FORMAREA ŞI ALCĂTUIREA

PĂRŢII ORGANICE A SOLULUI

(5 %)
 1. Surse de materie organică
• Materia organică a solului este reprezentată de
resturi vegetale şi animale.

• Materia organică aflată în diverse stadii de

transformare sub acţiunea microorganismelor este
alcătuită din două grupe principale de componenţi:

• Componenţi de natură specifică (substanţe

humice) formate prin procese de descompunere -
sinteză - polimerizare care sunt caracteristice
humificării.

• În solurile bogate în materie organică, bine aerate

din zonele de stepă şi silvostepă cu activitate
biologică bună aceşti componenţi reprezintă 80-90%
din masa humusului, iar în solurilor forestiere cu
litieră au un procent mult mai scăzut.
• Componenţi de natură nespecifică
(nehumici) care constau din resturi
organice care păstrează structura ţesutului
şi o parte din acestea sunt eliberate prin
procese de descompunere în:

– diferite substanţe organice ca: lignine,

celuloză, hemiceluloze, substanţe
pectice, proteine, etc;
– produşi intermediari de descompunere:
monozaharide provenind din hidraţii de
carbon, aminoacizi din proteine, alţi
compuşi organici cu caracter acid, fenoli
provenind din lignine, grăsimi, ceruri etc.
• Modul de aprovizionare a solurilor cu
resturi vegetale este diferit în funcţie de
tipul de biocenoză naturală sau cultivată,
deoarece în pajişti, păduri şi culturi
agricole solurile primesc anual la suprafaţă
şi în interiorul lor cantităţi diferite de resturi
organice moarte, vegetale şi
microorganisme.
• În cazul solurilor de sub pădure predomină
acumularea de resturi vegetale la suprafaţa
solului constituită din frunze, ace moarte, ramuri,
fragmente de scoarţă, conuri, resturi organice
moarte care formează o pătură continuă numită
litieră.

• Aceasta este specifică solurilor din zona forestieră

şi prin funcţiile ei contribuie în mare măsură la
anumite particularităţi ale acestor soluri. Grosimea
stratului de litieră variază în funcţie de cantitatea
de resturi vegetale căzute anual la suprafaţa
solului precum şi de tipul vegetaţiei forestiere
având grosimi cuprinse între 1-3 cm în zona
pădurilor de conifere şi 3-6 cm în pădurile de
foioase.
• Resturile organice ierboase depuse la suprafaţa
solului sunt repede descompuse în întregime, pe
când la cele provenite din părţile subterane ale
plantelor descompunerea este mai lentă şi sunt
transformate parţial în humus.

• Microflora solului, prin numărul uriaş de bacterii,

ciuperci şi actinomicete, contribuie semnificativ la
formarea de materie organică în sol. De
asemenea fauna şi microfauna solului prin
corpurile şi dejecţiile are un rol primordial în
acumularea materiei organice în sol.

• Ţesuturile resturilor organice celulele

microorganismelor moarte sunt constituite din
substanţe organice formate din C, H, O, N, şi mici
cantităţi de Ca, Mg, Fe, K, P, S, etc.
 2. PROCESELE DE DESCOMPUNERE A
MATERIEI ORGANICE

• Resturile organice constituite din ţesuturi vegetale

şi animale sunt descompuse de agenţi fizici,
chimici şi biologici.

• Viteza de descompunere a resturilor vegetale şi

animale este foarte mult influenţată de condiţiile
climatice.

• Astfel în zona de stepă caracterizată prin

temperaturi ridicate şi precipitaţii scăzute
descompunerea se desfăşoară mult mai rapid în
comparaţie cu zona de pădure şi montană unde
datorită precipitaţiilor ridicate şi temperaturilor
scăzute descompunerea este mai lentă, anual
rămânând o cantitate însemnată de resturi
vegetale nedescompuse sau parţial descompuse.
• Descompunerea resturilor vegetale se
desfăşoară sub acţiunea organismelor
microorganismelor care utilizează materia
organică pentru hrană şi sursă de energie.

• Una dintre deosebirile fundamentale dintre

corpul natural sol şi rocile, respectiv
materialele parentale, este prezenţa materiei
organice care este supusă unor procese
diferite de descompunere şi transformare.
• Formarea şi acumularea materiei organice în
sol constitutie procese specifice
pedogenezei şi sunt datorate biocenozei.

• În materia organică se găseşte cea mai

mare parte a substanţelor organice din
natură. În cadrul acestor substanţe
componente ale materiei organice se găsesc
toate elementele nutritive necesare nutriţiei
plantelor, mezofaunei şi microorganismelor
din sol.
La transformarea resturilor organice din
sol participă diferite grupe de
microorganisme:

• bacteriile participă activ în transformarea

substanței organice în toate
solurile,descompune celuloza şi hidrații de
carbon;
• actinomicetele distrug activ substanțele
proteice,celulozele,cheratina,acizii graşi şi
hidrocarburile;

• ciupercile participă mai ales la

degradarea ligninei şi taninurilor, la
descompunerea combinațiilor aromatice,
unde participă mai activ decât bacteriile, şi
la descompunerea humusului;
• animalele nevertebrate din sol
indeplinesc o serie de funcții complexe în
descompunerea substanței organice, ele
descompun aproape toate componentele
chimice ale resturilor vegetale;

• animalele vertebrate prin produşii

metabolismului lor pot juca rol important în
circuitul biologic al substanțelor.
• Transformarea materiei organice în sol are
loc în principal prin desfăşurarea a două
procese:

1. Mineralizare
2. Humificare

• Mineralizarea reprezintă procesul prin care

resturile organice depuse la suprafaţa
solurilor aerate sunt supuse următoarelor
faze de descompunere: hidroliza, oxido-
reducerea şi mineralizarea totală.
• Mineralizarea şi humificarea sunt procese
care se petrec simultan, cu intensităţi
diferite, în funcţie de:

1. natura resturilor organice;

2. condiţiile de mediu;
3. intensitatea activităţii mezofaunei şi
microorganismelor.
 3. PROCESUL DE HUMUFICARE

• Procesul de humificare este un proces complex

de formare a unor substanţe organice specifice
solului cu un grad înalt de polimerizare.

• Humusul, componentă specifică solului, este

alcătuit din acizi humici.

• Dintre substanțele intermediare de descompunere

a resturilor organice care participă la sinteza
acizilor humici, un rol deosebit îl au compuşii
aromatici de tipul polifenolilor, rezultați din
degradarea ligninei şi aminoacizilor proveniţi din
hidroliza substanţelor proteice.
• Substantele humice se caracterizează prin:

– absenţa completă a structurii tesuturilor prin a

căror transformare a luat naştere;

– starea coloid amorfă;

– culoarea de la negru la brun închis;

– capacitate de legare a elementelor bazice prin

neutralizare;

– conţinut de azot între 3-5%.

• Proprietatea acizilor humici de a avea cationi
adsorbiţi (legaţi la suprafaţa moleculelor) şi
de a-i schimba cu alţii din soluţia solului se
numeşte capacitate de adsorbţie şi
schimb cationici.

• Acizii humici au o capacitate de adsorbţie şi

schimb cationic mult mai mare decât cea a
mineralelor argiloase ( cel mult 150 m.e. la
100 g material).
• Acizii humici intră în reacţie cu partea
minerală a solului formând diferite combinaţii
organo-minerale:

– cu fierul şi aluminiul formează complexe

coloidale mixte humicoferice şi
humicoaluminice;
– cu minerale argiloase formează complexe
adsorbtive, alcătuind complexul
argilohumic sau coloidal sau adsorbtiv
al solului;
– cu cationii metalelor alcaline şi
alcalinoferoase formează diferite săruri
ale acizilor humici, denumite humaţi.
 ACIZII HUMICI
• Datorită formării substanţelor humice în condiţii
diferite de climă şi vegetaţie alcătuirea acestora
este diferită şi în funcţie de zona de formare se
disting 3 mari grupe de acizi:

– acizi huminici
– acizi fulvici
– huminele.

Acizii huminici - sunt compuşi rezultaţi în procesul

de humificare care au un grad ridicat de
polimerizare care se găsesc in toate tipurile de sol,
în proporţii diferite. Aceştia rezultă pe seama
descompunerii resturilor vegetale de natură
ierboasă bogate în elemente bazice sub acţiunea
directă a bacteriilor.
 ACIZII HUMICI
Acizii huminici pot fi:

– acizi huminici cenuşii

– acizi huminici bruni
– acizi huminici himatomelanici
• Acizi huminici cenuşii sunt foarte puternic
polimerizaţi din această cauză posedă greutăţi
moleculare foarte mari până la 100000, au culoare
închisă (neagră, neagră-cenuşie), conţinutul de
carbon 58-62% şi de azot până la 7,5%. Aceşti
acizi predomină în general la solurile din zona de
stepă bogate în carbonat de calciu:
Cernoziomuri, Faeoziomuri, Rendzine.

• Acizi huminici bruni se carcterizează prin culori

mai deschise, au un grad de polimerizare mijlociu,
un conţinut de carbon de 50-60% şi 3-5 % azot.
Se întâlnesc la soluri cu reacţie acidă:
Luvosoluri, Planosoluri, Alosoluri etc.

• Acizi himatomelanici au o culoare roşie-brună şi

se acumulează în materia organică aflată în
diferite stadii de descompunere. Prezintă un
conţinut de carbon de 58-62%.
• Acizii fulvici:

– compuşi macromoleculari, de culoare gălbuie

– cu grad de polimerizare mai redus decât la acizii
huminici
– cu greutate moleculară între 2000 şi 9000
– sunt solubili în soluţii alcaline şi precipită în
prezenţa acizilor minerali.
• Se formează pe seama descompunerii resturilor
organice provenite de la vegetaţia lemnoasă din
zona de silvostepă şi pădure. Predomină în cazul
solurilor acide sau slab acide.
• Huminele

– reprezintă fracţiunea cea mai stabilă

a humusului, fiind alcătuite din acizi
huminici intim legaţi cu mineralele
argiloase şi din diferite substanţe
organice asemănătoare cu materia
organică nedescompusă.
 PRINCIPALELE TIPURI DE HUMUS

• În funcţie de natura resturilor organice şi de

condiţiile ecopedologice ale proceselor pe
humificare se acumulează în sol cantităţi şi
categorii diferite de humus.

• Condiţiile de aeraţie are un rol important în

procesul de humificare, distingându-se
următoarele tipuri de humus:

– în mediul în care predomină procesele de

aerobioză: mull, moder şi morul;

– în mediul anaerob: turba şi anmoor.

• Mullul

– se formează pe seama materiei organice

complet humificată şi amestecată intim
cu partea minerală a solului;
– este caracteristic solurilor aerate cu o
bogată activitate microbiană.
– are loc transformarea completa a
resturilor organice in acizi humici.
– în funcţie de zona de formare se disting
două tipuri de mull: mull calcic şi mull
forestier.
• Mullul calcic

– este puternic saturat în ioni de calciu

– se formează pe seama vegetaţiei
ierboase din zona de stepă fiind alcătuit
din acizi huminici puternic polimerizaţi.
– determină formarea unui orizont A
molic de culoare închisă, negricioasă
cu o reacţie neutră-slab alcalină.
– raportul C:N este înjur de 10.
• Mullul forestier
– este format pe substrat mineral
necalcaros

– este acumulat pe grosime mică în zona

pădurilor de foioase fiind alcătuit din
acizi fulvici.

– prezintă culori brune-negricioase, o

reacţie slab acidă sau moderat acidă

– raportul C:N este de 12-15.

• Morul

– se mai numeşte şi humusul brut deoarece

este constituit din resturi vegetale foarte puţin
descompuse
– este foarte puternic acid având un raport C:N
de 30-40 în orizontul organic şi 25 în orizontul
A.
– se întâlneşte la solurile din zona montană
acoperite de păduri de răşinoase (molid şi
brad).
• Moderul

– este un tip de humus alcătuit din materie

organică parţial humificată, în care se pot
observa ţesuturi de plante nedescompuse.

– se formează în soluri slab aerate cu

umiditate ridicată şi temperaturi scăzute.

– raportul C:N este de 15-25.

• În funcţie de zona de formare iau naştere
următoarele tipuri de moder:

– moderul forestier oligotrofic se formează pe

seama vegetaţiei lemnoase din păduri de
răşinoase, humusul format este moderat acid;
– moderul calcic se formează din vegetaţia
dezvoltată pe materiale parentale calcaroase cu
un conţinut ridicat de humaţi de Ca de culoare
închisă. Se întâlneşte în orizontul Oh la Rendzine;
– moderul de pajişti alpine se întâlneşte la solurile
din zona montană se formează pe seama
vegetaţiei ierboase constituită din graminee într-
un climat foarte umed şi răcoros. Acesta se
acumulează într-un orizont A de culoare neagră
foarte acid, raportul C:N este de 15-20.
– moderul hidromorf se formează la solurile
afectate de exces de apă prelungit
(Stagnosoluri) în condiţii de anaerobioză.
• Turba

– este constituită din resturi vegetale nedescompuse sau

parţial descompuse într-un mediu saturat cu apă în cea mai
mare parte a anului (mediu anaerob).

• În funcţie de natura vegetaţiei se pot întâlni:

– turba eutrofă bogată în substanţe minerale care s-a format

pe seama resturilor vegetale provenite de la Carex (rogoz),
Phragmites (trestie) şi stuf. Turba eutrofă este saturată în
ioni de calciu, raportul C: N este mai mic de 30.

– turba mezotrofă este mai săracă în substanţe minerale şi a

luat naştere din resturi organice provenite de la rogoz şi
muşchi.

– turba oligotrofă este constituită din muşchi (vegetaţie

acidofilă) în condiţii de umiditate foarte ridicată şi
temperaturi scăzute din arealul montan. Se formează pe
materiale parentale acide. Este o turbă extrem de săracă în
substanţe minerale, acidă raportul C:N este de 40.
• Turba de sphagnum sau turba roșie

– este rezultatul descompunerii parțiale a mușchiului

sphagnum
– are o structura celulară mare care îi permite să
absoarbă aerul și apa (10 – 15)
– este un ameliorator organic de sol care contribuie
esențial la reglarea nivelului de aer și apă din jurul
rădăcinilor plantelor
– îmbunătățește structura solului, crește capacitatea
de reținere a apei
– solul devine mai aerisit și reține mai bine
elementele nutritive
– se foloseşte ca substrat de cultură sau în
amestecurile de sol
– are un pH acid (3,8 - 4), este liberă de semințe de
buruieni și agenţi fitopatogeni, nu are săruri sau
alte reziduri chimice.
• Turba neagra

– se formeaza in zonele joase

– are aspect prafos, datorita gradului avansat de

descompunere, culoare neagra

– o mare capacitate de retinere a apei (de 7 - 8 ori

volumul)

– mai saraca in elemente minerale

– pH slab acid, afanata si permeabila.

Turba = biofertilizator, ameliorator sau ingrăşământ

organic.
TURBA DE SPHAGNUM SAU TURBA ROŞIE
• Anmor

– se formează în cazul solurilor afectate de exces

de umiditate periodic provenit din apa freatică

– este constituit din materiale aluviale (argilă, praf şi

nisip) şi aproximativ 30% materie organică bine
humificată.

– se poate întâlni la unele soluri freatic umede

(Gleiosoluri).
Transformation of soil organic matter within soil.
 MATERIA ORGANICĂ A SOLULUI ŞI
FUNCŢIILE EI ECOLOGICE. ROLUL
HUMUSULUI.
Materia organică a solului este un component de importanţă
ecologică fundamentală, apreciere justificată prin:
– atât materia organică proaspătă cât şi cea humificată
(humusul) conţin în masa lor elementele nutritive de care
au nevoie organismele vegetale şi animale;
– prin mineralizarea materiei organice din sol se eliberează
elementele nutritive care vor fi asimilate de generaţii noi de
organisme vegetale şi animale;
– după moartea lor, organismele vegetale şi animale
reânnoiesc materia organică din sol care este la rândul ei
supusă proceselor de descompunere şi mineralizare;
– se realizează circuitul biologic şi biogeochimic al
substanţelor, circuit de care depinde însăşi viaţa;
– fertilitatea solului şi nutriţia plantelor sunt condiţionate de
elementele nutritive eliberate prin procesul de mineralizare
a resturilor organice. Dacă acest proces este prea lent,
fertilitatea solului este redusă. Solurile turboase constituie
un exemplu în acest sens.
• Humusul, partea cea mai importantă a
materiei organice din sol, este constituentul
care, prin influenţele pe care le are asupra
proprietăţilor fizice, chimice şi biologice ale
solului determină, în mare măsură, nivelul
potenţialului productiv al acestuia.

• Humusul imprimă solului o culoare

închisă, prin aceasta mărind absorbţia
radiaţiilor calorice şi gradul de încălzire a
solului: primăvara, plusul de încălzire datorit
humusului, grăbeşte intrarea în activitate a
solului, mărindu-se astfel lungimea perioadei
de vegetaţie.
• Determina formarea structurii glomerulare
si grauntoase a solului si prin aceasta
influenteaza direct porozitatea,
permeabilitatea pentru apa si aer si
consistenta solului.

• Humusul, legand grauntii de nisip, confera

solurilor nisipoase consistenta si
stabilitate; solurilor grele le modereaza
consistenta.

• Avand o mare capacitate de retinere a

apei, humusul si materia organica, in
general, imbunatateste capacitatea pentru
apa a solului, asigurand astfel retinerea ei
in forme in cea mai mare parte accesibile
plantelor.
• Datorită conţinutului ridicat în azot şi cationi
bazici legaţi sub formă de humaţi, humusul
reprezintă un rezervor permanent de elemente
nutritive pentru plante.

• Impreună cu mineralele argiloase humusul

formează complexul adsorbtiv al solului având
rolul de reţinere şi schimb de cationi.

• În urma procesului de mineralizare a materiei

organice şi prin capacitatea mare de adsorbţie şi
schimb cationic humusul asigură aprovizionarea
continuă cu elemente nutritive uşor accesibile
pentru plante, fiind elementul esenţial al fertilităţii
solului.
• Humusul asigură şi intensifică dinamica
biochimică (activitatea microbiologică) a
solului, totalitatea proceselor de
transformare a substanţelor şi energiei în
sol.

• Substanţele humice şi alţi compuşi organici

cu caracter acid provenite din humus
eliberează ioni de H+ în sol şi măresc
concentraţia acestora în soluţie crescând
aciditatea solului.
 Clase de conţinut de materie organică (humus)

Denumire Limitele (%) pentru diferitele clase texturale

N U S L (lut) T A
(nisip) (nisip (lut (lut (argilă)
lutos) nisipos) argilos)
Extrem de <0,2 <0,4 <0,5 <0,6 <0,8 <1,0
mic
Foarte mic 0,3 - 0,5- 0,6-1,1 0,7- 1,3 0,9-1,5 1,1-2,0
0,5 0,8
Mic 0,6- 0,9- 1,2-2,2 1,4-3,0 1,6-3,5 2,1-5,0
1,0 1,7
Mijlociu 1,1- 1,8- 2,3 - 5,5 3,1-6,5 3,6-8,0 5,1-10,0
2,0 4,0
Mare 2,1- 4,1- 5,6-8,5 6,6- 8,1 - 10,1-
5,0 7,0 10,5 12,5 16,0
• Deşertificarea şi degradarea solului este un fenomen
global care impune o abordare internaţională pentru
promovarea utilizării durabile a terenurilor.

• În acest sens a fost adoptată de 193 de membri

Convenţia Organizaţiilor Unite privind Combatarea
Deşertificării.

• Aproximativ 15% din terenurile UE sunt supuse

fenomenului de eroziune, iar 45% din solurile
europene, mai ales cele din partea de sud a
continentului, au un conţinut mai redus de materie
organică, riscând o degradare şi mai avansată.