Luna

1.
lumina lunii -
în tinda bunicilor
felinar aprins
Vasile Culidiuc, Haiku
2.
Prin negre crengi de brad
Se strecură luna,
Isvoarele-ntr-una
Din stânci cu sgomot cad.
Pe gânduri codri sunt
De-al apelor ropot,
Sunare de clopot
Pătrunde-al serii vânt.
Spre tine ochii-ntorn
Lumină de lună!
Din rarişte-mi sună
Un dulce glas de corn!
El sună-nvăpăiet
De visuri deşarte
Şi tot mai departe
Se pierde-ncet-încet.
Din văi aud sunând
Talanga, talanga
Se scutură creanga
De-al toamnei rece vânt
Mihai Eminescu, Prin negre crengi de brad

3.
Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare,
Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare,
Căci perdelele-ntr-o parte când le dai, și în odaie
Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie,
Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate
De dureri, pe care însă le simțim ca-n vis pe toate.

Lună tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci

Și gândirilor dând viață, suferințele întuneci;
Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară,
Și câți codri-ascund în umbră strălucire de izvoară!
Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,
Când plutești pe mișcătoarea mărilor singurătate!
Câte țărmuri înflorite, ce palate și cetăți,
Străbătute de-al tău farmec ție singură-ți arăți!
Și în câte mii de case lin pătruns-ai prin ferești,
Câte frunți pline de gânduri, gânditoare le privești!
Vezi pe-un rege ce-mpânzește globu-n planuri pe un veac,
Când la ziua cea de mâine abia cuget-un sărac...
Mihai Eminescu, Scrisoarea I

prof. dr. Stefania Ciobanu,

Selecție făcută de

C.N. „Spiru Haret”, Bucuresti

 Luna
4.
Privesc o semuire de om în discul lunii,
Un chip bizar ce râde, privind de sus pământul,
Un râs amar și straniu ce-l au numai nebunii,
Și morții, când pe buze li-a-ncremenit cuvântul.
E-un om cu bună seamă, e-un cap de om, - o mască,
Dar după ironia acestei măști s-ascunde
Cea mai cumplită moarte ce-a fost să-mpărățească;
Și totuși chipul ăsta îl știu de nu știu unde...
L-am mai văzut desigur demult, dar poate anii
Și-au zugrăvit sarcasmul pe marea lui durere
Și tot ce-a ars într-însul s-a stins azi ca vulcanii
Ce râd în discul lunii cu-albastrele cratere.
L-am mai văzut desigur, și-l știu, - dar tu, iubită,
Ce te-ai desprins să judeci cuminții și nebunii,
Când stai privind pe geamuri cu fața liniștită
Cunoști tu cine-i omul ce râde-n discul lunii?
Dimitrie Anghel, Omul din lună

5.
Lumina lunii pline alunecă în casă.
Toţi înecaţii nopţii şi-nalță în oglinzi
Ca-n ape faţa albă şi iar la fund o lasă
Când, luna ca să iasă, obloanele le prinzi.
Şi iat-o şi mai albă, tiptil ca o pisică
Se suie pe burlane, pătrunde prin fereşti,
Sărută lung şi ochii închişi şi gura mică,
Şi cea mai tăinuită iubire n-o fereşti.
Dar, părăsind oraşul, răzbate pe câmpie,
Se scutură deodată de praf să n-o mai văz,
Măsoară iepureşte păduri, livezi, moşie,
Ciulind urechi de raze prin verdele ovăz.
Ion Pillat, Lumina lunii

6.
Sonata lunii de Beethoven
e însăşi luna coborâtă pe pământ.
Aşa s-ar crede și aşa s-ar zice:
luna ce umbla prin păduri,
prin roua-albastră și prin flori de crini,
si-alcătuiește din lumini
amare și din dulce vânt
Ofelii, Margarete, Beatrice.
Printre acestea te alegi și tu,
ca o parte din Sonata
ce încă niciodată
nu a fost cantată. Lucian Blaga, Sonata lunii

prof. dr. Stefania Ciobanu,

Selecție făcută de

C.N. „Spiru Haret”, Bucuresti

 Luna
7.

Se ofileşte 'ncet lumina

Și apele-asfinţitului bat lin în verde.
Un vioriu închis umbreşte sus, senina
Şi lina
Adâncătură a văzduhului ce 'n slăvi se pierde.

Şi-atâta e de subţire vâlnicu 'noptării,

Spălat de ploaia ce-a tot curs în şir,
Că te străvezi prin pieliţele zării
Şi ţipla depărtării,
Ca printr'o foaie rumenă de trandafir.

Acolo, în apusul stins

Pe-un jilţ de nori stă blânda
Seară, Stă la fereastra lumilor, afară,
Şi coase la ghergheful cerului, întins
Pe rama zărilor cu piscurile sloi de ceară.

Şi coase fata 'ngândurată, aplecată pe gherghef:

Flori roşii cu miez galben şi boboci de pară
Sub degetele-i moi, cu unghii de sidef
Încep pe pânza cerurilor să răsară...
coase, pân' ce ochii de 'ntunerec prind s'o doară.

V. Voiculescu, Seara

8.
Încet, Tăcerea
Desface lacătele 'ntunecate
Şi larg deschide sumbrele-i altare...
Ce desluşit s'aude toaca 'n ceruri !
...Nălucitoare
Lucind prin vastul Naos
Din fundul nopţii se iveste luna.

Cu ochi 'nchişi
Ea pare-un chip de sfântă
Scris de-un zugrav pe zidul de 'ntuneric
Cu aur şters şi învechit de vremuri...
Şi ca un cap de muceniţă poartă
Cununa de lumină
— Jur împrejur un cearcăn.
V. Voiculescu, Luna

prof. dr. Stefania Ciobanu,

Selecție făcută de

C.N. „Spiru Haret”, Bucuresti