Catehetică – cap.

I – introducere
Catehetica este disciplina Teologiei Practice care, la început, era inclusă într-o singură
catedră cu Omiletica, Liturgica și Pastorala, datorită apropiatei lor înrudiri, Omiletica și
Catehetica detașându-se de acestea în 1928 (primul titlar fiind Grigorie Cristescu).
D.p.d.v. al instruirii religioase, Catehetica a fost prezentă de la început în sistemul
învățământului religios românesc. Ca știință, însă, această disciplină este tributară, sub aspectul
terminologiei și al structurării materialului didactic, teologiei apusene – arhim. Juvenal
Ștefănelli (autorul primului tratat științific de Catehetică în literatura noastră ortodoxă)
recunoaște acest lucru. În acest tratat se menționează și că în Germania apar primele manuale de
nivel superior din acest domeniu. Dascăli români care au avut preocupări catehetice: Dumitru
Boroianu, Nicolae Terchilă, Iuliu Scriban, Nicolae Pestrescu etc.
Terminologie: Catehetul = cel care învață pe altul (învățător/dascăl); Catehumenul = cel
care învață de la altul (ucenic/elev); cateheza = lucrarea didactică a Bisericii (catehizarea în
biserică, în cadrul cultului divin sau ora de religie).
Catehetica este disciplina Teologiei Practice care se ocupă cu studiul normelor
științifice de predare a învățământului religios-educativ, care au ca scop formarea de
caractere religios-morale.
Etimologic, provine din gr. Καταχειν (a suna, a spune ceva de la loc înalt). În NT există o
diferență de nuanță între didasko și katicheo, primul însemnând predarea oricărui fel de știință, iar
al doilea a învăța despre Dumnezeu, credință etc.
Elementele de bază ale catehezei apostolice erau preluate din NT și din Tradiție. Misiunea
de catehizare a apostolilor nu implica doar aspectul didactic (adică o predare și o însușire a
doctrinei), ci și o însușire a vieții cultice și disciplinare, propriu-zis întreaga activitate misionar-
pastorală a Bisericii. Cu alte cuvinte, cateheza nu se preocupa numai de împărtășirea
cunoștințelor, ci și de integrarea aspiranților la Botez în viața liturgică prin rugaciune și post.
În primele veaacuri ale creștinismului, catehumenii erau oameni maturi, iar abia la începutul
Evului Mediu catehumenii încep să fie oameni tineri sau chiar copii. Astfel, înțelesul cuvântului
cateheză și catehumen variază de la o perioadă la alta, și în funcție de vârstă: la cei maturi și
neinițiați în viața creștină, catehizarea premerge Botezului; la cei mici, o succede. Până la
organizarea catehumenatului, ca forma instituțională de educație religioasă, cateheza se confunda
cu predica misionară.
Raportul cu Omiletica: 1. În prima fază a propovăduirii învățăturii creștine, se desfășura
predica misionară = kerigma – opera Sf. Apostoli și a unor ucenici ai lor. Ei vesteau Evanghelia
celor care încă nu auziseră de ea – astfel, iudeilor se adresau în limbaj VT, arătând că Hristos este
împlinirea profețiilor, iar păgânilor se adresau potrivit gradului de înțelegere (limbaj filosofic, sau
în contextul credințelor și tradițiilor specifice).

1
 Se cunoaște că misiunea kerigmatică a întâmpinat uneori mari obstacole, propovăduitorii
riscându-și viața. Conținutul era simplu, dar de esență: Dumnezeu Cel Unic, creator al cerului și
al pământului, veșnic și proniator; Întruparea Fiului Său, pentru mântuirea neamului omenesc;
Întemeierea împărăției lui Dumnezeu, la care sunt chemate toate neamurile, împărăție
concretizată în Biserica tuturor celor botezați.
2. Dacă cei care ascultau erau receptivi, urma catehizarea și Botezul. Kerigmei îi urma,
așadar, catehizarea propriu-zisă, făcută inițial de Sf. Apostoli și de ucenicii lor, dar care era
continuată de didascali sau învățători.
Esențial, cateheza a fost dintru început de 2 feluri: ocazională și didactică. Ocazională, când
s-a făcut într-un mod neorganizat, în locuri întâmplătoare, de către cateheți pasageri; cea Didactică
presupune un loc și un spațiu de timp bine determinate, desfășurându-se în cadrul Bisericii/școlii
catehetice, fiind susțiuntă de persoane pregătite.
3. În faza următoare, după ce catehumenii erau botezați și integrați, ei erau beneficiarii
predicii propriu-zise, fie sub forma omiliei, fie a predicii tematice, din cadrul cultului.
Concluzie: cateheza începe misiunea propovăduirii, iar omilia sau predica o completează,
o dezvoltă și o desăvârșește.
Implicații actuale: azi nu se mai poate vorbi de catehumeni în înțelesul termenului din
Biserica primară. Dar, vorbim și azi în mod curent de cateheză și catehizare – după evenimentele
din 1989, a fost posibila reintroducerea disciplinei Religie în școală, acest demers constituindu-se
într-o formă organizată de catehizare. După 1990 s-au putut organiza întruniri speciali, îndeosebi
cu tinerii dornici să învețe mai multe despre credința ortodoxă, având loc un dialog catehetic
organizat. Sunt parohii care au în programul săptămânal o zi și o oră specială consacrată catehizării
propriu-zise. În sprijinul catehizării au venit și publicațiile creștine, cărți și reviste.
Scopul de azi al catehizării nu diferă esențial de cel dintotdeauna: intruirea păstoriților cu
privire la doctrină și cult, în vederea mântuirii. Didactic vorbind, catehetica urmărește cu prioritate
formarea de caractere creștine – accentul nu cade atât pe aspectul informativ, cât mai ales pe cel
formativ!
Importanța actuală: alături de Omiletică, această disciplină valorifică întreg tezaurul
doctrinar, biblic, istoric, cultic și canonic al Bisericii, arătându-ne principiile, metodele, formele
și mijloacele prin care acest tezaur poate să ajungă în inimile credincioșilor, spre a-i convinge la
săvârșirea faptelor prin care să dobândească mântuirea.

2
 Cap. II – Mântuitorul Iisus Hristos – Catehetul Suprem
Cateheza creștină s-a născut o dată cu zorii creștinismului, avându-L întemeietor pe
Hristos, iar ca izvor fundamental Evanghelia Sa.
Slujirea învățătorească: una dintre cele 3 slujiri asumate de Mântuitorul (alături de cea
arhierească și conducătoare), este evidențiată mai pregnant de către evangheliști în raport cu
celalalte 2. El era numit în mod obișnuit Învățătorul. Calitatea de învățător era cerută în mod firesc
de caracterul doctrinar, dogmatic al creștinismului. Spre deosebire de păgânism, creștinismul este
o religie-învățătură și trebuia, în consecință, să aibă neapărat un învățător religios. Creștinismul
nu s-a mărginit la dimensiunea cultică/liturgică, ci și-a conturat o doctrină, o teologie, pe baza
învățăturilor doctrinare propovăduite de Cel mai mare Învățător.
Conținutul învățăturilor Sale: vizează realitățile veșnice: Dumnezeu, suflet, nemurire, viața
viitoare. În principal, 3 mari teme sunt conturate în slujirea Sa didactică: Dumnezeu, lume, om –
ultimele 2 fiind abordate în perspectiva veșniciei. Însă, marea temă a predicii și catehezei Sale
o constituie vestirea împărăției lui Dumnezeu.
Locul activității Sale: peste tot unde ascultătorii dovedeau receptivitate – Iudeea, Galileea
și Samaria, în case, sub cerul liber, în piețe, în sinagogi, în orice loc unde era ascultat.
Metodele catehizării Sale anticipează cele mai eficiente principii și mijloace pe care le-a
promovat pedagogia ulterioară, înclusiv cea modernă. Modul desfășurării învățământului hristic a
fost simplu, apropiat, plin de iubire și compasiune pentru cei umili, plin de demnitate și forță
spirituală.
1. Principii:
Psihologic – Mântuitorul se adaptează permanent la mentalitatea, cunoștințele și
preocupările celor cărore le vorbea;
Natural – folosind metoda inductivă, Mântuitorul învăța mai întâi cele ușor de reținut,
evidențiind cu prioritate ceea ce este esențial de rețiunit și urmat;
Intuitiv – princpiu utilizat cu precădere de Mântuitorul, în special prin rostirea parabolelor.
Rostind parabole, se folosea de diverse mijloace intuitive – acțiunile, individualizările, contrastul
etc.
Temeinic/durabil – Învățătura Sa, dublată de exemplul iubirii Lui jertfelnice, avea să
cucerească definitiv inimile ucenicilor Să;
Activ și practic – vorbește plugarilor despre semănător; pescarilor despre pescuitul minunat;
samarinencei despre Mesia Cel ce va să vină etc.
Educativ – urmărește nu doar informarea despre, ci formarea, zidirea sufletească a omului.

3
 2. Metodele sunt cele mai eficiente și azi: inductivă (parabole); deductivă (predica de pe
munte), analitică (pilda semănătorului); sintetică („fiți, dar, voi desăvârșiți...”), genetică („Eu
sunt ușa...”), experimentală (pescuirea minunată, înmulțirea pâinilor).
3. Forma didactică este atât cea povestitoare (întâlnită în special în pilde), cât și cea dialogică
(cum sunt convorbirile particulare cu Nicodim / samarineanca).
4. Moduri de învățământ: individual (Nicodim); colectiv (în fața mulțimilor) și monitorial
(când trimite pe ucenici la propovăduire).
„Cheia” impactului suprafiresc al pedagogiei Sale se datorează în primul rând puterii Sale
dumnezeiești, oferind nu o paradigmă catehetică umană, ci una divino-umană. Învățătura Sa nu
este una teoretică, ci una care se întruchipează într-un model desăvârșit, înfățișându-ni-se o
identifricare deplină între ceea ce a învățat și viața Sa. Cu alte cuvinte, a trăit pe viu învățătura
Sa.
Mesager al noii porunci („să vă iubiți unul pe altul, precum Eu v-am iubit pe voi...”),
Mântuitorul a folosit, de fapt, o singură și supremă metodă: a iubirii depline, jertfelnice. O analiză
comparativă între pedagogia Mântuitorului și a filosofilor antichității, observă că filosofii erau
promotori ai rațiunii, în detrimentul evident al sentimentelor omenești. Mântuitorul ne-a învățat
că apelul la partea emotivă a sufletului omenesc este pârghia cea mai puternică a oricărui
învățământ.
Chiar și în literatura pedagogica românească laică. Iisus Hristos a fost recunoscut în mod
constant ca Supremul Pedagog.

Cap. III – Cateheza în primele veacuri creștine

1. Cateheza Sf. Apostoli: Sf. Apostoli au continuat misiunea Sa catehetică, rânduind
episcopi, preoți și diaconi, pentru plinirea slujirii învățătorești. Factorul esențial în demersul
catehetic apostolic se leagă de o nețărmuită dragoste față de Hristos și Evanghelia Sa, dar și față
de cei cărora propovăduiau. Așa se explică râvna lor jertfelnică, știut fiind faptul că numai iubirea
totală poate determina sacrificiul.
Înarmați cu această dragoste și întăriți cu puterea Sf. Duh, Sf. Apostoli au cutreierat 3
continente (Asia, Europa și Africa), propovăduint Evanghelia și întemeind peste tot comunități
creștine. Misiunea catehetică s-a desfășurat în parte în scris (consemnată parțial în cele 27 de cărți
ale NT), în parte oral (consemnată sporadic în alte scrieri decât cele neo-testamentare).
Scopul prioritar al catehezei apostolice era pregătirea catehumenilor pentru Botez. Obiectul
catehizării: cuvântul Domnului, Sfânta Evanghelie.

4
 Metodele și formele catehizării erau adaptate corespunzător situațiilor concrete – Sf. Ap.
Pavel, în convorbirile catehetice cu iudeii folosea argumente din VT, iar cu păgânii, argumente
raționale, intuitive. Învățământul catehetic se desfășura gradat, de cele mai multe ori inductiv (de
la simplu la complex).
Râvna și tactul Sf. Ap. Pavel se vădesc, de altfel, din propria mârturisire: „Tuturor toate m-
am făcut, pentru ca-n orice chip să-i mântuiesc” (I Cor. 9, 22). Metodele și formele de catehizare
ale Sf. Ap. Pavel sunt emblematice pentru toți Apostolii și ucenicii lor.

2. Slujirea Harismaticilor: în Biserica primară au făcut misiune și profeții și didascalii, ca

purtători ai unor harisme speciale. Mărturie despre acești misionari găsim în Ep. I către Corinteni
(12, 28-29).
Dintre harismatici, cei care s-au ocupat în mod expres de catehizare au fost didascalii.
Didascalul este învățătorul propriu-zis al comunității, cel care o instruiește mai de-aproape în cele
ale credinței și moralei creștine, purtător al cunoștinței și înțelepciunii. Numai el are ca funcție
determinantă învățătura.
Misiunea apostolilor și a profeților s-a stins de timpuri, dar a didascalilor a continuat până
prin sec. V. În timp ce preoții se ocupau cu precădere de săvârșirea cultului divin, didascalii aveau
în grijă explicarea învățăturilor evanghelice propovăduite de Sf. Apostoli. Tot ei erau cei care
protejau aceste învățături de interpretări greșite.
Funcția didascalilor a fost preluată încet-încet de bărbați instruiți, care vor întemeia școli
catehetice și alte instituții de învățământ, cu binecuvântarea și sub ascultarea Bisericii.

3. Literatura catehetică în primele veacuri: pe lângă cărțile NT (care ne dau știri

importante privitoare la cateheza primelor veacuri), literatura catehetică a primelor veacuri poate
fi clasificată în 3 categorii: a. perioada Părinților Apostolici; b. perioada apologetică-
polemică; c. perioada post-apologetică.
Operele Sf. Părinți, ca o fericită completare și tâlcuire a Sf. Evanghelii, constituie temelia pe
care se zidește edificiul trainic al unui învățământ complet, care să-ți poată împlini scopul, acela
de a forma caractere religios morale, în vederea mântuirii.
a. Perioada Părinților Apostolici (scriitorii din a doua ½ a sec. I si prima ½ a sec. II, care
au fost ucenici ai Sf. Apostoli): Învățătura celor 12 Apostoli (Didahia); Epistola lui Barnaba;
Epistolele către Corinteni ale Sf. Clement Romanul; Epistolele Sf. Ignatie Teoforul; Epistola
Sf. Policarp al Smirnei; Păstorul lui Herma; Epistola către Diognet etc.

5
 Acestor scrieri li se adaugă și Constituțiile Apostolice (autor necunoscut), alcătuită din 8 cărți,
care conțin un rezumat al întregii învățături dogmatice, morale și cultice a Bisericii primare.
b. Perioada apologetico-polemică: opere ale apologeților greci: Sf. Justin Martirul și
Filosoful (Apologiile I și II, Dialogul cu Iudeul Trifon); Miltiade, Apolinarie, Teofila al
Antiohiei, Atenagora etc. + apologeți latini: Tertulian, Sf. Cirpian etc.
c. Literatura catehetică de după perioada apologetică: Pedagogul (Clement
Alexandrinul); Catehezele (Sf. Chiril al Ierusalimului), Marele cuvânt catehetic (Grigorie de
Nyssa).
Aceste 3 opere prezintă un mare interes nu numai pentru istoria catehezei, ci și pentru
învățământul religios.
Pedagogul – scrierea Sf. Clement Alexandrinul (sec. II-III) se adresează catehumenilor din
Alexandria, în sânul cărora se strecuraseră niște deprinderi păgâne. Este compusă din 3 cărți și se
încheie cu un imn de slăvire a Mântuitorului. De fapt, El este Pedagogul Suprem. În cap. VIII,
Clement propune și o „definiție” a Pedagogiei creștine: Pedagogia este credință în Dumnezeu;
este învățătură a slujirii lui Dumnezeu; este instruirea spre cunoașterea adevărului; este viețuire
dreaptă, care duce la cer.
Catehezele Sf. Chiril al Ierusalimului – constituie și azi un izvor deosebit de prețios pentru
Catehetica creștină. Sunt în număr de 24: Procateheza, 18 cateheze către catehumeni și 5 cateheze
mistagogice, adresate celor de curând botezați (neofiților). Procateheza este un prolog al
catehezelor, în care se dau sfaturi celor care voiesc să intre în creștinism. Catehezele tratează
despre pocăință, Botez, credință, Simbolul credinței, Dumnezeu, Hristos, Cruce, Înviere etc.
Catehezele mistagogice 1 și 2 explică ritualul Botezului, 3 despre Mirungere, 4 Sf. Euharistie și 5
momentele importante din Sf. Liturghie și simbolismul lor.
Marele Cuvânt Catehetic al Sf. Grigorie de Nyssa este cea mai importantă lucrare a sa.
Scrisă în 385, lucrarea cuprinde 40 de capitole și are mai mult conținut dogmatic, fiind adresată
dascălilor creștini din acea vreme. Scrierea este structurată în 3 părți, precedate de un prolog în
care vorbește despre rolul pe care îl are cateheza. Prima parte tratează despre Sf. Treime, a doua
despre păcat, întrupare și mântuirea prin Hristos; a treia despre Botez și Euharistie.
În Apus: Sf. Niceta de Remesiana – Catehismul, sau 6 cărticele de învățătură – cuprinde
învățături pentru candidații la Botez. Între preocupările principale se numără combaterea
păgânismului, a politeismului, ocultismului și astrologiei.
Fericitul Augustin – Despre trebuința de a-i învăța pe cei simpli (scrisă în anul 400),
în 27 de capitole și adresată unui diacon din Cartagina (diac. Deogratias), pentru a-i fi îndrumar
în lucrarea lui de catehizare. Această lucrarea este considerată primul manual de catehetică al
Bisericii primare apusene, după cum Pedagogul lui Clement Alexandrinul este socotit primul
manual de catehetică din Orient.

6
 Este structurat în 3 părți: prima tratează despre materia învățământului catehetic, a doua
despre procedeele adecvate învățământului, iar a treia despre ținuta catehetului.

4. Catehumenatul: apare începând cu a 2a ½ a sec. II – V, perioadă în care, sub formă

organizată, s-a desfășurat catehizarea iudeilor și a păgânilor în scopul încreștinării. Primele dovezi
despre organizarea catehumentaului le avem în jurul anului 150, în scrierile Sf. Justin Martirul și
Filosoful (Apologia I). Observăm că înainte de baia Botezului, avea loc un anumit instructaj, fiind
învățați să se roage, să postească etc., iar după „baie” se numeau „luminați”.
Instrucția catehetică, aflăm tot de la Justin Martirul, era asigurată de cateheți. Iar catehumenii
au fost împărțiți inițial în 2 categorii: cei instruiți elementar și înaintații.
Conținutul instruirii îl constituia învățătura de bază a Bisericii, cuprinsă îndeosebi în
Simbolurile de Credință.
Durata catehumentaului a crescut progresiv (aflăm din Constituțiile Apostolice): 3 luni, 1
an, 2, 3.
Treptele catehumenatului erau 3: ascultătorii (participau la Sf. Liturghie până la „Câți
sunteți chemați...”); îngenunchetorii – catehumeni mai avansați (participau până la Heruvic);
luminații – catehumaenii înscriși deja pe listele pentru Botez, cu 40 de zile înaintea Sf. Paști.
Inițial, Botezul se săvârșea numai în sâmbăta Paștilor. Noii botezați se numeau „luminați”
sau „neofiți” și umblau îmbrăcați într-o haină albă toată Săptămâna Luminată. Ca o reminescență
(și dovadă) a acestui fapt este cântarea la Liturghie „Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați
și-mbrăcat”, în loc de Trisaghion.

Cap. IV – ŞCOLILE CATEHETICE

ALEXANDRIA
În acest centru vestit al antichităţii s-a aflat Sf. Marcu, unul din cei 70 de apostoli, autor al
Evangheliei a II-a, despre care Eusebiu de Cezareea ne spune că a fost cel dintâi trimis să predice
Evanghelia în Egipt şi că tot el a întemeiat acolo primele biserici şi a evanghelizat Alexandria,
ştire preluată probabil de la Dionisie, episcopul Alexandriei.
Dupa ce a fost evanghelizata, in Alexandria s-a deschis, pe la jumătatea sec. II, o importantă
şcoală catehetică, al cărei prim conducător a fost Panten (pe la anul 180). După Panten, cei mai
valoroşi cateheţi au fost Clement Alexandrinul (150-217) şi Origen (185-245).
Şcoala este cunoscută sub nume diferite: şcoala cuvintelor sau învăţăturilor sacre, şcoala
catehizării, adunarea (pentru învăţătură) a credincioşilor sau Şcoala din Alexandria.

7
 Metoda principală de interpretare în această şcoală este cea alegorică (o tendinţă mistică
de abordare a textelor sfinte).
La început această şcoală nu a fost întreţinută de Biserică, ci prin mijloace particulare. Însă
erudiţia profesorilor alexandrini avea să se răsfrângă benefic asupra prestigiului şcolii, în special
prin studierea şi interpretarea Sfintei Scripturi.
De la Clement Alexandrinul ne-au rămas 3 lucrări mai importante: Pedagogul, Protrepticul
şi Stromatele. Dintre acestea, în ceea ce priveşte Catehetica, cel mai mult ne interesează
Pedagogul, care este considerat primul tratat ştiinţific de pedagogie, din care s-a alimentat tradiţia
creştină privind educaţia în toate timpurile.
Clement urmărea întemeierea unei ştiinţe creştine care să contracareze şi să învingă orgoliul
“ştiinţei” păgâne. El nu respinge filozofia păgână, apreciază ştiinţa în general, însă pe cea creştină
în mod cu totul special, pe care o consideră, de fapt, prima treaptă a mântuirii.
Origen s-a impus posterităţii în domeniul doctrinar-catehetic în special prin lucrarea Despre
Principii, adică ,,Despre Începuturi”, în 4 cărţi, în care se ocupă cu învăţătura creştină despre:
Sfânta Treime, îngeri, lume, om, suflet, înviere, libertate, Sfintele Scripturi, etc. El a fost considerat
cel mai popular catehet al sec. III. Scopul lucrării „Despre Principii”, este mărturisit de Origen
însuşi: explicarea pentru credinciosi, în mod raţional, a principiilor de credinţă, dar şi un răspuns
împotriva ereticilor care mereu ii provoacă pe crestini la discuţii neplăcute. In acea perioada,
Origen, pentru a putea trăi, vindea manuscrise ale unor autori profani pe care le poseda, sau dădea
lecţii particulare.

ANTIOHIA
Antiohia - capitala provinciei romane Siria, în care, după moartea martirică a Sf. Arhidiacon
Ştefan de la Ierusalim, s-au refugiat mulţi dintre creştinii de aici de teama represaliilor. Aici va
propovădui şi Sf. Apostol Pavel împreună cu Barnaba (Fapte 11, 26) şi cu alţi “prooroci şi
învăţători” (Fapte 13, 1). În Antiohia ucenicii lui Hristos s-au numit prima oară creştini (Fapte
11, 26-27).
Aici va fiinţa o puternică şcoală catehetică, cei mai de seamă reprezentanţi ai ei fiind Lucian
de Samosata (preot martir), Diodor de Tars şi Sf. Ioan Gură de Aur († 407).
Linia prioritară de interpretare a Sfintei Scripturi a fost cea literală, sau istorico-
gramaticală, cum se poate observa foarte bine îndeosebi la Sf. Ioan Gură de Aur, reprezentantul
cel mai renumit al acestei şcoli.
Opinii cu privire la educaţie aflăm în mai toate predicile Sf. Ioan Gură de Aur (în special
omilii), dar cele mai accentuate convingeri pedagogice le găsim în “Despre gloria deşartă şi cum
trebuie să crească părinţii pe copii”.

8
 Sf. Ioan Gură de Aur, hirotonit preot în Antiohia în 386 de către episcopul Flavian, avea
calitatea de predicator al catedralei episcopale (386-398), funcţie care includea şi sarcina de a
pregăti catehumeni pentru primirea Botezului, lucrare ce se făcea, de regulă, în timpul Postului
Paştilor. Astfel Sf. Ioan a rostit o serie de cateheze baptismale, dintre care din nefericire ni s-au
păstrat foarte puţine.
Referitor la catehumenat, găsim date remarcabile în cele 12 cateheze baptismale, dintre care
cele mai relevante sunt a doua şi a treia (în ele se descriu cel mai explicit ritualul botezului),
traduse şi editate alături de alte 6 de Antoine Wenger, în cunoscuta colecţie Sources chrétiennes.
In prima cateheză, „Către cei ce urmează a fi luminaţi”, evenimentul unic al Botezului este
comparat cu o nuntă, la care Mirele este Hristos, iar mireasa viitorul creştin.
În general, învăţătura catehetică hrisostomică poartă pecetea personalităţii marelui orator,
orientată mai mult spre eforturile ascetice şi progresul în virtute decât spre speculaţia asupra
învăţăturilor de credinţă.
De cetatea Antiohiei se leagă şi numele lui Teodor de Mopsuestia (†428), de la care s-au
păstrat 16 omilii catehetice. Cu toate că în urma acuzaţiilor de nestorianism, Teodor a fost
condamnat de Sinodul V ecumenic (533 – Constantinopol), acesta rămâne un nume de referinţă
pentru şcoala antiohiană şi deşi cele mai multe dintre lucrări i-au fost distruse, s-au mai pastrat
destule printre care si omiliile catehetice (în traducere siriacă), rostite pe când era preot în
Antiohia. El fusese foarte apropiat şi de Sf. Ioan Gură de Aur, pe care îl apără energic în faţa
adversarilor. Pentru merite reale a fost ales episcop de Mopsuestia, în Cilicia (392), păstorind aici
până la moarte. Primele 10 omilii catehetice sunt comentarii la Simbolul de credinţă, analoage cu
cele ale Sf. Chiril al Ierusalimului. Sunt urmate, apoi, de o cateheză la Tatăl nostru, apoi de 5
mistagogice: două despre Botez, una asupra Mirungerii, două despre Euharistie.
IERUSALIM
Nu se cunosc anii de început ai şcolii catehetice din această cetate. Abia în sec. IV ne este
cunoscută activitatea ei, datorită Sf. Chiril al Ierusalimului, care în anii 347-348 şi-a rostit aici
celebrele sale cateheze.
CEZAREEA PALESTINEI
Începuturile acestei şcoli se leagă de numele lui Origen, care, în urma unor neînţelegeri cu
episcopul Demetrius din Alexandria, se refugiază aici. Între elevii săi se numără Pamfil, Sf.
Grigorie de Nazianz şi Eusebiu de Cezareea. Sf. Grigorie de Nazianz lasă posterităţii, între alte
opere, Cele cinci cuvântări teologice, care au o mare importanţă catehetică. Pamfil a înzestrat
această şcoală cu o bibliotecă impresionantă. Eusebiu s-a bucurat de prestigiu, fiind considerat cel
mai învăţat episcop al Cezareii Palestinei, căruia istoria bisericească îi datorează atât de mult
pentru informaţiile din primele secole ale creştinismului.

9
 Cap. IX. MIJLOACE PRACTICE DE CATEHIZARE ÎN BISERICĂ. CÂTEVA
CONSTATĂRI ŞI PROPUNERI
Preliminarii. Catehizarea este necesară de pentru toate vârstele de credincioşi, mai ales cu
privire la cunoaşterea şi aprofundarea doctrinei ortodoxe (este vorba despre luminarea credinţei în
punctele ei principale, explicarea simbolurilor cultului divin, public şi particular, pentru o
participare mai activă la săvârşirea lui).
Din diverse motive, creştinii noştri acordă, în general, puţin timp preocupărilor religioase.
Cei mai mulţi se limitează la frecventarea bisericii, mai mult sau mai puţin consecventă. Cu mici
exceptii, mulţi dintre ei nu au o credinţă luminată. Spre exemplu, sunt puţini cei care au citit
integral Sfânta Scriptură, iar marea majoritate nu cunoaşte, măcar în linii mari, înţelesurile Sf.
Liturghii, ca să nu mai vorbim despre al celorlalte slujbe. În aceste condiţii superstiţiile de tot
felul proliferează în voie, iar fenomenele „paranormale” (radiestezia, bioenergia, cristaloterapia,
practicile yoga etc.) câştigă tot mai mulţi aderenţi.
Mulţi dintre creştinii noştri sunt victimele superstiţiilor, ale sectelor mai vechi şi mai noi, ale
fenomenelor paranormale, din cauza ignoranţei în materie de credinţă, ignoranţă explicabilă, atat
prin lipsa personală de preocupări, cat si prin lipsa unei catehizări sistematice din partea slujitorilor
Bisericii.
1. CATEHEZA. În fiecare parohie, în afară de duminici şi sărbători, se oficiază slujbe pentru
zilele de rând, în cele mai multe cazuri miercurea, vinerea şi sâmbătă seara. De obicei se săvârşesc
acatiste, diverse sfinţiri (ale apei, icoanelor etc.), Taina Sf. Maslu şi vecernii, slujbe la care se
poate adăuga, la sfârşit, o scurtă cateheză. O astfel de cateheză nu trebuie să depăşească "timpul
psihologic". Se recomandă, în principiu, să fie cât se poate de scurtă, pentru a nu avea efectul
contrar celui scontat, în general, în jur de 10 minute. Uneori şi 5 minute este mult: dacă slujba a
fost mai lungă, dacă este foarte cald, sau foarte frig, dacă tema (sau modul de abordare al ei) nu
declanşează interesul ascultătorilor, etc. Alteori, când simţim că credincioşii sunt predispuşi la
explicaţii mai detaliate, "timpul psihologic" se poate prelungi, în directă proporţionalitate cu
interesul sesizat.
Se impune, astfel, o întreită adaptare: la auditoriu, la conţinutul catehezei şi la persoana
însăşi a vorbitorului.
a) Adptarea la auditoriu se realizeaza cunoscându-le capacitatea de înţelegere, măsura
dorinţei de cunoaştere şi limitele răbdării. Auditoriul catehezelor din biserică este întotdeauna
variat, alcătuit din credincioşi de vârste şi preocupări diferite, ceea ce impune un nivel mediu de
expunere al învăţăturilor, preferabil într-un limbaj cât se poate de simplu.
b) Adaptarea la conţinutul catehezei, adică proporţional cu gradul de dificultate al
subiectului respectiv. Conţinutul catehezelor se va orienta după trebuinţele sufleteşti ale
credincioşilor din parohia respectivă.

10
 Preotul alege tematica, avand în vedere principalele subiecte ale doctrinei ortodoxe,
semnificaţia (simbolismul) actelor de cult, punctele de credinţă interpretate greşit de către
protestanţi şi neoprotestanţi.
Pentru prima categorie pot fi subiecte ale catehezei: dogma Sfintei Treimi; Revelaţia
dumnezeiască; Sfânta Scriptură; Sfânta Tradiţie; crearea lumii văzute şi nevăzute; providenţă;
înviere; mântuire; judecată; post şi rugăciune, etc.
Din categoria catehezelor liturgice, pot fi subiecte ale catehezei: simbolismul Sfintei
Liturghii (aprox. 3 cateheze succesive); simbolismul Vecerniei; simbolismul Utreniei;
simbolismul Sfintelor taine; simbolismul Ierurgiilor, etc.
Dintre subiectele controversate interconfesional, pot fi subiecte ale catehezei: Sfânta Tradiţie;
Sfintele Taine (o cateheză generală + câte una pentru fiecare, separat); cultul Maicii Domnului;
cultul Sfinţilor; cultul Sfintelor Moaşte; cultul Sfintei Cruci; harul divin, etc.
La acestea se pot adauga subiecte impuse de vremurile actuale: radiestezia, bioenergia,
bioterapia, cristaloterapia şi problemele de "bioetică" (clonarea, fecundarea in vitro, transplantul
de organe, eutanasia, etc.).
Succesiunea subiectelor va avea o anumită logică pe parcursul unui an liturgic, fiind grupate
pe categorii, ori cicluri care, periodic (la 2-3 ani), se pot repeta şi împrospăta cu elemente noi.
În afară de temele enumerate mai sus, preotul poate aborda catehizarea şi sub forma unor
mici cuvântări conjuncturale (scurte pareneze, de exemplu). Bunăoară, după o slujba unui acatist,
poate face comentariul unui icos sau al unui condac, extrăgând anumite învăţături religios-morale.
Ca o concluzie, iese in evidenţă marea importanţă a unei cateheze, oricât de scurtă, la orice
fel de slujbă de peste săptămână. La aceste cateheze se poate declanşa şi un mic dialog cu
credinciosii, cei prezenţi putand fi invitaţi să pună o întrebare - două, la care preotul va răspunde
scurt.
c) Adaptarea la persoana noastră însăşi, ca învăţători, cunoscându-ne propriile puteri,
cunoştinţe, limite, dexteritate în exprimare, nivelul experienţei, etc.
2. DIALOGUL SĂPTĂMÂNAL. Deoarece la o cateheză programată după o slujbă nu se
poate desfăşura un dialog întotdeauna eficient, este nevoie ca cel puţin o dată pe săptămână să aibă
loc în biserică, după o slujbă (de ex: sfinţirea apei - agheasma mică, vecernii mici, sfinţirea
icoanelor), o întâlnire specială, prestabilită în acest scop. Dupa miruit, cu cei care doresc să rămână
la dialog, se aşează în jurul unei mese şi stau de vorbă. Nu mai mult, însă, de o oră! Participanţii
ştiu că, după slujbă, mai sunt reţinuţi doar o singură oră, atât cât este programat, nu mai mult, fapt
de mare importanţă psihologică dar şi fizică (mai ales pentru cei care locuiesc departe). La sfârşit
se face o mică rugăciune (de obicei, Cuvine-se cu adevărat), iar cu cei doritori de a pune întrebări
suplimentare se mai rămâne, atât cât este nevoie.

11
 Dialogul propriu-zis se poate desfăşura şi fără o anumită tematică, lăsând pe cei prezenţi să
pună ad-hoc întrebările ce-i frământă, iar preotul să răspundă pe rând la ele. Din experienţă, rezultă
că întâlnirea pentru dialog este mult mai eficientă dacă tematica a fost stabilită anterior.
Modul in care se pot organiza lucrurile:
- se programează citirea sistematică a Bibliei, fiind recomandabil a se începe cu Noul
Testament, pentru că Vechiul Testament este mai greu de parcurs pentru începători, după care se
vor parcurge cu mai mare eficienţă paginile Vechiului Testament. Practic, fiecare participant va
citi acasă cu atenţie câte 10 capitole, iar în săptămâna următoare se comentează cele citite,
credincioşii pun întrebări, sau li se pun întrebări, preotul răspunde, explică, iar cu timpul
răspunsurile şi explicaţiile vor veni chiar din partea lor, mai ales a unora cu preocupări mai intense.
Apoi se iau ca temă alte 10 capitole ş. a. m. d. După câteva întâlniri, preotul poate îndemna pe cei
prezenţi să se ofere pentru a prezenta ora următoare un rezumat al celor citite, iar preotul va fi,
astfel, un „moderator” care va interveni doar atunci când se impune. Idealul este ca participanţii
să fie în stare singuri să interpreteze d.p.d.v. ortodox textele biblice, pentru ca în eventuale
confruntări cu sectarii să nu fie puşi în inferioritate;
- o altă fază a dialogului presupune lecturarea Catehismului, pentru ca credincioşii să fie
familiarizaţi cu principalele puncte ale doctrinei ortodoxe. Şi din Catehism se pot da „teme pentru
acasă”. Credincioşii trebuie să fie cooptaţi în procesul de catehizare, să pregătească lecţii, să le
expună, să răspundă ei înşişi măcar la întrebările mai uşoare etc.
- în etapa următoare se poate trece la parcurgerea unui manual de Dogmatică, pentru început
de nivel mediu, fapt care permite aprofundarea şi fixarea cunoştinţelor de Catehism.
- între alte obiective ale dialogului trebuie să mai figureze: anumite capitole din Istoria
Bisericească Universală şi românească; teme liturgice cu explicarea simbolismelor slujbelor
principale; teme misionare, cu dezbaterea acelor învăţături controversate cu; alte subiecte cerute
de contextul religios, cultural, social, chiar economic şi politic, în măsura în care acestea implică
educaţia religioasă, morală şi civică.
Pentru a se elimina pericolul rutinei, al plictiselii şi al saturaţiei, ora de "dialog biblic" se va
structura astfel :
1. Rugăciunea (Împărate ceresc, Tatăl nostru, sau altceva potrivit), după care toţi cei
prezenţi iau loc;
2. Preotul face o mică introducere, aprox. 5 minute, reamintind celor prezenţi ce s-a discutat
ora trecută, sau făcând un scurt comentariu asupra unor evenimente religioase majore petrecute
în acea săptămână, în ţară sau străinătate;
3. Credinciosul rânduit prezintă "tema", în aprox. 15 minute;

12
 4. Cei de faţă pun întrebări, la care încearcă să răspundă mai întâi cel care a pregătit tema,
sau altcineva dintre participanţi, iar acolo unde ei se poticnesc intervine preotul;
5. Ultimul sfert de oră al întâlnirii este bine să fie rezervat întrebărilor de ordin general, pe
teme religioase, fără a se exclude, însă, mici dezbateri pe teme culturale, sociale, economice,
chiar politice (când ele se interferează cu problemele religioase);
6. În ultimele 2-3 minute ale orei se fixează tema şi prezentatorul ei pentru data viitoare;
7. Se face o rugăciune de încheiere sau se cântă ceva.
Se poate întâmpla uneori ca discuţiile să depăşească 60 de minute, însă aceasta va trebui să
fie o excepţie. Periodic, este bine ca la aceste dialoguri să fie invitată o personalitate din afara
parohiei (un profesor de teologie, un duhovnic mai îmbunătăţit, chiar un laic - specialist într-o
problemă care-i interesează pe enoriaşi) pentru ca dialogul să arate, astfel, deschidere faţă de
experienţele altora. Anumite teme discutate la acest dialog pot fi prezentate în sinteză în paginile
Buletinului parohial.
3. BIBLIOTECA PAROHIALĂ. În prezent nu se mai poate concepe catehizare fără o
lectură minimă din partea credincioşilor. La oraş credincioşii au condiţii mai prielnice în acest
scop, dar şi creştinii de la sate trebuie să citească măcar Sfânta Scriptură, dacă nu şi alte cărţi de
căpătâi ale creştinului, ca de pildă Catehismul, Vieţile Sfinţilor, etc. Întrucat s-au înmulţit foarte
mult cărţile eterodoxe, pe care sectarii le împart gratuit, peste tot: pe stradă, în parcuri, în pieţe, în
cutiile poştale, etc, trebuie să-i ajutăm pe creştinii noştri să citească literatură ortodoxă, căci altfel
o vor citi numai pe cea sectară şi vor risca să ia de bună învăţătura greşită. Cum mulţi dintre
creştinii noştri nu au posibilităţi să cumpere cărţi ortodoxe, soluţia salvatoare este înfiinţarea de
mici biblioteci parohiale, care să funcţioneze cu scopul de a împrumuta cărţile solicitate. Acest
procedeu nu poate fi considerat nou, insă noutatea poate consta in aceea că biblioteca trebuie să
fie amenajată în interiorul Sfântului Lăcaş, pentru a fi la îndemâna tuturor. Biblioteca reprezintă
un sprijin direct şi permanent pentru dialogul cu credincioşii, atât prin sporirea cunoştinţelor
teologice, cât şi ca bază de discuţii asupra unor cărţi, autori, teme, etc.
4. BULETINUL PAROHIAL este un mijloc de catehizare deosebit de eficient, atât pentru
creştinii participanţi la Sfintele Slujbe, cât şi pentru cei care, din diferite motive, nu pot veni la
biserică, dar se pot bucura de citirea unui cuvânt ziditor şi pot fi beneficiarii unor îndrumări
liturgice. De asemenea, prin intermediul buletinului parohial, enoriaşii pot fi ţinuţi la curent cu
anumite probleme administrative, cu programul slujbelor şi cu alte ştiri de interes general.
Buletinul parohial oferă sprijin misionar si este o pavăză bună împotriva colportajului sectar. Dacă
nu vom pune noi, ortodocşii, în mâinile credincioşilor noştri măcar o publicaţie cu învăţătura cea
mântuitoare, le vor pune sectarii foile şi broşurelele lor pline de otravă ucigătoare de suflete. Prin
diverşi credincioşi, buletinul se răspândeşte nu numai în parohie, ci mult în afara ei, în toate
colţurile Bucureştiului şi ale ţării, trecând chiar graniţele ei în Europa şi pe alte continente...

13
 Cheia reuşitei constă în închegarea unui colectiv redacţional conştiincios, cu pregătire de
nivel universitar şi cunoscător al realităţilor din parohie. Sacrificiul de timp şi bani nu este prea
mare, astfel că orice parohie, chiar cu posibilităţi materiale mai modeste, poate să întreprindă acest
demers. Buletinul parohial este şi un mijloc eficient de sensibilizare a cititorilor pentru a sprijini
material biserica, mai ales în cazurile în care se derulează lucrări de reparaţii, pictură, restaurări,
etc. Dar cel mai mare câştig al lucrării acestei foi parohiale este stimularea unui mai mare
ataşament al credincioşilor faţă de biserica respectivă, o dată cu sporirea numărului
participanţilor la sfintele slujbe. Există cazuri de creştini care numai după ce au citit un număr al
buletinului au venit la biserică, să vadă cum se desfăşoară o slujbă, să cunoască preoţii care au
scris materialele publicate, etc., si, plăcându-le atmosfera, s-au ataşat cu totul de sfântul lăcaş. Prin
intermediul buletinului, preotul apare în faţa credincioşilor şi în postura unui om care scrie. Pe
prima pagină este bine să se publice un cuvânt pastoral, legat de o anumită sărbătoare, cuvânt ce
constituie propriu-zis nucleul unei predici pentru sărbătoarea respectivă. În câţiva ani, preotul
poate avea un număr apreciabil de predici publicate, iar pe lângă predici, preotul poate publica
mici eseuri pe teme religioase şi cultural-educaţionale, poezii, scurte comentarii asupra
evenimentelor mai importante, cu prioritate din câmpul religios, etc. Alături de preot, enoriaşi ai
parohiei respective pot contribui cu diferite materiale, care se înscriu pe linia misionar-pastorală.
Este bine ca preotul să coopteze cât mai mulţi colaboratori, întrucât buletinul trebuie să-şi păstreze
cât mai mult posibil caracterul parohial, deschis tuturor enoriaşilor. Astfel, este recomandat ca
preotul să nu-şi asume niciodată singur responsabilitatea editării, insă niciun material nu va fi
publicat fără ştirea sa, pentru că el răspunde pentru tot ceea ce se întâmplă în cadrul parohiei.
Pentru a preîntâmpina orice fel de neplăceri, se recomandă ca editarea buletinului să nu înceapă
fără binecuvântarea chiriarhului locului.
Concluzii. Pe langă cele câteva mijloace de catehizare ce pot fi utilizate în biserică,
catehizarea se mai poate face în şcoală, în familie sau alte locuri. Familia şi şcoala sunt factori
esenţiali ai educaţiei religioase. Dintre cele 4 mijloace propuse mai sus, primele două (cateheza şi
dialogul) se pot realiza doar în interiorul sfântului lăcaş, dar ultimele două (biblioteca şi buletinul
parohial) pot depăşi spaţiul propriu-zis al bisericii, biblioteca si redactia Buletinului putand
funcţiona şi într-o cameră a casei parohiale de lângă biserică (ele au fost incluse în lista mijloacelor
„din biserică” pentru că lucrarea lor se raportează mai mult la cei care trec pragul ei).
În sfârşit, facem menţiunea că este recomandabil ca cele 4 mijloace prezentate aici să fie
utilizate chiar de la începutul pastoraţiei, căci, procedând aşa, preotul începător va dovedi de la
inceput vocaţie autentică, întrucât astăzi nu se mai poate face pastoraţie doar prin săvârşirea
slujbelor tradiţionale, sau cu "ceaslovul şi molitvelnicul", după expresia mitropolitului Antonie al
Ardealului. Dacă preoţii ortodocşi nu vor utiliza aceste mijloace (şi altele asemenea), le vor utiliza
sectarii şi neo-sectarii. De aceea, este recomandat ca preoţii tineri să se sfătuiasca cu cei mai în
vârstă pentru împlinirea corespunzătoare a mandatului sacerdotal încredinţat lor de Mântuitorul
Iisus Hristos: "Mergând, învăţaţi..." (Mt. 28, 19).

14
 Cap. X. REDACTAREA ŞI PREZENTAREA CATEHEZEI. REPERE TEORETICE,
METODICE ŞI PRACTICE
1. ETAPELE REDACTĂRII ŞI PREZENTĂRII CATEHEZEI
Redactarea şi prezentarea catehezei implică parcurgerea unor etape obligatorii care se
aseamănă foarte mult cu cele care trebuie parcurse pentru întocmirea şi susţinerea predicii,
preluate din Retorica latină: inventio (adunarea materialului), dispositio (aranjarea lui), elocutio
(grija pentru limbaj şi stil), memoria (asimilarea, memorarea), actio (grija pentru gestică,
mimică, atitudini).
a) Inventio (inventio-ire = descoperire) - presupune găsirea şi adunarea materialului în
legătură cu tema ce urmează a fi tratată. În acelaşi timp, "inventio" presupune şi explorarea
propriei memorii, pentru valorificarea unor cunoştinţe acumulate în timp. D.p.d.v. practic, în
această etapă, recomandăm 3 mijloace speciale care pot asigura originalitatea catehezei: o
rugăciune pentru începutul lucrului; meditarea asupra temei şi modalităţii de lucru; încercarea de
a schiţa un plan scris, fără a consulta vreo sursă de inspiraţie.
Rugăciunea face ca redactarea catehezei să se desfăşoare într-o atmosferă harică. Meditarea
sau cugetarea profundă asupra temei va antrena întreaga fiinţă în perspectiva redactării. Cateheza
nu e doar lucrarea noastră, ci mai ales lucrarea lui Dumnezeu. Cateheza e sinergică, divino-umană:
împreună-lucrarea omului cu Dumnezeu. Schiţa personală (cu formularea temei, a ideilor,
argumentelor, digresiunilor, etc.) va fi determinantă în asigurarea originalităţii.
Etapei „meditaţiei” îi vom consacra, de obicei, un spaţiu mai mare de timp. De ex: pentru o
cateheză săptămânală începem să ne facem planuri în minte cu 5-6 zile înaintea susţinerii efective,
frământând teme, idei, gândindu-ne la eventuale actualizări, vom renunţa poate la unele idei, vom
adăuga altele, vom reveni asupra unora, etc. Dacă ne vom inspira şi vom copia de la alţii, nu vom
mai avem mai nimic original în cateheza respectivă. După fixarea propriilor idei şi intenţii, vom
recurge la sursele de folos, având în vedere cu prioritate Sf. Scriptură şi Sfinţii Părinţi.
„Schiţa personală” are ca avantaje faptul că preotul (catehetul) are sentimentul stăpânirii
temei şi conştientizează limitele în care va face munca de documentare. Apoi, materialul va fi
adunat sub forma fişelor, a notiţelor, sau prin aşezarea de semne în cărţile pe care le vom utiliza.
b) Dispositio (dispositio-onis = orânduire, aranjare) înseamnă operaţia de repartizare a
materialelor potrivit momentelor logico-psihologice ale catehezei (în planul ei propriu-zis).
Ordinea acestor momente corespunde într-o anumită măsură cu momentele din retorica greco-
romană: exordium = partea introductivă; narratio = istorisirea faptelor; divisio = analizarea
faptelor şi ideilor; argumentatio = prezentarea temeiurilor pentru susţinerea celor expuse şi pentru
respingerea argumentelor adversarului (sectanţi, eretici, etc.); digressio = utilizarea ilustraţiilor în
legătură cu tema, care au darul de a „rupe” monotonia expunerii, de a crea un binevenit „respiro”
pentru ascultători şi pentru vorbitor; peroratio = partea finală a expunerii, presupune o anumită
fermitate, vehemenţă, puţin patos, în scopul de a fi cât mai convingător;

15
 c) Elocutio (elocutio-onis = exprimare, fel de exprimare, stil) este etapa în care vorbitorul
se va îngriji de stilul cuvântării, sub aspectul corectitudinii gramaticale şi al frumuseţii de
exprimare. Limbajul trebuie sa fie potrivit conţinutului catehezei şi cadrului în care se desfăşoară,
adică un limbaj teologic, bisericesc, liturgic ş.a.
După ce am repartizat materialele la locul potrivit în cadrul planului, redactarea efectivă a
catehezei o vom face într-un limbaj corect gramatical şi într-un stil cât mai frumos, plăcut şi
convingător. Cateheza trebuie scrisă în totalitate, mai ales de către începători. Daca ea nu va fi
scrisă în întregime, este de neapărată nevoie să se alcătuiască măcar un plan mai dezvoltat. La
folosirea materialului trebuie să ne ferim pe cât posibil de copiere (plagiat!). Acest material cules
trebuie în aşa fel prelucrat astfel încât să avem sentimentul că predica şi cateheza întocmită este a
noastră. Cu timpul vom folosi tot mai puţin sau deloc materiale de împrumut (exceptând textele
scripturistice şi patristice), ideile, frazele şi cuvintele altora, iar cateheza va deveni cu adevarat
un act de creaţie personală, nu de compilaţie.
Etapa „elocutio” implică întregul efort stilistic al catehetului. Stilul catehezei are, in esenţă,
un fond comun, dar are şi anumite particularităţi, de la vorbitor la vorbitor, potrivit
temperamentului, capacităţii, stărilor sufleteşti şi mai ales talentului oratoric.
D.p.d.v. omiletic şi catehetic, stilul poate fi analizat sub 3 aspecte: gramatical, literar şi
bisericesc.
- aspectul gramatical (sau literal, ad litteram), înseamnă respectarea regulilor de bază ale
limbii d.p.d.v. fonetic, morfologic, sintactic, lingvistic şi semantic. Principalele calităţi ale stilului
gramatical sunt: corectitudinea, puritatea, precizia, claritatea, fineţea şi armonia stilistică;
- aspectul literar, adică vorbirea figurată, care implică următoarea clasificare:
i) figuri stilistice de cuvinte (numite şi „tropi”), precum epitetul, comparaţia, metafora,
alegoria, personificarea, hiperbola, etc.
ii) figuri stilistice retorice: inversiunea, repetiţia, interogaţia retorică, invocaţia retorică,
antiteza, gradaţia, eufemismul, reticenţa, concesia, antilogia (sau paradoxul), exclamaţia etc.;
- aspectul bisericesc, adică stilul limbii „vechilor cazanii”, armonizat lexicului actual. Este,
de fapt, stilul liturgic al sfintelor slujbe. Cum predica şi cateheza sunt considerate acte liturgice,
stilul trebuie să fie acelaşi. Nu trebuie pierdută dulceaţa şi frumuseţea limbii noastre de dragul
modernismului şi al neologismelor. Dacă în antichitate oratoria (sau Retorica) era considerată o
artă, deşi ea se axa cel mai adesea pe discursurile avocaţilor în tribunale, cu atât mai mult predica
creştină: ea este, trebuie să fie mereu operă de artă, o mostră a vorbirii îngrijite, inteligente,
pătrunzătoare. Insă, în predică şi cateheză nu facem artă pentru artă, ci artă pentru a-i
convinge pe ascultători la săvârşirea faptelor bune în vederea mântuirii. Pe scurt, artă pentru
mântuire.

16
 De aceea, nu vom utiliza figurile stilistice de dragul stilului, ci pentru a transmite la modul
optim adevărurile de credinţă. La Amvon trebuie să se vorbească altfel decât prin ziare, la
televizor, la radio, pe stradă, la piaţă, etc. Sau, cum foarte bine s-a spus, predicatorii creştini
trebuie să rămână oratori ai Amvonului, nu ai forului.
Pe de altă parte, sfinţenia adevărurilor evanghelice nu poate fi exprimată decât prin cuvinte
curate, bisericeşti, ferite de banalităţi, vulgaritate, dezacorduri şi cacofonii. Stilul omiletic şi
catehetic autentic este cel bisericesc, care valorifică atat dulcea limbă a trecutului, cat şi tot ce este
frumos şi convingător din stilurile exprimării obişnuite: gramatical, literar, etc.
d) Memoria presupune efortul de memorare pe care catehetul trebuie să-l facă pentru a face
o expunere liberă. Memorarea nu se va face mecanic, cuvânt cu cuvânt, ci se vor reţine toate ideile
importante, inclusiv succesiunea lor. În acest scop de mare ajutor va fi planul catehezei, iar
fidelitatea memorării va depinde în mare măsură de caracterul logic al acestui plan.
e) Actio cuprinde toate mijloacele catehetului prin care expune cateheza: vocea
(pronunţarea), gestica, mimica, ţinuta vestimentară etc.
Astfel, vocea, impreună cu pronunţarea, trebuie să fie naturală, caldă, dulce, curată, cu
timbru plăcut, nu forţată, dură sau stridentă. În cateheză nu utilizăm invariabil aceeaşi intensitate
a vocii, pentru că trebuie s-o adaptăm în permanenţă textului, auditoriului, spaţiului în care vorbim,
avand in vedere să fim auziţi de toată lumea, insă fără să ţipăm, chiar dacă, în unele momente,
conţinutul catehezei solicită o intensitate mai mare a vocii.
Pronunţarea (rostirea propriu-zisă a cuvântării), trebuie să aibă câteva însuşiri de bază:
- naturală, potrivit cu firea şi temperamentul fiecăruia, nu forţată, nici, nici afectată;
- corectă, conformă cu regulile ortoepice ale gramaticii;
- variată, adaptându-se permanent la conţinut şi la simţămintele pe care vrem să le exprimăm;
- armonioasă, adică o rostire echilibrată, nici prea rară, nici prea grăbită.
Gesturile catehetice sunt mişcările ale mâinilor şi ale corpului, în general, care însoţesc
rostirea. Trebuie să avem un control atent mai ales asupra mâinilor şi al capului. La cateheză nu
vom avea o poziţie rigidă, fixă, de „statuie” sau de copil timid care-şi rosteşte sufocat de emoţie
poezia pe scenă, dar nici nu vom face gesturi excentrice, fluturând mâinile în toate părţile.
Mişcările trebui sa fie discrete si să sublinieze anumite momente ale cuvântării. Capul trebuie să
fie ţinut drept şi natural, mişcându-l la fel de discret ca şi celelalte părţi ale corpului. Trebuie să
luăm seama la câteva capcane: capul ţinut prea mult plecat dezvăluie o timiditate excesivă, dat pe
spate - aroganţă, înclinat în laturi - lâncezeală, ţeapăn şi nemişcat - o oarecare duritate de caracter.

17
 Mimica şi expresia feţei trebuie să însoţească în mod natural şi discret textul catehezei.
Ascultătorii privesc tot timpul faţa celui care vorbeşte, fruntea, obrajii, mişcarea sprâncenelor,
urmărind mai ales expresivitatea ochilor, astfel că simţămintele noastre se pot citi foarte uşor din
felul privirii, ochii fiind numiţi pe bună dreptate „ferestre ale sufletului”. De aceea, în timpul
catehezei vom privi cu seninătate pe cei din faţa noastră, fără să fixăm privirea doar spre o singură
direcţie, sau un anume colţ al bisericii, şi nici să ţinem ochii închişi, ori să afişăm o privire rătăcită
şi căutătoare peste ascultători, sau să ne localizam cu insistenţă asupra cuiva.
Ţinuta vestimentară. Preotul trebuie să fie îmbrăcat în odăjdii îngrijite la sfintele
slujbe şi în timpul predicii şi catehezei. Nu murdare, zdrenţuite, şifonate, prea mari sau prea mici.
Părul, barba, dinţii, unghiile, încălţămintea trebuie îngrijite cu atenţie, căci un catehet neglijent
tuns, nepieptănat, cu dinţii stricaţi, cu unghiile netăiate, cu pantofii murdari, etc., trezeşte dezgust
în faţa ascultătorilor. Cât ar fi cateheza de bună, susţinută de un preot neglijent nu-şi va împlini
scopul! Trebuie eliminat categoric obiceiul unor confraţi de a purta ghiul pe unul din degete, care
este un gest de prost gust şi sfidător, dar se poate purta verigheta.
Bunul simţ al predicatorului şi catehetului, pe care credincioşii îl vor constata, va fi
factor decisiv al reuşitei şi criteriu esenţial de evaluare a catehezei şi predicii.
Aceşti factori fac parte din ceea ce omiletica modernă numeşte „metalimbaj”, sau „meta-
comunicare”, adică limbajul şi comunicarea de dincolo de cuvintele propriu-zise. Căci avem atat
o comunicare obişnuită, verbală, cat şi o comunicare specială, non-verbală sau „meta-verbală”
cea a gesturilor, a timbrului vocii, a ţinutei corporale, etc. Învăţătorul ideal va fi cel care va
transmite mesajul evanghelic armonizând cele două căi: verbală şi meta-verbală.

2. PLANUL CATEHEZEI
Manualele de Catehetică prezintă planul catehezei cu unele deosebiri, dar sesizabile.
Acest plan este flexibil, uşor de adaptat la subiectele, locul şi auditoriul pentru care se alcătuieşte,
totodată pasibil de îmbogăţire sau simplificare.
1) Pregătirea aperceptivă (fr. aperçevoir = a zări, a întrezări, a observa discret, etc.) – este
momentul logico-psihologic cu ajutorul căruia se pregăteşte terenul pentru abordarea subiectului
propus. Întrezărim subiectul din referinţele ce se fac la un subiect tratat anterior, cu care de obicei
se află în strânsă legătură. De exemplu, dacă vorbim despre "Cultul Sfintelor Moaşte", se
presupune că în cateheza anterioară s-a vorbit despre "Cultul Sfinţilor", în general. Unele manuale,
în loc de „pregătirea aperceptivă”, indică “ascultarea” ca prim moment al catehezei.
2) Anunţarea temei – se va face direct, în puţine cuvinte, într-un mod cât mai accesibil:
Astăzi vom vorbi, cu ajutorul Domnului, despre Cultul Sfintelor Moaşte.

18
 3) Tratarea va constitui cel puţin 50% din corpul catehezei. Pentru orice subiect religios,
tema va fi tratată cu temeiuri din Sfânta Scriptură şi din Sfinţii Părinţi, fără a se face abuz de texte,
urmând a fi selectate cu mult discernământ. Se vor utiliza si elemente din prezentul cotidian, cu
materiale extrase şi din literatura laică, din informaţiile mas-media, etc. Prezentarea se va face sub
semnul exigenţelor contemporane, în limbajul actual, potrivit interesului celor care ascultă hic et
nunc (aici şi acum). În cadrul tratării vom ţine seama de ceea ce punctam mai sus (la momentul
„dispositio”): istorisirea, povestirea, argumentarea, digresiunile, etc.
4) Recapitularea (fixarea), este momentul în care, sub forma dialogului (forma erotematică,
întrebătoare, sau socratică), se procedează la întrebări şi răspunsuri, pe baza conţinutului
prezentat în tratare. Scopul este de a fixa mai bine elementele de bază sau de a lămuri ceva dacă
n-a fost bine înţeles. Întrebările sunt puse de către cei care ascultă şi de catehet.
5) Asocierea (uneori aprofundarea), are menirea de a face mai multă lumină asupra
subiectului, asociindu-l cu un subiect similar. Dacă vorbim despre Sf. Moaşte, vom arăta că în
aceeaşi categorie de cinstire sunt Sf. Icoane, Sf. Cruce, etc. Însă, există subiecte la care nu se pot
face asocieri pe măsura importanţei. În aceste cazuri se poate recurge la aprofundare.
6) Generalizarea – momentul care ne pregăteşte de finalul catehezei. Se realizează integrarea
subiectului concret într-un sistem sau cadru general, adică o definire concisă a temei, alcătuită în
contextul din care face parte acel subiect. Uneori generalizarea poate fi reprezentată de un text
biblic, text care defineşte în mod fericit subiectul respectiv, alteori o frază dintr-un sfânt părinte,
sau chiar o concluzie personală.
7) Aplicarea (încheierea), este momentul concluziilor finale, procedându-se la legarea
subiectului de viaţa practică. Spre ex: dacă am susţinut o cateheză despre Sf. Cruce, vom îndemna
pe cei prezenţi să o cinstească după cuviinţă, iar închinăciunea să se facă în mod corect.

Unele manuale şi cărţi cu cateheze conţin şi intuiţia, ca moment logico-psihologic. Şi nu este

greşit, caci atunci când anumite subiecte o cer, putem folosi într-adevăr materialul intuitiv. De
exemplu, vorbind despre Sfintele Icoane, vom arăta, desigur, câteva icoane celor prezenţi. Vorbind
despre geografia Ţării Sfinte, vom utiliza, bineînţeles, harta, ca material intuitiv.
Sunt situaţii care solicită parcurgerea tuturor momentelor logico-psihologice, altele care
necesită mai puţine. De pildă, recapitularea poate lipsi atunci când subiectul este mai uşor şi a
fost înţeles deplin la tratare. Poate lipsi uneori şi asocierea sau, după caz, aprofundarea, etc.

19
 Cuvânt despre cum se cade să-și crească părinții copiii
Prima educație
- Tatăl copilului nou-născut nu se îngrijește de a-I orândui copilului său viața ci de a-l
găti cu haine scumpe și cu aur. Acestea nu sunt necesare, ne spune Sf. Ioan deoarece copilul are
nevoie de un bun pedagog care să pună în rânduială copilul.
- O fată care a fost educată în camera mamei să se pasioneze de găteală, după ce va ieși
din casa părintească va fi dificilă și rea față de mirele ei și mai pretențioasă. Toate acestea se
întâmplă deoarece nimeni nu se mai preocupă de educația copiilor și nimeni nu mai vorbește cu
ei despre cumințenie și feciorie, acum fiecare dându-și sârguința să-și educe copiii în arte, litere
și vorbire, fără ca să-i antreneze sufletul.

Scopul educației
- „Femeia se va mântui prin naștere de prunci, dacă ei stăruie în credință, în iubire și
sfințire cu cumințenie” (1 Timotei 2, 15). Îndemnul este de a-i crește pe copii pentru a fi atleți
pentru Hristos fără ca ei să fie întorși de la căsătorie și trimiși în pustie, învățându-i evlavia din
fragedă pruncie.

Sufletul copilului: ceară, perlă, tablou, statuie

- Dacă în sufletul încă fraged se întipăresc învățăturile bune, nimeni nu le va mai putea
șterge atunci când se vor întări, precum ceara.
- Faceți statui minunate lui Dumnezeu suprimând ce e de prisos și adăugați ce lipsește,
privind la ele în fiecare z ice înzestrare prisositoare au din fire ca să o sporiți, și ce deficiență din
fire ca să o suprimați.

Sufletul copilului – o cetate

Sufletul copilului este comparat cu o cetate a cărui împărat este însuși părintele său.
Gândurile sunt aici asemănate cu cetățenii care intră și ies din cetate, cu cei binefăcători și cu cei
răufăcători. Este nevoie de legi care să-i surghiunească pe cetățenii răi, iar pe cei buni să-i distingă
și să nu-i lase pe cei răi să se ridice împotriva celor buni. Sufletul copilului este o cetate proaspăt
întemeiată și tocmită, o cetate care are cetățeni străini, care nu au încă nicio experientă.

Porțile cetății sufletului și legile ei

Cele patru simțuri să fie metereze și porți, iar restul trupului să fie ca un zid. Aceste porți să
fie ochii, limba, auzul, mirosul și dacă vrei și pipăitul. Prin aceste porți intră și ies cetățenii acestei
cetăți, adică gândurile.

20
 Limba
Această poartă este cea mai folostă și de aceea este nevoie ca acesteia să-i făurim uși și
zăvoare din aur. „Cuvintele lui Dumnezeu sunt mai presus decât aurul și piatra scumpă”. Iar
zăvorul acestor uși să fie crucea Domnului făcută în întregime din pietre scumpe și pusă curmeșim
în mijlocul ușilor. Și această poartă să fie deschisă pentru Împăratul și toți cei ai Lui.
- Pune degrabă o lege: nu ocărî pe nimeni, nu defăimă pe nimeni, nu jura, nu fi arțăgos,
iar dacă-l vezi călcând legea, pedepsește-l. Nu-l lovi încontinuu, nici nu-l obișnui să fie pedepsit
așa, căci dacă se învață să fie pedepsit încontinuu, se va învăța să le dispețuiască. Biciul să
pocnească dar să nu lovească.
- Învață-l să fie îngăduitor și iubitor de oameni. Coase-i gura de la răutate. Dacă-l vezi
defăimând pe cineva, închide-i gura și mută-i limba împotriva greșelilor lui.
- Această poartă se va putea face vrednică de Dumnezeu atunci când el nu va rosti nici
o obrăznicie, nicio glumă, nimic lipsit de minte și nimic altceva, ci toate vor fi cum se cuvin
Stăpânului.

Auzul
Limba este pentru cetățenii (gândurile) care pleacă dinăuntru și nimeni nu intră prin ea, iar
aceasta (auzul) pentru cei ce vin din afară și nimeni nu iese prin ea. Dacă această poartă este
deschisă tuturor, se va vătăma și cealaltă și se va face tulburare pentru toți cei dinăuntru.
Mai departe Sf. Ioan îndeamnă să se redea copiilor povestiri biblice și nu din cele băbești sau
fantastice pentru că dacă copilului i se vor explica care sunt învățămintele acestor povestiri vor
dobândi frica de Dumnezeu, dragostea frățească, răsplata lui Dumnezeu pentru lucrurile
bineplăcute Lui și cuvânt despre Înviere. Pe lângă acest lucru folositor pentru copii mai este și
mersul la biserică care este și mai important.
Vorbiți copiilor în funcție de vârsta pe care o au despre gheenă, despre potop, despre Sodoma,
cele făcute împotriva Egiptului, iar când va crește mai mult să audă și cele ale Noului Testament,
cele ale harului.

Numele copiilor
Nimeni așadar, să nu se grăbească să-și cheme copiii după numele strămășilor, tatălui, mamei
și bunicului și străbunicului, ci după numele drepților, martirilor, episcopilor și apostolilor. Să
intre, așadar, numele sfinților în casele voastre prin numele date de voi copiilor voștri, ca să pui în
bună rânduială nu numai copilul ci și pe tatăl.

21
 Mirosul
Și această poartă, dacă nu e astupată, lasă să pătrundă o mare vătămare, cum sunt parfumurile
și miresmele, căci nimic nu destinde mai mult încordarea sufletului, numic nu-l relaxează astfel
cum face desfătarea de parfumuri și miresme. Nimeni să nu-i aducă esențe de parfum, căci de
îndată ce creierul le primește, tot trupul s-a relaxat. De aici se răscoală și plăcerile și mare e
uneltirea lucrului.

Văzul
Aici este nevoie de legi stricte, prima e de a nu trimite niciodată copilul să privească scene
vulgare, spectacole de cabaret, distracții ușoare, ca să nu primească o întinare totală și prin auz și
prin ochi. Arată-i însă lucruri frumoase și abate-i ochii spre cer, spre soare, spre stele, spre florile
câmpului, spre pajiști, spre ilustrațiile cărților.

Atingerea
Ea pare că stă închisă, dar cum e deschisă trimite toate înăuntru. Să nu-i îngăduim veșminte
moi, nici să intre în contact cu alte trupuri.

Cetățenii și casele cetății sufletului

Se spune că locul și casa irascibilității e pieptul și inima din piept, cel al poftei e ficatul, iar
cel al rațiunii e creierul. Virtutea primei e cumințenia și moderația, iar răutatea ei e îndrăzneala și
agresivitatea; virtutea celei de-a doua e iarăși cumințenia, iar răutatea ei e desfrânarea; virtutea
rațiunii e chibzuința, iar răutatea ei e nebunia.

Irascibilitatea și disciplinarea ei
Să-i educăm pe copii de la cea mai fragedă vârstă ca atunci când suferă o nedreptate să o
suporte, iar dacă văd pe cineva suferind o nedreptate, să meargă cu vitejie și să ia cu cuvenită
măsură apărarea celui ce suferă. Când se înfurie, adu-i aminte pătimirile proprii, când se enervează
pe un servitor, adu-i aminte dacă nu cumva i-a greșit și el și cum s-ar purta el însuși în asemenea
împrejurări. Să fie astfel învățat să fie disprețuit și scuipat.
Educă-l și să cinstească de preferință pe fratele său mai mic, dacă are, iar dacă nu, chiar și pe
servitorul lui dacă are, iar dacă nu, chiar și pe servitorul lui, fiindcă și acest lucru ține de cea mai
mare înțelepciune.

22
 Pofta sexuală și disciplinarea ei
E momentul să venim acum la pofta sexuală. Aici cumințenia este îndoită, pentru ca îndoită
e, socot și vătămarea, astfel încât șă nu desfrâneze nici pasiv, nici activ. Să-i ducem la bărbați
sfinți. Să-i oferim o ușurare. Să-l cinstim cu multe daruri, ca sufletul lui să suporte necinstirea
care-i vine de aici.
Să fie învățat și să postească, dacă nu mereu, măcar de două ori pe săptămână: miercurea și
vineri. Să fie învățat să se roage cu multă râvnă și străpungere a inimii. Și să nu-mi spui că un
copilaș n-ar accepta cândva acestea, fiindcă mai cu seamă copilul acceptă acestea având privire
ageră și fiind treaz.

Pregătirea pentru căsătorie

Mai întâi pune în bună rânduială sufletul lui și abia apoi gândește-te la slava din afară. Nu
este puțin lucru deloc ca în căsătorie să se unească un fecior cu o fecioară. Există și o altă pază a
cumințeniei: să vadă necontenit pe întâi-stătătorul Bisericii și să audă de la Acela multe laude iar
tatăl să se mândrească pentru aceast față de toți. Pe lângă acestea, să ai necontenit un cuvânt de
dispreț împotriva desfrânarii și multe laude la adresa cumințeniei. Acestea toate sunt de ajuns
pentru areține sufletul copilului.

Rațiunea și formarea ei
Chibzuința. Aici e nevoie de multă osteneală ca el să fie făcut priceput și să alunge toată lipsa
de minte. Acesta este mai ales rolul mare și minunat al filosofiei: de a cunoaște cele privitoare la
Dumnezeu, toate cele rezervate nouă aici, cele privitoare la gheenă și Împărăție. „Începutul
înțelepciunii e frica de Dumnezeu”. Deci să sădim și antrenăm în el această chibzuință, ca să
cunoască lucrurile omenești, ce este bogăția, slava, puterea, ca să le disprețuiască și să dorească
cele mai mari. Să fie educat să socotească drept nimic banii, drept nimic slava omenească, drept
nimic puterea, drept nimic moartea, drept nimic viața de față și așa va fi chibzuit.

Educația fiicelor
Iar mama să învețe să-și educe și ea fata în aceastea și să o abată de la lux și podoabe, și de
la toate celelalte lucruri care sunt ale femeilor desfrânate. Căci acesta este lucru mare pentru
cumințenie, fiindcă pe tineri îi tulbură pofta sexuală, iar pe femei dragostea de podoabe și fleacuri.

23
 Sfantul Vasile cel Mare- Educatia, calea spre cunoasterea lui Dumnezeu si a omului (
Studiu pr. Cretu)
Una din marile dileme ale familiilor convertite la crestinism in prima perioada dupa aparitia
Bisericii era legata de problema educatiei tinerilor si anume daca se cade sau nu ca acestia sa
invete in scolile pagane.
Problema privea doar aristocratia crestina, cei saracii nu avea acces la educatie, tocmai de
aceea Biserica a reprezentat un remarcabil factor educogen, mai ales prin marii predicatori, care
de la amvon au dus un amplu proces de culturalizare a maselor.
In primele doua secole nu se afirma nicaieri daca e oportuna sau nu studierea in scolile
pagane, fapt explicabil prin aceea ca insisi parintii Bisericii au studiat in astfel de scoli, de aceea
scoala pagana nu poate fi o piedica de netrecut in drumul spre Hristos.
Sf. Vasile ne ofera primul principiu ferm cu privire la cultura pagana, in a sa Omilie catre
tineri el spune – Albina este modelul, iar indemnul: sa culegem atat cat este de folos (cat ni se
potriveste noua si cat se inrudeste cu adevarul) si sa ne ferim de ce este vatamator.
Omilia e adresata unor rude, nepotii sfantului, de aceea el investeste maximum de atentie,
afectiune, iar sfaturile se indreapta catre niste tine foarte bine cunoscute ( un principiu catehetic si
pedagogic demn de urmat). Povetele sunt determinate de admiratia autorului fata de elanul
tinerilor aflati inaintea oceanului de cunostinte ce li se deschide in fata ochilor, in spatial scolar,
acestea actioneaza ca o busola sau ca o harta a oceanului de cunostinte .
Sf. Vasile atentioneaza: mintea si sufletul nu trebuie predate, incredintate fara rezerva, decat
lui Hristos, de la ceilalti autori de texte profane trebuie luat doar ce e de folos.
Aceasta omilie e scrisa ca un scurt tratat in genul scrierilor morale ale lui Plutarh, Sf. Vasile
indeamna sa caute in scrierile pagane invataturile compatibile cu morala crestina, mai ales cele
ascetice (au fost considerate ca o pregatire a textelor crestine). Pe aceasta omilie s-a bazat
Renasterea cand a interpretat-o ca pe o aprobare a culturii clasice din partea crestinismului. Intentia
Sf. Vasile a fost numirea unui criteriu clar: masura in care propovaduiesc virtutea, ca tinta a
cautarilor omului, altfel textele clasice nu au valoare in sine, ci ele trebuie sa serveasca drept
pregatire a luptei contra raului.
Finalul deschis scoate in evident caracterul relational al educatiei, ea fiind un process amplu
si indelungat, de aceea construirea si pastrarea unei relatii de incredere cu tinerii este cea mai mare
reusita si lucrul care trebuie sa preocupe cel mai mult.
Deci, educatia se face cu dragoste si cu smerenie din partea educatorului, deoarece vointa,
adesea indaratnica, a adolescentilor nu poate fi induplecata decat in modul in care Hristos a
induplecat lumea: prin smerenie si dragoste.

24
 Constantin Cucos: Educatia religioasa pp. 50-54
Sf. Vasile cel Mare( 330-379): nascut in Cezareea Capadociei a avut parte de o cultura aleasa
formata la Cezareea, C-pol si Atena. Preotit in 364, iar episcop al Cezareei in 370 a dus o
activitatea pastorala si sociala energica.
Considera ca viata in comun este prielnica desavarsirii prin credinta, superioara celei in
singuratate, scriind pentru aceasta Regulile mari si Regulile mici. Principiul care sintetizeaza si
caracterizeaza dubla natura a omului: esenta sa spirituala si structura psihofizica este Ora et
labora( rugaciune si munca) ce defineste un authentic ethos al vietuirii crestine integrale.
Idei cu privire la educatie gasim in : Regulile morale, Cuvant catre tineri, Etica, Constitutiile
ascetic, scopul educatiei fiind pregatirea pentru viata cealalta, iar mijloacele de purificare sunt
rugaciunea, activitatea si postul.
Prin intermediul culturii laice cunoastem felul in care era inteleasa virtutea de marii ganditori
antici, recomanda mai ales scrierile in care se face apologia virtutii. Citirea autorilor clasici este o
pregatire pentru intelegerea adevarurilor divine, tinta cautarior sufletului.
Cultura laica joaca rolul de podoaba a spiritului, asemanata de Sf. Vasile cu frunzele unui
arbore, fructul esential al sufletului, inchipuit de arbore, fiind adevarul. Totusi e nevoie de
prudenta la contactul cu intelepciunea pagana, deoarece deprinderea cuvintelor rele e un drum
spre deprinderea faptelor rele, caci pacatul nu tine doar de fapta, ci si de cuvantul nedemn.
E nevoie ca sufletul sa fie indrumat spre practicare faptelor bune indata, de la inceput, cand
e usor de format si fraged, fiind moale ca ceara, intuind aici metafora plasticitatii firii umane,
descoperite de psihologie mult mai tarziu. Scopul educatiei putea fi realizat in manastiri.
Arta pedagogului se aseamana cu mestesugul medicului, de aceea Sf Vasile da sfaturi cu
privire la somn sau hrana, dar si medicamente specifice fiecarui bolnav. Pedeapsa este presupusa,
fiind dimensionata de marimea pacatului, ea este asimilata unor exercitii de perfectionare, pentru
stapanirea sinelui si infaptuirea unor actiuni juste.
Printr-o educatie buna copiii isi vor insusi atentia spiritului si obiceiul de a nu se ingamfa,
daca vor fi intrebati necontenit de catre invatatori unde le sunt gandurile si cu ce se ocupa in
cugetele lor.
Ca un bun psiholog Sf. Vasile observa influentele si determinarile educative ale vietii in
comun.
Un alt obiectiv al educatiei este educarea vointei. Patimile sunt asemenea valurilor: daca stai
deasupra, vei un carmaci sigur al vietii, iar daca nu le stapanesti cu ratiune si statornicie te vei
ineca in mare pacatului.
Patimile nu sunt numaidecat rele in sine, ele pot deveni bune, daca li se da o intrebuintare
inspirata.

25
 Sf. Ioan Gura de Aur (344-407): studiaza dreptul, filosofia si retorica, iar initial va fi avocat,
dar dezgustat de viciile omenesti in 369 va trece la crestinism, iar in 374 se va retrage 4 ani in
pustiu pentru ca in 381 sa fie hirotonit preot in Antiohia si in 397 patriarh al C-pol.
Supranumit Gura de Aur in sec 6 de Ioan Moshu ca urmare a talentului sau oratoric deosebit.
Opinii cu privire la educatie afla in mai toate scrierile sale, dar conceptia sa explicita este in
Despre slava desarta si despre educatia copiilor, un adevarat tratat de pedagogie.
Educatie = problema capitala a omului, din lipsa de educatie decurgand toate relele posibile.
Inceputul educatiei se cere a fi realizat inca de la cea mai frageda varsta, atunci cand sufletul este
modelabil.
Idealul educatiei are o profunda dimensiune religioasa, vizeaza cultivarea credintei si
dispretuirea bunurilor trecatoare.
A educa = a purta de grija de copii si tineri in ceea ce priveste curatenia sufleteasca si buna
cuviinta, a te ingriji de mantuirea sufletului lui. Educatia e asemenea unei arte, arta educatiei se
savarseste in vederea accederii in lumea viitoare. Rolul principal il au parintii, care sunt asemenea
pictorilor si sculptorilor, sa indeparteze ce e de prisos sis a adauge ce lipseste.
Parintii trebuie sa admita copiilor accesul la pregatirea pentru o anumita profesiune, iar rolul
principal in familia il are femeia, caci ea petrece mai mult tip alaturi de copil.
Motivarea educatiei e varsta, deoarece copilul e lipsit de experienta si e inclinat spre manie
si comiterea raului, iar cel mai bun mediu si comunitate pentru educarea copilului e manastirea.
Metodele sunt : autodirijarea consimtita si simtul onoare, recompensele si preferabil fara
pedepse. Educatia prin blandete, alintari si laude are efectele cele mai bune. Forta exemplului
personal are o mare inraurire asupra educatiei pruncului. Supravegherea neincetata, postul si
rugaciunea sunt recomandate de sfantul Ioan.
Educatia simturilor, educatia vorbirii primeaza, apoi cea a auzului, mirosul, vazul si la final
cea tactila cu scopul indepartarii de la viata lenesa si molateca. De asemenea ratiunea trebuie
indreptata spre folosul ei moral, grija principala a sfantului fiind moralizarea copilului si mantuirea
sufletului lui.
Cea mai sigura cale de a ajunge la intelepciune este sadirea fricii fata de Dumnezeu.
Pedagogul trebuie sa fie barbat virtuous, vrednic si destoinic, iar o mare calitate a sa este
convergenta intre voba si act.

26
 Carmen-Maria Bolocan, Catehetica si didactica religiei. Pp. 164-170.
Sfantul Ioan Gura de Aur este singura personalitate a Bisericii care analizeaza problema
educatiei in toata complexitatea ei, el o ridica la treata sacerdotiului crestin, considerand-o
esentiala pentru omenire.
Este autorul unui adevarat tratat despre educatia copiilor, Despre slava desarta si cum trebuie
sa isi creasca parintii copiii, fiind cea dintai lucrare de pedagogie crestina pe care o are literatura
bisericeasca, scrisa intre 393-394 in timp ce era preot in Antiohia.
Originea raului de care sufera societetea sta in lipsa educatiei sanatoase a copiilor. Definitii
ale educatiei religioase date de Sf. Ioan : lipsa educatiei copiilor duce la cel mai mare pacat, care
le depaseste pe toate celelalte si duce la culmea rautatii ; - un copil fara educatie este dusman si
vrajmas al tuturor si al lui Dumnezeu si al naturii si al legilor si al vietii de obste.
A educa – inseamna a purta de grija de copii in ce priveste curatenia sufleteasca si buna
cuviinta, a creste pe copil moral, om drept, a-l creste in evlavie, a forma un atlet pentru hristos, pe
scurt a te ingriji de mantuirea sufletului sau.
Motivatie speciala legata de particularitatile de varsta: copilul trebuie educat pentru ca este
lipsit de experienta si de judecata, este usuratic si este inclinat spre manie si rau, iar tanarul din
pricina poftei si a inclinarii spre pacat, el fiind asemenea unui cal neimblanzit.
Motivatia educabilitatii este legata de natura omeneasca, de conceptia crestina despre om si
anume de vointa libera a omului. Liberul arbitru e principiu de baza pentru toata legea morala.
Vointa e mai puternica decat inrudirea de sange, totul e in puterea liberului nostru arbitru.
Scopul educatiei este formarea din copil a unul atlet pentru Hristos, idealul suprem al ei este
instaurarea in sufletul copilului a chipului Domnului Hristos ca o reala traire crestina a invataturii
ortodoxe in mojlocul acestei lumi.
Se deosebeste educatia sufletului de educatia pur instructiva. Sf Ioan este preocupat si de
psihologie si rolul ei in educatie, distingand 4 etape in viata omului: copilaria, adolescenta,
maturitatea si batranetea. Copilaria e vazuta ca o mare agitate de furtuni regulate din pricina
mobilitatii acestei varste, adolescenta este dominata de pasiunile sufletului si vremea marilor
decizii privitor la trairea vietii crestine, iar varsta maturitatii e legata de casatorie si gospadarie.
Deci, varsta propice pentru educatie este copilaria, cand sufletul copilului simte in mod firesc
nevoia de sprijin.
Sufletul copilului e vazut ca o ceara, caci invataturile se intiparesc usor in sufletul sau si
raman vesnic, ca un margaritar, care odata modelat va ramane in aceeasi forma pururea, ca un
tablou si ca o statuie, carora parintii si dascali au datoria sa le indeparteze cusururile si sa le
adague ceea ce le lipseste, iar ultima asemanare este cu a unui oras, dascalul fiind asemenea unui
imparat care are sub paza o cetate. Educarea sufletului si formarea duhului unui tanar e asemanata
adesea cu sculptura si pictura.

27
 Necesitatea legilor pentru educarea sufletului vizeaza importanta detaliului in educatie. Daca
nu-i instruim pe copii in lucrurile cele mai mici, nu vom reusi niciodata sa ii facem in stare sa
savarseasca lucruri noi si mari.
Cetatea=sufletul copilului => corpul= zidul, simturile= portile, iar interiorul= casele in care
avem mania(partea irascibila a sufletului), pofta si ratiunea, mania se afla in inima, pofta in ficat,
iar ratiunea in creier, de aici sfantul Ioan va da legi fiecarei parti a corpului.

Sfantul Ioan Gura de Aur, Cateheze baptismale. Pp.44-67

Omilia catre cei ce urmeaza a fi luminati si lamurire clara a celor savarsite in chip
simbolic si inchipuite in dumnezeiescul botez
Li se arata puterea armelor pe care le vor primi si negraita bunatate a iubitorului de oameni,
Dumnezeu, pe care a aratat-o neamului omenesc, ca ei apropiindu-se cu credinta sa se bucure de
o mai mare cinstire.
Domnul inainte sa incepem ostenelile, ne arata marinimia Sa pentru a ne atrage spre mantuire,
cu totul diferit de faptele omenesti unde deseori pleci cu mana goala dupa multe chinuri.
De la inceput Domnul a dat binefaceri neamului omenesc, viata pe care i-a dat-o si asezarea
in rai, pe care le-a pierdut prin gustarea pomului, uitand stapanirea de sine si fiind inselat de
femeie, dar Domnul, ca un tata preaiubitor, desi trebuia sa il piarda pe un astfel de neascultator,
totusi el nu-l pedepseste pentru greseala, dar nici nu-l iarta cu totul.
Deoarece omul a aratat neascultare a fost scos din vietuirea in rai si pedepsit cu osteneli si
nenorociri, pentru a nu pacatui si mai mult. Nelucrarea este dascal a toata rautatea, de aceea omul
e pedepsit cu lucrarea pamantului, pentru a isi aduce aminte de neascultare si de nimicnicia firii
sale, iar inchipuirea ca e mai presus de propria fire a fost pedepsita cu moartea, revenirea in
pamantul din care a fost luat.
Din pricina neluarii aminte omul a pierdut bunatatile raiului, iar Domnul pentru a ii spori
atentia si ravna pentru poruncile pe care le va primi l-a asezat langa rai, pentru ca durerea vederii
lui sa ii aduca aminte de cadere si astfel sa devina mai sensibil la glasul Lui.
Diavolul prin inselaciune a rapit omului tot ce avea in mana, facandu-l sa se creada egal cu
Dumnezeu i-a atras osanda mortii, dar Domnul iubirii aratand diavolului ca cele ce a facut sunt
fara folos, iar omului purtarea Sa de grija i-a daruit prin moarte nemurirea. Mai mare este castigul
decat paguba ! Diavolul l-a scos din rai, iar Stapanul l-a adus in cer.
Ostasii lui Hristos daca vor fi ravnitori fata de negraitele daruri primite si le vor pazi intru
trezvie vor primi mai mari daruri ca Adam. Caci cel ce prin efort se face pe sine vrednic de cele
deja primite, pe drept se si bucura de mai mult.

28
 Cei invredniciti sa fie scrisi in cartea cereasca aduc o credina fierbinte si un cuget statornic,
cele savarsite la botez au nevoie de credinta si de ochii sufletului, caci cele ce se intampla acolo
sunt si nevazute si se vad doar cu ochii credintei. Credinta este luarea aminte la cele ce nu se vad
ca la cele vazute.
Nu om este cel ce lucreaza cele ce se savarsesc, ci harul Duhului este cel ce sfinteste firea
apelor si se atinge impreuna cu mana arhiereului de capul tau.
Botezul este si mormant si inviere. Dezbracam haina cea veche, plina de pacate si Il
imbracam pe Insusi Hristos, Cel fara de pacat.
Rolul catehezei este de a intari credinta si nu atat unul strict intelectual, de a dobandi noi
informatii. Sfantul Ioan le explica desfasurarea Botezului. Dupa primirea catehezei zilnice, sunt
dusi la cei ce exorcizeaza prin viu grai, deoarece urmeaza sa Il primeasca locuitor in ei pe
Imparatul ceresc, Care are nevoie de o minte curate si libera de toata mestesugirea ceului rau.
Exorcismul aduce in suflet o mare evlavie, stare maxima de trezvie, si o pornire spre multa
strapungere de inima, stare esentiala pentru o reala pocainta.
La botez orice inegalitate si diferenta de demnitati se destrama, caci in cele duhovnicesti toate
acestea dispar si nu se cauta decat buna dispozitie a sufletului.
Atitudinea cu picioarele goale si mainile ridicate arata ca acestia erau prizonieri ai diavolului,
iar acum urmeaza sa fie eliberati de sub tirania lui, iar prin infatisare isi amintesc de starea
anterioara, sa stie de unde au scapat si la cine alearga, o mai mare pricina de multumire.
Nasii erau prezenti cu catehumenii la catehizarea lor. Ca garanti in cele duhovnicesti,
deoarece ii invata virtutea, sunt datori sa arate multa trezvie, indemnand si sfatuind, indreptand si
avand dragoste parinteasca. Daca prin propria lor atentionare ii vor conduce pe catehumeni pe
drumul virtutii se vor impartasi de nume bun, iar daca se molesesc multa osanda vor avea, de aceea
sunt numiti parinti duhovnicesti.
Legamintele ce se fac intre ei si Stapan sunt facute intru Domnul si scrise cu Duhul, caci
cuvintele rostite sunt scrise in cer si legamintele facute cu gura raman nesterse in fata Stapanului,
lucrurile primite acum sunt duhovnicesti si ceresti, pot fi vazute cu ochii Duhului.
Din nou se vorbeste de atitudinea de robie prin plecarea genunchilor si intinderea mainilor
spre cer, pentru a isi aduce aminte de unde au fost eliberati, apoi preotul cere legamantul si
marturisirea dupa care va spune : “Ma lepad de tine, Satano !”
Sfantul Ioan isi aduce aminte de botezul sau si plange pentru starea in care a ajuns si ii roaga
pe catehumeni ca la intalnirea cu Hristos sa ceara indurare si iertare pentru dascali lor.
Lepadarea se face fata de Satan, de trufia sa, de slujirea sa si de lucrurile sale, iar ingerii si
puterile ceresti care stau de fata se bucura de intoarcerea noastra si duc cuvintele lor in fata
Stapanului unde vor fi scrise in cartile cele ceresti.

29
 Lepadarea presupune: - ridicarea de sub tirania demonului; - lepadarea de el; - trecerea de
partea lui Hristos si unirea cu El.
Dupa lepadarea de cel rau si de toate lucrurile lui urmeaza unirea cu Hristos, doar primind
cuvintele, Domnul ne incredinteaza atata bogatie, uitand toate reaua vointa de dinainte. Apoi
urmeaza o ungere prebaptismala in semnul crucii ca o pecete spre apararea de cel rau.
Vor fi dezbracati de toate hainele, ca unii ce urmeaza sa intre in cer, vor fi unsi cu ulei
duhovnicesc pe intreg trupul pentru intarire si nevatamare de armele potrivnicului, iar apoi vor
cobori in apele cele sfintite, unde vor ingropa pe omul cel vechi si vor invia pe cel nou innoit sub
chipul Celui Ce l-a zidit. Prin cuvintele preotului Se coboara Duhul Sfant si alt om se naste in
locul celui vechi.
Prin intreita afundare si ridicare se coboara Duhul Sfant, caci nu preotul singur atinge capul
celui botezat, ci si Hristos, preotul doar imprumuta mana sa, Cel Ce plineste toate este Tatal si
Fiul si Sfantul Duh, Treimea cea nedespartita, credinta in Ea ne adduce infierea.
Dupa iesirea din ape toti cei prezenti ii inconjoara, ii imbratiseaza si ii saruta, ca pe unii ce
din robi au devenit liberi si chemati la masa cea imparateasca. Se impartasesc apoi cu Trupul si
Sangele Domnului, ca unii ce L-au imbracat pe Insusi Hristos.
Sf. Ioan le-a spus toate acestea dinainte pentru ca acestia sa rodeasca multa dorire, prin
analogia cu cele traite de povatuitor. Ii indeamna apoi sa aiba noblete in cereri, nimic lumesc sau
omenesc cerand, ci sa ceara ocrotirea lui Hristos sa pazeasca harul primit, pacea Bisericii, pentru
cei ce ratacesc si iertarea pacatelor, caci ei sunt cei dintai prieteni ai lui Hristos si El nu va refuza
cererile lor. Si prin purtarea de grija fata de madularele Bisericii, pe care o Hristos o pretuieste asa
mult va da o si mai mare bunavointa acestora, prin grija pe care ei au aratat-o pentru mantuirea
aproapelui.
Un indemn final la pregatirea cu bucurie si veselie pentru primirea harului aratand o vietuire
vrednica de acest har prin care sa dobandeasca bunatatile vesnice.

Omilia a III-a catre neofiti

Neofiti asemanati cu stelele cerului, dar acestia sunt mai luminosi decat cele ale noptii, caci
cand lumineaza Soarele dreptatii ele mai mult se lumineaza, pe cand celelalte se ascund. Pricina
aparitiei stelelor pe pamant este intruparea Celui Ce S-a aratat.
Stelele cerului vor disparea la sfarsitul lumii, caci ele sunt ca frunzele viei, care mentine
frunzele cat timp strugurele se coace, asa si intreaga lume cat timp are firea omeneasca in dansa
va mentine stelele, dar cand nu va mai fi noapte nu va mai fi nevoie de stele.

30
 Natura fiintei noastre este focul cel intelegator, cu care am fost botezati, iar cu totii suntem
Luceferi de Zi, caci toti suntem purtatori de lumina. Botezul i-a facut liberi si cetateni ai Bisericii
pe cei ce erau robi, iar Sf. Ioan insira calitatile noilor botezati: de sfinti, drepti, fii, mostenitori,
frati ai lui Hristos, madulare ale lui Hristos, biserica si instrumente ale Duhului.
Sunt zece daruri ale botezului, pe langa iertarea pacatelor, de aceea pricina botezului
pruncilor nu este iertarea pacatelor, caci nu au, ci este adaugarea sfinteniei, dreptatea, infierea,
mostenirea, infratirea, sa fie madulare ale lui Hristos si sa devina salas al Duhului.
Singurul lucru care ne desparte unii de altii este pacatul, tocmai de aceea Sf. Ioan se teme sa
ii numeasca frati, desi a primit acelasi botez si daruri ca ei, caci el considera ca prin delasare a
pierdut inrudirea cu ei, de aceea ii indeamna ca ravna lor sa fie pe masura darului primit.
Cei botezati vor intra de acum in arena luptelor, avand ca spectatori ingerii si oamenii, dar ca
protector al luptelor pe Stapanul ingerilor, care nu este neutru precum un arbitru al luptelor
olimpice, ci e cu totul de partea noastra, el ne-a uns cu untdelemnul veseliei, iar pe diavol l-a legat
cu lanturi. Dar chiar daca v-a invinge, diavolul tot gheena o va primi, iar noi daca vom invinge
vom fi incununati, iar acela osandit precum a patit si la caderea lui Adam.
Precum nou este felul luptei (ca om trebuie sa ma bat cu demonii, trup avand, lupt cu puterile
netrupesti), asa si armele sunt noi: platosa este dreptatea, scutul este credinta, iar sabia este
cuvantul Duhului, dar si masa a primit, mai puternica decat orice arma, caci doar vazand limba
insangerata de scumpul sange diavolul nu poate sa rabde.
Preinchipuirea sangelui lui Hristos este sangele mielului jertfit de evrei in Egipt, cu care si-
au uns usile, ca ingerul sa nu ii piarda, dar nu fiindca era sange a avut putere, ci fiindca preinchipuia
sangele Stapanului, deci puterea preinchipuirii vine din realitatea intruparii lui Hristos. Acum
diavolul vede gura credinciosilor unsa cu sangele Adevarului, iar precum ingerul nu a indraznit sa
intre la usile unse cu sangele mielului, asa si el va fugi de acestia.
Taria sangelui vine din izvorul sau, care este coasta Stapanului, ce a fost impunsa si a tasnit
apa si sange, ca simbol al botezului si al Euharistiei, mai intai este botezul si dupa aceea
impartasania. Din apa si din sange, ca simboluri ale botezului si impartasaniei, iesite din coasta s-
a nascut Biserica, deci precum pe Eva a facut-o din coasta lui Adam, asa si Biserica e plamadita
din coasta lui Hristos.
Hristos, pe care i-a nascut, Insusi ii hraneste necontenit cu sangele Sau, deci, din pricina
marimii darului e nevoie de multa ravna si amintire a legamintelor facute, o retraire reala a
continutului lor, o actualizare clipa de clipa a lepadarilor si unirilor de la botez, caci ele au fost
scrise cu Duhul si cu limba, doar cu ea se scriu legamintele fata de Dumnezeu.

31
 Adam a pus inceput datoriei, iar noi am sporit-o cu pacatele, dar Hristos a rupt zapisul
pacatelor noastre, “l-a pironit pe cruce”, si ne-a iertat in mijlocul lumii, pentru ca toti sa priveasca,
in frunte cu diavolul, si sa nu ne mai impiedice dupa asta. Totusi, e nevoie de mare grija, caci o a
doua cruce nu mai exista si nici o a doua iertare prin baia nasterii din nou, iertare totusi mai este,
dar nu prin baia nasterii, de aceea ii indeamna sa nu fie delasatori.
Crestinii vad minuni mai mari si mai luminate decat evreii: il vad pe diavol cufundat cu toata
armata lui, trec prin moarte precum evreii prin mare, au fost eliberati de demoni precum aceia de
egipteni si au scapat de robia cumplita a pacatului. Iudeii nu au putut privi fata lui Moise, rob ca
si ei, dar crestinii vad fata lui Hristos in slava Lui, accent pus pe experienta slavei necreate la botez
si la impartasire, a primilor crestini, singura sansa de a scapa de ispitele lumii desarte.
Pe evreii ii insotea Domnul din pricina harului lui Moise, aici sfantul Ioan percepe trei planuri
ale preotiei lui Hristos:- cel preinchipuit (Moise ca persoana istorica), cel vazut, actual (ep.
Flavian) si cel nevazut( Iisus Hristos), deci pe crestini Hristos ii insoteste din pricina harului
preotului, dar si a ascultarii lor, cu accentuare prezentei depline a harului lui Hristos in adunarea
laolalta a episcopului, preotilor si mirenilor in jurul Euharistiei.
Pe evreii i-a asteptat pustiul, iar pe noi cerul, avand ca si conducator pe Dumnezeu, insemnat
cu Duhul preabland, precum Moise cu blandetea, Moise le-a mijlocit mana in pustiu ca inchipuire
a Impartasaniei, pe care ne-a adus-o Hristos tasnind din mijlocul mesei ca izvoare ale Duhului
catre toti cei ce cu inima si constiinta curata se apropie primind har si mila spre ajutor la buna
vreme.
Cateheze Sf Chiril al Ierusalimului
Despre Botez
Sfantul Chiril spune ca atunci cand ne-am dezbracat si am intrat in scaldatoarea Sf Botez, noi
ne-am dezbracat nu doar de haine ci si de omul cel vechi. Asemenea si Mantuitorul cand S-a
dezbracat , dezbracand totodata “domniile si stapaniile”. Prin undelemnul cu care am fost unsi
apoi ne.am facut partasi ai lui Hristos ; acesta pune pe fuga orice urma a lcrarii celei potrivnice.
El nu doar curateste toate urmele pacatelori ci si alunga toate puterile vicleanului.
Cufundarea de 3 ori in apa si respective scoaterea tot de atatea ori din apa arata in chip
symbolic ingroparea cea de 3 zile a Mantuitorului. Cufundarea inseamna moartea omului vechi,
parasirea de patimi si nasterea omului nou, care se face odata cu scoaterea din apa. Nasterea
noastra a avut loc o data cu moartea noastra. Sfantul Chiril ne atrage atentia cat de minunata este
aceasta taina, cum am inviat cu toate ca n-am murit cu adevarat, n-am fost ingropati si nici n-am
fost rastigniti cu adevarat. Vedem astfel cat de mare este iubirea lui Dumnezeu fata de noi,
facandu-ne partasi mantuirii fara sa fie nevoie sa suferim. Tot ceea ce a suferit Hristos pentru noi
a fost real, iar cele savarsite de noi odata cu Botezul sunt o asemanare a mortii si a patimilor Lui,
insa mantuireanoastra nu este o asemanare ci o realitate.

32
 Botezul nu da doar iertare pacatelor precum dadea botezul lui Ioan ci prin el obtinem si harul
infierii.

Despre ungerea cu Sfantul Mir

“Dupa cum Hristos a fost rastignit, a fost ingropat si a inviat in realitate, iar voi in timpul
botezului sunteti invredniciti sa fiti rastigniti, ingropati si inviati impreuna cu El, intru asemanare,
tot astfel si la ungerea cu Sfantul Mir. Hristos a fost uns cu undelemnul spiritual al bucuriei, pentru
ca El este pricinuitorul bucuriei celei duhovnicesti, iar voi ati fost unsi cu mir si ati ajuns partasi
ai lui Hristos.”
Dupa cum maine Euharistiei dupa invocarea Sfantului Duh nu mai este simpla paine, ci trupul
lui Hristos tot si acest Sfant Mirajunge sa fie un dar al lui Hristos si al Sf Duh. Trupul se unge cu
mir vazut, dar se sfinteste sufletul prin Sf Duh. Am fost unsi pe frunte pt a ne dezlipi de rusinea
primilor oameni care au calcat porunca Domnului; la urechi- pentru a asculta tainele dumnezeisti;
la nari- pentru a simti buna mireasma a lui Hristos; pe piept- am primit platosa dreptatii pentru a
putea sta impotriva diavoului. Sfantul Mir este armura Sfantului Duh care ne ajuta sa stam
impotriva duhurilor rele. Dupa toate acestea ne putem numi pe deplin crestini. Inainte de a fi unsi
eram inc ape cale de a dobandi numele de crestini.

Despre Trupul si Sangele lui Hristos

O data ce ne impartasim ajungem purtatori de Hristos, pentru ca trupul si sangele Lui se
impartasesc madularelor noastre. Astfel, dupa cuvintele sf Petru, ajungem partasi dumnezeirii. Noi
nu trebuie sa judecam taina dupa gustare, ci, fara de indoiala sa ne incredintam prin credinta ca
am fost invredniciti de trupul si sangele lui Hristos.

Cateheza baptismala in antichitatea crestina

Documente din scoala catehetica ierusalimiteana
a. Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele
Numele episcopului ierusalimitean este legat de celebrele Cateheze (nr. 24). Importanta lor
= sunt o serie complete de cateheze de initiere ce reflecta modalitatea in care se practica in
instructia primara a catehumenilor. I-au atras renumele de “cel mai mare catehet patristic al
Palestinei si unul dintre cei mai mari ai intregii Biserici”. Cele mai multe amanunte de interes ni
le ofer cele 5 cateheze mistagogice, tinute neofitilor in Ierusalim, probabil in Saptamana
Luminata a anului 348. Atribuirea lor Sf. Chiril a fost contestata, fiind puse pe seama
succesorului sau, Ioan II de ierusalim (387-417), dar pana la urma pare mai verosimil ipoteza ca
au fost initial rostite de Chiril.

33
 Procateheza = o cateheza preparatory, adresata categoriei cele mai avansate de catehumeni,
asa numitii “φοτιζομενοι”(cei pentru luminare) respective celor care erau pe punctual de a primi
botezul:
- Sulfa asupra voastra mireasma fericirii. Dezbraca haina iubirii de arginiti, a desfanarii si
necuratiei si imbraca-te cu o alta haina inainte de a veni Iisus. Ai 40 de zile de pocainta. Daca
starui in intentia rea, apa te va primi, dar duhul nu te va primi.
- Pana acum erai numit catechumen. Cuvintele dumnezeiesti nu mai rasuna in jurul tau, ci
in adancul tau, caci Duhul locuieste in tine si face de mintea ta casa duhovniceasca.
- Nu e cu putinta sa te borezi de 2 ori caci “este un Domn, o credinta, un Botez” (Efes. 4, 5)
- Nimic nu cere dumnezeu de la noi decat intentie buna
Catehizarea este un process sistematica si de durata de invatare si aprofundare a credintei:
- Staruie in cateheze. Primesti arme contra puterii cele potrivnice, contra ereziilor, contra
iudeilor, samarinenilor si paganilor. Inchipuie-ti catehizarea ca pe o casa. Trebuie sa punem
piatra pe piatra, indepartand tot ceea ce este nefolositor. Trebuie sa se zideasca o cladire tainic.
In chip asemanator iti oferim pietrele cunostintei.
b. Catehezele mistagogice
Cateheza I mistagogica – catre cei curand luminati (neofiti)
In vechime, botezul se savarsea in seara/noaptea de Pasti potrivit ritualului explicat de
episcopal Ierusalimului. Asamanarile dintre ritualul baptismal primar si cel de azi reflecta
fidelitatea pastrarii Sf. Traditii in Bisericile de rit bizantin:
- Ati fost asezati si v-ati lepadat de Satana cu fata spre apus fiindca Apusul e locul
intunericului.
- A doua formula “Si de toate lucrurile tale” arata ca te lepezi de toate faptele si gandurile
savarsite impotriva dreptei ratiuni.
- Apoi “Si de toata trufia ta”arata ca trufia diavolului sta in orice desertaciune sau primejdie
sufleteasca.
- Dupa aceea, prin “Si de toata slujirea ta” vezi ca daca veicadea in aceste slujiri dup ace te
ai lepadat de satana si dup ace te-ai impreunat cu Hristos, vei fi ispitit mai amar de tiran.
- Dupa ce te-ai lepadat si ai rupt aceasta legatura cu el ti se deschide raiul lui Dumnezeu.
Cateheza II mistagogica: despre Botez
- Catehezele mistagogic si invataturile mai noi ce vi se dau in fiecare zi ne sunt de folos
pentru ca vestesc invataturi pe care nu le-am cunoscut inca.
- Fiind unsi cu untdelemn sfintit din crestetului capului pana la picioare, ati ajuns partasi
maslinului celui bun, Iisus Hristos.
- Dupa aceasta ati fost condusi la cristelnita dupa cum si Hristos a fost dus pe cruce la
mormantul care era alaturi.ati marturisit si v-ati cufundat de 3 ori in apa, aratand in mod
symbolic ingroparea cea de 3 zile a lui Hristos. In aceeasi clipa ai si murit dar v-ati si nascut, iar
aceasta apa v-a fost mormant si mama.

34
 Cateheza III mistagogica: despre ungerea cu Sf. Mir
- Dupa ce ati iesit din cristelnita, vi s-a dat ungerea, antitipul Aceluia prin Care a fost uns
Hristos, adica Sf. Duh.
- Hristos a fost uns cu untdelemnul spiritual al bucuriei, Sf. Duh iar fost ati fost unsi cu mir
si ati ajuns partasi ai lui Hristos.
Daca ungerea prebaptismala se face cu untdelemn sfinti simplu, acum se utilizeaza Sf. Mir,
sfintit o singura data pe an, in Joia Patimilor de catre Sinodul arhiereilor:
- Trupul se unge cu mir vazut, dar se sfinteste sufletul prin Sf. si de viata facatorul Duh.
- Dupa ce ati fost invredniciti cu ungerea cu Sf. mir, va numiti crestini, iar renasterea
voastra este confirmata.simbolul aceste ungeri se afla in V.T.: ungerea lui Aaron, fratele lui
Moise ca arhiereu, ungerea lui Solomon ca imparat.
c. Sf. Ioan Gura de Aur, Catehezele baptismale
O latura mai putin cunoscuta a preocuparilor Sf. Ioan Gura de Aur o constituie activitatea
sa catehetica. Cele 11 cateheze baptismale sunt rezultatul celor 11 ani de slujire preoteasca la
Antiohia si ai celor de episcopat.
Primele 8 cateheze baptismale se pare ca au fost rostite in anul 390. Cea mai semnificativa
este Cateheza a doua: “Urmare a intruirii celor ce vor fi iluminatiu si explicare clara a actinilor
savarsite intr-un mod symbolic si tipic la sfantul Botez”:
- Ceea ce se savarseste de catre preot nu omul este cel ce face, ci harul Duhului Sfant.
- Vedeti aici atitudinea captivitatii si a eliberarii de unirea cu satana prin fagaduintele pe
care preotul va face sa le rostiti.
- Dupa acest contract, aceasta lepadare si aceasta unire, te-ai unit cu Hristos iar preotul iti
face ungerea la frunte cu untdelemnul spiritual sit e insemneaza. Preotul este doar mijlocitorul
harului si el nu face decat sa ofere mana sa; Cel care savarseste totul este Tatal, Fiul si Sfantul
Duh, Treimea ce nedespartita.

Prezentare generala
Etimologia termenului “cateheza”. Cateheza reia si dezvolta mesajul proclamat.
Catehumanul antic reprezinta un fenomen complex si inegal in diferitele Biserici locale si cu o
dezvoltare in timp; este o institutie crestina destinata pregatirii pentru botez a celor ce-l solicitau
si erau considerati demni de a-l primi.
In literature de specialitate il gasim definit ca o institutie bisericeasca de tip pastoral-liturgic
dezvoltata in interiorul comunitatilor crestine incepand de la sfarsitul sec. II.

35
 Ca stagiu de pregatire, catehumenatul reprezinta o etapa funamentala a procesului de
initiere crestina. Inititerea catehumenala se refera la acel proces initial de dezvoltare a credintei
in Hristos si de insotire a noilor credinciosi, care culmina cu botezul si deplina apartenenta la
Biserica. In sec. III-IV, accesul adultilor la botez se structureaza intr-un proces organic de
formare desfasurat ca o adevarata ucenicie in viata crestina.

Premize ale unui neocatehumenat

Redescoperirea catehumenatului antic in zilele noastre ca process intiatic, ca itinerar
catehetic ce culmina cu celebrarea sacramentala exprimao noua sensiblitate pastorala.

Disciplina arcana in literature catehetica primara

Notiunea primeste sensul de practica a pastrarii secretului asupra adevarului de credinta si
unor practici ritual. Temiul pe care s-ar fi intemeiat asa numita disciplina arcana in Biserica
primara pare a fi textul de la Matei 7,6.
Existenta acestei proceduri s-a dedus din faptul ca Biserica nu ingaduia catehumenilor si
necrestinilor sa asiste la partea a II-a a Sf. Liturghii. Sintagma “disciplina arcani” intra in uz de-
abia din sec. al XVII-lea. Desi nu se cunoaste originea acestei practice primare e de presupus ca,
in contextul vremii, ea a fost insipirata de religiile de mistere.

Treptele catehumenatului
a. Originile catehezei crestine
In dezvoltarea procesului catehumenal distingem: o perioada antica (anterior pacii
constantiene); o periaoda de mijloc (sec. IV-V), de structurare si de inflorire a catehumenatului
si o perioada de declin (sec. V-VI).
Practica pastoral a catehumenatului antic este documentabila doar in ultimele decenii ale
sec II, pentru ca dupa unele date sumare prezentate de Sf. Iustin, sa–l gasim in sec. IV ca
organizatie oficala si bine articulate in Biserica prin care candidatii primeau un invatamamant
oral si o initiere morala, iar accessul la tainele intierii este strans legat de functiunile liturgice.
In afara de scopul baptismal al catehezei primare, mai ales in aceasta prima prerioada
catehumenatul se impune ca o necestiate a vietii crestine.
b. Catehumenatul postconstantinian
Incepand cu sec IV se deshide o noua perspectiva catehumenatului, prin triumful definitive
al Bisericii si prin convertirile in masa care se petrec in urma castigarii dreptului de exprimare
libera a credintei.

36
 Nr mare de aderenti facea tot mai dificila practicarea unei formari riguroase si acordarea
unei asistente spiritual adecvate. Din pacate cresterea numerica a noilor botezati va atrage dupa
sine o cadere calitativ morala a membrilor Bisericii.
Un alt neajjuns consta in faptul ca catehumenul era considerat deja crestin chiar daca nu
primise botezul, ceea ce raspandeste practica de a ramane catehumen in mod nederteminat.
c. Declinul catehumenatului
Incepand din a doua jumatate a sec. V, asistam la un lent si progresiv declin al disciplinei
antice a catehumenatului pana la disparitia sa completa (sec VII). Prima cauza a fost noua
situatie religios-morala . Un alt motiv se refera la faptul ca preotii aveau de regula o formare
biblica si teologica limitata, nefiind pregatiti sa-si assume o instruire competenta a adultilor.

Fazele procesului catehumenal

Catehumenatul trebuie inteles mai curand ca un proces complex si diversificat , decat ca o
institutie bisericeasca. El este expresia pe de-o parte unitara a practicilor crestine didactice,
liturgice si baptismale, pe de alta parte, poarta pecetea specificitatii locale a comunitatilor
crestine primare. Intre notele specific ale catehezei crestine initiale se numara: caracterul
baptismal si mistagogic; specificul adult; lipsa unei cateheze a copiilor, dificultatea accesului la
initerea crestina dar si seriozitatea procesului de intrusctie primara.
a. Cateheza “indepartata”
Potrivit Traditiei apostolice a lui Ipolit si a Constitutiilor apostolice, adultii care doreau sa
devina crestini erau supusi, de catre personae responsabile ale comunitatii, la o prima verificare
a sinceritatii si a consistenteti aspiratiei lor intr-un interviu ce cuprindea 3 tipuri de intrebari: a)
primul privea motivele convertirii pentru verificarea sinceritatii; b) a doua serie de intrebari
privea starea de viata a candidatilor, adica situatia familiala si cea sociala; c) a treia privea
meseriile, ocupatiile.
Inspirata din traditia ebraica si din practicile initiatice ale unor religii de mistere, admiterea
la catehumenat era inconjurata de precautii si garantii. Se impunea o verificare atenta a
motivatiei candidatului.
Aspirantul putea fi refuzat ca de exemplu in cazul simplilor curiosi ce erau capabili sa
divulge misterele de credinta sau sa denunte pe crestini. De asemenea erau refuzati cei care
ocupau functii sau practicau meserii incompatibile cu viata de crestin ce ridicau problem de
credinta si de morala. De-acum evemt atestat si institutia nasilor (cei ce aduc garantii morala
necesare pentru ca persoana sa fie acceptata pe baza marturiei lor suplimentare la chestionarea
celui in cauza.

37