluteşte în atmosferă senină şi aşteaptă să fie primită în braţele noastre şi
îmbrăcată de gânduri bune, care constituie mantia înflorată cu care Hora o aşteaptă
16
pe Venus. De altfel, şi celelate trei personaje sunt pictate într-o manieră
perfecţionistă, etalându-şi trăsăturile armonioase în mişcări graţioase. Atât Afrodita,
cât şi Zefir şi Hora au fiecare asupra lor câte un element care le întregeşte prezenţa: o
scoică, pe Aura şi mantia înflorată.
Gândurile mi-au pătruns dincolo de marginile pânzei îmbibate de culorile în
predominant de nuanţe azurii şi mi-am dat seama că tabloul ,,Naşterea lui Venus”
este doar un singur exemplu dintre multitudinea de lucrări care defineşte
renascentismul, perioada în care omul începe să îsi cunoască mai bine sentimente.

Dimitriu Andreea

Peste tot în jur plutesc miresme: în vie a tămâios şi coarnă, în

livadă a piersici coapte, în curte a frunze de nuc.
Ţăranii se grăbesc să străngă roadele câmpului şi ale
livezilor, iar păsările călătoare se pregătesc pentru lunga călătorie
către ţinuturi mai calde.
Prietena mea, Claudia, s-a oferit să-mi arate sitari. Din
păcate, nu am reuşit să ajungem până în zăvoi ca să-i vedem pentru
ca deodata cerul s-a posomorât şi un vânt rece şi o ploaie deasă şi
măruntă ne-au făcut să ne întoarcem din drum.
Bunica e mulţumită că ne-am întors acasă, mâncarea era gata şi apoi ,,ziua e pe rod”
zice ea, adică se va întuneca curând îmi explică ea, văzând privirea mea mirată.
Ploaia s-a oprit repede, norii s-au împrăştiat şi a apărut soarele strălucitor ca
un bănuţ de aur. Dar, bunica are dreptate, ziua e pe sfârşite, pentru că amurgul, ca o
omidă neagră devorează soarele galben ca o gutuie ce dă-n pârg.
Încet, încet, cu viteza unui tren de marfă, întunericul ne împresoară.
Privesc în depărtare, spre pădure. Îmi plac nespus de mult culorile frunzelor
copacilor, frunzele mestecenilor sunt roşii, iar cele ale plopilor galbene de parcă ar fi
fost colorate de un pictor talentat. Lumina scade. Raze răzleţe de lumină mai
luminează puţin de tot, apoi totul în jur e cufundat în beznă. Forfota din jurul meu
s-a terminat, se mai aude slab si rar o ciocănitoare şi ca un ecou zgomotul făcut de
morişca de vânt.
Ziua a trecut prea repede, gândesc eu, nemulţumită ca vara a trecut şi odata cu
ea şi vacanţa.
Leonte Alexandra

17
 Sub razele de foc natura îşi oferă rodul şi binefacerea, deschizându-se ca un
evantai. Curcubeul decorează cu năframa sa multicoloră bolta cerului înviorată ,
împrăştiind străluciri de diamante
firelor de iarbă. Vara a sosit aducând cu
ea mult aşteptata vacanţă.

Ultimul clopoţel a sunat,

anunţând încheierea anului şcolar.
Nerăbdător îmi îndrept paşii către
ieşirea din scoala. Urma să plec cu
familia mea într-o binemeritată vacanţă.
Îmi imaginam deja cele două
săptămâni fară griji şi fără teme, vreme
în care urmează să lenevesc şi să mă distrez. Ajung acasă şi încep să imi aleg cu grijă
cele mai frumoase haine.

Jocurile şi muzica ajung imediat în geamantanul meu. La îndemnul părinţilor

fac loc şi pentru săpun, periuţa de dinţi, prosop, pieptene şi o carte de citit.
Nerăbdător, nici una din cerinţele mamei nu pot să o îndeplinesc până la capăt.
Curaţenia în cameră şi stersul mesei par mai dificile cu fiecare secunde ce trece.
Aranjatul cărţilor şi caietelor ar fi mult mai simplu dacă m-aş hotărî în ce ordine să le
aranjez.

Ora plecării se apropie. Totul este pregătit. Inima îmi bate din ce în ce mai
tare. Liniştea se aşterne brusc. Fiecare minut durează o veşnicie. Aşteptarea se face
insuportabilă. Totuşi speranţa unei vacanţe memorabile m-a făcut să calatoresc în
timp, să îmi imaginez toată acestă călătorie.

Imaginile unor noi orizonturi şi peisaje îmi stârnesc şi mai tare dorinţa de
plecare. Într-un final, alarma sună şi mă trezeşte din visare. În sfârşit, era timpul. Ne
luăm fiecare bagajele şi plecăm. Plăcerea plecării se risipeşte imediat şi apare dorinţa
de a ajunge la destinaţie.

18
 Mă aflu la graniţa dintre veghe şi somn. Imaginile unei vacanţe de vis îmi trec
prin minte. Gândul la locuri noi, nemaiîntâlnite până acum mă încântă.
Emoţia mă cuprinde. Vreau să ştiu cât mai multe lucruri despre locul unde îmi
voi petrece vacanţa, să aflu cum a apărut, ce s-a întâmplat acolo, să văd frumuseţile
oraşului, de ce e faimos. Am multe întrebări la care trebuie să caut răspunsuri.
Vacanţa ideală, în care îmi voi satisface toate curiozităţile dar mă voi şi odihni în
acelasi timp.
De când am aflat că voi pleca în vacanţă, acum trei săptămâni, m-am hotărât
ca aceasta va fi vacanţa perfectă. În anii precedenţi a existat de fiecare dată un factor
neplăcut : cazarea, oamenii, mâncarea sau chiar locaţia în sine. Acum sunt convins
că totul va fi foarte frumos.
După un drum lung intrăm în oraş. Arată bine, este curat, şi mi-au sărit în ochi
şi nişte locuri foarte interesante pe care vreau să le vizitez cât de curând. Întrebam
câţiva localnici pentru a afla poziţia hotelului nostru. Oamenii par drăguţi şi
binevoitori.
După un timp ajungem la destinaţie. Recepţionerii ne fac o primire căldurasă.
Un domn elegant ne conduce către camera in care ne vom petrece următoarele două
săptămâni. Tata ia cheia iar domnul elegant ne urează un sejur plăcut şi îşi ia la
revedere. Îmi despachetez în grabă bagajul şi obosit, pun capul pe pernă şi adorm.
Când mă trezesc camera era goală. Parinţii mei plecaseră. Deschid geamul şi
privesc afară. O privelişte minuanată apare în faţa ochilor mei. Totul era într-o
combinaţie de forme şi culori unice. Natura este îmbinată în cel mai placut mod
posibil cu cu construcţiile oraşului.
Grăbit, cobor scările şi ies din clădire. Îmi găsesc familia pe plajă. Mama mă
vede şi striga: „Vino şi tu, somnorosule!” Mă întorc în camera, mă schimb şi mă
grăbesc spre plajă. Vacanţa de vis a inceput!

Flueraru Bogdan

19
 Soarele palid scapătă spre
asfinţit. Razele firave, dar prea putin
strălucitoare, ale acestuia sărută copacii
pe ochii lor goi şi poetic le împleteşte
culorile. Într-un nor de pulbere albastră
îşi ondulează munţii coama pe poalele
rubinii ale văzduhului. Ceaţa ce le
învaluie piscurile se rupe-n pale
argintii.
Câteva stânci curioase îşi ridică
pleşuvele capete pentru a mai privi
odată la tabloul naturii picurat parcă de
pe paleta unui pictor grăbit.
Se închide tainic valea. O horă de munţi o prinde la mijloc. O răcoroasă
suflare de vânt, adie peste grânele coapte din gradini, iar întinsa pădure de spice se
îndoaie în valuri sclipitoare. Albinele sorb lamura mierii din bobiţele vineţi ori aurii
ce împodobesc via. Mustul e încă prizonier în ciorchini, iar ştiuleţii păzesc cu făclii
ascunse somnul tainic al dovlecilor. Ramurile merilor din livezi se pleacă sub povara
podoabelor rubinii.
Păşesc uşor pe drumul îngust ce şerpuieşte printre stânci, iar în atmosfera
apăsătoare mă urmăreşte doar mireasma florilor de tei. Nu se mai aud triluri vesele
de păsări : doar ciorile morocănoase îmi însoţesc plimbarea.
Privesc sfios la satul se ce aşterne în vale: oamenii grăbiţi au totuşi o înfăţişare
obosită, iar porţile caselor sunt înnegrite de ploi şi vechime. Fumuri groase, cenuşii
clăbucesc din hornuri şi se răspândesc molatic în văzduh. Parcurile jefuite de
frumuseţea florilor drăgălaşe asemenea surâsului unui copil în leagăn sunt acum
singurarice, pustii....
Munţii îşi împing spre cer înalţimile învăluite de codrul roşiatic. Pe pământ
însă, întinderea de suflete colorate aruncate din adăpostul vieţii îşi plange
singurătatea.
Întunericul apăsător se aşterne cu repeziciune. Pentru puţin timp e linişte, o
linişte infiorătoare. Aud parcă norii foşnind în văzduh şi murmurul grăbit al apei.
Lacrimi amare se scurg de pe bolta pustie. Ploile şi vijelia se înteţesc apoi, par
interminabile, fragmente de neant. Pe chipurile întunecate ale norilor plumburii ce se
îngrămădesc deasupra văii, rânjeste tristeţea de neînvins a lui noiembrie...

Foszto Monica
20
 Trec pe aleea veche, trec încet cu paşi reci, trec călcând pe frunzele uscate,
trec ascultând oda păsărilor care au rămas. Privesc în gol şi totuşi la ceva.
Cerul îmbrăcat în diverse nuanţe de gri ale norilor, schiţează un zâmbet mut
încercând să compenseze lipsa soarelui. Sub frunzele vestejite se ascund puţinele fire
de iarbă, încă verzi.
În faţa mea se aşterne un covor brodat cu petice desprinse din copaci, ţesut în
diferite culori, fiecare cât mai spectaculoasă, mai pătrunzătoare în suflet. Una câte
una, fiecare frunză, se aşterne pe rând, coborând purtate în valsul unei adieri blânde
ale vântului tomnatec. Observ culori vii destrămate din focarul ce a domnit pe tot
parcursul verii, pe tot cuprinsul albastru, picături verzi sleite de puteri şi foi arse de
peste anotimpul cald, toate acestea pentru mine, pentru noi.
Mă apropii de o bancă zgâriată de trecerea ireversibilă a timpului, o noţiune
de care întreaga viaţă ne este coordonată, de ploile acide ale norilor şi mesajele
scrijelite cu cheile în speranţa că poate, vreodată, persoana iubită le va citi.
Închid ochii şi îmi amintesc cum era astă-vară, cum tot parcul era plin de flori
de tei şi mireasma plăcută a acestora. Totul s-a scurs atât de repede, atât de ireal, ca o
şoaptă pe buzele unui copil mic, inocent. În locul trilurilor vesele ale privighetorilor,
acum nu se aude decât zgomotul infernal al frunzelor ce se sfarmă sub pantofii noştri
şi croncănitul agasant al ciorilor. Îmi amintesc cum simţeam nisipul fierbinte sub
tălpile uscate de soare, cum perlele apei săreau spre cer de fiecare dată când alergam
în apă si briza neliniştită a mării în plete.
Subit, un amalgam de sentiment mă cuprinde. Melancolia, fericirea, dragostea
şi speranţa se îmbină armonios făcându-şi loc în sufletul meu.
Mă ridic şi mă îndrept spre centrul parcului, încercând să-mi scald privirea în
nuanţele fantasmagorice care mă înconjoară.
Departe de cromatica fascinantă, toamna nu este doar paleta de culori a unui
pictor şi nici agonia naturii, este o emoţie plăcută şi profundă, o stare de spirit în care
te afunzi de-a lungul a trei luni.

Ignat Maria Alexandra

21
 O lumină argintie şi cu volane lucitoare acoperea ca o
mantie de borangic pădurea obosită dar veselă de atâta nea.
Pânza ţesută de stelele tandre de pe ramurile copacilor plutea
desăvârşit spre înalturi. Astrele nopţii pâlpâiau timide parcă
nevrând să concureze cu luna plină care învăluia prin razele
sale cele mai ascunse unghere ale pădurii. Neaua proaspăt
căzută dintr-un nor îndrăzneţ strălucea cu nişte culori sidefate în bătaia jucăuşă a
celui mai mare astru al nopţii.
Printre copacii adormiţi de albul imaculat al iernii se zărea un tablou
impresionant, măreţ, fantastic. Ultimii fulgi îşi dansează valsul peste copacii pudraţi
cu vata de zahăr căzută din cer şi în ritmul muzicii impuse de zurgălăii care străpung
fiinţa fiecărui copac. Ninge atât de frumos şi liniştit încât senzaţia unui vis mă
copleşeşte. Doar trosnetele stejarilor îngheţaţi de gerul cumplit al iernii se aud ca un
ecou tot mai îndepărtat, atât de ireal mi se pare totul.
Văzduhul tămâiat este îmbălsămat de mireasma stelelor şi a fulgilor de nea.
Răcoarea nopţii coboară şi se prelinge insinuant printre sufletele noastre. Luna zace
atentă în mijlocul cupolei cerului pistruiat cu atâtea stele. Roiuri de fluturi albi
dansează hazlii şi se apropie ameninţător de pământ. Copacii zgribuliţi caută refugiu
sub perdeaua de fulgi şovăielnici, care cad ca nişte stoluri fără de număr. Natura
moartă din pădurea asaltată plânge cu gânduri de ninsoare, care se preling fatidic
peste dealuri.
O cărăruie şerpuieşte printre copaci spre bârlogul ascuns al ursului, care îşi
face iarna somnul de frumuseţe. Vântul şuieră ca o pasăre măiastră, cu solzi în loc de
pene, şi învălui pădurea. Parcă atinsese căciulile de blană ale copacilor şi le scutură
cu un tremur scurt. Un fâlfâit de aripi o transformă într-un nor pufos. Norul scufundă
toată pădurea într-o lumină difuză. Toate animalele pădurii sunt vrăjite de puful
norului, care le gâdilă urechile şi le face prietenoase. O armonie melancolică se
aşterne prin vizuinile cele mai îndepărtate din pădure. Covorul de frunze moarte al
toamnei trecute mai păstrează căldura verii.
Aşa este iarna în pădurea de stejari argintii. Îngerii coboară iar straiele lor lasă
în urmă doar roiuri prelungi de stele, care şerpuiesc printre copacii imobili şi
stârnesc şi mai mult nostalgia adâncă a iernii.
O vreme de argint, într-o pădure de argint, cu copaci ale căror ramuri de argint
se desfată sub Luna de argint impresionează un suflet de argint.
Spre dimineaţă, Soarele inundă fiecare ungher al sufletului îngheţat de noaptea
iernii. Amăgirea razelor lui îmi deschid ochii şi mă trezeşte din reveria unei nopţi cu
o lună feerică în care cămaşa de noapte a iernii a dispărut ca o nălucă.
Iaţu Cornelia
22
 Soarele îşi coboară razele sale din
ce în ce mai călduroase..Mirosul
vacanţei de vară adie uşor în casele
oamenilor. Şcoala din acest semestru s-a
incheiat cu bine, iar după prima
săptămână de relaxare am hotărat
împreună cu familia mea să facem o
mică excursie pentru câteva zile în
munţi.

Orele trec iar noi ne apropiem din ce în ce mai mult de de destinaţie . După un
drum lung şi obositor, ajungem în staţiunea noastră în Muntii Ceahlău. A doua zi am
pornit să escaladăm muntele pentru a vedea noi peisaje, fiind dornici de aventură.
Acea zi a fost foarte specială doarece am văzut multe cascade cu apă pură şi
cristalină, ce curgeau cu repezime în valuri de spumă, am simţit mirosul proaspăt şi
imbietor al ierbii de dimineaţă, reîmprospătat de picături cristaline de rouă. Când am
ajuns în vârf am văzut întreaga staţiune, străjiută de toţi munţii care stăteau în faţa
noastră îmbrăcaţi în mantaua lor verde iar pe cap purtând o căciuliţă albă. Poalele
muntelui nici nu se mai vedeau din cauza desişului florei, iar oamenii de jos se
vedeau ca nişte furnici mişunând şi adunându-şi hrana, iar casele erau ca nişte
muşuroaie. În timp ce pozam peisajele rar întalnite,afară a început să se înnopteze,
iar soarele se vedea pe cerul albastru-gălbui, dând în pârg ca o gutuie.În fiecare
minut cobora din ce în ce mai jos pe boltă, de parcă un monstru uriaş l-ar fi înghiţit
puţin câte puţin, până ce acesta a dispărut de tot.
În zare se vedeau păsările ce zburau spre cuiburile lor , iar fundalul era ca un
ecran multicolor. Cu cat acesta dispărea mai mult în spatele său, erau din ce în ce
mai multe culori de parcă Dumnezeu însuşi îşi picta propriul tablou, iar în fiecare
moment acesta se schimba, nuanţele se înmulţeau, până la evaporarea lor. Soarele
dispăru în scurt timp , iar cerul deveni înstelat cu mii de luminiţe mici aprinse pe un
tablou negru..
Fericiţi de priveliştele întâlinte, ne-am culcat aşteptând venirea
urmatoarei zile. Restul excursiei am stat mai mult împreună cu familia şi am urmărit
în fiecare seară acel apus de soare minunat.

Păuleţ Bogdan

23
 Uitându-mă prin geamul de la podul casei unde era cald, vedeam in depărtare
panorama satului în care locuiam. Totul era de un alb strălucitor. Copacii despuiaţi
erau acoperiţi de o mătase albă, moale şi rece ca regina Gheţii. Peste acoperişul
caselor s-a aşezat o pătură din puf, iar prin hornuri ieşea fumul negru. Vântul ridica
spre cer fumul şi se formau norii-balauri ce îi speriau pe săteni. De sus, de unde eram
eu, vedeam oamenii mici ce alunecau pe pământul îngheţat şi acoperit de troiene
mari. Copiii cu sănii coborau pe derdeluşul unde albul pur al iernii înconjura biserica
satului.
Lângă casa mea se
întindea o curte mare care
era păzită de Azorel,
căţelul meu, căruia îi
auzeam lătratul fioros din
cauza vremii.
În depărtare, o
casă mică uitată de lume,
se zărea prin perdeaua albă
de fulguleţi, care părea o
ploaie de steluţe care
cădeau din cerul înnourat.
Doi oameni mici se mai iveau câteodată şi parcă un sunet de clinchet îţi picura
în auz când cădea un fulg de nea. Acoperişul de un alb strălucitor ca diamantul, ţinea
ţurţurii care oglindeau satul, atunci când o rază de soare reuşea să pătrundă printre
norii negri care se învârteau. Pe aleea din fata uşii observam troiene de nea şi un mic
om de zăpadă cu nasul roşu ca văpaia asfinţitului, ochii negri ca abanosul şi o pălărie
de un verde ca smaraldul.
Iarna este un anotimp minunat care ne veghează cu ochii ei de gheaţă,
acoperind satul cu un ocean de zapadă.

Rotaru Monica

24
 Cerul arămiu, copacii cu frunzele lor galbene ca perele, vişinii ca frunzele de
sfeclă tânără, portocalii ca bostanul copt şi melancolia ce domina apăsător pe pata de
natură, m-au scufundat într-o lină transă. Eram în maşina, împreună cu familia, în
drum spre Durău. Printre ramurile copacilor, băteau în geamul maşinii razele
soarelui. Eram pe drum de trei ore şi, fiind dornici de a ne dezmorţi, am hotărât să
facem un popas în prima pădurice pe care am văzut-o.
Era o după-amiază
dezmierdată de vântul plăpând de
toamnă. Mă plimbam pe poteca
ce pătrundea în adâncul pădurii
împodobită de frunzele şi nucile
îmbrăcate în cămăşi zdrenţuite
din care curgea mustul amar.
Stratul gros al frunzelor galben-
maronii a reuşit să croiască o
margine cărării. Pădurea tristă,
aproape moartă, este acum
pustie. Singurii amici care i-au
mai rămas sunt vântul şi frigul.
Am intrat în padure şi am văzut cum parea totul o magie a locurilor tainice, a
locurilor ce ar putea însemna o minunăţie pentru mulţi dintre noi. Farmecul toamnei
a schimbat totul în ceva nemaivăzut. Nu a uitat de râul ce înca şi-a mai pastrat
limpezimea, covorul multicolorelor frunze, ce se întindea la nesfârşit şi desigur de
ceea ce o acoperea, cerul , pătat cu fumul gri.
Copacii erau trişti, fiindcă le-au pierit mulţi fraţi, maroniul închis fiind
culoarea lor de bază. Fiecare lucru are o taină a sa ,una mai specială ca alta , dar
poteca pe care mă aflu acum părea să nu mai aibă sfârşit.
Poate nimic nu ar fi fost la fel fără strigătul bătrânului vânt, ce se credea
domnitorul tuturor.Geana trandafirie dinspre apus se micşora treptat. Buzele roşii ale
amurgului se subţiau. Vântul ridica frunzele ude de la pământ, înălţându-le spre cer,
urmând să fie înghţite de întunericul nopţii. Ceaţa zglobie îi juca feste întregii
păduri. Greierii purtaţi pe stipi cu brumă erau trişti acum, căci se apropia tot mai
rapid iarna. Umbrele nopţii au început să apară, iar noaptea şi-a aşternut perdeaua
peste pământul mohorât.
Cu aceste cugetări în minte, m-am urcat înapoi în maşină, îndreptându-mi
gândurile către excursia nemaipomenită care mă aştepta.

Stamate Theodor
25
 Era aproape de asfinţit şi cercul soarelui se agaţă în depărtare de vârful
copacilor. Gândul se macină aievea , încă o dată, căutând să pătrundă tainele unei
lumi pe care nouă, oamenilor, parcă nu ne este dat să o pricepem vreodată. Cerul
îmbină pe rând culorile pământului, care ridicate din valea întunecată, stăteau acolo
o clipă pentru a vedea locul în care să se întoarcă in zori.
Urma vântului taia brazde adânci şi mişcătoare în iarba rară cu irizări roşiatice
ce acoperea întinderea pustie a colinelor. Atras de farmecul peisajului, timpul a
aşezat în fiecare copac un ceas pentru ca secundele să se scurga în neant, fără a
marca trecerea inexorabila a timpului.

Minuntele, orele, zilele,

săptămânile nu există, cadenţa
ceasurilor fiind cadenţa toamnei.
Căldura verii a fost înlocuită de o
cascadă de aer subţire şi rece ce
se revarsă , parcă, din înălţimi şi
se aruncă în adâncurile
îndepărtate ale văilor. Fiecare
frunză, fiecare pom, fiecare fir de
iarbă glăsuie magic. Toamna,
zbuciumul adolescenţei ,
tumultul tinereţii şi înţelepciunea
maturităţii , se înalţă deasupra
bolţii cereşti într-o armonie cu
secunda neîntrecută a ceasurilor .
Toamna , mai mult decât oricand , ne e dat să vedem aievea hotarele dintre
viaţă şi moarte, în natura care se stinge şi se veştejeşte usor … Dar nu e decât un
sfarşit pentru un alt început.

Ştefan Ioana

26
 Gândul se măcină aievea la
întretăierea zilei şi a nopţii , acolo unde
cerul culege stropi de vânt şi îi
tranformă în cuvânt. Muzica şi tăcerea,
soarele cu norii, dragostea şi ura, se
combină armonios într-un vuiet
molcom, într-o simfonie.
Valuri albe trec în zare,
asemenea nisipurilor dese din pustiul
African.
Aburii uşori ai iernii se ridică şi plutesc deasupra oraşului încovoiat sub
argintul copacilor. În murmurul ninsorii plânge povestea vremii trecute de ani şi ani,
de când tot curge împraştiind mărgăritare. Zăpada cântă cu farmecul colindelor,
sunetul simfoniei ridicându-se de pe codri, de pe dealuri, de prin sate. Minutele se
macină în neant prin potopul de ninsoare. O minune de o secundă s-a topit şi a murit,
lăsând în urma sa o lacrimă risipită de vânt. Cerul adună stropi de ninsoare şi le
transforma în cuvânt, ca mai apoi cuvintele să se transforme în sunete.
Cu iarna la pas, gândirea mea furată se tot duce la vale cu ninsoarea care în
veci curge, fără a se opri din drum. Zăpada se opreşte, cerul se înseninează, o altă
filă de poveste trece neobservată prin ochii unui cititor, lăsând loc alteia. Nu e decât
un sfârşit pentru un nou început.

Ştefan Ioana

27
 Natura şi-a dat jos mantia albă şi
rece. Ziua este la început de drum.
Noaptea părăseşte cerul ca o prinţesă ce
se furişează de la un bal cu speranţa că
nimeni nu o să-i observe lipsa. Soarele
urcă încet scările cerului cu paşi de
diamant. Razele, ca nişte dungi roşii
luminează pământul, făcându-l să pară
un glob aurit. Cupolele de vise împletite
cu mireasma crudă de liliac se înalţă
spre văzduhul senin.

Vantul rece şi crud este alungat de o rază pâlpâitoare de pasiune.Păsările în

culori de curcubeu admiră sufletul vesel de pom şi florile de cristal. Libelulele cu
aripi azurii zboară în aerul parfumat, provocat de florile tainice. Împletiri dulci de
glasuri cutreieră pădurea. Lacul străveziu este luminat de o dungă înflacărată ce a
poposit în acea clipă pe pământ. Acesta este spaţiul copilăriei mele ! Vise ce se pot
realiza doar în imaginaţia mea, ploi de foc ce cad pe pământul unde numai ficţiunea
există şi ce-i mai important : toate vieţuitoarele pot vorbi, pot merge, pot
auzi…Noaptea, chiar dacă este înfricoşătoare, îmi place să stau de vorbă cu regina
sa, luna, şi cu stelele. În aceste peisaje de primavără traiesc în fiecare zi. Aceasta este
lumea de care nu vreau să mă despart niciodată !
Primăvara, fiica cea mai tânără şi mai frumoasă; ea trezeşte la viaţă întreaga
natură; peste flori, verdeaţă, pomi în floare, zumzet de albine, ciripit de păsărele;
câtă frumuseţe, câtă viaţă şi veselie peste tot locul; zboară gândăcei de tot neamul;
furnicile harnice lucrează toată ziua; albinele caută nectar; păsările călătoare vin în
ţara lor veche şi neuitată; de sub covorul de frunze moarte se ivesc ghioceii; căldura
soarelui dezmiardă muguraşii; dulce vânt de primăvară; natura-i în sărbătoare; soare
cald şi vesel revarsă căldura-i mângâietoare; copaci în floare, iarba a prins colţ
fraged; noaptea scade, ziua creşte; zilele se fac mai lungi, mai blânde; verde crud; ea
aduce flori în câmpie, vânturi line, calde ploi şi veselie; zumzetul harnicelor albine;
rândunica cea voioasă taie albastrul cerului ca o săgeată.

Ursulescu Sebastian

28
 I.2 Mozaicul prieteniei, sentimente mai presus de cuvinte

În aoreola amurgului de toamnă

filtrată printre ramuri, pământul
sclipea într-un roşu sângeriu,
ascunzând parcă amintiri şi poveşti
neînţelese.
Frunzele copacilor erau
armonizate ca într-o melodie compusă
la întamplare şi totuşi erau perfect
potrivite în contur şi culoare.
Nimic nu părea nelalocul lui.
Cerul întunecat revărsa o nuanţă
albăstruie ce preschimba focul încins
în lava rece şi împietrită în anotimpul regal.
Galbenul uscat aşternea la picioare o mantie aurită langă o paletă roşiatică.
Lumina pământului se reflecta în ochii după-amiezii, acoperind orizontul cu raze
încinse din memorii. Ca o frescă poleită de timp, cerul ilustra întamplări tomnatice
lăsate de vizitatori, cât şi regretul perfecţiunii.
O pată de culoare îndulcea metalul ca o flacără lipsită de putere. Trunchiul
tânăr al unui copac îşi plângea sigurătatea lanului secerat. Deodată, suflă un vânt
puternic şi împraştie o ninsoare de frunze ce împraştia îndoielile în departarea serii.
Mii de alinări înroşeau pământul cu trupul lor uşor şi lipsit de viaţă. O uscăciune
deşarte.
Un sacrificiu al naturii pentru perfecţiune era pictat în mintea mea ca un peisaj
feeric. Totuşi, oricât încercam să îmi imaginez apartenenţa mea nu avea nici un rost.
Lucruri ca acelea sunt rupte din ideal în starea iniţială şi orice element în plus sau in
minus distrugea tot farmecul.
Jumătate din coroana sângerie fusese spulberată de suflul gândurilor. Ceaţa

29
serii era străpunsă de culoare şi împraştiată de aurul solului. Nici un proces nu era
încetitnit, firescul luptând cu misterul naturii.
Timp de o oră cromatica s-a schimbat necontenit, fără a răpi ceva din vraja
peisajului. Orice culoare, sclipire sau lumină reflectată era întotdeauna la locul
potrivit în momentul portivit. Într-un final umbra copacului este ştearsă de perdeaua
plumburie. Draperia ruginită acoperă ochii minţii şi spulberă orice îndoială: era un
loc perfect fară mine.
Într-adevar, numai eu apreciam asta. Alţii preferau să-l distrugă cu amintirile
lor abandonate. Eu însă, am luat ceva de acolo şi nu am lăsat nimic, nici măcar o
urmă pe covorul arzător.
Când a nins a doua oară şi crengile uscate ale copacului s-au aplecat, furasem
deja tabloul fără rame şi fugeam undeva departe de acel loc.
Cea mai frumoasă panoramă nu se apropie de perfectul universal, ci de dorinţa
fiecăruia.
De multe ori, tind să cred că ce e mai bine ma include, o toamnă
demonstrându-mi contrariul: adevărul cel mai apropiat e cel imposibil de schimbat.
Acelaşi roşu aprins avea să-mi picteze gândurile în fiecare an. Acelaşi auriu
avea să-mi ardă orice indoială. Acelasi copac înflăcărat avea să-mi zboare zilele.
Acelaşi peisaj îmi arăta şi acum, ca apartenenţa este un sentiment şi nu un tablou.

Chiţimuş Diana

30
 O draperie moale se cobora din văzduh acoperind oraşul cu căldura sa
înnăbuşitoare. O zi cumplit de fierbinte îşi stingea focul în cupa cerului, un potir
blestemat de fum. Asfinţitul devenise primejdia diurnă de aproape o lună pentru că
risipea şi ultima speranţă de ploaie semănată în sufletul serii.
Geamul prăfuit şi lemnul înnegrit şi ros îmi îndrumau ochii spre poarta unei
ameninţări nerăbadătoare. Un val cenuşiu a acoperit prezentul şi m-a aruncat undeva
în trecut, în aceeaşi cameră murdară, împreună cu un baiat necunoscut dar care
încercase sentimentul de frică înaintea mea. Era mai mult mort decât viu şi nici glas
nu mai avea…Doar hârtia şi creionul mai vorbeau pentru el: “Voi scrie repede
pentru că am ciudatul sentiment că cineva mă urmareşte şi asta îmi dă curajul să-mi
înfrunt moleşeala. Frica mi-a năpădit fiecare pas, vorbă, gând şi speranţă. Tot ce mai
simt este un gol in stomac care îmi alungă pofta de mâncare şi puţina energie care se
consumă privind acest asfinţit sângeriu.
Am fost prea distrat ca să realizez cate s-ar putea întâmpla într-o seară liniştită
când mă plimbam aproape de padure. Am auzit un strigăt cumplit care oricât
încercam sa-l alung nu puteam. Am fugit dar nu am scăpat. Mintea mea îmi juca
feste, credeam, iar sunetul acela îmi sfâşia ochii împietriţi de teamă. Simţeam că
umbra îmi lega picioarele încet şi nu mai puteam nici alerga. O stare de ameţeală m-
a patruns crezând că voi leşina dar eram mai conştient ca niciodata. M-am agăţat cu
disperare de speranţa că strigătul va inceta dar firul încercării s-a rupt şi am simţit
cum întunericul îmi răpeşte vederea într-un delir uşor.
Mai tarziu am aflat că, de fapt, acel ţipăt a fost a unui copil speriat de crengile
unui copac bătrân. Teama însă, a revenit atunci când mi-am dat seama că ceva nu
este în ordine cu mine. De la un om optimist am ajuns la unul pesimist, o extremitate
urâtă, în care depresia şi întrebările retorice îşi fac jocul. Se pare că spaima de atunci
m-a facut să înţeleg de ce îmi era cu adevarat frică: momentul de dupa primejdie. De
ce? Pentru că sumbrele culori ale adevarului vor distruge acel tablou al omului
curajos şi capabil să inteleaga imposibilul, un om pe care credeam că îl voi regăsi în
mine şi nu în teama mea.” Nu am înţeles ce a vrut să transmită prin acest bilet dar
ştiu că de atunci nu a mai fost la fel. Ceilalţi l-au crezut un fricos şi nu i-au mai dat
atenţie dar eu mi l-am întipărit în memorie ca un model uman al laşităţii. Probabil că
mintea i-a fost încolţită de o idee inexsistentă. Nu după mult timp, întamplarea
“extrem de ciudată” care poate fi regăsită cu detalii într-un oarecare ziar al timpului
respectiv, a fost data uitării. Se pare că într-o societate atât de strâns legată de latura
frumoasă a vieţii, până şi cel mai mic incident declanşează o întreagă ancheta. Ce nu
vor intelege ei niciodată este că temerile sunt construite de cei din jur, prin educaţie
şi comunicare. Poate fi privit ca un semn de imaturitate dar cine îl poate condamna ?

Chiţimuş Diana
31
 Albul ocean al iernii coboară mătăsos, amurgul învăluie
universul ducându-l pe aripi de visare în lumi cu frumuseţi
nebănuite.
Străjeri ai naturii, copacii îşi îmbracă mândri haina de
sărbătoare, mantie albă. Şoapte se strecoară printre fulgii albi şi
tangoul naturii începe. Cu o adiere lină, natura continuă să recite
versuri de jale şi dor, chemări ale astrului de aur cu lumina ce dă
viaţa pământului.
Păduri amorţite participă la maestuoasa simfonie a naturii dar îşi pleacă
fruntea repede. Este frig, îngheţul îşi anunţa vizita, ţipete şi groază se aştern peste
câmpie. Nimeni nu mai cântă, nimeni nu mai petrece, cu gândul la viitor sunetele se
pierd printre valurile iernii. Panică, suparare şi chiar disperare cuprind întreg ţinutul.
Întrebari fără răspuns, gânduri negre şi legături spulberate planează pe bolta
îngheţată.
Mesageri ai raului cu ochii în flăcări aduc spaima pe tărâmul perfecţiunii.
Furtună, şuierat de vânt, tunet, fulger, toate împreună formează haosul ce s-a stabilit
pe pământ. Dar măreţul astru apare pe boltă, cu alai fermecat de stele, calmând
natura şi totul revine la normal, monoton.O legatură ozmotică, idealuri, gânduri,
toate îşi reiau locul, orbitând în jurul perfecţiunii spre infinit. Paşii singuratici ai
poetului pe alee, o picatură de cerneală, un gand risipit...E doar noapte, o noapte în
perpetuă schimbare, bine şi rău, adevăr şi minciună şi chiar viaţa şi moarte.
Versuri uitate pe bancă, condeiul îngropat în neaua aşternută pe pământul
îngheţat. Pete de cerneală, albastrul cerului, albastrul petei de cerneală pe zapada,o
asemănare mortală. Întrebări şi raspunsuri, minciuni. Toate doar în imaginaţia
chinuită a unui poet singuratic ce caută alinarea în monotonia complicată a naturii.
Întrebări ale existenţei gravate pe boltă, durerile unei lumi ce nu acceptă, dar nu
cedeaza şi nu uită. Durere şi fericire, speranţe, năzuiri spre perfecţiune, toate acestea
legate sub acelaşi jurământ scriu cu sângele albastru al omenirii.
Un gând, un suflet, o şoaptă şi o dragoste, participanţii la fericire deplină dar şi
la dor, durere si chin. Suferinţa naturii la marginea conştiinţei, gândurile spulberate
ale naturii abstracte, toate se rezumă în final la raţiune, raţiune de moment şi
minciuni adevărate.
Privesc cu ochii minţii natura întunecată de lumina infinitului. Nu ţip, nu râd,
nu fac nimic. Întind letargic mâna şi încerc să prind ceva dar cu nepăsare revin la
gândurile incolore, mintea însă rămânând la natura colorată, la condeiul meu ce zace
pe zăpadă, la albastrul cerului şi la versurile scrise copilăreşte cu gânduri negre...înca
îmi rămâne gândul la un tango la miezul nopţii.
Guzu Miruna

32
 Era o zi minunată de vară... Căldura toropitoare
se revărsa peste pământul care ardea ca o torţă
incandescentă. Am plecat, împreună cu mai mulţi
prieteni, la lacul de lângă oraşul meu. Acolo ne- am
jucat mult şi bine, timp de două ore. Când am obosit,
ne- am plimbat în jurul lacului, insă un strop de ploaie
mi- a atins obrazul: era semnul unei noi furtuni de vară,
aşa că am fugit cu toţii în căsuţa din apropiere, pentru a
ne adăposti de ploaie.
Deodată a început să ,,toarne cu găleata". Un fulger ne- a îndreptat privirea
către cerul plin de nori. Vântul a început să sufle ,, mâinile" copacilor. Eu şi prietenii
mei admiram priveliştea încântătoare din faţa noastră. Eram din ce in ce mai
fascinaţi de ce era natura în stare să facă, cu fiecare strop de ploaie. În final, din nori
au mai căzut doar câteva picături, anunţându- ne parcă, că ploaia se va opri.
Am ieşit afară din căsuţă şi ne- am bucurat de ploaia slabă. Ne- am dus să căutăm
peştişori în apa verde. Toţi am prins câte un peşte, cărora le- am dat viermişori din
pământul umed, pentru că nu mai aveau ce mânca.
După oprirea ploii, am văzut norii plecând şi lăsând în urma lor un curcubeu
luminos şi plin de culoare. Am numărat toate culorile acestuia: roşu, oranj, galben,
verde, albastru, indigo şi violet.
Când curcubeul a plecat, noi am mers să căutam fructe. Am plecat câte doi, în
zone diferite. La sfârşit, am avut zmeură, mere, mure şi fragi. Le- am mâncat, şi
dupa aceea am plecat la o ultimă plimbare din acea zi, mergând acasă cu câte un
peştişor.
A fost cea mai frumoasă zi din vara aceea.

Guzu Miruna

33
 Mantia neargră a nopţii se aşternea.
Având în subconştient imaginea feerică a
anotimpului cald, se făcea că plecasem de
acasă şi mă plimbam într-o pădure pe malul
lacului încărcat cu nuferi galbeni, care reflecta
cerul azuriu al dimineţilor. Raze de lumină
venite în goană se cerneau printre ramurile
copacilor şi reflectau lumini ca de chihlimbar.

M-am aşezat întins pe spate, sub strălucirea soarelui blând care mă mângâia pe
frunte şi mi-am lăsat degetele mâinii drepte să se scalde in apa rece şi verde. Priveam
arborii tineri şi înverziti, invidiându-i că nu au nici o grijă. La un moment dat, mi-au
crescut rădăcini si am rămas înţepenit la marginea unei poteci. Simţeam seva cum
îmi curge prin braţe şi piept si frunzele care îmi creşteau pe umeri. La poalele mele,
un roi de gâze mici, cu aripioare străvezii, multicolore se întreceau într-un joc grăbit
pe deasupra ierbii dese, în care se adunau mirseme calde. Păsări de toate felurile,
împestriţate cu o diversitate de culori, mi se aşezau pe crengi, ciripind triluri
minunate. Un grangur stătea întins pe o ramura de-a mea. Penele îi sticleau ca un
gălbenuş de ou. Un sturz cu pieptul alb-roşcat chema cu vocea lui plăcută şi
puternică un măcăleandru ascuns într-o scorbură. O mierlă îşi căuta melodia gingaşă.
Dintr-o dată am inceput şi eu să cânt, iar trilul mi se topea in imensa simfonie
a naturii. Nu mai eram arbore, eram pasăre, puteam zbura. Mi-am întins aripile şi am
plutit în zbor spre lac. Mă simţeam uşor şi liber. M-am rotit în zbor pe deasupra
coroanelor copacilor, tot mai aproape de luciul apei. În câteva clipe, s-a făcut linişte
şi priveam de sub oglinda apei norii de vată de pe cerul azuriu. Eram acum peşte, mă
mişcam uşor în apa călduţă şi în jurul meu era pace. M-am apropiat înotând de mal.
La un moment dat, am simţit gustul dulce al apei şi adierea tihnită a vântului. M-am
privit în apă şi eram un cerb tânăr. Am zăbovit câteva clipe privind arborii viguroşi
şi înfloriţi, aoa liniştită a peştilor,
cerul nesfârşit, ascultând simfonia
naturii.
Mi se părea că mă pot lăsa
purtat de adierea vântului, că pot
zbura şi înota în acelaşi timp. Am
alergat tot mai departe şi mai departe,
parcă toată lumea era a mea. M-am trezit fericit! Nu aflasem un răspuns legat de
viitoarea mea carieră, dar mă simţeam cu moralul ridicat şi plin de energie. Mi se
părea că aş putea face orice, că aş putea fi orice, că totul va fi într-o zi posibil.
Hodorog Andrei
34
 Într-o frumoasă dimineaţă de vară, aflându-mă la mare, am decis să-mi
materializez un vis mai vechi, o curiozitate a sufletului meu: să asist la momentul
tainic al îngemănării întunericului cu spelndoarea luminii, al însoţirii, pentru o clipa,
acolo în adâncimi sau în genunile aerului, a apei cu flăcările soarelui.
Umblând pe nisipul fin, aşteptând cu sufletul la gură, aproape pândind în
încordare, asememea unui vânător care-şi urmăreşte preţiosul trofeu de mult timp
râvnit, am asistat mut de uimire, uluit de bestia cromatică, la un moment unic :
răsăritul maiestosului soare. Strălucirea apei mi-a inundat retina care a înregistrat
toate vibraţiile spectacolului acelei dimineţi marine.
Liniştea dimineţii a fost spulberată de talazurile zgomotoase şi de pescăruşii care
băteau spuma apei cu aripile lor desfăşurate asemenea unor evantaie diafane.
În faţa ochilor mei, al căror albastru se cufundă flamând în adâncurile mării,
apa îmi oferea un spectacol al diferitelor sale culori, amestecate ca pe o paleta a unui
pictor celest: roşu ca de corali, galben ca aurul topit al soarelui, albastru ca înaltul
cerului , verde ca smaraldul. Era un peisaj divin.
Am înţeles în acele câteva momente pline de emoţie şi de încântare că, aşa cum
scoica adăposteşte perla cu splendoarea ei, marea adăposteşte soarele care se înalţă
cu intreaga-i suită infinita de raze, din adancul apelor nesfârşite.
Pescăruşii care au început să se agite ţipând deasupra valurilor, prima barcă
pescărească ieşită în larg şi purpuriul tot mai accentuat al norilor timizi făceau ca
acest tablou să rămâna imortalizat pentru totdeauna în sufletul meu, în privirile mele
inundate, aproape pana la senzaţia dureroasă din
lumina a rasaritului.
Scoicile pe care le ţin uneori în palmă, smulse
din valurile mării, în acea magnifică dimineaţă, îmi
trezesc amintiri cromatice iar în nări simt adierea
rece a mării. În mintea mea se activează vârtejul
tulburător al valurilor şi ...logodna luminii cu
întunericul, a apei şi a focului, hipnotizându-mă, de
la distanţa măsurată în ani şi kilometri.
Răsăritul acela tulburător m-a fascinat!

Hăvârneanu Filip
35
 Mereu am spus ca îmi plac aventurile şi călătoriile. O excursie la munte alături
de o familie străină poate fi un lucru cât se poate de benefic: noi prieteni, adică noi
oameni de cunoscut.
Peisajul îmi învăluie inima alături de un tril infinit al păsărilor cerului.
O fetiţa înaltă şi slabuţă m-a cuprins cu farmecul unui ocean albastru. Genele
lungi şi timide parcă mă chemau să ma cufund în liniştea celor mai frumoase spice
ale vieţii.
Mă apropii încet, dar cu paşi siguri să cunosc aceasta fiinţa ca de basm. După
o discuţie despre noi, ne putem vorbi ca două prietene vechi.
Din prima clipă am observat cele două mere roşii, bine coapte, aşezate strategic
alături de nasul fin ca de prinţesă. Alături de părul lung pana la brâu, talia sa de
viespe era conturată de o curea neagră.
Blugii fac parte din ţinuta sa zilnica. Hainele sport, ca de altfel cele mai
confortabile, o caracterizează. Detaliile mici, precum buburuzele micuţe din urechile
ei fine, îi conturează o imagine angelică. Buzele roşii ca ale faimoasei Alba-ca-
Zăpada spun numai cuvinte ce mângâie chiar şi stâncile de marmură. Deşi ca vârstă
suntem la fel, cultura sa bogată şi bine înzestrată este alături de talentul de pianistă.
Muzica sufletului ei va rămâne să mangâie timpanele mele. Deşi anii au trecut,
noi ne-am vizitat si ne-am impărtaşit gândurile asemenea celor mai bune prietene.
Sper ca timpul sa nu împraştie piesele acestui mozaic al prieteniei, iar noi să putem
spune cu mândrie că nu putem fi despărţite.

Iaţu Cornelia

36
 Plouă. Perlele mărunte cad în belţile deja
formate, unduind apa în valuri energice. Privesc un
pom pe jumătate desfrunzit. Picătură după picătură se
scurge pe frunze, alunecând uşor, lăsând în urmă o
dâră udă, şi se aruncă veselă jos. Intru în bibliotecă, cu
ochii aţintiţi la geamul plin de mărgăritare în care se
reflecta lumina.
Întorc privirea spre rafturile ce se aşterneau în
faţa mea. Cu puţină teamă, mă îndrept spre prima
etajeră. Cărţi îmbrăcate cu grijă în haine de piele,
mătase, puţin prăfuite de trecerea ireversibilă a
timpului, parcă cer îndurare ca să fie citite. Mă afund
din ce în ce mai tare în inima bibliotecii.
Aud cărţile cum sunt răsfoite. E ca un fel de
simfonie a filelor vechi sau noi - o simfonie a
înţeleciunii pe care o poţi dansa şi fredona doar citind. Din mulţimea de cărţi, aleg
un roman. Îl răsfoiesc încet. Miroase a dulce şi puţin amar, a vechi şi a flori presate.
Milioane de cuvinte aşternute pe hârtiile aproape îngălbenite, parcă mă atrag într-un
joc fantasmagoric. Citesc două pagini. Nu mă pot opri. Atenţia îmi este captată pe
deplin de multitudinea înşiruiri de cuvinte. Mintea încearcă să evadeze, însă frazele o
cuceresc în totalitate. Mă aşez pe un scaun, frumos tapiţat cu model de flori, de cireş.
Atrasă de subiect, nu mai dau importanţă niciunui detaliu din materia ce mă
înconjoară. O lacrimă se prelinge uşor pe obrazul fin şi cade pe pagină. Tuşul negru
se întinde pe foaie. Mai dau o pagină şi văd într-un colţ nişte litere greu de citit şi fila
încreţită. Nu doar eu am vărsat lacrimi, la urma urmei este un roman de dragoste.
Duc trei degete la tâmplă şi meditez. Oare a citit cineva întreaga bibliotecă?
Oare acel cineva mai trăieşte? Cât de cult poate deveni omul care ar citi măcar
jumătate din acest templu de înţelepciune? Privesc gânditoare spre geam. Ploaia a
stat. Printre blocuri se văd câteva raze, ce au străbătut plafonul gros de nori, ce
indică mirificul apus. O lumină, o rază, un semn se reflecta în geam. Picăturile de
ploaie alunecau uşor în lumina galben-roşiatică ce devenea din ce în ce mai
puternică pierzându-se în linia orizontului. M-am uitat iar rafturile pline de file
prinse între ele. Era ca un labirint. Ca să poţi evada trebuie să lecturez, să te prinzi de
fiecare filă cu grijă, să o descifrezi şi să afli câte un indiciu din fiecare.
Am părăsit într-un final biblioteca, însă am rămas cu gândul la ea şi îmi
puneam o seamă de întrebări în privinţa fiecărei cărţi.

Ignat Maria Alexandra

37
 Cine s-ar fi gândit vreodată că o zi ce părea
compromisă ar putea să devină una din cele mai
frumoase amintiri pe care niciodată nu le-ai putea uita?
Cine s-ar fi gândit că o prietenie rezistă la distanţă?
Cine s-ar fi gandit că promisiunile unei copile, unui
suflet tânăr nu sunt respectate? Eu cu siguranţă m-am
gândit măcar la una dintre acestea şi poate că am şi
crezut, însă după data de 1 iulie 2008, viaţa m-a
contrazis în acele privinţe. Stând în pat şi, pe jumătate
adormită, citeam o carte când un sunet cristalin îmi
tulbură liniştea. Primisem un mesaj pe telefonul mobil. Era Maria, Arthur cum
obişnuiesc să-i spun. “Nu ştiu pe unde ne aflăm. Ne-am şi rătăcit.” Am şi uitat că-i
scrisesem un mesaj în care o întrebam unde este. Nu pot să cred că uitasem. La
sosirea ei în Iaşi mă gândisem 3 zile în continuu, de când îmi spusese data exactă. În
jur de ora şase după-amiaza, primesc înca un mesaj pe lângă celelalte unsprezece sau
paisprezece mesaje. Mă anunţă că la ora 7 să fiu în Piaţa Unirii. Mă uit nepăsătoare
şi iau cartea în mână. Deodată îmi dau seama ce scria acolo. Îl recitesc şi fug prin
toată casa pentru a-mi căuta hainele. Nu-mi venea să cred că după 2 ani aveam să o
văd pe una din cele mai bune prietene ale mele [nu, n-am mai mult de trei prietene
bune], poate chiar cea mai bună. Îi spusesem că voi fi îmbrăcată cu o fustă neagră de
catifea şi o bluză de aceeaşi culoare aşa că trebuia să le găsesc. Când am ajuns la
locul stabilit, m-am uitat prin mulţimea de oameni ce ieşise să stea pe bancă
încercând să scape de monotonie. Mulţi adolescenţi cu role, cu biciclete încercau să
mă atragă într-un joc ameţitor, parcă încercând să mă oprească să ajung la Arthur,
însă eu aveam un singur scop atunci: să o găsesc. Deodată, am văzut o fată ce purta
un tricou cu Nightwish ce se uita în toate parţile. Părul îi aluneca uşor peste umăr,
ochii migdalaţi, căptuşiţi cu gene lungi, căutau în jur. Ştiam că ea era Maria. Cu paşi
grabiţi şi cu puţină neîncredere mă îndreptam spre ea.
- Eu sunt Maria. a spus schiţând un zâmbet plin de fericire.
Nu-mi venea să cred că stăteam faţă în faţă cu ea. Mă blocasem total. Nu ştiam
ce să fac: să plâng cu lacrimi poleite de fericire, să râd, să o îmbrăţişez ca şi cum nu
ne-am văzut de mult timp[deşi asta era prima oară când ne întâlneam]. Până la urmă
am decis să vorbim. După ce trecuseră zece minute aveam impresia că ne cunoaştem
de o viaţă. La plecare am decis să ne vedem a doua zi. Nu este o fată foarte înaltă
insă, într-o adevarată prietenie aspectul fizic nu contează.
Nu voi uita niciodată acel zâmbet sincer, acei ochi scăldaţi în apa fericirii şi îmbătaţi
cu mireasma încrederii, acel păr lung şi sănătos ce îi cădea liber pe spate. Oricâte
zile, luni, ani ar trece, prietenia din copilărie nu se uită şi nu se stinge.
Ignat Maria Alexandra
38
 Încă o filă din calendar a fost ruptă scoţând la iveală o lună mohorâtă,
octombrie. Prima zi din luna octombrie veni mai repede decât ne aşteptam cu toţii
aducând cu ea pe cea mai mică din ficele furtunii, ploaia, atât afară cât şi în inimile
noastre.
Cerul a fost acoperit de o pătură plumburie ce dă să se reverse pe pământ.
Soarele se ascunde printre nori, fară să mai sărute pământul cu razele sale. Toate
vietăţile mărunte ale grădinii dau să se ascundă ştiind că pentru ele va urma o
furtună. Începu să cadă din cerul cenuşiu o picatură de apă, apoi două, apoi trei şi asa
până când ploaia ne îmbrăţişa de la tâmple până la glezne. Micile făpturi neascunse
sunt copleşite de greutatea stropilor de plumb.
Plouă cu stropi mari ce par să sărute pământul însetat. Iarba aruncă străluciri
de diamant, iar de pe fruzele îngălbenite ale copacilor se prelinge apă asemenea unor
lacrimi ce destăinuiesc suferinţa copacilor la venirea lunii octombrie. Pe la streşini
apa şiroieşte alunecând până ajunge pe pământul care o soarbe într-o secundă.
Picăturile cristaline parcă dansează în aer, un dans nou, nou...Un dans ce nu a mai
fost văzut până acum, un vals al ploii parcă nesfârşite.
Din ce în ce mai groase sunt frânghiile de argint ce fac legătura dintre cer şi
pământ…Totul e mohorât şi lipsit de viaţa. Până şi iarba strălucitoare ca diamantul
se închina ploii.
Deodată o rază strapunse pătura plumburie, scoţând la iveală măritul soare.
Ultimele picături de apă ce cad din cer îmi şoptesc la ureche „Pic, pic, pic” asemenea
unui om ce îşi numără ultimele clipe de viaţă.

Petruşcă Monica
39
 PORTERTUL UNEI PERSOANE SPECIALE

În urmă cu patru ani, am fost invitată la aniversarea unui prieten pe care-l

cunoscusem la gradiniţă. El era cu un an mai mare decât mine, fiind atunci în clasa a
cincea. Mă aşteptam să mă simt exclusă, dar intrând in sală am uitat complet de
îngrijorare. Privirea mi s-a fixat asupra unui baieţel, coleg de clasă cu sarbatoritul.
Ochii săi azurii mi-au captat imediat atenţia: erau senini, visători, copilăroşi, şi
trădau o fire la fel de copilăroasă. Parul blond închis, nu foarte lung şi aspectul său
exterior (statură înaltă pentru vârsta lui, îmbrăcăminte clasică: blugi şi tricou), îmi
demonstrau faptul că încerca, din diferite motive să îşi ascundă adevarata
personalitate şi să devină ,,matur”. Pe vremea aceea, procesul era de abia la început,
astfel încât se comporta aproape la fel ca ceilalţi la jocurile clovnilor. Uneori ezita,
ca şi cum nu ar fi trebuit să se distreze; atunci se dădeau batalii între raţiunea sa şi
imboldurile inimii. De obicei câştiga spontainitatea şi, odată sfârşit un conflict
lăuntric, părea că uita de nehotărârea de dinainte. Din nefericire, la acea petrecere nu
am reuşit decât să-i aflu prenumele şi să fiu coechipiera lui la o activitate amuzantă.
Începând cu acel an, l-am revăzut în fiecare lună noiembrie, datorită aceluiaşi
prieten comun. De fiecare dată era din ce în ce mai schimbat, păstrându-şi totuşi
caracteristica din clasa a cincea: eul său avea două parţi contradictorii. A devenit un
adolescent foarte frumos, înalt, inteligent, bine proporţionat, cu chipul alb şi în ochi
cu aceleaşi licăriri albăstrii, doar că mult mai …seducatoare, ce puteau topi orice
inimă de fată. Iar dacă în trecut îşi asculta sentimentele, acum este condus în
totalitate de ratiune. Este o fire realistă, iar stăpânirea de sine şi dorinţa de
autodepăşire se citesc din atitudinea sa.
La penultima aniversare a prietenului nostru, frumosul blond a refuzat
implicarea în jocul specific adolescenţilor: “Adevăr sau provocare”. În schimb, a
mers, împreună cu alti amici, la fotbal. Acolo, am descoperit mai târziu, era unul din
singurele locuri unde putea elibera copilul din el, unde făcea ce simţea, nu ce trebuia.
Fotbalul, probabil şi tenisul, au fost (si cred ca inca mai sunt) pasiunile sale; atunci
abandonează lumea şi rămâne doar el: un baiat care ştie ce vrea de la viaţă, dar nu şi
ce i se cuvine. Nu înţeleg de ce, acum patru ani, l-am observat doar pe el, dintr-atâţia
alţii; de ce mi-a plăcut tocmai de el; de ce înca îl mai admir de la distanţă; de ce nu-l
uit? Poate pentru că, deşi s-a mai schimbat şi e posibil să nu mai fie exact cel pe care
l-am descris, el este şi va rămâne unic, un baiat blond, cu faţa ovală şi albă, şi ochi
albaştri minunati; poate pentru ca este EL.
Podea Maria Alexandr

40
 Natura a îmbrăcat rochia de mireasă şi a încălţat pantofii de cleştar. De
fericire, norii plâng cu cristale de gheaţă. O clipă s-a întipărit în veşnicie. Ceasul s-a
oprit. Totul a-ncremenit în albul ocean de ninsoare, iar liniştea de sticlă s-a aşternut.
Craiasa parcă şi-a adunat armata de nori bătând în tobe. Petrecerea de nuntă a
început. Vioara crivăţului şi-a eliberat asurzitoarele note. Un roi de fluturi albi
pluteşte deasupra pădurii vechi şi amorţite, iar copăceii freamătă de entuziasm în
pijamalele de chiciură. Nerăbdători, şi ascunzandu-şi feţele după eşarfe reci, de
zapadă, aşteapta Crăciunul. Între timp, privesc înmărmuriţi spectacolul din Ajun:
Baletul Fulgilor de Nea. Se ridică şi coboară, se învârt şi urcă iar, se întorc, se
răsucesc...şi lăsându-se in jos, se sfârşesc.
Iniţial, au sunat ca o şoaptă: diing, doong!...Se aud acum voci grave ale
clopotelor din turla bisericii. Dar nici un flăcău nu a tras de sfoara groasă şi aspra
pentru a deştepta paznicii. Doar două picături de iarnă au căzut pe metalul rece, l-au
sărutat, l-au mişcat şi au lăsat să se audă în infinitul de argint ticăitul inimilor de
clopot. Lupii, speriaţi de dăngănitul puternic, au slobozit spre lună ţipete răguşite.
Dar ea e impasibilă. Stelele s-au înfiorat, dar veghează în continuare întinderea
imaculată.
Uitată undeva în zăpada pufoasă, o cutiuţă muzicală îşi cantă repertoriul.
Sunetul muzicii călătoreşte pe aripile vântului până la astre şi străbate până în
străfundurile lacului. Pentru creaturile avatice, oglinda apei îngheţate ascunde
Paradisul. Inelele deformate pe suprafaţa străvezie au fost desenate de un patinator
atât de iscusit, incât seamănă cu zăbrele ce separă cele două lumi.
Un suflu glacial aduce cu sine miros de scorţişoară şi brad. Viscolul a aburit
geamurile unei case cu răsuflarea sa. A privit cu jind pe fereastră. Înăuntru, o femeie
pregătea prăjituri, iar copiii erau adunaţi în jurul bunicului, lângă foc. Ascultau
poveşti. Bătrânul începu:
"Basmul Iernii s-a nascut când, acum mult, mult timp în urmă, Natura a încălţat
pentru prima oară condurii de cleştar şi s-a înveşmântat cu o rochie albă, de
mireasă..."

Podea Maria Alexandra

41
 ÎN SPIRITUL DE COLEGIALITATE
OLEGIALITATE
Colegialitatea este o ramură a prieteniei ce nu se poate exprima în cuvinte.
Relaţia de colegialitate între doi elevi se dobândeşte pe parcurs din sinceritate şi din
împărtăşirea lucrurilor în comun. Cele mai bune prietenii se dezvăluie între colegi,
care pe parcurs ţin jurământ până la capăt. Micile certuri precum şi secretele
dezvaluite nu fac decât să apropie doi prieteni de acest jurământ. Colegialitatea între
prieteni este precum o taină : dacă nu o dezvălui o poţi pierde. Adevăraţii prieteni se
cunosc la greu, amicii doar la bine.
Pentru mine, apropierea de colegi a fost
dificilă în primii ani de şcoală. Am realizat că
primii mei prieteni s-au construit din ură,
devenindu-mi si cei mai de preţ colegi. Amici
am o mulţime, prieteni însă doi. Nu pot să nu
ţin minte prima zi de şcoală la acest colegiu.
"A...da!" , şi acum îmi amintesc : papionul îmi
subţia respiraţia, iar acel costum de elev
parcă atrăgea atenţia asupra mea , asemeni unui monument în centrul unui oraş sau
o eclipsă de soare în faţa omenirii. Deşi mă simţeam timid, datorită staturii mele am
decis să deschid uşa clasei în care aveam să îmi petrec anii de gimnaziu şi să îmi
cunosc noii colegi...dar spre surprinderea mea un scurt "Bună ziua!" nu cred că a fost
suficient pentru a stopa acele treizeci de perechi de ochi ce se aţinteau asupra mea ca
suliţele dacilor spre romani. M-am retras cu discreţie în spatele încăperii , însa, de
parcă nu era de ajuns, domnul diriginte mi-a acordat prilejul de a-mi însuşi primele
manuale , fiind "întârziatul" , un lucru ce a făcut colegii să accentueze acea privire.
Desigur prioritatea mea avea să fie să mă fac plăcut între colegi însă nu a fost aşa...
Majoritatea copiilor se cunoşteau din anii primari, aşa că pentru mine a fost mai
dificil. În mod bizar am reuşit să intru în vorba cu doi băieţi mai amuzanţi : unul din
ei îşi îinalţa privirea sub năsucul cârn, pe care purta ochelari dintr-un material din
care bineinteles "modestia" nu a uitat să il pronunţe. Era mai înalt ca mine, grăsuţ şi
deţinea o privire liniştită. Aş putea spune că eram gelos pe el, deoarece era mai
chipeş ca mine.Vroia să ii spun Alex, deşi numele său întreg e Alexandru, însă pe
parcurs poreclele au intervenit. Celălalt băiat, Bogdan era un lungan pe lângă mine ,
însa nu am putut să trec cu vederea asupra părului său bucălat , puţin roşcat alocuri.
Era mai liniştit ca Alexandru , însă de asemenea plin de simţul umorului
Cu timpul am realizat că suntem prieteni buni , prin toate lucrurile ce le
făceam împreună. Numeroasele certuri nu ne-au rupt prietenia nici până astăzi. As
putea spune ca aceşti colegi îmi sunt cei mai buni prieteni, fiindu-mi alături la greu.
P- Putere R- Ratiune I- Iubire E-Entuziasm T-Tenacitate E-Echilibru N-Nostalgie I-
Iertare E-Exces ...Aceasta e prietenia!
Zelinschi Dragoş

42
 II. Compuneri narative

Cercetătorii de la NASA au descoperit prin intermediul sondei Mars Odissey

că la extremitatea nordică a planetei Marte există gheaţă carbonică. În cursul anului
2007 a fost trimisă pentru explorarea detaliată a zonei respective, sonda-robot
Phoenix, care a asolizat cu succes pe Marte în luna mai 2008. Fiind echipată cu
utilaje pentru săpare, precum şi cu un sistem complex de analiză chimică şi biologică
a solului, cercetătorii au aşteptat cu înfrigurare recepţionarea unor date care să
dovedească existenţa apei, poate chiar existenţa vieţii. Din păcate, oamenii de ştiinţă
au abandonat încercările de restabilire a contactului cu sonda pe 1 Decembrie,
întrucât resursele de energie ale acesteia au fost epuizate. Venise vremea ca omul să
depăşească o barieră psihologică : nimeni nu se mai aventurase la o distanţă de sute
de milioane de kilometri de Pământ, chiar dacă mulţi oameni au fost convinşi că
acest pas trebuia făcut mai devreme sau mai târziu. Câţiva temerari cosmonauţi au
considerat că merită să-şi sacrifice propria viaţă pe altarul ştiinţei, simţind că ei pot
descoperi forme de viaţă pe planeta roşie.
După o călătorie de aproximativ şase luni, nava lor a asolizat, iar activitatea
neobosită a omului şi-a făcut simţită prezenţa pe îndepărtatul astru, prin sondele de
foraj care au scormonit solul în căutarea apei.
În faţa ochilor li s-a aşternut un peisaj arid, neospitalier, în care nu se puteau
vedea decât pietre, bolovani şi se simţeau din când în când aspre furtuni de nisip.
După îndelungate forări eşuate, atunci când aproape toţi îşi pierduseră speranţa, la
capătul unei sonde a ţâşnit un adevărat şuvoi de bucăţele de gheaţă. Entuziasmul a
fost de neimaginat. Pe feţele tuturor se citea o bucurie imensă, care le inunda
sufletul. Era o bucurie mult mai mare decât cea pe care au avut-o căutătorii de aur
negru în secolul 19, atunci când acesta ieşea din măruntaile pământului. Au fost
culese şi conservate bucăţi de gheaţă şi de sol, care urmau să ia calea către Pământ
pentru a fi puse în slujba ştiinţei. Cu toate acestea, în scurt timp, instalaţia de foraj
risca să fie îngropată în gheaţa ce ţâşnea fără încetare, precum lava dintr-un vulcan.
Unul dintre cosmonauţi s-a îndreptat spre sondă, încercând zadarnic să oprească
forarea.
Din nefericire, această încercare l-a costat viaţa, fiind în cele din urmă acoperit
de un strat incomensurabil de gheaţă, ce strălucea în lumina soarelui. Această
strălucire era gloria care-l acoperea până la moartea sa eroică. A fost înmormântat cu
onoruri, iar colegii lui, zguduiţi această grea pierdere, au uitat să-şi cureţe costumele
înainte de a se reîmbarca pe navă. Această neglijenţă le putea fi fatală. Bine ascuns
în adâncuri, poate de secole sau chiar de milenii, adăpostit de mormane de gheaţă, un
43
microb necunoscut a ieşit la lumină şi a contaminat întreg echipajul, care după
câteva zile, în drum spre Pământ, a început să prezinte serioase iritaţii ale căilor
respiratorii. Medicii de la bord au căutat zi şi noapte să identifice microbul, dar nu au
avut sorţi de izbândă, iar medicamentele administrate nu aveau nici un efect.

În această situaţie, toţi erau într-o mare dilemă : dacă ar fi desigilat mostrele
de sol şi de gheaţă, ar fi fost şanse ca microbul să fie izolat şi neutralizat, dar în
acelaşi timp exista riscul ca acesta să fie rezistent la toate medicamentele şi dacă
Dumnezeu i-ar fi ajutat să ajungă cu bine pe Terra, ar fi intrat în carantină pe termen
nelimitat, poate chiar pe viaţă. Pe de altă parte, dacă ar fi respectat cu stricteţe
regulamentul şi n-ar fi desigilat mostrele, boala li s-ar fi agravat şi ar fi murit.
Atunci, tot efortul lor ar fi fost în zadar: nava lor, rămasă fără pilot, n-ar mai fi fost
încetinită la intrarea în atmosferă şi s-ar fi transformat într-un car de foc.
În cele din urmă, au ales să desigileze mostrele, fiind singura şansă pentru
învingerea microbului şi pentru izbânda lor în această expediţie consacrată
generaţiilor prezente şi viitoare.
Dincolo de toate momentele de suspans trăite de personajele amintite, din
momentul lansării navei în spaţiu, asolizarea pe Marte, ţâşnirea şuvoiului de gheaţă,
moartea cosmonautului şi lupta cu microbul necunoscut, ceea ce i-a ajutat în izbânda
lor, a fost unitatea echipajului, spiritul de sacrificiu, precum şi nevoia neîncetată de
explorare şi de cunoaştere, demonstrând încă o dată că omul are imense capacităţi pe
care trebuie să şi le pună în valoare, pentru progresul întregii omeniri. Fiecare dintre
noi are câte o calitate deosebită, care trebuie descoperită şi valorificată.

Hodorog Andrei
44
 Sacoşa cu bani

Maria muncise toată ziua: spălase rufe, făcuse

mâncare, aşezase totul în ordine prin camere. De doi ani de
zile, în ciuda vârstei de 67 de ani, se angajase ca menajeră
la familia Petrescu ca să mai adune ceva bani pe lângă
pensioara lunară. În general îşi termina treaba pe la ora 17
şi pleca acasă. În drumul spre casă trecea printr-un parc. Se
simţea cam obosită şi s-a aşezat pe o bancă să se
odihnească.
Ştia că acasă nu o aşteaptă nimeni; băiatul se căsătorise şi plecase în cealaltă parte a
ţării, iar fata, nemulţumită de situaţia precară de acasă, muncea pe undeva în Italia,
de unde, odată pe an, de ziua Mariei, îi trimitea 100 de euro. Acesta era singurul
semn de viaţă.
Aşezată pe bancă, Maria privea spre copiii ce se hârjoneau la locul de joacă
gândindu-se cu tristeţe că nu-şi cunoştea nepoţii de la băiat. A vrut să-şi ştergă
lacrima fugară din colţul ochilor dar şi-a scăpat batista jos. S-a aplecat să o ridice şi a
văzut sub bancă o sacoşă. O sacoşă neagră, obişnuită, din plastic. A luat-o, şi,
curioasă s-a uitat să vadă ce este în ea. A înmărmurit ! Erau multe bancnote de 100
de euro, o bancnotă cunoscută. S-a uitat în stânga, s-a uitat în dreapta; poate vine
cineva să ia sacoşa uitată sub bancă.
Cu mâinile băgate în sacoşă a
numărat rapid banii şi a apreciat că sunt
cam 30.000 de euro.
A mai zăbovit câteva minute şi a
plecat grăbită spre staţia de tramvai. O
tânără i-a cedat locul în tramvaiul care a
venit imediat. Tramvaiul ce o ducea
spre casă era silenţios şi o legăna uşor.
Maria a aţipit gândindu-se ce o să facă cu banii găsiţi.
- Mama, ce frumos ai aranjat apartamentul! spuse Mioara cum a intrat în casă.
Când mi-ai scris, nu am crezut că te-ai aranjat aşa de bine.
- Da, draga mea; am găsit o comoară şi m-am gândit că nu mai este nevoie să
stai printre străini. Mă bucur că ai venit acasă. Am cumpărat şi apartamentul
vecinilor care s-au mutat de la bloc; şi-au făcut casă. Poate îl aducem şi pe Vasile să
stea alături de noi.
- Ai dreptate mamă; o să fim iar o familie! Te rog acum să te uiţi la tot ce ţi-
am adus!
Mioara adusese multe cadouri mamei. Maria a început să desfacă cu frenezie
pachetele. Erau multe haine, dar era şi un cuptor cu microunde. Maria s-a uitat la el
45
şi a spus: Este exact ca al familiiei Petrescu! O să fac mai multă mâncare odată, dar
o să vă încălzesc separat farfuria de mâncare când veniţi, toţi, pe rând, acasă, la orice
oră.
Mulţumi încă o dată fiicei pentru tot ce adusese şi se aşezară la masă...
Dopul de la sticla de şampanie sări în tavan cu zgomot...
Tramvaiul opri brusc cu zgomot; Maria se trezi şi se uită înspăimântată dacă
mai are sacoşa pe care o pusese lângă scaun, dar, în somn, luase mâna de pe mâner.
Răsuflă uşurată când văzu că sacoşa este la locul ei. Coborî şi îşi dădu seama că
trebuie să se întoarcă pe jos o staţie, pentru a ajunge la blocul unde locuia.
Parcă acum era mai grea sacoşa. Avu noroc că liftul funcţiona şi ajunse repede
la etajul 7, unde, cu nerăbdare, deschise uşa apartamentului. Se dezbrăcă şi puse
sacoşa pe masa din bucătărie. Se aşeză tacticos pe scaun, luă sacoşa de fund şi o
răsturnă pe masă. Cartofi, ceapă, păstăi, pătrunjel, lobodă, roşii, se răspândiră pe
masă...
Maria luă sacoşa şi o mai scutură încă odată. Nu căzu din ea niciun fel de
bani! Îşi spuse: „Doamne, ce vis mi-ai dat!”
Îşi puse şorţul şi se apucă să-şi facă o ciorbă de legume...
Să ne întoarcem înapoi în tramvaiul cu care călătorise Maria.
Elena era istovită dar fugise până la piaţă şi cumpărase tot felul de legume ca
să facă o ciorbă pentru familie. Era vina ei caci îi obişnuise să aibă în fiecare zi
„sorbitură”, cum spuneau ei. Urcată în tramvai, lăsă sacoşa neagră de plastic jos şi se
gândi dacă a luat toate cele trebuincioase pentru ciorbă. Îşi dădu seama că uitase să
ia morcov. La prima staţie coborî, înşfăcând cu grabă sacoşa de jos. I se păru că era
mai uşoară dar nu dădu atenţie. Din păcate, nu găsi la nici unul din cele două
aprozare morcov cum îi plăcea, aşa că nu mai cumpără şi se urcă în primul tramvai.
Ajunsă acasă şi uitându-se la ceas, constată că este cam târziu să se mai apuce de
gătit, mai ales că mai avea un rest de supă de pui. Deschise frigiderul, şi răsturnă
legumele în sertarul de jos. În loc de legume, în sertar căzură nişte hârtii, multe
hârtii, de culoare verde, cu steluţe în cerc, şi pe care scria cifra 100. Scoase sertarul
pentru legume şi îl puse pe masa din bucătărie. Se aşeză pe scaun şi rămase aşa,
uitându-se la hârtiile acelea şi gândindu-se că mâine va trebui să cumpere din nou
legume pentru ciorbă....

Hodorog Andrei

46
 Într-o seară frumoasă de iarnă, când fulgii de nea plângeau adormiţi la
ferestrele căsuţei mele, m-am apucat să citesc, în faţa şemineului, basmul meu
favorit „Crăiasa Zăpezii”. Flăcările lemnelor din şemineu
îmi dansau pe retină şi un somn adânc îmi cuprinse fiinţa,
mai ales că toată ziulica hălăduisem cu sania pe văiugi
numai de mine ştiute şi bune pentru a face acest sport.
Oboseala de peste zi îşi spuse cuvântul.
Visele mă ademeniseră şi mă cuprinseseră. Se făcea
că Iarna şi cu fiica ei mă duceau într-o sanie cochetă trasă
de nişte cai înaripaţi, albi şi frumoşi. La orizont se zărea
un mic palat care-mi încânta ochii.
În scurt timp, sania a tras la intrarea palatului şi
nişte valeţi îmbrăcaţi în fireturi aurii m-au ajutat să cobor.
Am fost invitată într-un salon în care albul imaculat mă pătrundea până în adâncul
sufletului. M-am aşezat, parcă plutind pe o canapea a viselor. Prin faţa ochilor mei
au început să se perinde rând pe rând toate personajele din poveşti: prinţi, prinţese,
zmei, balauri. Toţi păreau a fi într-o armonie perfectă spre deosebire de poveştile în
care erau personaje. Când treceau prin faţa mea înclinau puţin capul sau capetele de
parcă mi-ar fi adus un omagiu. Un omagiu adus cititorului în cele din urmă pentru că
eu nu făceam parte din poveste sau aşa credeam.
Parada aceasta a frumuseţii şi eleganţei era deschisă de Alba ca Zăpada în
jurul căreia cei şapte pitici chicoteau a bună dispoziţie. Rochia ei albă presărată cu
diamante şi pantofii de cristal o făceau cel mai strălucitor dintre personajele aflate în
acel moment în sală.
La un moment dat, o muzică celestă susura printre pereţii transparenţi ai
palatului. Începea dansul armonios al personajelor. Eram copleşită de atâta armonie.
Nici nu am observat când Făt-Frumos s-a îndreptat spre mine şi cu o mână fermă m-
a introdus în alaiul personajelor de pe ringul de dans.
Eram în al nouălea cer. Nu-mi venea să cred. Crăiasa Zăpezii dansa cu
Împăratul Roşu. Zmeii cei răi se înclinau în faţa domniţelor iar piticii, cu nelipsitele
lor felinare, luminau ringul de dans. Parcă zburam în mijlocul atâtor personaje dragi
mie. Graţia şi gingăşia cu care se mişcau aceştia m-au fermecat încât nici nu am
observat când Făt-Frumos m-a adus pe canapeaua pe care o părăsisem parcă de o
veşnicie.
Ameţită de vâlvătaia mişcărilor şi de decorul somptuos în care se desfăşura
acţiunea, abia mi-am dat seama că cineva m-ar fi strigat. Mirată, m-am uitat în jur
pentru a vedea pe cel sau cea care m-a strigat. Eram singură în mijlocul sălii din
palatul de cleştar. Toate personajele dispăruseră. M-am învârtit cu o piruetă pe care
47
nu o mai făcusem vreodată şi privirele-mi căutau indecise spre cele mai îndepărtate
colţuri ale palatului. Eram pierdută şi nedumerită. Secundele treceau maiestuos prin
gândurile mele dar mie îmi stăruiau încă acele chemări pe care nu le puteam distinge
prea clar dar care mi se păreau atât de cunoscute.
La un moment dat, parcă printre genele somnoroase, am văzut flăcările din
şemineu care au început să topească palatul de gheaţă. Când am deschis ochii mai
bine, m-am trezit pe canapeaua din faţa şemineului şi mi-am dat seama că cea care
mă striga era mama cu glasul ei blând. Dorea să-mi spună că era ora la care trebuia
să mă pregătesc pentru a merge la şcoală.
Lumea fantastică a viselor s-a spulberat ca un fum. Începea o nouă zi. Speram
eu că la fel ca cea petrecută în lumea viselor.

Iaţu Cornelia

48
 III. Alte compuneri
Pe malul lacului

Pe malul lacului privind visător

Oglinda-i lucioasă...Pe cer nici un nor !
Iar apa-mi purta pe undele-i line
Suspinul lăuntric, dorul de tine !
Pe malul lacului priveam visător
Şi îmi spuneam gânditor:
Eu aş fi fericit şi aş zambi
Dacă mereu alături de mine vei fi
Pe malul lacului priveam visător
Şi gândindu-mă la tine-am simţit
Balsam pentru inimă sub cer însorit !
Razele soarelui palid pe frunte ma mângâiau,
Undele apei cerul străveziu reflectau,
Cerul străveziu al dimineţii
În speranţa ca vei pluti cu mine pe valurile vieţii.

În nopţile cu lună plină

În nopţile cu lună plină

Îmi aştept iubirea ca să vină
Şi luceafărul m-alină
Luceafărul, fratele lunei
Îmi zâmbeşte printre tei
Amintind de chipul ei
Până la lumina dimineţii aşteptând,
Gândurile mă cuprind:
"Oare de ce mă respinge ?".
Şi iată că o lacrimă pe obraz mi se prelinge.

Hodorog Andrei

49
 ,,Comun" e cuvântul cheie
Somnul îmi alunga şi cele mai nesemnificative gânduri, eforturile mele pentru
a citi fiind zadarnice. Era totuşi, o carte interesantă, o biografie tipică a unui mare
savant care a sfârşit plangandu-şi de mila. Mă atragea subiectul dar nu şi felul în care
era scrisă, aşa că am decis să mă opresc şi să mă las in mrejele dulci ale visului. Ar
fi trebuit să adorm, însă mi-am adus aminte că aveam de lucrat pentru dimineaţa
următoare un simplu eseu despre recenzia unei cărţi noi, destul de comercială după
parerea mea, dar care mi-ar fi asigurat multe beneficii personale şi nicidecum
materiale. Aşadar, m-am sculat şi mi-am început cercetările la sfârşitul cărţii, coperta
rezervată criticilor. Poate vă întrebaţi ce carte era şi nu voi contesta dreptul la un
raspuns: vreo două sute de pagini despre copilăria unei fete într-o lume modernă şi
plină de privilegii, caduri ale averii pe care o posedau părinţii ei. Mă aşteptam să fie
o povestire sacrificată pentru răsfăţul fiicei, dar nu a fost aşa. Era chiar o tragedie,
una prost gandită, dar măcar diferită.
Revenind la îndatorirea mea, pot spune că nu aveam de gând sa o neglijez dar
nici să o transform în a doua lucrare de diplomă. Bineînţeles că am sfârşit
plictisindu-mă pentru că nu aveam nici un pic de respect pentru acele pagini, aşa că
am decis că pot preda eseul cu o zi mai târziu.
Cred că aţi realizat că sunt un om dedicat literelor şi nu oricum aşezate. De
asemenea, îmi consider munca una placută însa nu la fel de captivantă ca în tinereţe.
Atunci eram un visător care îşi vedea viitorul în orice biografie citită. Într-un fel, mă
dezamageşte gândul că nu sunt capabil de a-mi dori la fel de mult.
Tot timpul am fost un adept al celor care au făcut în viaţă ce le-a placut.
Acum, însă, am ajuns să cred că pasiunea e relativă şi ca poţi sa o ai dar să o pierzi
sau o poţi deprinde pe parcurs. Oricum ar fi, cale de mijloc nu prea există decat dacă
nu eşti un norocos pe care să-l pasioneze toată viaţa aceleaşi lucruri. Din câte îmi
aduc eu aminte, am căzut în cele două extreme de foarte multe ori şi nu a fost atât de
plăcut, având în vedere ca am condamnat multă lume de-alungul vieţii pentru asta.
Singura plăcere care nu mi-a fost refuzată a fost curiozitatea, pe care am
hrănit-o mai ales cu arta. Cărţi despre pictură, arhitectură, muzică, cât şi
reprezentanţi ai ei au format o frumoasă avere pe care o mai am şi acum. Când eram
mică, profitam de fiecare clipă liberă, vacanţă sau motiv ca să ma refugiez în vreun
stil arhitectural sau în biografia unui mare pictor. Eram totuşi, conştientă de faptul că
nu puteam ajunge un artist din cauză că nu aveam talent suficient şi nici dramul de
nebunie necesar. Nici macar un om al cărţilor nu credeam că voi sfârşi din cauza
piedicilor pe care le-am întâmpinat, însa dorinţa le-a distrus şi pe acelea. Trebuie să
recunosc, nu am fost o persoană pe care să o pasioneze puţine şi bune, timpul
demonstrându-mi de mii de ori că placerea vine după muncă. Probabil că dacă aş fi
putut schimba ceva nu aş fi înlocuit decât cărţile de pe noptieră cu altele doar ca să
îmi îmbogăţesc cât mai mult cultura, pentru că nici acum nu am impresia că am citit
de ajuns.
50
 În ceea ce mă priveşte acum, am aceleaşi plăceri, nu sunt specială din nici o
privinţă dar partea buna e că nici nu sunt nebună. Un avantaj al acestei situaţii pe
care îl pot menţiona este că o pot schimba oricând datorită capabilităţii mele de a
munci enorm, fără să mă gândesc dacă îmi place sau nu.

Chiţimuş Diana

Motto: ,,Cei neştiutori să

înveţe, iar celor care ştiu să
le facă plăcere,
reamintindu-şi”
A. Pope

Fiecare popor şi-a format un cult al proverbului, o remarcă, o propoziţie sau o

întrebare retorică folosită deseori pentru a caracteriza o situaţie, un om sau o
întamplare neobişnuită. Inţelepiciunea a mii de filozofi a fost încondeiată şi pastrată
în mintea, biblioteca sau inima noastră. Vocea unei culturi, îndrumă raţiunea pe
calea adevărului nescris.
Un popor diferit de noi, din toate punctele de vedere, şi-a construit esenţa din
fructele experienţei, istoriei şi liniştei sufleteşti, un drum al victoriei interioare:
japonezii. Un proverb ales din manuscrisul timpului, încolţeşte întrebări a căror
răspuns variază în concordanţă cu circumstanţele întâlnite: Migdalul de la marginea
drumului are întotdeauna fructele amare.
Înţelesul acestui proverb cuprinde un morav pe care îl adoptăm aproape
involuntar: nimic din ce ne este la îndemână nu ne surâde, tendinţa spre complicare
întunecând conştiinţa prin dezaprobarea obişnuitului. Uneori poate că este mai bine
să nu ne avântăm mai mult decât ni se cere, din simpla idee de a căuta ce este mai
greu presupunând un efort inutil, depus fără certitudinea că rezultatul nu va fi
acelaşi.
O uşoară nuanţă ironică însoţeşte aceste vorbe, reunind înţelesul lor într-unul
firesc: nu apreciem cele apropiate nouă, dorinţa transformandu-se în egoism şi
încăpăţânare, odată cu decizia de a clasifica aspiraţiile îndeajuns de bune.
51
 Căutarea este un talent al omului din naştere. Neîncrederea în legile scrise şi
nescrise ale vieţii ne conduce spre epuizare, finalul dovedindu-se a fi începutul
perfect al câştigului de timp. Morala este într-adevar întiparită mai bine în minte
atunci când o deducem. De aceea fiecare cultură încurajează scrierea ei pentru
generaţiile următoare.
Migdalul este, paradoxal, un arbore specific zonei euroasiatice, a cărui fructe
sunt uleioase, uşor amare şi destul de gustoase. În mitologia greacă, migdalul
reprezenta simbolul tinereţii, graţiei şi purităţii, iar migdalele fermitatea. Proverbul,
sugerează astfel cruditatea minţii celor tineri şi lipsa experienţei ce necesită
învăţătură şi incredere pentru a înflori cât mai frumos.
O întrebare rămâne alegerea acestui copac de către japonezi şi legatura dintre
greci şi înţelesul proverbului. Întamplarea nu satisface rădăcinle unei explicaţii însa
faptul face referinţă la libertatea şi recunoaşterea culturilor celoralalte popoare de
către japonezi, un rezultat al înţelepciunii nemărginite. Graniţa dintre natură şi om
este deseori ştearsă cu scopul de a umaniza primul plan şi a purifica cel de-al doilea.
Deşi un proverb îndeplineşte condiţiile mai multor explicaţii plauzibile, fără o
situaţie particulară ca bază, ci doar o interpretare personală. Un obicei, o tradiţie
poate fi transpusă în câteva vorbe, la fel cum un morav universal apropie oamenii
din întraga lume spre a-şi îndrepta greşelile.

Chiţimuş Diana

52
 Graffiti a existat înca din antichitate, în
perioada Greciei antice şi a Imperiului roman.
Din punct de vedere istoric, termenul ,,graffiti”
se referee iniţial la inscripţiile şi portretele
găsite pe zidurile mormintelor antice sau pe
ruine, ca în catacombele din Roma sau în
Pompei.
Primul exemplu cunoscut de ,,graffiti
modern” există şi azi în oraşul antic grecesc
Ephesus şi se pare că face reclama la prostituţie,
după spusele ghizilor turistici din oraş. Constă într-o palmă, o formă vagă de inimă,
o urmă de picior şi un număr. Acesta indică subtil câţi paşi trebuie făcuţi ca cineva
să găsească o curtezană, mâna fiind reprezentată plată.
În România fenomenul ,,graffiti” a aparut în urmă cu aproximativ patru ani,
fiind caracterizat prin aceleaşi elemente care au fost întâlnite în New York-ul anilor
’70. Cei câţiva artişti graffiti realizează tagurile în cele mai diverse locuri: pereţi,
poduri, etc.
Graffiti este predispus la diferite presiuni sociale din partea formelor de artă,
deoarece apar pe ziduri, clădiri, sau orice alte suprafeţe accesibile, care nu sunt
proprietatea celui care face graffiti. Spray-ul cu vopsea sau markerele permanente
sunt folosite foarte des, iar structura lucrărilor este uneori influenţată de nevoia de a
o executa rapid, înainte să fie remarcată de autorităţi.
Graffiti, în principiu, este o artă, însă de la un tag până la artă este o mare
distanţă, iar cei mai mulţi dintre aceşti ,,pictori” nu au nicio legătură cu arta. De
asemenea, nu orice desen pe perete poate fi considerat un graffiti. Grafferii constituie
o comunitate închisă, iar graffiti-ul lor oscilează între artă si kitch, fiind o formă de
protest.
Mesajul său este în scopuri protestatare şi conţine mai puţine reflexe artistice,
întrucât creativitatea apare doar ca un joc. Graffiti este artă, dar ţine de subcultura
sau de cultura ,,Underground” .

Ştefan Ioana
53
 Albert Einstein
Poate mulţi îl consideră pe Einstein acel bătrân
trăznit din poze, cunoscut de cele mai multe persoane
doar pentru Teoria Relativităţii şi fiind apreciat ca
unul dintre cei mai mari fizicieni ai lumii. Însa, în
spatele acestor cortine, se dezvaluie în primă fază, un
tânar german pasionat de tot ceea ce îl inconjoară său
care ura plictiseala si lipsa de imaginaţie.
Albert Einstein s-a nascut şi şi-a petrecut
tinereţea in Munchen, unde familia sa deţinea un mic
atelier de produse electrice. Chiar dacă în primii ani
de viaţă nimeni nu ar fi intuit ce va deveni, micul
Albert a zis primele sale cuvine la vârsta de 3 ani. Copilul arăta interes faţă de natură
precum şi abilitatea de a înţelege concepte matematice. La vârsta de 5 ani, tatăl său i-
a arătat o busolă de buzunar. Albert a realizat că ceva nevazut facea acul busolei să
se mişte şi astfel, a devenit din ce in ce mai curios. Mai târziu, la 12 ani, a învăţat
geometria euclidiană, însă Einstein ura plictiseala şi lipsa de imaginaţie din şcoala de
la Munchen. Lui nu îi plăceau metodele de instruire de aici, lipsea des de la ore şi
folosea acest timp pentru a studia singur fizica şi pentru a cânta la vioară, instrument
învăţat datorită insistenţelor mamei. Albert şi-a continuat drumul în viaţa studiind
fizica, iar dupa 1919, după publicarea Teoriei Relativităţii restrânsă şi generalizată,
meritele sale au fost recunoscute pe plan mondial. Astfel, a primit numeroase premii
şi distincţii de la diferite societăţi de fizică de pe intreg globul, printre care şi
Premiul Nobel pentru fizică. Însa ca toti oamenii de stiinta cunoscuţi, Einstein era un
om distrat şi avea micile sale ciudăţenii:

,,La una dintre conferinţele sale de presa, şoferul savantului i-a zis:
- Ascult conferinta dumneavoastră pentru a 30-a oara, cred că o ştiu pe dinafara. Aş
putea chiar să o spun în locul dumneavoastră.
Einstein, cu umorul său binecunoscut, i-a propus:
- Când ajungem la Universitate, eu îmi pun şapca dumitale, iar dumneata vorbeşti în
locul meu!
Într-adevar soferul s-a descurcat admirabil, dar, când voia sa plece, unul din
profesorii prezenţi i-a pus o ultima întrebare, foarte grea, încarcata de ecuaţii si
formule. Şoferul a reflectat cateva clipe, apoi a zis:
- Soluţia este atât de simpla, încat o stie pana si soferul meu…”
Un alt episod, a avut loc între savant şi o cunoştinţă :

,,Aceasta l-a rugat să telefoneze într-o chestiune, menţionând:

54
- Numarul meu de telefon este însa foarte complicat. De aceea, vă rog să-l notaţi:
24361.
- Dar de ce e complicat? s-a mirat Einstein. E doar două duzini şi 19 la pătrat!”
Viaţa complicată şi plina de muncă a savantului, l-a facut probabil ca, din prea
multă concentrare să încurce rolul obiectelor :
,,Astfel, cand intr-o zi, menajera profesorului Einstein a băgat capul pe uşa
camerei de lucru şi i-a zis că micul dejun este servit, savantul i-a cerut să-l serveasca
în camera de lucru, deoarece avea multă treabă. Dar menajera a refuzat, zicand:
- Nu pot sa va mai servesc aici. Ieri aţi scris cu cafea şi aţi baut,
probabil…cerneala…”
Einstein, este de altfel şi autorul unor citate destul de cunoscute, ca :
,,Doar două lucruri sunt infinite, universul şi prostia umană, însă nu sunt sigur
despre primul.”
,,Pune mâna pe o sobă fierbinte un minut şi ţi se va părea o oră. Stai cu o fată
frumoasă o oră şi ţi se va părea un minut. Asta e relativitatea.”
,,Cu cât matematicile sunt mai exacte, cu atât se desprind de realitate.”
,,Dacă nu ai făcut niciodată o greşeală înseamnă că nu ai încercat niciodată
nimic nou.”
,,Nu înţelegi un lucru pe deplin decât dacă poţi să i-l explici bunicii.”

Aceste fapte arată că, deşi Einstein a fost un mare om de ştiinţă, aceasta nu i-a
învaluit toată mintea într-o ,,ceaţă” a cunoaşterii şi şi-a lăsat imaginaţia să ajungă
până departe de nori, poate aproape de Dumnezeu: ,,Vreau să cunosc gândurile lui
Dumnezeu. Restul sunt detalii.”

Chiţimuş Diana

55
 Graffiti-ul a devenit pentru mulţi dintre
cei ce îl practică, daca nu un stil de viaţa, cel
mai bun mod de a se exprima lumii sau unui
cerc mai restrâns. Doar folosind spray şi multă
imaginaţie, un zid vechi şi uitat de lume,
capătă personalitate şi propria lui istorie.
Această noţiune, şi anume de graffiti, a
fost cunoscută prima dată de oamenii din
antichitate, în mod sigur, nu sub acest nume şi
a continuat până în zilele noastre.
Totuşi, chiar dacă prezintă o nouă formă a artei, acest stil nu poate fi practicat
în spaţii publice sau proprietăţi private, decât cu acordul celui care deţine acel spaţiu.
Graffiti-ul este considerat de o anumită categorie de oameni drept ,,mâzgâleli pe
pereţi”, iar pentru altii şi mai ales pentru cei care îl practică, reprezintă o formă
liberă de exprimare şi de recreere. Lucrurile care pot fi zugrăvite doar cu ajutorul
unui spray sunt variate şi depind de personalitatea celui care le creeaza: scrisuri
personalizate, figuri stilizate, scene, peisaje cu anumite forme geometrice şi nu în
ultimul rând, semne care sunt iubite de artist. Ca orice curent, cei din domeniul
graffiti-ului, au un anumit limbaj şi o serie de cuvinte, împrumtate din limba engleză
şi care se aseamănă în înţeles cu limbajul folosit în pictură sau sculptură. De
exemplu, “tag” reprezintă semnătura stilizată a unui ,,graffer”, ,,toy” este cel care nu
are experienţă în acest domeniu, iar ,,king” este exact opusul lui ,,toy”. Artiştii care
practică acest ,,sport” au propriul stil de viaţă, vestimentaţie, semne şi cum am mai
spus, un limbaj diferit din anumite puncte de vedere, care a început în timpul celui
de-al doilea Razboi Mondial, primul fenomen apărând în S.U.A., la inceputul anilor
1970.
Opinia mea în ceea ce priveşte graffiti-ul este că se aseamana perfect cu
pictura, sculptura, muzica şi tot ce ţine de artă. Este o artă preferată mai mult de
tineri deoarece este mai uşor de înţeles şi în stil aparent simplist. Deoarece încă din
antichitate oamenii au căutat forme prin care să îşi exprime sentimentele, prima
formă de graffiti o găsim pe zidurile masive din piatră, scrijelite de către oamenii
acelor timpuri. În principal caricaturi sau limbaj vulgar, folosite de exemplu de
latinii cei de rând care nu cunoşteau latina literară. Primele graffiti-uri moderne au
fost : ,,Kilroy was here” şi ,,Mr. Chad”, o faţă doar cu ochi şi cu nas, apărute în
timpul celui de-al doilea Razboi Mondial. În concluzie, când unele ziduri vechi sunt
acoperite de graffiti, fie că unora le place, apreciază, aprobă sau nu, în acele desene
stă munca unor oameni la fel de pasionaţi de munca lor ca şi pictorii.
Dimitriu Andreea

56
 Trăiesc vârsta minunată a visării şi a proiectelor
îndrăzneţe. Mintea îmi zboară la planuri de viitor uneori
imposibile dintr-o anumită viziune. Oameni şi oameni
mă impresionează cu lucruri şi gesturi ce par de neuitat
dar numai unii sunt cu adevarăt speciali. Persoane dragi
sau cunoscuţi, scriitori sau pictori, toţi par a avea o
particică din mine.
Dar intrebarea ce îmi este împregntă în minte
este: ,,Am un idol? O persoană pe care să o respect şi
careia să ii apreciez munca.” Multe nume îmi încarcă
memoria, persoane de la care am ce învăţa, care şi-au
format o cale în viaţă, o cale pavată cu succese şi
bucurii. Dintre toţi cei pe care îi admir, o singură persoana m-a impresionat cu
adevărat; actorul Johnny Depp.
Pe numele său adevărat John Christopher Depp al II-lea, Johnny, născut pe
data de 9 iunie 1963 în Kentucky, este un excentric cu idei inovatoare, ce a schimbat
lumea filmului în ultimii ani.
Cu ochii plini de curiozitate şi de pasiune pentru muzică şi actorie, Johnny a
pornit pe un drum cu suişuri şi coborâşuri, la care a făcut faţă cu succes. Încă de
copil, atras fiind de muzica şi-a format o trupă cu care a avut succes câţiva ani pe
piaţa muzicala Americană. Întâlnindu-se cu un mare regizor, Johnny îşi începe
cariera în film de la vârsta de douăzeci de ani.
Avand o viaţă plină de peripeţii şi incidente, unele chiar neplăcute, Depp şi-a
facut un renume printe criticii americani, dar ceea ce îl deosebea de ceilalţi actori era
talentul. Mereu cu un zâmbet pregătit, Johnny a jucat roluri interesante şi cât mai
diverse ce, spune el ,,reprezintă o parte din fiinţa mea.” Colaborând cu mulţi actori şi
regizori, devenind serios şi muncitor, Johnny a schimbat radical părerea criticilor,
arătând că poate fi personajul pozitiv chiar şi în viaţa reală.
Ridicând steagul negru ca temutul pirat Jack Sparrow, împărţind ciocolată în
rolul inovatorului Willy Wonka, sau chiar omorând cu sange rece în Sweeney Todd,
Johnny a impresionat publicul cu unicitatea rolurilor sale.
Urmărind filmele sale, am realizat ce fel de om este Johnny Depp, cum se
comportă şi ce idee are despre propia sa viaţă. Ştiindu-şi greselile, fiind conştient de
unele lucruri ce nu îl reprezintă, Johnny încearca să îşi repare greselile, bineînteles în
inconfundabilul lui stil. Considerat a fi un ciudat, Johnny continuă să îşi pastreze
stilul definitoriu trecând cu vedere rautăţile. Privind pe deasupra ochelarilor, însoţit
de rândunica de pe braţ, Johnny continuă să navigheze cu capul sus prin tumultoasa
mare a vieţii.
57
 Acum, cu treizeci de filme în spate, Johnny este un om liniştit, ce şi-a
întemeiat o familie împreuna cu care locuieste la Paris, departe de agitaţia şi de
aparatele de fotografiat de la Hollywood.
Cu inconfundabilul surâs, Johnny mi-a atras atenţia , devenind un model demn
de urmat. Tratând viaţa cu o oarecare indiferenţă şi urcând tot mai mult în topul celor
mai valoroşi actori, Johnny Depp reuşeşte să îmi schimbe perspectivele despre ziua
de ieri, de azi şi de mâine. Luând din caracterul lui visător dar totodata realist,
reuşesc să îmi formez o personalitate care să mă definească , simţindu-mă bine în
pielea mea. Asemănările în comportament dintre mine şi Johnny sunt uneori
izbitoare, amndoi având caracterul inconfundabil al zodiei Gemeni.
În comportamentul lui mă regăsesc şi prin prisma acţiunilor sale, uneori
remarcabile, reuşesc să îmi dau seama că el este modelul meu în viaţă. Tot ceea ce
îmi rămâne de facut este să ridic steagul negru şi să pornesc în marea vieţii ca şi el,
Johnny Depp.

Guzu Miruna

58
 Ce faci domnule Destin ? Îţi multumesc pentru secunda de adevăr din care îmi
dai să respir. Lasă-mă doar pentru o zi să-ţi fiu confidentă. Ajută-ma să străpung
aparenţele şi să descopăr ce se ascunde în spatele cuvintelor. Să le storc esenţa şi să
plutesc în miezul lor. Să le desfac fiecare fibră pe care apoi să o modelez şi să-i dau
apoi o nouă direcţie. Mă împiedic adesea în vorbe goale, în timp ce esenţialul este
devorat de ignoranţă.Nu mă lăsa să ridic la rangul de cuvânt în orice adunatură de
silabe. Dă-mi să beau din licoarea înţelepciunii. Sunt atât de însetată după
cunoaştere. Lasă-mă sa-i sorb zilnic din vigoare pâna voi ajunge la saturaţie.
Întinde-mi viitorul în porţii de câte o zi fără sa-i desluşesc toate enigmele.
Lasă-mă să-mi descopăr singur răspunsul la întrebările ce-mi însoţesc drumul spre
adevărul suprem.
Îţi cer un singur lucru.Vreau să mă ajuţi doar în cucerirea interiorului.Acesta
se năruie sub greutatea unor fantasme ce i-au fisurat puritatea şi l-au transformat
într-un trecut colbuit de amintiri dureroase. Îi simt pulsul, simt cum speranţele sunt
gata să ţâşnească şi să se transforme în dorinţe mistuitoare sub focul optimismului
adolescentin.Aş vrea să-mi ating launtricul, să-i dau forma unui zâmbet şi să-i
şoptesc cu blândeţe. Nu-ţi fie teamă! Suntem una şi împreună vom câştiga lupta
împotriva necunoscutului.
Domnule Destin, de ce eşti imbracat în alb şi negru ? De ce mă priveşti atât de
fioros în timp ce chipul îţi exprimă blandeţe ? Te admir şi te dispreţuiesc în acelaşi
timp.Îmi şoptesti să am încredere dar totuşi sunt prevăzătoare. De ce-mi trezeşti
atâtea sentimente contradictorii? Mă obligi să aleg între luciditate şi nebunie. Nu
vreau să fac compromisuri nici măcar pentru tine. Nu-mi cere să aleg între bine şi
rău pentru că am nevoie de amândouă.încă nu ai aflat de existenţa culorii gri ? Toţi
cei care au ales supravieţuirea au adoptat-o în gândire şi practică. De ce vrei ca eu să
fiu altfel ? Un singur om nu poate schimba lumea. Nu-mi cere să fiu eu martirul
ridicat la rangul de erou doar pentru că a îndraznit să te înfrunte.
Ia-mă de mână! Lasă-mă să-mi odihnesc gândurile-n palma ta. Sa-ţi simt
mângâierea şi acceptarea. Frica dispare învăluită în curiozitate. Căldura mea a reuşit
să-ţi strapungă gheaţa din priviri şi să te transforme în muritor. Eşti în puterea mea
însa îţi simt superioritatea. Înţelepciunea mă depăşeşte şi mi-e teamă să nu mă înec
în prea multă profunzime. Descoperă-mi adevărul doar atunci când eşti convins că-l
merit.Oferă-mi puţin şi lasă-mă să-mi câştig singură dreptul la calitate. Când mă voi
ridica prea sus umileşte-mă, dăruindu-mi un alt ideal pentru care să sufăr şi să lupt.
Nu vreau să-mi putrezească simţurile în prea multă fericire. Dă-mi zilnic porţia de
suferinţă care să mă purifice şi alături de care plangând să mai urc o treaptă.
59
 Ai rămas acelaşi, domnule Destin! Hoinarul încărcat cu surprize şi obstacole.
Îţi cer acum să mă eliberezi de povoara unui viitor prestabilit.Lasă-mă să-mi desenez
singură drumul pe care voi păşi fără să-mi fie teamă că tu ma pândeşti după fiecare
curbă împroşcându-ma cu piedici. Pe tine cine te conduce ? De unde ştii ce e mai
bine pentru mine ? Ştiu că această libertate are un preţ însa sunt dispusa să mi-l
asum.Însetează-ma cu pricepere, seriozitate şi cumpătare. Îmi voi crea propria insulă
pe care nici un val nu o va acoperi. Ce-ţi pasă ţie de un suflet pe care-l vei lăsa la
voia întâmplării când sunt atatea care abia aşteapta să fie manevrate ?

Guzu Miruna
60
 Îmbrăcămintea, accesoriile vestimentare, coafura
sunt forme de comunicare. Este practic imposibil să fii
îmbrăcat şi să nu transmiţi celorlalţi cine eşti şi cum
percepi tu lumea.
Haina reprezinta oglinda sinelui şi marcheaza
separarea dintre clasele sociale. Pentru unele popoarele
orientale, o cusătură dreaptă ce semnifică integritatea
psiho-morală, iar tighelul orizontal, pacea din inimă. Trei
psihologi americani au pus la cale un experiment, într-un
oraş din Texas, pentru a demonstra influenţa pe care o are
vestimentaţia asupra celorlaţi. Ei au folosit un bărbat în
vârstă de 31 de ani, care în cadrul experimentului avea
sarcina să treacă strada pe roşu, în timp ce alţi pietoni
aşteptau schimbarea culorii semaforului. Când
complicele purta ,,haine cu autoritate”, respectiv costum
de foarte bună calitate şi cravată scumpă, trecătorii care
erau la semafor l-au urmat într-un număr de trei ori mai
mare decât atunci când era îmbrăcat cu o cămaşă ieftina şi nişte pantaloni de lucru.
În modul în care ne îmbrăcăm intervine şi dorinta de a atrage atenţia. Pornind
de la îmbrăcaminte, ne putem da seama de gustul estetic al unei personae sau chiar
de firea ei: este conformistă, care doreşte să treacă neobservată, sau o persoană
independentă. Daca haina nu-l face pe om, cel puţin ea îl reprezintă. Dacă, în trecut,
până în anul 1950, vestimentaţia tinerilor nu se diferenţia de cea a adulţilor, astăzi
tinerii prin îmbrăcăminte caută să se deosebească de adulţi. Prin vestimentaţie ne
exprimăm, de fapt, propria noastră personalitate, modul de a gândi şi nu în ultimul
rand este o formă de libertate.
Uneori, chiar şi culorile hainelor cu care ne îmbrăcăm ne influenţează
caracterul şi comportamentul. Cromatica vestimentaţiei vorbeşte în acelaşi timp şi
despre personalitatea noastră, despre modul nostru de a fi şi de a gândi. Învăţând să
ne alegem culorile potrivite pentru haine, ne putem ameliora foarte mult nu doar
starea de spirit , ci chiar şi starea de sănătate în ansamblu. Culorile calde: roşu, oranj,
galben facilitează adaptarea. Culorile reci: indigo, albastru, violet calmează.
Moda tinerilor este exuberantă: pălării, şepci, pulovere lungi, pantaloni stretch,
genţi voluminoase. Părul se include într-un dans alegoric de culori şi tunsori inedite.
Întradevăr, haina nu-l face pe om, dar il reprezintă.

Ştefan Ioana
61
 Isaac Newton

"Nu stiu cum arat eu in fata lumii, dar mie mi se pare ca sunt un baiat care
se joaca pe malul marii si se distreaza cautand din timp in timp pietricele
mai colorate decat de obicei, sau o scoica rosie, in timp ce marele ocean al
adevarului se intinde necunoscut in fata mea."

Fizicianul, matematicianul şi astronomul englez, Isaac Newton, născut pe 5

ianuarie 1643 a fost unul din cei mai mari genii pe care le-a dat omenirea. Deşi s-a
născut prematur şi a fost lăsat în grija bunicilor încă de la o vârstă fragedă, el s-a
bucurat de o sănătate de fier până la bătrâneţe.
A facut clasele primare la şcoala din satul vecin unde a învăţat să citească , să
scrie şi să socotească, dupa care la 12 ani a fost trimis la King’s School din
Grantham , un orăşel din apropriere. Acolo a stat în gazda la farmacistul Clark, în
casa căruia în timpul liber, Newton citea cărţile vechi găsite in biblioteca acestuia
sau asista la prepararea medicamentelor prescrise bolnavilor, activitate care se pare
că i-a trezit ineresul pentru chimie si alchimie.
În anul 1658 mama sa l-a retras de la şcoală cu intenţia de-al face fermier, dar
îndemânarea cu care el construia mecanisme şi jucarii, pasiunea pentru citit şi pentru
rezolvarea unor probleme grele de matematică în contrast cu lipsa lui de interes
pentru treburile gospodaresti, au convins-o pe aceasta să accepte ca el să-şi continue
studiile întrerupte.
Dupa ce şi-a luat licenţă, Universitatea din Cambridge s-a închis, iar Newton
s-a întors în casa parintească timp de 18 luni. În această perioadă de izolare el a
62
meditat profund asupra problemelor ştiintifice care îl frământau şi pe care le-a pus în
practică prin cercetările ulterioare în domeniul matematicii şi fizicii.
Astfel, la 26 de ani, Newton a devenit profesor la Universitatea din
Cambridge, unde a rămas pe acest post aproape 30 de ani, studiind şi făcând
cercetări în cea mai mare parte a timpului şi totodată menţinând contactul cu alţi
învăţaţi de frunte ai epocii.
Deşi a fost ales membru al parlamentului timp de aproape doi ani şi participa
la şedinţele acestuia el nu lua aproape niciodată parte la dezbateri. Se spune că o
singură dată i s-a auzit glasul, când a cerut unui uşier să închidă o fereastră deaorece
îl trăgea curentul.
Newton a avut o constituţie robustă şi cu toate că avea o varstă inaintată era
încă vioi, avea auzul bun şi un păr des de un alb strălucitor. A murit în noaptea de 20
martie 1727 la vârsta de 84 de ani.
Cu toata pozitia sa înaltă în societate, în relaţiile cu oamenii şi în
îmbrăcăminte a rămas simplu şi modest. Era însă conştient de geniul său, orgolios şi
foarte sensibil, chiar irascibil la criticile contemporanilor în materie de ştiinţă.
În mecanică Newton a rămas credincios devizei ,,Hypotheses non figo”(Nu
inventez ipoteze), vrând să sublinieze că mecanica este o ştiinta construită pe baze
experimentale. În optică, a construit primul telescop cu reflexie, a studiat dipersia
luminii şi a descoperit fenomenul de interferenţă a luminii. În intreaga sa activitate
ştiintifică, Newton a îmbinat însuşirile unui mare experimentator cu cele ale unui
teoretician şi matematician genial.

Petruşcă Monica

63
 Nascută săracă, Coco Chanel a încercat cu
disperare să-şi ascundă originile. Adevărul despre primii
ei ani de viaţă este scos la iveală de biografia lui Charles
Roux. Pe numele adevărat Gabrielle Bonheur Chanel,
celebra stilistă care s-a născut la 19 august 1883, la
Saumur, oraş vestit pentru şcoala sa de cavalerie, din
Paris.
După ce mama ei se stinge din viaţă, la vârsta de 33
de ani, Coco, după cum o alinta tatăl, este încredinţată
orfelinatului din Obazine (intre1895-1900). Aceeaşi
soartă o aşteapta şi pe sora sa, Julia. Fiindcă nu alege
calea monahală, cand implineşte 18 ani este dată în grijă
calugăriţelor de la Moulins, care o învaţă meseria de
croitoreasă. Dupa o scurtă experienţă de vânzătoare într-un magazin de galanterie, îşi
face debutul pe o scenă de cafe concert.
La 18 ani nu se simte în largul său nicăieri. Începe să-şi coasă singură rochii şi
să-şi confecţioneze pălarii pentru a merge la curse, unde lumea mondenă îşi etaleaza
toaletele. Se face repede remarcată.
Primul ei magazin a fost : ,,Chanel Modes” - pe strada Cambon - la nr. 21, din
Paris. Elibereaza corpul şi creeaza ,,noua siluetă”, care îi va aduce reputaţie. Toate
femeile îşi dau silinţa să fie slabe precum Chanel, care îşi taie pletele, pentru ca o
,,deranjează", şi devine prima femeie din lume cu părul scurt.
,,Nu înţeleg cum o femeie poate ieşi din casă nearanjată - e o lipsă de politeţe.
Şi nu poţi şti niciodată, poate chiar aceea este ziua în care-ţi întâlneşti destinul, iar în
faţa destinului trebuie să apari cât poţi tu de frumoasă.” Coco Chanel.
Viaţa personală ferită de ochii publicului şi reputaţia destul de şifonată nu au
împiedicat-o pe Coco Chanel să se impună, refuzând să fie o simplă creatoare de
modă. Ea a fost cea care a schimbat complet şi ireversibil imaginea femeii moderne
iscând, la inceputul secolului trecut, o adevărată revoluţie vestimentară şi de
atitudine.
În scurt timp, la oferta de pălării a magazinului s-au adăugat şi alte articole
vestimentare, toate urmând reţeta propusă de Coco Chanel: eleganţă simplă,
rafinament şi comoditate. Inspirată de hainele bărbăteşti, lejere şi uşor de purtat, de
uniforme şi de echipamentele sportivilor, Chanel a adus în moda pentru femei
puloverele pe gât, modelele şi imprimeurile marinăreşti şi rochiile mulate din tricot
sau jerseu de lână, materiale folosite până atunci numai pentru lenjeria intimă
masculină. Cu bijuteriile oferite cu dărnicie de iubiţi îşi accesoriza ţinutele, iar
preferatele ei erau şiragurile de perle. Ea însăşi îşi purta propriile creaţii şi îi plăcea
64
să combine piesele scumpe cu gablonţurile, sau să asorteze accesorii preţioase la
ţinute considerate sport. Într-o zi răcoroasă, pe terenul de polo, a împrumutat haina
prietenului ei, i-a plăcut s-o poarte şi a inspirat-o să creeze ceva asemănător. Astfel
au apărut celebrul model Chanel de jachetă sport, blazerul şi cardiganul pentru
femei. Tot Coco Chanel a dovedit că şi femeile pot purta pantaloni, fără a pierde din
graţie şi feminitate.
Karl Lagerfeld, designerul de azi al Casei Chanel, are o teorie proprie: ,,Până
in anii ’50 Coco Chanel şi-a acordat un răgaz pentru a putea desăvârşi cu adevărat şi
impune, mai apoi, stilul Chanel. Ea s-a oprit pentru că timpul şi cultura s-o ajungă
din urmă.”
Coco Chanel a spart toate tiparele vremii, a revoluţionat moda şi a schimbat
radical atitudinea femeilor faţă de haine, arătându-le că luxul nu numai că poate, dar
e imperios necesar să fie şi comod. Faimoasă în toată lumea, a făcut-o, însă, primul
parfum lansat de ea, primul parfum creat vreodată sub o etichetă de designer. Şi în
acest domeniu a fost o inovatoare, păstrând aceeaşi linie de eleganţă şi simplitate. In
anii `20 piaţa era dominată de parfumuri dulci sau florale, al căror miros putea fi
imediat asociat cu floarea din care era extrasă esenţa, şi care erau ambalate în sticle
sofisticate. În 1923 Chanel a creat No.5, parfum care îmbină pentru prima dată
esenţele naturale cu elemente de sinteză obţinute în laborator, folosindu-se nu mai
puţin de 80 de ingrediente la realizarea lui.
Întrebată de ziariştii vremii despre tabieturile ei, Marilyn Monroe declara, cu
binecunoscuta-i senzualitate, că atunci când doarme nu obişnuieşte să poarte nimic
altceva, decât o picătură de Chanel No.5.
Coco Chanel şi-a petrecut ultimii ani din viaţă conducindu-şi afacerea. Nu s-a
măritat niciodată. A murit in 1971, la virsta de 87 de ani, în camera sa de la hotelul
Ritz. Povestea vieţii ei a fost transpusă într-un musical pe Broadway, iar Katherine
Hepburn, la vârsta de 60 de ani a realizat, întruchipând-o, primul său rol în care
trebuia să cânte şi să danseze. Casa Chanel este azi un adevărat imperiu ce cuprinde
o casă de modă, fabrici de textile, laboratoare de parfumerie şi cosmetice, ateliere de
bijuterii.
Ne-a tăiat părul, ne-a scurtat fustele, ne-a smuls volanele şi ne-a eliberat din
dulcele jug al corsetului. A refuzat să mai privească înapoi şi a decis că femeia
secolului XX trebuie să ridice bărbia, să lepede haina feminităţii de budoar şi să o
imbrace pe cea a eleganţei puternice şi seducătoare. În timp ce bărbaţii îşi impărţeau
lumea în războaie parcă fără de sfârşit, Coco Chanel a inventat şi ne-a dat pe mână
armele cu care noi ii putem cuceri pe toţi: rochia scurtă neagră şi o picătură de No.5.

Zăinescu Anca
65
Dragi cititori,

Sper din tot sufletul că după parcurgerea revistei v-aţi creat o impresie
bună sau foarte bună privitoare la calitatea şi conţinutul acesteia. Dacă într-adevăr
aşa este, probabil că mulţi dintre voi, cititorii, care tocmai v-aţi încheiat misiunea de
a deluşi şirul nesfârşit de mici semne, vă întrebaţi cum a luat naştere revista.
Totul a început într-o simplă zi de şcoală, la iniţiativa doamnei profesoare
de limba şi literatura română Martinuş Carmen, de la Colegiul Naţional Iaşi.
Metoda de organizare privind trimiterea compunerilor la redacţie şi de
selectare a micilor capodopere, a fost una originală. Pentru ca totul să fie mai simplu
şi în pas cu tehnologia modernă, datorită cunoştinţelor mele în vastul domeniu al
informaticii, am luat hotărârea, împreună cu doamna profesoară, să concep un forum
în care copiii să posteze compunerile împreună cu imagini, urmând să fie selectate şi
corectate ulterior.
Pentru cei care înţeleg sau cel puţin intuiesc termenii de specialitate, pot
spune că forumul a fost creat pe o platformă clasică, uşor modificată şi costumizată
de phpBB.Acest site a fost construit în regim privat, fiind o comunitate închisă,
formată doar din elevii clasei a VIII-a C de la Colegiul Naţional Iaşi. Accesul la
compuneri a fost permis numai pe bază de nume de utilizator şi parolă. Fiecare elev
a trebuit să se înregistreze, iar conturile au devenit active doar în momentul aprobării
de către mine, în calitate de administrator. Tot prin intermediul acestui site, elevii au
putut face schimb de idei şi impresii referitoare la compuneri, întrucât fiecărui elev i
s-a oferit acces la operele colegilor în vederea vizualizării acestora şi postarea unor
comentarii. Doamna profesoară a putut acorda note compunerilor, tot prin
intermediul acestui site, care a fost special conceput pentru a împiedica orice
tentativă de fraudă.
După cum probabil aţi remarcat în imaginea de mai sus, din dorinţa de a
oferi un mediu de lucru prietenos şi atractiv pentru elevi, am conceput un skin cu
66
imagini corelate Crăciunului, întrucât lansarea site-ului a avut loc în acea perioada
acestei sărbători sfinte.
Elevii au practicat această activitate extracuriculară cu plăcere. După
finalizarea selecţiei compunerilor, acestea au fost aranjate într-o formă mai practică,
aceea de revistă, utilizând bine-cunoscutul procesor de texte Microsoft Word.
Ilustraţia de pe copertă şi majoritatea fotografiilor plasate în colaj cu compunerile au
fost prelucrate utilizând Adobe Photoshop. Cu puţină persevernţă şi ambiţie, s-a
ajuns în cele din urmă la forma finală, pe care o vizualizaţi chiar acum. Aceasta a
fost publicată cu ajutorul serviciului gratuit oferit de ScriBD (www.scribd.com) la
adresa http://www.compuneri8c.ro/templulcuvintelor/index.html .
Aştept atât pe colaboratori cât şi pe cititori să-mi fie alături şi în
următoarele numere ale revistei.

Redactor-şef Hodorog Andrei

67