CUPRINS

Ruxandra Diaconescu - Lupta mâinii cu atingerea --------------------- 3

Ştefania Manta - Limba română, sub semnul lui Eminescu ---------- 4
Mărţişoare literare ------------------------------------------------------------- 5
Adelina Niculescu - Lumea – glas al culorii ------------------------------ 8
Ioana – Timeea Diaconescu - Zbor de fluture --------------------------- 9
Romina Banu - Îmbrăţişare stelară ---------------------------------------- 10
Romina Banu - Arde rândurile acestea! --------------------------------- 11
Adelina Niculescu - Pulbere de vis şi amintire --------------------------- 12
Adelina Niculescu - Pilda profeţiei ----------------------------------------- 13
Theodora Diaconescu - Călător prin pădurea Anomie ----------------- 14
Ioana – Luiza Dron - Legenda liliacului ---------------------------------- 16
Ana – Maria Brânzoiu - Creaţia - aventură a spiritului --------------- 18
Ana – Maria Brânzoiu - Dacă aş avea puterea să opresc timpul ... 21
Ana – Maria Brânzoiu - Simbol pentru eternitate ---------------------- 22
Ana – Maria Brânzoiu - Murmură pe ape copilăria -------------------- 24
Ioana Ceposu - Suflet de curcubeu ---------------------------------------- 26
Adelina Niculescu - Magie nocturnă ------------------------------------- 27
Ioana Ceposu - Dor de copilărie -------------------------------------------- 28
Cristian Alecu - Cursa specială --------------------------------------------- 33
Romina Banu - Îmi place să scriu ------------------------------------------ 34
Romina Banu - Artificial... sau natural? ---------------------------------- 35
Romina Banu - Cuvintele lui ------------------------------------------------ 36
Romina Banu -Vise în rate -------------------------------------------------- 37
Miruna Budoiaş - De vorbă cu primăvara ---------------------------- 38
Ana – Maria Brînzoiu - Ultima graniţă către iubire -------------------- 29
Maria-Magdalena Milca - Corul primăverii ----------------------------- 30
Sebastian Sprinceană – Medicamentul ----------------------------------- 32
Miruna Ilie - Muntele, un mire sihastru ---------------------------------- 39
Elisa Maria Dan - Marea iubire, Eminescu ------------------------------ 40
Andreea Solomon - Dragă Andrei ----------------------------------------- 41
Ioana – Timeea Diaconescu - Suntem cuvintele... -------------------- 43
Ruxandra Diaconescu - Zbor frânt --------------------------------------- 44
Ruxandra Diaconescu - Cuvinte tăcute ---------------------------------- 47
Adelina Niculescu - Trăind printre slove vii ------------------------------ 48
Adelina Niculescu - Al treisprezecelea trandafir ------------------------ 49
Andreea Solomon - Soare la miezul nopţii ------------------------------- 50

2
 Lupta mâinii cu atingerea

E iunie şi e răcoare... ciudat. Scriu, jurnalule, îţi brăzdez din nou filele uscate de
uitare cu nesaţul viziunilor mele nestatornice. Visez călătorii în univers, dar el nu este
oare în mine?
Cred că te-ai obişnuit cu lacrimi şi izbucniri de râsete echinocţiale. Cred că te-ai
plictisit de parfumul pulberii de vis şi al uitării profane. Azi a fost... ciudat. Mi-am adus
aminte de mine, de ei, de noi... Aş vrea să plâng, dacă lacrimile n-ar fi atât de sărate, dacă
aş şti că nu îmi pătează obrazul pal cu amprenta încă uniformă a unei dezamăgiri.
Desprins din cleştarul stelelor, soarele cade în întuneric. Privesc dincolo de apus
şi de geamul prăfuit al mansardei, privesc amintirea unei iubiri şi sufletu-mi cântă
frenetic. Întind mâna spre ea ... sau spre mine, arzând de dorinţa de a afla că sunt încă
ceva palpabil. Mansarda miroase a şcoală; tu, jurnalule, miroşi a holuri urmărite de paşi
mărunţi, iscoditori; cerul miroase ca lumea de vis a copilăriei şi văduhul a mine, a ei ...
sau, poate, a noi.
Adierea vântului calm mi se pare unduirea părului auriu al colegei mele de bancă
– ţi-am povestit când ne-am certat pentru locul de la fereastră – leagănul copacilor,
râsetele inocente ale unor copii uitaţi de vise pe sub streşini. Sunt fericită şi în acelaşi
timp frământată, gândindu-mă că a fost atât de frumos... atât de frumos să ne cunoaştem,
să devenim, atât de frumos... să fim.
Păstrăm zadarnic cheia pentru vremea când descântecul va fi de mult uitat, când
ne vom da seama de sfârşit şi plânsul va fi doar refugiu. Păstrăm totuşi speranţa că mâna
noastră va răsfoi când şi când amintirile.
Sfârşit de filă... Sfârşit de mină de creion... Sfârşit de zi... Sfârşit de clasa a VIII-a
şi de epopee.

Ruxandra Diaconescu,
clasa a VIII-a B

3
 Limba română, sub semnul lui Eminescu

În clepsidra învechită de atâţia ani găsesc cuvinte precum:istorie, daci, romani,

Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Alexandru Ioan Cuza, Eminescu,
Arghezi, Eliade, Creangă... Toţi aceşti eroi sunt mari făuritori de neam, mari apărători ai
ţării, ai limbii române, ai credinţei noastre creştine.
Inima îmi bate cu putere şi simt dintr-o dată cum poveşti ale limbii române mi se
deapănă în gând. Într-una din ele se făcea că Dumnezeu a împărţit oamenilor locuri pe
care să le stăpânească şi le-a dat căi de comunicare prin care să se înţeleagă unii cu alţii.
Românilor le-a revenit graiul cel mai frumos care mângâie sufletele şi deşteaptă minţile.
Cuvinte precum: dor, dragoste, speranţă, înţelepciune, fior, mângâiere, tăcere, izvor,
stele, lună, lumină sunt adevărate miracole ale limbii române pe care oamenii de rând, dar
şi poeţii le-au îndrăgit şi cărora le-au reînnoit mereu sensurile.
Când sărbătorim naşterea lui Eminescu, reînvie codrul, împărat slăvit de veacuri,
reînvie clipa, renasc speranţele.Tot ce ne înconjoară ne aminteşte de El: pădurea
copilăriei, gârla somnoroasă, lacul cel albastru, înfiorări de nuferi galbeni, marginea
suspendată între azi şi ieri a mării, argintul lunii şi oglinda magică a cerului înstelat.
Toate vin din eternitate şi se contopesc cu ea. Toate ne amintesc de poet şi de ceea ce a
însemnat acesta pentru noi, românii.

Ştefania Manta,
clasa a V-a A

4
Mărţişoare literare

5
6
7
 Lumea – glas al culorii

Găsesc în juru-mi doar culoare... În năucirea mea profundă, ea capătă o voce lină
şi dulce pentru auz. Lumea devine glas al culorilor vii care-mi vorbesc şoptit seară de
seară, amurg de amurg, clipă de clipă...
Mă las cuprinsă de magia tainică a comunicării neştiute dintre mine şi culori.
Incandescenţa luminii solare îmi spune să mă bucur de orice lucire străvezie a razelor lui
maiestuoase, să sper că ne vom revedea curând după apus. Îi promit tăcut că îl voi asculta
şi rămân nedumerită, admirându-i discul său de aur topit în picături de umbre gălbui.
Privesc frunzele de-un verde intens al florilor din ghivece care mă roagă în
necuvântarea lor să am grijă de ele, să fiu blândă, fiindcă sunt atât de firave sub atingerile
brutale... Le jur că dorinţa lor îmi va rămâne întipărită în inimă, că nu le voi face niciun
rău.
Puritatea şi luciul zăpezii grăiesc şi ele prin fulgi înaripaţi în văzduh. Căzându-mi
în palmă, ei se topesc şi mă-ndeamnă să cred în ei şi în mine, să înţeleg iarna ce-i aduce
pe meleaguri noi, să-i adun în căuşul palmei pentru a se putea mândri cu faptul că ei şi-au
stins flacăra albă a gheţii din suflul de căldură al unui copil...
Roşeaţa clipelor de apus mă leagănă în braţele ei sacre, şoptindu-mi la ureche să
văd dincolo de nori, să sper că mâine totul va fi mai bine, să mă înveselesc la întâlnirea
cu copilăria şi să vreau să trăiesc mereu pe tărâmurile ei... O ascultam până ce dansul de
scântei se oprea la orizont, alungat de întunericul apăsător...
În timp ce norii cenuşii îmi tăiau aripile chiar când învăţasem să zbor, visul
culorilor şi al glasurilor din lume mi s-a oprit la marginea urechii, fără să mai poată intra
în mintea mea...
Lumea, glas al culorii, va rămâne şi în vis, şi în realitate un prilej de sentiment
fantastic, o şansă de a evada din cotidianul aglomerat de trăiri superficiale, miracolul
regăsirii unui drum drept către împlinire!
Adelina Niculescu,
clasa a VII-a C

8
 Zbor de fluture

Frunze firave în culori incandescente, paie opace curbate, o bătaie din aripi şi
... îmi iau zborul. Plutesc în necuprinsul lumii şi vreau să mă înalţ la nori, să îi ating, să-i
simt, să-i ştiu.
O clipă, doar atât să am! O clipă, şi nici nu ştiu cum s-o măsor ... Să fie ea minut,
o oră sau o zi?
Aripile bat neîncetat şi vreau să fug de timp, să nu mă prindă, să pot zbura, să
pot..., dar el nu mă lasă, căci sunt captivul său.
Mă aşez pe... soare!? Nu îmi vine să cred că am ajuns aşa departe în goana mea.
Mă aşez pe un soare cu raze galbene, dar scurte şi... Nu! Mă uit în zare şi îl văd... Astrul
celest este acolo, departe de orice atingere a mea. Atunci... pe ce stau?
Dar nu-i timp de gândit, căci timpul, hoţul, îmi fură fericirea, cu fiecare... minut,
secundă, oră?
Zbor, zbor neîncetat, dar timpul tot acolo-i.
Renunţ. Câtă risipă! În loc de a cunoaşte lumea, am fugit de ea pentru... nimic! Aş
vrea acum să spun tuturor să stea pe loc şi să se bucure de viaţa scurtă..., lungă, dar simt
că nu mai pot!
Amurgul vine, iar cerul până acum albastru e cuprins de flăcări. Clipa s-a scurs şi
parcă aud râsul batjocoritor al timpului hain spunând: „Nu, nu ai reuşit şi nimeni nu o să
re...”. Cuvintele lui se pierd în neant. O ceaţă mă împresoară şi nu mai văd nimic. Mă
prăbuşesc pe iarba de smarald. O simt, o ating, o ştiu pentru ultima dată. Vreau să
gândesc, să simt, să vreau, căci chiar acum s-a dus... mi-a luat-o definitiv!
... Aşa ar fi paginile mele de jurnal, dacă aş fi un fluture?
Mică fiinţă îndrăzneaţă, v-aş aduce vouă un ciob de primăvară eternă, iar mie...
doar zbaterea de aripi şi de vise, căci timpul rău, viclean îmi fură clipa şi nu mi-o mai
întoarce!

Ioana – Timeea Diaconescu,

clasa a VII-a C

9
 Arde rândurile acestea!

Numai într-un colţ de suflet este iunie. Încă mai este, după atâta timp. Cearşafurile
de sub trupul istovit de lacrimi le simt păsări bolnave. Îmi aduc aminte de copilărie, de
cei opt ani de şcoală...
Aş vrea să plâng, dacă lacrimile n-ar fi atât de sărate. Aş vrea să plâng, dacă
şiroaiele prelungi n-ar săpa adevărate labirinturi pe obrazul meu. Sunt fericită şi în acelaşi
timp frământată de îndoieli...
Era inevitabil, nu? Era inevitabilă trecerea copilăriei; ferecarea acesteia după
porţile fermecate care nu pot fi deschise decât cu un descântec. Dar degeaba, descântecul
a fost de mult timp uitat. Nimeni nu îl mai ştie, deşi mulţi vor să se întoarcă în copilărie.
Ceva din soarele acestui început de viaţă mă face totuşi să zâmbesc. E gândul că
ceva sigur va urma, gândul că lumea nu se opreşte aici. Oricum, lumea nu se opreşte
pentru nimeni, tocmai de aceea copilăria pleacă.
Poate ar fi mai bine să uit totul deocamdată. Poate ar fi mai bine ca şi voi să mă
uitaţi pe mine, iar tu, jurnalule, să taci. Să taci când clipe nemiloase te vor întreba despre
anii copilăriei. Şi să nu uiţi...
Arde rândurile acestea, ca nu cumva să citească cineva în mine! Să citească şi să
râdă. Arde şi rochia albastră! Îmi aduce aminte de tot ce mi-a fost drag cândva... Arde-o!
Voi avea haine mai frumoase când voi mai creşte.

Romina Banu,
clasa a VIII-a B

10
 Îmbrăţişare stelară

E seară. Stau întinsă pe pământul ud şi frigul îmi circulă prin vene. Aş vrea să mă
îmbrac cu covorul de frunze galbene şi roşii, aş vrea să-mi fie cald şi bine. De-ar fi iar
vară...
Gândurile îmi sunt întrerupte. Mii de stele ţintate au răsărit ca printr-o minune pe
cerul pictat cu smoală. Credeam că sunt singură. Credeam că suntem doar eu şi cerul, eu
şi noaptea. Stelele mi-au luminat ochii. Le admir şi aş vrea să le îmbrăţişez; ele să-mi
sărute privirea şi să-mi lase puţin din magia lor pe gene. Ar fi frumos, aş zâmbi...
Închid ochii. Nu mai e frig, sufletul frige. Nu pot să stau mult cu pleoapele
închise, stelele parcă strigă după privirea mea. Îmi picură în ea argintul, mă-mpresoară cu
tăcerea lor. Sunt strălucitoare, sincere, misterioase. Poate de aceea reuşesc să cucerească
nemărginirea. Ele sunt stăpânele magiei cereşti. Sunt cuprinsă de un sentiment straniu, o
nelinişte apăsătoare: vreau să descopăr orizontul, să-l despart cu degetele şi să-l simt; să
dăm mâna şi să spunem amândoi poveştile noastre nemuritoare, să râdem.
Închid iarăşi ochii. O căldură puternică, de aur, îmi inundă genele. Clipesc. Nu
ştiam că stele sunt atât de profunde! Dar...
E soarele! Noaptea s-a scurs atât de repede prin clepsidra cerului!
Aştept nerăbdătoare o altă întâlnire cu magicele stele. Sunt supărată pe soare că a
alungat argintul şi misterul, că m-a smuls din braţele stelare. Sunt supărată că soarele ...
face lucrurile mai clare şi nu mai am cum să visez.

Romina Banu,
clasa a VIII-a B

11
 Pulbere de vis şi amintire

Nisipul se scurge în clepsidre vechi de cristal asemeni râului fugar pe lângă malul
nemişcat şi rece. Cristalul şi pământul rămân impasibile la trecerea timpului, dar natura
se schimbă în urma granulelor de nisip ori a valurilor tremurânde, frumuseţea ei veşnică
devenind trecătoare.
Pajişti întinse vrăjesc privirile curioase ce le admiră la nesfârşit. Acum sunt
acoperite de omătul argintiu care luceşte sub razele aprige ale soarelui. Sclipiri aurii
aleargă neîncetat pe suprafaţa unduită a zăpezii, creând iluzii.
Dar visul se termină, frumuseţea iernatică se topeşte sub semnele venirii
primăverii. Câmpia se umple de clopoţei albi, puri, plăpânzi, care se ancorează în
pământul dur, tremurându-şi tulpiniţele firave de peridot. Copacii îşi scutură umerii plini
de nea, lăsând-o să cadă lângă frunzele de smarald ale ghioceilor. Cu toate acestea, şi
frumuseţea de acum a unei lumi în care armonia primordială îşi spune cuvântul , se
risipeşte în aripile verii.
Acum căldura învăluie pajiştea rămasă ascunsă în umbra florilor parfumate.
Minunea reînvierii adevăratului soare măguleşte inimile nerăbdătoare, care aşteptau cu
sufletul la gură o rază caldă şi luminoasă de speranţă. Totul luceşte, totul este viu, totul
trăieşte prin parfum de floare.
Nisipul se scurge, apa continuă să mergă la vale, iar timpul trece preschimbând
din nou natura, creându-i un alt fel de frumuseţe, una autumnală... Căldura-şi
metamorfozează trupul în joc de culoare şi lumină. Frunzele cad arămii la rădăcinile
uscate ale copacilor. Păsări călătoare înnegresc cerul la orizont, veveriţe tăcute umblă de
colo-colo după provizii pentru iarnă.
Apoi întregul ciclu reîncepe. Natura se îmbracă în haine diferite în fiecare
anotimp, rămânând, totuşi, de o frumuseţe eternă, iar când veşnicia ei îşi va găsi vreun
final abstract, totul se va risipi în pulbere de vis şi amintire...
Adelina Niculescu,
clasa a VII-a C

12
 Pilda profeţiei

Demult, într-o noapte albastră de mai, se spune că a înviat profeţia lacrimii de cer,
ce a căzut cândva pe aripi de vânt, lăsându-se purtată în necuprins spre valuri ori spre
stele...
Doar bătrânii îşi mai aminteau de acea vreme. Ei glăsuiau copiilor înainte de
culcare profeţia, de teama de a nu fi ironizaţi dacă o vor împărtăşi adulţilor. Adesea ei
rosteau: „Minune de la Dumnezeu mi-a fost dat să aud! Bunii mi-au zis că în copilăria lor
a căzut din cer o lacrimă în mare ce strălucea puternic, luminând literele argintii ale unei
profeţii. Aceasta prezicea că peste două mii de ani de la căderea lacrimii, într-o noapte de
mai cu lună plină va cădea o alta care va anunţa Mântuirea.”
Din vorbă în vorbă, copiii adormeau şi peste decenii, ajunşi bunici, transmiteau
mai departe povestea.
Totul a prins amploare când timpul acesteia s-a adeverit. Vremea, trecând
neiertătoare, a adus în mare încă o lacrimă aurită, în jurul căreia licăreau discret literele
profeţiei.
După atât suspans şi atâta nerăbdare, după cei două mii de ani îndelungaţi,
tristeţea şi neîncrederea în propriile speranţe se puteau citi pe chipurile micuţilor şi ale
bunicilor acestora. Dumnezeu îi mai lăsa în aşteptarea Mântuirii încă trei mii de ani.
Au aşteptat cu sufletul la gură milioane de generaţii ca să afle că profeţia se tot
amână iar şi iar...
Eu... niciodată nu am luat profeţia în seamă. Din greşelile strămoşilor mei am
învăţat că, atunci când aştepţi sfârşitul, lumea durează etern, în fapt şi în vis!

Adelina Niculescu,
clasa a VII-a C

13
 Călător prin pădurea Anomie

După două ore de mers continuu, am ajuns în sfârşit în pădurea numită Anomie.
La prima vedere o pădure simplă, goală şi ocrotită de razele puternice ale soarelui, dar şi
de vârfurile falnice ale munţilor. Purta parcă accentele unui colţ de rai, uitat de lume şi
dominat doar de frumuseţile naturii. La poalele munţilor, un pârâu limpede strălucea în
lumina soarelui.
Nu se auzea nimic, niciun sunet, niciun glas, ca şi cum acolo n-ar fi existat viaţă.
Priveliştea era atât de frumoasă, de parcă mâini măiestre şi-ar fi luat paleta de culori şi ar
fi pictat-o. În faţă, orizontul era închis de cele din urmă colţuri ale prăpăstioşilor munţi
de marnă cenuşie, care se întindeau ca o fâşie de fum plumburiu până în pânza cerului.
Era atât de răpitoare priveliştea, încât ai fi zis ca natura îţi oferă o salbă de mărgăritare pe
o tavă de smarald. Atrasă de minunatul tablou cu accente paradisiace, era să uit de
trecerea timpului şi de motivul pentru care mă aflam acolo.
Impresionată de ceea ce văzusem, ajung în cele din urmă la întâlnirea cu şefii
pădurii, cu care trebuia să negociez o posibilă afacere. După lungi discuţii, mi s-au părut
agreabili şi foarte perspicace. M-au surprins plăcut povestindu-mi despre istoria pădurii
Anomie şi despre vieţuitoarele care locuiau acolo.
Pentru o fracţiune de secundă totul mi s-a schimbat în faţă. Nu mai puteam să văd
acea privelişte tăcută şi calmă care mi se arătase înaintea ochilor cu câteva ore mai
devreme. Eram confuză. Acum totul se schimbase. Totul căpătase viaţă, agitaţie şi
zgomot. In locul imaginii calde, liniştitoare de la început, observam acum o imagine
haotică, debusolantă. Astfel, am văzut cum locuitorii creau şi expuneau lucrări din
domeniul artelor vizuale, organizau concerte de muzică simfonică, de jazz şi blues,
precum şi de muzică electronică. Aveau cheia oricărui lucru. O numeau cheia Anoma.
Deschidea orice. De la simplele şi banalele uşi, la portative şi chiar sufletele oamenilor.

14
 În călătoria mea prin pădurea Anomie, eram foarte atentă la comportamentul celor
cu care purtam discuţii, deoarece fiecare se manifesta altfel. Era destul de complicat de
înţeles, însă m-am ridicat cu uşurinţă şi calm la standardele cerute.
Repede, noaptea îşi făcu apariţia. Obstacolele nevăzute şi ceaţa îmi îngreunau
deplasarea. Erau prea multe evenimente care se ţineau lanţ, astfel încât am simţit nevoia
să iau o pauză. Am hotărât să merg singură, aşa că am mulţumit celor care au stat cu mine
şi mi-au arătat pădurea şi m-am retras liniştită într-o cafenea, ca mai apoi să pornesc din
nou la drum, să mă întorc acasă şi să îmi aştern gândurile pe hârtie.

Theodora Diaconescu,
clasa a VII-a C

15
 Legenda liliacului

Era odată un micuţ animal înaripat. Natura îl decupase dintr-o panglică de

curcubeu, dăruindu-i toate luminile acuarelelor. Îşi spăla ochii în boabele cristaline de
rouă şi se avânta neînfricat în pulberea norilor. Razele blajine ale soarelui îl mângâiau, iar
vântul îl legăna pe voalul străveziu al aripilor sale. Trăia într-o pădure de argint, cu brazi
semeţi şi iarbă de smarald, cu animale harnice şi fluturi jucăuşi. Avea mulţi prieteni şi era
tare fericit... Pe unde trecea, risipea bulgări coloraţi de voie bună şi speranţă.
Totul a fost minunat, până în ziua în care zâna pădurii sale s-a îmbolnăvit şi a fost
înlocuită de o vrăjitoare malefică şi capricioasă, ce a distrus orice fiinţă care zbura.
Aceasta a frânt aripile păsărilor şi le-a aruncat în peştera nopţilor, a legat fluturii de
copaci. A încuiat porţile văzduhului cu lacăte grele de plumb şi a ascuns cheile în cenuşa
unui vulcan stins. Durerea vietăţilor înlănţuite a topit argintul pădurii, transformând-o
într-o mare de tăcere şi neagră jale.
Nimeni nu îndrăznea să o înfrunte pe cruda vrăjitoare şi să taie smoala ei de ură.
Pe zi ce trecea, tot mai mulţi fluturi se stingeau neputincioşi pe ramuri şi tot mai multe
păsări îşi uitau cântecul. Mii de spini săgetau pădurea, însângerându-i sufletul.
Micuţul animal înaripat era şi el întemniţat alături de prietenii săi, la rădăcina unui
brad. Nu putea să renunţe atât de uşor. Zi de zi şi noapte de noapte se zbătea, scurma
pământul temniţei şi spera cu înverşunare că va scăpa...
Într-o seară, micuţul a reuşit să se elibereze din strânsorile rădăcinilor. Şi-a
scuturat aripile de greul pământ şi s-a avântat spre înaltul cerului. S-a odihnit puţin,
adunându-şi toate speranţele şi fericirea, apoi a străbătut pădurea încremenită, dăruindu-
le, rând pe rând, vietăţilor înlănţuite câte un strop din curcubeul său înflăcărat. Atinse de
mângâierile sale, acestea au scăpat din lanţuri. Dar văzduhul era în continuare plumbuit,
căci cheile lacătelor erau încă ascunse. Zburătorul se scufundă în cenuşa vulcanului,
smulse cheile şi eliberă porţile. Soarele aurit năvăli peste pădure şi aruncă vrăjitoarea în
adâncul pământului.

16
 Abia atunci simţi voinicul că lumina îl orbeşte. Îşi privi aripile şi curcubeul său
era acum cenuşă. Toate culorile sale se risipiseră în fiecare pasăre căreia îi redase zborul
şi în fiecare fluture pe care îl eliberase. Cu ultimele puteri, micuţul se retrase în peştera
nopţii, târându-şi cenuşa în tăcerea şi în răcoarea acesteia.
De atunci, pădurea freamătă de viaţă, iar micuţul animal înaripat, cunoscut sub
numele de liliac, poate fi văzut şi acum atârnând de bolta peşterii. Numai culorile de pe
aripile păsărilor şi ale fluturilor mai poartă în ele curajul peticului de curcubeu de
odinioară...

Ioana – Luiza Dron,

clasa a V-a C

17
 Creaţia - aventură a spiritului

Stau ascunsă pe o stâncă solitară, înconjurată de un infinit platou de apă, ca o

luminiţă crepusculară în jocul de jar al apusului. Ascult freamătul neîncetat al valurilor
înspumate care se sparg, nealinate, de ţărmul dur. Mă retrag mereu aici, departe de
zbuciumul cotidianului, pentru a simţi cum sufletul îmi este alintat de vântul marin cu
boarea lui dulce. Pierdută într-un labirint de cerneală, mă gândesc la originile vieţii.
Puzderie de gânduri aparent fără sens îmi inundă mintea, iar eu încep să plutesc…
Privesc cerul, mină eternă de turcoaz, îmi iau rămas-bun de la soare, măr de aur scăldat în
lumină, admir zborul îndrăzneţ al pescăruşilor albi şi puri ca întâiul ghiocel… Viaţă,
măreţie şi candoare, creaţie ...
Faptul creaţiei… o boabă de rouă mi-a şoptit cândva povestea lui. Rătăcesc prin
sertarele închise ale minţii mele… Nu o găsesc… Atunci caut în suflet… Da…, aici am
ascuns-o de cruda şi dulcea otravă a uitării. Fiecare fiinţă de pe acest pământ este
zămislită de un Creator. Se spune că fiecare om a fost cândva o plantă sau un animal…
Bunica mi-a mărturisit că eu am fost aproape tot, de la cel mai firav fir de nisip până la
cel mai falnic trandafir, iar acum sunt o stea.
Ca şi cum oceanul albastru de unde sidefate ar fi citit în cartea gândului meu, un
val jucăuş mă înghiţi în candida lui magie. Dar nu e un val ca oricare altul… Nu seamănă
cu niciuna dintre amintirile mele. Am inspirat apa spumoasă a trecutului, lăsând-o să-mi
inunde sufletul.
Mă aflam pe aceeaşi plajă pustie, mărginită de stânci ca nişte paznici ai ficţiunii.
O adiere blândă de vânt mă înalţa. Voiam să-mi trec mâna prin părul ca abanosul, dar nu
mai aveam păr… M-am privit în oglinda unei bălţi uitate în căuşul de stâncă. Eram un
grăunte de nisip. Aveam forme neregulate şi cam încâlcite, ca o mătanie de os
întortocheat. Aurul în care eram suflată mă definea destul de vag. Razele soarelui se
jucau cu trupuşorul meu gingaş de parcă aş fi fost o mingiuţă de polen în mâinile lor
angelic de pufoase. Cu fiecare atingere, trupul meu tresărea, cuprins de emoţie… Astfel,

18
din fiecare amprentă a luminii de pe corpul meu păstram un picur de vibraţie. În curând
am început să simt pulsaţiile vieţii.
Cu fiecare noapte şi zi care treceau, vedeam mai multe scoici, valuri, stânci, nori,
sirene, delfini… Doream să le ating pe toate, să aud cântecul inimii lor... Aşa s-a
însămânţat în mine curiozitatea. Dar într-o zi, când vântul m-a purtat pe aripa lui, am
căzut din greşeală în marea ca un lan de cicori înflorite.
De îndată ce am atins apa, am devenit un coral transparent şi tăcut. Culorile în
care mă descompuneam erau nuanţe aprinse ale sufletului meu. Valurile de azur mă
şlefuiau în mrejele lor. În curând m-am transformat într-o sirenă cu ochişori de rubin şi cu
o coadă de smarald pe care străluceau mândre perle multicolore. Cântecul meu dădea glas
cristalin tăcerilor adunate. Un simţământ tainic mă îndruma în larg… sau către ceea ce
credeam eu că era largul.
Am început să bat jovial apa cu coada, ca un ritual sacru. Am mers ce am mers şi,
la un moment dat, un vârtej cast îmi îngrădi drumul. Am încercat să păstrez pacea,
ocolindu-l, dar se pare că nu dorea armonie. Arcuri înspumate mă invadară cu jocul lor
vesel. După o vreme, am observat că mă simt sleită de puteri şi că îmi apăreau prăpăstii
în piele. M-am luptat să plec, fără izbândă însă. O perlă argintată mi s-a prelins pe obraz
şi s-a pierdut în tornada timpului. Aceasta o sorbi cu nesaţ şi, mulţumită, mă eliberă.
Energia îmi revenise complet, ca un izvor tumultuos, cu o mie de vieţi. Un rechin
cu pielea din cel mai fin turcoaz îmi opri drumul. Colţii lui sclipeau ca diamantele
tăioase. Un val ivoriu de frică mă invadă. Profitând de imprudenţa mea, rechinul mă
captură în închisoarea lui de cristal. De îndată ce am păşit în acea celulă, am văzut totul
în tuşe negre, adânc conturate. Mă întrebam ce caut aici. O parte din sufletul meu a
continuat să lupte… şi m-am eliberat.
Am fugit speriată, până când am simţit nevoia să ies la suprafaţă. Razele soarelui
m-au prins în mrejele lor mlădioase, transformându-mă în ceea ce sunt astăzi: un simplu
mânuitor de slove.
Nici rechinul realităţii, nici vârtejul timpului nu au putut opri creaţia. De abia
acum îmi dau seama că un condei vrăjit de rubin amprentează foaia polară cu focul
simţămintelor mele. Totul are un Creator. Acest condei a fost creat de sufletul meu din
nevoia de risipire către lume. Luna a creat-o soarele… din iubire. Stelele au fost create de

19
întuneric din singurătate. Astfel, toţi suntem poeţii vieţii noastre şi nu vom uita niciodată
cum am fost zămisliţi din lutul timpului…

Ana – Maria Brânzoiu,

clasa a VI-a B

20
 Dacă aş avea puterea să opresc timpul ...

Dacă aş putea să opresc timpul, aş înlănţui în străfundurile pământului răutatea,

zgârcenia, urâtul, vanitatea... tot ce limitează albastra lume a viselor înaripate.
Aş porunci razelor poleite în aur să lumineze fiecare colţişor din această lume
crudă, să dea de veste florilor, animalelor, copacilor, oamenilor că vremea realităţii a
apus. Cu foarfeca imaginarului aş decupa pitici cu bărbi de aur şi scoci de turcoaze, zâne
cu aripi de voal multicolor, spiriduşi cu glasul mieros, apoi i-aş lăsa să colinde continuu
marea cerului şi să-şi risipească vrăjile. Aş construi pentru aceste creaturi ale esteticului
căsuţe din vise, din corali picuraţi de curcubeu, din flori de fericire.
Când întunericul ar înlocui lumina, aş ţine sfat cu stelele şi le-aş ruga să
împodobească toţi copacii cu sclipirea lor, iar pe cer aş trimite licurici ca nişte torţe
veşnice ale timpului. Aş sfătui luna să le spună copiilor câte o poveste în fiecare seară, iar
inima mi-ar creşte văzând cum din ochii lor izvorăşte bucuria.
Şi nu m-aş opri aici… Aş construi un castel din nori puri şi pufoşi, înălţând un
regat de trandafiri ivorii în care să domnească etern copilăria în veşmânt de aur împodobit
cu rubine. Aş organiza un ospăţ pentru prinţi şi prinţese, regi şi regine, pentru săraci şi
bogaţi, cu ursitoare şi animale, cu toată suflarea din acest univers. Am bea nectarul
florilor, ne-am desfăta cu roadele aromate ale pomilor, iar spirite ale copacilor ne-ar
servi. Aş picta buburuze cu pulbere de rubin, aş parfuma văzduhul cu floare, aş captura
curcubeul în mătănii de os întortocheat şi l-aş elibera pe câmpii, să-şi reverse culoarea ca
un izvor de euforie.
Dar degeaba povestesc… Nu voi putea prinde niciodată timpul, însă trăiesc cu
acest gând, cu speranţa că în buchetul divers al lumilor există şi acest tărâm în care
sufletul meu îşi va perpetua fericirea.

Ana – Maria Brânzoiu,

clasa a VI-a B

21
 Simbol pentru eternitate

Soarele îmi mângâie faţa delicată cu razele poleite în curcubeul luminii. Ochii
mei, înceţoşaţi de umbra unui vis nedesluşit, sunt orbiţi de strălucirea lui.
Deodată, liniştea dimineţii este spartă de glasul subţirel al unei zâne:
- Lavinia! Lavinia! Trezeşte-te!
- Vera, ce se întâmplă? întreb uşor nedumerită.
- Regina a lansat următoarea invitaţie!
Îmi puse în faţă o frunză multicoloră pe care scria cu slove de apă:
,,Dragele mele,
Natura păleşte sub greaua povară a timpului. Avem nevoie de un nou simbol
pentru eternitate, care să redea speranţele tuturor. Cele mai iscusite zâne sunt invitate ...”
- Ai de gând să participi? întrebă Vera, smulgându-mi nerăbdătoare frunza.
- Desigur! Trebuie să salvăm speranţele...
- Atunci trebuie să ne grăbim, avem termen până la miezul nopţii! şi plecă grăbită
în labirintul de culori.
În jurul meu, florile picurate de curcubeu îşi etalau feeria. Am început să culeg
floare cu floare şi în curând am reuşit să compun o simfonie de culori pastelate. Am
zburat fericită până la caisul din grădina magiei. Puritatea, angelicul, mireasma, totul se
împletea într-o armonie de sunet şi parfum… El era simbolul perfect.
Cu o uşoară adiere, am trimis frunzele în drumul lor spre eternitate. Cândva o
panoplie cu mii de steaguri mărunte, caisul părea acum pustiit. M-am oprit. Ceva nu era
bine!
Deodată, fragilele foi s-au întors la picioarele mele. Am început să le pictez în
culorile amurgului, redând pe fondul lor măreţia cerului. Apoi am început să mă înalţ, să
mă pierd în boarea dulce a artei. La miezul nopţii totul era gata.
Deşi soarele îşi culcase de mult capul radiant pe norii diafani, o aură de lumină se
ţesea în jurul caisului. Pe furcile ramurilor mai poposea o frunză solitară cu reflexii
crepusculare, prea timidă să îşi ia zborul. Crengile încrustate de trecerea ireversibilă a

22
timpului se legănau uşor în adierea înmiresmată a ruinelor florilor, urme ale unei
existenţe ofilite. În locul caiselor aurii, acoperite cu un puf delicat, stăteau acum păsări
amprentate de scânteile curcubeului. Vârfurile cregilor mângaiau nourii peticiţi de aurul
solar. În amintirea luminii, selenarul a poleit caisul cu praful său argintiu precum surâsul
unui fum de cetini. Pe jos, covorul de smarald era mascat de o broderie călită în razele
înflăcărate ale amurgului, reflexiile arămii găsindu-şi locul pe ţesătura din rămăşite uitate.
Stelele, uimite de armoniile culorilor, au coborât din cer pentru a se alătura simfoniei,
rătăcind prin labirintul lemnos al pomului, conferindu-i un farmec aparte.
Fluturii, treziţi de concertul de miresme şi sclipiri, şi-au abandonat aripile de voal
pe crengile poleite de lună. Fâlfâitul pânzelor multicolore conferă caisului o amintire a
unui eden văratic apus. Luceafărul, din măreţia lui, a suflat peste pomişor iubire, pace şi
armonie, ca un parfum magic ce liniştea şi cea mai aprigă furtună.
În curând, regina şi sfetnicii ei înfăşuraţi în mătase şi satin din petale de trandafir
au contemplat minunea caisului, înnobilându-l simbol al naturii. Apoi iubitu-mi cais a
dispărut într-un vârtej de lumină, alăturându-se, poate, celorlalte speranţe pentru
eternitate.

Ana – Maria Brânzoiu,

clasa a VI-a B

23
 Murmură pe ape copilăria

Talazurile de azur îşi sparg nemărginirea pe stâncile dure şi goale, împrăştiind în

văzduh mărgăritare scumpe care salută soarele. Din loc în loc, bucăţile de piatră răsar ca
nişte soli ai adâncului ce comunică cu cerul. Marea, ca un lan infinit de cicori, se
contopeşte cu razele de soare, creând un labirint de reflexii jucăuşe. Trecând de firul de
turcoaz încrustat cu cristale ale timpului, albastrul destăinuie lumea de sub ape, ca o
cochilie întortocheată a frumosului. Algele străvezii îşi ondulează trupurile catifelate în
bătaia blândă a valurilor. Peştişorii multicolori deapănă alene povestea lor magică.
Într-o căsuţă de coral, împodobită cu perle scumpe ca nişte picături de rouă, o
sirenă de o neasemuită frumuseţe vărsa lacrimi. Ajunsese la vârsta la care trebuia să
cunoască soarele, măr de aur rotindu-se-n lumină, luna, bunică încărunţită de vreme,
stelele, picuri de lapte, şi câte şi mai câte. Dar pentru ea acest lucru însemna să renunţe la
cel mai de preţ cadou al vieţii, copilăria, singura care o lega de părinţii ei din lumea
spiritelor. Nu voia! Şi nimeni nu o putea obliga! Dar era atât de dornică să cunoască cerul
şi stâncile, iarba şi florile…
Tot plimbându-se printre amintirile păstrate de la mama sa, găsi un colier din
perle mici cu o scoică închisă, de culoare rubinie, cum nu mai văzuse niciodată. Deschise
scoica, iar pe fundalul pânzei de turcoaz se creionă chipul blând şi atât de iubit al mamei
ei.
- Draga mea, îţi cunosc neliniştea, dar trebuie să ieşi la suprafaţă.
- Ştiu, mamă, însă mă tem că o să vă pierd!
- Îngerul meu, noi vom fi alături de tine întotdeauna, la fel şi copilăria. Sufletul
tău ne va ascunde ca pe o comoară eternă.
- Mulţumesc mult, mamă!
- Ai încredere, lumina mea! E timpul să mergi mai departe... Vom fi alături ...
Fata îşi şterse boabele de lacrimă, îşi puse colierul la gât şi se avântă spre
necunoscut, simţind că mama ei înoată alături de ea, împărtăşindu-i emoţiile şi temerile.

24
 Ajunsă la graniţa dintre cele două lumi, fata mai privi o dată înapoi şi, preţ de o
clipă, văzu trupurile vaporoase ale părinţilor săi. Când a ieşit la suprafaţă, frumuseţea
tărâmului necunoscut a uimit-o.
De îndată, micuţa sirenă observă că în loc de turcoazul mării vedea secvenţe din
copilăria ei: părinţii şi bunicii care îi prindeau în coadă prima perlă de sidef, ei trei făcând
cunoştinţă cu marea… Totul era exuberant. Pe fundal se auzea un murmur mlădios şi
delicat. Sunetele erau când mai triste, când mai vesele… Era cântecul vieţii, al copilăriei
ei. Începu să cânte odată cu valurile joviale, cu razele de soare, cu norii şi mai târziu cu
stelele şi cu luna. Euforia pe care o emana molipsea întreg universul, picurii de lumină
începând să danseze în ritmul lin al melodiei.
De atunci sirena a înţeles că lumea minunată a copilăriei este o comoară nu de o
zi, nu de un an, ci de o viaţă. Jocurile şi amintirile ei nu pot fi şterse de povara timpului,
acestea rămânând imune la armele tăioase ale uitării. În labirintul vieţii va fi mereu
însoţită de un fluture ale cărui aripi au fost ţesute de un maestru păianjen al culorilor,
praful din urma lui fiind pulberea amintirilor sale, datorită căreia nu va uita niciodată
unde paşii săi timizi au amprentat ţărâna fără să se scufunde în ea. Copilăria va rămâne
pururea o stea strălucitoare în constelaţia tumultoasă a vieţii fiecăruia.

Ana – Maria Brânzoiu,

clasa a VI-a B

25
 Suflet de curcubeu

În fiecare noapte vibrează în mine un ecou, dar oare de ce nu-l pot desluşi? Simt
că vocea se ascunde, se joacă cu mine... În fiecare zi, în oglindă, văd chipul unei persoane
fericite, cu un surâs blajin. Dar oare de ce-i citesc în privire teama?
Caut răspuns la o singură întrebare: „Cine sunt eu?”, dar fiecare cuvânt mă pierde
într-un labirint de şoapte şi nu-mi găsesc firul călăuzitor...
Sunt o aripă de curcubeu plutind pe apa timpului. Roşul meu izvorăşte din
adâncul inimii, din puritatea ei. Galbenul este rupt din luminozitatea chipului şi a pletelor
mele aurite. Albastru-i sorbit de ochii mei, două petice decupate din măiestria apei şi
dăruite cerului. Verdele l-am clădit din speranţele ridicate de braţele mele harnice, iar
violetul din pasiunea de a visa.
Sunt un tobogan de culori pe care alunecă jucăuş ecoul copilăriei. Mă pregătesc în
tăcere să înfrunt fiecare zi, chiar dacă uneori mă tem. Şi încă mai caut răspunsul la
singura întrebare...

Ioana Ceposu,
clasa a VI-a B

26
 Magie nocturnă

Priveam năucită cum picuri plăpânzi stropeau frunzele ca peridotul în lumina

diafană a unei dimineţi primăvăratice. Soarele alunga cu braţele-i de aur topit, în sclipliri,
bobiţe străvezii de rouă. În molcom zvon mi se desfătau neîntrerupte gândurile către
infinit.
Parcă toată ziua trecea neştiută prin ferestrele mele, fără să mişte măcar o urmă de
sentiment, ştergând tot ce-mi mai rămăsese din ea. Nimic nu mă uimea şi totul continua
să mi se pară banal... Totul... în afară de enigmatica înfăţişare sacră a valului serii, a cărui
creastă se vede departe în zarea transparentă şi răcoroasă.
Pornesc agale pe malul lacului să admir nuferii adormiţi, sălciile plângătoare prin
care vântul poartă şoapte de nimeni ştiute, ducându-le murmurul către unda tăcută a apei.
În oglindirea sa văd luna cu discul ei de chihlimbar incandescent, spălându-şi sfânta faţă
în apa rece.
Ridic privirea şi zăresc adevărata măreţie a cerului, netulburată de reverberaţii
line sau de mişcări unduioase, obscure. Aşa descopăr luciul tainic al stelelor argintate,
înotând în mantia întunecată a nopţii. Doar astfel pot revela luna ca o protectoare eternă,
ca un martor neimplicat, ca un astru autoritar peste reveria lumii.
Un şuierat de vânt îmi vâjâie prin mintea-mi obosită, stârnind vârtejuri de idei şi
gânduri în tornade. Ploi fierbinţi de sentimente inundă pajiştile inimii la unison cu
picăturile unei ploi de primăvară nocturnă pe câmpia înverzită în care vântul adie uşor. În
ciuda aparenţelor întunecate ale nopţii, ea se manifestă în sufletul meu ca o lumină
orbitoare în faţa căreia nicio emoţie nu mai poate sta ascunsă.
Mă aşez zâmbitoare pe malul lacului şi cobor mâna către oglinda albastră de lângă
mine. E atât de rece! Îmi alunecă printre degete asemeni unei ţesături din mătase, iar unda
ei saltă minuscule talazuri către pielea umedă.
Plec tăcută, odată cu noaptea, către casă, privind înapoi la ultimele stele, cu
sufletul închizându-se în întuneric cu mii de lacăte, cu ploaia călcându-mi pe urme şi cu
trestia bolnavă legănându-se din ce în ce mai departe de paşii mei...
Adelina Niculescu,
clasa a VII-a

27
 Dor de copilărie

Simt cum o lacrimă naivă şi albă se frânge în mine. Mă pierd uşor printre
lacrimile soarelui, ale teiului din curtea bunicii, ale ploii... Nu găsesc puterea să zâmbesc,
mă zbat printre culorile vieţii asemeni unui fluture atras de lumina lămpii în noapte.
Aripile-mi străvezii vibrează timid sub ochii tăi îngheţaţi, iar trupul meu firav cheamă
printr-un dans mut amintirile tale fierbinţi.
Aş vrea să îmi ascund nesiguranţa în ochii tăi cândva albaştri de la atâtea vacanţe
petrecute prin valurile înspumate ale mării, să simt adierea blândă a vântului sărat,
pletele tale aurii mângâindu-mi uşor obrazul.
Te caut cu încăpăţânare şi te regăsesc senină între filele îngălbenite de vreme ale
albumului aşezat cu grijă într-o cutie de carton, în pod. Îţi retrăiesc fericirea simplă...
Simt că mă topesc în vâltoarea secundelor tale ce se scurg prea repede pentru mine.
Acum sunt un râu de gânduri învolburate şi încerc să alunec încet, prea încet, către tine.
Simt atingerea dulce a palmelor tale micuţe, pline de nisipul castelelor ridicate pe plajă...
Mă pierzi, copilărie, simt că mă pierzi! Eu te chem, dar tu mă-nvălui în spuma
valurilor de furtună şi pui temelia unui alt suflet în mine.

Ioana Ceposu,
clasa a VI-a B

28
 Ultima graniţă către iubire

După ce biruise zidul de stele, Soarele, fecior mândru din lumea culorilor,
intră în palat. Licurici, zâna cea bună, îi spuse îngrijorată:
- Aici începe adevărata aventură. Pentru a putea ajunge la Luna trebuie să te lupţi
cu vrăjitoarea ce o are sub mreje şi...
Dar nu termină de vorbit, că în cadrul porţilor de nori, ca nişte perle pufoase ale
visului, apăru o vrăjitoare nespus de neagră. Feciorul, ţinând seama de ceea ce-i zisese
zâna, începu să se lupte cu zgripţuroaica. Se luptară ce se luptară, zi de vară până-n seară.
Amândoi erau la capătul puterilor când, deodată, trei stele s-au rupt din salba nopţii,
grăind:
- Noapte, noi nu ne mai supunem ţie, ci prinţului ce de hac o să-ţi vie!
Atunci, cei trei picuri de lumină începură a dansa deasupra Soarelui, care se
simţea din nou plin de putere. Ca prin magie, în tolba sa goală apărură trei săgeţi ce
radiau căldură.
Însă, chiar în acel moment, trei balauri se zăriră de sub pelerina tuciurie a Nopţii.
Feciorul trase cu arcul cu atâta putere, încât îl străpunse pe primul balaur direct în inima
lui de gheaţă. Pe cel de-al doilea îl lovi tocmai în ochi, iar celui de-al treilea îi reteză
capul cu a treia săgeată din raze de soare.
Văzând că singura graniţă ce-i mai îngrădea calea spre iubire este acea vrăjitoare,
inima sa ca un rubin de viaţă începu să palpite sub greutatea emoţiilor. Scoase sabia cu
mâner de aur încrustat cu diamante picurate de curcubeu şi începu a o roti vitejeşte în aer.
Ca la o chemare tăcută, vântul, cristalele, lumina şi curcubeul se contopiră într-o tornadă
de lumini ce o închise pe zgripţuroaică în carcera culorilor.
În timp ce feciorul mergea fericit spre iatacul domniţei Luna, stelele argintii îi
binecuvântau existenţa, transformându-l în măreţul Rege Soare.

Ana – Maria Brînzoiu,

clasa a VI-a B

29
 Corul primăverii

În călimara infinită a cerului, lumina întinează norii pufoşi cu sclipiri

diafane de curcubeu. Încă somnoros, soarele îşi limpezeşte privirile aurite în broboanele
minuscule de rouă adunate în căuşul crengilor, apoi îşi scutură pletele de foc, risipind
voia bună deasupra pădurii cenuşii.
Alintaţi, copacii se-ntind cu ramurile lor îndrăzneţe până la cer, salutând
recunoscători mărinimosul soare. Pământul reavăn tresare uşor, recunoscând îndată
semnele primăverii după care tânjise atâta amar de vreme. Sub atingerea călduţă a
vântului hoinar, toate vietăţile codrului simt că se întâmplă ceva deosebit.
Încet-încet, încurajate de blândeţea razelor primăvăratice, păsărele ciufulite îşi fac
apariţia. Mai îndrăzneaţă, o mierlă zglobie scapă un cântec tremurat, de bucurie. Speriat,
un cuc ameţit îşi strigă iute numele, de teamă să nu-l uite. Îi răspund imediat câţiva fraţi,
liniştindu-l. Dar mierla cu ochii ca două boabe de piper înţelege că domnia nemiloasă a
iernii a luat sfârşit şi se grăbeşte să-i adune pe toţi în poiană, luându-şi zborul şi
împrăştiind vestea deasupra întregului codru încă amorţit.
Primul a sosit un stol de cocori care s-a oprit obosit pe ramurile cafenii ale
bătrânilor copaci de la marginea poienii scăldate în lumina diamantină. Apoi a venit o
familie de sturzi cu ciocuri aurii şi cu triluri dantelate. Acestora li s-au alăturat celelalte
mierle soprane, vrăbiuţele gureşe şi barza, care tocmai îşi luase licenţa la muzică.
A venit şi un iepure. Barza l-a ascultat şi a decis că li se poate alătura,
fiind portrivit ca tenor. Iepurele s-a bucurat nespus şi, ca să nu se simtă singur şi-a chemat
tovarăşii în ajutor, ariciul-ghemotoc şi domnul castor-constructor, pe post de
instrumentişti. În ultima clipă şi-a făcut apariţia şi un broscan ca smaraldul, un foarte bun
bariton.
Corul a început să repete melodia şi astfel Primăvara a simţit că poate să li
se alăture. Bucuroasă, a început să cânte şi ea, iar crudele fire de iarbă şi firavii ghiocei
şi-au scos imediat căpşoarele să-i asculte.

30
 Văzând că este primită cu atâta căldură, Primăvara şi-a dat seama că în
fiecare an poate veni cu drag să cânte pretutindeni fericirea de a trăi.

Maria - Magdalena Milca,

clasa a V-a C

31
 Medicamentul

Era o zi obişnuită de vară. Soarele auriu strălucea pe bolta azurie, iar florile
zâmbeau. Micuţa mierlă zbura liniştită, încercând să vâneze câteva gâze neatente pentru
puişorii săi.
Deodată, ea aude pe cineva plângând. Bufniţa cenuşie, care de obicei era atât de
tăcută, acum suspina adânc, de i se scuturau toţi fulgii. Mierla a întrebat-o ce i s-a
întâmplat. Aceasta i-a răspuns că s-a săturat să mai stea trează toată noaptea şi să nu-i ţină
şi ei cineva companie. I-a explicat că e dornică să cunoască lumea, să-şi facă noi prieteni.
În acest scop, şi-a făcut un program regulat de somn noaptea, dar, cum apar zorii, ea
doarme în continuare şi nu mai are timp să lege prietenii.
Mierlei i-a venit o idee. S-a dus la înţeleptul vultur pleşuv să-l roage s-o antreneze
pe biata bufniţă şi să-i facă un alt program până când aceasta reuşeşte să stea trează măcar
o parte din zi.
Zis şi făcut! Ei au încercat să o ţină pe bufniţă trează. În zadar învăţa sărmana
tehnici de concentrare a atenţiei şi de odihnă activă, căci diminineaţa cădea în somn
adânc. Mai rău au obosit-o!
Apoi, vulturului i-a venit o idee. Şi-a dat seama că râsul este cel mai bun
medicament. Maestrul guguştiuc a învăţat-o nenumărate glume pe bufniţă şi a exersat cu
ea, constatând că era tare talentată.
Într-un revărsat de zori, mierla a convocat toate vietăţile pădurii, precizându-le că
vor participa la o întâlnire-surpriză. Bufniţa cenuşie, fiind dornică să le spună glumele
învăţate, ba chiar şi altele inventate de ea, i-a amuzat pe toţi. Acest lucru a ţinut-o trează
şi astfel, a reuşit să-şi facă noi cunoştinţe. În final, dându-şi seama că a reuşit, pasărea şi-a
smuls toate penele din coadă de bucurie, apoi a adormit îndată.
De atunci, bufniţa a devenit pasărea cea mai înţeleaptă şi cea mai ascultată
dimineaţa. Chiar şi acum, puii ei încă mai zboară prin dreptul soarelui, zâmbitori şi puşi
pe glume.
Sebastian Sprinceană,
clasa a V-a C

32
 Cursa specială

Era o zi obişnuită de primăvară în aeroportul „Păsările migratoare”. Toate

avioanele erau plecate în cursă, mai puţin două: Cocorul, care efectua zboruri ziua şi
Bufniţa, cu zboruri de noapte.
La apus a apărut însă o problemă. Cocorul s-a certat cu Bufniţa deoarece fiecare
voia să facă acelaşi zbor, o cursă specială către Delta Dunării, dar niciunul nu era prea
încăpător pentru numeroşii pasageri.
Noroc că a venit avionul cu numele „Vulturul”, cel mai rapid şi cel mai mare, care
a stins gâlceava dintre cei doi. Acesta a îmbarcat imediat pasagerii şi a demarat în
trombă.
La jumătatea zborului, Vulturul nu a putut să evite o creangă prea înaltă a unui
bătrân copac noduros. Cu un ultim efort, în timpul prăbuşirii, el a reuşit să transmită un
mesaj disperat către aeroport.
Bufniţa şi Cocorul au plecat în ajutor. Ei au preluat călătorii şi i-au dus cu bine la
destinaţie. De data aceasta ei s-au înţeles de minune, descoperind că munca în echipă este
plăcută şi rodnică.
Vulturul a fost reparat, iar de acum încolo va avea mai multă grijă când pilotează.
Uneori, graba strică treaba, chiar dacă eşti cel mai mare şi cel mai rapid!

Cristian Alecu,
clasa a V-a C

33
 Îmi place să scriu

Îmi place să scriu. E ca şi cum ai picta. Dar mai mult sau mai puţin colorat.
Îmi place să creez.
Îmi place să readuc la viaţă vise sfărâmate de realitate. E mai simplu.
Îmi place să-mi doresc, dar fără să pot avea vreodată.
Îmi place să privesc fără să-mi dau seama.
Îmi place să fac baloane. De săpun şi de fericire.
Îmi place să visez cu ochii închizându-i deschişi.
Îmi place să-mi placă. Şi cred că îmi place şi să nu-mi placă. Nu ştiu sigur.
Îmi place să respir. Curcubeie.
Îmi place să înot. În cerneală sărată.
Îmi place să ard. De nerăbdare.
Îmi place să cânt. Când nu mă aude nimeni.
Îmi place să fug de realitate până obosesc, să iau creionul şi să desenez.
Îmi place să zbor, chiar dacă nu ştiu cum e.
Îmi place să fiu fericită. Şi tristă. Şi nehotărâtă.
Îmi place şi aia, şi aia, şi aia.
Şi totul se rezumă la: îmi place să scriu.
Pentru că scrisul le cuprinde pe toate după voia sufletului tău.

Romina Banu,
clasa aVIII-a B

34
 Artificial... sau natural?

Zilnic mă trezesc la aceeaşi oră târzie.

Zilnic mănânc acelaşi mic-dejun.
Zilnic mă îmbrac cu aceleaşi haine şi plec pe acelaşi drum.
Zilnic ajung în acelaşi loc, văd aceleaşi persoane şi parcă aud aceleaşi cuvinte.
Zilnic adorm la aceeaşi oră albă şi plină de frământări.
Zilnic totul e la fel. Sau, cel puţin, aşa pare.
Acelaşi parfum, aceeaşi cameră, dezordonată şi colorată.
Aceleaşi caiete, aceleaşi teme, aceleaşi materii şi aceleaşi exigenţe.
Şi mereu, mereu, alte gânduri... alte speranţe...
Diferite şi, parcă, aceleaşi. Ciudate, amestecate.
Niciodată nu ştiu sigur ce se află în mintea mea.
Deşi ştiu că o să ajung undeva, departe. Presimt asta.
O să reuşesc, o să fac ceea ce simt. O să ajung să fiu fericită.
Toţi vor asta, nu? Deşi puţini reuşesc.
Dar, pentru început, vreau să înţeleg
Tot ceea ce am nevoie şi nu ştiu să aleg.

Romina Banu,
clasa aVIII-a B

35

35
 Cuvintele lui

Odată, un om înţelept numit William Faulkner a aşternut aceste cuvinte în

paginile vieţii: „Poate că au avut dreptate când au pus dragostea în cărţi. Se prea poate ca
ea să nu existe în altă parte.” Probabil acest lucru este perfect adevărat. De ce? Deoarece
cuvintele izvorâte din suflet au cel mai clar şi mai profund înţeles când sunt aşternute pe
hârtie. Deoarece şi-a exprimat dragostea pentru cărţi, pentru filele,paginile, rândurile şi
cuvintele acelea scrise cu multă măiestrie de o mână tremurândă şi de o minte limpede şi
înţeleaptă. Acestea rămân întipărite în mintea cititorului şi îi îmbogăţesc sufletul, îl
înfrumuseţează.
Cuvintele. O împletire de litere şi sensuri, care pentru oamenii obişnuiţi
constituie doar un mijloc de comunicare. Pentru poet sunt oxigenul, puntea spre o altă
lume, o lume a lui. Prozatorul îşi odihneşte sufletul într-un hamac de fluturi ce îi
reprezintă viaţa, zborul, creaţia. Pe aripile lor sunt însemnate cu praf de stele mii şi mii de
cuvinte magice, cuvinte care au scopul de a călători spre sufletul cititorului. După prima
ninsoare, scriitorii împletesc din fulgi de nea un amurg al eternităţii, în care se oglindesc
toate operele lor. Noi, oamenii de rând, cei ce nu avem sămânţa geniului creator sădită în
suflete, le citim şi apoi le dăm uitării, pentru că niciodată nu le vom putea înţelege
adevăratul sens, adevăratul scop.
Însă Eminescu ne-a făcut să auzim graiul stelelor, al izvoarelor şi al codrilor.
El ne-a învăţat să simţim esenţele poeziei şi să le sădim şi în adâncul sufletului nostru. Ar
trebui să ne lăsăm cu toţii purtaţi de aripa fanteziei creatoare, să descoperim frumuseţea
lumii şi să ne hrănim din pâinea dulce a versului eminescian.

Romina Banu,
clasa aVIII-a B

36
 Vise în rate

Am fost şi voi fi mereu o visătoare. O naivă.

Visez că viaţa nu mă va dezamăgi.
Vreau să trăiesc puţin şi intens. Sau mult şi intens. Nu-mi plac finalurile.
Vreau să fac propriile greşeli şi să învăţ din ele.
Vreau să am încredere în mine, chiar şi când nu reuşesc.
Vreau să greşesc pentru că aşa voi învăţa, aşa mă voi maturiza.
„Nu încerca să îi mulţumeşti pe altii.
Încearcă să te mulţumeşti pe tine.”
Sufletul tău e fericit? Nu ştii? Întreabă-l.
Ai grijă de el. Ştii că el va avea grijă de tine.
Probabil eu l-am neglijat. De aceea nu îl înţeleg.
Nu vreau să cresc.Vreau să fiu mereu copil, deoarece copiii sunt fericiţi.
Şi fericirea e molipsitoare.

O altă învălmăşeală de gânduri, cuvinte şi fraze.

Şi uneori mă întreb:
Oare când voi creşte?
Când voi face şi eu
Ceea ce trebuie?

Romina Banu,
clasa aVIII-a B

37
 De vorbă cu primăvara

Mergeam într-o zi către casă. Pe drum mă tot gândeam dacă am lucrat corect la
testul de la limba româna. Avusesem de creat o compunere despre primăvară.
Când am ajuns acasă, i-am prezentat mamei toate ideile pe care le folosisem.
După ce am terminat temele, m-am aşezat în pat şi am adormit. În vis mi-a apărut o
zână. Era frumoasă şi tare mlădioasă. Avea ochii turcoaz şi părul bălai, presărat cu
diamante. Faţa-i era albă şi strălucitoare ca lacrima. Buzele ei erau fermecătoare. Ea era
Primăvara.
Când s-a apropiat mai mult de mine, am întrebat-o:
- De unde vii, prinţesă fermecată?
- Dintr-un tărâm al florilor! zise cu o voce blândă zâna.
- Îmi arăţi şi mie unde este acest ţinut?
- Nu poţi merge decât dacă ai intenţii pure!
- Sunt sinceră şi îţi spun că nu am nicio idee nesăbuită, nu doresc să distrug
tărâmul tău.
- Hai, să mergem atunci!
Primăvara m-a luat de mână şi printr-un portal străveziu am păşit în împărăţia ei.
Pretutindeni se zăreau flori gingaşe şi parfumate. Am aflat că una dintre ele era a mea,
deoarece fiecare reprezenta inima unui om. Până la urmă am găsit-o pe cea care
îmi aparţinea. Era un trandafir galben ca soarele. Am întrebat-o pe zână dacă îl
pot lua şi ea mi-a spus că fiecare petală înseamnă o părticică din suflet, dar...
Deodată am simţit cum cineva îmi spulberă visul. Era mama care dorea să
mă trezească să merg la şcoală.
La ora de limba română am aflat că primisem nota zece, deoarece creasem un text
interesant şi original.
Miruna Budoiaş,
clasa aVI-a B

38

38
 Muntele, un mire sihastru

Oriunde te-ai duce, nicăieri nu vei găsi un loc aşa de plăcut cum este cel de la
munte. Privesc de sus priveliştea ce mi se deschide ca o carte misterioasă. Vârfurile
ascuţite ale brazilor se pierd spre cerul de un albastru infinit. Munţii îşi împing înălţimile
învelite în codru şi în văzduh. Ici-colo, stânci prăpăstioase îşi ridică din desişul verde
capetele pleşuve ca şi cum ar vrea să privească depărtările. Lipsite de vegetaţie, ele sunt
vizitate doar de caprele negre fugare.
Un râu şerpuieşte vijelios printre pereţii de stâncă, dărâmând brazi, prăvălind
pietre şi pierzându-se într-un vuiet groaznic în codru. Mă întreb de unde a găsit atâta forţă
să-şi croiască drum prin cremenea muntelui sihastru…
O adiere uşoară mă-nvăluie cu miros de răşină, iar brazii intonează o melodie
dulce. Şoaptele vântului călător peste codri sporesc misterul acestor clipe. Mai jos,
pădurile de foioase plâng şi, cu fiecare lacrimă de aur, îşi sporesc frumuseţea. Acestea
parcă îşi cheamă vizitatorii să se ospăteze cu zmeura parfumată.
Soarele păşeşte grăbit dincolo de piscul semeţ, temându-se că dintr-o clipă
într-alta norii îl vor acoperi. Aici, la munte, lumina este schimbătoare ca o copilă
capricioasă. Undeva, în depărtare, se văd norii dantelaţi ce urcă domol spre înălţime. Pe
nesimţite, o mână nevăzută aruncă peste natura-mireasă o maramă aurie. Mirele-munte se
înclină parcă, sărutându-i obrajii de purpură şi părul de stele.
O pace adâncă se lasă peste fire şi se continuă în sufletul meu plin de
încântare.

Miruna Ilie,
clasa aVIII-a B

39

39
 Marea iubire, Eminescu

Viaţa i s-a scurs ca nisipul dintr-o clepsidră,

Rămânând în urmă frumoasele lui poezii
Care ne încântă serile cu lună plină,
Chiar şi pe noi, dulci şi firavi copii.

Eminescu a trecut prin viaţă ca un fulger,

Luminându-ne calea
Ca un Luceafăr strălucitor şi sihastru,
Veghind şi astăzi deasupra acestei lumi.

Îi ducem mai departe lumina cerească,

Citindu-l, iubindu-l duios peste timp.
Noaptea nu-şi va aşterne hlamida albastră
Peste-al poeziei etern anotimp.

Dan Elisa Maria,

clasa a V-a A

40
 Pucioasa, 13 februarie 2010

Dragă Andrei,

Nu-ţi voi dezvălui numele meu. Nu contează cine sunt. Consideră-mă un

prieten. Mă bucur că ai scris despre ce ţi s-a întâmplat. Ştiu că nu este uşor. Dar în
situaţia ta, tăcerea nu ar fi fost o soluţie, „un prieten adevărat care nu te trădează
niciodată”. Stau şi mă gândesc uneori ce scurtă e viaţa unui om. Este precum o stea.
Începutul este întotdeauna unul misterios şi strălucitor, asemenea astrului ceresc ce
luminează pe mantia întunecată a nopţii. Mai târziu, încet-încet, aceasta îşi pierde
luminozitatea din primele zile şi dispare neajutorată. Cea mai frumoasă perioadă, atunci
când străluceşte şi are putere, este copilăria. Dar ce se întâmplă când aceasta îţi este
furată de un mesager necunoscut, apărut ca din senin din negura timpului?
Despre HIV şi SIDA s-au scris şi s-au spus foarte multe lucruri în mass-media.
Se fac în permanenţă statistici, campanii de informare în legătură cu acest subiect. Însă ce
poţi face tu în această situaţie?
Trebuie să crezi că vei învinge. Nu te lăsa doborât atât de repede! Ţi-e teamă că
nu vei reuşi să visezi la un nou început. Ţi-e temă că o dată cu apusul soarelui se va
încheia capitolul final al vieţii tale. Îţi este frică de singurătate, de faptul că nu vor
înţelege. Eşti sigur că ei vor pleca şi te vor lăsa vulnerabil în faţa acestui blestem.
Prietenii adevăraţi sunt asemenea stelelor. Nu-i vezi întotdeauna, dar ştii că sunt acolo
mereu. Aceştia vor şti că nu vor căpăta virusul, dacă vor fi alături de tine. Nu uita de
familia ta! Crezi că şi ei vor fi la fel de ignoranţi şi pasivi la ceea ce ţi s-a întâmplat?
Priveşte pentru o clipă în sufletul lor. Nu poţi cunoaşte ce război de sentimente se duce în
inima lor. Deşi încearcă să pară tari, o durere de nedescris a invadat deja fiecare parte din
ei la gândul că te vor pierde.
Şi totuşi…
Chiar dacă într-o zi vei pleca, vei păşi uşor către un alt Univers, este normal.
Toţi ne îndreptăm spre El, unii cu paşi mărunţi şi lenţi, alţii mai repede. Îţi este greu să

41
accepţi asta. Dar aminteşte-ţi un lucru: nimic nu este întâmplător. Fii încrezător! Trăieşte
cum poţi mai bine fiecare clipă! Zâmbeşte în fiecare minut, pentru orice ţi se întâmplă!
Priveşte lumea în fiecare zi ca şi când nu ai vedea-o pentru întâia oară! Bucură-te de
fiecare gest pe care îl fac cei din jur pentru tine! Opreşte-te şi lasă mireasma îmbătătoare
a florilor să te învăluie! Continuă să visezi! Nimeni nu va putea să ţi le răpească vreodată.
Visele îţi aparţin. Şi este important să nu renunţi niciodată la ele, fiindcă îţi pot reda
speranţa unui nou început. Visează că vei câştiga bătălia cu acel mesager întunecat! Ai
încredere în forţele tale! Ai încredere că vei reuşi! Niciodată nu spune „niciodată”!
Sparge bariera dintre posibil şi imposibil! Vei vedea că undeva, la graniţele lor, există o
cale prin care poţi fi salvat. Poate nu ai aflat, dar există persoane care s-au vindecat de
SIDA. Cum poţi explica acest lucru? Un miracol? Într-adevăr, şi medicina a avansat. Dar
acestea au avut ceva de care tu ai nevoie: „Omul nu poate descoperi noi oceane câtă
vreme nu are curajul de a pierde din vedere ţărmul” (Andreè Gide). Curaj! Îndrăzneşte să
speri că totul nu a fost decât un coşmar! Întăreşte-ţi credinţa! Să nu te gândeşti vreodată
că El a uitat de tine. În aceste momente de cumpănă, când o uşă îţi este închisă, o alta îţi
este larg deschisă.
Poate ţi se pare ciudat că un necunoscut îţi scrie. Să ştii că undeva, cineva care
te iubeşte şi care îţi doreşte să fii fericit echivalează cu un punct de sprijin, cu care,
asemenea lui Atlas, poţi susţine lumea. Imaginează-ţi că şi alte persoane au aflat despre
tine şi acum îţi scriu. Cu ajutorul lor poţi face totul.
Îmi doresc să te cunosc într-o zi. Să ne plimbăm pe ţărmul mării, să înfruntăm
împreună valurile spumoase, atotcuprinzătoare. Prin noi să se perinde imagini diafane în
apa pură, în care vei îneca acele momente.
Viaţa este o provocare din care trebuie să ieşi învingător!

Cu drag,
Un locuitor al planetei Terra

Andreea Solomon,
clasa aVIII-a B

42
 Suntem cuvintele...

Cuvintele au o putere magică. Pătrunzând în lumea lor, cu greu te mai poţi

desprinde, frumuseţea şi pasiunea lor atrăgându-te până în străfunduri.

Înşirate unele lângă altele, ele pot crea valori artistice, opere de preţ pentru
mintea şi sufletul cititorului. Separate, pot construi sentimente reci, nesiguranţă sau
timiditate, însă pot exprima şi laude, regrete, bucurie.

Cuvântul sugerează trăiri intense, nelinişti. El poate fi uneori înţeles greşit, te

poate coborî, te poate urca, te poate jigni, te poate lăsa indiferent..., însă de cele mai
multe ori el te poate ocroti, te poate linişti, te poate alina, fiindu-ţi unul dintre cei
mai buni prieteni. Puterea cuvântului este departe de înţelegerea noastră şi totuşi ne
încăpăţânăm să-l strivim cu înverşunare în cele mai contorsionate asocieri.

Amestecate, cuvintele n-au niciun rost. Sunt precum perlele risipite din firul rupt
al unui colier. Înşirându-le cu migală, pasiune şi imaginaţie poţi re-crea o bijuterie demnă
de a fi purtată cu mândrie.

Trăim prin cuvinte, visăm în cuvinte, minţim cu sau fără cuvinte, iubim printre
cuvinte, suntem cuvintele pe care le rostim.

Ioana Diaconescu,
clasa aVII-a C

43
 Zbor frânt

Ochi împăienjeniţi de neclaritatea unei nopţi pustii... Pustietate în tine, pe străzi,

în cer şi dincolo de el. Ştiu că te temi. Lumina dimineţii te îmbată cu regret. Nu vrei să
regreţi, dar o faci. Ai vrea să poţi uita de tot ce te face să te fereşti de tine. Ai vrea să
spargi monotonia unei dimineţi târzii, rătăcită în cerşafuri şifonate de tremurul tău. Ai
vrea să cunoşti extazul şi să zburaţi împreună către ceaţa de dincolo de real.
Te îndrepţi pierdut către masa dezgolită de inocenţă şi smulgi un şerveţel şifonat.
Îl desfaci ca şi cum ai fi sigur că sub învelişul gri, de la fumul de ţigară, vei găsi un
refugiu. Crezi că acolo se află onoarea, esenţa unei dimineţi şi extazul din ceaţă. Înghiţi
repede nimicul care te fascinează.
Iluzii... întuneric... expectativă. Aştepţi momentul în care poţi uita de tine, de noi,
de realitatea acestei dimineţi care îţi zâmbeşte malefic. El vine. Tu îl îmbrăţişezi. Umbre
şi şoapte te strigă de dincolo de geamul aburit de tristeţe. Petreceţi împreună şi credeţi că
eternitatea se naşte din voi.
Cât durează eternitatea? Nu ştii, dar nici nu vrei să pierzi o eternitate ca să afli.
Nici eu nu ştiu, dar pot spune că ea există în luciditate.
Lumina încearcă să pătrundă sfioasă în camera ta îmbibată de agonie. Marginea
patului este refugiul tău şi te înghesui în el. Nu este destul loc pentru tine şi egoul tău. Tu
nu îţi dai seama, dar împreună eliberaţi un eon în care se răsfrânge destinul tău... Ai vrea
să-l cunoşti.
Te întinzi în pat şi tremuri. Nu-ţi este frig. Nu vrei să adormi fiindcă ştii că
somnul te apropie de dimineaţa unor zori rătăcitoare. Îţi îngropi ziua într-o ţigară. Îţi curg
lacrimi ce îţi brăzdează obrazul ars de focul unei alte eternităţi pierdute, dar nu ştii că
plângi. Cazi tremurând cu capul pe salteaua tare. Nu simţi durerea.

44
 O siluetă mică şi neagră se conturează dincolo de pleoapele tale, care par că încă
clipesc. Se îndreaptă încet, dar convingător către tine. Zâmbeşte. Deodată începe să strige
şi să arunce în tine cu regrete şi agonie. Regretele devin cioburi. Cioburile se preschimbă
sfios în uitare şi uitarea în iluzie. Te întrebi: tu ce eşti sau ce ai ajuns? Tu eşti iluzia.
O zi din viaţa ta se termină brusc, gata să reînceapă.
Eu de ce scriu despre tine? Oare te cunosc? De ce irosesc timp din eternitatea mea
să te critic?
Nu te cunosc, chiar dacă te-aş putea recunoşte. Poate că nu irosesc timp
criticându-te şi doar vreau să descopăr un univers greu de înţeles. Tu te refugiezi în
droguri. Eu în cuvinte. Tu tremuri când încerci să perturbi liniştea de dincolo de fereastra
ta translucidă. Eu zâmbesc atunci când o iau în braţe şi o sărut naiv. Tu eşti o iluzie în
uitare – eu un suflet sincer în trăire.

Nu ştiu unde eşti, doar că întind acum mâna spre tine, sperând că o vei putea
strânge în mâna ta. Nu contează dacă eternitatea va trece pustie pe lângă mine fără să îi
pot zâmbi.
Un fulger violet înfloreşte pe cer şi se scutură ca o tufă de lilieci nervoşi.
Pământul începe să miroasă a ploaie.
Te caut în uitarea nopţii şi te recunosc. Stai dezgolit de prejudecăţi, dezgolit de
tine şi de realitate. Îmi apuci mâna şi te ajuţi de ea ca să te ridici din prăpastia unui nou
eşec. Ochii tăi gri trec dincolo de mine şi transcend şi vidul în care se pierd. Mă strângi în
braţe şi îţi simt pulsaţia tainică ce păstrează fremătând ritmul acestei nopţi violete.
Noaptea ne copleşeşte şi uităm să fim iluzia şi sufletul sincer. Suntem doar „noi”.
Tricoul tău negru este umezit de dorinţa de schimbare ce încearcă să
înmugurească în tine. Blugii foarte strâmţi îţi acoperă picioarele slăbite de drumul către
pierzanie. În ale tale skate-uri prăfuite de scrumul de ţigară şi de amintirea unei
experienţe cenuşii păşesc debusolaţi tineri ca şi tine. Nu ştiu ce caută, dar cred că găsesc.
Eşti obosit de tine şi de vocea care îţi spune că poţi fi fericit – păcat că nu te
anunţă pentru cât timp – adormi... încă în braţele mele.

45
 Dimineaţa ne găseşte îmbătaţi de parfumul zorilor. Nu te temi de lumină şi de
monotonia dimineţii. Strigi că ţi-ai uitat şerveţelul acasă şi, chiar dacă ai vrea să trăieşti o
altă zi de depravare, îţi impui să nu o faci.
Obrajii ţi se înghesuie în partea superioară a feţei. Tu nu ştii, dar eu văd: zâmbeşti.
Închei suspinând un alt episod din viaţa eroului meu. El este tânărul rătăcit în
cercul vicios din spatele blocului sau scrijelit de inconştienţa lui. Îl numesc erou pentru că
scriu un roman. Fiecare roman trebuie să aibă un erou, nu? Eroii salvează vieţile
oamenilor lipsiţi de apărare, dar v-aţi întrebat vreodată... pe ei cine îi salvează? Eu da.
Noaptea învăluie oraşul în tăcere. E timpul să plec spre eroul meu. Ştiu că o să îl
întâlnesc ca să îl pot salva. De ce cred asta? Este deja pierdut în delirul unei vieţi irosite...
Nu mă pot gândi la eşec, pentru că ar exista două personaje asemănătoare în roman.
Romanele mele au finaluri fericite. Trebuie să aibă.
Îmi întâlnesc eroul într-un colţ de stradă. Stă ghemuit şi tremură. Nu mă
surprinde. Îl iau în braţe şi povestea mea prinde viaţă.
Caută-ţi şi tu eroul, poate îl vei putea salva de iluzia ce îl devorează ca o pedeapsă
fără spaţiu şi timp! Deschide ochii!

Ruxandra Diaconescu,
clasa aVIII-a B

46
 Cuvinte tăcute

Eşti singur în pustiul întunericului,

Tăcerea urlând în tine, în noi, în suflete
Şi, poate, în vise,
Tăcerea cuvântă în mii de limbi,
Inundându-ţi trupul cu spiritualul nestatornic…
al cuvântului.
Cuvintele aleargă desculţe şi îşi înţeapă tălpile
În pietrişul aleei.
Tu le săruţi şi îţi umezeşti buzele
Cu sângele lor sărat.
Ele şchiopătează,
Nu îţi calcă sărutul.
Tu îţi imprimi pe vârful limbii
Esenţa cuvântării.
Şi strigi, şi îţi simţi plămânii arzând, şi cauţi refugiu, şi…
Brăzdezi o foaie de hărtie
Cu litere mici şi pronunţate.
O inunzi cu lacrimi…
Şi tăcere.
Încă şopteşti cuvinte
Rostite rar,
Dar neauzite de nimeni.

Ruxandra Diaconescu,
clasa a VIII-a B

47
 Trăind printre slove vii

Între cititor şi carte se înfiripă o relaţie puternică încă de la prefaţă. Prin şoaptele
tremurânde ale lectorului, slovele prind viaţă. Cartea trăieşte prin cititor, presărându-i
inima cu praf de sentiment şi mintea cu cristale de cunoaştere.
O carte îşi pierde în timp bruma de viaţă suflată de autor asupra paginilor sale.
Ea trebuie reînviată prin glas, prin dorinţă, prin idee. Toată magia cărţii se dezlănţuie
atunci când mesajul acesteia este corect receptat. În unele creaţii, cititorul se regăseşte pe
sine, în altele, universurile paralele se contopesc în plauri de basm, dând naştere unei
lumi îndrăzneţe, originale: visul.
Întotdeauna când citesc simt legătura dintre mine şi carte. Cartea respiră viaţă
prin mine, cuvintele parcă mi se topesc în valurile minţii, iar eu plutesc pe aripi vrăjite
dincolo de limitele reale, spre destinaţii nebănuite şi trăiesc momente de fericire, durere,
extaz şi speranţă odată cu fiecare filă întoarsă. Când o închid, totul se spulberă într-o
dulce nostalgie, dar parfumul ei îmi rămâne în memorie şi mă poate duce înapoi oricând,
de parcă visul ar fi fost aievea.
Îmi dau seama că omul a inventat un lucru minunat: scrisul! Slovele cărţilor
trăiesc prin noi, iar noi trăim prin ele!.

Adelina Niculescu,
clasa a VII-a C

48
 Al treisprezecelea trandafir

Aştepţi mereu, în zadar,

Ceva ce nu va exista...
Părăseşte noaptea fără de stele din mintea ta
Şi urmează o clipă lumina lumii banale!

O eternă simfonie, de ţipete-n delir,

Auzi în pacea nopţii din grădină.
O văduvă neagră, transformată într-o roză,
Te atrage cu o mireasmă otrăvită.

Trista fericire din ale ei petale

Stârneşte un fior sonor în sufletul tău...
Uită măcar o dată de gândurile tale
Şi îndrăgosteşte-te pentru o noapte, din nou!

Nu mai există simpatie pentru nimic.

Tu doar iubeşti să negi continuu tot ce simţi.
Este un dans ameţitor al sorţii
În care tu eşti doar un începător...

Încă porţi rotund pe obrazul tău

Sărutul ei fierbinte din amurg.
O stranie legătură a început atunci
Şi tu o păstrezi, asemeni unei sacre amintiri
A celui de-al treisprezecelea trandafir.
Andreea Solomon,
clasa a VIII-a B

49
 Soare la miezul nopţii

Nu există o altă cale de a simţi...

O rază de soare incoloră în sufletul tău
Respiră pentru o ultimă dată aerul a ceea ce tu numeşti normalitate.
O nouă eră se apropie curând.

Ce vezi acum?
A devenit luna purpurie,
Şi cerul un verde violent?
Este doar a doua parte a zilei.

Nu-ţi fie teamă!

Este doar o altă cale de a fi liber.
Ţipă şi visează,
Dar nu uita să trăieşti!

Evadează din propriile gânduri,

Învaţă arta unei vieţi perfecte.
Fii atent să nu te îneci în falsele iluzii ale trandafirilor,
Nu vei mai avea altă şansă de a supravieţui!

Ce simţi acum?
Este mai mult decât ai crezut
Şi nu poţi trăi în acest haos de lumini?
Îţi doreşti să pleci departe...

Aştepţi în zadar.
Nimeni nu va putea să lupte cu ceva ce nu există.

50
Nebunia este mai puternică decât toţi.
Nu există un remediu pentru regatul ei.

Andreea Solomon,
clasa a VIII-a B

51