coala Naional de Studii Politice i Administrative

Facultatea de tiinte Politice

INTRODUCERE ÎN RELAIILE INTERNAIONALE

TITULAR DE CURS:

PROF. UNIV. DR. ADRIAN POP

Bucureti

2011

1
Domeniul Relaiilor Internaionale în ansamblul tiinelor Politice
Termenul de relaii internaionale se refer la totalitatea interaciunilor din
cadrul sistemului internaional i la domeniul de studiu care le cerceteaz.
Ca domeniu de studiu, Relaiile Internaionale studiaz relaiile dintre actorii
statali din cadrul sistemului internaional i interaiunile lor cu actori non-statali.
Domeniul aparine tiinelor Politice întrucât conceptele sale de baz sunt concepte
politice, iar metoda central de analiz este cea politic. Circumscriind aria de studiu în
sfera raporturile de putere dintre actorii internaionali, domeniul îi afirm specificitatea
fa de celelalte abordri din tiinele Politice, centrate pe raporturile de putere dintre
forele politice interne.
Tradiional, Relaiile Internaionale au fost definite în raport cu statul i cu
rzboaiele dintre state. În viziunea realist a lui Hans Morgenthau, Relaiile
Internaionale se ocup cu studiul raporturilor de putere dintre actorii internaionali.
Potrivit acestei abordri statul este considerat singurul actor al sistemului internaional i
singurul subiect de drept internaional. Treptat, Relaiile Internaionale au încorporat tot
mai muli actori i procese internaionale în domeniul lor de studiu.
Aspecte ale relaiilor internaionale au fost studiate înc din vremea istoricului
antic grec Tucidide. Ca disciplin autonom îns, Relaiile Internaionale aparin
secolului XX. Astfel, în 1900 aprea manualul lui Paul Reinsch despre politica mondial.
Dup Primul Rzboi Mondial, Relaiile Internaionale s-au cristalizat ca domeniu
academic distinct, odat cu înfiinarea primei catedre de Relaii Internaionale în 1919, la
Universitatea rii Galilor (Wales) din Aberystwyth. Relaiile internaionale au început
s fie predate la London School of Economics de ctre laureatul premiului Nobel, Philip
Noel-Baker, în 1927 înfiinându-se un departament de Relaii Internaionale în cadrul
acestei universiti.
Dup Al Doilea Rzboi Mondial, domeniul a cunoscut o dezvoltare prodigioas,
fiind cultivat cu precdere în SUA i Europa Occidental, dei coli de Relaii
Internaionale au aprut i în Asia i America de Sud.
Dup Rzboiul Rece, domeniul i-a continuat dinamica spectaculoas, prin
diversificarea continu i complexitatea cercetrilor operate în cadrul su.
Pe ansamblu, se poate spune c domeniul a evoluat dinspre Studiile Istorice
(istoria diplomatic) i Juridice (dreptul internaional) ctre tiinele Politice, rmânând
unul interdisciplinar. Prin natura sa interdisciplinar, domeniul întreine strânse legturi
cu: tiinele Politice, Filosofia, Istoria, Dreptul, tiinele Economice, Sociologia,
Geografia, Geopolitica, Studiile Strategice, Studiile de Securitate, Studiile de Arie,
Antropologia, Psihologia, etc.

Principalele subdomenii (ramuri) ale Relaiilor Internaionale sunt:

1. Istoria relaiilor internaionale: trateaz evoluia sistemului internaional. Ca
istorie a diplomaiei, subdomeniul îi are originea în operele lui Herodot i Tucidide.
Apariia i dezvoltarea dreptului internaional (Hugo Grotius, .a.) a îmbogit
subdomeniul cu noi concepte i teorii, creând o imagine mai coerent a istoriei relaiilor
internaionale.
2. Teoria relaiilor internaionale: opereaz cu definiii i concepte specifice i
prezint principalele coli de gândire proprii domeniului, accentuând specificul i
elementele distinctive ale fiecrei paradigme teoretice a Relaiilor Internaionale.

2
 3. Studiile strategice i de securitate: s-au autonomizat dup Al Doilea Rzboi
Mondial. Studiile de securitate trateaz modul în care se nasc, evolueaz, pot fi oprite sau
prevenite conflictele internaionale. Studiile strategice vizeaz capacitatea militar a
statelor (mai ales a celor care au importan major pe scena vieii internaionale),
capacitatea de proiectare a forei etc.
4. Analiza de politic extern: analizeaz inteniile prezumate ale statelor în
relaiile lor externe, ce presupun existena unor obiective, a unei strategii (a unui curs
planificat de aciune) i a unor aciuni ale statelor pentru materializarea lor. Dac admitem
c politica extern reprezint adaptarea permanent a statelor la mediul internaional,
atunci analiza de politic extern nu face altceva decât surprind modul cum este
operaionalizat aceast adaptare, în dinamica sa.
5. Economia politic internaional: are ca obiect de studiu statul ca actor
economic în sfera schimburilor internaionale, precum i locul, rolul i aciunea celorlali
actori semnificativi i concureni ai statului-naiune în sfera economico-financiar
(organizaiile internaionale guvernamentale, organizaiile internaionale
neguvernamentale, corporaiile transnaionale, etc).

Nivelurile de analiz în Relaiile Internaionale

Kenneth Waltz (1959) distinge trei categorii de factori care determin rzboiul, trei
niveluri de cauzalitate pe care le denumete „imagini”: indivizii; statele; i sistemul
internaional. În mod explicit, sintagma „nivel de analiz” a fost introdus de David J.
Singer (1961).
Pornind de la accepiunile diferite pe care i le-au conferit Waltz i Singer, conceptul de
nivel de analiz desemneaz: identificarea, izolarea i analiza unei entiti pentru a înelege
evenimente, procese i fenomene ale vieii internaionale (accepiunea propus de Singer);
i localizarea sursei explicaiei unor evenimente, procese i fenomene ale vieii
internaionale (accepiunea propus de Waltz).
Primul nivel de analiz – cel individual – explic evenimentele internaionale fcând
apel fie la particularitile indivizilor, fie la caracteristicile lor comune, altfel spus la
„natura uman”.
Cel de al doilea nivel de analiz – cel statal – explic evenimentele internaionale prin
natura statului sau a societii. Orientând explicaia ”din interior în afar” (inside  out),
aceast abordare consider c structura i procesele politice, economice i sociale din
interiorul statelor sunt responsabile pentru geneza proceselor i evenimentelor
internaionale. Principalele variabile independente luate în considerare la acest nivel sunt:
tipul de regim (democratic sau nedemocratic); structura i activitile economice
(economie liber de pia sau centralizat, tipul de producie intern, interesele legate de
accesul la materii prime i piee de desfacere); populaia (omogen sau fragmentat etnic,
religios, cultural, polarizat sau omogenizat socio-economic, coeziv sau nu din punct de
vedere identitar, etc); resursele; i caracteristicile societii (istorie, tradiii, valori).
Cel de al treilea nivel de analiz – cel internaional, sistemic – vizeaz sistemul
internaional în ansamblul su. Spre deosebire de nivelul al doilea, cel de al treilea nivel
orienteaz explicaia ”din afar în interior” (outside  in), pornind de la premisa c „statele
nu acioneaz, ci reacioneaz” la presiunile sistemului. În funcie de paradigma teoretic
îmbriat, principalele variabile independente includ structura, dinamica i
instituionalizarea sistemului.

3
 În accepiunea neorealist avansat de Kenneth Waltz (1979), structura unui sistem
internaional se refer la distribuia sa de putere, iar procesul su vizeaz tiparele i tipurile
de interaciune dintre prile sale componente.

Sistemul internaional

Noiunea de sistem internaional desemneaz mediul generat de interaciunea actorilor

internaionali. Noiunea se revendic din abordarea sistemic. Abordarea sistemic pleac de la dou
premise: faptul c între componentele întregului exist anumit legturi; i c aceste componente nu pot fi
înelese corespunztor decât dac sunt privite în ansamblul din care fac parte. Modelul abordrii sistemice
se aplic atât tiinelor exacte, cât i tiinelor sociale, inclusiv domeniului Relaiilor
I.nternaionale. Întrucât elementele componente ale sistemului, legturile i regulile sale de
funcionare sunt mai puin conturate îns în tiinele sociale, predictibilitatea sa în tiinele
sociale este mai redus comparativ cu tiinele exacte.

Abordarea domeniului Relaiilor Internaionale prin intermediul teoriei sistemelor

implic dou paliere: cel al elementelor sale componente – actorii internaionali – i cel al
raporturilor dintre ei, bazate pe interaciune. Transformrile la nivelul actorilor influeneaz
raporturile dintre acetia i, pe aceast cale, întregul sistem. Hedley Bull consider c
sistemul internaional sau sistemul de state se formeaz „atunci când dou sau mai multe
state au un contact suficient între ele i un impact suficient asupra deciziilor celuilalt pentru
a le face s se comporte – cel puin într-o oarecare msur – ca pri ale unui întreg”.

Sistemul internaional s-a format odat cu apariia unor sisteme locale care, extinzându-se, au intrat
în contact cu sisteme similare fie prin legturi panice, fie pe calea rzboiului. Rezultatul în timp al
acestei interaciuni, pe lâng fenomenul aculturaiei, îl constituie includerea sistemelor locale
respective într-un sistem mai larg, internaional, i transformarea lor în subsisteme ale noului sistem
internaional astfel creat. Un caz elocvent este cel al Europei. Europa – un sistem local care a evoluat el
însui – a ajuns prin expansiune i înglobarea altor sisteme în structura sa, centrul sistemului internaional,
împrejurare ce i-a conferit o dubl calitate: cea de iniiator al sistemului, i cea de factor reglator principal al
acestuia..

Odat atinse limitele geografice ale sistemului, evoluia sistemului s-a realizat prin intermediul
adâncirii interdependenelor din cadrul su, precum i prin apariia atât a unor noi actori, cât i a unor
noi categorii de actori internaionali. Prin urmare, are loc un proces concomitent de multiplicare i
adâncire a legturilor dintre elementele componente ale sistemului.

În funcie de distribuia puterii, sistemul internaional a cunoscut de-a lungul

timpului trei tipuri de polaritate, sau combinaii hibride ale acestora, i anume: sistemul
multipolar (în care exist cel puin trei centre de putere dominante); sistemul bipolar (în
care exist dou mari centre de putere dominante, fie dou ri, fie dou sisteme de
aliane bine închegate care se opun una celeilalte, aflându-se într-o stare permanent de
conflict politico-ideologic i militar), acesta fiind reprezentativ mai ales pentru perioada
Rzboiului Rece; i sistemul unipolar (situaie în care exist un singur centru de putere
care controleaz sistemul internaional).

4
Sistemul internaional contemporan poate fi descris ca unul:

- geografic închis;

- uni-multipolar; dei din punct de vedere militar exist o unic superputere – SUA –
exist mai multe centre de putere pe celelalte dimensiuni ale conceptului de putere
(economic, demografic, etc.) ce îi disput preeminena pe plan mondial: grupurile
puterilor emergente BRIC (Brazilia, Rusia, India, China) i BASIC (Brazilia, Africa de
Sud, India, China), noile puteri emergente precum Turcia, etc;

- care se autoregleaz prin redistribuirea permanent a puterii în cadrul su;

- competitiv, dar care impune cooperarea, chiar între adversari, pe fundalul

interdependenei dintre actorii sistemului;

- care evolueaz printr-un proces de structurare, destructurare i restructurare continu,

ce conduce la transformarea sa.

Actorii sistemului internaional

Actorii sistemului internaional sunt participanii relevani la viaa internaional. Din
punct de vedere istoric, actorii sistemului internaional au fost, rând pe rând: colectivitile
umane; oraele-state sau statele-ceti ale lumii antice greceti; imperiile sau statele-imperii
ale antichitii; structurile teritoriale atomizate i oraele-state ale evului mediu; i statul-
naiune sau statul naional modern.
În accepiunea modern, creia i-a dat expresie Anthony Giddens, statul-naiune
reprezint un „set de forme instituionale de guvernare care deine un monopol
administrativ asupra unui teritoriu cu granie demarcate precis, domnia sa fiind
sancionat prin lege, i care are controlul direct asupra mijloacelor de violen intern i
extern”. Definiia pornete de la teoria lui Max Weber potrivit creia trstura
distinctiv a statului-naiune modern o constituie deinerea monopolului asupra
mijloacelor de exercitare a violenei într-un teritoriu dat. Statul-naiune nu are numai
monopolul violenei interne, necesar meninerii ordinii sociale existente, ci i pe cel al
violenei externe, statul fiind singurul capabil s declare rzboi. În sistemul internaional
contemporan, statul-naiune a devenit principala form de guvernare.
Atributele principale ale statului-naiune, în afara deinerii monopolului violenei
legitime sunt populaia, teritoriul, suveranitatea guvernului asupra ambelor i recunoaterea
acestei suveraniti de ctre ceilali actori internaionali.
Suveranitatea reprezint condiia pentru ca un stat s nu fie supus unei autoriti mai
înalte. Ea este legat, dar distinct, de condiia ca un guvern s fie liber de orice
constrîngere politic extern (în Commonwealth, de pild, fiinau state mici ce erau
suverane, fr ca guvernele lor s fie independente). Distincia este esenial pentru
înelegerea statutului unor cvasi-state precum Autoritatea Palestinian (înainte de
legitimarea Hamasului la guvernare prin vot democratic), colonii i teritorii sub tutel.
Dezvoltarea economico-social a condus, pe de o parte, la consolidarea statului
naional ca principal actor al sistemului internaional i singurul cu drepturi depline

5
(singurul care încheie tratate, declar rzboi, incheie pacea etc.), iar, pe de alt parte, la
multiplicarea atât a tipurilor de actori, cât i a raporturilor dintre acetia.
În prezent, din categoria actorilor sistemului internaional fac parte atât actori statali –
statele naionale i organizaiile internaionale guvernamentale (OIG) – cât i actori non-
statali – organizaiile internaionale neguvernamentale (OING), corporaiile
transnaionale, actori-reele de tipul gruprilor criminalitii organizate transfrontaliere i
teroriste ce acioneaz la scar global sau în spaiul virtual (hackerii), i chiar indivizi cu
impact deosebit asupra sistemului precum Alexander Soljeniîn, Vaclav Havel, Mihail
Gorbaciov, George Soros, Silvio Berlusconi, Ossama bin Laden sau Barack Obama.
Potrivit unor autori, aceast multiplicare ar fi însoit, de o deplasare de accent dinspre
statul naional ctre celelalte tipuri de actori datorat, pe de o parte, pierderii inevitabile de
suveranitate prin delegarea sa atât „în sus”, spre organizaii internaionale i entiti
supranaionale, cât i „în jos”, înspre regiuni i entiti subnaionale (în anumite cazuri,
entiti politico-administrative de tipul landurilor, judeelor etc.) i, pe de alt parte,
concentrrii acesteia la nivelul celorlali actori, cu precdere la nivelul corporaiilor
transnaionale.
Între argumentele pe care le aduc adepii diminurii rolului statului se numr:
multiplicarea surselor de autoritate i putere; diminuarea capacitii statelor de control al
economiilor naionale - ca rezultat al globalizrii i interdependenei; incapacitatea de
control al informaiilor i ideilor ca urmare a revoluiei tehnico-tiinifice; tendina spre
descentralizare i cretere a rolului autoritilor locale i provinciale în dauna guvernului
central (ara Bascilor, devoluia în Scoia i ara Galilor, etc); dependena crescut a
majoritii statelor de resurse naturale externe.
Ali analiti consider c statul continu s pstreze o poziie predominant în sistemul
internaional: statele dein monopolul folosirii legitime a forei pentru a ine sub control
tulburrile interne sau pentru a rspunde unor crize internaionale; reprezentanii guvernelor
naionale sunt factori decideni în organizaiile internaionale sau regionale;
competitivitatea i creterea economic, securitatea social, asigurarea materiilor prime,
etc. rmân în competena guvernelor naionale; iar companiile transnaionale depind înc
de statele de origine pentru protecie direct sau indirect.

Concepte de baz în Relaiile Internaionale

Majoritatea concepetelor de baz în Relaiile Internaionale provin din sfera
tiinelor Politice.

Conceptul de anarhie
Conceptul de anarhie desemneaz faptul c statele ce compun sistemul
internaional nu au o entitate supraordonat situat deasupra lor. Într-un sistem anarhic,
întrucât nu exist un guvern mondial sau o alt autoritate central situat deasupra
statelor care s impun ordinea, statele se bazeaz preponderent pe propriile resurse sau
pe aliane flexibile i temporare pentru a se apra de încercrile de atac, cotropire,
influen economic, etc. venite din partea altor state. Regula de baz a dinamicii unui
sistem anarhic de state este « autoajutorarea ». Anarhia nu înseamn haos i
conflictualitate, ci doar absena unei autoriti mondiale juridice, politice i/sau militare

6
superioare statelor, capabil s adopte i s implementeze decizii general obligatorii în
sistem. coala de gândire (neo)realist a Relaiilor Internaionale pleac de la supoziia
existenei unui sistem anarhic de state.

Conceptul de putere
Esena politicii o constituie accesul la putere. Aceasta permite, pe plan intern i extern,
transpunerea în practic a propriilor programe politice, precum i satisfacerea propriilor
interese. Puterea este i un instrument fundamental de analiz în tiinele Politice
Celelalte categorii ale tiintelor Politice se definesc prin raportare la conceptul de putere. În
Relaiile Internaionale, puterea reprezint un concept central i se manifest atât ca
obiectiv, cât i ca instrument al statelor. Altfel spus, pe plan internaional, puterea are un
caracter dual: reprezint deopotriv un scop în sine i un mijloc în vederea atingerii unui
scop. Puterea ca scop în sine înseamn deinerea cât mai multor resurse militare,
economice, tehnologice, diplomatice etc., adic un potenial de putere cât mai mare.
Puterea ca mijloc de atingere a unui scop, reprezint utilizarea efectiv a acestor resurse,
a acestui potenial pentru obinerea rezultatului dorit.
În funcie de cât de puternice sunt, statele devin subiecte sau obiecte ale politicii
internaionale. Noiunile de putere global/mondial, superputere, mare putere i
putere regional marcheaz trepte în ierarhia puterii..
Definirea puterii s-a dovedit îns o sarcin extrem de dificil, întrucât este un
concept multidimensional, cu sensuri multiple i uneori eluzive. În general, conceptul de
putere desemneaz întregul arsenal folosit de un actor pentru a influena i controla alt
actor. Altfel spus, prin putere se înelege capacitatea unui actor internaional de a
influena comportamentul unui alt actor internaional pentru a-l determina s
îndeplineasc sau s nu îndeplineasc unele aciuni, în conformitate cu interesele i
obiectivele actorului internaional care exercit puterea.
Hans J. Morgenthau, cel mai important reprezentant al realismului clasic
(supranumit „realism al naturii umane”), susinea ca „prin putere se înelege dominaia
unor oameni asupra gândirii i comportamentului altor oameni”. El considera c statele
au o „poft nemrginit pentru putere” întrucât sunt conduse de fiine umane care au
„voin de putere” înc de la natere i, în consecin, sunt permanent în cutarea de
oportuniti pentru a prelua ofensiva si a-i impune dominaia asupra altor state.
Potrivit lui Bertrand Russell “puterea poate fi definit ca obinerea efectelor dorite”.
În opinia lui Thomas Kuhn puterea reprezint „capacitatea cuiva de a-i îndeplini
dorinele prin controlul opiunilor i/sau preferinelor altuia”. În definirea relaional
similar a politologului Robert Dahl, puterea desemneaz situaia în care A obine de la B
ceva ce B nu ar fi fcut dac nu ar fi fost nevoit. La rândul su, sociologul Max Weber,
consider c „puterea este posibilitatea de a-i impune voina asupra comportamentului
uneia sau mai multor persoane”, respectiv “probabilitatea ca un actor într-o relaie social
s fie într-o poziie care s-i permit s-i impun voina în ciuda rezistenei altcuiva,
indiferent de fundamentul pe care se bazeaz aceast probabilitate”, sau „oportunitatea
existent într-o relaie social care permite cuiva s-i impun voina chiar împotriva
rezistenei altcuiva i indiferent pe ce se bazeaz aceast oportunitate”.

7
 O alt definiie sociologic propune Rudolph Rummel, care consider c puterea
este capacitatea de a produce efecte. Rummel face o diferen clar între puterea
potenial (deinerea resurselor puterii) i puterea exercitat (utilizarea cu succes a
puterii). Rummel investigheaz trei aspecte ale puterii exercitate: motivaiile,
mecanismele i formele exercitrii puterii i propune o ecuaie a puterii, ecuaie capabil
s ofere cheia transpunerii resurselor în efecte ale puterii.
În opinia sa, motivaiile care fac posibil exercitarea puterii sunt interesele
pozitive, interesele negative i efectele constrângerii, iar mecanismele prin care se
exercit puterea sunt ameninarea, promisiunea, persuasiunea, legitimitatea, admiraia sau
dragostea, deinerea controlului asupra situaiei i oportunitilor. În opinia lui Rummel,
formele prin care se exercit puterea sunt:
- puterea neutr: capacitatea unui individ/entiti de a produce efecte neintenionat,
prin simplul fapt al existenei sau activitii sale
- puterea în sine: capacitatea de a produce intenionat efecte în mediul în care
funcioneaz/exist un individ/entitate
- puterea fizic: capacitatea existent de a afecta intenionat integritatea unui
individ/entiti. În sfera relaiilor internaionale puterea fizic este sinonim cu puterea
militar
- fora: capacitatea utilizat de a afecta intenionat integritatea sau interesele unei
entiti, împotriva voinei acesteia. În sfera relaiilor internaionale fora provine din
exercitarea puterii militare, dar i a puterii economice
- puterea indirect: capacitatea de a produce efecte prin intermediul altcuiva
- puterea coercitiv: capacitatea de a folosi ameninarea pentru a determina pe cineva
s aleag cel mai mic dintre dou rele.
- puterea de negociere: capacitatea de a folosi promisiuni pentru a determina pe cineva
s aleag una dintre dou soluii/comportamente la fel de acceptabile
- puterea intelectual: capacitatea de a convinge pe cineva s cread în ceva sau s
fac ceva anume
- puterea autoritar: capacitatea de a apela la legitimitate pentru a convinge pe cineva
s fac ceva anume
- puterea bazat pe altruism: capacitatea de a face apel la admiraie sau dragoste
pentru a convinge pe cineva s fac ceva anume
- puterea de manipulare: capacitatea de a controla situaia i oportunitile cuiva pentru
a-l determina s fac sau s nu fac ceva anume.
Rummel propune i o ecuaie a puterii, care inter-relaioneaz capaciti, interese
i voin. Capacitile se refer la resurse i la posibila lor contribuie la succesul unor
interese manifestate de un individ/entitate pentru a obine anume efecte. Interesele sunt
legate în principal de scopurile unui individ/entiti, iar voina de tria dorinei sale de a-
i atinge acele scopuri. Privit dinspre captul opus, voina exprim cât de hotrât este un
individ/entitate s-i utilizeze capacitile pentru atingerea unor scopuri precise. Astfel,
ecuaia puterii lui Rummel este: Ps = Cs x Is x Vs , unde Cs reprezint capacitile unui

8
individ/entiti disponibile pentru atingerea scopului s, Is este interesul acestuia pentru
atingerea lui, iar Vs reprezint puterea voinei sale de a atinge scopul s.
Relaia între factorii acestei ecuaii este multiplicativ, întrucât dac unul dintre ei
este nul, atunci puterea de a atinge scopul este nul. De exemplu, oricât de puternic ar fi
un stat, dac el nu are interes s ocupe teritoriul unui stat, indiferent cât de slab ar fi
acesta în raport cu el, sau dac ar avea un interes serios pentru ocuparea acelui teritoriu,
dar nu consider c merit efortul sau nu are voina politic necesar pentru a-l ocupa,
atunci puterea lui este redus. Viceversa, statul slab pentru care deinerea teritoriului este
vital i care are voina de a merge pân la capt pentru pstrarea lui, se poate dovedi mai
puternic decât marea putere care îl amenin. Astfel el îi poate atinge scopul de a-i
pstra în continuare teritoriul disputat. În concluzie, pentru a avea puterea de a-i atinge
un scop, un stat nu trebuie s aib în mod egal capaciti, interese i voin. Fiecare dintre
aceti factori joac un anumit rol, în interaciune cu ceilali doi, dar dac unul dintre ei
este absent, scopul nu poate fi atins.
Relaiile dintre indivizi, dintre colectiviti, dintre acestea i stat, precum i
cele dintre state sunt relaii întemeiate pe putere. Elementele sale sunt imuabile sau
variabile, cuantificabile sau necuantificabile:
• geografia (aezarea, vecinii, relieful, vulnerabilitatea); popoarele din spaii deschise au
tins s se extind pân la atingerea unor frontiere naturale (ruii, prusacii, polonezii,
ungurii, etc.); cei care au dispus de frontiere naturale – românii, de pild - au tins s le
apere;
• resursele naturale (hrana i materiile prime); existena lor permite susinerea unei
populaii mai numeroase i a unei dezvoltri economice mai susinute; independena în
acest domeniu se traduce printr-o libertate de micare mai mare în plan diplomatic;
• capacitatea industrial; ea a constituit, mult timp, baza puterii, azi ea fiind reevaluat
prin prisma costurilor pe care le implic;
• pregtirea militar (cu indicatori precum tehnologia militar, calitatea conducerii,
precum i cantitatea i calitatea forelor armate) ;
• populaia (mrimea, distribuia, tendinele demografice) ;
• caracterul naional (impulsivitatea, flexibilitatea, tactul, rbdarea, sângele rece, fineea
- caliti care pot amplifica performana extern);
• moralul naional (element ce tine de calitatea societii i a guvernrii, cu implicaii
asupra solidaritii în plan social);
• calitatea diplomaiei (element fundamental ce amplific sau diminueaz puterea unui
stat);
• calitatea guvernrii (corelaia dintre resurse i eficiena utilizrii lor în raport cu
obiectivele propuse; în ce msura politica exprim voina poporului sau este restricionat
de aceasta; locul i rolul politicii externe în ansamblul politicii promovate de guvern)

Puterea politic este o relaie reciproc de control între deintorii de funcii publice i
între acetia i restul societii în ansamblul su. Pentru a înelege mai bine specificul
puterii se impun a fi fcute o serie de distincii între conceptele de:
- putere i influen – vizibil cel mai bine în relaia dintre factorul de decizie i consilier.
Primul are putere asupra celui de-al doilea, în timp ce acesta din urm are influen asupra
primului;

9
- putere i for - când recurgi la for (violen) înseamn c abdici de la putere, îneleas
ca relaie psihologic, în favoarea forei, îneleas ca relaie fizic; puterea militar rmâne
îns cel mai important atribut al puterii în general. Fr sanciunea forei, puterea este
lipsit de substan;
- putere care poate fi utilizat (armele convenionale, de pild) i putere care nu poate fi
utilizat (armele nucleare, de exemplu, care sunt utilizate prin intermediul ameninrii cu
utilizarea i nu prin utilizarea lor efectiv, paradox pe care Raymond Aron l-a denumit
„neputina puterii”);
- putere legitim i putere nelegitim; în primul primul caz exist o justificare moral i/sau
legal, în timp ce în al doilea caz, aceast justificare lipsete.
Pornind de la analiza cazului Japoniei dup Al Doilea Rzboi Mondial,
Richard Rosencrance a argumentat faptul c puterea militar nu mai este un
factor dominant în Relaiile Internaionale, ea fiind surclasat de puterea
economic.

Balana puterii/echilibrul de putere

Conceptul de balan a puterii sau echilibru de putere are trei accepiuni, ce vizeaz
situaii distincte.
Într-o prim accepiune, conceptul de balan a puterii poate fi utilizat pentru a descrie
orice form de distribuire a puterii. Astfel, termenul poate desemna statu quo-ul de la un
moment dat, adic distribuia puterii într-un anumit moment al istoriei relaiilor
internaionale. Orice modificare a distribuiei de putere – spre exemplu, apariia
regimului castrist în Cuba, prbuirea regimurilor comuniste din Europa Central i de
Est, etc. – modific balana de putere. În special în perioada Rzboiului Rece, balana
puterii era privit ca o stare de echilibru, în care puterea este distribuit în mod egal.
Pornind de aici, unii realiti susin c stabilitatea este atins atunci când exist o balan
egal; alii susin, dimpotriv, c stabilitate avem atunci când una dintre pri are
superioritatea, astfel încât cealalt parte nu îndrznete s atace. Teoria stabilitii
hegemonice susine c puterea nebalansat/neechilibrat, altfel spus, hegemonul,
genereaz pace.
Cea de a doua accepiune a conceptului se refer la balana puterii ca politic de
echilibrare, ca modalitate de meninere a stabilitii într-un sistem compus din mai multe
uniti autonome. De regul, autoritatea care a asigurat repartizarea echilibrat a puterii în
cadrul sistemului a fost fie o mare putere, fie un grup de mari puteri care, la momentul
respectiv, asigurau conducerea sistemului. Premisele asigurrii echilibrului de putere sunt,
în esen, dou la numr: toate unitile sunt necesare sistemului; i, respectiv, faptul c
dac nu se intervine, una din uniti va dobândi ascenden asupra celorlalte.
Balana puterii prezice s statele vor aciona astfel încât s împiedice un stat s dein
supremaia puterii. Pentru a se proteja de un potenial hegemon care le-ar putea amenina
independena, statele vor încerca s contrabalanseze puterea acestuia, fie prin dezvoltarea
propriei capaciti militare, fie prin formarea de aliane cu alte ri, dispuse s se opun
ascensiunii sale. O asemenea predicie se bazeaz în principal pe comportamentul Marii
Britanii din secolele al XIX-lea i al XX-lea fa de Frana i apoi fa de Germania.
Cea de a treia accepiune a conceptului descrie cazurile multipolare istorice. Europa
secolului al XIX-lea este considerat un model al sistemului multipolar de balan clasic
a puterii. Acest echilibru de putere presupune existena unui numr de state ce accept

10
aceleai reguli ale jocului. Sistemul multipolar al balanei puterii a produs cea mai
îndelungat perioad de pace între marile puteri, între 1815 i 1914, dar în cele din urm
s-a cristalizat într-un sistem bipolar de aliane politico-militare, care a condus direct la
Primul Rzboi Mondial. Dac mai târziu, în perioada Rzboiului Rece, bipolaritatea s-a
dovedit stabil, în sensul lipsei rzboiului între marile puteri ale sistemului, bipolaritatea
sistemelor de aliane politico-militare, predispuse la beligeran, ce a prefaat Primul
Rzboi Mondial, arat c sistemul bipolar, în sine, nu este neaprat predestinat pcii.
Unul din teoreticienii importani ai echilibrului puterii a fost Morton Kaplan, reprezentant
al colii behavioriste. El a identificat existena a ase tipuri de sisteme internaionale
ipotetice bazate pe balana puterii. În cadrul fiercrui tip, el a identificat 5 seturi de
variabile: reguli eseniale; reguli de transformare; variabile de clasificare a actorilor;
variabile de capabilitate; i variabile informaionale.
Regulile eseniale de funcionare a sistemului clasic de balan a puterii sunt urmtoarele:
1. Actorii îi sporesc capacitile, dar mai degrab negociaz, decât lupt – cazul superputerilor SUA i URSS
în timpul Rzboiului Rece;
2. Mai degrab lupt, decât s piard ocazia de a-i spori capacitile – cazurile Germaniei în Primul i Al
Doilea Rzboi Mondial;
3. Mai degrab opresc lupta, decât s elimine un actor important – cazul SUA în timpul primului rzboi din
Golf (1990), care dei ar fi putut elimina Irakul lui Saddam Hussein de pe scena vieii internaionale, nu a fcut-o;
4. Refuz supremaia unui actor sau a unei coaliii de actori – cazul rzboaielor napoleoniene i al Congresului de
pace de la Viena (1815);
5. Caut s-i constrâng pe cei ce subscriu la principii supranaionale;
6. Permit învinsului reinserarea în sistem – cazurile Franei dup înfrângerea lui Napoleon I (creia i s-
a îngduit s se alture „concertului european” începând din 1818) i al Japoniei dup 1945, care, sub
regimul pacificrii americane, a fost încurajat s devin o mare putere economic.

În prezent, conceptul de echilibru de putere cunoate atât o diminuare de utilitii sale

determinat de întrirea consensului, cooperrii i interdependeei în politica internaional, cât i o
revigorare, inând seama de competiia multipolar generat de apariia unor noi centre de putere.

Modele ale puterii în Relaiile Internaionale

Puterea ca manifestare vs. puterea ca resurse

Majoritatea teoreticienilor Relaiilor Internaionale fac distincia între potenialul
de putere al unui stat i puterea manifestat a acestuia. Un stat poate avea o putere
potenial uria, dar poate eua în obinerea rezultatelor dorite prin exercitarea puterii în
sistem. Potrivit lui Joseph Nye Jr puterea ca manifestare, se refer la finalitatea
exerciiului puterii i reprezint capacitatea de a obine rezultatele dorite. Ea poate fi
reprezentat ca un continuum între puterea de comand (hard power), adic abilitatea de
a provoca schimbri în comportamentul celorlali prin coerciie, puterea de convingere
(inducement), utilizând fora militar sau economic i puterea de cooptare (soft power),
adic abilitatea de a influena ceea ce doresc ceilali prin atractivitate, precedat de
fixarea prioritilor (agenda setting).

11
 Puterea coercitiv (hard power) se materializeaz în utilizarea principiului
”bastoanelor i morcovilor” (sticks and carrots) pentru a-i determina pe ceilali s fac
ceea ce nu aveau de gând s fac (un exemplu în acest sens îl reprezint reacordarea
Clauzei Naiunii celei mai Favorizate pentru România de ctre Congresul SUA, în
perioada 1990-1996). În schimb, puterea de cooptare (soft power) se refer la capacitatea
de a-i determina pe alii s urmreasc de bun voie rezultatele pe care le doreti.
Pentru exercitarea dimensiunii de coerciie (hard) i de cooptare (soft) a puterii ca
manifestare (behavioural power) sunt necesare unele resurse definite. Fora militar sau
economic este, în general, legat de puterea coercitiv (hard power), în vreme ce
atractivitatea propriei culturi sau stpânirea mecanismelor i tehnologiilor menite s
disemineze unele informaii persuasive, sunt legate de puterea de cooptare (soft power).
Puterea ca resurse (resource power) este cea de-a doua faet a puterii identificat
de Joseph Nye Jr., ce se refer la instrumentele pe care se întemeiaz potenialul de
putere al unui stat.

Puterea de coerciie vs. puterea de cooptare

Nye clasific puterea ca manifestare în trei categorii generale, constatând c,
pentru a putea obine rezultatele dorite poi: 1) fie s constrângi prin ameninri, 2) fie s
convingi prin recompens, 3) fie s determini oamenii s-i doreasc acelai lucru cu tine.
Primele dou categorii reprezint puterea de coerciie (hard power), a treia este puterea
de cooptare (soft power). Hard power se bazeaz pe fora militar i cea economic a
unui actor internaional, precum i pe toate celelalte resurse materiale ale puterii i
asigur securitatea sa vital, fizic i economic. Efectele sale se materializeaz prin
principiul ”bastoanelor i morcovilor”, coerciie sau recompens, pentru a-i determina pe
ceilali s fac ceea ce nu aveau de gând s fac, sau s nu fac ceea ce intenionau s
fac. Soft power este capacitatea unui actor de a-i determina pe alii s-i doreasc ceea
ce îi dorete i el, de a-i co-opta în loc de a-i constrânge. Puterea de cooptare reprezint
fora cultural, ideologic i instituional a unui stat. Ea are drept obiectiv adoptarea
unor instituii i asumarea unor credine i valori care conduc la o agend comun. Soft
power-ul unui stat sporete atunci când politicile sale publice sunt considerate legitime de
ctre alte state. Cele mai importante elemente de exercitare a soft power sunt valorile
exprimate de cultura naional, politicile i instituiile interne i comportamentul pe arena
internaional. Societatea informaional astzi a fcut ca eficiena puterii de cooptare s
sporeasc spectaculos, datorit scderii costurilor comunicaiilor i a vitezei cu care se
propag informaia. Evident, puterea soft este mult mai ieftin i în plus, mai eficient,
întrucât nu stârnete adversitate.

Puterea relaional vs. puterea structural

Susan Strange face distincia între puterea relaional i puterea structural.
Puterea relaional descrie capacitatea unui actor de a-l influena pe altul s fac un
lucru, pe care altfel nu l-ar fi fcut, în vreme ce puterea structural reprezint capacitatea
unui actor de a defini „cadrul în care statele îi stabilesc raporturile reciproce, raporturile
dintre ele i ceteni, dintre ele i corporaii”, altfel spus capacitatea de statuare a agendei

12
(agenda setting). În opinia lui Strange, puterea structural se manifest prin: controlul
asupra securitii cetenilor; controlul asupra produciei; controlul asupra creditului; i
controlul asupra cunoaterii, credinelor i ideilor. Aciunea acestei puteri structurale
poteneaz specializarea actorilor relevani pe anumite paliere ale puterii, în condiiile
globalizrii i al interdependenelor crescânde. Uniunea European, spre exemplu, care
este precumpnitor o putere civil i economic, dar cu o dezvoltare înc deficitar în
domeniul militar, se manifest ca o „putere normativ”, care are capacitatea de a modela
comportamentul statelor candidate la aderare prin asumarea liber-consimit de ctre
acestea a valorilor i normelor sale politico-juridice.

Puterea real vs. puterea perceput

Deoarece are un dublu caracter, relaional i contextual, conceptul de putere
vizeaz atât ceea ce poate face un actor internaional – puterea real –, cât i ceea ce cred
alii c poate face – puterea perceput. Un actor slab, dar perceput de ceilali ca fiind
puternic, are un mai mare spaiu de manevr decât un actor slab care este perceput ca
fiind slab. Este, de pild, cazul Uniunii Sovietice care a fost în anii ’50 -’60 ai secolului
XX un stat slab, dar perceput ca fiind puternic de ctre ceilali actori internaionali.
Puterea Uniunii Sovietice era considerat a fi la paritate cu cea a Statelor Unite numai
pentru c ceilali o percepeau ca fiind aa.
George Stoessinger afirma c „aspectul psihologic al puterii este crucial, întrucât
puterea unei naiuni poate depinde într-o msur considerabil de ceea ce cred alte
naiuni despre ea sau chiar de ceea ce crede ea c cred celelalte naiuni despre puterea ei”.
Cu alte cuvinte, percepia asupra puterii nu se refer numai la puterea altora, ci i la
propria putere. Imaginea pe care un actor i-o formeaz despre capacitile sale îl
influeneaz substanial în legtur cu alegerea propriei strategii i, în consecin, îi
afecteaz propria putere
Percepia este rezultatul final al potenialului de putere al unui actor internaional.
John Herz sublinia c aproximativ jumtate din energia consumat de actorii
internaionali în politica de putere este destinat crerii de imagine. Percepia puterii unui
anume stat poate diferi substanial de la un observator la altul. William Wohlforth
argumenteaz c astfel de estimri ale puterii sunt eseniale pentru a înelege
comportamentul în sistemul internaional. În opinia lui, atunci când se teoretizeaz despre
balana puterii, trebuie luate în calcul diferenele dintre percepia puterii rezultat din
evaluri de natur politic i estimrile analitice date de indicatorii numerici. Exist îns
studii care subliniaz c puterea perceput coincide cu unii indicatori ai resurselor
precum populaia, puterea militar i PIB-ul. Potrivit lui Alcock i Newcombe, puterea
perceput depinde de PIB i de cheltuielile militare sau numai de bugetul militar, în cazul
unei ri care a fost implicat într-un rzboi sau în mai multe rzboaie recent – cazul SUA
de pild, implicat în rzboaiele din Afganistan i Irak.

Nivelurile puterii
Ashley Tellis consider c puterea unui stat poate fi conceput pe trei niveluri: 1)
resursele sau capabilitile, adic potenialul de putere (power-in-being), 2) capacitatea

13
intern de conversie a puterii poteniale i 3) puterea rezultat (power-in-outcomes),
Punctul de pornire pentru dezvoltarea unui sistem de evaluare a puterii unui stat este de a-
l privi ca pe un „container de capabiliti”. Aceste capabiliti, fie ele demografice, fie
economice, tehnologice i altele asemenea, devin relevante, adic se pot manifesta, doar
în urma unui proces de conversie. Statele trebuie s-i converteasc resursele materiale în
instrumente utile. Procesul intern de conversie a potenialului este o condiionalitate
sever a succesului unui participant la balana de putere internaional. În ultim instan,
pe decidenii politici nu îi intereseaz atât puterea ca resurse, ca potenial, adic power-
in-being, chiar i convertit prin procese naionale inând de politic, coeziune social,
etos naional. Pe ei îi intereseaz rezultatele puterii. Acest al treilea nivel este de departe
cel mai eluziv, pentru c este imprevizibil i relativ, întrucât depinde pentru ce i
împotriva cui.
Tellis consider ca fiind în numr de patru categoriile de capabiliti care conteaz
în evaluarea puterii: produsul intern brut; populaia; cheltuielile de aprare; i capacitatea
de inovare tehnologic. Pentru a viza puterea rezultat, statele trebuie îns analizate
dincolo de dimensiunea lor de „containere de capabiliti”. Astfel, trebuie cercetat
„abilitatea de a obine rezultate specifice în circumstane specifice”, altfel spus
ideologiile, organizaiile i politicile care transform resursele în putere utilizabil. El
definete un set de „motoare (drivers) ale puterii unui stat” responsabile pentru puterea
rezultat (caracteristicile sociopolitice interne, populaia, agricultura, tehnologia, politica
extern, economia, energia, resursele mediului i calitatea lor), neînsoind îns acest set i
de o metod sau o formul de calcul a puterii.

Palierele puterii
Joseph Nye Jr. opineaz c, în momentul de fa distribuia de putere se face pe
trei paliere aflate într-o relaie de interdependen. El construiete o metafor potrivit
creia puterea este distribuit într-o manier care seamn cu un joc de ah
tridimensional, în care statele joac atât pe orizontal, cât i pe vertical. În partea de sus
a tablei de ah se afl palierul puterii militare, care este în mare msur unipolar. Statele
Unite sunt unica hiperputere cu interese i o proiectare a forei la nivel mondial. Chiar i
pe acest palier unipolar, exist puteri locale sau regionale, precum China i Rusia, care au
o capacitate militar suficient pentru a împiedica SUA s acioneze în vecintatea lor.
Palierul puterii economice se afl la mijloc i are înc în bun msur o distribuie
tripolar de putere. În chestiuni vitale precum comerul, reglementarea pieelor
financiare, reguli comerciale i antimonopol, acordul se stabilete între SUA, UE i
Japonia. Acest palier i-ar putea îns schimba configuraia dac puterile emergente
(Brazilia, Rusia, India, China, Africa de Sud, Turcia, etc) îi vor continua ascensiunea
economic. În partea de jos se afl palierul relaiilor transnaionale, relaii care
transgreseaz graniele, incluzând bncile, corporaiile multinaionale, schimbrile
climaterice, criminalitatea organizat, gruprile teroriste i organizaiile non-
guvernamentale internaionale. Puterea pe acest ultim palier este larg dispersat i
organizat haotic în jurul actorilor statali i non-statali.

State slabe i puternice

14
 Barry Buzan sugereaz c statul are trei componente eseniale: ideea de
stat, baza sa fizic i expresia sa instituional. Un stat slab are periclitate unul
sau mai multe din aceste trei componente eseniale.
Din aceste trei elemente, ideea de stat este cel mai adesea disputat.
Privit din aceast perspectiv, un stat devine slab atunci când ideea de stat este
contestat. Aceasta situaie o regsim, spre exemplu, în Republica Moldova,
Georgia sau Federaia Rus, unde problemele de securitate au aprut în special
datorit faptului c ideea de stat a fost puternic contestat de naiunile
conlocuitoare. Când o minoritate nu mai dorete s fie o minoritate, aceasta îi
retrage loialitatea fa de stat i fa de autoritile acestuia, dezvoltându-i o
alt idee alternativ de stat, bazat pe cultur, tradiie, limb, preferine
politice, etc. În astfel de situaii, statului îi revine sarcina de a conferi mai
mult unitate societii i a sprijini construirea identitii statului. Când idea
statului este slab susinut în societate, sau când exist mai multe idei
competitive privind statul, acesta are ca baz fundamente politice fragile,
devenind slab, i, în consecin, vulnerabil. Dup cum sugereaz analistul
german Kalev J. Holsti, consistena ideii de stat determin cel mai adesea
destinul i evoluia statelor.
Cel de-al doilea element constitutiv al statului, baza sa fizic, poate, de
asemenea s fie disputat. Privit din aceast perspectiv, un stat este slab atunci
când aceste subminat de micri secesioniste. În prezent asistm la o explozie
de revendicri teritoriale i micri secesioniste pe întreg teritoriul Europei, i nu
numai.
Cel de-al treilea element, expresia instituional a statului, dobândete
un rol crucial atunci când ideea de stat nu impune consens i loialitate suficient
populaiei în raport cu statul. Teoretic, instituiile pot, într-o oarecare msur, s
înlocuiasc i s compenseze lipsa unei susineri puternice a ideii de stat. Având
instituii puternice, statul poate evita declanarea conflictelor interne, prin iniierea
unor procese de negociere, sau prin adoptarea unor legi i amendamente
constituionale. Deficitul de putere al autoritilor statale, cauzat de lipsa
experienei politice, combinat cu mutaiile structurale pe care le antreneaz tranziia
la economia de pia i democraie, sunt unele din explicaiile slbiciunii
instituionale a majoritii statelor nou create.
Prin urmare, pandantul state slabe/state puternice nu vizeaz puterea, ci
gradul de coeziune socio-politic dintre societatea civil i instituiile
guvernamentale, altfel spus, gradul statalitii unui stat. Toate statele pot fi plasate
pe continuumul unui spectru la capetele crora se plaseaz realitile pe care le
desemneaz aceste dou noiuni. În statele plasate mai aproape de captul pe care
îl reprezint statul slab, o varietate de actori substatali se afl în competiie pentru
a-i asigura propria securitate i/sau a deine controlul asupra instituiilor sale.
Fiind fragile i divizate intern, statele slabe vor fi mai vulnerabile i fa de
majoritatea ameninrilor externe. Dup cum remarca Kalev J. Holsti, regiunile
populate de un numr mare de state slabe sunt susceptibile s devin zone de
conflict intern i extern.

15
 Statele plasate mai aproape de captul pe care îl reprezint statul puternic
sunt mai coezive intern i, în consecin, tind s identifice majoritatea
ameninrilor la adresa securitii lor ca venind preponderent dinafara granielor.
Corespunztor celor trei componente eseniale ale statului, potrivit lui
Barry Buzan, exist trei modaliti prin care un stat poate fi ameninat. Prima
modalitate o reprezint ameninarea militar clasic, ce vizeaz baza fizic a
statului. A doua modalitate vizeaz expresia instituional a statului, respectiv
rsturnarea instituiilor politice legitime ale unui stat prin mijloace subversive, cu
sau fr folosirea violenei, cu sau fr sprijin dinafar. Cea de a treia ameninare
vizeaz ideea de stat, prin crearea condiiilor în care grupuri mari de ceteni ai
statului sau state importante sau ambele categorii de actori pun sub semnul
întrebrii însi existena sa, statutul constituional sau frontierele sale.

State moderne, postmoderne i premoderne

În paralel cu plasarea statelor pe continuumul spectrului state slabe/state puternice, o
alt schem conceptual împarte universul contemporan al statelor în state moderne,
postmoderne i premoderne.
Categoria central a acestei scheme o reprezint statele moderne, al crui tip ideal îl
reprezint statul european clasic de tip westfalian. Între caracteristicile sale fundamentale
se numr: teritorialitatea; suveranitatea sacrosant; independena; controlul puternic al
guvernului asupra societii; cultura naional distinc; politica economic mercantilist;
atitudinea restrictiv fa de deschiderea economic, politic i cultural; caracterul
preponderent militar i naional al ameninrilor de securitate; i distincia clar între
ameninrile interne i cele externe de securitate. Statele moderne pot varia considerabil
de-a lungul spectrului state slabe/puternice. Pân la sfâritul celui de Al Doilea Rzboi
Mondial, statele moderne au constituit tipul dominant de state.
Statele postmoderne reunesc centrele majore de putere i prosperitate ale sistemului
internaional. Ele sunt toate state puternice, ce aparin centrului sistemului (UE, SUA i,
într-o mai mic msur, Japonia). Caracteristicile lor eseniale sunt: relativizarea
elementelor distinctive ale modernitii (granie, suveranitate, identitate naional);
caracterul pluralist i democratic; rolul important jucat de actorii societii civile (de la
corporaii pân la grupuri de presiune); atitudinea mult mai deschis i tolerant fa de
interaciunea economic, politic i cultural; caracterul preponderent non-militar i
transnaional al ameninrilor de securitate cu care se confrunt; i estomparea distinciei
între ameninrile interne i cele externe de securitate.
Statele premoderne sunt caracterizate de grade sczute de coeziune socio-politic i
structuri slabe de guvernare. Ele sunt toate state slabe, rspândite în Lumea A Treia, cu
precdere în Africa i Asia Central, dei exemple pot fi întâlnite i pe continentele
american (Haiti) sau european (Kosovo). Unele dintre ele sunt premoderne în sensul c
aspir la modernitate i sunt conduse în aceast direcie, dar trebuie s se consolideze
pentru a dobândi acest atribut. Altele sunt state euate, mitul statalitii lor fiind susinut
doar de recunoaterea extern. Toate aceste state au mediul de securitate modelat
deopotriv de regiunile i sistemul internaional din care fac parte.

Conceptul de securitate

16
 În pofida a numeroase eforturi de conceptualizare a securitii de o manier
coerent i sistematic, nu exist o definiie unanim acceptat a securitii. Mai mult
decât atât, conceptul de securitate rmâne înc unul puternic contestat.
Tradiional, securitatea a fost definit primordial în raport cu statele-naiuni i a
vizat doar dimensiunea sa militar.
Potrivit lui Barry Buzan exist mai multe cauze care explic aceast dezvoltare
incomplet i conceptualizare slab a conceptului: ideea s-a dovedit a fi prea complex
pentru a-i atrage pe analiti, conceptul fiind neglijat în favoarea altor concepte mai
abordabile; suprapunerea parial dintre conceptul de securitate i cel de putere, în
condiiile preeminenei paradigmei realiste a Relaiilor Internaionale securitatea fiind
vzut ca un derivat al puterii, în special al puterii militare; natura diversificrilor
metodologice ce a cuprins domeniul Relaiilor Internaionale pân ctre finele anilor ’70
ai secolului trecut; dominaia studiilor strategice, cu accentul lor exclusiv asupra laturii
militare a securitii; i interesul politicienilor de a pstra ambiguitatea simbolic a
conceptului, pentru a putea face apel la noiunea de securitate naional drept justificare a
unor aciuni i atitudini politice.
DupRzboiul Rece, am asistat la o reconceptualizare i reevaluare teoretic a conceptului de securitate
pe trei dimensiuni.
Preocuparea de a identifica mai exact sursele ameninrilor la adresa securitii, a
condus în anii ’90 ai secolului trecut la lrgirea pe orizontal a sferei de cuprindere a
conceptului. Abordarea a evideniat cu precdere dimensiunile non-militare,
neconvenionale, ale securitii. Azi ameninrile cele mai importante la adresa securitii
sunt considerate a fi terorismul i proliferarea armelor de distrugere în mas,
criminalitatea organizat transfrontalier, traficul de droguri, arme, substane strategice i
fiine umane, ameninrile de securitate asociate schimbrilor climatice, precaritatea
resurselor energetice i de ap, înclcarea drepturilor omului, atacurile cibernetice, statele
euate, migraia internaional i srcia endemic.
Potrivit colii de la Copenhaga în sfera studiilor de securitate – Barry Buzan, Ole
Waever, Jaap de Wilde, Hakan Wiberg, Pierre Lemaitre, etc – pot fi distinse cinci
sectoare ale conceptului de securitate: sectorul militar; sectorul de mediu; sectorul
economic; sectorul societal; i sectorul politic.
Sectorul militar al securitii vizeaz interaciunea capabilitilor ofensive i
defensive ale statelor i percepiile reciproce ale statelor privitoare la inteniile lor.
Sectorul de mediu al securitii vizeaz meninerea biosferei planetare i locale ca
sistem esenial pe care se întemeiaz orice demers uman.
Sectorul economic al securitii vizeaz accesul la resursele, finanele i pieele
necesare susinerii unor nivele acceptabile de bunstare i putere statal.
Sectorul societal al securitii vizeaz sustenabilitatea, în limite acceptabile de
evoluie, a modelelor i tiparelor lingvistice, culturale i religioase, precum i a identitii
i tradiiilor unei comuniti.
Sectorul politic al securitii vizeaz stabilitatea organizaional a statelor,
sistemelor de guvernmânt i ideologiilor care le confer legitimitate
Peocuparea fa circumscrierea mai exact a obiectelor de referin ale securitii
a condus la adâncirea pe vertical a sferei de cuprindere a conceptului i, implicit, la o

17
reconsiderare mai radical a conceptului tradiional de securitate. Exponenii acestei abordri i-
au pus întrebarea dac entiti altele decât statele ar trebui luate în considerare atunci
când vorbim de ameninri de securitate. Ei au subliniat aspecte precum: creterea
rolurilor entitilor non-guvernamentale i organizaiilor interguvernamentale
internaionale; ameninrile cu caracter global i transnaional i incapacitatea statelor de
a le face fa; i dificultatea aplicrii modelului clasic al securitii entitilor cu caracter
transnaional i subnaional.
Pe de o parte, abordarea a coborât în jos, la nivelul individului sau al securitii
umane, obiectul de referin al securitii, iar, pe de alt parte, l-a urcat în sus, la nivelul
internaional sau global, având drept niveluri intermediare nivelurile regional i societal.
Azi vorbim de securitate uman (a individului), societal (a comunitii),
naional, regional i internaional. În ceea ce privete raporturile dintre securitatea
naional i cea internaional se cuvine subliniat faptul c cel de-al doilea concept nu
desemneaz simpla adiionare a „securitilor naionale” ale tuturor actorilor sistemului, ci
asigurarea securitii sistemului în ansamblul su.
Nu în ultimul rând, reconsiderarea epistemologic, de sorginte constructivist, analizeaz
din perspectiv postmodern modul în care sunt „construite” diferitele modele de securitate.
Aceast abordare analizeaz elaborarea discursului de securitate i consider securitatea o realitate
construit social, prin împrtirea intersubiectiv a unor idei, valori i experiene comune.
Prin acest proces de reconceptualizare i reevaluare teroretic, conceptul de securitate i-a multiplicat
sensurile, devenind un concept stratificat.
În literatura de specialitate se întâlnesc i termeni precum:
• securitate colectiv – obligaia politic i legal a unui grup de state suverane semnatare ale
unui tratat de a asigura securitatea membrilor grupului, conceptul fiind caracteristic sistemului Ligii
Naiunilor i celor dou tratate care au stat la baza blocurilor politico-militare postbelice;
• securitate comun – concept propus în 1982 de Comisia independent pe probleme de dezarmare i
securitate prezidat de fostul premier suedez Olof Palme, ce milita pentru înlocuirea strategiei descurajrii
reciproce prin una întemeiat pe angajamentul comun fa de supravieuirea umanitii ca specie i un program
de dezarmare i control al armamentelor;
• securitate cooperativ – concept propus la începutul sec. XXI de Centrul European pentru
Studii de Securitate George C. Marshall, prin care se înelege „un sistem strategic ce se
formeaz în jurul unui nucleu de state liberale democratice legate înpreun într-o reea de
aliane formale sau informale i instituii caracterizate prin valori împrtite i cooperare
economic, politic i de aprare transparent”. Într-un sistem de securitate cooperativ
obiectivele de securitate naional ale statelor individuale sunt legate prin patru „cercuri” sau
„verigi” de securitate: promovarea i protejarea drepturilor omului în interiorul granielor sale i
dincolo de acestea (securitatea uman sau individual); meninerea pcii i stabilitii în cadrul
spaiului comun (securitatea colectiv); protecia reciproc împotriva agresiunii externe
(aprarea colectiv); i promovarea pro-activ a stabilitii în alte arii unde coflictul poate
amenina securitatea lor împrtit, prin mijloace politice, informaionale, economice i, la
nevoie, militare (promovarea stabilitii).

Conceptul de dilem a securitii

În viziunea colii realiste a relaiilor internaionale, lipsa certitudinii cu privire la
inteniile adversarilor duce la interpretarea aciunilor de înarmare cu scop defensiv ale

18
acestora ca fiind indicii ale pregtirii unei agresiuni, fapt ce alimenteaz spirala ostilitii
reciproce i mrete riscul unui rzboi accidental – situaie desemnat prin sintagma
dilema securitii. Altfel spus, aciunile i mijloacele de asigurare a propriei securiti de
ctre un stat pot induce sentimente de insecuritate altui stat care, la rândul su, va putea
proceda în mod analog, procesul putând astfel continua la nesfârit, antrenând o spiral a
insecuritii. De aici necesitatea de a concilia creterea propriei securiti cu evitarea generrii
insecuritii pentru ceilali. Cea mai mare parte a modalitilor de asigurare a securitii caut sa rezolve
aceast dilem.

Conceptul de securitizare
Potrivit universitarului danez Ole Waever, nu exist probleme de securitate în sine, ci
doar probleme construite ca atare de ctre anumii actori – denumii „actori securitizani”
– prin intermediul unor „acte de vorbire”. Definind o problem anume drept problem de
securitate, actorii securitizani pot translata problema într-o zon în care pot pretinde
dreptul utilizrii unor mijloace extraordinare pentru a o contracara. În concepia colii de
la Copenhaga, „ceea ce este esenial este desemnarea unei ameninri existeniale care
cere o aciune de urgen sau msuri speciale i acceptarea acelei desemnri de ctre o
audien semnificativ”. Pentru o securitizare reuit este necesar respectarea a dou
reguli constitutive: cea intern, lingvistic (ce implic actul însui al comunicrii); i cea
extern, contextual i social (deinerea unei anumite funcii de pe poziiile creia este
realizat comunicarea). Un exemplu de securitizare la nivel global îl constituie
ameninarea pe care o reprezint fenomenul terorismului transnaional dup 11
septembrie 2001.
Unii autori consider c procesele securitizrii nu se rezum la acte de
vorbire, ci includ i practicile specifice ale profesionitilor în domeniul
securitii.

Perspective teoretice referitoare la structura securitii internaionale post-

Rzboi Rece
Cele trei perspective teoretice principale referitoare la structura securitii
internaionale post-Rzboi Rece sunt perspectivele neorealist, globalist i
regionalist.
Perspectiva neorealist este stato-centric i descrie distribuia puterii în
sistem în termenii polaritii (unipolaritate, bipolaritate, multipolaritate sau o
combinaie hibrid între aceste variante), ceea ce, în viziunea neorealist,
determin structura politic i de securitate global i interaciunea sa cu logica
balanei de putere. Interpretarea structurii securitii internaionale post-Rzboi
Rece din perspectiv neorealist pornete de la premisa schimbrii structurii de
putere la nivel global (sfâritul polaritii) i încearc s identifice natura acestei
schimbri pentru a-i descifra consecinele în planul securitii. Neorealismul nu
pune sub semnul întrebrii preeminena nivelului global. Opiunile sale privitoare
la natura schimbrii rmân cantonate la acest nivel i, prin urmare, oscileaz între
unipolaritate i multipolaritate.
Perspectiva globalist se plaseaz la antipodul perspectivei neorealiste
întemeiate pe stato-centrism i politica de putere. Caracteristica sa central o
reprezint deteritorializarea lumii politicii, care în versiunile radicale, elimin

19
statul de pe scena politicii mondiale, iar în versiunile moderate îl menin, dar îi
adaug o mulime de actori non-statali de-a lungul i dincolo de graniele statului.
Perspectiva recunoate rolul independent jucat pe scena vieii internaionale de
ctre entiti transnaionale – corporaii, diverse organizaii sociale i politice
non-guvernamentale – i organizaii interguvernamentale. Atât versiunea
(neo)marxist, cât i cea (neo)liberal a globalizrii vd macro-structura
sistemului internaional în termenii pandantului centru-periferie. Ambele versiuni
recunosc existena unui centru (de societi sau elite) care controleaz majoritatea
resurselor de capital, tehnologie, informaie, organizaionale i ideologice ale
sistemului i determin termenii în care periferia particip la sistem. În versiunea
(neo)marxist, aceast structur este fundamental exploatatoare, inegal, instabil
i nedezirabil, în vreme ce în versiunea (neo)liberal ea este fundamental
progresiv, iar tendinele sale ctre instabilitate pot fi contracarate prin soluii
instituionale. Ambele versiuni consider c în perioada post-Rzboi Rece centrul
a devenit mult mai coeziv, iar sistemul internaional mult mai ierarhic.
Perspectiva regionalist conine deopotriv elemente ale neorealismului i
globalismului, dar confer prioritate nivelului regional de analiz, prin contrast cu
cel global, favorizat de neorealism i globalism. Perpectiva regionalist se
întemeiaz, ca i cea neorealist, pe teritorialitate i securitate, i vede complexul
regional de securitate ca fiind complementar perspectivei neorealiste privitoare la
structura sistemului, mai exact, un al patrulea nivel – regional – al structurii
sistemului. Totodat, perspectiva regionalist împrtete cu perspectiva
globalist moderat ideea potrivit creia gruprile economice regionale sunt un
rspuns la adresa globalizrii, dar, spre deosebire de cea globalist, consider c
în domeniul securitii teritorialitatea este înc preeminent. Perspectiva
recunoate faptul c uneori cauze globale pot avea efecte foarte diferite în diverse
regiuni – de pild, colaps financiar mergând pân la dezintegrare i conflict în
anumite regiuni, sau disciplin financiar i cooperare economic consolidate în
altele (cazurile unora dintre crizele economice i financiare post-Rzboi Rece).

Conceptul de complex regional de securitate

Exist mai multe modele explicative care încearc s defineasc
trsturile comune ale unui grup de state ce alctuiesc o regiune.
Explicaia istoricist pune accentul pe experiena istoric comun unui grup
de state.
Explicaia geografic pune accentul pe proximitatea fa de o unitate
geografic de referin (regiunea mediteranean, regiunea Mrii Baltice,
regiunea Mrii Caspice, etc).
Explicaia economic ine seama de cadrele regionale în care se
desfoar viaa economic. Avem astfel regiuni dezvoltate pe criteriul de
omogenitate al pieii economice, pe cel al cooperrii economice transfrontaliere
sau al dependenei economice. În acest caz relaiile dintre ri determin un profil
aparte al regiunii.
Explicaia politic pune în eviden apartenena unui grup de state la o
tradiie politic comun. Natura regimului politic, doctrinele politice, sistemul de

20
partide politice, etc. sunt elemente care cristalizeaz apartenena la o regiune din
acest punct de vedere.
În domeniul securitii sunt posibile abordri regionale mult mai largi, care
iau în considerare atât raiuni istorice, geografice i politice, cât i, mai ales,
interdependene cu caracter polivalent. Nivelul regional al securitii poate fi definit
drept nivelul la care se produce interaciunea dintre nivelele naionale i globale ale
securitii. Exemple în acest sens sunt Orientul Mijlociu extins, regiunea extins a
Mrii Negre (ce cuprinde rile riverane acesteia i rile Caucazului de Sud) sau
regiunea emergent constituit în jurul axei geopolitice i geoeconomice Marea
Mediteran-Marea Neagr-Marea Caspic.
Noiunea de complex regional de securitate desemneaz, în formularea
iniial a lui Barry Buzan (1993): „un grup de state ale cror preocupri principale
de securitate le leag suficient de strâns încât securitile lor naionale nu pot fi
luate în considerare în chip rezonabil separat una de cealalt”. Sau, în reformularea
ulterioar a lui Barry Buzan i Ole Waever (1998): „un set de uniti ale cror
procese de securitizare, desecuritizare, sau ambele sunt atât de interconectate încât
problemele de securitate nu pot analizate sau rezolvate în chip rezonabil separat
una de cealalt”. Trstura esenial a unui complex regional de securitate o
constituie interdependena entitilor ce îl compun. Analiza acestei
interdependene ne poate explica formarea unui complex regional de securitate,
configuraia sa i, mai ales, tendinele sale de evoluie.
Dup cum remarc Buzan i Waever, complexele regionale de securitate pot
fi generate atât de proximitate geografic, cât i de ali factori de natur istoric,
etnic, cultural, societal, politic, economic, etc, ce contureaz tipare durabile de
tip amiciie-inamiciie în plan regional.
Procesul prin care puteri externe dinafara complexului regional de securitate
se aliaz în sfera securitii cu uniti din interiorul su poart numele de penetrare.
Cu cât problemele interne ale unui stat au un impact extern mai mare, cu
atât statul respectiv este mai integrat în regiunea din care face parte, contribuind la
construcia complexului regional de securitate respectiv. Msura în care un stat
particip la edificarea unui complex regional de securitate poart numele de
externalizare.
Conceptul de externalizare prezint interes teoretic i practic din dou puncte
de vedere. Primul privete impactul problemelor interne ale unui stat asupra
relaiilor bilaterale cu celelalte state. Acest impact poate fi studiat prin observarea
atitudinilor acestora din urm, putându-se astfel determina apartenena unui stat la
un complex regional de securitate. Cel de al doilea vizeaz msura în care
externalizarea influeneaz evoluia vulnerabilitii i, implicit, dinamica
complexului regional de securitate.
Oamenii politici i analitii politici sunt chemai s examineze modelele de
vulnerabilitate atunci când decid asupra unei strategii. Acest aspect devine foarte
important în momentul în care ne intereseaz atât politica regional de securitate a
unui stat, cât i atunci când este nevoie de o analiz a direciilor de evoluie ale
complexului regional de securitate. Un stat mai puin vulnerabil este capabil s
reziste mai mult efectelor externalizrii, întrucât asimetria interdependenei este în
favoarea sa.

21
 Grupuri de state slabe pot genera complexe de securitate regionale ca
rezultat al modului în care acestea îi export vulnerabilitatea i instabilitatea
intern în celelalte state.
Un stat integrat într-un complex regional de securitate este capabil s
exercite o politic regional de securitate în msura în care vulnerabilitatea sa a
sczut la un nivel la care nu îi este ameninat rolul de factor de echilibru în regiune.
Conceptul de complex regional de securitate este util elaborrii politicilor i
strategiilor de securitate ale statelor, deoarece inând cont de proximitatea
geografic i de deschiderile sau constrângerile pe care aceast proximitate le
impune, statele îi pot contura i apra mai bine interesele de securitate.
Complexele regionale de securitate au o anume dinamic. Ele pot evolua, în
funcie de variaiile tiparului amiciie-inamiciie ctre regimuri de securitate i chiar
comuniti de securitate (cum le denumea Karl Deutsch), adic complexe de
securitate „rezolvate”, în care diferendele semnificative au fost soluionate pe cale
panic (spre exemplu, statele din Nordul Europei).

Conceputul de alian
Putem defini o alian ca fiind “promisiunea de asisten reciproc militar între
dou sau mai multe state suverane”. Altfel spus, aliana este un acord formal sau informal
ce prevede cooperarea în domeniul securitii/aprrii, între dou sau mai multe state. Se
poate face o distincie între simpla aliniere i alian. Alinierea este informal, tacit,
obligaia de sprijin a partenerului este una moral i/sau strategic. Aliana presupune un
tratat, un acord oficial, cu efecte juridice, dar exist i protocoale adiionale secrete
ataate unor tratate oficiale (de exemplu, protocolul adiional secret privitor la împrirea
sferelor de influen al tratatului de neagresiune dintre URSS i Germania încheiat la 23
august 1939) sau aliane secrete (de exemplu, acordul semnat de România cu Puterile
Centrale în 1883).
Coordonatele ce trebuie reinute în delimitarea câmpului semantic al conceptului
de alian sunt urmtoarele: state suverane, independente, cel puin în numr de dou,
stare de anarhie sistemic (lipsa unui guvern mondial), primordialitatea securitii
militare fa de celelalte niveluri ale securitii (societal, cultural, economic, de mediu
etc.), contientizarea necesitii meninerii echilibrului puterii sau, din contr, a
avantajelor perturbrii acestuia, contientizarea de ctre state a imposibilitii de a realiza
singure obiectivele asociate interesului naional, existena unei ameninri comune
semnificative pentru cel puin dou state (adversar extern identificabil), un acord formal,
sprijin politic i militar. De asemenea, se iau în calcul i existena unor interese
economice complementare, starea de interdependen economic, precum i investiiile
de capital reciproce dar i existena unor afiniti cultural-ideologice, a unor influene
politice încruciate, regimurile politice similare, diasporele, lobby-urile etc. Hans
Morgenthau a definit aliana drept « o funcie necesar a balanei de putere, funcionând
într-un sistem multistatal », având rolul de a corecta balana de putere în scop
preponderent defensiv. De regul, emergena unui hegemon provoac reacia fireasc de
contrabalansare, cel puin din partea celorlalte mari puteri, i mai ales a statelor
satisfcute cu ordinea existent anterior. De asemenea, când unul din statele aliate devine

22
prea puternic, fotii lui aliai ajung s îl perceap ca pe un inamic i vor cuta s formeze
o alt alian care s îl contrabalanseze.
Alianele se leag de existena statelor (sau în general a entitilor politice de tip
statal) ca actori suverani, unitari, raionali i de persistena riscurilor i ameninrilor
generate de mediul internaional anarhic, sub forma agresiunilor militare, i, mai rar,
politice, economice i de alt natur, din partea altor state.
În geneza alianelor prevaleaz componenta politico-militar, ce vizeaz
asigurarea securitii proprii a statelor ce o compun ca parte a unui bun colectiv. Acest
obiectiv se poate realiza fie printr-un tratat clasic de alian, fie printr-un acord de
securitate/aprare colectiv. În vreme ce tratatul de alian presupune existena unui
inamic sau rival comun, clar identificat, securitatea colectiv vizeaz adversari poteniali
i presupune solidaritatea de grup contra tuturor ameninrilor militare venite din partea
unor teri. Alianele pot fi nu doar « defensive » ci i « ofensive » (între state revizioniste
care vor s rstoarne statu quo-ul ori, mai rar, între state conservatoare care recurg la
strategii ofensive de tip « preemptiv » ori « preventiv » contra unui challenger aflat în
plin ascensiune), ceea ce nu este cazul tratatelor de securitate colectiv, care sunt
apanajul rilor satisfcute cu statu quo-ul existent. Economicul joac un rol fundamental
în decizia de a face o alian. Nimeni nu dorete s investeasc foarte mult într-un aliat ce
poate deveni rival/inamic curând. (Neo)realismul afirm c statele au dificulti în a
coopera deoarece sunt interesate mai ales de distribuia câtigurilor « relative » (ceea ce
obine unul în raport cu celelalte) decât de a celor « absolute » (beneficiul global).
Alianele sunt rareori simetrice, adic stabilite între parteneri egali ca rang de putere i cu
resurse mobilizabile identice. Cel mai adesea, e vorba de aliane asimetrice, în care unul
este mai puternic iar ceilali mai slabi.
Pe lâng teama de a nu genera apariia involuntar a unui inamic, statele tind s îi
reduc nivelul de cooperare în cadrul alianelor i din alte motive, de natur economic,
politic, psihologic. Ele nu vor s împovreze propria economie prin fonduri date altor
state, nu vor s ajute un alt stat s obin o poziie dominant în sistem i, de asemenea,
experimenteaz ceea ce Mancur Olson a denumit « paradoxul aciunii colective» -
tendina de a « tria », de a se comporta ca free rider într-o asociere, spre a beneficia de
un bun public, colectiv, fr a plti preul necesar. Actorii mici tind s contribuie cu o
cot suboptimal la efortul general. Cu cât sunt mai muli actori, prile de beneficiu vor
fi mai mici i tendina de a tria mai mare. Prin urmare, de regul, exist o asimetrie în
contribuiile membrilor unei aliane la securitatea comun.
Joseph Nye arat c “în general statele înceteaz s fie aliate atunci când ajung s
se vad ca lipsite de importan ori ca o ameninare”. Drept urmare, fotii aliai vor fi
percepui fie ca neutri, fie ca adversari.. Desigur, afirmaia de mai sus trebuie nuanat
corespunztor.
Stephen M. Walt se refer pe larg la cele dou mari strategii de alian :
balansarea (balancing) i alinierea (bandwagoning). El afirm c în istoria relaiilor
internaionale post-westfalice, balansarea este mult mai frecvent decât alinierea,
deoarece statele prefer s se opun unei ameninri decât mizeze pe faptul c cel
puternic va rmâne binevoitor i se va abine de la a le amenina. Statele slabe sunt
adesea tentate de alinierea cu o mare putere – „în general, cu cât statele sunt mai slabe, cu
atât tendina lor ctre aliniere este mai mare decât cea ctre balansare” – pe când fa de

23
puteri egale cu a lor vor alege cel mai adesea balansarea. Bandwagoning-ul poate fi
practicat i de marile puteri, ca form de “împciuire” (appeasement) fa de un actor
foarte puternic i agresiv, dar aceasta este o strategie foarte riscant. Walt arat c “dac
statele tind s se alieze cu cele care par mai periculoase, atunci marile puteri vor fi
recompensate, dac arat c sunt puternice i potenial-agresive. Rivalitile
internaionale vor fi mai intense, deoarece o singur înfrângere poate fi un semn al
declinului unei pri i al ascensiunii celeilalte. Într-o lume a alinierii, aceast situaie este
foarte alarmant, deoarece sunt ateptate i alte treceri de cealalt parte i o decdere a
poziiei”. Micile puteri au de ales între balansare i aliniere, în funcie de avantajele i
riscurile pe care le comport fiecare din cele dou strategii.
Walt consider i c existena unei ideologii comune, a regimurilor politice
similare, sunt factori favorizani ai alianelor (dei pe un loc secundar fa de balansare) i
viceversa, îns atrage atenia asupra faptului c unele ideologii au potenial « separatist »,
adic statele care le îmbrieaz tind s fie rivale, nu aliate. Intuiia sa a fost confirmat
ulterior i de ctre ali autori, care au artat c afinitile ideologice i similitudinea de
regim politic fac ca aliana cu un stat mai puternic s nu fie vzut ca o ameninare.
Teoria echilibrului puterii afirm c paritatea de putere între aliane rivale este un
factor al asigurrii pcii, prin mecanismul descurajrii. Invers, apariia unui decalaj de
putere între acestea va încuraja tabra mai puternic, în cazul în care este revizionist, s
încerce s rstoarne statu quo-ul în favoarea sa. Aadar, alianele trebuie înelese în
contextul poziionrii actorilor statali fa de statu quo. Se vor produce alinieri între
revizioniti, contra puterilor satisfcute dominante, sau între acestea contra
revizionitilor. Ceva mai rar, au existat i cazuri de aliere a unui actor revizionist cu cei
care aprau ordinea existent, dar în contextul existenei unui alt actor revizionist care se
constituia într-o ameninare direct la adresa tuturor.
Pe de alt parte, teoria « tranziiei puterii » postuleaz un risc sporit de rzboi
«hegemonic» atunci când puterea coaliiei revizioniste ajunge aproape de nivelul paritii
cu tabra ce apr statu quo-ul. În viziunea realist, alianele sunt conjuncturale i
trectoare, ba chiar reversibile: aliatul de astzi poate deveni inamicul de mâine.

ISTORIA RELAIILOR INTERNAIONALE

În viziunea neorealist propus de Robert Gilpin, evoluia sistemului internaional
este conceput ca o succesiune de „cicluri hegemonice”, de perioade alternante de pace i
rzboi. Gilpin descrie procesul prin care puterea dominant se erodeaz, concomitent cu
ridicarea unui competitor, care, la un moment dat, va declana un aa-numit „rzboi
hegemonic”, în urma derulrii cruia se ajunge la o nou stabilitate, cu un nou hegemon.
Emergena unei noi ordini mondiale tinde s se produc în momentele de turnur
ale istoriei, de regul dup consumarea unor rzboaie majore. Aceste momente de
turnur, denumite de Robert Gilpin „schimbare sistemic”, reprezint momentele când
regulile i instituiile guvernrii sunt refcute pentru a servi interesele noilor state
preeminente sau hegemone.
Tradiia realist explic schimbarea ordinii prin schimbrile în distribuia puterii.
O ordine bazat pe echilibrul de putere este organizat pe principiul anarhiei, ce
postuleaz inexistena unei unice autoriti politice supraordonate, dominante. Potrivit lui
Kenneth Waltz, aceasta este însi esena sistemului internaional. Sistemul este alctuit

24
din state suverane, nedifereniate prin funcia lor, ce caut s-i asigure securitatea în
condiiile unui sistem anarhic. Teoria echilibrului de putere explic ordinea - precum i
regulile i instituiile acesteia - ca produs al unui permanent proces de echilibrare i
ajustare a concentrrilor de putere în condiiile anarhiei. Echilibrarea se poate efectua atât
prin mobilizare intern, cât i prin formarea de coaliii sau aliane temporare. Cel mai
adesea, pentru a contrabalansa concentrarea puterii în condiii de anarhie, statele dezvolt
coaliii sau aliane temporare, acest comportament echilibrant fiind de natur s conduc
la stabilitatea sistemului. Ordinea care ia natere este fie consecina neintenionat a
presiunilor de echilibrare, fie expresia unor reguli învate i formalizate de echilibru i
contrabalansare.
În cadrul colii de gândire a Relaiilor Internaionale în termenii ciclurilor lungi,
George Modelski (1978) folosete conceptul de hegemonie pentru a ilustra alternana
statelor puternice ca puteri dominante în sistemul internaional. El vede sistemul politic
global ca pe un ansamblu de instituii i relaii interstatale care conduc i administreaz
problemele globale. Teoria sa accentueaz autonomia proceselor politice globale în raport
cu cele economice. Modelski definete o putere global ca fiind acel stat care
monopolizeaz funcia de „meninere a ordinii” în sistemul internaional global. Începând
de pe la mijlocul mileniului trecut (1500), acest rol a fost jucat pe rând de 4 state:
Portugalia, Olanda, Marea Britanie i SUA, fiecare dintre aceste ri având parte de un
ciclu de putere de aproximativ un secol. El identific 5 astfel de cicluri: ciclul portughez
(1497-1580); ciclul olandez (1580-1713); ciclul britanic I (1713-1783); ciclul britanic II
(1815-1918); i ciclul american (1918- prezent). Punctul de plecare al unui ciclu îl
constituie momentul destabilizrii, dezorganizrii i slbirii sistemului internaional (care
poate ajunge aproape de anarhie), favorizând generarea unui conflict armat global. O
putere dominant iese câtigtoare din acest „rzboi global” i menine ordinea în
sistemul mondial. Declinul unei astfel de puteri globale duce la inaugurarea unei perioade
de sistem internaional multipolar, pentru ca în cele din urm premisele repetrii ciclului
s se instaleze pe scena internaional. Astfel, Modelski concepe ciclul de putere ca pe un
model repetitiv i chiar predictibil al sistemului internaional, în urma cruia o nou
putere ajunge s impun regulile, datorit avantajelor pe care le-a obinut în urma
confruntrii. Îns aceast poziie favorabil nu poate fi pstrat pentru o perioad
nelimitat de timp, deoarece punctele slabe ale noii ordini mondiale se accentueaz în
timp.
Primul ciclu de putere aparine Portugaliei, care în secolul al XV-lea, atras de
bogiile Veneiei, a monopolizat comerul maritim. În urma descoperirii Indiei de ctre
Vasco da Gama (1497), important centru comercial condus de musulmani, au fost
finanate numeroase expediii de recunoatere prin care s-a reuit îndeprtarea celorlali
pretendeni la bogiile noului teritoriu. Odat cu cucerirea Veneiei, important centru
comercial ce fcea legtura între China, India, Egipt i chiar unele state vestice, devenind
mare putere economic european, Portugalia a reuit s transforme India într-un
avanpost al comerului portughez, afirmându-se pe plan mondial pe fondul unei perioade
tumultoase, presrat cu conflicte armate la scar global. Prima jumtate a secolului al
XVI-lea a fost una benefic, Portugalia controlând comerul pe axa est – vest i ajungând
s se extind pân în Brazilia i Africa. Îns în a doua jumtate a secolului începe s se
resimt presiunea meninerii unui imperiu atât de vast, iar Portugalia se aliaz cu Spania,
împrind sferele de influen. În acest moment Spania se afirm în sistemul internaional,

25
dup ce, în urma cuceririlor din Mexic i Peru, stabilise importante rute comerciale. În
ciuda acestei alieri, puterea Portugaliei nu s-a consolidat, ci dimpotriv, în urma
interzicerii comerului cu rebelii de ctre regele Spaniei, Olanda s-a vzut nevoit s
intervin, dorind s preia controlul asupra comerului cu mirodenii. Flota olandez s-a
dovedit a fi net superioar celei iberice, obinând astfel controlul asupra rutei comerciale
controlate de Compania Indiilor de Est, devenit în scurt timp baza puterii acestei naiuni.
Începând aproximativ din 1580, Olanda a devenit un actor politic preeminent pe scena
vieii internaioanle, reuind s cucereasc importante teritorii în America de Nord, Asia,
Africa, Guinea, Caraibe i chiar exclusivitate comercial în Japonia. Dezvoltarea sa
impetuoas în domeniul comerului a fost impulsionat de apariia Bncii din Amsterdam
i a Bursei (1609), a Camerei de Asigurare Maritim (1598). precum i a Bursei Grâului
(1616), desemnate instituii centrale ale noului sistem global. Totodat, universitile, arta
sau publicaiile olandeze au dobândit un mare prestigiu, datorit privilegiului Olandei de
a fi considerat marea putere a vremii.
Influena Olandei a început s scad odat cu afirmarea altor dou puteri: Marea
Britanie, care era principala rival pe mare, i Frana, care a ieit puternic din Rzboiul
de treizeci de ani (1618-1648). Rzboiul dus împotriva lui Ludovic al XIV-lea al Franei
a marcat debutul primului ciclu britanic de putere, flota englez câtigând importante
btlii maritime împotriva francezilor, iar Olanda pierzând astfel dominaia rutelor
comerciale pe ap. Conflictul s-a încheiat cu pacea de la Utrecht (1713), iar Marea
Britanie a început implementarea noii sale ordini în sistemul internaional, bazate pe
comer maritim intens. Primul ciclu britanic de putere a fost unul destul de puternic,
principalele obiective fiind controlarea comerului la nivel mondial, precum i meninerea
unui echilibru în Europa. Astfel, în timp ce celelalte naiuni îi cheltuiau resursele pentru
rezolvarea disputelor din interiorul continentului, Marea Britanie s-a axat pe cucerirea de
noi colonii, multe dintre ele aparinând francezilor, i, totodat, pe monopolizarea
sistemului de comer maritim din afara Europei.
Britanicii sunt singurii care au deinut dou cicluri de putere, acestea fiind i
consecutive, îns al doilea este doar continuarea primului, care a fost destabilizat atât de
ascensiunea Franei, prin izbucnirea Revoluiei Franceze i întemeierea imperiului
napoleonian, cât i de rzboiul de independen al coloniilor din America. Cele dou
evenimente au destabilizat echilibrul de putere în Europa i au pus capt, în 1783,
primului ciclu britanic de putere. Poziia pierdut de britanici a putut fi recuperat doar în
urma a dou decenii de rzboi împotriva lui Napoleon i a Revoluiei Franceze. O nou
ordine mondial se cerea a fi impus.
Al doilea ciclu britanic a început în 1815, odat cu semnarea pcii de la Viena,
reluând obiectivele primului ciclu. În acest ciclu Marea Britanie i-a canalizat eforturile
înspre dezvoltarea industrial, transformându-se în „atelierul industrial al lumii”, precum
i înspre transformarea Londrei în centrul naval-maritim i bancar al lumii. Datorit
dezvoltrii industriale spectaculoase, Marea Britanie a putut adopta noi doctrine politice
i economice, printre care i cea a comerului liber. Totui, mreia britanic a avut de
suferit odat cu dezvoltarea cilor ferate, dezvoltarea noii modaliti de transport
diminuând atât în celelalte state europene, cât i în SUA, importana controlului rutelor
de transport maritim.
O alt ameninare la adresa britanicilor o constituia Germania, prin ambiiile sale
de a dezvolta o flot maritim i a pune bazele unui imperiu colonial. Primul Rzboi

26
Mondial a oferit ocazia Americii de a interveni militar (1917) i de a fi cea care stabilete
condiiile pcii. Astfel, dup încheierea Primului Rzboi Mondial (1918), SUA au pus
bazele instaurrii unei noii ordini mondiale i a afirmrii acesteia ca mare putere
mondial. Dei iniial Statele Unite ale Americii nu au avut intenia de a interveni în
Europa, dup Al Doilea Rzboi Mondial, prin adoptarea doctrinei Truman i aplicarea
Planului Marshall (1947) i implementarea instituiilor sistemului Bretton-Woods,
americanii au dictat regulile noii ordini internaionale, preluând de la Marea Britanie în
integralitatea sa statutul de mare putere i, ulterior dup sfâritul Rzboiului Rece (1991),
cel de putere hegemonic în procesul globalizrii.
O a doua mare teorie a structurrii sistemului internaional în cadrul colii de gândire
a Relaiilor Internaionale în termenii ciclurilor lungi este teoria sistemului mondial a lui
Immanuel Wallerstein (1992-1993). Potrivit lui Wallerstein, sistemul mondial a luat
natere în secolul al XVI-lea, pornind dintr-un centru embrionar care a fost Occidentul
european, odat cu zorii erei coloniale i cu începutul expansiunii vest-europene peste
mri i oceane, proces care s-a încheiat abia în plin secol XX. Preluând unele idei ale lui
Fernard Braudel, Wallerstein consider c relaiile proprii acestui sistem sunt orientate în
jurul raporturilor de producie i ierarhizate conform unei ordini geometrice în trei cercuri
concentrice:
a. centrul (core) - alctuit din puterile majore, adic acele puteri care au interese la
scar planetar, dispun de capacitile de a le promova i exercit o influen
considerabil asupra formulrii regulilor care ghideaz sistemul internaional i
asupra respectrii lor.
b. semiperiferia, compus din trei mari categorii de state:
- foste mari puteri aflate în perioada de declin, dar care joac înc un rol destul de
însemnat în sistem;
- puteri aflate la periferia sistemului dar în ascensiune, viitoare mari puteri;
- puteri regionale subsistemice, adic puteri ale caror interes i capaciti nu
depesc aria propriului subsistem al relaiilor internaionale.
c. periferia, compus din acele state care nu au nici interese sistemice, dar nici
capaciti semnificative, chiar raportate la sfera propriului subsistem al relaiilor
internaionale. Statele de la periferie de regul sunt furnizoare de materii prime i
importatoare de produse finite, au economii slab dezvoltate, capaciti militare
limitate, iar securitatea lor depinde în bun msur de aranjamentele
internaionale ale marilor puteri.
Wallerstein caracterizeaz sistemul mondial ca fiind un set de mecanisme care
redistribuie resursele dinspre periferie ctre centru. El consider c sistemul mondial a
cunoscut, din momentul apariiei sale, dou formule de organizare: imperiul -lume i
economia-lume. Într-un imperiu-lume exist un singur centru, care îi folosete puterea
pentru a redistribui resursele în interiorul sistemului pe care îl conduce. Roma imperial
este cel mai cunoscut exemplu de acest fel in care resursele adunate din provincii sau prin
tributul statelor aflate în orbita sa erau redistribuite prin vointa puterii centrale. În
economia-lume, puterea nu mai este concentrat într-un singur nucleu, mai multe centre
concurând, în cadrul unui sistem anarhic, pentru aceleai resurse. Dincolo de diferenele
de organizare, cele dou formule de organizare se aseamn prin scop: utilizarea de ctre
centru în folosul propriu a resurselor periferiei.

27
Sistemul internaional între pacea de la Westfalia i pacea de la Viena (1648-1815)
În rândurile istoricilor i teoreticienilor relaiilor internaionale prevaleaz opinia
potrivit creia sistemul internaional modern apare i se dezvolt pe continentul european,
ca o creaie a statelor europene, în urma semnrii pcii de la Westfalia (1648), ce a pus
capt Rzboiului de treizeci de ani (1618-1648). Rzboiul a implicat toate puterile majore
ale Europei de Vest i Centrale (Spania, Frana, Olanda i Anglia, principatele germane,
Cehia, Boemia, Imperiul Habsburgic, Danemarca i Suedia). De aceea poate fi considerat
primul rzboi pan-european.
Europa medieval de dinainte de Westfalia era o societate format din entiti
diverse, aflate în relaii complexe de subordonare reciproc, cu loialiti multiple i
suveranitate partajat, cu granie poroase, prost definite, în care nu exista o linie
demarcaie clar între politica intern i cea internaional. Regii i aristocraii de vaz îi
disputau permanent dreptul asupra unor regiuni i moteneau teritorii în interiorul altor
regate. Alturi de domeniul seniorial, diverse alte entiti precum papalitatea, ordinele
militare religioase, breslele, oraele-ceti, Liga hanseatic, Împratul romano-german, îi
disputau atributele suveranitii.
Pacea de la Westfalia a pus capt nu numai rzboaielor religioase, dar i
organizrii de tip feudal a entitilor statale i quasi-statale europene, cu subordonrile lor
multiple. Unirea dintre stat i religie (cuius regio, eius religio) i suprimarea conflictelor
interne a fcut posibil identificarea statului cu societatea i, pe aceast cale, apariia
statului modern i a sistemului internaional de state. Iat de ce se consider c semnarea
la Münster i Osnabrück a tratatelor westfalice (1648), a marcat formal emergena
sistemului internaional modern.
Caracteristicile principale ale sistemului internaional modern sunt urmtoarele:
• statul este considerat din punct de vedere legal singurul actor internaional,
suveranitatea fiind principalul su atribut;
• suveranitatea egal a statelor reprezint temelia egalitii dintre ele;
• legitimitatea statelor este conferit nu doar de caracterul precumpnitor dinastic i
ereditar al transmiterii puterii (ca în Evul Mediu), ci i de suveranitatea lor
teritorial;
• toate entitile care au coeren teritorial, dar nu au suveranitate exclusiv în
interiorul granielor proprii, sunt delegitimate progresiv i eliminate din sistemul
internaional;
• recunoaterea reciproc devine un principiu constitutiv al sistemului internaional:
un stat devine membru legitim al sistemului dac alte state îl accept ca suveran
exclusiv asupra unui teritoriu clar delimitat;
• se afirm dreptul internaional, îneles ca un set de norme acceptate în mod
voluntar de ctre participanii la sistem;
• statele recunosc diferena dintre politica intern i cea extern, fapt ce va da
natere normei „neamestecului în treburile interne” ale altor state;
• promovarea interesului naional devine preocuparea central a politicii externe a
statelor;
• balana de putere i diplomaia sunt recunoscute i acceptate ca instrumente ale
relaiilor internaionale.
Existena teritoriilor guvernate în mod exclusiv a condus treptat la formarea unor
„economii naionale”. Rezultatul a fost rspândirea pe scar larg a practicilor

28
mercantiliste în Europa, începând cu mijlocul secolului al XVII-lea. Conductorii vizau
s maximizeze veniturile poteniale i astfel s-i maximizeze stocurile de aur. Banii
însemnau putere, întrucât ei permiteau furnizarea mijloacelor pentru agresiunea extern.
Statele au început s caute maximizarea veniturilor prin asigurarea materiilor prime i
sporirea prii ce revenea naiunii respective din comerul internaional. Astfel de
obiective economice au obligat leadership-ul statului s introduc economia în calculul
raiunii de stat. Mercantilismul, reglementând comerul între naiuni i cutând
maximizarea prii statului din comerul internaional, a transformat competiia
comercial într-o cauz suplimentar de rzboi.
Centrul (core) de putere al sistemului internaional de state în perioada 1648-1815
a fost alctuit din 5 puteri: Frana, Anglia, Imperiul habsburgic, Prusia i Imperiul arist
Structura de putere a sistemului internaional westfalic în prima sa faz a fost aadar
multipolar i europocentrist. Ea s-a edificat pe primatul intereselor naionale de
securitate în raport cu criteriul moralitii universale i preteniile la universalitate ale
Sfântului Imperiu romano-german. La nivel conceptual, mutaia se exprim în
introducerea în limbajul diplomatic al epocii, de ctre cardinalul Richelieu, prim-ministru
al Franei (1624-1642), a conceptului de raiune de stat (raison d’Etat) ce susinea c
binele statului scuz mijloacele folosite pentru a-l realiza. Iar în planul politicii externe
franceze, aceasta s-a materializat în împiedicarea dominaiei habsburgice asupra Europei.
Richelieu a devenit prim-ministru într-o perioad când Ferdinand al II.-lea, Sfântul
împrat romano-german, din dinastia habsburgic, încerca, sub imboldul Contrareformei,
s reînvie universalitatea catolic, s bareze calea rspândirii protestantismului i s
instituie controlul imperial asupra prinilor din Europa Central. Pornit de Casa de
Habsburg cu aliaii si spanioli spre a restaura catolicismul în zonele din centrul Europei
atinse de protestantism, Rzboiul de treizeci de ani s-a extins rapid si a macinat 1/3 din
populaia Europei Centrale. Ca prin al Bisericii Catolice, Richelieu ar fi trebuit s se
alieze cu habsburgii. Primul-ministru al Franei a aezat îns interesul naional al Franei
mai presus de aspiraiile religioase i – acionând la prima vedere contra naturii – a slbit
puterea Sfântului împrat romano-german pentru a spori astfel securitatea Franei. Astfel,
dup ce pân în 1635 a meninut Frana în afara conflictului, în cel de-al 17-lea an de
rzboi, când epuizarea vdit prea s anune încetarea ostilitilor i o pace prin
compromis, Richelieu s-a aliat cu principii protestani. El era convins c interesele
statului trebuie corelate cu mijloacele i c arta guvernrii înseamn a recunoaste i a
urmri aceste interese dincolo de imperativele etice, morale i religioase. Aa se face c
Frana a devenit ara dominant în Europa i i-a extins simitor teritoriul. În secolul ce a
urmat pcii westfalice, doctrina raiunii de stat a devenit farul cluzitor al diplomaiei
europene. Iar eforturile de a bara calea expansiunii Franei vor avea drept rezultant
sistemul european al echilibrului puterii. El nu a fost un aranjament realizat contient, un
obiectiv al politicii internaionale, ci a rezultat din procesul de zdrnicire a tentativelor
de dominaie ale unei ri anume. În lumea inaugurat de cardinalul Richelieu, statele
cele mai puternice cutau s domine, iar cele mai slabe încercau s reziste formând
coaliii. Dac coaliia era suficient de puternic pentru a face fa agresorului, rezulta un
echilibru ad-hoc al puterii. Dac coaliia era insuficient de puternic, una din ri obinea
hegemonia.
Rzboiul de treizeci de ani a condus la decderea progresiv a Sfântului Imperiu
romano-german, a provocat amânarea cu dou secole a unificrii germane i a

29
transformat Frana în puterea preeminent pe continentul european. Dup pacea
westfalic, Casa de Habsburg, dispunând de mai puini combatani i cu finantele grav
afectate de rzboiul contra protestantilor i a Franei catolice, va rezista cu greu atacurilor
otomane, în cele din urm turcii asediind Viena (1683).
Spania a avut i ea de suferit în urma distrugerii Invincibilei Armada (1588) i a
btliilor purtate în Germania i rile de Jos în timpul Rzboiului de treizeci de ani.
Filip al II-lea dorise s cucereasc insulele britanice i doar nesansa i nepriceperea
comandantului flotei l-au privat de acest rezultat. Distrugerea celebrei flote spaniole a
permis flotei engleze s devin treptat dominant pe mrile i oceanele lumii, la
concuren cu cele ale Olandei, Portugaliei etc.
În schimb Frana, Suedia i Olanda (rile de Jos) au prosperat i au ieit întrite
din Rzboiul de treizeci de ani. Aceste ri s-au dovedit entiti statale dinamice, bine
organizate, cu diplomaii eficiente, cu o organizare superioar a armatelor i cu populaii
loiale ideii de stat i de dinastie. În secolul al XVIII-lea, Olanda avea s cedeze treptat
supremaia Angliei, iar Suedia, învins de Rusia, a abandonat sperana hegemoniei
nordice. Frana lui Ludovic al XIV-lea s-a bazat pe alianele cu Suedia i Turcia, reuind
s îl pun pe tronul Poloniei pe Jan Sobieski. L-a sponsorizat pe regele Carol al II-lea al
Angliei, a subminat independena Olandei i i-a instaurat controlul asupra unei mari
pri a statelor germane.
Mecanismul de balan a puterii s-a activat i a funcionat ireproabil i de aceast
dat. În urma “revoluiei glorioase” (1688), prin William al III-lea de Orania, Olanda
ajunge s controleze tronul Angliei. Austria, dup ce îi respinge pe turcii otomani la
porile Vienei, se altur coaliiei anglo-olandeze. Astfel c în 1686 ia fiin Liga de la
Augsburg, o alian defensiv creat de ctre Sfântul Împrat romano-german Leopold I,
având drept aliai o parte dintre statele germane (inclusiv Bavaria i Palatinatul), Suedia
i Spania. În perioada 1688-1697 se desfoar rzboiul “marii coaliii” contra Franei.
Prin pacea de la Utrecht (1713) i s-a pus capt rzboiului de succesiune la tronul
Spaniei (1701-1713). Prin tratatele de la Utrecht (1713) i Rastadt (1714), Frana renun
la marile sale ambiii imperiale: accept leadership-ul protestant al Angliei, renun la
ideea uniunii tronurilor Spaniei i Frantei, cedeaz Austriei, Olanda spaniol, iar Angliei,
teritorii vaste în America. Faptul c în textul tratatului de la Utrecht este menionat
pentru întâia dat principiul balanei puterii însemna recunoaterea sa explicit ca
instrument al relaiilor internaionale. Statuarea acestui principiu era dublat de
afirmarea principiului noninterveniei în afacerile interne ale statelor.
În primele decenii ale sec. al XVIII-lea s-au produs i alte mutaii majore: Sfântul
Imperiu romano-german a continuat s decad, Rusia a început s se afirme ca mare
putere dupa victoria lui Petru cel Mare contra suedezilor, Frana, dei epuizat de
aventurile militare ale lui Ludovic al XIV-lea a continuat s fie o mare putere european,
iar Anglia i-a continuat ascensiunea ca mare putere naval – tendin ce va atinge
apogeul un secol mai târziu, în urma victoriei împotriva lui Napoleon I. În nordul
Europei, Suedia a pierdut teren în fata Rusiei i Prusiei. Carol al XII-lea, succesorul lui
Gustav Adolf, a motenit fore armate decimate de campaniile duse alturi de Frana.
Totodat, regele suedez a nutrit ambiii hegemonice în regiunea Mrii Baltice.
Danemarca, Polonia i, mai ales, Rusia, s-au opus planurilor hegemonice suedeze. În
1709, Carol al XII-lea a fost înfrânt zdrobitor de ctre Rusia la Poltava,.

30
 Prusia se afirm i ea începând cu mijlocul sec. al XVIII-lea. Iniial, Prusia era un
stat dispersat, cu teritorii aflate în zona Berlinului, dar i cu posesiuni pe Rin, în Prusia de
Est. În timpul Rzboiului de treizeci de ani, foametea, ciuma, i invaziile straine au
afectat grav electoratul de Brandenburg, diminuându-i drastic populaia i resursele
naturale. Dar începând din 1640, marele elector de Brandenburg Friedrich Wilhelm a pus
bazele unui stat centralizat, cu structuri birocratice eficace i o armat redutabil. În 1675
forele prusace numrau deja 30.000 soldai. Din 1715, o dat cu venirea pe tron a lui
Frederic Wilhelm I, efectivele militare prusace au sporit continuu, ajungând la peste
80.000 soldati, Prusia plasându-se astfel pe locul al patrulea în Europa în plan militar, cu
toate c din punct de vedere al suprafeei teritoriului, statul prusac se plasa doar pe locul
al zecelea.
In sec al XVIII-lea, liderii marilor puteri au cutat s apere sistemul european de
balan a puterii, nedorind ca una dintre marile puteri s dispar prin absorbie într-o
structur imperial. Balana puterii funciona prin “reinere strategic”, altfel spus prin
autolimitarea juctorilor strategici. Prusia, dei surclasa de departe puterea militar a
Austriei, nu a cutat s o distrug, ci doar i-a rpit teritorii. Regele Prusiei a respectat
principiul balanei de putere i i-a infrânat ambiiile de hegemonie continental, probabil
temându-se s nu repete greelile lui Ludovic al XIV-lea. Pierderile sau câtigurile
teritoriale realizate de un stat erau “compensate” prin primirea sau cedarea altor teritorii
ori prin alte avantaje schimbate i negociate pe cale diplomatic de marile puteri. Astfel,
în a doua jumtate a sec. al XVIII-lea, Polonia a fost împrit de trei ori între Rusia,
Austria i Prusia: în 1772, 1793 i 1795.
Principala putere care s-a opus tendinei de hegemonie continental a Franei a
fost Anglia. Ea i-a asumat rolul de echilibrator (off shore balancer) al balanei de putere
continentale, beneficiind de poziia geopolitic insular i resursele necesare, angajat
fiind în revoluia industrial înaintea celorlalte puteri.
Napoleon I a reprezentat o imens provocare pentru sistemul european de state.
Mai existaser, desigur, tentative de hegemonie, precum cea a lui Ludovic al XIV-lea,
Filip al II-lea al Spaniei .a. Dar Napoleon aducea cu sine valorile republicanismului
revolutionar. Campaniile sale au deteptat elanurile naionaliste din teritoriile germane i
Spania. Odat cu Revoluia Francez i rzboaiele napoleoniene poporul începe sa fie tot
mai prezent în decizia de politic extern i se afirm tot mai mult principiul legitimitii
populare. Regii i împraii nu se mai puteau izola în cabinetele palatelor lor spre a lua
decizii unilaterale de politic extern.
Iniial, marile puteri conservatoare europene au crezut c vor putea profita de o
Fran slbit i mcinat de lupte interne i rzboaie externe. Abia dup 1792, când
revoluionarii francezi au proclamat dorina de a elibera Europa de monarhi i de a se
infri astfel cu popoarele eliberate, regii i împraii autocrai ai Europei au realizat
riscul contagiunii revoluionare. Doar Anglia s-a strduit sistematic s creeze o mare
coaliie de contrabalansare. A reuit s atrag Austria, dar Rusia a stat o vreme în
expectativ, iar Prusia a rmas neutr pân în 1806.
În cele din urm, prin acordul de la Chaumont (martie 1814), liderii Angliei,
Prusiei, Austriei i Rusiei au decis s coopereze deplin pentru infrângerea lui Napoleon i
s menin cooperarea i dup victoria împotriva acestuia (aliana era prevzut s dureze
20 de ani de la data semnrii sale). Stablind o conexiune direct între aria intereselor
(globale sau regionale/naionale) ale unei puteri i deinerea de ctre aceasta a

31
capacitilor (în primul rând militare) necesare pentru susinerea lor, acordul introducea
pentru prima oar distincia teoretic între puteri majore i puteri minore.
Cvadrupla alian creat în 1815, la Congresul de la Viena a consacrat
restaurararea balanei de putere i a suveranitii egale a statelor din sistem.

Sistemul internaional în perioada “concertului european” (1815-1914)

Structura de putere în perioada 1815-1914 a continuat s fie multipolar i s
rmân europocentrist. Centrul de putere al sistemului internaional de state a fost
alctuit în perioada 1815-1914 din Marea Britanie, Prusia (devenit ulterior Germania),
Imperiul habsburgic, Imperiul arist i Frana. Frana avea s fie reprimit în sistem cu
statutul de mare putere, începând cu Congresul de la Aix-la-Chapelle din 1818, marile
puteri dând astfel dovad de ”reinere strategic”.
Victorioi contra lui Napoleon I, regii i împraii marilor puteri au format ceea ce
diplomaia a numit “concertul european” – un sistem al echilibrului de putere bazat pe
valori i principii comune, reguli diplomatice similare, comunitate dinastic. „Concertul
european” a asigurat, cu unele întreruperi, un secol de pace în Europa (1815-1914), cu
toate c începând cu Rzboiul Crimeei (1853-1856) vor avea loc noi rzboaie între marile
puteri continentale.
Cvadrupla alian – Rusia, Prusia, Austria, Anglia – a decis s menin principiile
de la Chaumont i s permit organizarea periodic a unor congrese ale marilor puteri
învingtoare, ce exercitau practic un directorat asupra afacerilor europene.
Marea Britanie continu s fie echilibratorul balanei de putere, chiar dac se
retrage din sistemul congreselor puterilor continentale de timpuri, dup primul dintre
acestea, în ceea ce a fost numit „splendida izolare”. Aciunea sa de echilibrare interzice
orice veleitate hegemonic continental celor dou mari puteri europene care ar fi avut
capacitatea s o nutreasc, Frana i Rusia. Mai mult decât atât, atunci când a fost nevoie
s intervin spre a apra statu quo-ul, în timpul crizei belgiene (1830) sau al primei crize
din Schleswig-Holstein (1850), Marea Britanie nu a ezitat s intervin. Pe fond, între
1815 si 1853 sistemul de balan a puterii a funcionat ireproabil.
In prima jumatte a secolului al XIX-lea, naionalismul a putut fi inut în frâu de
ctre tabra conservatoare. Cancelarul Metternich i arul Alexandru I au creat cutuma
interveniei în statele unde ideile revoluionare amenintau ordinea social-politic. Îns
ideile revoluionare întruchipate iniial de Frana, i-au continuat avansul i, treptat, au
contribuit la erodarea sistemului Sfintei Aliante a monarhilor conservatori ai Rusiei,
Prusiei i Austriei, îndreptat contra curentelor naionale i liberale.
În a doua jumtate a sec. al XIX-lea s-au produs mutaii cu impact major asupra
sistemului internaional de state: apariia unor noi mari puteri europene, precum
Germania i Italia; apariia unor state naionale ca actori independeni precum România,
Serbia, Bulgaria, Albania; globalizarea sistemului internaional prin depirea
europocentrismului i apariia unor actori extraeuropeni dinamici, precum SUA i
Japonia; i al doilea val al colonizrii europene.
În perioada “concertului european”, Marea Britanie se detaeaz de restul
puterilor europene ca urmare a supremaiei navale i acumulrilor de bogie facilitate de
revoluia industrial, al crei primat european i mondial îl deine. Rusia este cea de-a
doua putere vital în funcionarea sistemului de state ale crei baze au fost puse la Viena,
întrucât un comportament expansionist al Rusiei ctre Strâmtori ar fi generat ruperea

32
balanei de putere i ameninri geopolitice pentru Austria i Turcia. Dintre toate marile
puteri, Imperiul habsburgic se confrunt cu cel mai mare risc în privina propriei
securiti. Pe de o parte, se afl în competiie cu Prusia pentru întâietate în cadrul
Confederaiei germane. Pe de alt parte, la Est, Rusia se constituie într-o grav
ameninare geopolitic ca urmare a revenirii la expansionismul su tradiional, dând
natere aa numitei „chestiuni orientale”. Franei, vechiul perturbator al sistemului, i se
aplic conceptul „îngrdirii”, atât prin lipsirea de un potenial militar i diplomatic
adecvat relurii tentaiilor hegemonice, cât i printr-o coaliie antifrancez descurajant,
capabil s o sancioneze imediat, la nevoie. Cu toate acestea, Imperiul francez condus de
Napoleon al III-lea a avut o contribuie importan la desvârirea unitii naionale i a
independenei unor state europene precum Grecia, Belgia i mai târziu Italia i România.
Spaiul german este reorganizat într-o Confederaie german alctuit din 39 de
state, între care se evideniaz Prusia. Dei, în felul acesta, unificarea german se amân
cu înc o generaie, ea se va realiza în celel din urm în 1871 sub cancelarul Prusiei Otto
von Bismarck. Dup 1871, odat cu apariia unei noi mari puteri central-europene,
întregul peisaj geopolitic european sufer modificri profunde. Kaiserul refuz cererea
Rusiei de renegociere a tratatului de reasigurare ruso-german. Mânat de aspiraii
hegemonice, Germania lui Wilhelm al II-lea va fi capabil dup 1890 de expansiune atât
spre Vest cât i spre Est. Prin însui acest fapt, balana de putere pe continent se va
dezechilibra. Treptat, “concertul european” de putere se erodeaz. În proporii diferite, la
dezintegrarea “concertului european” au contribuit diplomaia secret, lupta pentru sfere
de influenta, competiia colonial, rivalitile nationale, înarmarea i militarizarea
susinute de avansurile tehnologice fcute posibile de revoluia industrial, credina c
razboiul e inevitabil .a. În 1887, simptomatic, arul Alexandru al II-lea a refuzat s
reînnoiasc “Aliana celor trei împrai” (ai Germaniei, Austro-Ungariei i Rusiei).
Încheierea, la iniiativa lui Bismarck, a Tratatului de Reasigurare (tratat de neutralitate
germano-ruso-austro-ungar), prin care Germania i Rusia îi promiteau una alteia s
rmân neutre într-un rzboi cu o ar ter, cu excepia cazurilor în care Germania ataca
Frana ori Rusia ataca Austro-Ungaria, nu a reuit decât s amâne încheierea, în 1907, a
alianei dintre Frana i Rusia.
În 1890 cancelarul Bismarck a fost demis. Dup 1890 politica extern a
Germaniei a devenit tot mai impetuoas i aventurist. Sub presiunea marilor concerne
industrial-militare ce fabricau vase de razboi i submarine, Germania s-a angajat în cursa
înarmrilor navale. Iar sub presiunea grupurilor agricole, ce solicitau încetarea tratatului
cu Rusia prin care Germania cumpra grâu de la rusi, în 1902 Reichstagul a adoptat legea
tarifelor vamale, ce bloca accesul grâului rusesc pe piaa german.
La sf sec. al XIX-lea, Frana a reusit s ias din izolarea internaional impus de
de Bismarck. A oferit credite Rusiei contra garanii de securitate, i-a aplanat
divergenele cu Italia legate de nordul Africii (italienii din Tunisia) i a pus capt
disputelor coloniale cu Marea Britanie, încheind Antanta Cordial (1904), care au
apropiat-o decisiv de marea putere maritim i insular.
Treptat, Europa s-a îndreptat ctre un bipolarism ad-hoc: pe de o parte Tripla
Alian (Tripla Înelegere) care grupa Germania, Imperiul austro-ungar i Italia; de
cealalt parte Tripla Antant (Antanta), alctuit din Frana, Marea Britanie i Rusia.
Alianele rigide, asumarea de riscuri majore în politica extern, teama de a nu
pierde aliaii i sindromul sprijinirii necondiionate a acestora, cu riscul provocrii unui

33
rzboi inutil, ascendena militarilor asupra diplomailor i politicienilor, “cultul
ofensivei”, crizele i tensiunile regionale tot mai mari, grupurile de interese din industria
grea, teama conservatorilor germani i rui fa de forele de stânga i credinta c rzboiul
le va bloca ascensiunea, au condus în cele din urm la deznodmântul din 1914.

Sistemul internaional în perioada interbelic (1919-1939)

Sistemul internaional de state în perioada interbelic a fost rezultanta Conferinei
de pace de la Paris (1919–1920) a puterilor învingtoare în Primul Rzboi Mondial.
Sistemul era întemeiat pe principiul securitii colective, menit s înlture neajunsurile
“concertului european” de putere, ale diplomaiei secrete i politicii blocurilor politico-
militare antagonice.
Centrul de putere al sistemului internaional de state în perioada interbelic a fost
alctuit din Marea Britanie, Frana, Germania, Uniunea Sovietic i Italia, în Europa,
crora li s-au adugat dou puteri extra-europene – SUA i Japonia. Puterile extra-
europene, chiar dac nu au exercitat direct puterea pe continent, au intrat în diverse
interaciuni complexe cu puterile europene, influenându-le comportamentul. Structura de
putere a rmas multipolar, dar nu a mai fost exclusiv eurocentric. Marile puteri
europene învinse au pltit un pre greu pentru vina de a fi declanat prima conflagraie
mondial i pentru atrocitile i numrul extrem de mare de victime produse de aceasta.
Imperiile habsburgic, arist i otoman s-au dezmembrat. Au aprut noi state pe scena
vieii internaionale – Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Iugoslavia, Austria, rile Baltice,
Finlanda etc. –, iar alte state, precum România, i-au împlinit dezideratul unitii
naional-statale,
Inspirat de cele 14 puncte enunate de preedintele american Woodrow Wilson
la 8 ianuarie 1918, noua ordine mondial era chemat s promoveze justiia universal,
dezarmarea general, principiul naionalitilor i autodeterminarea naional.
Instituionalizarea conceptului de securitate colectiv a fost încredinat Societii sau
Ligii Naiunilor. Art. 11 al Pactului Societii Naiunilor reflecta normele responsabilitii
colective proprii “concertului european” de secol XIX declarând c orice agresiune,
indiferent dac afecta sau nu vreun membru al Ligii, constituia o preocupare a întregii
Ligi, ea fiind îndrituit s urmeze orice curs de aciune pe care-l va considera necesar
pentru “salvardarea pcii naiunilor”. Art. 12 i 15 obliga membrii Ligii s supun
disputele lor arbitrajului Consiliului Ligii, Curii Permanente de Justiie sau altor
tribunale internaionale autorizate i s nu recurg la rzboi timp de 3 luni de la primirea
rapoartelor i deciziilor acestor organe. Recursul la rzboi înaintea recursului la
mecanismele Ligii de soluionare a crizelor era considerat ilegal i atrgea dup sine,
potrivit art. 16, sanciuni comerciale, financiare i la nivelul contactelor umane pentru
statul agresor. Liga nu dispunea îns de o for militar proprie de constrângere eficace a
statului agresor, ceea ce, împreun cu regula unanimitii în luarea deciziilor de securitate
colectiv ale Ligii, au constituit cauze majore ale nereuitei sale.
Tentativa pactului Briand-Kellog (1928) de a determina renunarea la rzboi ca
instrument de reglementare a diferendelor dintre state, dei a raliat nu mai puin de 57 de
state (între care 48 de membri ai Societii Naiunilor i 9 state nemembre, între care
SUA i Uniunea Sovietic) a rmas doar un simplu deziderat.

34
 În 1935, când Italia mussolinian a atacat Abisinia (Etiopia), Liga Naiunilor i-a
dovedit neputina cu prisosin. Liga a declarat agresiunea ilegal, iar Consiliul Ligii a
invocat sistemul de sanciuni prevzut de art. 16, cerând membrilor Ligii s instituie un
embargou asupra vânzrii de arme i materiale strategice ctre Italia, care îns nu
includea petrolul, articolul de import cel mai important pentru Italia din punct de vedere
strategic! Cincizeci i dou de state s-au strduit s respecte rezoluiile de embargou ale
Ligii, dar efectele au fost neglijabile. Frana i Marea Britanie, singurele dou puteri care
ar fi putut s acioneze militar împotriva Italiei, erau preocupate de problemele lor interne
i nu doreau s-i asume povara organizrii sanciunilor militare, în condiiile în care nici
unul din interesele lor geopolitice vitale nu erau afectate. Pe parcursul unui an Abisinia a
fost cucerit integral de ctre Italia, iar Liga a fost pus în situaia anormal de a refuza
fostului împrat etiopian Haile Selassie audierea solicitat, dup ce euase în a-l proteja
de agresiunea mussolinian.
La Versailles, acceptarea de ctre celelalte puteri învingtoare a ideii crerii
Societii Naiunilor, s-a fcut în schimbul acceptrii de ctre preedintele Wilson a unei
pci dure impuse Germaniei i aliailor si. Din dorina de a o umili i pentru a i se stvili
avântul hegemonic, Germania a fost amputat teritorial, i s-au luat coloniile, i s-au impus
uriae datorii de rzboi, precum i limitri drastice ale capacitii militare. Pacea injust
impus Germaniei, msurile exagerate de îngrdire, lsarea sa în afara aranjamentelor
europene de securitate reprezentate de Societatea Naiunilor i aa numita clauz a
vinoviei de rzboi (art. 231 al Tratatului de la Versailles), care declara Germania ca
singura vinovat de izbucnirea marii conflagraii mondiale, au creat un teren fertil pentru
afirmarea revizionismului i venirea ulterioar la putere a lui Hitler (1933), ce promitea
Germaniei revenirea la mreia de odinioar.
Refuzul Congresului SUA de a ratifica Pactul Societii Naiunilor, urmat de
retragerea americanilor în izolaionism, precum i lsarea în afara sistemului de securitate
colectiv a Rusiei (devenit Uniunea Sovietic) i Germaniei, se vor dovedi fatale
sistemului. Cei doi mari exclui ai sistemului securitii colective, URSS i Germania, se
vor apropia inevitabil unul de cellalt, între tratatul de la Rapallo (1922) i Pactul
Molotov – Ribbentrop (1939), cu anexele sale secrete prin care cele dou puteri totalitare
îi împreau sferele de influen de la Marea Baltic la Marea Neagr, existând un întreg
traiect al cooperrii i complicitilor vinovate reciproc avantajoase.
Treptat, s-a produs o realiniere a marilor puteri în blocuri politico-militare
antagonice: Axa Berlin-Roma-Tokio, ranforsat ulterior de Pactul Anti-Comintern dintre
Japonia i Germania (noiembrie 1936), la care ulterior ader Italia (noiembrie 1937); i
blocul democraiilor occidentale alctuit din Anglia, Frana i aliaii europeni ai acestora.
Frana i Marea Britanie nu au reuit s îi armonizeze politicile i s-au dovedit
incapabile s stpâneasc curentul revanard al puterilor învinse în rzboi, inclusiv prin
promovarea unei politici conciliatoriste, total contraproductive în condiiile
revizionismului. Atitudinea lor i vacuumul de putere ce a înconjurat sistemul de
securitate al Ligii Naiunilor nu au fcut decât s încurajeze puterile revizioniste s treac
la aciune.
Seria de crize instrumentate de Hitler, începând cu reocuparea i remilitarizarea
Renaniei (martie 1936), continuând cu anexarea (Anschluss-ul) Austriei (martie 1938),

35
dezmembrarea Cehoslovaciei (început în septembrie 1938 i desvârit în martie 1939)
i terminând cu atacarea Poloniei (septembrie 1939), dublate de invadarea Chinei de ctre
Japonia (1937), au precipitat izbucnirea celui de Al Doilea Rzboi Mondial.
Atât de irelevant devenise Societatea Naiunilor ca mecanism de gestionare a
balanei puterii i a crizelor, încât atunci când Anglia i Frana au declarat în cele din
urm rzboi Germaniei hitleriste în septembrie 1939, ca rspuns la invadarea de ctre
aceasta a Poloniei, cele dou puteri occidentale nici nu i-au mai pus problema s invoce
prevederile de securitate colectiv ale art. 16.
Autori precum Ernst Nolte consider c perioada interbelic reprezint doar un
armistiiu în cadrul rzboiului început în 1914. Reluat în 1939 el s-a încheiat în 1945 prin
anihilarea definitiv a aspiraiilor de hegemonie continental ale Germaniei.

Sistemul internaional în perioada Rzboiului Rece (1947-1991)

Dintre toate ordinile internaionale care au statuat echilibre de putere, cea a
Rzboiului Rece a fost cea mai durabil i stabil. Într-adevr, de la tratatul de la
Westphalia (1648) i naterea statului teritorial modern, nici un alt echilibru de putere nu
a durat atât de mult. Cel statuat de tratatul de pace de la Utrecht (1713) a durat 20 de ani
(1713-1733), cel al crui baze au fost puse de Congresul de la Viena (1815) a fiinat 38
de ani (1815-1853), cel statuat de cancelarul Bismarck, 19 ani (1871-1890), iar cel post-
bismarckian, doar 7 ani (1907-1914). Prin contrast, echilibrul de putere al ordinii bipolare
a durat 44 de ani (1947-1991) – sau 42 de ani, dac admitem c întâlnirea din largul
coastelor insulei Malta, de la începutul lui decembrie 1989, dintre preedinii George
Bush i Mihail Gorbaciov a marcat de facto încheierea Rzboiului Rece.
Este cunoscut faptul c Bernard Baruch, consilierul financiar al preedinilor
Wilson i Roosevelt, într-un discurs rostit la 16 aprilie 1947, caracteriza starea de atunci a
relaiilor internaionale drept „Rzboi Rece”. Baruch, ajutat de o carte semnat Walter
Lippman, a rmas în memoria posteritii drept inventatorul expresiei. În realitate,
sintagma de Rzboi Rece o datorm lui Don Juan Manuel de Castilia i Leon, care, în
secolul al XIV-lea, a utilizat cel dintâi expresia pentru a descrie conflictul din Spania
dintre cretini i musulmani– un conflict în care ostilitile au început fr o declaraie de
rzboi i s-au sfârit fr un tratat de pace. El observa c, rzboaiele reci i cele fierbini
se disting în principal prin modul în care se sfâresc: „Rzboiul care este extrem de crud
i foarte fierbinte se sfârete fie cu moarte, fie cu pace, în timp ce un rzboi rece nu
aduce nici pace i nici nu confer onoare acelora care l-au iniiat”.
Rzboiul care a opus superputerile sovietic i american i statele aflate în sfera
lor de influen a întrunit caracteristicile evocate mai sus: a fost un rzboi nedeclarat i
nefinalizat printr-un tratat de pace. Presiunile exercitate de prile beligerante, unele
asupra celorlalte, au fost de natur complex, iar intensitatea lor s-a modificat de la o
etap la alta. Acesta este i motivul pentru care din acest punct de vedere nu ar fi cu totul
impropriu s vorbim de mai multe rzboaie reci pe parcursul epocii bipolare, de existena
unor momente de tensiune maxim, urmate de existena unor perioade de relativ
acalmie, când partea sovietic a argumentat necesitatea coexistenei panice între cele
dou sisteme cu orânduiri social-economice i politice antagonice.
Raymond Aron a descris regulile jocului Est-Vest în epoca bipolar drept „rzboi
improbabil, pace imposibil”. Rzboiul era improbabil pentru c descurajarea nuclear

36
împiedica superputerile s transforme rzboiul rece în conflict real. Iar pacea imposibil,
pentru c scopurile celor doi actori erau antagonice.
Mai stabil i mai previzibil decât cele care au precedat-o, ordinea bipolar s-a
caracterizat prin omniprezena, direct sau prin intermediari, a dou superputeri pe
eichierul vieii internaionale – SUA i URSS. O superputere se definete prin întinderea
global i diversitatea tipologic a intereselor sale, prin pretenia de a promova valori
universale i prin capacitatea de a-i promova interesele printr-o mare diversitate de
mijloace (politico-militare, economico-financiare, ideologic-culturale, etc.). Spre
deosebire îns de puterea hegemonic, superputerea, dei confer statului care o posed
mai multe mijloace de a stabili „regulile jocului”, nu elimin competiia i nici caracterul
incert al rezultatelor sale.
Rivalitatea dintre cele dou superputeri structural antagonice – singurele capabile
de a-i proiecta puterea la nivel global – a dominat ansamblul raporturilor internaionale
i a determinat poziia tuturor celorlali actori, indiferent c erau naionali, internaionali
sau transnaionali. În jurul lor s-au constituit, „în oglind”, pe parcursul primului deceniu
postbelic (1945-1955), aliane politico-militare i blocuri economice opuse, ce au
consfinit, instituional, separaia Est-Vest: Consiliul de Ajutor Economic Reciproc
(CAER, 1949) i Tratatul de la Varovia (1955), pe de o parte, Organizaia Tratatului
Atlanticului de Nord (NATO, 1949) i Comunitatea Economic European (CEE, 1957),
pe de alt parte.
Noua ordine postbelic a impus înelegerea aproape exclusiv a conceptului de
securitate pe dimensiunea sa militar i o nou abordare a conceptului de securitate
naional – în condiiile în care ambele superputeri i-au definit interesele de securitate în
termeni globali, securitatea naional ca atare, a fost împins pe un plan secundar, fiind
subordonat securitii celor dou blocuri politico-militare rivale.
În perioada postbelic statutul Europei pe scena politic mondial se modific
radical, btrânul continent transformându-se din subiect, în obiect de strategii concepute
în bun msur în afara sa. Devenind simbolul i realitatea prim a conflictului Est-Vest,
singurul punct terestru de contact între cele dou cele mai puternice aliane politico-
militare ale perioadei Rzboiului Rece (NATO i Tratatul de la Varovia) i arsenalele
militare deinute de acestea i, totodat, perimetrul privilegiat al cursei înarmrilor,
Europa s-a transformat într-un spaiu al jocului cu sum nul – spaiul unde, timp de
decenii, s-a considerat c avansul unui bloc politico-militar nu poate însemna decât
reculul celuilalt.
Cu toate c au existat scenarii de invadare a Occidentului de ctre sovietici i
aliaii si, confruntarea militar era practic exclus pe continentul european, atât datorit
recunoaterii reciproce a sferelor de hegemonie, cât i, mai ales, datorit concentrrii
unor puternice arsenale nucleare, a cror uzitare ar fi condus la neantizarea vieii pe
Terra.
Neputând fi asumat la „centru”, violena trebuia „exportat” înspre zone
periferice ale sistemului bipolar. Mijlocul cel mai utilizat de „export” l-a constituit
violena simbolic, drapat sub hain ideologic. S-a produs astfel o recuperare i
integrare a conflictelor locale, prin diseminarea cadrelor de referin i legitimare
ideologic ale confruntrii Est-Vest: lupta pentru triumful democraiei versus lupta pentru
triumful socialismului real, capitalism versus versus comunism, economie de pia versus
economie dirijat. Susinerea unuia sau altuia dintre actorii politico-militari locali a

37
devenit astfel un act de strategie indirect îndreptat împotriva adversarului principal:
cealalt putere nuclear. Nerespectarea regulii evitrii confruntrii directe dintre
superputeri a indus tensiuni extreme în sfera relaiilor internaionale – cazul crizei
rachetelor din Cuba (1962). Exemple clasice de rzboaie purtate prin intermediari (proxy
wars) au fost cele din Coreea (1950-1953), Vietnam (1959-1975) i Afganistan (1979-
1989). Chiar i atunci când nu a generat conflicte armate – cazul crizei iraniene de la
începutul deceniului 5, de pild, soluionat de CIA (1953) printr-o operaiune sub
acoperire – confruntarea prin interpui a creat zone planetare de maxim volatilitate –
Orientul Mijlociu, continentul african, etc.
Treptat s-a constituit o geostrategie global în care, cel puin teoretic, fiecare zon
îndeplinea un anumit rol în confruntarea dintre superputeri.
Era nuclear a permis valorificarea plenar a modelului strategic al descurajrii
sau disuasiunii. Din momentul în care URSS a fabricat primele arme de distrugere în
mas (bomba atomic – 1949, bomba cu hidrogen – 1953), cursa înarmrilor a generat un
echilibru ad-hoc de putere. Nici una din pri nu putea avea certitudinea securitii sale,
iar puterea de distrugere reciproc era atât de mare încât cei care o deineau nu o puteau
utiliza – situaie pe care Raymond Aron a denumit-o „neputina puterii”. Pe acest fundal,
ambele superputeri au jucat din plin cartea escaladrii cursei înarmrilor. Cartea era cu
atât mai uor de jucat cu cât ritmul progresului tehnic interzicea instaurarea unei autentice
pariti – capabilitile dezvoltate prin mimetism de o superputere, cu o anumit
întârziere, nu puteau fi niciodat echivalente celor dezvoltate de cealalt superputere,
anterior, întrucât integrarea ultimilor cuceriri tehnologice de ctre superputerea rmas în
urm o incita pe cealalt la o nou modernizare – i tot aa mai departe. Valoarea
disuasiunii era dat nu numai de capacitatea de a impresiona adversarul pentru a-l
determina s nu declaneze un atac, ci i de capacitatea de a „supravieui” primului atac
inamic, prin declanarea unor represalii în cazul în care totui acesta ar fi fost declanat.
Potrivit lui Henry Kissinger descurajarea este tentativa de a împiedica un
adversar s acioneze ofensiv, opunându-i riscuri care i-ar prea copleitoare în raport cu
pagubele scontate. În opinia sa, descurajarea este produsul a trei factori: capacitatea
nuclear, hotrârea de a o utiliza i comunicarea existenei acestor dou elemente
adversarului potenial: D = C x H x C. Doar întemeiat pe toate cele trei elemente,
descurajarea este credibil i poate funciona în mod adecvat.
Dac în discursul strategic american ideea descurajrii nucleare a ptruns de
timpuriu, intrarea sa în “arsenalul” discursului strategic sovietic s-a produs relativ târziu,
ea acomodându-se greu viziunii politico-militare dinamice a Kremlinului, specific
mesianismului revoluionar. Odat îns acceptat atât de ctre strategii americani, cât i
de cei sovietici, descurajarea nuclear a transformat echilibrul de putere într-un „echilibru
al terorii”. Aa dup cum a observat Raymond Aron acest echilibru fcea rzboiul
improbabil, iar pacea imposibil. Rzboiul era improbabil pentru c descurajarea nuclear
împiedica superputerile s transforme rzboiul rece în conflict real. Iar era pacea
imposibil pentru c elurile celor doi actori erau fundamental antagonice.
O perspectiv adecvat asupra cursei înarmrilor nucleare i a lipsei de cooperare
dintre dintre cele dou superputeri ne-o ofer dilema securitii. În esen, modelul
postuleaz faptul c statele îi asigur adesea propria securitate prin mijloace ce se
constituie în provocri la adresa securitii altor state. Potrivit acestui model, fiecare
juctor al politicii internaionale, animat de interesul propriu, are tendina s ia decizii

38
adecvate pentru maximizarea propriului profitului. Raional în sine, comportamentul non-
cooperant este iraional în raport cu faptul c rezultatul cel mai bun pentru toi juctori se
obine atunci când cei acetia coopereaz.
Situaia când promovarea de ctre fiecare juctor a interesului propriu conduce la
un rezultat mai prost pentru fiecare dintre ei în parte este reprezentat adecvat de
faimosul joc al „dilemei prizonierului”. La acest joc particip doi juctori, ce au fiecare
dou opiuni – a coopera sau a defecta. Fiecare trebuie s opteze fr s tie ce va face
cellalt. Indiferent de opiunea celuilalt, defeciunea aduce un profit mai mare decât
cooperarea. Dilema const în aceea c dac amândoi defecteaz, amândoi obin un
rezultat mai prost decât dac ar fi cooperat. Modelul ofer un instrument analitic ce
permite înelegerea iraionalitii deciziilor politice care au alimentat escaladarea cursei
înarmrilor nucleare în perioada Rzboiului Rece.
Cursa înarmrilor în era nuclear este în acelai timp produs al binomului
americano-sovietic i generator al acestuia din urm. Ea este cea care definete, în
interiorul clubului închis al puterilor nucleare, statutul specific de superputere.
Recunoaterea reciproc a acestui statut implic nu doar asumarea tacit a crerii un
condominium nuclear cu risc limitat, ci i libertatea fiecrei dintre cele dou pri de a
produce i exporta armament convenional în profitul clienilor proprii din Lumea a
Treia.
În timp, constatarea irealismului proiectului dezarmrii complete a condus
Washingtonul i Kremlinul la dou reevaluri eseniale: nu exist proces de dezarmare
fr voin politic i nici dialog productiv în negocieri fr încredere; în locul unei
dezarmri totale, ce oblig stpânirea prea multor variabile, e preferabil a lucra la o
dezarmare pe spaii geografice limitate – cele mai „explozive” – i pe categorii de
armament bine definite – cele mai periculoase. Prima dintre ele a condus la adoptarea de
msuri concrete de cretere a încrederii (confidence building measures, CBMs) în cadrul
procesului Helsinki. Iar cea de a doua a condus la diminuarea cantitativ a arsenalelor
nucleare prin acordurile SALT (strategic arms limitation talks) I (1972) i II (1979).
O provocare serioas la adresa bipolarismului a constituit-o îns proliferarea
armelor nucleare. Statele care le-au produs au fcut-o pentru a proba un anumit nivel de
independen i a descuraja orice încercare de agresiune sau diplomaie coercitiv.
Dup SUA i URSS, prima putere care a testat bomba nuclear a fost Marea
Britanie. La doar câteva zile dup ce primele bombe atomice cdeau asupra Japoniei
(august 1945), primul ministru britanic Clement Attlee le trimitea colegilor de cabinet un
memorandum secret prin care le fcea cunoscut opinia sa potrivit creia pentru a
rmâne o mare putere i a descuraja orice act de agresiune la adresa sa, Marea Britanie
trebuie s posede arma nuclear. Conceperea i realizarea sa s-a fcut în cel mai strict
secret i cu costuri considerabile, întrucât începând din 1946 (pân în 1958, când
colaborarea a fost restabilit), SUA nu au mai împrtit Marii Britanii informaiile i,
implicit, know how-ul su în sfera armamentului nuclear. Premierul Winston Churchill
îi începuse (1951) de puin timp noul mandat când, în 1952, prima bomb atomic –
Blue Danube – a fost testat i încredinat spre administrare forelor aeriene britanice
(Royal Air Force, RAF). Ulterior (1954), cabinetul Churchill a trebuit s decid dac
Marea Britanie dispunea de capacitatea i trebuia s treac la o nou faz în cursa
înarmrilor nucleare, concepând i producând bomba cu hidrogen, ce putea aduce un
randament de peste 1000 de ori mai mare decât bomba atomic. În 1955 membrii

39
cabinetului britanic au primit o copie a unui raport ultra secret – raportul Strath – ce
detalia consecinele pe care le-ar putea avea detonarea pe teritoriul Marii Britanii a 10
bombe sovietice cu hidrogen. Raportul a rmas secret pân în 2002, când a fost depus
spre pstrare i consultare la Arhivele Naionale britanice. Potrivit raportului, puterea
exploziv a celor 10 bombe cu hidrogen ar fi echivalat cu cea a tuturor bombelor aliate
aruncate asupra Germaniei, Italiei i Franei ocupate în timpul celui de Al Doilea Rzboi
Mondial. În primele secunde de dup detonare, 12 milioane de oameni i-ar fi gsit
moartea prin incinerare instantanee, iar alte 4 milioane ar fi fost rnite, înainte chiar ca
norii radioactivi s acopere cerul. Marea Britanie ar fi urmat s fie divizat în 12 mini-
regate semi independente, conduse de o parte din politicienii rmai în via, de armat i
forele de poliie, în conformitate cu o justiie extrem dur. În ultimile ore de pace, o lege
de urgen, rapid trecut prin Parlament, ar fi conferit autoritilor regionale drept de
via i moarte asupra fiecrui cetean britanic supravieuitor, precum i dreptul de a
dispune de averea acestora în interes naional. Primul ministru i o parte din membrii
cabinetului, ce i-ar fi gsit refugiul în buncrul ultra secret (cu nume de cod Turnstile)
pregtit pentru aceast eventualitate, urmau s ia decizia de declanare a represaliilor.
Angajarea Marii Britanii în cursa înarmrilor nucleare a generat o reacie în lan.
Exemplul su a fost urmat de Frana (1960), China (1964), Israel, India i Pakistan, dar i
de încercrile nereuite ale unor state din Lumea Treia (ale Irakului, de pild).
Începând cu anii ’60, bipolarismul a fost influenat de intrarea Chinei i a Lumii a
Treia – în marea sa majoritate „nealiniat” (Iugoslavia, India, Egiptul, Ghana, Tunisia,
Indonezia, o serie de ri latino-americane, etc) – în arena mondial i, mai ales, de noua
putere economic a RFG i Japoniei.
Pe acest fundal, de la exclusivitatea dialogului americano-sovietic în domeniul
nuclear, treptat au luat fiin mecanisme de consultare i negociere care ambiionau
reunirea la nivel pan-european a marilor actori i protagoniti ai erei nucleare – procesul
Conferinei pentru Securitate i Cooperare în Europa (CSCE).

Evoluii strategice în primul deceniu i jumtate postbelic

O serie de evoluii i evenimente politico-militare dramatice derulate între 1947 i
1949 – ameninrile directe la adresa suveranitii Greciei, Norvegiei, Turciei i a altor
ri din Europa Occidental, posibilitatea ca partide comuniste puternice din o serie de
ri din Vestul Europei (Frana, Italia) s accead la putere prin mijloace democratice,
absorbia Cehoslovaciei în sfera sovietic de hegemonie, în iunie 1948, i blocada
Berlinului din vara aceluiai an – au provocat un acut sentiment de insecuritate în statele
europene aflate în afara zonei de ocupaie sovietic i au sporit tensiunea pe plan
internaional. Temându-se de expansionismul sovietic, Europa Occidental era în
cutarea mijloacelor adecvate combaterii sale. În acest context, în martie 1948, 5 ri ale
Europei Occidentale (Belgia, Frana, Luxemburg, Olanda i Regatul Unit al Marii
Britanii) au semnat Tratatul de la Bruxelles, ce marca hotrârea Europei de Vest de a
dezvolta un sistem de aprare comun i de a consolida legturile dintre statele sale
membre de aa manier încât s le permit s fac fa ameninrilor la adresa securitii
lor.
La rândul lor, Statele Unite erau preocupate de elaborarea unei strategii proprii
care s se opun expansionismului comunist, strategie care a fost clar conturat în
documentul NSC-7 adoptat la 30 martie 1948. Pornind de la ideea c obiectivul

40
fundamental al sovieticilor era dominaia lumii, documentul statua faptul c pentru a opri
expansiunea sovietic SUA nu se puteau bizui pe o simpl „politic de aprare”. NSC-7
recomanda Statelor Unite s-i stabileasc regiunile cele mai importante pentru
securitatea lor i s acioneze activ pentru a preîntâmpina rspândirea comunismului în
cuprinsul lor i chiar pentru a submina puterea comunist în sfera sovietic de
hegemonie.
Proiecia intereselor de securitate la nivel global i necesitatea stvilirii
expansionismului sovietic au determinat SUA s pun bazele unei adevrate reele de
aliane pe întreg mapamondul. Au fost promovate trei tipuri de aliane: cu statele latino-
americane – Tratatul de la Rio de Janeiro (1947), ce reprezenta o continuare a doctrinei
Monroe; cu rile occidentale dezvoltate – NATO, ANZUS, tratatul cu Japonia; i cu
rile subdezvoltate ale lumii a treia – aliane promovate de John Foster Dulles cu scopul
de a le ine în afara orbitei comuniste – Pactul de la Bagdad/CENTO. Piatra unghiular a
acestei strategii a alianelor a reprezentat-o „rezoluia Vadenberg”, aprobat la 11 iunie
1948, care autoriza executivul american s pun bazele unor aliane în afara continentului
american.
Teama fa de o agresiune din partea URSS a determinat statele Europei
Occidentale s iniieze negocieri cu SUA i Canada în vederea crerii unei aliane
întemeiate pe garanii de securitate i angajamente reciproce între Europa i America de
Nord. Danemarca, Islanda, Italia, Norvegia i Portugalia au fost invitate de puterile
semnatare ale Tratatului de la Bruxelles s se alture procesului. Pe de alt parte, teama
fa de expansionismul Armatei Roii, în condiiile în care Europa Occidental era
incapabil s-i asigure singur securitatea, au determinat SUA s se angajeze ferm în
aprarea Europei. Referindu-se la circumstanele care au condus la crearea Alianei Nord-
Atlantice, Lawrence S. Kaplan, arta c naterea Alianei este produsul a dou revoluii
concomitente, reieite din cenua celui de Al Doilea Rzboi Mondial: desprinderea
complet a naiunilor europene, de un trecut nefericit, marcat de conflicte sângeroase i
orientarea lor ferm ctre asociere i cooperare; i abandonarea de ctre SUA a
îndelungatei sale tradiii izolaioniste.
Prin crearea, la 4 aprilie 1949, a Organizaiei Tratatului Atlanticului de Nord
(NATO), ca alian politico-militar de aprare colectiv, politica de “îndiguire” primea
dimensiunea sa militar. Garaniile de securitate oferite de Tratatul Atlanticului de Nord
erau prevzute de articolul V, care impunea fiecrui stat semnatar obligaia ca în cazul
unei agresiuni în Europa sau America de Nord împotriva uneia dintre pri, s ia
“individual sau în acord cu alte pri hotrârea pe care o considera necesar, înelegându-
se i folosirea forei armate, pentru a restabili i a asigura securitatea în regiunea
Atlanticului de Nord”.
Iniial, conceptul strategic al NATO, s-a fundamentat pe “raionalizarea”
rzboiului (termo)nuclear, element corelat cu eficientizarea „umbrelei nucleare”
americane pentru prezervarea unui spaiu de securitate comun, european i transatlantic.
Pe coordonatele acestei abordri politico-militare, la reuniunea NATO de la Haga (10
aprilie 1950) s-a aprobat planul privitor la aprarea militar integrat a Alianei. Dup
adoptarea planului privind crearea unor fore armate comune în cadrul NATO (Londra, 8
mai 1950), Aliana Nord-Atlantic a dezvoltat o strategie a „ateptrii”, caracterizat prin
preocuparea preîntâmpinrii unor posibile atacuri din partea blocului politico-militar aflat
sub egida Kremlinului.

41
 În condiiile izbucnirii crizei coreene, Consiliul Nord-Atlantic, reunit la New
York (15 septembrie 1950), a hotrât adoptarea strategiei „aprrii înaintate”. Conform
noii strategii transatlantice, Europa urma s fie aprat pe teritoriu german, ceea ce
implica concursul autoritilor din Republica Federal Germania (RFG).
Victoria comunitilor în China i posibilitatea extinderii influenei comuniste în
Extremul Orient, precum i explozia primei bombe atomice sovietice au determinat i o
prim reevaluare a strategiei americane în perioada postbelic. Invazia nord-coreean a
sudului Coreii contrazisese teza conform creia deinerea bombei nucleare conferea
imunitate în faa atacurilor terestre i fcea perimat rzboiul purtat pe uscat. Pe fondul
acestor evoluii, dând curs unei directive prezideniale din 31 ianuarie 1950, care-i
însrcina pe secretarul de stat i secretarul aprrii s reevalueze planurile strategice
americane din perspectiva probabilei i posibilei deineri de ctre sovietici a
capabilitilor nucleare, în aprilie 1950 a fost elaborat documentul NSC-68. Pornind de le
evidenierea opoziiei ireconciliabile dintre ideile de libertate i sclavie i promotorii lor,
SUA i URSS, raportul NSC-68 fcea o analiz comparativ detaliat a inteniilor i
capabilitilor sovietice i americane în plan politic, psihologic, economic i militar, o
atenie aparte fiind acordat noilor riscuri pe care le generau armamentele atomice.
Concluzia raportului era c probabila i posibila deinere de ctre sovietici a
capabilitilor nucleare sporea mult ameninarea pe care Uniunea Sovietic o reprezenta
pentru securitatea SUA, în 4-5 ani sovieticii urmând a dispune de capacitatea de a
declana un atac nuclear prin surprindere. Raportul recomanda ca SUA s-i consolideze
puterea aerian, terestr i maritim, aprarea aerian i civil, capabilitile nucleare,
precum i cele în domeniile informaiilor, cercetrii i dezvoltrii astfel încât s poat
supravieui i da o ripost ferm unui atac nuclear sovietic.
Întrucât prevedea edificarea unei capaciti de ripost suficient de impresionante
pentru a-i determina pe sovietici s renune la orice plan de atac prin surprindere a SUA,
documentul a avut un impact hotrâtor asupra modului în care America s-a angajat în
purtarea Rzboiului Rece, jucând, între altele, un rol însemnat în decizia Washingtonului
de a majora cheltuielile militare i de a se angaja într-o serie de programe de înarmare,
precum cel privitor la bomba cu hidrogen.
În planul orientrii strategice, motenirea pe care Administraia Truman o lsa
noului preedinte american Dwight D. Eisenhower (ianuarie 1953), era amestecat. Pe de
o parte, rolul acordat bombei cu hidrogen deschidea posibilitatea unei exterminri a
populaiei civile pe o scar mult mai mare decât bomba nuclear. Pe de alt parte,
contientizarea efectului de bumerang asupra Vestului pe care utilizarea armelor nucleare
l-ar putea avea, generase deja procuparea pentru o aprare a Occidentului mai puin
dependent de armele nucleare. Rezultatele cele mai importante ale acestei noi orientri
strategice a factorilor de decizie politico-militari din cadrul NATO i ai Administraiei
SUA au fost desfurarea trupelor terestre americane în Europa i obiectivele ambiioase
pe care NATO i le-a stabilit pentru desfurarea forelor sale la reuniunea de la
Lisabona, din februarie 1952.
Noua Administraie Eisenhower i-a axat strategia pe „doctrina descurajrii”
(deterrence doctrine) al crui element central îl constituia promovarea unei politici
externe mai agresive, de descurajare a adversarului, folosind drept instrument principal
deinerea armei nucleare. Un prim document important în sfera securitii adoptat, în
octombrie 1953, de ctre Administraia Eisenhower este cel cunoscut sub indicativul

42
NSC-162/2. El stipula o reducere a forei prin schimbarea regulilor de angajare în
rzboiul general, astfel încât armele nucleare tactice cu raz mic de aciune s fie
folosite exclusiv pe câmpul de btlie, iar cele strategice s fie utilizate împotriva
teritoriului inamic. Totodat, el recunotea necesitatea prezenei unor garnizoane
americane pe teritoriul aliailor, care s materializeze de o manier credibil
angajamentul SUA fa de securitatea lor.
În ianuarie 1954, secretarul de stat John Foster Dulles anuna c Statele Unite
intenioneaz în viitor s descurajeze agresiunea sovietic bazându-se pe o mare
capacitate de represalii. Denumit ulterior a “represaliilor masive”, noua politic
prevedea o ripost ferm fa de orice aciune agresiv a sovieticilor, indiferent de locul
unde s-ar fi produs aceasta – “în Arctica i sub tropice; în Asia, în Orientul Apropiat i în
Europa; pe mare, pe uscat sau în aer”. Ea a fost în general interpretat – nu cu deplin
îndreptire – în sensul c principalele obiective economice i politice sovietice i chineze
vor fi devastate ca rspuns la oricare agresiune, indiferent cât de limitat ar fi fost ea.
Noua orientare strategic lsa loc unei anumite ambiguiti în ceea ce privete autorizarea
folosirii armelor nucleare. Neavând aceast certitudinea recurgerii la ele, factorii militari
de decizie au meninut un numr mai important de fore convenionale decât ar fi fost
necesar dac aceast certitudine exista.
Necesitatea extinderii sistemului de securitate occidental i în bazinul
mediteraneean a stat la baza primei extinderi a NATO. Includerea Greciei i Turciei în
Aliana Nord-Atlantic (1952) a urmrit consolidarea flancului sudic al alianei. Turcia
stpânea strâmtorile, avea o poziie strategic cheie în Orientul Apropiat, în timp ce
Grecia controla comunicaiile din Mediterana Oriental. Împreun, ele asigurau
securitatea Italiei, iar, prin aceasta, flancul sudic era întrit. Ulterior, integrarea în mai
1955 a RFG în NATO, derulat pe fondul eecului proiectului Comunitii Europene de
Aprare (1954) i a iminentei constituiri a Pactului de la Varovia, a condus i la
consolidarea semnificativ a dispozitivului de aprare occidental în centrul Europei. Cum
Germania de Vest a insistat ca teritoriul su s nu devin câmp de btlie, aprarea
frontierelor sale a devenit, implicit, strategia „aprrii înaintate” a Occidentului în
ansamblul su.
Reevaluri importante ale strategiilor sovietic i american de securitate s-au
produs în a doua jumtate a anilor ’50, pe fondul „dezgheului” ce a marcat relaiile
internaionale dup moartea lui Stalin, a Conferinei de la Geneva (18-23 iulie 1955) i
crizelor est-europene ce au urmat. Proclamarea de ctre Kremlin a principiilor
“coexistenei panice” în relaiile cu Occidentul i a posibilitii evitrii rzboaielor între
state cu sisteme social-politice diferite crea premisele limitrii confruntrii cu „lagrul”
capitalist la domeniile economic i ideologic. La rândul su, Washingtonul a început s se
bazeze tot mai mult pe efectul descurajator al deinerii armelor nucleare, fr a încerca s
menin superioritatea nuclear sau s redreseze dezechilibrul convenional. Mai mult
decât atât, i-a determinat i pe aliai s se asocieze strategiei nucleare americane.
În pofida progreselor reale, detensionarea relaiilor Est-Vest rmânea cu totul
parial, dac inem seama de faptul c, în plin epoc a „spiritului Genevei”, Kremlinul a
decis înfiinarea Tratatului de la Varovia. Decizia a fost luat pe fundalul unei întregi
serii de evoluii politico-militare i împrejurri geopolitice i geostrategice - admiterea
Greciei i Turciei în NATO, respingerea de ctre guvernele S.U.A., Marii Britanii i
Franei, a propunerii Uniunii Sovietice de aderare la NATO (31 martie 1954), admiterea

43
RFG în Uniunea Europei Occidentale (octombrie 1954) i NATO (9 mai 1955) i
semnarea Tratatului de stat cu Austria (15 mai 1955), prin care URSS pierdea dreptul de
a mai menine fore militare în România i Ungaria. Semnarea Tratatului de la Varovia
la doar o zi dup încheirea tratatului ce restabilea independena i suveranitatea Austriei,
ddea msura îmbinrii în politica extern sovietic hruciovist a gesturilor de
bunvoin ctre Occident, cu consolidarea sferei hegemonice în Europa de Est.
Din acest ultim punct de vedere rmâne semnificativ faptul c în pofida elurilor
sale oficial declarate, în practic Tratatul de la Varovia a fost utilizat doar în conflicte
intra-sistemice, împotriva „deviaionitilor” din blocul rsritean. Decizia Ungariei de a
se retrage din Pactul de la Varsovia i a promova o politic de neutralitate (1 noiembrie
1956), a crei transpunere în practic ar fi atras dup sine prima modificare major a statu
quo-ul geopolitic european postbelic, a convins Moscova de necesitatea de a interveni în
for pentru a reprima revoluia maghiar (4 noiembrie 1956). Intervenia militar
sovietic a fost favorizat i de contextul internaional: Marea Britanie i Franta erau
angajate în criza Suezului, iar SUA , în ciuda retoricii zgomotoase oficiale a rollback-ului
au dat de îneles Kremlinului c nu intenionau s se foloseasc de dificultile URSS din
zona sa de influen pentru a-i leza interesele geopolitice. Mai mult decât atât, în
condiiile în care deplasarea în Ungaria a corpului expediionar de voluntari pus pe
picioare de dictatorul spaniol Francisco Franco pentru a veni în ajutorul lupttorilor
pentru libertate maghiari depindea de închirierea unor avioane americane sau de
acordarea permisiunii ca avioanele spaniole s aterizeze pentru realimentare în Germania,
Washingtonul nu numai c a refuzat ambele opiuni, dar a i ordonat ambasadorului su
în capitala spaniol s întreprind tot ceea ce era necesar pentru a stopa iniiativa
spaniol.
În acel moment, altele erau prioritile geostrategice americane. Criza Suezului i
contientizarea riscurilor unor schimbri politice i strategice majore în perimetrul asiatic
au determinat Congresul SUA s declare Orientul Mijlociu regiune de importan vital
pentru interesul naional al SUA. Criza a fost folosit de ctre SUA pentru a prelua din
mâinile Marii Britanii i Franei, rolul de „gestionar” al securitii în aceast parte a
lumii.
Pe de alt parte, pierderea monopolului atomic, accelerarea înarmrii nucleare i
lansarea de ctre sovietici a primului satelit artificial al Pmântului – Sputnik – la 4
octombrie 1957 au determinat i o reconsiderare a strategiei nucleare americane, din
unghiul de vedere al lurii mai atente în calcul a problemei vulnerabilitii. Pentru prima
oar de la începutul Rzboiului Rece Uniunea Sovietic demonstra c deine capacitatea
tehnologic pentru a distruge într-un timp relativ scurt, cu ajutorul rachetelor balistice,
inte strategice din Europa Occidental i SUA. Într-adevr, în toamna lui 1957,
majoritatea analitilor politico-militari americani nutreau sentimentul c Statele Unite
rmseser în urm în cursa înarmrilor i c teritoriul lor îi pierduse invulnerabilitatea.
Împrejurarea a catalizat emergena unui nou trend în gândirea strategic american, care-
i baza analizele luarea în calcul a noilor evoluii tehnologice. Între promotorii importani
ai acestei noi orientri s-a numrat Albert Wohlstetter. El este i autorul disjunciei
conceptuale între noiunile de „prima” i „a doua” lovitur, ce se va afla în centrul
dezbaterilor legate de arma nuclear în perioada ce va urma. Prima lovitur desemna
atacul direcionat ctre mijloacele de represalii ale inamicului. O prim lovitur
încununat de succes ori va distruge forele nucleare le inamicului la nivel terestru, ori le

44
va intercepta în aer înainte ca acestea s-i ating inta. A doua lovitur viza capacitatea
de absorbie a primei lovituri i de declanare a unor represalii devastatoare asupra
inamicului. Forele destinate primei lovituri trebuiau s aib capacitatea de a ataca
infrastructura militar a inamicului, dar nu era esenial ca ele s-i asigure i
supravieuirea. Prin contrast, cerina sine qua non pentru o a doua lovitur era
supravieuirea forelor destinate a o realiza.
Noua orientare s-a concretizat în lansarea doctrinei „limitrii daunelor” (damage
limitation), care postula necesitatea de a dispune de mijloace tehnice diversificate i
sofisticate pân la nivelul imediat inferior celui de natur a declana apocalipsa nuclear.
Între timp, programele de experiene nucleare subterane din anii ’60 au condus la
creterea eficienei explozivilor nucleari, fapt ce a permis reducerea dimensiunilor
încrcturilor explozive nucleare i utilizarea lor în rachetele de tip MIRV, ce permiteau,
datorit încrcturilor nucleare multiple, atacarea mai multor inte simultan.
Atât SUA cât i Uniunea Sovietic au conferit prioritate maxim dezvoltrii i
construirii acestui tip de rachet balistic care reducea considerabil eficiena sistemului
anti-rachet (Anti-Ballistic Missile, ABM) i a sateliilor de spionaj.
Între timp, replicile americane la performana sovietic a lansrii Sputnik-ului nu
s-au lsat ateptate. La 31 ianuarie 1958 Statele Unite lansau primul lor satelit artificial –
Explorer 1, iar la 28 iulie 1958 submarinul nuclear USS Nautilus atingea Polul Nord.
Percepia vulnerabilitii strategice în spaiul extra-atmosferic, pe care o generase
lansarea Sputnik-ului în cercurile politico-militare americane, era acum întrucâtva
contrabalansat de redobândirea iniiativei strategice într-un mediu – cel subacvatic – în
bun msur ignorat de strategii erei nucleare, în primul deceniu postbelic.
Ctre finele deceniului 6, tema dominant în cercurile strategice americane
devenise riscul implicrii accidentale într-un rzboi nuclear i cutarea „stabilitii”. Prin
stabilitate, strategii americani înelegeau situaia în care nici una din pri nu ar fi fost
constrâns s preia iniiativa militar într-o criz, pentru a recurge la „prima lovitur” sau
a împiedica cealalt parte de a recuge la ea. Treptat, cercurile strategice civile au
dezvoltat ideea conform creia pentru a asigura un echilibru strategic nuclear era necesar
nu doar ca forele americane s nu fie vulnerabile fa de un atac sovietic surpriz, ci i de
a liniti Uniunea Sovietic c forele sale nu vor fi vulnerabile fa de un atac surpriz al
SUA. Din motive lesne de îneles, ideea n-a fost uor asimilat de ctre cercurile militare
americane, îns frica de un rzboi nuclear, persistena crizelor legate de statutul
Berlinului de Vest, avansul tehnologic sovietic demonstrat prin lansarea Sputnik-ului i
sentimentul c angajarea în cursa înarmrilor ar putea fi scpat de sub control, au fcut
ca în cele din urm ea s fie acceptat i s devin orientarea strategic oficial a
Administraiei Kennedy.
În timpul lui Kennedy, Washingtonul a promovat negocierea direct cu Moscova,
fr vreun amestec din partea aliailor vest-europeni. Criza Berlinului (1958-1961),
motenit de la administraia Eisenhower, a fost perceput de Kennedy ca un test cheie
pentru o viitoare aezare a relaiilor bilaterale pe baze non-confrontaionale. Diplomaia
flexibil practicat de Washington în problema german, ce a fost pe punctul de a-l
îndeprta pe cancelarul vest-german Konrad Adenauer de SUA, era menit s-i readuc
pe sovietici la masa tratativelor, angajai, în vremea lui Hruciov, în susinerea activ a
statelor clientelare (Cuba) i a micrilor marxiste i de eliberare naional din Lumea
Treia.

45
Criza rachetelor din Cuba
Rsturnarea de la putere a generalului Fulgencio Batista y Zaldívar, ce instituise
un regim dictatorial în Cuba, i intrarea triumfal în Havana, la 1 ianuarie 1959, a
revoluionarilor condui de Fidel Castro-Ruz i Ernesto „Che” Guevara, a creat panic în
rândurile Administraiei americane. Casa Alb, preedintele american Dwight
Eisenhower personal, se temeau c „microbul” comunist avea s se rspândeasc în
întreaga Americ Latin. Înc cu mult timp înainte ca s fie adoptat legea privind
reforma agrar (17 mai 1959), ca Fidel Castro s se declare marxist, s stabileasc
legturi diplomatice cu Moscova (7 mai 1960) i s treac la naionalizarea
întreprinderilor aparinând SUA (iulie-octombrie 1960), Consiliul de Securitate Naional
al SUA a decis, la 10 martie 1959, schimbarea regimului politic din Cuba. Având acordul
preedintelui Eisenhower, Agenia Central de Investigaii (CIA) a început s organizeze,
finaeze, înarmeze i antreneze exilaii cubanezi în vederea unei rsturnri prin for a
regimului Castro. Pe lâng sabotaje, se avea în vedere chiar asasinarea preedintelui
cubanez – dup cum a relevat-o în 1975 o anchet a Senatului american.
Seria atacurilor i sabotajelor gherilelor teroriste cubaneze a început la 21
octombrie 1959, când dou avioane americane au deschis focul asupra Havanei,
provocând 2 mori i 50 de rnii. Incidentul a fost prezentat în detaliu Consiliului de
Securitate al ONU la 18 iulie 1960, de ctre ministrul cubanez al Afacerilor Externe, Raul
Roa. Cum îns ambasadorul SUA la ONU a negat existena vreunei intenii agresive a
Statelor Unite fa de Cuba, Consiliul de Securitate s-a abinut s acioneze. În
septembrie 1960, Castro însui s-a deplasat la New York, pentru a prezenta detaliile
afacerii în faa Adunrii Generale a ONU. Ceea ce nu tia preedintele Cubei era faptul c
prin intermediul unui memorandum ultrasecret, omologul su american decisese
finanarea de ctre SUA a crerii pe teritoriul Guatemalei a unei tabere de antrenament
pentru exilaii cubanezi anticastriti ce urmau a invada Cuba.
Pregtit, la 15 aprilie 1961, prin raiduri aeriene ale avioanelor americane B-26
(camuflate în avioane cubaneze) asupra aeroporturilor Santiago de Cuba i San Antonio
de los Baños, încercarea de debarcare i invazie a mercenarilor anticastriti în Golful
Porcilor (Bahia de Cocinos), derulat în perioada 17-20 aprilie, s-a încheiat printr-un
dezastru militar pentru americani.
Noua agresiune a fost adus la cunotina ONU de ctre ministrul cubanez de
Externe, dar i de aceast dat acuzaiile au fost respinse de ctre ambasadorul american,
susinut de ctre cel britanic. Îns faptele nu mai puteau fi negate mult timp. Într-o
declaraie fcut la Casa Alb la 24 aprilie, noul preedinte american, John Fitzgerald
Kennedy, a trebuit s recunoasc evidena acestora i a preluat asupra preediniei
întreaga lor responsabilitate. Îndat dup aceast declaraie, Washingtonul a impus un
embargou total asupra produselor americane ce se exportau în Cuba. Între timp
Kremlinul, care urmrise cu atenie evoluia evenimentelor, s-a decis c era momentul s
fac ceva mai mult pentru Cuba decât s lanseze, în van, proteste în plenul ONU.
Alternativa cea mai ieftin i mai rapid la instalarea giganticelor rachete balistice
intercontinentale era instalarea unor rachete cu raz medie de aciune în apropierea
Statelor Unite. Aflat la doar aproximativ 150 de kilometri de coasta Floridei, Cuba era
opiunea fireasc pentru o atare desfurare dup intrarea insulei caraibiene în lagrul

46
socialist. Rachetele SS-4, cu o raz de aproximativ 1.900 kilometri puteau atinge capitala
american, iar rachetele SS-5 puteau acoperi cea mai mare parte a teritoriului SUA.
Asupra genezei aciunii sovietice este important mrturia lui Fyodor Burlatsky,
unul din apropiaii lui Hruciov din acea perioad care dup criza rachetelor a redactat
scrisoarea liderului sovietic ctre Fidel Castro, prin care îi explica acestuia raiunea
amplasrii rachetelor în Cuba. „Eram împreun cu ministrul Aprrii, marealul
Malinovsky la Varna, în Bulgaria. Ne plimbam pe plaja Mrii Negre i marealul
Malinovsky mi-a spus”, îi explica Hruciov lui Castro, „uite, pe partea cealalt a Mrii
Negre, în Turcia, se afl rachete nucleare americane care pot distruge în ase minute toate
oraele din sudul Uniunii Sovietice. Este îngrozitor. i atunci”, continua Hruciov, „l-am
întrebat pe Malinovsky, de ce nu putem face la fel ca Statele Unite? De ce nu am putea
plasa arme, de exemplu, în Cuba? Malinovsky a rspuns c probabil aceasta era o idee
bun”. Aa s-a nscut operaiunea „Anadir” (al crei nume, evocând o mic localitate
siberian, a fost ales în mod deliberat pentru a escamota inta sa caraibian).
Declanat oficial în mai 1962, operaiunea „Anadir” a însemnat transportul
transatlantic, în perioada iulie-octombrie 1962, la bordul a 85 de nave maritime sovietice,
a 42 de rachete nucleare cu raz medie de aciune SS-4 (cele de tip SS-5 n-au ajuns
niciodat), a personalului de deservire a acestora, de circa 43.000 de militari, i a unui
impresionant arsenal (tancuri, rahete antiaeriene, etc) i echipament militar auxiliar. Prin
proiecia acestei fore impresionante în mica insul aflat în „coasta” Statelor Unite,
liderul sovietic Nikita Hruciov dorea s sublinieze hotrârea sprijinirii efective a
aliatului su caraibian, s corecteze poziia de inferioritate strategic în care se gsea
Uniunea Sovietic în raport cu SUA în sfera armelor nucleare prin amplasarea în Turcia
(1961), în apropierea graniei sovietice, a rachetelor americane Jupiter, s obin o poziie
strategic cheie în raport cu principalul su adversar i un avanpost înaintat în emisfera
vestic, i s fac o demonstraie de for ale crei inte erau deopotriv Washingtonul i
Beijingul.
Întreaga operaiune s-a desfurat în cel mai strict secret. Comandanilor sovietici
li s-a comunicat destinaia final – Cuba – numai dup trecerea navelor aflate sub
comanda lor prin strâmtorile Bosfor i Dardanele. Iar militarii sovietici care au participat
la descrcarea impresionantului arsenal nuclear, au fost iniial îmbrcai în civil, pentru ca
mai apoi, pe teritoriul Cubei, s primeasc uniforme ale armatei cubaneze i s nu li se
permit s vorbeasc rusete, pentru a nu trezi suspiciunea populaiei indigene.
Preparativele instalrii rachetelor nucleare sovietice pe teritoriul cubanez erau în
toi când, la 14 octombrie 1962, un avion american de recunoatere la înalt altitudine U-2
le-a fotografiat. Fotografiile au fost trimise centrului de interpretare fotografic al CIA
(CIA Photo Interpretation Center), care a confirmat c este vorba de instalarea unor
rachete nucleare.
tirea a provocat un oc la Casa Alb. Drept urmare, la 15 octombrie, a fost
convocat de urgen o reuniune secret a Comitetului Executiv (ExComm) al Consiliului
Naional de Securitate. Reuniunea a evideniat hotrârea preedintelui american de a face
ca rachetele nucleare sovietice, amplasate mult prea aproape de rmurile Floridei, s fie
evacuate de pe teritoriul Cubei. Secretarul aprrii Robert McNamara i-a recomandat
preedintelui s nu aduc afacerea în atenia ONU. „O dat angajat în aceast abordare
politic – argumenta McNamara –, nu cred c vei avea nici cea mai mic ans de a
întreprinde o aciune militar”. Soluia Pentagonului era trecerea neîntârziat la

47
bombardarea i invadarea Cubei. Ea se baza pe faptul c la apogeul crizei cubaneze SUA
deinea o putere nuclear de nou ori mai mare decât a arsenalului sovietic. În pofida unei
snti serios ubrezite, care ar fi putut s-i altereze limpezimea judecii (în timpul
crizei Kennedy lua zilnic 8 medicamente diferite!), preedintele american a luat hotrârea
îneleapt de a nu ceda presiunilor Departamentului Aprrii. Alegerea a fost cu atât mai
fericit cu cât – s-a aflat ulterior – forele terestre sovietice staionate în Cuba dispuneau
de rachete nucleare tactice, ce urmau a fi folosite pentru respingerea unei invazii
americane. Iar o atare ripost ar fi declanat, fr doar i poate, primul (i ultimul!) rzboi
atomic între superputerile american i sovietic. În locul unei atari soluii militare
extreme, preedintele Kennedy a optat pentru instituirea unei blocade maritime în jurul
insulei, menite a împiedica introducerea de noi rachete pe teritoriul su (denumirea
oficial a acestei msuri preventive era aceea de „carantin”, dorindu-se evitarea
conotaiilor asociate episodului nefericit al blocadei Berlinului). Ceea ce nu tia îns
preedintele Kennedy la acea dat era c în acel moment patru submarine sovietice, dintre
care unul dotat cu torpile nucleare, se îndreptau deja ctre Caraibe, iar dou dintre ele
aveau s se întâlneasc fa în fa cu trei nave americane din compunerea blocadei
maritime. Retroactiv, preedintele american a catalogat acest episod drept unul dintre cele
mai periculoase din istoria derulrii crizei rachetelor.
La 22 octombrie 1962, o nou misiune a avioanelor de recunoatere U-2, condus
de William Ecker, confirma în mod indubitabil, prin fotografii detailate, existena
rachetelor nucleare sovietice pe teritoriul micii insule caraibiene. În aceeai zi, la orele
19,00, o lume întreag afla stupefiat din discursul televizat al preedintelui american c
„în dispreul flagrant i deliberat” al Cartei Naiunilor Unite, Uniunea Sovietic instalase
rachete nucleare pe teritoriul Cubei. „Cel mai mare pericol ar fi fost s nu facem nimic”,
sublinia el, explicând c ordonase instituirea unui embargo strict pentru întreg
echipamentul militar ofensiv a crui destinaie era Cuba. În acelai timp, o rezoluie
american solicita „dezmembrarea prompt i retragerea tuturor armelor ofensive
staionate în Cuba...sub controlul observatorilor Naiunilor Unite”, în caz contrar,
Washingtonul rezervându-i dreptul de a recurge la o lovitur de rspuns (full retaliatory
strike).
În memoriile sale, secretarul general de atunci al ONU, Sinth U Thant, originar
din Birmania, avea s noteze în legtur cu acest episod: „Puteam cu greu s-mi cred
ochilor i urechilor. Tehnic, aceasta însemna începutul rzboiului împotriva Cubei i
Uniunii Sovietice. Atât cât îmi amintesc, era discursul cel mai funest i mai grav
pronunat vreodat de un ef de stat”. Pentru a împiedica escaladarea în continuare a
crizei, U Thant a rugat statele membre al ONU de a se abine de la orice aciune militar
i a iniiat discuii cu Kennedy, Hruciov i Castro.
La 25 octombrie, ambasadorul american la ONU, Adlai Stevenson, a prezentat
fotografiile rachetelor nucleare sovietice din Cuba în faa unui public perplex i a
omologului su sovietic, Valerian Zorin, care, dei vdit jenat, continua s nege evidena,
susinând c fotografiile sunt trucate.
Între timp, pregtirile de rzboi continuau, gradul de alert al forelor militare
americane fiind ridicat de la Defcon 3 la Defcon 2. Bombardiere americane cu
încrctur nuclear ce vizau inte de pe teritoriul Uniunii Sovietice au fost ridicate de la
sol, în sudul Statelor Unite au fost operate concentrri de trupe, iar forele NATO din
Europa Occidental au fost puse în stare de alert. Pe de alt parte, în zona Caraibelor

48
vapoare i submarine sovietice executau manevre militare, iar în Cuba militarii sovietici,
dimpreun cu cei cubanezi, lucrau zi i noapte pentru a face operaionale rachetele
nucleare, poziionate de aa manier încât s dea o ripost ferm unei eventuale invazii
americane.
În cele din urm, negocierile diplomatice purtate în culise au îndeprtat pericolul
declanrii dezastrului nuclear. Un rol important în aceste negocieri l-a avut întâlnirea
conspirativ (petrecut într-un restaurant din Washington, DC) dintre spionul rus
Aleksandr Fomin (pe numele su adevrat Alexandr Feklisov) i un oficial al
Departamentului de Stat, Scali, care în numele preedintelui american, a oferit
Kremlinului anularea blocadei maritime i abinerea de la atacarea Cubei, în schimbul
retragerii rachetelor nucleare sovietice de pe teritoriul acesteia.
În seara zilei de 26 octombrie, traducerea scrisorii personale pe care liderul
sovietic o adresase omologului su american parvenea pe masa preedintelui Kennedy. În
esen, scrisoarea confirma acceptul Kremlinului de a pune în aplicare propunerea
Washingtonului. Nu mic îns le-a fost mirarea oficialilor de la Casa Alb când au
constatat, a doua zi diminea, c menionând înelegerea sovieto-american, ageniile
internaionale de tiri pomeneau între termenii încheierii sale i retragerea din Turcia a
rachetelor americane Jupiter – condiie ce nu fcuse parte iniial din deal.
Pe acest fundal, când o parte a oficialitilor americane se întrebau, cu îngrijorare,
cine conducea, de fapt, Uniunea Sovietic, a „explodat” o alt bomb mediatic: vestea
c la 27 octombrie 1962, un avion de recunoatere U-2 fusese doborât de ctre sovietici
deasupra Cubei, iar pilotul su, maiorul Rudolf Anderson, ucis (înregistrându-se astfel
prima victim a crizei rachetelor).
Faptul c Washingtonul presupunea (dup cum se va dovedi ulterior, neîntemeiat)
c ordinul fusese dat de Moscova, a fcut ca ziua de 26 octombrie s fie supranumit
„sâmbta neagr” (Black Saturday).
A urmat o nou rund a contactelor diplomatice, Bobby Kennedy întâlnindu-l pe
ambasadorul sovietic la Washington, Anatoly Dobrânin, cruia i-a comunicat acceptul
preedintelui american de a retrage rachetele Jupiter din Turcia, cu condiia ca sovieticii
s pstreze secretul asupra acestei operaiuni. Iar la 28 octombrie SUA au promis s se
abin de la orice nou agresiune împotriva Cubei. La începutul lui noiembrie1962, lumea
rsufla uurat, ameninarea celei mai periculoase crize a rzboiului rece de a se
transforma în „rzboi cald” fiind îndeprtat. În urmtoarele câteva luni, 60 de rachete i
134 de focoase nucleare vor fi dezasamblate i transportate de pe teritoriul Cubei, înapoi,
pe teritoriul sovietic.
Prin modul derulrii sale, criza rachetelor a devenit un studiu de caz pentru ceea
ce în „teoria jocului” se numete „jocul laului” (chicken game sau coward game). În
forma clasic a jocului, doi juctori, fiecare la volanul automobilului si, se îndreapt
unul ctre altul, iar cel dintâi care schimb direcia mainii sale, pierde întrecerea, fiind
declarat „chicken”. În mod similar, pe parcursul crizei rachetelor, SUA i Uniunea
Sovietic au jucat un soi de „rulet ruseasc” la nivel global. Administraia Kennedy a
mizat pe retragerea de ctre sovietici a rachetelor din regiunea caraibian, în vreme ce
Moscova a mizat pe faptul c Washingtonul va renuna la solicitarea sa. Miza jocului
implica, pe lâng prestigiu i avantaje strategice în competiia nuclear, un imens risc
pentru întreaga planet. Cu toate acestea, ambii competitori au optat pentru calea riscant
a confruntrii directe. În cele din urm, juctorul cu determinarea cea mai mare a câtigat.

49
 Din punct de vedere geopolitic, trei sunt urmrile mai importante ale crizei
rachetelor: renunarea de ctre cele dou superputeri la capetele de pod pe care le
reprezentau amplasamentele strategice din Turcia – spre Caucaz i Asia Central (pentru
SUA) – i, respectiv, Cuba – spre America de Nord i America Latin (pentru URSS);
canalizarea tensiunilor intra-sistemice dintre superputeri ctre alte regiuni de la periferia
sistemului bipolar – Vietnam, Etiopia, Somalia, Yemen, Angola Mozambic, Afganistan,
etc; i ascendentul de care se va bucura regimul lui Fidel Castro asupra marii majoriti a
micrilor de orientare marxist din America Latin i de Sud, ca urmare a sprijinului
primit din partea sovieticilor dup criza din 1962 (instruirea armatei cubaneze, instalarea
unei baze de spionaj pentru interceptarea i descifrarea comunicaiilor, etc).

Strategii i evoluii strategice în deceniile 7-9 ale secolului XX

Dup criza cubanez cele dou superputeri se vor strdui s reduc riscurile unui
derapaj nuclear. În iunie 1963 între Washington i Moscova a fost instituit „telefonul
rou” – un sistem rapid i operativ de comunicare telefonic între liderii de la Casa Alb
i Kremlin în cazuri de criz. La 5 august 1963 s-a semnat la Moscova tratatul care
interzicea experienele nucleare altele decât cele subterane. Iar la 1 iulie 1968 Uniunea
Sovietic i SUA au semnat tratatul de neproliferare a armelor nucleare, prin care cele
dou pri se angajau s nu ajute un stat ter s fabrice bomba nuclear.
Între timp, în 1962 Kremlinul a elaborat strategia atacului nuclear masiv. Enunat
de Sokolovski, noua strategie militar sovietic pornea de la ideea c, în condiiile
escaladrii cursei înarmrilor, confruntarea nu putea fi decât nuclear. Forele armate
sovietice trebuiau s dispun de capabiliti tactice, operaionale i strategice i s fie
capabile s asigure protecia teritoriului URSS împotriva atacurilor nucleare adverse.
În secretarul american al aprrii din vremea Administraiei Kennedy, Robert
McNamara, Kremlinul a gsit partenerul de care avea nevoie pentru a prezerva
stabilitatea în plan strategic-nuclear. Procupat de consolidarea stabilitii i limitarea
pierderilor din rândurile civililor în cazul unui rzboi nuclear, McNamara a dezvoltat
conceptul de „distrugere reciproc garantat” (mutual assured destruction). Intrat în
jargonul strategic în 1964, conceptul – al crui nefericit acronim era MAD („nebun”, în
limba englez) – desemna „capacitatea de a descuraja un atac nuclear deliberat asupra
Statelor Unite sau a aliailor si prin meninerea unei posibiliti clare i neîndoielnice de
a pricinui unui agresor sau unei combinaii de agresori daune la un nivel inacceptabil
chiar i dup absorbia unui prim atac surpriz”. Limita de la care daunele deveneau
„inacceptabile”, erau foarte riguros cuantificate de conceptul MAD: între 20 i 25% din
populaie i 50% din capacitatea industrial.
Un alt moment însemnat în evoluia gândirii strategice în prima jumtate a
deceniului 7 l-a reprezentat adoptarea de ctre Administraia Kennedy, la 16 iunie 1962, a
strategiei „rspunsului flexibil”. Cunoscut i ca strategia McNamara, ea se întemeia pe
dou postulate principale. Primul dintre ele statua inacceptabilitatea unui rspuns nuclear
automat în cazul unei agresiuni convenionale. Astfel, unui atac convenional trebuia s i
se rspund tot cu mijloace convenionale, dac acestea euau, se putea recurge la arme
nucleare tactice i doar în ultim instan, dac i aceast modalitate de ripost eua, se
putea face apel la arsenalul nuclear strategic. Cel de al doilea postulat afirma c pstrarea
de ctre Statele Unite a controlului decizional i a monopolului folosirii armelor nucleare
în cadrul NATO erau vitale pentru interesul naional al SUA. Acest al doilea postulat a

50
stat la baza altor dou propuneri pe care Administraia Kennedy le-a înaintat Bruxelles-
ului: aceea de creare a unui parteneriat atlantic (4 iulie 1962), care prevedea posibilitatea
asocierii puterilor europene la elaborarea strategiei atomice atlantice, fr a se pune îns
în discuie apanajul exclusiv al SUA asupra folosirii armelor nucleare, i, respectiv, aceea
de creare a unei Fore Multilaterale Atlantice (decembrie 1962). Propunerile
Administraiei Kennedy au provocat vii dispute în contradictoriu în sânul Alianei, ceea
ce a amânat, pân în 1967, adoptarea de ctre NATO a strategiei „rspunsului flexibil”.
În acest context, la 7 martie 1966, Frana a luat decizia retragerii din structurile
militare NATO, provocând prima fisur în cadrul blocului atlantic. În viziunea
generalului De Gaulle, Aliana Nord-Atlantic trebuia reformat pe principiul a trei piloni
de putere – SUA, Marea Britanie i Frana. Legitimarea prezenei Franei în acest
triumvirat era conferit de deinerea de ctre Frana a armei nucleare, precum i de
influena deosebit exercitat de ctre aceasta într-un spaiu – cel al Africii de nord –
disputat în egal msur de Uniunea Sovietic. Frana trebuia s fie capabil de a regla
conflictele minore, care prin consecinele lor imprevizibile ar fi putut fi afecta securitatea
sa – aciune care nu se putea realiza îns decât prin cooperare cu aliaii. În acelasi timp,
ea trebuia s fie capabil s descurajeze orice posibil agresor prin deinerea unei fore
nucleare (force de frappe) autonome. Frana a dezvoltat astfel strategia „dublei aprri”,
care consta în participarea la aciunile aliate în cazul conflictelor minore i, în cazul
amplificrii conflictului, în luarea în considerare a posibilitii unei manevre disuasive
autonome. Poziia sa geografic constrângea îns Frana la o disuasiune limitat, non-
nuclear, care putea fi realizat doar cu acordul i sprijinul SUA.
Implicarea SUA în rzboiul din Vietnam, prezentat ca o chestiune de interes
naional pentru strategia de stvilire a comunismului la nivel global, a constituit
elementul central al politicii pragmatice urmate de noul preedinte american Richard
Nixon în relaiile cu Uniunea Sovietic i aliaii si. „Noi nu ne implicm pe plan
mondial pentru c avem angajamente, noi avem angajamente pentru c suntem implicai.
Interesele noastre sunt cele care trebuie s dea form angajamentelor noastre, mai curând
decât invers” – afirma preedintele Nixon. La 11 mai 1967, Consiliul Naional de
Securitate emitea o directiv care ridica împiedicarea dominaiei comuniste asupra
Vietnamului de Sud la rangul de obiectiv strategic de interes naional al Statelor Unite. În
condiiile în care comunitii vietnamezi controlau aproape trei sferturi din ar, dup
accederea la putere a generalului Thien, americanii i-au amplificat prezena militar în
zon. În urma incidentului din august 1967, când o nav de rzboi american a fost
atacat în golful Tonkin, succesorul lui Kennedy, Lyndon Johnson, va solicita i obine
din partea Congresului aprobarea pentru bombardarea Vietnamului de Nord de ctre
avioane B-52.
În perioada urmtoare, pe fundalul statornicirii unui anume echilibru militar i
strategic între superputeri i a noilor viziuni strategice ale liderilor acestora, s-a produs o
nou destindere a climatului internaional. Sub conducerea lui Leonid I. Brejnev,
Kremlinul a dus o politic prudent, menit consolidrii poziiilor sovietice în sfera sa de
influen i a statutului Uniunii Sovietice de superputere. De cealalt parte, preedintele
american Richard Nixon i principalul su consilier de politic extern, Henry Kissinger,
contieni de afectarea imaginii externe a SUA ca urmare a rzboiului din Vietnam, au
adoptat o linie mai supl în raporturile cu Moscova, promovând tactica multiplicrii
legturilor cu Uniunea Sovietic (linkage doctrine). Promiându-li-se sovieticilor c li se

51
va da satisfacie în domenii la care acetia ineau în mod deosebit, în schimbul unor
compensri de valori similare în alte domenii, s-a ajuns la un joc care practic elimina
confruntarea direct în atingerea elurilor propuse. Aa se explic, de pild, cum urmrind
rezolvarea cât mai rapid a conflictului din Vietnam, Nixon a promovat ideea atragerii
URSS în procesul de instaurare a pcii în aceast ar.
Pe fundalul îmbuntirii relaiilor sovieto-americane, în decembrie 1967,
Consiliul ministerial NATO a adoptat aa-numitul raport Harmel (denumit dup numele
ministrului belgian de Externe Pierre Harmel, iniiatorul su). Raportul prevedea c
realizarea principalului obiectiv al NATO – acela al asigurrii pcii i securitii – se
putea face nu doar prin „putere militar” i „solidaritate politic” între membrii si, ci i
prin dialog politic cu Europa de Est i preciza c una din funciunile eseniale ale Alianei
Nord-Atlantice era „statornicirea unor relaii Est-Vest mai stabile”. Totodat, era reluat
ideea potrivit creia o criz sau un conflict izbucnit în afara zonei Atlanticului de Nord
putea compromite securitatea întregului spaiu euroatlantic, fie direct, fie indirect, prin
afectarea echilibrului global.
În evoluia Tratatului de la Varsovia, momentul august 1968 a reprezentat o premier,
prin faptul c a marcat prima intervenie colectiv a trupelor Pactului (cu excepia celor
ale României) împotriva unuia din statele membre. Întrucât susinea dreptul inalienabil al
fiecrei ri socialiste de a-i alege propria cale spre socialism i propunea o „umanizare”
a acestuia din urm, „primvara de la Praga” a generat temerea Moscovei c blocul
rsritean ar putea fi destabilizat.
În condiiile escaladrii crizei cehoslovace, la 3 iulie 1968, liderul sovietic Leonid
I. Brejnev va da o prim formulare la ceea ce ulterior se va numi doctrina “suveranitii
limitate”. În esen, doctrina Brejnev legitima dreptul URSS i al aliailor si din Tratatul
de la Varovia de a interveni pe toate cile, inclusiv prin mijloace militare, într-o ar
„freasc” în care socialismul era ameninat.
În decizia de a se interveni militar pe teritoriul Cehoslovaciei (în noaptea de 20
spre 21 august 1968), o pondere însemnat au avut-o mobilurile de ordin militar-strategic.
Între acestea mai importante au fost dorina Moscovei de a beneficia de o prezen
militar permanent pe teritoriul Cehoslovaciei, precum i faptul c „primvara de la
Praga” amenina s pun sub semnul întrebrii aranjamentele sovietico-cehoslovace
încheiate în secret în prima jumtate a anilor '60 privitoare la desfurarea de arme
nucleare sovietice pe teritoriul Cehoslovaciei. Dac înainte de 1968, conducerea militar
sovietic nu avea motive s se îndoiasc de loialitatea „armatei populare cehoslovace”,
odat cu „primvara de la Praga”, mare parte din elementele pro-sovietice din cadrul
acesteia fuseser înlocuite. Numai o prezen militar sovietic masiv ar fi putut asigura
securitatea fizic a armamentului nuclear aflat pe teritoriul ceh.
Aproape concomitent cu derularea interveniei trupelor Uniunii Sovietice,
Poloniei, Ungariei, RDG-ului i Bulgariei în Cehoslovacia, semnale diverse indicau o
intensificare a micrilor de trupe ale „aliailor” la graniele României. În aceste condiii,
dac în ziua declanrii invaziei Cehoslovaciei, Nicolae Ceauescu condamnase
vehement aciunea în for a Pactului de la Varovia, în zilele ce au urmat, liderul român
a adoptat o atitudine mult mai prudent. Aceasta cu atât mai mult cu cât în întâlnirea pe
care o avusese la Vîre cu Iosip Broz Tito, liderul comunitilor iugoslavi declarase c în
eventualitatea ocuprii României de ctre fore armate strine va permite retragerea

52
guvernului i armatei române pe teritoriul rii sale doar cu condiia dezarmrii unitilor
româneti.
Intervenia în for a trupelor Tratatului de la Varovia pentru reprimarea „primverii
de la Praga” nu numai c a determinat retragerea Albaniei din Tratatul de la Varsovia (13
septembrie 1968), dar a i modificat radical atitudinea Alianei Nord-Atlantice fa de
blocul rsritean. Aspectele militare i-au redobândit importana tradiional luându-se
decizia constituirii unei flote navale a NATO în Mediteran. Totodat, fostul secretar de
stat american Dean Rusk a propus o revizuire a doctrinei NATO privind riposta, în sensul
c „NATO trebuie s reacioneze i în cazul unor provocri sau atacuri sovietice în zona
din apropierea NATO” („zona gri”). În „zona gri” erau menionate între altele Austria,
Iugoslavia i România. La rândul su, preedintele Nixon a propus crearea în cadrul
NATO a unui organism însrcinat cu „studierea problemelor strategice ale alianei i
hotrârea msurilor ce s-ar impune în caz de criz”. Similar Consiliului de Securitate al
ONU, el urma a fi compus din cinci membri permaneni (SUA, Anglia, R.F. a Germaniei,
Frana i Italia) i doi nepermaneni. Iar ministrul britanic al Aprrii, Denis Healey, a
readus în discuie strategia represaliilor masive cu armament nuclear (menit a compensa
inferioritatea numeric a forelor convenionale), la care comandamentul NATO
renunase în mod oficial i a propus, susinut de ministrul britanic de Externe,
„constituirea unui „nucleu european” („entitate european”) în cadrul NATO,
considerând c Europa Occidental poate s-i asigure la un cost acceptabil aprarea.
Altminteri, în spiritul doctrinei Sonnenfeldt, Statele Unite au considerat afacerea
cehoslovac una a Pactului de la Varovia, iar invazia din august „o pan de automobil pe
drumul cooperrii Est-Vest”.
Dac Administraia Nixon nu era dispus s rite cursul ascendent al relaiilor sale
cu Kremlinul pentru Cehoslovacia, o va face, parial, pentru China, reluând relaiile
diplomatice cu marea putere asiatic. Pe fondul rupturii dintre Moscova i Beijing,
survenite în 1960, i a seriei de incidente de la frontiera sino-sovietic, în 1969 sovieticii
se pregteau s invadeze China. Negocierile i tatonrile declanate de Nixon cu Mao
Zedong, au condus, în februarie 1973, la redactarea unui comunicat comun. Pentru prima
oar, China i Statele Unite exprimau hotrârea comun de a se opune tentativelor
oricrei puteri de a domina lumea – formul eufemistic care viza Uniunea Sovietic,
nevoit acum s “lupte”, în plan ideologic, pe dou fronturi.
Pee de alt parte îns, Nixon i-a dat acordul fa de politica de rsritean
(Ostpolitik) urmat de noul cancelar vest-german Willy Brandt începând din 1969.
Consecinele geopolitice ale acestei politici au fost dintre cele mai însemnate, conducând
la încheierea unor tratate diplomatice care recunoteau inviolabilitatea frontierelor
europene postbelice – tratatul dintre RFG i URSS (august 1970), cel dintre RFG i
Polonia (decembrie 1970), acordul cvadripartit asupra Berlinului (3 septembrie 1971) i
tratatul dintre cele dou Germanii (21 decembrie 1972). Prin implicaiile lor, cele mai
importante s-au dovedit a fi ultimele dou: acordul asupra Berlinului îngduia tranzitarea
mrfurilor i persoanelor între fosta capital a Reichului i RDG, iar tratatul dintre RFG
i RDG normaliza relaiile dintre cele dou Germanii, ceea ce a permis ulterior
(septembrie 1973) admiterea lor în ONU.
Totodat, în mai 1972, s-a semnat la Moscova prima înelegere sovieto-american
din cadrul negocierilor de limitare a armelor strategice (Strategic Arms Limitation Talks,
SALT).

53
 La rândul su, începutul anului 1973 a marcat încheierea acordului provizoriu
privitor la Vietnam, care chiar dac nu a reuit s pun capt ostilitilor (ele au continuat
atât în Vietnam, cât i în Cambogia i Laos pân în 1975), are meritul de a fi declanat
procesul normalizrii situaiei în Asia de Sud-Est.
Chiar i în micile momentele de criz – ca, de exemplu, ctre sfâritul rzboiului
arabo-israelit din octombrie 1973, când forele strategice americane au fost puse în stare
de alert pentru a avertiza Uniunea Sovietic de a nu înterveni în favoarea Egiptului – nu
s-a mai recurs la diplomaia nuclear, armele nucleare devenind în bun msur
irelevante în confruntarea Est-Vest. Preocuparea central a negocierilor de dezarmare din
anii 70 a constituit-o asigurarea paritii dintre superputeri. Ea a încurajat dezbateri pe
tema disparitilor dintre structurilor de fore ale celor dou pri i împrirea armelor
nucleare pe categorii – „strategice”, „cu raz medie” i „scurt” de aciune – care, la
rândul su, a consolidat conceptul unei scri gradate a escaladrii nucleare.
Tot în 1973 s-au deschis lucrrile Conferinei pentru Securitate i Cooperare în
Europa (CSCE), care aveau s fie încununate doi ani mai târziu (1 august 1975) prin
semnarea a acordurilor de la Helsinki. Prin semnarea Actului Final de la Helsinki la 1
august 1975, URSS si-a atins un obiectiv important, respectiv recunoasterea statu quo-
ului în Europa i inviolabilitatea frontierelor statuate în 1945. Cum îns aceste acorduri
vizau, între altele, i obligativitatea respectrii drepturilor omului, semnarea acestora de
ctre Uniunea Sovietic a oferit Occidentului o arm redutabil i un puternic element de
legitimare a interveniilor sale în favoarea celor aflai dincolo de „cortina de fier”.
Perioada ce va urma a fost marcat de o nou agravare a tensiunilor sovieto-
americane, ca urmare a interveniei sovietice în Afganistan (1979). Washingtonul a
perceput aciunea sovietic ca pe o tentativ a Moscovei de a pune stpânire pe rezervele
de petrol din Golful Persic. Pentru a preîntâmpina înaintarea sovietic ctre aceast zon,
la 23 ianuarie 1980 preedintele Carter a lansat doctrina care-i poart numele, ce stipula
c orice încercare de a impune controlul asupra Golfului Persic era considerat o
ameninare direct la adresa intereselor de securitate ale SUA. Drept urmare,
Administraia Carter nu numai c a sprijinit rezistena afgan, dar a i pus bazele unei
coaliii compuse din Pakistan, China, Arabia Saudit, Egipt i Marea Britanie, care s-a
situat ferm de partea mujahedinilor. Drept urmare, în perioada ce va urma, Kremlinul va
cunoate tot mai apsat efectele sindromului de „supraîntindere teritorial”, de care sufer
marile puteri. Prin drenarea unor însemnate resurse umane i materiale, aventura afgan
se va repercuta asemeni unui bumerang asupra sa.
Un alt succes major al Washingtonului în jocul geostrategic purtat cu Kremlinul l-
a constituit stabilirea de relaii externe directe, nemediate, cu China. Pentru rolul su în
normalizarearea realaiilor sino-americane, consilierul pentru securitate naional al
preedintelui Carter între anii 1977 i 1981, analistul politic Zbigniew Brzezinski, a fost
decorat în 1981 cu „medalia prezidenial pentru libertate” (Presidential Medal for
Freedom).
Totodat, preedintele Carter a sancionat printr-o directiv prezidenial (PD59)
propunerea secretarului aprrii Harold Brown de investigare a posibilitilor purtrii
unui rzboi nuclear de durat cu sovieticii care s aib drept inte obiective politice i
economice cheie ale Uniunii Sovietice i s permit Statelor Unite s acioneze cu
promptitudine i eficien pe fiecare treapt a scrii escaladrii nucleare. Anunând
intenia restabilirii „principiilor morale ale diplomaiei americane” i folosind chestiunea

54
drepturilor omului ca arm antisovietic, preedintele Carter a instituit o nou legitimitate
politic aciunii SUA, restituind Occidentului iniiativa ideologic în confruntarea cu
Estul.
Între timp, adâncirea crizei poloneze (1980-1981) i perspectiva venirii la putere a
unui guvern anticomunist care ar fi putut realinia drastic politica extern a Poloniei i
atrage dup sine efecte destabilizatoare în întreg blocul rsritean, au generat îngrijorarea
Kremlinului. Îngrijorarea era legitim în condiiile în care, prin situarea sa în inima
Europei, legturile de comunicaii i logistice cu Grupul de Fore Sovietice din Germania
Rsritean i existena a numeroase depozite cu ogive de rachete nucleare pe teritoriul
su, Poloniei îi fusese hrzit un rol strategic de prim însemntate în cadrul blocului
rsritean.
Preparativele pentru o eventual intervenie armat au fost folosite ca factor de
presiune psihologic, pe de o parte asupra liderilor comuniti polonezi pentru a-i
determina s instaureze legea marial, pe de alt parte asupra liderilor sindicatului liber
„Solidaritatea”, pentru a-i descuraja s preia puterea în Polonia.
Strategia sovietic a fost încununat de succes, ea conducând, în cele din urm, atât la
introducerea legii mariale în Polonia (13 decembrie 1981), cât i la prevenirea producerii
altor tulburri majore în alte ri ale blocului rsritean, în perioada de instabilitate
politic i incertitudine ce a urmat morii lui Brejnev (1982-1985).
În 1982, pe fondul proliferrii armelor nucleare strategice i, se pare, i al
accederii Spaniei în NATO, Kremlinul a acceptat oficial în documentele sale noiunea de
descurajare în materie nuclear. Prezentat de Nikolai Ogarkov, în textul intitulat
„Întotdeauna gata de a apra patria”, noua strategie sovietic se întemeia pe ideea
factorului disuasiv reprezentat de forele nucleare strategice i necesitatea meninerii
tuturor categoriilor de fore armate într-un stadiu de pregtire de lupt ridicat, care s
garanteze în orice moment riposta în cazul unui atac surpriz din partea unui agresor
occidental.
Intensificarea cursei înarmrilor, materializat în amplasarea de ctre URSS în
partea sa european a rachetelor cu raz medie de aciune SS-20 i contramsurile luate
de SUA i aliaii si în Europa Occidental, au determinat o intensificare a preocuprilor
pentru elaborarea unor strategii capabile s garanteze securitatea SUA la scar global.
La începutul anilor ’80, preedintele Ronald Reagan a adoptat „strategia ripostei directe”,
menit a stopa presiunea geopolitic sovietic i a relansa programul de înarmare prin
care s se anihileze aspiraiile sovietice la superioritate strategic.
Materializarea sa s-a produs în martie 1983, când SUA au lansat Iniiativa de
Aprare Strategic (Strategic Defense Initiative), cunoscut i sub denumirea
convenional de „rzboiul stelelor”, care va marca începutul redobândirii de ctre SUA a
iniiativei strategice în plan tehnologic în competiia cu URSS.
Împrejurarea îl va determina pe noul lider sovietic, Mihail Gorbaciov, s reformuleze
strategia de securitate sovietic dup venirea sa la putere (martie 1985). “Noua gândire”
în planul securitii s-a bazat pe trei piloni ideatici: puterea militar nu garanteaz
securitatea, aceasta putând fi obinut doar prin mijloace politice; securitatea unui stat nu
sporete dac dobândirea sa se face în detrimentul intereselor de securitate ale altui stat;
i, respectiv, toate statele sunt interdependente, prin urmare securitatea unui stat depinde
de relaiile pe care acesta le întreine cu celelalte state, în interaciune reciproc.

55
 Confruntat, pe plan intern, cu un complex militaro-industrial puternic, ce exercita
o influen însemnat asupra politicului, lega legitimarea consumului imens de resurse de
confruntarea cu Occidentul i nu dorea schimbarea, Gorbaciov i-a focalizat eforturile
reformatoare pe iniierea unui amplu curs spre destindere i dezangare militar în relaiile
cu Occidentul care s oblige în cele din urm forele conservatoare interne s accepte ca
legitim reducerea semnificativ a cheltuielilor militare i alocarea resurselor astfel
eliberate sectorului civil al economiei sovietice. În acest context, au fost derulate
negocieri de dezarmare atât în ceea ce privete rachetele nucleare – cu raz medie
(eliminate prin tratatul de la Washington, din decembrie 1987), scurt i lung de aciune
– cît i în ceea ce privete reducerea efectivelor i a armamentului convenional (seria
negocierilor din cadrul Conferinei de la Viena asupra tratatului CFE, tratatul de la Paris,
din noiembrie 1990, etc). Negocierile au fost complemenate de gesturi unilaterale de
bunvoin din partea Kremlinului: în 1988, de pild, Gorbaciov anuna reducerea
unilateral a efectivelor militare cu o jumtate de milion de oameni pe parcursul
urmtoarelor 24 de luni, precum i decizia de retragere a trupelor amplasate în RDG,
Cehoslovacia i Ungaria.
Pe fondul repudierii “doctrinei Brejnev” i înlocuirii sale prin „doctrina Sinatra”,
ce lsa est-europenilor deschise opiunile pentru viitor, în perioada gorbaciovist s-au
produs i reevaluri importante ale raporturilor Kremlinului cu aliaii si din „imperiul
exterior”. Începutul a fost fcut de Gorbaciov însui, care declara la Helsinki, la 26
octombrie 1989, c Uniunea Sovietic se angajeaz s nu mai intervin armat pentru
meninerea la putere a regimurilor comuniste din Europa de Est. A doua zi, Consftuirea
minitrilor de externe ai rilor membre ale Tratatului de la Varovia întrea printr-un
comunicat declaraia liderului sovietic. A urmat imediat condamnarea oficial a
interveniilor în for în Cehoslovacia (1968) i Afganistan (1979). Astfel, la finele lui
octombrie 1989, ministrul sovietic de Externe Eduard evardnadze s-a referit la invazia
trupelor sovietice în Afganistan ca la o aciune “nu numai contrar intereselor umanitii,
ci o înclcare a propriei legislaii sovietice”. Iar la 4 decembrie 1989, liderii Bulgariei,
Ungariei, R.D. Germane, Poloniei i URSS, reunii la Moscova, au recunscut, printr-o
declaraie comun, c „intrarea trupelor lor în 1968 în Cehoslovacia a fost o ingerin în
afacerile interne ale Cehoslovaciei suverane” i c, prin urmare, trebuia considerat „un
act ilegal”.
În aceste condiii, jocul geopolitic „la schimb” pe care l-a încercat Administraia
american în timpul evenimentelor din decembrie 1989, de a încuraja o intervenie a
forelor militare sovietice în România care s estompeze criticile fa de intervenia
american similar în Panama, a euat, Moscova rmânând fidel principiului
neinterveniei, enunat de Gorbaciov.
O surpriz înc i mai mare pentru occidentali a reprezentat-o prezentarea de ctre
liderul sovietic, la Strasbourg, în iulie 1990, a viziunii sale asupra noii arhitecturi de
securitate european, axat pe ideea „casei comune europene”. Cu acest prilej, Gorbaciov
anuna retragerea forelor sovietice din Cehoslovacia (80 000 de oameni) i Ungaria (65
000 de oameni), reducerea numrului lor în Germania Rsritean, de la 380 000 la 195
000 de oameni i disponibilitatea Kremlinului de a accepta reunificarea Germaniei,
urmând ca dup acest moment s se produc, într-un interval de 4 ani, retragerea total a
trupelor sovietice de pe teritoriul su.

56
 În cele din urm, prbuirea regimurilor comuniste în Europa de Est (1989) vor
face caduc existena Tratatului de la Varovia. La 25 februarie 1991 s-a semnat la
Budapesta, primul din cele dou protocoale care vor consemna autodesfiinarea
organizaiei. Potrivit acestuia, începând cu 31 martie 1991, toate organismele i
structurile sale militare îi încetau oficial activitatea. Ultimul act din existena
organizaiei s-a consumat la Praga, la 1 iulie 1991, în cadrul ultimei reuniuni a
Comitetului Politic Consultativ, prin semnarea unui „Protocol privitor la încetarea
existenei Organizaiei Tratatului de la Varovia”.
Odat cu autodizolvarea organizaiei i, ulterior (decembrie 1991), implozia
URSS, se încheia astfel o întreag epoc – cea a Rzboiului Rece – i se punea capt
unui întreg sistem de organizare al relaiilor internaionale – ordinea bipolar.

TEORIA RELAIILOR INTERNAIONALE

Paradigmele teoretice ce opereaz în domeniul Relaiilor Internaionale sunt
variate i, dei nu pleac întotdeauna de la premise contradictorii sau necesar
incompatibile, ofer perspective diferite asupra interaciunilor ce au loc la nivel
internaional, asupra importanei relative a diverselor elemente sau asupra factorilor ce
influeneaz evoluia sistemului internaional.
Realismul
Extrgându-i seva din îndelungata traditie a filosofiei politice, precum i din
antropologia de nuan pesimist, realismul politic face legtura dintre teoriile normative asupra
relaiilor internationale i praxisul politic, care, cu precdere in SUA, cultivat ca model
predominant, fundamenteaz o politic extern de succes. Realismul atrage atentia asupra
potenialului conflictual existent în domeniul Relaiilor Internaionale.
Realismul este deopotriv curentul de gândire dominant i cel mai vechi în domeniul
Relaiilor Internaionale, originându-se în opera unor “prini fondatori” precum Tucidide,
Hobbes sau Machiavelli.
Premisele antropologice, care indic permanena eforturilor de autoconservare fcute de
individ prin acumularea de putere în detrimentul altora, au certe filiaii în concepia filosofic
dezvoltat de Hobbes. În viziunea lui Hobbes, starea natural este un rzboi al tuturor împotriva
tuturor. Viaa într-o astfel de lume tinde s fie rea, brutal i scurt.
Impulsul de a acumula putere îi vine omului din contiinta slbiciunii sale naturale.
Pentru exponenii realismului politic aceast predispoziie antropologic se identific întru totul
cu scopul politicii, în definitiile lui Max Weber si Nietzsche politica fiind o expresie evident a
luptei pentru putere.
Pentru realiti, principalul actor pe scena internaional este statul, ce deine, potrivit
definiiei lui Max Weber, monopolul legitim al violenei într-un teritoriu dat.
Schema argumentativ central a statocentrismului realismului politic se întemeiaz pe
definiia lui Hegel, conform careia statul este o totalitate de indivizi, atât individul, cât i statul,
fiind percepute ca entiti analoge. Prin urmare, promotorii realismului consider ca suma
calitilor i defectelor omeneti se transmite statului, ca actor în sistemul relatiilor
internaionale. Ca i individul, statul încearc s îi asigure securitatea prin acumularea de putere
în detrimentul altor state.
Conform paradigmei realiste, statul înfieaz un standard moral dublu, marcat de
diferenele de natur juridic, politic i social dintre politica intern i cea internaional. Pe
plan intern, statul este capabil de gestionarea resurselor i luarea deciziilor; problema securitii

57
este rezolvat prin legi, instane judectoreti, poliie, închisori i alte mijloace coercitive; dreptul
intern este în general respectat; i exist mijloace de constrângere menite a determina respectarea
i a sanciona nerespectarea lui. Pe plan internaional, în absena unui suveran care s aib
monopolul exercitrii puterii fiecare stat urmrete s-i maximizeze puterea; dreptul
internaional se bazeaz pe norme juridice conflictuale i, în absena unei poliii internaionale
propriu-zise, exist o capacitate limitat de a impune respectarea acestuia.
Potrivit realitilor, politica internaional înseamn lupt pentru putere, iar aceasta din
urm este instrument i scop al celei dintâi. Caracteristicile eseniale ale puterii, în accepiune
realist, au fost sintetizate de Hans J. Morgenthau:
• Omniprezena sa (i, implicit, a conflictului);
• Degenerarea sa în abuz de putere (adesea cu urmri tragice);
• Tendina sa necondiionat expansionist, care contribuie la explicarea escaladrii conflictelor
internaionale;
• Orientarea sa i a scopurilor imediate ale actorilor angajai în cucerirea ei spre garantarea
suveranitii i securitii naionale i servirea interesului naional;
• Tendinta constant a prilor angajate în lupta pentru putere de a-i disimula scopurile în
formule ideologice, din aceast cauz, conflictele pentru putere putând fi percepute ca i
conflicte de alt natur sau pseudo-conflicte.
Inexistena unei autoriti superioare statelor face ca politica internaional s fie
anarhic. Într-un mediu anarhic, statele se comport asemeni bilelor dure ale jocului de billiard
care se ciocnesc haotic unele de altele, în încercarea de a echilibra puterea.
Drept consecin, autoajutorarea (self-help) este singura modalitate prin care statele îi
pot asigura securitatea. Întrucât încercrile statelor de a-i spori propria securitate
antreneaz ameninarea securitii altuia stat (dilema securitii), în viziunea realist,
conflictul se înfieaz ca un joc cu sum nul (zero-sum game), în care câtigurile unei pri
sunt echivalente cu pierderile celelaltei pri. Pornind de la aceste prermise, o rezolvare sau o
transformare a conflictului apare drept imposibil.
În varianta realismului defensiv (Kenneth Waltz, Joseph Grieco) statele sunt ageni al
cror principal scop îl constituie supravieuirea i asigurarea propriei securiti, i nu
maximizarea puterii, de natur a le pereclita securitatea. În varianta realismului ofensiv (John
Mearsheimer), scopul final al statelor îl reprezint dobândirea unei poziii hegemonice, chiar i
cu preul sacrificrii propriei securiti.

Internaionalismul liberal
Constituirea Relaiilor Internationale ca disciplin aparte, a fost marcat de paradigma
liberal a secolului al XIX-lea, ce accentua credina în rationalitatate, egalitate, libertate,
proprietate i în posibilitatea progresului uman. Imboldul decisiv pentru apariia Relaiilor
Internationale, ca domeniu academic distinct, a fost dat de Primul Rzboi Mondial. Din acest
punct de vedere se poate spune c liberalismul s-a nscut ca rspuns la inabilitatea statelor de
a controla i limita rzboiul i consecinele sale dezastruoase. Titularul primei catedre de
Relaii Internaionale, instituit în 1919, în onoarea preedintelui american Woodrow Wilson,
la Universitatea din Wales (Aberystwyth) a fost Alfred Zimmern, unul din promotorii
abordrii idealiste a relaiilor internaionale, alturi de Norman Angell i Leonard Woolf i
preedintele Woodrow Wilson însui.
Gânditorii liberali aveau idei clare si convingeri puternice despre cum puteau s fie
ocolite marile dezastre în viitor. Norman Angell, susinuse cu doar 6 ani înainte de

58
izbucnirea Primului Rzboi Mondial, în lucrarea Marea Iluzie (The Great Illusion, 1909), c
interdependena economic a statelor industriale era atât de mare, încât controlul teritorial, ca
premis a asigurrii bunstrii economice devenise perimat, iar rzboiul, iraional, întrucât
din punct de vedere economic el era dezavantajos atât pentru învini, cât i pentru învingtori.
Programul de pace propus de Woodrow Wilson (cele 14 puncte, 1918) cerea sfâritul
diplomaiei secrete, libera circulaie pe mri, îndeprtarea barierelor din calea schimburilor
comerciale libere, limitarea armamentului, aplicarea principiului autodeterminrii în
satisfacerea preteniilor coloniale i teritoriale i o asociere general a naiunilor capabil s
ofere garanii reciproce de independen politic i integritate teritorial statelor membre. Mai
presus de toate, în spatele acestui program se afla convingerea liberal c guvernele
democratice nu vor intra în rzboi unul împotriva celuilalt i c o organizaie internaional,
raional i inteligent construit, ar putea s pun capt rzboiului i s asigure, într-o msur
mai mare sau mai mic, pacea.
Liberalismul nu a fost recunoscut ca teorie coerent, pân ce unul din criticii si
sistematici, istoricul i filosoful istoriei englez Edward Hallett Carr, nu l-a denumit –
alternativ i peiorativ – „idealism utopic”.
Spre deosebire de realiti, liberalii consider Relaiile Internationale ca o posibil
surs de progres i transformare teleologic. Ei pun libertatea individual mai presus de orice
i consider ca statul se cuvine s fie oprit de la aciuni de natur a o submina. Pe plan intern,
puterea statului liberal constituional este limitat de rspunderea sa democratic fa de
proprii ceteni, de nevoia de a respecta cerinele economiei de pia i normele de drept.
Liberalii consider c, în ciuda dificultilor pe care le presupune transferul acestei
constrângeri la nivel internaional, ea trebuie instituit pentru a promova stabilitatea atât în
raporturile dintre statele suverane, cât i în interiorul acestora.
Tradiia liberal în Relaiile Internationale este strâns legat de emergena statului
liberal modern. Filosofii liberali, începând cu John Locke (sec. al XVII-lea) i continuând cu
Hugo Grotius, Adam Smith, Immanuel Kant, John Stuart Mill, Richard Cobden sau Jeremy
Bentham, au vzut un potenial ridicat al progresului uman în societatea civil modern i în
economia capitalist, amândou putând s se dezvolte în statele în care libertatea individual
era garantat. Eliberat de spectrul guvernului autoritar, modernitatea se considera c ofer
perspectiva unei viei mai bune.
John Locke considera c dei strii naturale îi lipsete un suveran comun, oamenii pot
dezvolta legturi de cooperare, anarhia fiind, aadar, mai puin amenintoare decât în tradiia
realist. Liberalii aveau mare încredere în raiunea uman i erau convini c principiile
raionale pot fi aplicate în politica internaional. Liberalii argumentau c modernizarea este
un proces care include progresul în toate domeniile vieii, iar progresul înseamn o via mai
bun pentru majoritatea oamenilor.
Principiile de baz ale liberalismului, aplicate domeniului Relaiilor Internationale,
sunt:
• privirea pozitiv asupra naturii umane (motenire a iluminismului);
• convingerea ca Relaiile Internationale pot fi cooperative mai mult decât conflictuale
(derivat din credina în armonizarea natural intereselor, specific doctrinei liberale a
secolului XIX);
• convingerea în progres.
Cele dou rzboaie mondiale i eecul securitii colective în perioada interbelic au
discreditat teoriile liberale. O renatere a interesului pentru teoriile liberale s-a produs iniial în

59
ultimii ani ai deceniului ' 6 i deceniul ' 7 al sec. XX, în condiiile creterii interdependenei
economice i a contactelor transnaionale, sub forma teoriei interdependenei complexe
promovate de Robert Keohane i Joseph Nye, iar mai recent, începând cu anii '90, în contextul
extinderii fenomenelor asociate globalizrii, sub forma teoriei pcii democratice.
Programul internaionalitilor liberali poate fi definit ca un program de cercetare
construit pe convingerea c aplicarea raionalismului i a universalismului etic în domeniul
Relaiilor Internationale poate conduce la crearea unei lumi mai cooperante, caracterizat prin
ordine i principii etice, în care anarhia internaional i rzboiul pot fi controlate prin
intermediul organizaiilor internaionale i a altor reforme instituionale ce asigur domnia
legii.

coala englez a Relaiilor Internaionale

coala englez a Relaiilor Internaionale sau raionalismul s-a afirmat în anii ’60-
’70 pe fundalul tradiiei imperiale britanice i a poziiei aparte pe care o deinea
Commonwealth-ul britanic în constelaia de putere a vremii. Între reprezentanii acestui
curent de gândire se numr Hedley Bull, Martin Wight, Michael Walzer, John Vincent i
Adam Watson. Dintre acetia cel mai important rmâne Hedley Bull, autorul teoriei
societii internaionale.
Potrivit raionalitilor, relaiile internaionale au cunoscut, în evoluia lor, trei
etape calitativ diferite. O prim etap se caracterizeaz prin existena statelor ca entiti
de sine stttoare, independente, fr legturi între ele. În acest stadiu exist doar state
separate, neagregate, nu îns i relaii internaionale sau un sistem internaional propriu-
zis.
O a doua etap se distinge prin întemeierea unui sistem de state caracterizat de
existena unor contacte suficient de dezvoltate între dou sau mai multe state i a unui
impact suficient de semnificativ al fiecruia dintre aceste state asupra deciziilor
celuilalt/celorlalte, astfel încât prile sistemului s se comporte, cel putin într-o anumit
msur, ca pri ale unui întreg.
A treia etap se identific cu apariia unei societi internationale, respectiv a
unui grup de state contiente de existena unor interese i valori comune, care formeaz o
societate în sensul c se percep ca fiind legate printr-o serie de reguli comune i care
împrtesc în comun funcionarea unor institutii. Aceste norme i principii împrtite
fac posibil existena eticii în relaiile internaionale
Conform promotorilor colii engleze, în ultimele trei secole s-a dezvoltat o
autentic societate internaional, ale crei limite geografice s-au extins treptat, pornind
de la spaiul european i ajungând s cuprind, azi, întreg mapamondul. Societatea
internaional a ultimelor trei secole s-a structurat în jurul a trei trei coli de gândire în
Relaiile Internaionale: realismul, raionalismul i revoluionarismul, crora le
corespund, potrivit lui Martin Wight, trei tradiii de filosofie politic – cea hobbesian,
lockean i grotian sau kantian. Prima tradiie teoretic, centrat pe noiunile de
conflict, rzboi i violen, îi trage seva din opera lui Thomas Hobbes. În raport cu
aceast tradiie, ideea de societate internaional reprezint o contradicie în termeni. În
absena unui contract între ele, statele sunt angajate, asemenea indivizilor din tradiia
hobbesian, într-o permanent lupt pentru putere, politica internaional fiind
caracterizat de conflict, rzboi i violen. A doua tradiie, ce-i are rdcinile în
gândirea lui John Locke, susine c anarhia caracteristic strii naturale precontractual

60
nu este nici haotic, nici armonioas la modul absolut, iar oamenii trebuie înelei ca
fiine sociale în perpetu interaciune. Spre deosebire de prima, aceast tradiie
accentueaz relaiile de schimb i cooperare în relaiile internaionale. Cea de a treia
tradiie, a crei viziune normativ o reprezint societatea global sau mondial, consider
c emergena acesteia din urm este împiedicat de sistemul etatic actual. Inspirat de
viziunile lui Hugo Grotius (Hugo de Groot) i Immanuel Kant despre posibilitatea
instaurrii pcii perpetue i a armoniei universale, ea cultiv internaionalismul i se
focalizeaz asupra proceselor de solidarizare transnaional i a realitii pe care o
desemnm azi prin noiunea de guvernare global.
În viziunea raionalismului, pe întreg parcursul existenei societii internaionale,
întâlnim reunite fenomene proprii fiecreia dintre cele trei tradiii, ele coexistînd în
condiiile prevalenei temporare a uneia sau alteia dintre ele. Spre deosebire de Martin
Wight, care nu
s-a identificat cu nici una dintre cele trei tradiii, Hedley Bull s-a plasat ferm pe poziiile
raionalismului, pe care o socotea o abordare neogrotian a teoriei i practicii
internaionale.
coala englez constitue primul curent de teoretizare a Relaiilor Internaionale
care a subliniat ideea conform creia dei în politica internaional nu avem o autoritate
central, ordinea nu este cu totul absent. Din acest punct de vedere, Bull a supus unei
critici sistematice premisa realist a naturii hobbesiene a politicii internaionale. Potrivit
lui Bull, ordinea internaional difer de anarhia lui Hobbes din mai multe motive:
domeniul Relaiilor Internaonale este caracterizat prin interdependen economic;
statele sunt mai puin vulnerabile decât indivizii; statele sunt mult mai independente decât
indivizii; iar diferenele de putere dintre state au un impact cooperativ i stabilizator
asupra comportamentului acestora.
Hedley Bull definete ordinea ca model de activitate care susine obiectivele
sociale elementare ale societii, un aranajament menit s asigure urmrirea unor scopuri
comune, care s se instituie în factori de meninere a coeziunii i structurare a societii
internaionale. Societatea internaional de astzi i, prin urmare, ordinea existent în
cadrul su vizeaz, în ordinea descresctoare a importanei, meninerea urmtoarelor
scopuri: pstrarea sistemului în sine; pstrarea independentei statelor; pacea; limitarea
violenei; respectarea promisiunilor (a acordurilor, înelegerilor, tratatelor); i
stabilitatea posesiunilor.
Cele ase scopuri sunt identificate ca alctuind interesul comun minim pe care
statele lumii îl pot recunoate pentru a putea vorbi despre o societate internaional.
Pentru realizarea acestor scopuri, pe parcusul timpului au aprut câteva categorii
importante de instituii internaionale. Concepute ca «seturi de obiceiuri i practici
stabilite pentru a realiza obiective comune », aceste instituii sunt echilibrul de putere,
dreptul international, diplomaia, rzboiul (ca mijloc ultim), marile puteri (funcia
managerial a marilor puteri) i, mai recent, organizaiile internaionale i drepturile
omului. În lucrarea Societatea anarhic (The Anarchical Society, 1977) Bull a întreprins
o analiz detailat a rolului pe care îl joac aceste instituii, atât în meninerea, cât i în
subminarea ordinii internaionale. Totodat, ctre finalul lucrii, Bull a prognozat
evoluia societii internaionale ctre un nou Ev Mediu, caracterizat de fenomene precum
existena i amplificarea integrrii regionale, coexistena unor loialiti multiple

61
supranaionale i subnaionale, tendina de dezintegrare statal, privatizarea violenei,
dezvoltarea organizaiilor transnaionale i unificarea tehnologic a lumii.
În esen, teoria societii internaionale susine c statele pot adopta o conduit
raional, ce se poate constitui în premisa instaurrii pcii i justiiei pe plan internaional.
În cadrul su pot fi distinse dou curente : cel al solidaritilor, reprezentai de Grotius,
interesai de instituirea unui sistem de solidaritate i intervenie umanitar, ce susine c
în unele situaii, mai ales în cazul promovrii unei cauze nobile, dreptul internaional
surclaseaz suvernitatea naional; i cel al pluralitilor, al cror adept este Bull, care
pune accentul pe ordinea internaional i suveranitatea statal i întemeiaz dreptul
internaional pe înelegerile de moment dintre state.
Recunoscând statele ca actori primordiali, raionalismul accentueaz elementele
de ordine existente în planul vieii internationale i diferenele existente între ordinea
internaional i cea proprie cadrelor naionale de fiinare a societilor. Raionalitii se
arat preocupai i de modalitile prin care ordinea poate fi prezervat pe plan
internaional, dac ea merit sau nu pstrat, din unghi de vedere normativ, i cum poate
fi reconciliat ordinea internaional cu promovarea justiiei, altfel spus, cum poate fi
asigurat echilibrul dintre pstrarea ordinii existente, întemeiat pe reguli i norme
caracteristice unui numr minoritar de state, i schimbarea ei în conformitate cu valorile
i interesele majoritatii statelor intrate recent în societatea internaional – aspect ce ar
implica i chestiunea spinoas a unei eventuale redistribuiri a puterii i a resurselor la
nivel global.
Spre deosebire de ali reprezentani ai colii engleze, Terry Nardin i-a bazat
interpretarea cu privire la natura dreptului internaional pe fundamentele operei filosofice ale
filosofului politic englez Michael Oakeshott. El a preluat distincia primar fcut de acesta
din urm între asocierea civil (orientat spre scop) i asocierea întreprinztoare (practic)
i a aplicat-o la nivel global. Nardin consider c societatea internaional reprezint o
asociere practic între state, statele îndeplinind rolul atribuit de Oakeshott indivizilor în
societatea civil. Societatea statelor i dreptul internaional nu trebuie înelese ca o asociere
orientat spre un scop, deoarece statele nu împrtesc aceleai scopuri, fiecare dintre ele
urmrind propria sa viziune cu privire la o via bun pentru cetenii si. Aceasta nu
înseamn c statele nu au i unele scopuri comune i nu încheie acorduri pentru îndeplinirea
acestor scopuri. Spre deosebire de Wight, Nardin nu consider c practicile autoritare ale
societii internaionale mediaz între realism i revoluionarism. Totodat, Nardin susine c
este posibil s se justifice intervenia în afacerile interne ale statelor pe baza violrii
drepturilor omului de ctre acestea i, în acelai timp, s se impun constrângeri importante i
severe interveniei din consideraii etice cu privire la cel ce deine dreptul de intervenie,
împrejurare care face ca intervenia s fie foarte dificil de justificat în practic.
Teoria rzboiului just, prezentat în lucrarea Rzboaie juste i injuste (Just and
Unjust Wars, 1977) i-a furnizat lui Michael Walzer principiile de baz i limitele morale
pentru a restrânge motivele pentru care statele pot apela în mod legitim la rzboi (jus ad
bellum) cât i limitele comportamentului lor dup ce rzboiul a început (jus in bello). Walzer
a încercat s pun bazele unei versiuni moderne a doctrinei cretine medievale privitoare la
rzboi, într-un context modern, laic. El
s-a bazat pe noiunea modern a preeminenei drepturilor individuale. Statele nu sunt entiti
organice i nici uniuni mistice, drepturile individuale stând la baza celor mai importante
raionamente cu privire la rzboi. Drepturile statelor se bazeaz pe acordul comun al

62
membrilor lor. Walzer dezvolt astfel paradigma legalist, realizând legtura dintre
drepturile omului i drepturile statelor i susinând c integritatea teritorial i suveranitatea
politic pot fi aprate în acelai mod ca i viaa i libertatea individual.
Asemeni lui Nardin, John Vincent a demonstrat imposibilitatea existenei unei ci de
mijloc între realism i revoluionarism. Puternic influenat de Wight i Bull, Vincent s-a
preocupat de analiza comparativ a sistemelor internaionale în timp i spaiu, în special în
termenii practicii i culturii diplomatice, a supus analizei ceea ce Bull numea societatea
statelor, accentuând rolul voinei, mai presus decât al necesitii în explicarea
comportamentului statelor, i a dezvoltat tema tensiunii existente între cerinele ordinii
internaionale i cele ale justiiei cosmopolite. În lucrrile sale se observ o trecere de la o
susinere strict a interpretrii pluraliste a societii statelor, ctre una mai solidar.
Cea mai semnificativ contributie pe care raionalismul a
adus-o în studierea Relatiilor Internationale rmâne teoretizarea conceptului de ordine
internaional. coala englez a Relaiilor Internaionale a atras atenia asupra faptului c
în pofida vizibilitii mediatice de care se bucur conflictul i violena, realitatea de rutin
a politicii internationale o constituie interaciunile ordonate, existena unor institutii,
norme i interese comune. Focalizându-se pe rolul instituiilor internaionale, valorilor,
normelor i regulilor în formarea, prezervarea i schimbarea societii internationale,
raionalismul a completat contribuiile lui Robert Keohane si Joseph Nye privitoare la
impactul deosebit pe care ideile i interaciunile transnaionale le au asupra politicii
mondiale

Neorealismul
Neorealismul este varianta modern a tradiiei realiste în Relaiile Internaionale,
ce a aprut la începuturile celui de-al “doilea” Razboi Rece, ca replic la teoria
interdependenei i pentru a sublinia importanta bipolaritii i a factorilor sistemici în
politica internaional.
Începuturile revitalizrii realismului clasic sunt legate de publicarea de ctre de
Kenneth Waltz a lucrrii Teoria politicii internaionale (Theory of International Politics,
1979). Neorealismul lui Waltz este deopotriv o critic rafinat a realismului tradiional,
i o extensie intelectual substanial a acestei traditii teoretice, care era în pericol de a
deveni perimat în raport cu transformrile rapide din politica mondial. În demersul su
teoretic, Waltz a pornit de la întrebarea: „De ce statele care au sisteme politice diferite i
ideologii opuse au o politic extern similar?” Respingând ca neadecvate explicaiile ce
luau în considerare caracteristicile interne ale statelor, Waltz a depit realismul
tradiional, argumentând c politicile internaionale pot fi privite ca un sistem cu o
structur precis i bine definit – de aici derivând denumirea de “realism structural” pe
care Waltz a propus-o teoriei sale. Realismul, susinea Waltz, nu a putut conceptualiza
sistemul internaional de o manier structural, deoarece era limitat de metodologia
behaviourist care explica efectele politice prin examinarea prilor constitutive ale
sistemului politic.
Spre deosebire de realism, neorealismul considerã c statele caut s-i
maximizeze puterea nu din cauza naturii umane, ci a sistemului. Neorealistii consider ca
sistemul internaional are o structur bine definit, definit prin trei caracteristici de baz:
- principiul de ordonare al sistemului;
- caracterul unitilor în sistem;

63
 - distribuia capacitilor în sistem.
Principiul de funcionare al sistemului internaional este dat de natura sa anarhic,
respectiv de faptul c nu exist nici o autoritate suprem care s regleze comportamentul
statelor, unele fa de celelalte. Statele nu se difereniaz funcional între ele, dei difer
ca mrime, avuie i putere. Mobilurile eseniale ale aciunii statelor sunt câtigurile
relative i necesitatea reechilibrrii polaritii sistemului internaional, temporar perturbat
de concentrri ale puterii. Balana de putere se definete ca un numr de poli – doi sau
mai muli - în cutarea echilibrului. În viziunea lui Waltz, sistemele internaionale pot fi
bipolare sau multiploare, cele unipolare nereprezentând altceva decât etape tranzitorii
ctre una sau alta dintre aceste stri ale echilibrului de putere. Statele trebuie s fie atente
la modul de distribuie a puterii în lume. Dilema securitii este comun tuturor statelor,
indiferent de particularitile lor. Trebuind s funcioneze într-un mediu anarhic,
caracterizat de autoajutorare, în care securitatea i bunstarea lor se bazeaz pe abilitatea
de a-i mobiliza propriile resurse i a crea aliane împotriva ameninrilor externe, statele
manifest neîncredere reciproc i se bizuie în ultim instan pe propriile capaciti, în
încercarea de
a -i maximiza beneficiile i minimiza pierderile. În condiiile date, comportamentul este
considerat a fi raional, de aici provenind i caracterizarea drept “neoutilitarian”
conferit, uneori, perspectivei neorealiste.
Confruntate cu puterea superioar a unui stat sau a unei coaliii de state, unitile
sistemului aleg fie contrabalansarea, fie alinierea. Între cele dou tipuri de comportament,
raional este cel de al doilea, întrucât alinierea nu elimin pericolul ca statul aliniat s
devin ulterior inta unei viitoare ameninri din partea statului sau a coaliiei de state ale
cror puteri sunt preponderente.
Neorealismul s-a dezvoltat i prin reaciile i criticile la adresa viziunii propuse de
Waltz. Astfel, Stephen Krasner definete neorealismul ca o încercare de a explica atât
caracteristicile sistemului internaional ca întreg, cât i comportamentul statelor
individuale. Krasner a cutat s restabileasca rolul statului într-o lume în care actorii
economici transnationali ameninau s-i submineze primordialitatea.
Neorealitii sunt sceptici fa de ideea c globalizarea a subminat controlul
statului sau a dus la omogenizarea politicilor si structurilor cât i în ceea ce privete
caracterul realmente mondial al globalizrii, exemplificând cu Africa, America Latin i
Rusia, care au rmas relativ neatinse de acest fenomen. Totodat, dând ca exemplu
creterea economic a Uniunii Sovietice în anii ‘30 i ‘50, precum i cea a Japoniei în
anii ‘70-‘80 , când s-a aplicat un model al corporatismului mercantilist în economie,
neorealitii contest faptul c modelul neoliberal al pieei libere este singurul capabil de a
produce bunstare.
i pentru neorealiti, ca i pentru realiti, pacea si stabilitatea sunt concepute ca
valori supreme, chiar dac, uneori, pentru prezervarea lor, este necesar folosirea forei.
În vreme ce îns în varianta propus de Waltz – neorealist-defensiv – anarhia
internaional ar încuraja statele s menin echilibul de putere, în varianta propus de
John Mearshmeier – neorealist-ofensiv – acestea din urm ar fi încurajate s se
comporte mai degrab agresiv unele fa de celelalte.
Spre deosebire de realismul clasic, neorealismul caut s fie tiinific i pozitivist.
Inspirându-se din teoria alegerilor raionale i tiinele economice, el încurajeaz
utilizarea teoriei jocului, a studiilor cantitative i econometriei. Astfel, complexitatea

64
crescând a raporturilor internaionale a condus la dezvoltri neorealiste, care îi propun
s integreze preocuparea central fa de sistemul internaional cu teoria jocurilor, într-o
teorie empiric-analitic, orientat pragmatic, despre natura conflictelor internaionale.
Conform abordrilor neorealiste propuse de asa-numita coal de politic
internaional de la München, întrucât Relaiile Internationale sunt concepute nu doar ca
relaii între state, ci i ca legturi între institutii, ceteni, organizaii, asociaii, trusturi
multinaionale, etc. pe lâng conceptul de putere, central în tradiia realist, cel de politic
dobândeste o importan deosebit. Politica s-ar defini prin comportamentul decizional
fa de putere, iar aceasta din urm prin capacitatea de realizare a obiectivelor formulate
de politic. Autorii neorealiti ai colii de la München renun i la definirea intereselor
naionale prin prisma tendinei inerente impuse de sistem ctre expansionism.
Susintori ai modelului bipolar, considerat a fi mult mai stabil decât cel
multipolar, neorealitii au fost profund dezorientai de prbusirea blocului sovietic la
sfâritul anilor ‘80 i începutul anilor ‘90. În viziunea lor, raporturile dintre SUA si URSS
au materializat nivelul cel mai înalt al stabilitii internaionale în perioada postbelic,
sfâritul erei bipolare ridicând o umbr amenintoare asupra prezentului ordinii
mondiale. Potrivit lui Waltz, în politica international o putere care nu este
contrabalansat, constituie un pericol, chiar i atunci când e vorba de cea american. De
aceea, spre deosebire de liberali, neorealitii sunt pesimiti în ceea ce priveste pacea în
lumea unipolar.

Neoliberalismul

Neoliberalii sunt de acord cu neorealitii c statele sunt actorii-cheie în Relatiile

Internationale îns recunosc i existena altor actori, precum actorii non-statali i
organizaiile interguvernamentale, creditai a avea un impact deosebit asupra domeniului.
Statul este privit ca un actor unitar si raional care încearc s-i maximizeze beneficiile
în toate ariile tematice ale politicii internaionale. Preferintele sale în ceea ce privete
rezultatele interaciunilor internaionale pot varia în timp, îns ele pot fi in orice moment
ierarhizate de o manier consistent, în fiecare dintre aceste arii.

Asemeni realitilor i neorealitilor, neoliberalii consider c sistemul

international are o natur anarhic. Anarhia nu exclude îns existena unor niveluri
ridicate de interdependen între state. Astfel, în acest mediu statele pot coopera atunci
cand sesizeaz un interes comun. Statul este un maximizator de utilitate, în cadrul unui
aranjament de cooperare, fiind interesat strict de câtigurile absolute pe care le va obine
de pe urma cooperrii. În calea succesului cooperrii obstacolul principal îl constituie
nerespectarea angajamentelor de ctre unul sau mai muli parteneri. Astfel, pentru a spori
ansele cooperrii, statele trebuie s modifice contextul în care au loc interaciunile,
creând instituii i regimuri internaionale. Neoliberalii consider c instituiile i
regimurile internaionale reprezint factori independeni care faciliteaz cooperarea,
reducând incertitudinea, sporind informaia disponibil în contextul respectivului set de
interaciuni internaionale, i stabilind i confirmând reputaii de credibilitate pentru
actorii participanti. Statele vor aloca resurse si vor da dovad de loialitate fa de normele
promovate de institutii, atâta timp cât acestea le vor servi interesele. În timp, instituiile

65
internaionale pot modela perceptiile liderilor politici asupra intereselor naionale,
facilitând astfel cooperarea internaional.

Reprezentanii principali ai neoliberalismului, Robert Keohane i Joseph S. Nye

i-au sintetizat opiniile în lucrarea Putere i interdependen (Power and
Interdependence, 1977), propunând sintagma de interdependen complex ca model de
înelegere a politicii mondiale. Cei doi au subliniat faptul c interdependena
complex are trei trsturi fundamentale. Prima const în existena unor canale
multiple – relaii interstatale, dar i transnaionale – care leag societile între ele.
A doua trstur este legat de abolirea ierarhiei temelor de politic internaional.
Iar cea de a treia trstur, la fel de important, se refer la tendina nerecurgerii la
fora militar, atunci când prevaleaz interdependena economic.

Neoliberalul Richard Rosencrance, sintetizând experiena postbelic a Japoniei,

care utilizând “arma” comerului i a investiiilor, a devenit o mare putere economic
mondial i o putere de prim rang în Asia de est, a avansat – în lucrarea The Rise of the
Trading State (1986) – teza conform creia comerul a luat locul expansiunii teritoriale i
puterii militare drept ci pentru asigurarea prestigiului internaional, puterii i bogiei.

Pentru neoliberali, cooperarea internaional reprezint un obiectiv fundamental

ce se realizeaz prin intermediul reelei instituiilor internaionale – de aici provenind i
denumirea alternativ de instituionalism liberal, conferit neoliberalismului. În categoria
instituiilor internaionale intr organizaii, agenii, tratate i acorduri, precum i practici
constrângtoare informale acceptate de state în relaiile dintre ele. Din ansamblul celor
din urm fac parte i aa-numitele regimuri internaionale – instituii bazate pe principii,
norme, reguli i proceduri decizionale acceptate care guverneaz interaciunile actorilor
internaionali în varii arii tematice.

Spre deosebire de neorealiti, care consider c statele sunt preocupate de a

împiedica alte state de a deveni preeminente pe arena vieii internaionale – cu alte
cuvinte, c sunt preocupate de câtiguri relative – iar aceast preocupare deriv din însi
natura anarhic a sistemului internaional, neoliberalii susin statele sunt preocupate de
maximizarea propriilor beneficii – cu alte cuvinte, c sunt preocupate de câtiguri
absolute. Cooperarea, prin avantajele sale, le ofer posibilitatea maximizrii propriilor
beneficii i realizrii intereselor lor pe termen lung.

În replic la asumpia neorealist potrivit creia cutarea câtigurilor relative reduce

drastic ansele cooperrii internaionale, neoliberalul Robert Powell arat c statele sunt
preocupate de câtiguri relative doar atunci când, în interaciunile dintre ele, nu poate fi
exclus folosirea forei. Gradul de cooperare pe care un stat îl manifest fa de
câtigurile relative este circumstanial i variaz în funcie de mediul strategic în care
opereaz statul. Dac folosirea forei nu reprezint o opiune, câtigurile relative nu mai
conteaz, iar cooperarea devine posibil.

Constructivismul

66
 Constructivismul este o teorie epistemologic ce afirm c orice tip de cunoatere
este construit, c, în cele din urm, cunoaterea este determinat de percepii, convenii i
de experiene sociale intersubiective. Constructivismul ca teorie a Relaiilor Internaionale
reprezint aplicarea la domeniul Relaiilor Internaionale a constructivismului
epistemologic.
În studiul Relaiilor Internaionale, constructivismul a aprut la sfâritul anilor '80,
pe fundalul sfâritului Rzboiului Rece, când se întrevedea posibilitatea schimbrii
relaiilor internaionale. Afirmarea sa s-a fcut în cadrul unui proces de evaluare critic a
celor dou abordri teoretice dominante la acea vreme – neorealismul i neoliberalismul.
Cele dou viziuni teoretice au în comun o ontologie realist (statele exist într-un sistem
internaional anarhic în care actorii sunt interesai prioritar de ei înii) i o epistemologie
obiectivist (lumea trebuie observat în mod raional, obiectivitatea reprezentând elementul
cheie pentru descoperirea modului în care se comport statele). Dincolo de aceste dou puncte
comune, neorealismul i neoliberalismul se deosebesc fundamental prin modul în care concep
probleme precum motivaia statelor, ierarhia scopurilor unui stat, importana relativ acordat
inteniilor i capacitilor statului sau impactul instituiilor internaionale. Dup cum releva îns
unul dintre cei mai importani teoreticieni ai constructivismului, Alexander Wendt, toate
aceste teme „sunt discutate într-un cadru conceptual închis care ridic probleme cruciale
privind relaiile dintre ageni (state) i structurile internaionale”.
Realitii, care au abordat teorii structurale sau sistemice inspirate din teoria politicii
internaionale a lui Kenneth Waltz, au fost principala int a colii constructiviste.
Constructivitii îi acuzau pe realiti c pierd din vedere un factor determinant, anume
împrtirea intersubiectiv a ideilor care genereaz comportamentul actorilor, prin
constituirea identitilor i intereselor lor.
Potrivit lui Wendt, care în lucrarea Teoria social i politica internaional (Social
Theory and International Politics, 1999), a sintetizat critica abordrii realiste,
constructivismul este o teorie structural a sistemului internaional care afirm urmtoarele:
1. Statele sunt principalele uniti de analiz pentru teoria politicii internaionale.
2. Structurile cheie din sistemul statelor sunt mai curând intersubiective decât materiale.
3. Identitile i interesele de stat sunt în mare parte construite mai degrab de aceste structuri
sociale decât date exogen sistemului de natura uman sau de politicile interne.
Un alt susintor al constructivismului, John Ruggie, afirm c aceast teorie „se
refer la contiina uman i la rolul ei în viaa internaional”. Ambele perspective, atât
cea lui Wendt, cât i cea a lui Ruggie, contureaz ceea ce constituie teza esenial a
constructivismului, anume faptul c politica internaional este modelat de ctre idei, valori
colective, cultur i identiti sociale. Prin contrast, realismul pleac de la premisa c statele
sunt actori egoiti aflai în competiie pentru a-i maximiza puterea i securitatea, iar liberalismul
afirm c dobândirea i meninerea pcii se poate face doar prin rspândirea democraiei, prin
întrirea legturilor economice globale i prin activitatea organizaiilor internaionale.
Fiecare dintre cele trei teorii are alt viziune cu privire la cine sunt actorii relevani pe
scena relaiilor internaionale, consider altul ca fiind instrumentul cel mai eficient ce poate fi
folosit de un actor i, nu în ultimul rând, are un anumit punct slab, în sensul c în cadrele sale
teoretice nu pot fi formulate rspunsuri cu privire la anumite probleme. În ceea ce privete
actorii relevani, constructivismul consider c reelele transnaionale de activiti i
organizaiile nonguvemamentale sunt promotorii ideilor noi. Realismul vede ca actori principali
statele, care, indiferent de tipul de guvernmânt, se comport la fel, iar liberalismul, statele i

67
instituiile internaionale. În ceea ce privete instrumentele de care dispun actorii pentru
îndeplinirea scopurilor lor, constructivismul susine c acestea ar fi idei i valori, liberalismul -
instituiile internaionale i comerul global, iar realismul - puterea militar i diplomaia. Cât
privete punctele slabe ale celor trei terorii, în care acestea pot fi atacate, realismul nu d seama
de schimbare i progres în relaiile internaionale, liberalismul ignor faptul c regimurile
democratice supravieuiesc doar dac îi asigur puterea militar i propria securitate, iar
constructivismul nu explic ce structuri anume de putere sau condiii sociale fac posibil
schimbarea valorilor.
La fel ca în cazul altor abordri, constructivismul nu poate fi privit ca un ansamblu
monolitic de idei i concepii i asta din cauza faptului c numeroi teoreticieni care se identific
pe sine drept constructiviti adopt poziii diferite cu privire la diverse probleme. Unii cred c
variabilele explicative eseniale ale constructivismului sunt normele i contextul social,
alii acord un rol mai important instituionalizrii i intersubiectivitii, în timp ce alii cred
c preocuparea central a constructivismului este limbajul. Ceea ce au îns în comun toate
aceste perspecive este o anumit ontologie, un anumit mod de a vedea lumea: constructivismul
nu privete lumea ca ceva ce este, ci mai degrab ca ceva ce devine, ceva ce se afl într-un
permanent proces de constituire.
Principalele postulate ale constructivismului sunt urmtoarele:
1. Politicile globale sunt rezultatul împrtirii intersubiective a ideilor normelor i valorilor
la nivelul actorilor;
2. Structura ideaional nu are doar un efect regulativ, ci i unul constitutiv asupra actorilor;
3. Între structurile ideaionale i actori (ageni) exist o dubl interaciune – determinare i
constituire: structurile constituie actorii în termenii intereselor i identitilor lor, iar structurile
sunt, la rândul lor, produse, reproduse sau alterate de practicile discursive ale agenilor.

Inspirându-se din sociologie, constructivismul „afirm c viaa internaional este

social: relaiile internaionale se construiesc atunci când oamenii vorbesc, respect reguli i
norme, când îndeplinesc ritualuri sau când se implic în diverse practici sociale”. Ceea ce
caracterizeaz, aadar, aciunea uman, este dimensiunea sa inevitabil intersubiectiv.
Constructivitii se bazeaz tocmai pe aceast dimensiune, respectiv pe capacitatea i voina
oamenilor de a lua o atitudine contient fa de lume i de a-i atribui semnificaii
acesteia. Aceast capacitate este cea care d natere faptelor sociale, înelegând prin asta
acele fapte a cror existen este strict condiionat de acceptarea lor de ctre indivizi.. Legând
teoria cunoaterii de teoria aciunii, constructivismul susine c exist dou nivele de interpretare
a aciunii: una a actorului ce o realizeaz, i una a interpretului acesteia, codificat prin limbaj.
Conform acestei perspective – denumit de Anthony Giddens „dubla hermeneutic” i preluat
de Stefano Guzzini – atunci când interpretm o aciune, operm în fapt o dubl interpretare,
interpretând o realitate interpretat deja de actor.
Întrucât socialul este cel care d sens lucrurilor, multe concepte cheie ale Relaiilor
Internaionale (anarhie, putere, interes naional, dilema securitii) sunt vzute ca fiind construite
social, nu ca efecte ale structurilor sistemice. Dup cum sublinia Alexander Wendt într-un
articol de rsunet, „anarhia este ceea ce fac statele din ea”. Anarhia, ca structur, i politica de
putere, întemeiat pe principiul autoajutorrii, ca proces, exist în i prin practicile care le
instituie i le dau coninut, nu în afara lor. Concepând politica de putere i autoajutorarea ca
instituii ale anarhiei i nu pri definitorii, determinate exogen de ctre aceasta, se deschide
posibilitatea teoretic i practic-acional a schimbrii acestor instituii. Întrucât interesele i

68
identitile - de exemplu cele de „aliai” i „dumani” - sunt i ele construite social, fiind
produse ale aciunii agenilor umani i mai puin determinate structural, calea cea mai fertil de
schimbare pe care o sugereaz Wendt este schimbarea identitii – a identitii de sine i a identitii
atribuite celorlai actori .
Constructivismul pune la îndoial accentul pus de realism pe conceptul de putere i
încearc s arate c, mai mult decât puterea, normele i valorile sunt cele care determin
comportamentul majoritii statelor. Statele pot deine în continuare putere militar, dar
folosirea sa nu e influenat exclusiv de interesul statelor pentru securitate i autoaprare.
Mai degrab, în cadrul elaborat de constructivism, puterea este restrâns i interesele remodelate
prin intermediul structurilor normative internaionale create prin interaciunile multiple ale
actorilor statali i nonstatali. Astfel, nu doar distribuia puterii e important, ci i distribuia
cunoaterii. Cu alte cuvinte, prescripia constructivist ar fi c pentru a înelegere
comportamentul statelor i distribuia de putere la nivel global trebuie s acordm prioritate
reprezentrilor dominante în Relaiile Internaionale.
Contribuia esenial a constructivismului la teoretizarea domeniului Relaiilor
Internaionale o reprezint evidenierea caracterului de „produs social” al vieii internaionale
i deschiderea sa teoretic i practic-acional ctre schimbare. Constructivismul pornete de
la ideea c actorii internaionali sunt modelai de mediul social în care acetia fiineaz,
contribuind la constituirea lor i la modul în care acetia se autodefinesc. Prin urmare, spre
deosebire de alte abordri teoretice, constructivismul nu consider identitile i interesele ca
fiind date, înelegerea cauzelor i a proceselor ce genereaz schimbarea fiind o parte esenial a
demersului constructivist. Ciriticile la adresa constructivismului vizeaz eclectismul, diversitatea
metodologic i predispoziia sa metateoretic excesiv, precum i faptul c dei surprinde
determinanii normelor i ideilor, el nu reuete s descrie i condiiile materiale i instituionale
necesare ajungerii la un consens cu privire la noi valori i idei.

Feminismul
Feminismul a penetrat domeniul Relaiilor Internaionale ca reacie la abordarea
tradiional, de sorginte realist, conform creia Relaiile Internaionale sunt o lume a
puterii, a conflictului, a razboiului, unde nu-i au locul femeile i valorile specific
feminine ale emoionalului, esteticului, naturalului, grijii i slbiciunii.
Abordrile de gen au devenit parte a Relaiilor Internaionale, prin cercetri precum
legtura dintre purtarea razboiului i femei ca victime, dintre micrile pacifiste i femei
ca opozante, etc. Teoriile de inspiraie feminist în Relatiile Internationale se grupeaz pe
trei categorii principale. Prima, de orientare precumpnitor liberal, evideniaz faptul c
femeile au existat întotdeauna în Relaiile Internationale, dar au fost ignorate. Cea de
orientare a doua se concentreaz pe critica teoriilor consacrate din perspectiva
evidenierii dimensiunii masculine i masculinizante pe care se întemeiaz acestea. A
treia i ultima indic transformrile pe care integrarea problematicii de gen le poate aduce
teoriei i practicii Relaiilor Internaionale.
În domeniul Relaiilor Internaionale exist o pluralitate de teorii feministe:
- teoria feminismului liberal;
- teoria feminismului marxist;
- teoria feminismului perspectival;
- teoria critic;
- teoria feminismului constructivist;

69
- teoria feminismului postmodern.

Feminismul liberal – constituie primul curent feminist aprut în domeniul Relaiilor

Internaionale. Principalele sale preocupri, se concentreaz pe:
- semnalarea necesitii implicrii femeilor în categoria factorilor de decizie;
- evaluarea msurii în care prevederile existente pe plan internaional referitoare la
drepturile omului sunt favorabile femeilor;
- promovarea femeilor în lumea relaiilor internaionale;
- introducerea sau meninerea în dezbaterile de politica extern i international a unor
probleme ce privesc femeile (problemele imigrantelor, refugiatelor, muncii la negru,
traficului de carne vie, violenei împotriva femeii, condiiei femeii in timpul conflictelor
armate).
În ce priveste acest din urm aspect – condiia femeii in timpul conflictelor armate
– feminismul liberal i-a adus contribuia la elaborarea Conventiei a IV-a de la Geneva
(1949), care a reprezentat primul instrument ce cuprinde dispoziii referitoare la
tratamentul aplicabil persoanelor civile în timpul conflictelor armate internaionale.

Feminismul liberal i-a pus amprenta i asupra statutului Curii Penale

Internaionale, adoptat la Roma la 17 iulie 1998, care prevede printre alte violri grave
ale legilor aplicabile în timpul conflictelor armate internaionale, violul, sclavia sexual,
prostituia, însrcinarea (graviditatea) sau sterilizarea forate, precum i orice alt form
de violen sexual.

Feminismul marxist –având drept fundament teza marxist a inegalitilor de clas,

abordeaz relaiile de gen din perspectiva inegalitilor dintre statutul, drepturile i
distributia resurselor între brbai i femei la scar global. Contribuiile cele mai
semnificative ale acestui curent se focalizeaz pe studierea i interpretarea relaiilor de
putere la scar global din perspectiva unor realiti asimetrice de tipul: centru –
periferie; metropol – colonie; Nord – Sud; lume dezvoltat – lume subdezvoltat; ras
alb - alte rase.

Feminismul perspectival - s-a impus începând cu anul 1980. Are în vedere: identificarea
i expunerea diferenelor de gen existente; i considerarea teoreticienilor ca persoane în
msur s contribuie la scindarea relaiilor dintre sexe prin intermediul lucrrilor ai cror
autori sunt.
Feminismul perspectival pornete de la observaia c în domeniul Relatiilor
Internaionale majoritatea autorilor lucrrilor în domeniu sunt brbai, fr ca aceasta s
însemne c domeniul ar fi în întregime rezervat acestora. Acesta este îns un fapt
suficient pentru a genera subiectivitatea ideilor propuse. De aici ar rezulta o abordare
limitat, din perspectiva masculinitii, a problematicii femeii. Astfel, de regul în
Relatiile Internationale femeia este vazut ca fiind: mam sau potenial mam a
soldailor; simbolul cminului, pcii, tradiiilor; eroin caritabil; soie a diplomailor,
plasat în conul de umbr al lumii inteligibile i accesibile brbailor excepionali care
sunt singurii meniti a fi “oameni de stat”.
Feminismul perspectival propune renunarea la puterea coercitiv în favoarea
celei coactive, adic transformarea puterii exercitate asupra celuilalt în puterea de a face

70
impreun cu cellalt, obiectiv pe care, la nivel statal, i-l propun i relaiile
internaionale.

Feminismul teoriei critice – este un curent mai recent, aparinând anilor ’90. Influenat
de marxism, el critic doctrinele i programele organizaiilor internaionale (Organizaia
Internaional pentru Migraie, Organizaia Internaional a Muncii, Banca Mondial,
diverse ONG-uri internaionale), pentru faptul c prin prevederile lor privitoare la femei
i prin dezinteresul de a aplica puinele prevederi existente în materie, nu fac altceva
decât s contribuie activ la încurajarea discriminrilor de gen. Scopul su principal este
constatarea lipsurilor existente în legislaia actual i îmbuntirea acesteia.

Feminismul constructivist – are în vedere: modul cum sunt construite rolurile

identitilor nationale i cele specifice organizaiilor internaionale i msura în care
politicile internaionale abordeaz problema identitii; construcia normelor i
instituiilor care s aib în vedere problematica relaiilor de gen; construirea imaginii
rzboiului ca un superlativ al masculinitii; “limbajul” ca posibil cheie pentru
rezolvarea i echilibrarea relaiilor de gen, pornind de la premisa c domeniul Relaiilor
Internaionale are în vedere, prin definiie, fapte sociale care propun un limbaj ce le
serveste la a fi constituite i comunicate prilor participante în scopul acceptrii lor.
Importanta feminismului constructivist rezid în aceea c ajut la înelegerea
problematicii de gen de ctre instituiile naionale i internaionale, impunându-le o
implicare activ în gestionarea relatiilor de gen.

Feminismul postmodern – este caracterisic anilor 1990-2000 i are urmtoarele atribute:

contribuie prin criticile sale la inelegerea politicii mondiale ca discurs masculin i
masculinizant, ce foreaz o realitate complex în tipare forate, opresive; este preocupat
de alteritate, diversitate, marginalizare, metanarare; propune deconstrucia tuturor
conceptelor care contribuie la accentuarea diferentelor de gen; ajunge s pun sub semnul
întrebrii însi ideea emanciprii femeilor la scar global, de care este impregnat
spiritul feminist.

Poststructuralismul
Poststructuralismul nu este o teorie propriu-zis, ci doar un set de poziii teoretice
ce au drept concept central discursul reflexiv ce este contient de ambiguitatea i
complexitatea relaiilor dintre texte i înelesurile sale. Poststructuralismul este marcat de
o respingere a conceptelor totalizatoare, esenialiste i fundamentaliste i consider
individul ca fiind structurat cultural i discursiv, creat prin interaciunile sale, aadar, o
fiin plin de încrcturi simbolice.
Poststructuralismul implic înlocuirea conceptului de individ cu cel de subiect, ce
este creat de practici i sensuri culturale i are roluri determinate cultural (membru al unei
familii, al unui grup cu o anumit orientare sexual, deintor al unui status ce evoc o
anumit configuraie a sinelui, etc). Poststructuralismul susine identitatea unui subiect ca
fiind conferit de imaginile proiectate de ceilali asupra sa, ea conturându-se prin
activitile întreprinse de individ în societate, în relaiile sale intime, prin valorile i
simbolurile pe care le împrtete în comun cu grupul din care face parte.

71
 Poststructuralismul percepe realitatea ca fiind mult mai fragmentat, divers i
având o specificitate cultural decât o face structuralismul. Realitatea este definit ca un
univers lingvistic, premisa fiind aceea conform creia nu putem imagina lucruri decât pe
cele pentru care avem ataate simboluri, nu putem vorbi decât despre ceva pentru care
deinem un limbaj specific.
Concluzia acestor poziii teoretice este aceea c trim într-o lume a limbajului, a
discursului, a ideologiei.
Cei mai importani reprezentani ai poststructuralismului în Relaiilor
Internaionale sunt Richard Ashley i Robert Walker. Pentru ei, cercettorii domeniului
sunt mereu în cutarea unui ideal greu de sesizat, a unei fundamentri filozofice dincolo
de jocul puterii, prin care se asum i se recomand reforme ale modalitilor de
administrare a afacerilor de stat. La cei doi, distincia modern dintre teorie i practic
este înlocuit prin termenul de discurs; mai ales Ashley este angajat într-un proces de
deconstrucie a disciplinei, expunând strategiile prin care discursuri specifice despre
putere sau tiin construiesc ierarhii conceptuale opuse i aparent înbu prerile
diferite.
Richard Ashley a promovat ideea unei tiine sociale mai reflexive care s
examineze practicile structurale, epistemologice, care distorsioneaz realitatea. El a reuit
s atrag atenia asupra premiselor metafizice i epistemologice ale teoriei Relaiilor
Internaionale, evideniind, totodat, determinismul teoriei neorealiste i dezvluind o
serie de neajunsuri derivate din aplicarea metodologiillor microeconomice în studiul
politicii mondiale. Astfel, Ashley a trecut la o critic subversiv a teoriei Relaiilor
Internaionale, pornind de la teza lui Michel Foucault despre interdependena dintre
putere i cunoatere în viaa social, conform creia conceptele moderne trateaz puterea
ca pe o resurs fungibil ce poate fi deinut i transferat de la un agent la altul. Prin
contrast, Ashley consider puterea o reea de practici disciplinare care ne ajut s ne
constituim identitatea, situat la nivelul microrelaiilor ce constituie aceste reele.
Robert Walker a respins dihotomia convenional a lui Karl R. Popper dintre
teorie i practic, conform creia chestiunile epistemologice sunt privilegiate fa de cele
ontologice. Pentru el, practica este deja încrcat de teorie, lumea Relaiilor
Internaionale fiind, în primul rând, una conceptual, în care aciunea este filtrat i
posibil datorit proceselor instituionalizate de interpretare pe baza crora sunt iniiate
alte aciuni în lumea real. Altfel spus, în concepia sa nu avem acces direct la lumea
real decât prin construirea sa discursiv în egal msur de ctre participani i
observatori. Limbajul este considerat ca parte dintr-un sistem care creeaz subiecte,
obiecte i lumi, iar indivizii i grupurile nu exist independent de construcia lor
lingvistic. Walker este fascinat de textele Relaiilor Internaionale pe care le consider
deosebit de pretabile deconstruciei, de vreme ce disciplina Relaii Internaionale a
devenit posibil datorit unei serii de dihotomii conceptuale i lingvistice, de genul
realism-idealism, ierarhie-anarhie, teorie-practic, etic-relaii internaionale i politici-
relaii internaionale.
În lucrrile sale, Walker se ocup i de conceptul de suveranitate statal ce pare s
rezolve o serie de antinomii moderne ca eu-cellalt, identitate-diferen, universal-
particular, universalitate-diversitate, punând în eviden slbiciunea crescând a puterii
discursive a suveranitii în epoca globalizrii.

72
 În concluzie, abordarea poststructuralist în cadrul teoriei Relaiilor Internaionale
îi propune o deconstrucie a disciplinei, a conceptelor antinomice ale acesteia, dar i o
îmbinare a practicii cu teoria prin lansarea termenului de discurs, ce structureaz orice
model teoretic.
Modele explicative pentru lumea secolului XXI
Prbuirea ordinii bipolare a catalizat o efervescen fr egal a refleciilor care
încercau s explice lumea post-Rzboi Rece. Ca pentru a se revana pentru eecul de a fi
prezis prbuirea comunismului în Europa de Est, politologii i teoreticienii relaiilor
internaionale au propus, rând pe rând, paradigme noi.

Sfâritul istoriei
Între cei care s-au aplecat între primii asupra schimbrilor din Europa de Est
încercând s le descifreze semnificaia profund a fost Francis Fukuyama. Într-un faimos
articol publicat în vara lui 1989 în revista „The National Interest”, Fukuyama postula
emergena unui remarcabil consens, care ar fi fost extins la scara întregului mapamond,
privitor la legitimitatea democraiei liberale ca sistem de guvernare. Viziunea
liberalismului triumftor, extinzându-se la scara întregii planete, putea fi interpretat ca
„punct final al evoluiei ideologice a umanitii” i „form final de guvernare” i, deci,
s însemne – în sens hegelian – „sfâritul istoriei”. Cât de ru a fost îneleas iniial teza
sa de ctre unii din comentatorii si – în sensul stupid al încetrii producerii unor
evenimente istorice – o va arta Fukuyama însui, într-o „Critic criticilor mei”. De abia
dup apariia lucrrii Sfâritul istoriei i ultimul om (1992), în care teza a fost reluat,
dezvoltat i argumentat pe larg, a început ea s fie îneleas de comentatori în toat
complexitatea articulaiilor sale. În prelungirea lui Kojéve, interpretul lui Hegel, care
ridicase dorina de recunoatere la rangul de adevrat „motor al istoriei”, Fukuyama
considera c inerea sub control a acesteia este problema esenial a politicii. Provocarea
esenial creia va trebui s-i fac fa liberalismul în viitor ar constitui-o faptul c
democraia liberal a generat oameni care au renunat la credina în propria lor valoare, în
favoarea confortabilei auto-prezervri. Privat de respectul de sine, de thymos, „ultimul
om” al societii liberale contemporane ar fi renunat la una din componentele eseniale
care alctuiesc, împreun cu raiunea i dorina – potrivit lui Socrate, citat de Platon în
Republica – sufletul omenesc. Lipsit de thymos, „ultimul om” n-ar fi decât un sclav al
propriilor sale dorini. Ajuns în acest punct al raionamentului su, Fukuyama se întreab:
ar trebui s ne temem c „vom fi în acelait timp fericii i satisfcui cu situaia noastr”,
c nu vom mai fi „fiiine umane ci animale ale genului homo sapiens? Sau exist
pericolul de a fi fericii pe un plan, dar totui ne-mulumii cu noi înine pe un altul i de
aceea gata de a trage înapoi lumea în istorie, cu toate rzboaiele, injustiia i revoluiile
sale?”.
Istoria a confirmat, cel puin parial, cel de al doilea scenariu, demonstrând c
liberalismul are înc dumani redutabili – hipernaionalismul i etnonaionalismul din
Balcani, mentalitatea înclinat spre genocid din Rwanda, credinele religioase fanatice ale
talibanilor, fundamentalismul unei pri a lumii islamice sau a dreptei religioase din SUA.
Atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001 au demonstrat, o dat în plus, dac mai era
nevoie, falsitatea viziunii lui Fukuyama. În ultim instan, 11 septembrie 2001 a fost o
încercare de contestare a supremaiei ideologice a modelului american de societate i,
prin aceasta, o tentativ de alterare a balanei ideologice de putere. Violena efectiv a

73
fost însoit atunci de cea simbolic, vizate fiind însei simbolurile puterii americane:
World Trade Center – simbolul puterii economice i al liberalismului economic, în
general; Pentagonul – simbolul puterii militare; i Casa Alb – simbolul puterii politice.
Departe de a se fi „sfârit,” în 1991, istoria cunoate, aadar, un nou început, plin de
imprevizibiliti.
i dup evenimentele de la 11 septembrie 2001, Fukuyama a continuat s
considere corect teza sa conform creia „Istoria îneleas ca evoluie a societilor
umane prin diverse forme de guvernare culminase în democraia liberal modern i
capitalismul orientat ctre pia”. În opinia sa, „modernitatea, reprezentat de ctre SUA
i alte democraii dezvoltate, va rmâne fora dominant în politica mondial i instituiile
încorporând principiile occidentale fundamentale ale liberii i egalitii vor continua s
se rspândeasc în lume. Atacurile de la 11 septembrie reprezint o disperat reacie
advers fa de lumea modern ce pare s fie un tren de marf rapid pentru cei ce nu vor
s se urce în el”. Pe de alt parte îns, Fukuyama se contrazice subliniind c „dac
recunoatem c lupta fundamental nu este numai cu teroritii propriu-zii ci cu islamitii
radicali care vd lumea ca pe o lupt maniheist între credincioi i necredincioi, atunci
nu vorbim de un grup mic i izolat de fanatici” ci de o întreag ramur a Islamului –
„islamo-fascism”.

Ciocnirea civilizaiilor
O tentativ de descriere a fizionomiei lumii de dup Rzboiul Rece, în termenii
unor blocuri civilizaionale al cror comportament ar fi similar celui al unor plci
tectonice, a fcut-o politologul Samuel Huntington, director al Institutului de Studii
Strategice John M. Olin de la Universitatea Harvard. Concepând civilizaia ca „entitate
cultural” i „nivelul cel mai larg de identificare” al unei comuniti umane, Huntington
distinge „apte sau opt civilizaii” ale cror elemente de difereniere le-ar constitui
istoria, limba, cultura, tradiiile i religia – occidental, confucianist, japonez, islamic,
hindus, slav-ortodox, latino-american i, posibil, african. Teza sa postuleaz existena
unor linii de fractur între aceste civilizaii, ca surs dominant a viitoarelor conflicte ale
umanitii. „Statele naiuni vor rmâne actorii cei mai puternici în afacerile mondiale, dar
principalele conflicte ale politicii globale se vor produce între naiuni i grupuri ale unor
civilizaii diferite. Ciocnirea civilizaiilor va domina politica global. Liniile de fractur
dintre civilizaii vor fi liniile de lupt ale viitorului”. În Europa, „cea mai semnificativ
linie despritoare” i se prea c „ar putea fi grania estic a cretintii occidentale în
anul 1500”, ce separ Finlanda i Statele Baltice de Rusia, trece prin teritoriile
Belarusului i Ucrainei, separând partea de de vest, de obedien catolic a Ucrainei, de
cea de de est, de obedien ortodox, face o bucl ctre vest, separând Transilvania de
restul României i, în cele din urm, ajunge pe teritoriul fostei federaii iugoslave,
separând Croaia i Slovenia de restul teritoriului iugoslav. „Cortina de catifea a culturii a
înlocuit cortina de fier a ideologiei ca cea mai semnificativ linie despritoare în
Europa” – conchidea Huntington.
Pe linia preocuprilor de geopolitic a frontierei, Huntington a încercat s
identifice asemenea linii de fractur între civilizaii pe toate continentele. Numitorul
comun al tuturor acestora ar fi, în viziunea lui Huntington, opoziia dintre civilizaia
occidental i celelalte civilizaii sau, reluând titlul articolului unui autor indian, „Vestul

74
i Restul” - slogan ce reamintea semnalul de alarm tras de Robert B. Kaplan privitor la
iminenta „venire a anarhiei”.
Într-o lucrare ulterioar, Huntington i-a reluat i dezvoltat teza, încercând s
acrediteze ideea c liniile despritoare dintre civilizaii sunt de o importan capital nu
doar pentru definirea identitii fundamentale a comunitilor umane, ci i pentru
recompunerea ordinii mondiale.
Teoria lui Huntington a generat un ir întreg de replici, ce au demonstrat
argumentat, din varii perspective (confuzia dintre politic i cultur, neluarea în calcul a
ramurilor iit i sunit ale Islamului, inexistena unei „conexiuni confuciano-islamice”,
etc.), falsitatea viziunii sale.
Nici scenariul lui Kaplan, la care subscrie implicit viziunea huntingtonian, al
unei „lumi bifurcate”, în care insulele de comfort ale lumii occidentale vor fi asaltate de
mase de oameni de rase i culturi diferite care vor semna anarhia în Occident, nu s-a
împlinit decât cu totul parial. Chiar dac imigraia ctre rile dezvoltate a atins proporii
considerabile în ultimii ani, fenomenul nu a indus în societate o stare natural de tip
hobbesian, caracterizat prin violen generalizat, aa cum anticipa scenariul „Vestul i
Restul”.

Al Treilea Val
Una din caracteristicile eseniale care definesc lumea contemporan este
omniprezena tehnologiei informaionale în toate sferele vieii umane. La temelia noi
revoluii în modul cum este procesat i manipulat informaia st microprocesorul, aa
dup cum, la începuturile erei industriale, acelai rol l-a jucat tiparul. Caracterul sistemic
i interdependent al vieii umane în lumea contemporan face ca atunci când una din
prile sistemului s nu funcioneze bine, efectul su negativ s se repercuteze asupra
tuturor celorlalte pri ale acestuia. Funcionarea optim a sistemului presupune
comunicarea efectiv, respectiv schimbul de informaii, astfel încât fiecare parte s se
poat adapta la schimbrile mediului în care opereaz. Cu alte cuvinte, ea presupune
accesul la informaii precise i în timp real. Reelele de comunicare global au capacitatea
de a distribui aproape instantaneu informaia pe întreg mapamondul. Parial întrucât
integritatea sistemelor o cere, parial pentru c tehnologia o permite, informaia tinde s
devin marfa de baz viitorului, tot aa dup cum, în erele industrial i agrar, aceleai
roluri le-au îndeplinit banii i fora fizic.
Viziunea pe care Alvin i Heidi Toffler au propus-o în lucrarea Al Treilea Val (în
prelungirea unei alte lucrri celebre mai vechi, ocul viitorului) pentru a descrie sistemul
mondial al secolului XXI este aceea a unei lumi în care coexist trei tipuri diferite de
societi, care evolueaz în paralel pe bande de vitez diferite, au nevoi economice
diferite i sunt marcate de grade diferite de conectivitate. Societile Primului Val –
simbolizate de splig – sunt cele agrare, cu un ritm al schimbrii foarte lent, preocupate
de dobândirea de resurse naturale în vederea asigurrii nevoilor primare de supravieuire,
foarte puin conectate la lumea exterioar, rvite de conflicte caracteristice stadiului
tribal pre-naional de evoluie a umanitii, ai crui actori principali sunt cpeteniile
locale. Societile celui de Al Doilea Val – simbolizate de linia de asamblare – sunt cele
industriale, cu un ritm al schimbrii mai alert, a cror funcionalitate se întemeiaz pe
nevoia de resurse energetice, materii prime i piee de desfacere, care întrein o gam
variat de conexiuni cu lumea exterioar i care au drept actori principali statele-naiuni.

75
În sfârit, societile celui de Al Treilea Val – simbolizate de computer – sunt societile
informaionale în care schimbarea este accelerat la maximum, în care preocuparea
central este aceea de a converti cunoaterea în bogie (i nu aceea de a dobândi noi
teritorii, care practic dispare, sau aceea de a avea resurse naturale proprii, care este
diminuat), marcate de hiperconectivitate i ai crui actori principali sunt cei
transnaionali (companii multinaionale, religii mondiale, organizaii non-guvernamentale
internaionale, etc).
Coexistena acestor trei societi paralele creaz tabloul unui lumi contemporane
ciudate i paradoxale, în care „insule” interdependente, dominate de înalta tehnologie a
secolului XXI, alctuiesc împreun un „arhipelag” ad-hoc, în mijlocul unui vast „ocean”
al subdezvoltrii i pauperitii. Este o lume marcat de fluctuaie continu i supus mai
mult ca oricând impactului întâmplrii, în care:
• în vreme ce imensa majoritate a populaiei are dificulti serioase în a-i asigura
nevoile minime supravieuirii, cele câteva societi cu adevrat post-industriale i post-
naionale sunt preocupate de cercetare hi-tech i software, de accesul la i controlul
asupra bncilor de date i reelelor de telecomunicaii, de asigurarea unor piee pentru
produse i servicii care încorporeaz un înalt nivel de inteligen, de consulting
managerial, de integrarea i managementul reelelor informaionale, de multiplicarea,
diversificarea i integrarea canalelor mass-media, de simulri virtuale i „învare
continu”;
• grupuri etnice tot mai numeroase îi reclam identitatea i „suveranitatea”, în vreme
ce suveranitatea statelor avansate economic este în continu erodare;
• chiar în statele cele mai puternic industrializate, exist anumite regiuni privilegiate
tehnologic - ceea ce Tofflerii denumesc prin noiunea de „tehnopoli” regionali (Orange
County i Sylicon Valley în SUA, Osaka în Japonia, regiunea Lyon în Frana sau zona
Ruhrului în Germania) – al cror statut socio-economic îl surclaseaz pe cel al statelor-
naiuni în cadrul crora acestea fiineaz;
• legturile care se creaz între marile firme transnaionale sunt mai puternice i mai
semnificative decât cele dintre statele-naiuni în cadrul crora au fost plasate sediile lor
centrale;
• non-linearitatea i asimetria sunt la ele acas, o stare conflictual de mic amploare
putând degenera într-un mare rzboi, iar derularea acestuia din urm putând produce
schimbri insignifiante în distribuia puterii.
Contrazicând teza popular la începuturile anilor 90 potrivit creia prbuirea
Uniunii Sovietice i a blocului rsritean creat de aceasta în Rsritul Europei reprezint
principala explicaie a schimbrilor dramatice pe care le cunoate lumea contemporan,
Alvin i Heidi Toffler au susinut c acestea s-ar fi produs oricum, fiind generate de
emergena unei noi civilizaii a crei prosperitate se bazeaz pe informaie, i care,
adugându-se altor dou modele, preexistente, a fcut ca sistemul mondial actual s fie
unul tridimensional (structurat pe trei paliere diferite) i lipsit de echilibru (întrucât
acestor paliere le lipsete numitorul comun).
Schimbarea produs de societile celui de Al Treilea Val este una paradigmatic
i ea afecteaz toate aspectele vieii umane, inclusiv concepia asupra securitii i
maniera de purtare a rzboiului. Citându-l pe Troki, care spunea c „poi s nu fii
interesat de rzboi, îns rzboiul este interesat de tine”, Tofflerii au avansat propriul lor
dicton, conform cruia „naiunile poart rzboiul aa cum produc bogia”. Corepunztor

76
societilor celui de Al Treilea Val, ar exista un „al treilea val” în modul de purtare a
rzboiului: „fora” devine mai puin tangibil i mult mai dependent de factori calitativi;
spaiul de înfruntare capt dimensiuni planetare; crete exponenial rata micrilor (de
fore, logistic, idei) produse în cadrul su i timpul se comprim; iar rzboiul însui
devine un conflict între procese de decizie, succesul su fiind asigurat de „diferenialul
informaional” între comandani i forele aflate în subordinea acestora.

Jihad versus McWorld

Politologul Benjamin R. Barber este autorul unei descrieri în termeni antinomici a
forelor care „remodeleaz” lumea contemporan: Jihad versus McWorld.
Primul dintre ei, dei împrumutat din arsenalul terminologic al islamismului, unde
are accepiunea de lupt religioas în numele credinei i rzboi sfânt, vizeaz o form
generic de „opoziie fundamentalist la modernitate”, un „multiculturalism cancerizat”,
altfel spus, „particularismul dogmatic i violent”, indiferent de comunitatea în care se
manifest el. În democraiile consolidate, el „dobândete dou forme intersectate:
provincialismul, care opune periferia centrului, i parohialismul, care dispreuiete
cosmopolitismul”. În „democraiile în curs de dezvoltare”, Jihadul îi gsete „o vatr
natural”.
Cel de al doilea termen, inspirat de numele unuia dintre cele mai rspândite fast
food-uri de pe mapamond – McDonald’s – reprezint o noiune generic pentru diversele
forme de manifestare ale globalizrii: pieele globale, mutarea puterii economice în
sectorul serviciilor (informaii i comunicaii), integrarea pe vertical a mijloacelor de
comunicare în mas, standardizarea gusturilor la nivel planetar prin acest tip nou de pia
public, biseric laic, sau „parc tematic” care este mall-ul, înlocuirea puterii dure,
întemeiat pe coerciie (puterea „hard”) prin puterea subtil, întemeiat pe consens
(puterea „soft”) i a ideologiei prin „un soi de videologie care acioneaz prin fragmente
audio i clipuri video” i al crui „mesaj politic” îl reprezint distracia.
„Dac McWorld-ul în forma sa negativ cea mai stihinic este un fel de rapacitate
animalic, atins printr-o energie agresiv i irezistibil, Jihadul în forma sa negativ
primordial e un soi de fric animalic, propulsat de anxietatea în faa incertitudinii i
uurat de fanatismul jertfelor de sine – o evadare din istorie”.
Dei antagonice, lumile Jihad-ului i McWorld-ului sunt interdependente i
întrein o relaie dialectic între ele. „McWorld-ul nu poate exista fr Jihad: are nevoie
de un parohialism cultural care s-i hrneasc apetiturile nesioase. În acelai timp, nici
Jihadul nu poate tri fr McWorld: cci unde ar ajunge cultura fr productorii i
negustorii care o aduc la cunotina tuturor? …Jihadul nu st atât într-o opoziie net, cât
într-un contrapunct subtil cu McWorld-ul...Jihad via McWorld, mai degrab decât Jihad
versus McWorld…Jihadul nu este numai adversarul McWorld-ului, ci i copilul lui. În
consecin, cele dou sunt încletate într-un soi de moment freudian al luptei culturale
continue, nici unul nedorind s existe împreun cu cellalt, nici s fie complet de unul
singur”. Mai mult decât atât, Jihadul i McWorld-ul au un numitor comun, care le face s
par c acioneaz „într-o armonie ascuns”: fiecare în felul su submineaz statul
naional, instituiile democratice, libertile ceteneti i activismul civic. „Jihadul
furete comuniti de sânge înrdcinate în excludere i ur, comuniti care dispreuiesc
democraia în favoarea paternalismului tiranic sau a tribalismului consensual. McWorld-
ul întemeiaz piee globale înrdcinate în consum i profit, lsând în seama unei mâini

77
invizibile nedemne de încredere, chiar dac nu în întregime fictive, problemele de interes
i bine comun”. Alternativa pe care Barber o propune în raport cu cele dou extreme i, în
primul rând, cu ceea ce autorul numete „totalitarismul economic al economiei de pia”
era o „societate civil cu multiple sectoare în care autonomia fiecrui domeniu distinctiv
– inclusiv a pieei economice – este garantat de suveranitatea statului democratic”.
Într-un eseu ulterior (2002), în replic la paradigma huntingtonian, Benjamin
Barber nota c ceea ce se petrece sub ochii notri nu este o ciocnire a civilizaiilor, ci un
„rzboi în interiorul civilizaiei, o lupt care exprim ambivalena din cadrul fiecrei
culturi...ambivalena fiecrui individ jonglând beneficiile evidente ale modernitii cu la
fel de evidentele sale costuri”. În aceast lucrare, Barber a încercat s explice cauza
profund care genereaz fenomenul terorismului, considerat a fi „o versiune depravat a
globalizrii”: „beneficiarii occidentali ai McWorld-ului celebreaz ideologia de pia cu
angajamentul su fa de privatizarea lucrurilor publice i comercializarea tuturor
lucrurilor private i, prin urmare, insist asupra libertii totale fa de interferena
guvernului în sectorul economic global (laissez faire). Îns libertatea fa de interferen
– domnia puterii private asupra bunurilor publice – este un alt nume pentru anarhie. Iar
teroarea este doar una din multele boli contagioase pe care anarhia le genereaz. Ceea ce
a devenit evident dup 11 septembrie este c aceeai dezordine deregulat de pe urma
creia beneficiaz instituiile financiare i comerciale este chiar dezordinea pe care se
bazeaz terorismul”.
Întrucât „rzboiul dintre Jihad i McWorld nu poate fi câtigat”, singura
alternativ viabil la ambele este lupta democraiei împotriva amândorura. „Dac nu
putem oferi o alternativ luptei dintre Jihad i McWorld, epoca în pragul creia stm –
postcomunist, postindustrial, postnaional, i totui sectar, anxioas i bigot – are
anse s fie i iremediabil de postdemocatic”. Din acest punct de vedere, umanitatea s-ar
afla la o rscruce. „Putem avea interactivitatea noastr dictat nou de violen i anarhie
sau putem s o construim pe modelul propriilor noastre aspiraii democratice. Putem avea
o interdependen democratic i folositoare pe oricare baz comun putem s-i
convingem pe alii ca s i-o însueasc, sau putem sta pe marginea anarhiei i s
încercm s împiedicm criminali i teroriti de a ne împinge în abis”.
Incitant prin viziunea maniheist asupra lumii post-Rzboi Rece, „paradigma
Barber” este, în acelai timp, o invitaie la reflecie asupra noilor inamici ai democraiei.

Miezul funcional versus Prpastia neintegrat

O viziune strategic adaptat contextului globalizrii în general, i securitii
mondiale dup 11 septembrie 2001 în special, propune Thomas Barnett, cercettor i
profesor la Departamentul de Cercetare i Analiz a Rzboiului din cadrul Centrului de
Studii pentru Rzboiul Naval din cadrul Colegiului Naval de Rzboi al SUA (U.S. Naval
War College). Viziunea sa a rezultat din studierea interveniilor americane în perioada
post-Rzboi Rece i s-a decantat în perioada noiembrie 2001-iunie 2003, când a deinut o
funcie-cheie (Assistant for Strategic Futures) în cadrul biroului Pentagonului însrcinat
cu transformarea strategic a armatei americane (Office of Force Transformation), dup
atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001. Urmând deja o reet a popularitii testat
anterior de Francis Fukuyama i Samuel Huntington, Barnett i-a lansat teoria iniial
printr-un eseu - Noua hart a Pentagonului (2003) –, dezvoltând-o ulterior la proporiile

78
unei lucrri de-sine-stttoare ce a preluat titlul eseului iniial – Noua hart a
Pentagonului. Rzboi i Pace în secolul XXI (2004).
Potrivit lui Barnett, raportarea diferit a diverselor regiuni ale lumii la globalizare
a generat o nou configuraie geostrategic a planetei. Utilizând o proiecie Mercator a
mapamondului, statele care au îmbriat globalizarea apar plasate la colurile unui contur
imaginar de forma unei mingi de rugby culcate, în vreme ce statele care o resping apar
plasate la mijlocul acestuia. Regiunile care au implementat cu succes globalizarea,
denumite generic Miezul Funcional (the Functional Core), includ America de Nord, o
mare parte din America de Sud, Uniunea European, Rusia (sub Putin), Japonia i
„economiile emergente” ale Asiei (îndeosebi China i India), Australia i Noua Zeeland
– regiuni care totalizeaz circa 4 din cele 6 miliarde de oameni, cât însumeaz populaia
total a planetei. Regiunile care au respins globalizarea, denumite generic Prpastia
Neintegrat (the Non-Integrated Gap), reunesc zona Caraibilor, aproape întreaga Afric,
Balcanii, Caucazul, Asia Central, Orientul Mijlociu, Asia de Sud-Vest i o mare parte
din Asia de Sud-Est. Între Miez i Prpastie se gsesc aa-numitele „state de la Custur”
(Seam states), folosite adesea pentru a exporta terorism i instabilitate dinspre Prpastie
ctre Miez: Mexic, Brazilia, Africa de Sud, Maroc, Algeria, Grecia, Turcia, Pakistan,
Tailanda, Malaezia, Filipine i Indonezia.
Deconectarea fa de globalizare definete i ameninrile prezente i viitoare la
adresa securitii mondiale. Ossama Bin Laden este un produs al Prpastiei, iar reeau
terorist Al-Qaeda s-a instalat în unele dintre cele mai „deconectate” ri – Arabia
Saudit, Sudan, Pakistan, Somalia, Yemen. Prin urmare, noua paradigm de securitate ar
putea fi rezumat în formula „lipsa de conectare definete pericolul” (disconnectedness
defines danger). Cum între democraiile liberale aparintoare Miezului rzboiul a
devenit de neconceput, viitoarele aciuni militare vor fi purtate în statele Prpastiei sau
de-a lungul „statelor de la Custur”, pentru a proteja Miezul de exporturile nocive ale
Prpastiei (terorism, arme, droguri, epidemii, etc).
În concepia lui Barnett, pentru a câtiga rzboiul împotriva terorismului, strategia
SUA trebuie s vizeze urmtoarele obiective: creterea capacitii sistemului imunitar al
Miezului de a rspunde perturbrilor de sistem de genul celor produse de atentatele de la
11 septembrie 2001; colaborarea cu „statele de la Custur” menite a alctui o zon-
tampon care s stvileasc ptrunderea în Miez a reelelor teroriste i a altor elemente
destabilizatoare; exportul de securitate în Prpastie i, pe aceast cale, restrângerea
Prpastiei. „Pân când nu vom începe un export de securitate sistematic, pe termen lung,
ctre Prpastie, aceasta va exporta într-o msur crescând suferinele sale ctre Miez sub
forma terorismului i a altor instabiliti” – atenioneaz Barnett. Acest export de
securitate poate fi fcut fie sub forma unor intervenii militare masive, de tip Leviathan,
fie prin intervenii umanitare i de edificare naional-statal, de tip Administrare de
Sistem. Pentru a face fa provocrilor Prpastiei, Pentagonul trebuie s-i dezvolte
capacitile militare de tip Administrare de Sistem. Lipsa acestora, în Irak, a fcut ca
SUA s nu poat restabili ordinea i recldi aceast ar.
Barnett consider c SUA au datoria moral de a proceda la acest export de
securitate, întrucât restrângerea Prpastiei nu este doar o strategie de rspuns la principala
ameninare a momentului la adresa securitii – terorismul –, ci „o strategie care i atrage
un viitor mai bun pentru aproape o treime de umanitate care continu s triasc i s
moar în Prpastie”. În concepia lui Barnett acest viitor ar trebui s includ:

79
transformarea Irakului într-o societate funcional; transformarea Chinei într-o putere de
rang apropiat Statelor Unite ale Americii; îndeprtarea lui Kim Jong al II-lea de la
conducerea Coreii de Nord; crearea unui NATO asiatic; îndeprtarea actualei conduceri
iraniene; dezvoltarea unei NAFTA asiatice; îmbriarea principiului liberului schimb de
ctre întreg continentul american; admiterea de noi state în cadrul SUA; încorporarea
Africii de ctre Miez la orizontul anului 2050; i, în plan energetic, trecerea de la
utilizarea petrolului la cea a gazului natural. Din acest punct de vedere, rzboiul din Irak
ar trebui privit ca un moment de cotitur în plan geopolitic i geostrategic, primul pas al
unui program pe termen lung prin care SUA îi asum „proprietatea asupra securitii
strategice în era globalizrii”.
Într-un studiu ulterior (redactat împreun cu profesorul Bradd C. Hayes), Barnett a
dezvoltat conceptul de perturbare a sistemului, ridicând-ul la rangul unei teorii de-sine-
stttoare. În viziunea lui Barnett perturbarea sistemului poate fi asemuit cu „o piatr
uria aruncat într-un lac mic i linitit. ocul vertical iniial este spectaculos, dar
încreiturile pe suprafaa apei rezultate au o rspândire mai larg i efecte mai de durat”.
Spre deosebire de trecut, când rzboiul dintre marile puteri a condus la schimbri ale
ordinii internaionale, în condiiile globalizrii, ce creaz un mediu mai dens pentru
propagarea undei de oc, rzboiul dintre marile puteri devine mai puin probabil cauza,
cât unul din efectele posibile ale perturbrii sistemului. În prezent agenii declanatori ai
perturbrii sistemului sunt „indivizi super-puternici” (cum i-a denumit Thomas
Friedmann), precum Ossama bin Laden, i reele teroriste transnaionale, precum reeau
Al-Qaeda. În aceste condiii stategia focalizat pe state-naionale nu mai este i nici nu
mai poate fi eficient. O strategie adaptat condiiilor globalizrii are nevoie de un
principiu organizator nou, iar acesta, în opinia lui Barnett, este exportul de securitate
sistematic de ctre statele care au îmbriat globalizarea în general, i de ctre SUA în
special ctre statele care au respins globalizarea.
În funcie de capacitatea statelor de a statua noi reguli care s direcioneze
globalizarea i a coopera între ele întru îngrdirea celor care i se opun, Barnett ofer i
patru scenarii posibile ale evoluiei globalizrii. Primul dintre ele, denumit „Globalizarea
Traumatizat”, desemneaz cazul în care aceste noi reguli nu sunt statuate, iar lumea
dezvoltat nu se unete împotriva celor ce se opun globalizrii. Cel de al doilea, denumit
„Globalizarea Compromis”, vizeaz posibilitatea ca lumea s coopereze întru avansul
globalizrii, dar s eueze în a statua noi reguli, dezvoltarea economic s-i încetineasc
ritmul, iar guvernele s fie mai degrab reactive decât pro-active. Cel de al treilea,
botezat „Globalizarea Stabilizat”, se refer la situaia în care naiunile dezvoltate ar
cdea de acord asupra unui set general de reguli care s direcioneze globalizarea, dar
euând în a face front comun în faa celor care se opun globalizrii, vor fi permanent
confruntate cu proteste de mas. În sfârit, cel de al patrulea i, în opinia lui Barnett, cel
mai favorabil, denumit „Globalizarea Normalizat”, desemneaz cazul în care rile
dezvoltate vor cdea de acord asupra unui set de reguli care s protejeze drepturile
muncitorilor, culturile locale i mediul i vor coopera atât pentru dezvoltarea lin i
echitabil a globalizrii, cât i pentru îngrdirea oponenilor si.
Prin ambiia de a se erija în strateg al epocii globalizrii, Barnett a fost asemuit
uneori cu Alfred Mahan, teoreticianul puterii navale i George Kennan, teoreticianul
doctrinei îngrdirii sau îndiguirii. Dac comparaia cu Mahan se susine doar din punct de
vedere formal întrucât atât Mahan, cât i Barnett, i-au dezvoltat teoriile – în epoci

80
diferite – în calitate de profesori ai Colegiului Naval de Rzboi al SUA, comparaia cu
Kennan este înc mai puin justificat. Dei atât Kennan, cât i Barnett au propus soluii
unor contexte strategice de esen maniheist – comunism versus capitalism, globalizare
i anti-terorism versus anti-globalizare i terorism – coninutul acestora este foarte diferit.
În vreme ce Kennan a teoretizat necesitatea îngrdirii sau îndiguirii Uniunii Sovietice
pentru stvilirea expansiunii comunismului, Barnett consider îngrdirea Prpastiei
Neintegrate necesar, dar nu suficient, propunând adoptarea unei atitudini pro-active
care s conduc la restrângerea acesteia. Iat de ce, se poate afirma c strategia lui
Barnett se aseamn mai degrab cu cea propus de James Burnham în epoca Rzboiului
Rece, ce preconiza „împingerea înapoi” a adversarului de atunci al lumii libere, puterea
comunist.
Ali analiti l-au comparat pe Barnett cu Robert Kaplan i Samuel Huntington. Dac
perspectiva înstpânirii anarhiei asupra creia atenioneaz Kaplan este coninut implicit
i în teoria lui Barnett, în cazul nedorit în care statele Miezului nu ar reui restrângerea
Prpastiei, comparaia cu teoria lui Huntington nu poate fi susinut decât dintr-un punct
de vedere formal, în sensul c ambele viziuni se origineaz într-o viziune de tip tectonic
asupra lumii. Altminteri, în vreme ce Huntington rmâne prizonierul acesteia prin
conceptul de ciocnire a civilizaiilor, Barnett încearc s o depeasc. Prin faptul c
vizeaz integrarea treptat a zonelor problematice ale planetei în Miezul funcional al
acesteia, strategia lui Barnett propune, în fapt convergena civilizaiilor.
Oferind Pentagonului un substitut similar prin simplitate, eficient i pragmatism
strategiilor ce au dominat gândirea strategic american în perioada Rzboiului Rece
(„îndiguirea” i „descurajarea”), strategia pro-globalizare i anti-terorist a lui Thomas
Barnett îngduie Washingtonului s depeasc abordarea de tip joc cu sum nul a celei
dintâi i s se prezinte totodat în faa aliailor si drept lider natural în epoca globalizrii,
herald i promotor al unui „viitor care merit edificat”.

Globalizarea
Globalizarea poate fi descris ca un proces (sau set de procese) care
înmnuncheaz o transformare a organizrii spaiale a relaiilor i tranzaciilor sociale i
care genereaz fluxuri i reele transcontinentale i regionale de activitate, interaciune i
putere. Globalizarea lrgete cadrele determinante ale schimbrii sociale la nivelul
mapamondului i opereaz o redistribuie teritorial a diversitii lumii ca întreg. Ea se
caracterizeaz prin patru tipuri de schimbare: extinderea activitilor economice, sociale
i politice dincolo de frontierele naionale, regionale i continentale; intensificarea
interconexiunilor i interdependenei în planurile comercial, investiional-financiar,
cultural, comunicaional, al emigrrii, etc; accelerarea circulaiei informaiei, ideilor,
bunurilor, capitalului i oamenilor în condiiile evoluiei rapide a sistemelor moderne de
transport i comunicare; i estomparea marcat a distinciei tradiionale dintre afacerile
interne i cele internaionale, în condiiile caracterului tot mai intrusiv al dreptului
internaional i al împrejurrii c evenimente locale pot influena evenimente dintr-o cu
totul alt parte a planetei decât cea în care s-au petrecut, sau pot avea chiar consecine
globale. Pe scurt, globalizarea poate fi conceput ca o lrgire, intensificare, accelerare i
cretere a impactului interconectivitii la nivel planetar. Ea tinde s conduc la situaia în
care fiecare subsistem teritorial va semna tot mai mult cu întregul, iar întregul se va
manifesta tot mai mult la nivelul prilor sale componente.

81
 Interpenetrarea dintre global i local, ca trstur a viitoarei societi globale a
aprut iniial în mediile de afaceri japoneze, în anii ’80, sub forma ideii de “globalizare
local” sau “glocalizare”. Noiunea desemna procesul prin care corporaiile
multinaionale îi adaptau produsele i marketingul circumstanelor locale, dictate de
preferinele consumatorilor locali, proces ce implica un element de aciune “de sus în
jos”.
Ulterior, ideea legturii de interdependen dintre global i local a fost preluat de
organizaiile nonguvernamentale internaionale (dedicate proteciei mediului, aciunii
civice, social-politice, etc) sub forma sloganului “gândete local, acioneaz local”, ce
implica un element de aciune “de jos în sus”. Sloganul desemna procesul prin care
actorii locali erau chemai s reflecteze asupra consecinelor globale ale aciunilor lor,
înainte de a le pune în aplicare pe plan local.
Globalizarea este înainte de toate un proces geoeconomic i de abia apoi unul
geopolitic i geocultural. Procesul de configurare a noului spaiu planetar ca spaiu
geoeconomic are în corporaiile i parteneriatele transnaionale de tip reea principalii si
ageni. Pe aceast baz, diviziunea internaional a muncii, dezvoltat în ultimii 300 de
ani odat cu afirmarea statelor-naiuni, are tendina de a se transforma în diviziune
transnaional a muncii. Unul dintre întemeietorii tiinei managementului, savantul
Peter F. Drucker, susine chiar c în actuala etap de existen a economiei mondiale,
pentru ca o economie naional s poat supravieui ca entitate, ea trebuie s se integreze
logicii capitalismului corporativ. Aceasta presupune adaptarea la principiile ce
guverneaz relaiile dintre companiile parentale i cele subsidiare în cadrul corporaiilor
transnaionale. Pe aceast baz, economiile naionale pot i trebuie s se transforme în
ageni geoeconomici. O atare evoluie atrage îns dup sine o erodare a legitimtii
statelor i apariia i consolidarea unor noi loialiti – corporatiste, regionale, social-
mondiale, etc. – , situaie ce i-a fcut pe eseistul francez Alain Minc i politologul german
Ulrich Beck s susin c în prezent asistm la o necesar revenire la evul mediu.
Asemeni situaiei din evul mediu, când autoritatea monarhilor i prinilor era partajat i,
uneori, subminat, de feudalii locali, în lumea globalizat a identitilor multiple, i
loialitile sunt multiple.
Unii autori consider necesar operarea unei distincii între noiunile de
globalizare i internaionalizare. Ulrich Beck, de pild, consider c din punct de vedere
economic putem vorbi de internaionalizare, altfel spus de „o întrire a relaiilor
comerciale i de producie transnaionale în cadrul i între anumite regiuni ale lumii –
America, Asia i Europa – dar, cel puin deocamdat, nu i de globalizare. Prin contrast,
profesorul american Herman Daly de la Universitatea Maryland susine ideea conform
creia în vreme ce globalizarea, îneleas ca integrare economic global prin
dezintegrarea economiilor naionale ar desemna faeta negativ a globalizrii,
internaionalizarea, îneleas ca liber circulaie a bunurilor, oamenilor i ideilor ar
descrie aspectul su pozitiv.
Dezbaterea în jurul momentului care a marcat începutul globalizrii nu s-a
încheiat nici astzi. Pentru unii autori acesta este dat de secolul al XVI-lea, în cursul
cruia a avut loc emergena sistemului capitalist mondial i a fost descoperit Lumea
Nou (Immanuel Wallerstein). Pentru ali autori acest moment coincide cu începuturile
modernizrii, plasate în secolul al XVIII-lea (Anthony Giddens). Pentru ali autori,
fenomenul globalizrii a debutat la sfâritul secolului al XIX-lea i începutul secolului

82
XX, perioad în cursul creia s-au dezvoltat primele companii cu adevrat internaionale.
În sfârit, sunt i unii autori care consider c doar sfâritul conflictului Est-Vest (1989-
1991), ce a permis trecerea la edificarea unei civilizaii cu adevrat globale, poate fi
considerat adevratul început al globalizrii (Thomas L. Friedmann, Perlmutter).
Dincolo de aceste dispute i schematizând oarecum, se poate afirma c în
abordarea fenomenului globalizrii pot fi distinse trei coli principale de gândire:
hiperglobalist; sceptic; i transformaionalist.
coala hiperglobalist susine c statele sunt subiectele unor masive i profunde
procese de schimbare economic i politic, care le erodeaz i fragmenteaz puterea.
Soarta comunitilor naionale este tot mai mult dominat de fore regionale i globale.
Ceea ce distinge prezentul de trecut este existena unei economii globale unice, care
transcede i integreaz regiunile economice mari ale planetei i impune necircumscrierea
activitilor economice cu caracter strategic unui cadru naional. Instituiile financiare i
comerciale internaionale (Fondul Monetar Internaional, Banca Mondial, G-8,
Organizaia Mondial a Comerului, etc) i capitalul corporatist, mai degrab decât
statele, sunt cele care exercit azi influena decisiv asupra organizrii, localizrii i
distribuiei bogiei i puterii economice pe mapamond. Aceast transformare este
însoit de costuri semnificative i impune regândirea unor valori fundamentale precum
egalitatea, libertatatea i democraia i chiar a unor modele democratice, precum cele ale
“statului bunstrii sociale” (welfare state) i social-democraiei, menite, în opinia
hiperglobalitilor, dispariiei.
coala sceptic susine c puterea guvernelor naionale i naionalismul rmân
trsturile determinante ale epocii contemporane. În opinia adepilor si, dei în ultima
perioad a avut loc o intensificare a activitii internaionale i sociale, ea a întrit i
consolidat puterile statului în multe domenii. Scepticii contest i caracterul novator al
globalizrii. Astfel, în comparaie cu perioada de dinaintea izbucnirii Primului Rzboi
Mondial (la belle époque, 1890-1914), intensitatea interdependenei globale
contemporane ar fi fost exagerat. Mai mult decât atât, argumenteaz scepticii,
globalizarea este un fenomen în bun msur circumscris statelor OECD. Respingând
ideea unei economii globale, poziia sceptic conchide c lumea se împarte în mai multe
blocuri economice i politice în cadrul crora se dezvolt forme diverse de capitalism.
Departe de a experimenta o nou ordine, lumea contemporan a rmas captiva
geopoliticii i luptei neo-imperialiste pentru putere.
Ca sintez a celor dou poziii extreme, coala transformaionalist susine c
globalizarea este un proces multidimensional, care creaz circumstane economice,
politice i sociale noi, ce servesc reorganizrii i rearticulrii puterilor politic, militar i
cultural ale statului i a contextului în care acesta opereaz. Globalizarea, afirm
transformaionalitii, este în primul rând o chestiune care vizeaz modalitile,
instrumentele, organizarea i distribuia puterii. Ea poate fi conceput ca o mutaie pe
scara organizrii umanitii, ce extinde relaiile de putere la nivelul întregului mapamond
i face ca evoluiile dintr-o regiune a planetei s pot modela viaa comunitilor dintr-o
cu totul alt parte a ei. Inegal în circumscrierea i impactul su asupra diverselor regiuni
i state ale lumii, globalizarea divide tot pe atât cât integreaz.
Una dintre cele mai influente lucrri dedicate globalizrii rmâne lucrarea lui
Thomas L. Friedmann, Lexus i mslinul. Ea prezint globalizarea ca un fenomen în dou
etape succesive, separate între ele printr-o cezur temporal. Prima etap, derulat între

83
jumtatea secolului al XIX-lea i Primul Rzboi Mondial , a stat sub semnul puterii Marii
Britanii, atunci puterea dominant pe plan mondial. Caracteristicile sale principale au fost
emergena pieelor comerciale i de capital la nivel global i amploarea fr precedent a
circulaiei forei de munc i a fenomenului imigraiei. Cea de a doua etap, derulat în
prezent, st sub semnul puterii SUA i are drept caracteristci eseniale integrarea pieelor,
finanelor i tehnologiei – aceasta din urm prin computerizare, miniaturizare,
digitalizare, comunicaii prin satelit, fibre optice i Internet. Cea de a doua etap se
deosebete la modul esenial de prima prin ritmul i intensitatea cu care lumea este
integrat într-o unic pia global i prin numrul rilor i indivizilor capabili s
participe la acest proces i s fie afectai de el.
Teza central a crii lui Friedmann este accea conform creia globalizarea
reprezint noul sistem internaional care l-a înlocuit pe cel al Rzboiului Rece. Ea are
propriile sale reguli, propria sa logic i propriile sale mobiluri care vor afecta fiecare
firm, ar i comunitate, direct sau indirect. Dac Rzboiul Rece avea drept
caracteristic esenial divizarea, iar ca simbol Zidul Berlinului, globalizarea are drept
caracteristic fundamental integrarea, iar ca simbol, reeaua de Internet. Dac “pe
perioada Rzboiului Rece unitatea de msur a puterii era greutatea, în era globalizrii
aceasta este viteza. Dac ieri întrebarea care conta era: cât de mare e racheta ta?, mâine ea
va fi: cât de rapid e modemul tu?”. Dac în timpul Rzboiului Rece, linia telefonic
direct care unea Casa Alb de Kremlin, controlat de doar doi oameni, reprezenta
simbolul divizrii noastre, în globalizare Internetul este simbolul conectivitii noastre, ce
ar urma în curând s ating permanena – stadiul Evernet-ului. În opinia lui Friedmann,
ceea ce este realmente înspimânttor în legtur cu globalizarea este faptul c logica sa
intern o copiaz pe cea a Internetului: suntem tot mai conectai unii cu alii, dar nimeni
nu preia controlul. Friedmann susine c în epoca globalizrii, calitatea i transparena
guvernelor conteaz mai mult decât niciodat, iar investitorii pot fora guvernele s
devin mai transparente i democratice.
Potrivit lui Friedmann, elementele care explic de ce economia american a
performat atât de bine ca factor globalizant in de geografie, populaia multicultural i
marele procent de imigrani, pieele de capital eficiente, transparena cadrului juridic i
circulaia liber a informaiilor. Prin contrast, punctele slabe ale SUA ar fi criminalitatea
ridicat, carenele regimului de control al armelor, disparitile mari între veniturile
populaiei, sub-finanarea colilor de stat, procesomania, standardul de via al
consumatorilor peste nivelul mijloacelor financiare pe care acetia le dein i arogana
global a Washingtonului.
Pentru Friedmann, partea bun a globalizrii const aceea c ofer comunitilor
locale i oamenilor simpli numeroase oportuniti i resurse, iar partea rea, în aceea c
puterea se plaseaz la nivele tot mai abstracte i se cere rilor în curs de dezvoltare s
fac în douzeci de ani ceea ce Statelor Unite ale Americii le-a trebuit dou secole s
realizeze.
În timp ce autori hiperglobaliti precum Thomas L. Friedmann sau promotori ai
determinismului economic i a teoriei sistemului global precum Immanuel Wallerstein,
au avansat ideea globalizrii ca sistem, ali autori, precum Roland Robertson au propus
reconceptualizarea globalizrii ca i câmp. Câmpul global, în viziunea lui Robertson, ar fi
rezultatul interpenetrrii complexe dintre global, naional i local. Abordarea dialectic a
lui Robertson vede în globalizare interaciunea celor trei elemente, mai degrab decât

84
dominaia forelor transnaionale asupra celor naionale sau triumful modernitii asupra
tradiiei. Spre deosebire de sistemul global, câmpul global nu este dominat de logica
singular a capitalismului, nici animat doar de puterea instituiilor economice sau
legitimat de o unic idee sistemic capabil de a coopta micrile anti-sistemice. Câmpul
global prezint deopotriv elemente constrângtoare i oportuniti de aciune capabile s
afecteze toi actorii implicai. În concepia lui Robertson localul este un aspect al
globalului iar globalizarea un proces prin intermediul cruia culturile locale sunt
deopotriv concentrate i intersectate. Datorit acestei interdependene reciproce dintre
local i global, de natur a genera un tip aparte de „ciocnire a localitilor”, mai degrab
decât de a vorbi de globalizare i localizare ca dou procese distincte, ar trebui s vorbim
de glocalizare ca unul i acelai proces complex, ce le reunete pe ambele. Pe aceast
cale, conceptul de glocalizare se contrapune funciarmente celui de globalizare cultural
sau McDonaldizare a societii.
Pornind de la concepia lui Roland Robertson, Zygmunt Baumann arat c
glocalizarea este un proces al re-stratificrilor sociale la scar global. Cu alte cuvinte,
globalizarea i localizarea reprezint nu doar momentele sau faetele unuia i aceluiai
fenomen, ci ele se constituie simultan în modalitate de exprimare a unui nou tip de
polarizare i stratificare a populaiei lumii în bogai globalizai i sraci localizai. În
vreme ce pentru cei avui spaiul i-a pierdut semnificaia, putând fi uor strbtut pe ci
„reale” sau „virtuale”, pentru cei sraci distanele pot fi cu greu depite. În vreme ce
locuitorii primei lumi triesc esenialmente în timp, tocmai pentru c nu dispun de el
suficient, locuitorii celei de a doua lumi triesc esenialmente în spaiu, tocmai pentru c
pot iei cu greu din captivitatea sa, iar timpul, de care dispun din plin, este gol i lipsit de
structur (doar timpul virtual al televiziunii beneficiind de un anumit „orar”) i trece
monoton, inutil. Potrivit lui Baumann, noutatea erei globalizrii rezid în faptul c
globalizarea schimb relaia dintre bogie i pauperitate. Dac vechii bogai aveau
nevoie de sraci pentru a se înavui i a rmâne avui, noii bogai nu mai au nevoie de
noii sraci. Între noii bogai globalizai, ce transgreseaz timpul i sunt în permanent
criz de timp, i noii sraci localizai, fixai de un anumit spaiu i condamnai la
„omorârea” unui timp de care oricum nu au nevoie, se casc o prpastie ce se adâncete
tot mai mult i care face imposibil atât legtura de dependen, cât i cea de solidaritate
i compasiune ce a caracterizat pân în momentul erei globalizrii relaia dintre bogai i
sraci.
Dac Zygmunt Baumann a dezvoltat filonul social al teoriei lui Roland Robertson,
Arjun Appadurai a dezvoltat componenta cultural a acesteia, propunând teoria
autonomiei relative a culturilor glocale. Potrivit lui Appadurai realitile pe baza crora se
construiesc culturile glocale sunt: „peisajele etnice” (ethnoscapes) – persoane sau grupuri
aflate în permanent micare (turiti, imigrani, refugiai, solicitani de azil, muncitori
oaspei, alte categorii de persoane sau grupuri aflate în micare); „peisajele tehnologice”
(technoscapes) – micrile transfrontaliere ale tehnologiilor; „peisajele financiare”
(financescapes) – micrile rapide ale banilor; „peisaje media” (mediascapes) –
distribuia capacitilor de producie i emisie a imaginilor electronice; i „peisajele
ideatice” (ideoscapes) – micarea ideilor în favoarea sau împotriva statului, rdcini în
iluminism. Culturile glocale întemeiate pe aceste realiti numai sunt legate de un anume
spaiu i timp i fac irelevant distincia tradiional dintre centru i periferie. La originea
acestei mutaii fundamentale stau mijloacele de informare în mas. În loc de a crea o

85
unificat „cultur global”, cum s-a pretins, în fapt industriile media „umplu” formele de
via locale cu „pre-imagini” ale unor variate „lumi posibile” generate în alt parte.
Existena real i cea posibil se întreptrund astfel în circuitul imaginilor i modelelor
produse la scar global.
Pentru Ulrich Beck, globalizarea înseamn o societate mondial fr stat mondial
i guvern mondial. Reunind faete multiple (economice, de comunicare, ecologice,
culturale, sociale, de securitate, etc.), globalizarea înseamn în acelai timp re-
regionalizare la nivelele supranaional i sub-naional. Altfel spus, globalizarea
favorizeaz macro-regionalizarea care, la rândul su, favorizeaz micro-regionalizarea. În
ceea ce privete relaia geopolitic-globalizare, Behr consider c posibilitatea însi de a
produce bunuri i servicii în varii locaii de pe glob, justific relevana geopoliticii în
epoca globalizrii. Behr opereaz o distincie între Primul Modernism, în cadrul cruia
exista o anumit unitate între stat, societate i individ, i cel de-al Doilea Modernism,
reprezentat de globalizare, în cadrul creia aceast uniate nu mai exist. În vreme ce în
Primul Modernism – cel al statelor naionale – a trebuit s alegem între echilibru i
hegemonie, în cel de-al Doilea Modernism – al globalizrii – trebuie s alegem între
pierderea suveranitii naionale i cooperarea transnaional.
Societatea mondial actual este “o societate nestatal, adic o stare de agregat a
societii pentru care garaniile de ordine teritorial-statal dar i regulile politicii
legitimate public îi pierd caracterul obligatoriu”. Tocmai pentru c unitatea dintre popor,
spaiu i stat e pus sub semnul întrebrii, o nou unitate, forjat de aceast dat între
umanitate, planet i state e imperios necesar. Aceast nou unitate este materializat,
potrivit lui Behr, de statul transnaional. Statul transnaional e conceput ca o posibil
alternativ la statul naional i statul hegemonic global, cu alte cuvinte, ca un posibil
rspuns dat provocrilor globalizrii. În cadrul statelor transnaionale, sistemul de
coordonare politic este organizat de-a lungul axei globalizare-localizare. Prin urmare,
statele transnaionale nu sunt nici state naionale, nici internaionale i nici
supranaionale, ci state glocale, provincii ale societii globale ce se strduiesc s-i
dobândeasc propria poziie pe piaa mondial i în sistemul politicii policentrice globale.
Behr este de prere c modelul statului transnaional este capabil de a revitaliza câmpul
politic i a oferi rspunsul corect pentru teoria politic i politica erei globale. Dac acest
New Deal nu se materializeaz îns, avertizeaz Behr, fatalismul evoluiei neoliberale, pe
care îl clameaz postmodernismul i globalismul neoliberal va deveni previziune
împlinit.

Concluzionând, putem afirma c fenomenul globalizrii nu are o definire precis

i tinde, prin imprecizie terminologic i proteismul manifestrii sale (deopotriv în
planurile economic, ecologic, social, politic, cultural, al comunicrii, al securitii), s
devin un clieu al timpurilor noastre. Modurile de raportare i atitudinile fa de
globalizare sunt i ele dintre cele mai diferite. Unii vd în ea un proces benefic, inevitabil
i ireversibil, subliniind noile oportuniti pe care aceasta le ofer, în vreme ce alii o
privesc cu ostilitate i fric, subliniind aspectele de dominaie, dependen, uniformizare
i standardizare pe care aceasta le implic. Unii autori cred c eroziunea culturii
democratice în societile democratice dezvoltate poate fi rectificat prin mai mult
globalizare (Anthony Giddens), în vreme ce alii consider c rspunsurile la globalizare

86
sunt fie edificarea statelor transnaionale (Ulrich Beck), fie promovarea unui nou
realism moral (William H. Thornton).

BIBLIOGRAFIE
Barber, Benjamin R., Jihad versus McWorld. Modul în care globalizarea i
tribalismul remodeleaz lumea, Editura Incitatus, Bucureti, 2002.
Barnett, Thomas P. M, The Pentagon's New Map: War and Peace in the Twenty-
first Century, G. P. Putnam's Sons, New York, 2004.
Barnett, Thomas P. M., HayesBradd C., System Perturbation: Conflict in the Age
of Globalization” în Raymond W. Westphal Jr, ed, War and Virtual War: The
Challenges to Communities, Inter-Disciplinary Press, Oxford 2003.
Beck, Ulrich Ce este globalizarea? Erori ale globalismului-rspunsuri la
globalizare, Editura Trei, Bucureti, 2003.
Brzezinski, Zbigniew, Marea tabl de ah. Supremaia american i imperativele
sale geostrategice, Univers Enciclopedic, Bucureti, 2000
Brzezinski, Zbigniew, The Choice: Global Domination or Global Leadership, Basic
Books, New York, 2004.
Brzezinski, Zbigniew, Triada geostrategic. Convieuirea cu China, Europa i
Rusia, Historia, Bucureti, 2006.
Brown, Chris, Understanding International Relations, second edition revised and
updated, Palgrave, 2001.
Bull, Hedley, Societatea anarhic. Un studiu asupra ordinii în politica mondial,
Editura tiinta, Chiinu, 1998.
Buzan, Barry, Ole Waever, Jaap de Wilde, Security: A New Framework of Analysis,
Boulder-London, Lynne Rienner Publishers, 1998.
Buzan, Barry, Popoarele, statele i teama, ediia a doua, Editura Cartier, Chiinu,
2000.
Buzan, Barry, Ole Waever, Regions and Powers: The Structure of International
Security, Cambridge University Press, Cambridge and New York, 2003.
Buzan, Barry, Richard Little, Sistemele internaionale în istoria lumii.
Reconfigurarea studiului relaiilor internaionale, Polirom, Iai, 2009.
Chomsky, Noam, America în cutarea dominaiei globale: hegemonie sau
supravieuire, Antet, Bucureti, 2003.
Chiper, Ioan, Florin Constantiniu, Adrian Pop, Sovietizarea României. Percepii
anglo-americane, Iconica Bucureti, 1993.
Cohen, Richard, Michael Mihalka, Cooperative Security: New Horizons for
International Order, The Marshall Center Papers No. 3, George C. Marshall European
Center for Security Studies, April 2001.
Dufour, Jean Louis, Crizele internaionale. De la Beijing (1900) la Kosovo (1999),
Corint, Bucureti, 2002.
Dunne Tim, Milja Kurki, Steve Smith, International Relations Theories: Discipline
and Diversity, Oxford University Press, Oxford and New York, 2007.
Friedman, Thomas L., Lexus i mslinul, Editura Fundaiei Pro, Bucureti, 2001.

87
 Fukuyama, Francis, The End of Hystory and the Last Man, Free Press, New York,
1992.
Griffiths, Martin, Relaii internaionale. coli, curente, gânditori, Editura Ziua,
Bucureti, 2003.
Giddens, Anthony, Runaway World: How Globalization is Reshaping Our Lives,
Routledge, New York, 2000.
Fukuyama, Francis, “History and September 11”, în Ken Booth and Tim Dunne
(eds.), World in Collision: Terror and the Future of Global Order, Palgrave Macmillan,
Houndmills, Basingstoke, Hampshire, New York, N.Y., 2002.
Gilpin, Robert, Economia politic a relaiilor internaionale, Du Style, Bucureti,
1999.
Gilpin, Robert, Rzboi i schimbare în politica internaional, Editura Scrisul
Românesc, Craiova, 2000.
Guzzini, Stefano, Realism i relaii internaionale, Institutul European, Iai, 2000.
Goldstein, Joshua S., Long Cycles: Prosperity and War in the Modern Age, Yale
University Press, New Haven, 1988.
Goldstein, Joshua S., John S. Pevehouse, International Relations, ninth edition,
Pearson Longman, New York, 2010.
Holsti, Kalevi, The State, War and the State of War, Cambridge University Press,
Cambridge, 2002.
Holsti, Ole R., Theories of International Relations,
http://www.duke.edu/~pfeaver/holsti.pdf
Huntington, Samuel P., Ciocnirea civilizaiilor i refacerea ordinii mondiale, Antet,
Bucureti, 1998.
Ikenberry, John G., After Victory: Institutions, Strategic Restraint, and the
Rebuilding of Order After Major Wars, Princeton University Press, Princeton and
Oxford, 2001.
Kagan, Robert, Despre paradis i putere: America i Europa în noua ordine
mondial, 2005
Kaplan, Robert D., Anarhia care va veni. Spulberând visele ulterioare Rzboiului
Rece, Antet, Bucureti, 2000.
Kennedy, Paul R., The Rise and Fall of Great Powers: Economic Change and
Military Conflict from 1500-2000, Random House, New York, 1987.
Kissinger, Henry, Diplomaia, Editura Bic All, Bucureti, 2003.
Keohane, Robert, Joseph S. Nye Jr., Putere i interdependen, Polirom, Iai, 2009.
Kugler, Jacek, Douglas Lemke (editors), Parity and War, Ann Arbor, University of
Michigan Press, 1996.
Jackson, Robert, Georg Sorensen, Introduction to International Relations, Oxford
University Press, New York, 2003.
Mearsheimer, John J., Tragedia politicii de for. Realismul ofensiv i lupta pentru
putere, Antet, 2003.
Miroiu, Andrei, Radu-Sebastian Ungureanu, (coord.), Manual de relaii
internaionale, Polirom, Iai, 2006.
Modelski, George, The Long Cycle of Global Politics and the Nation-State.
Comparative Studies in Society and History, Vol. 20, Cambridge University Press, 1978.

88
 Morgenthau, Hans, Politica între naiuni. Lupta pentru putere i lupta pentru pace,
Polirom, Iai, 2007.
Nye Jr., Joseph S., Descifrarea conflictelor internaionale. Teorie i istorie, Antet,
2005.
Olson, Mancur Jr., The Logic of Collective Action: Public Goods and the Theory of
Groups, Harvard University Press, Cambridge, MA 1965.
Organski, A.F.K., World Politics, Knopf, New York, 1958.
Paul, T.V., James Wirtz, Michel Fortmann, Balance of Power: Theory and Practice
in the 21st Century, Stanford University Press, California, 2004.
Pop, Adrian, Geopolitica Editura Sylvi, Bucureti, 2003.
Pop, Adrian, Originile i tipologia revoluiilor est-europene, Editura Enciclopedic,
Bucureti, 2010.
Puca, Vasile, Relaii internaionale/transnaionale, Editura Sincron, Cluj-Napoca,
2005.
Rengger, N.J., International Relations, Political Theory and the Problem of Order:
Beyond International Relations Theory?, Routledge, London and New York, 2000.
Rosenau, James N., Turbulena în politica mondial. O teorie a schimbrii i
continuitii, Editura Academiei Române, Bucureti, 1994.
Strange, Susan, State i piee, Institutul European, Iai, 1997.
Steans, Jill, Lloyd Pettiford, în colaborare cu Thomas Diez, International Relations:
Perspective i teme, Antet, Bucureti, 2009.
Sullivan, Michael P., Theories of International Relations: Transition Vs.
Persistence, Palgrave MacMillan, New York, 2002.
Toffler, Alvin, Heidi Toffler, Rzboi i anti-rzboi. Supravieuirea în zorii secolului
XXI, Antet, Bucureti, 1995.
Walt, Stephen, The Origins of Alliances, Cornell University Press, Ithaca, 1987.
Waltz, Kenneth N., Omul, statul i rzboiul, Institutul European, Iai, 2001.
Waltz, Kenneth N., Teoria politicii internaionale, Polirom, Iai, 2006.
Wallerstein, Immanuel, The Modern World-System: Capitalist Agriculture and the
Origins of the European World-Economy in the Sixteenth Century, New York: Academic
Press, 1976
Wallerstein, Immanuel, Sistemul mondial modern, vol.I-IV, Editura Meridiane,
Bucureti, 1992-1993.
Wallerstein, Immanuel, Declinul puterii americane. Statele Unite într-o lume
haotic, Incitatus, 2005.
Wallerstein, Immanuel, The Modern World-System in the Longue Durée, Paradigm
Publisers, New York, 2005.
Wendt, Alexander, Social Theory of International Politics, Cambridge University
Press, Cambridge, 1999.
Wight, Martin, Politica de putere, Editura Arc, Bucureti, 1998.

89