UMFST „G.E.

Palade”
Masterat SCCD, 1

Poezia Psalm este publicata in volumul „Marea trecere” in anul 1924. In acest volum
regasim un eu conflictual, tulburat de nelinisti metafizice intr-un un univers scindat. Sursa
scindarii este insasi „salbaticia” eului, care, lasand in urma inocenta proprie copilariei, patrunde
in lumea framantarilor sterile ale constiintei. Intrebarile fara raspuns provoaca haos in raport cu
lumea exterioara. In Psalm, eul se prezinta prin lupta si suferinta in fata absentei lui Dumnezeu.
La inceputul poemului, eul liric se manifesta printr-o lamentare fata de durerea provocata de
departarea de un Dumnezeu necunoscut. In prima parte a strofei intai este evocat un timp al
inocentei – copilaria -„Cand eram copil ma jucam cu tine” - facandu-se referire la timpul
primordial al Genezei. Relatia cu Dumnezeu nu este una profunda: „fara sa-mi fi fost vreodata
aproape”, definitiva, ci una de descoperire: „si-n inchipuire te desfaceam cum desfaci o jucarie”.
Comparatia cu desfacerea unei jucarii releva cautarea mantuirii. In a doua jumatate a strofei,
Blaga explica: „Apoi sălbăticia mi-a crescut,/cântările mi-au pierit”. Asemeni lui Adam, izgonit
din Gradina Edenului, eul liric sufera o schimbare: „salbaticia mi-a crescut”, o referire directa a
iesirii din sacralitate. Suferinta acestei pierderi este relevata de imaginea „cantarile mi-au pierit”.
Strofa intai se incheie cu lamentarea „te-am pierdut pentru totdeauna în ţărână, în foc, în văzduh
şi pe ape.” Acest final, aparent definitiv- „ pentru totdeauna” – releva pierderea sacrului in
favoarea profanului, „tarana” lui Blaga putand fi o referire la tarana din care Dumnezeu l-a facut
pe Adam. Adam, fara suflul divin, nu ar fi fost decat pamant, iar eul liric percepe pierderea lui
Dumnezeu ca o revenire la teluricul anterior dumnezeirii. Lipsa manifestarii sacrului-
„singuratatea ta ascunsa” conduce inevitabil la instalarea profanului, caci sacrul si profanul sunt
doua stari existentiale care se exclud si se inlocuiesc reciproc.
Daca in prima strofa autorul deplange departarea de Dumnezeu, in cea de-a doua strofa
exista doua lumi distincte, bine delimitate: cerul si pamantul, viata si moartea. In deschiderea
celei de-a doua strofe, autorul spune: „ Între răsăritul de soare şi-apusul de soare sunt numai tină
şi rană.” Remarcam cuvantul „tina” care poate avea o dubla conotatie. In primul rand, poate fi o
referire la pamantul din care a fost creat Omul. In lucrarea Etica scrisa de filosoful olandez
Baruch Spinoza in secolul al XVII-lea, acesta noteaza: „Omul, deci, este ceva ce există în
Dumnezeu şi nu poate să existe şi să fie conceput fără Dumnezeu”. Asadar Omul, in absenta
divinitatii, revine la statutul initial, acela de materie. In al doilea rand, cuvantul „tina” are si
sensul de „prihanire”, de „pacat”. „Pierderea” lui Dumnezeu, „salbaticia”, simboluri ale
pacatului, au dus la intinare, „sunt numai tina”, iar consecinta pacatului este suferinta, „rana”.
Aflat in plina si continua suferinta, eul liric reclama inrudirea lui Dumnezeu cu moartea : „În cer
te-ai închis ca-ntr-un coşciug. O, de n-ai fi mai înrudit cu moartea decât cu viaţa, mi-ai vorbi”.
Ideea absentei lui Dumnezeu apare inca din secolul XVIII, in poezia lui Gerard de Nerval
„Hristos la maslini”. In epigraf, Nerval spune: „Dumnezeu a murit; cerul e gol. Plângeţi, copii,
nu mai aveţi tată.”, apoi, sub forma unei confesiuni a fiului lui Dumnezeu:
 „Prieteni, aflarăţi noua veste?
Eu m-am izbit cu fruntea de bolţile celeste,
Sunt plin de sânge, sufăr de-atâta timp, mă frâng,

V-am înşelat, abisul se-ntinde pretutindeni

Nu-i zeul la altare, şi-s jertfa lui, prieteni,
Nu-i Dumnezeu, Ah, nu e!”

Si Sartre, admirator al lui Nietzsche, afirma ca „Dumnezeu a murit”. El explica in eseul „Un
nouveau mystique” ca „Nu ar trebui să înțelegem prin asta că El nu există și nici măcar că acum
nu mai există. E mort: ne vorbea și a tăcut, acum îi atingem doar cadavrul.” La Blaga insa,
Dumnezeu nu este mort, ci este „inrudit cu moartea”. Dumnezeu nu este inchis intr-un cosiug, ci
este „inchis ca-ntr-un cosgiug”. Certitudinea existentei lui Dumnezeu apare in versul „ de-acolo
unde esti” , in care Blaga foloseste verbul „a fi” la indicativ, prezent, certitudine care este
imediat nuantata de atitudinea lui Dumnezeu din „mi-ai vorbi”, verb folosit la modul conditional-
optativ. Astfel, in Psalmul lui Blaga, Dumnezeu nu a murit, insa universul s-a polarizat in doua lumi
distincte, fara conexiune, o lume a sacrului si o lume a profanului.
In cea de-a treia strofa, tonalitatea se schimba. Eul liric cere prezenta lui Dumnezeu, cere sa-
si cunoasca menirea. „În spinii de-aci, arată-te, Doamne, să ştiu ce-aştepţi de la mine.” Versul
este o aluzie la episodul biblic de pe Muntele Sinai, in care Dumnezeu se infatiseaza intr-un rug
de maracini care arde in fata lui Moise si ii spune asteptarile sale de la oameni. Istoria insa nu se
repeta. Dumnezeul secolului XX ramane impasibil chiar si atunci cand eul se ofera sa-L
protejeze pe Creator: „Să prind din văzduh suliţa veninoasă/ din adânc azvârlită de altul să te
rănească subt aripi?” Imperturbabil in tacerea sa „ Esti muta, neclintita identitate”, Dumnezeu isi
este siesi suficient : „ nu ceri nimic. Nici macar rugaciunea mea.” Relatia dintre om si Dumnezeu
este profund afectata. Un Dumnezeu care refuza rugaciunile omului este un Dumnezeu strain,
care nu-si indeplineste rolul. Relatia absoluta cu Absolutul , in viziunea lui Kierkegaard, pune pe
cineva pe drumul spre dobandirea unei identitati superioare facuta posibila numai de Dumnezeu.
Deconectarea celor doua lumi insa duce la izolare, si in cele din urma, la alienare, o tema
centrala atat in traditia filosofica a secolului XIX, cat si in scoala existentialista a secolului XX.

In finalul Psalmului, Omul renunta la sine si incearca, prin moarte „Iata, e noapte fara
ferestre-afara” apropierea de Dumnezeul Mortii. Moartea este sugerata din primul vers al ultimei
strofe „Iata, stelele intra in lume”. Stelele, vehicule ale sufletelor, reprezinta un mod de
comunicare intre cer si pamant. In Moarte, Omul se dezbraca „de trup ca de-o haina pe care-o
lasi in drum.” Dumnezeu capata si in aceasta ultima strofa valente tanatice „ Dumnezeule, de-
acum ce ma fac? / In mijlocul tau ma dezbrac.” Alexandru Andriescu compara Psalmul blagian
cu Paslmul 103, in care Dumnezeu i se infatiseaza lui David, „ imbracat in lumina ca si cu o
haina”. El observa cum in Psalmul lui Blaga „Dumnezeul vietii este inlocuit de Dumnezeul
mortii”. Renuntarea la fiinta materiala sugereaza renuntarea la „tina” si „rana” din primele strofe,
insa aceasta renuntare nu pare sa conduca la revelatia mistica mult asteptata.

In Psalm, Lucian Blaga surprinde Omul aflat intr-o angoasa existentiala datorata
confruntarii cu vidul transcendental. Aceasta alimenteaza alienarea si nevroza. Eul aspira catre o
reintegrare cosmica, insa aceasta pare a fi incompleta. „Intrebatoarele tristeti” raman fara
raspuns, Dumnezeu ramane mut. Cele doua lumi raman distante, iar Omul nu reuseste nici prin
abandonul mistic crearea unei punti intre sacru si teluric pentru realizarea unei armonii
universale.