Nu ti cer un lucru prea cu neputinta-comentarii

Tema generală

a celor 16 psalmi o constituie raportul spiritual dintre om şi Divinitate,definirea omului şi a Divinităţii,

precum şi a relaţiei dintre aceştia. în Psalmi, Argheziexprimă o viziune complexă asupra legăturii
sprirituale dintre om şi Dumnezeu, areatitudini foarte variate privind atât omul, cât şi Divinitatea, care
întruchipează diferiteipostaze.în raportul omului cu Dumnezeu, în viziunea lui Tudor Arghezi, se pot
sintetizaurmătoarele atitudini esenţiale:

neliniştea, lauda, ironia, revolta, acuza, nădejdeacredinţei.

Psalm V. „Nu-ţi cer un lucru prea cu neputinţă” este un apel al inteligenţeidesnădăjduite. Prezenţa
sacrului este singurul său dar râvnit. Invocarea lui este oîncercare de a-l scoate din neantul ascunzişului
său. Dar este, oare, posibilă revelarea?Este cu putinţă ca „ tăcerea sacrului să se rupă? Nimic mai tragic
pentru inteligenţaînsetată de infinit decât această „tăcere”. Dumnezeu ascuns în această „tăcere” este
onegare a omului cuvântător.Ipostaza de deus absconditus[Deus absconditus" (Dumnezeu care se
ascunde) este oidee regăsită la ambii psalmişti, numai că David îl vede pe Dumnezeu undeva,
departe,într-o cetate izolată de lume, pe când Arghezi consideră că Dumnezeu se ascundeintenţional de
om, încuindu-se cu lacăte şi drugi ca omul să nu poată ajunge la El:] ecel mai bine reliefată în psalmul
Nu-ţi cer un lucru prea cu neputinţă…, în caresuferinţa derivă din absenţa divinului. Tăcerea cumplită a
tăriilor, robia eternităţii şirefugiul în timpul istoric oprimant, sugestia extincţiei, a „veacurilor care pier”
pun învaloare conştiinţa unui poet însingurat, ce resimte cu dureroasă acuitate spaima denefiinţă şi
durerea de a-şi resimţi propria însingurare: „Nu-ţi cer un lucru prea cuneputinţă/ În recea mea-ncruntată
suferinţă./ Dacă-ncepui de-aproape să-ţi dau ghes,/Vreau să vorbeşti cu robul tău mai des.// De când s-a
întocmit Sfânta Scriptură/ Tu n-aimai pus picioru-n bătătură/ Şi anii mor şi cerurile pier/ Aci sub tine,
dedesubt, subtcer”. Viziunea apocaliptică pe care poetul o conturează liric în acest psalm rezultătocmai
dintr-o astfel de perspectivă a „nearătării” divinităţii. Un gust de cenuşă, odinamică inertă a negativităţii
şi un regres în lumea impură a materialităţii se facsimţite aici. Sfâşierea poetului rezultă, astfel, tocmai
din absenţa semnului venit din partea dumnezeirii. Poetul nu se simte deloc un ales; de-aici drama sa,
suferinţa sa purceasă din lipsa mesajului divin. Comunicarea om/ divinitate e exclusă ori măcar pusă sub
semnul întrebării: „Când magii au purces după o stea,/ Tu le vorbeai – şi se putea./ Când fu să plece şi
Iosif,/ Scris l-ai găsit în catastif/ Şi i-ai trimis un înger de povaţă –/ Şi îngerul stătu cu el de faţă./ Îngerii
tăi grijeau pe vremea ceea/ Şi pruncul şi bărbatul şi femeea.// Doar mie, Domnul, veşnicul şi bunul,/ Nu
mi-a trimis, de cândmă rog, nici-unul…”. Poetul ne vorbeşte despre un timp de regres, de declin
aldialogului om/ divinitate. Omul nu mai regăseşte limbajul ce ar putea să-i definească propriile lui
aspiraţii spre infinit, spre absolut, şi-a pierdut capacitatea de a se mai rosti pe sine, esenţial şi pur.Cu cat
cautarea lui Dumnezeu devine mai apriga, cu atat scopul ei devine maidistant. Arghezi se razvrateste si il
acuza pe Dumnezeu de instrainare fata de om, defaptul ca nu se mai arata ca in timpurile biblice si, deci,
acesta este motivul pentru care

Psalm V. "Nu-ti cer un lucru prea cu neputinta" este un apel al inteligentei desnadajduite. Prezenta
sacrului este singurul sau dar ravnit. Invocarea lui este o incercare de a-l scoate din neantul ascunzisului
sau. Dar este, oare, posibila revelarea? Este cu putinta ca " tacerea sacrului sa se rupa? Nimic mai tragic
pentru inteligenta insetata de infinit decat aceasta "tacere". Dumnezeu ascuns in aceasta "tacere" este o
negare a omului cuvantator.
Chinuit de indoieli "Pari cand a fi, pari cand ca nu mai esti" (Psalm VI) neputand intelege tacerea de
stanca a unei divinitati care nu da nici un semn palpabil al existentei ei, poetul isi striga patetic apriga
dorinta in goana-i neostoita dupa o certitudine absoluta, cu o cutezanta inspaimantatoare:

"Singuri, acum, in marea ta poveste,

Raman cu tine sa ma mai masor,

Fara sa vreau sa ies biruitor.

Vreau sa te pipai si sa urlu; Este?

"Psalmul" 5 ("Nu-ti cer un lucru prea cu neputinta") evoca, pe fondul disperarii celui parasit, reiterarea
timpurilor cand totul se putea: "Cand magii au purces dupa o stea,

Tu le vorbeai - si se putea..."

. Nicaieri disperarea nu este mai profunda ca in acest psalm si ostracizarea omului mai acuta, absenta
divinului din lume mai lunga si amenintarea ca insusi timpul sa piara mai mare:

"De cand s-a intocmit Sfanta Scriptura

Tu n-ai mai pus picioru-n batatura

Si anii mor si veacurile pier

Aici sub tine, dedesubt, subt cer."

Psalm V. "Nu-ti cer un lucru prea cu neputinta" este un apel al inteligentei desnadajduite. Prezenta
sacrului este singurul sau dar ravnit. Invocarea lui este o incercare de a-l scoate din neantul ascunzisului
sau. Dar este, oare, posibila revelarea? Este cu putinta ca " tacerea sacrului sa se rupa? Nimic mai tragic
pentru inteligenta insetata de infinit decat aceasta "tacere". Dumnezeu ascuns in aceasta "tacere" este o
negare a omului cuvantator.

Înfiorat de zvonul transcendenţei, psalmistul caută modalităţi de comunicare, de dialog cu

o divinitate ce nu se arată, ce refuză să se reveleze în deplinătatea fiinţei sale. Ipostaza de

deus absconditus e cel mai bine reliefată în psalmul Nu-ţi cer un lucru prea cu neputinţă… în care

suferinţa derivă din absenţa divinului. Tăcerea cumplită a tăriilor, robia eternităţii şi refugiul
în timpul istoric oprimant, sugestia extincţiei, a “veacurilor care pier” pun în valoare

conştiinţa unui poet însingurat, ce resimte cu dureroasă acuitate spaima de nefiinţă şi

durerea de a-şi resimţi propria însingurare: “Nu-ţi cer un lucru prea cu neputinţă/ În recea

mea-ncruntată suferinţă./ Dacă-ncepui de-aproape să-ţi dau ghes,/ Vreau să vorbeşti cu

robul tău mai des.// De când s-a întocmit Sfânta Scriptură/ Tu n-ai mai pus picioru-n

bătătură/ Şi anii mor şi cerurile pier/ Aci sub tine, dedesubt, subt cer”. Viziunea

apocaliptică pe care poetul o conturează liric în acest psalm rezultă tocmai dintr-o astfel

de perspectivă a “nearătării” divinităţii. Un gust de cenuşă, o dinamică inertă a negativităţii

şi un regres în lumea impură a materialităţii se fac simţite aici. Sfâşierea poetului rezultă,

astfel, tocmai din absenţa semnului venit din partea dumnezeirii. Poetul nu se simte deloc

un ales; de-aici drama sa, suferinţa sa purceasă din lipsa mesajului divin. Comunicarea

om/ divinitate e exclusă ori măcar pusă sub semnul întrebării: “Când magii au purces

după o stea,/ Tu le vorbeai – şi se putea./ Când fu să plece şi Iosif,/ Scris l-ai găsit în

catastif/ Şi i-ai trimis un înger de povaţă -/ Şi îngerul stătu cu el de faţă./ Îngerii tăi

grijeau pe vremea ceea/ Şi pruncul şi bărbatul şi femeea.// Doar mie, Domnul, veşnicul şi

bunul,/ Nu mi-a trimis, de când mă rog, nici-unul…”. Poetul ne vorbeşte despre un timp

de regres, de declin al dialogului om/ divinitate. Omul nu mai regăseşte limbajul ce ar

putea să-i definească propriile lui aspiraţii spre infinit, spre absolut, şi-a pierdut capacitatea

Caracterul psalmului la cincilea (“Nu-ţi cer un lucru prea cu neputinţă”) poate deconcerta; dar nimic nu
trebuie să surprindă în confesiunile atât de schimbătoare ale poetului. Aici el îi reproşează familiar lui
Dumnezeu, într-o “relatare” anecdotică, pitorească, dar şi bosumflat copilărească, faptul că nu-şi mai
face simţită prezenţa: “De când s-a întocmit Sfânta Scriptură Tu n-ai mai pus picioru-n bătătură Şi anii
mor şi veacurile pier Aici sub tine, dedesubt, sub cer.” de a se mai rosti pe sine, esenţial şi pur.

Psalm V. „Nu-ţi cer un lucru prea cu neputinţă” este un apel al inteligenţei desnădăjduite. Prezenţa
sacrului este singurul său dar râvnit. Invocarea lui este o încercare de a-l scoate din neantul ascunzişului
său. Dar este, oare, posibilă revelarea? Este cu putinţă ca „ tăcerea sacrului să se rupă? Nimic mai tragic
pentru inteligenţa însetată de infinit decât această „tăcere”. Dumnezeu ascuns în această „tăcere” este
o negare a omului cuvântător.

Chinuit de îndoieli „Pari când a fi, pari când că nu mai eşti” (Psalm VI) neputând înţelege tăcerea de
stâncă a unei divinităţi care nu dă nici un semn palpabil al existenţei ei, poetul îşi strigă patetic apriga
dorinţă în goana-i neostoită după o certitudine absolută, cu o cutezanţă înspăimântătoare:

„Singuri, acum, în marea ta poveste,

Rămân cu tine să mă mai măsor,

Fără să vreau să ies biruitor.

Vreau să te pipăi şi să urlu; Este?

(Psalm VI)