Povesti Cu Spiridusi Si Zane 1

Basme
populare POVEŞTI CU SPIRIDUŞI ŞI ZÂNE Editura LiterNet, 2013
1

Basme populare POVEŞTI CU SPIRIDUŞI ŞI ZÂNE Editura LiterNet, 2013

Redactor: Răzvan Penescu (rpenescu@liternet.ro)

Editor format pdf. Acrobat Reader: Mircea Sorin Rusu

Poveşti selectate şi traduse de: Gabriela Monica Rusu, Mircea Sorin Rusu
Ilustrații: Rodica Arghir

Editare imagini: Gabriela Monica Rusu

Poveştile şi poeziile din volumul de față au stat la baza scenariului scris de OANA LEAHU pentru spectacolul POVESTE IRLANDEZĂ, care a
avut premiera în data de 22 ianuarie 2013 la TEATRUL NAȚIONAL TÎRGU MUREŞ, COMPANIA LIVIU REBREANU. Regia artistică îi aparține

OANEI LEAHU, iar scenografia RODICĂI ARGHIR, căreia traducătorii îi mulțumesc pentru că a fost de acord să le pună la dispoziție schițele
de costume şi decor pentru ilustrarea acestei cărți. La crearea minunatei lumi de poveste de pe scenă au mai contribuit: COSTACHE GAVRIL

SIRITEANU (păpuşi şi măşti), HUGO WOLF (Coregrafia), MIHAI CRĂCIUN (Step), DANIEL KLINGER (Light Design), PEDRO NEGRESCU
(Muzica originală), MĂRIUCA IGNAT (Asistent scenografie) şi actorii: Csaba Ciugulitu, Costin Gavază, Mihai Crăciun, Andrei Chiran, Tiberius

Vasiniuc, Rareş Budileanu, Claudiu Banciu, Oana Porav Hodade, Raisa Ané, Ioana Cheregi, Andi Brânduş, Luchian Pantea, Delia Martin,
Diana
Avrămuț, Rareş Budileanu, Mihaela Mihai, Claudiu Ştian, Cristina Höltzli, Anca Loghin, Georgiana Ghergu, Mario Valdevira, Simon
Kálmán Attila, Cristian Tomşa, Raluca Rîtea, Sonia Crăciun, Mihai Loghin (la vioară). Le mulțumim pentru că, datorită lor, poveştile din
această carte arată atât de frumos pe scenă.

Traducătorii acestui volum, Gabriela Monica Rusu şi Mircea Sorin Rusu, îl dedică întregii echipe a spectacolului, tuturor copiilor,

părinţilor şi bunicilor care cred în poveşti şi băieţelului lor, Felix Ştefan, bun prieten al spiriduşilor.

© Editura LiterNet 2013 pentru versiunea .pdf Acrobat Reader.

Este permisă descărcarea liberă, cu titlu personal, a volumului în acest format. Distribuirea gratuită a cărții prin intermediul altor siteuri,

modificarea sau comercializarea acestei versiuni, fără acordul prealabil, în scris, al Editurii LiterNet, sunt interzise şi se pedepsesc conform
legii privind drepturile de autor şi drepturile conexe, în vigoare.

ISBN: 978‐973‐122‐083‐3

Editura LiterNet

http://Editura.LiterNet.ro/ office@liternet.ro

2

CUPRINS

Câmpul cu cruguliţă
3

Legenda din Knockgrafton
7

Prima poezie cu spiriduşi
14

Paddy O’Kelly şi nevăstuica
17

Stăpânul şi sluga sa
24

A doua poezie cu spiriduşi
32

Connla şi fecioara cea frumoasă
33

Hudden, Dudden şi Donald O’Leary
37

A treia poezie cu spiriduşi
45

Câteva vorbe despre spiritele singuratice
46

Câteva vorbe despre spiritele sociabile
49

3


CÂMPUL CU CRUGULIŢĂ
Traducerea: GABRIELA MONICA RUSU

Într‐o zi frumoasă si caldă de vară, taman de Sfânta Maria Mare, Tom Fitzpatrick

hoinărea prin răzoare, ținându‐se mai mult pe partea scăldată în soare a tufărișului de pe
marginea drumului; dintr‐odată, auzi un fel de păcănit ce venea dintre frunze şi crengi.
‐ Aoleu, spuse Tom, nu‐i cam târziu să cânte mărăcinarul?
Așa că păși tiptil, pe vârful picioarelor, ca să vadă cine făcea zgomotul cu pricina şi

dacă ghicise că era, într‐adevăr, un mărăcinar. Zgomotul încetă; dar când Tom privi cu
atenție printre crengi, zări într‐un ascunziș un ulcior pământiu, plin ochi cu băutură, să fi
tot avut vreo treizeci de litre; si lângă el, urcat în picioare pe un scăunaș, era un omuleț

mic, mic, mititel, cu o tichie țuguiată si prăfuită pe cap, cu un șorț lucios de piele pus
dinainte, care‐şi umplu o cănuță, o puse apoi lângă scăunaș și se așeză jos lângă ea, ca să
potrivească tocul unui bocanc numai bun pentru piciorușul lui mărunțel.
‐ Măi să fie, își zise Tom, multe am mai auzit eu despre spiriduși, și, dacă‐i s‐o zic pe
Omuleţul şi Tom Fitzpatrick
a dreaptă, nici nu prea am crezut tot ce‐am auzit, da’ uite unul în carne și oase chiar sub
nasul meu. Dacă pun mâna pe el, om mă fac. Se spune că nu trebuie scăpat din ochi pentru
nimic în lume, că dispare cît ai zice „pește”.
Tom păși tiptil un pic mai încolo, cu ochii pironiți la omuleț, ca o pisică la un șoricel.

‐ Dumnezeu să te aibă‐n pază, fârtate, spuse Tom.
Omulețul ridică privirea și răspunse:
‐ Mulțam!

‐ Da’ cum de lucrezi în zi de sărbătoare?
‐ Asta‐i treaba mea, nu a ta, spuse el.

4


‐ Dacă nu‐i cu supărare, nu‐mi zici si mie ce ai in ulciorul de colo? intrebă Tom.

‐ Ba‐ți zic, cum nu, spuse spiridusul. Bere!
‐ Bere? strigă Tom. I‐auzi! Și de unde‐o ai?
‐ De unde‐o am, întrebi? Păi, am făcut‐o eu. Și, ia spune, din ce crezi c‐am făcut‐o?
‐ Să mă ia naiba dacă știu, spuse Tom; din malț, din ce altceva?

‐ Nici pomeneală. Am făcut‐o din troscoțel.
‐ Din troscoțel? se miră Tom, izbucnind în râs. Doar nu‐ți închipui că‐s așa de prost să te cred!
‐ Crezi ce vrei, spuse omulețul, da’ ăsta‐i adevărul adevărat. N‐ai auzit niciodată de vikingi?

‐ Ce‐i cu ei? întrebă Tom.
‐ Păi, ce să fie? Nimic altceva decât că, atunci când au venit prin părțile astea, ne‐au învățat să facem bere din troscoțel, și
de‐atunci ai mei păstrează taina.
‐ Nu‐mi dai și mie un piculeț din berea ta? întrebă Tom.

‐ Uite ce‐i, tinere, ar fi mai nimerit să‐ți vezi de treburile tale, în loc să bați la cap lumea cu așa niște întrebări prostești. Ia uite,
cât ai stat aici să spui vrute si nevrute, vacile au intrat in lan si au făcut praf ovăzul.
Tom fu luat prin surprindere, așa că fu cât pe ce să‐și întoarcă ochii de la omuleț, dar se adună pe dată; și de teamă să nu fie

iarăși tras pe sfoară, puse mâna pe spiriduș si îl apucă zdravăn; dar, din grabă, răsturnă ulciorul si vărsă toată berea, asa că nu putu să
guste defel, să vadă cum era. Își jură apoi că o să‐i facă piticului de petrecanie dacă n‐o să‐i spună unde își ține ascunși galbenii. Și Tom
îl privi așa de‐ncruntat și de înverșunat, că omulețul se sperie de‐a binelea.
‐ Așa deci. Vrei să‐ți dau banii! Păi atunci hai cu mine; e un câmp, ceva mai încolo, și pe câmpul ăla am ascuns eu o oală cu aur.

Porniră deci, și Tom îl apucă bine pe spiriduș si nu‐și luă deloc ochii de la el nici o clipă, deși trebui să treacă peste mărăcinișuri și prin
șanțuri și peste o ditai mlaștina, până ce ajunse la un câmp mare plin cu flori de cruguliță, unde spiridușul arătă cu degetul către o
floare mai înaltă și spuse:

5


‐ Sapă sub floarea aia, si‐o să dai peste o oală plină cu galbeni chiar la rădăcina ei.
Lui Tom, în graba cu care venise, nu‐i trecuse prin minte să ia cu el și o sapă, așa că se hotărî să
se întoarcă acasă să‐și aducă una; și ca să recunoască locul la întoarcere, își scoase unul din ciorapii
roșii pe care‐i avea în picioare și îl legă in jurul cruguliței. Apoi îi spuse spiridușului:

‐ Jură că nu iei ciorapul de pe floare!
Și spiridușul jură că nici nu se va atinge de el.
‐ Îmi pare, zise cu bună cuviință spiridușul, că acum nu‐ți mai sunt de trebuință.
‐ Nu, spuse Tom, acum poți pleca, dacă vrei, și Domnul să te aibă‐n pază și să te ferească de

necazuri pe acolo pe unde te poartă picioarele.
‐ Păi, atunci, rămas bun, măi, Tom Fitzpatrick, spuse spiridușul, și banii pe care‐i găsești să‐ți
aducă noroc.

Și Tom o luă din loc mâncând pământul, ajunse acasă de unde înșfăcă o sapă si se întoarse cu
ea la câmpul cu cruguliță; dar acolo, ce‐i văzură ochii? Toate florile de pe câmp aveau câte un ciorap
rosu legat de ele, la fel ca ciorapul lăsat de el mai devreme; și să sape tot câmpul, nici nu‐i trecea prin
gând, că avea mai bine de patru zeci de acri. Așa că Tom se întoarse la casa lui cu sapa pe umăr, mult

mai agale acum decât la plecare; si de câte ori îi venea în minte păcăleala pe care i‐o trăsese
spiridușul, de atâtea ori îl blestema și îi zicea ceva de dulce. Omuleţul

GLOSAR:
Cruguliţă: Plantă medicinală cu inflorescențe galbene, ce înflorește din iunie până în noiembrie, si este toxică pentru animale si
oameni, dacă este ingerată, dar se folosește pentru unele afecțiuni sub formă de comprese si cataplasme. (n. trad.)
Mărăcinar: Pasăre migratoare de talie mică, cu penaj maro cu negru pe spate si alb‐gălbui pe partea ventrală. (n. trad.)

6

7


LEGENDA DIN KNOCKGRAFTON

A fost odată un om sărac ce trăia într‐o vâlcea mănoasă numită Aherlow, la poalele Munților Galtee. Acest om avea o cocoașă

mare în spate și arăta ca și cum spinarea sa ar fi fost făcută ghem și pusă apoi, ca o povară, pe umeri; și din pricina acestei poveri,
capul îi era aplecat așa de mult în jos, că bărbia, atunci când omul ședea, i se sprijinea de genunchi. Țăranii de prin partea locului se
cam sfiau să‐i iasă in cale pentru că, deși sărmanul de el era blând și neprihănit ca un prunc, diformitatea aceea era așa de mare, că
bietul de el nici nu mai semăna a ființă umană. Drept urmare, niște oameni răuvoitori scorniseră și împrăștiaseră pretutindeni tot

felul de povești ciudate despre el. Se spunea că omul ăsta cunoștea foarte bine ierburile de leac și descântecele; și era și foarte
priceput la împletitul paielor și al răchitei, așa că își câștiga pâinea făcând pălării și coșuri.
Degețel, căci așa îi spunea lumea, din pricină că purta întotdeauna un lujer de degețel la pălăria de pai, câștiga mai mult

decât alții pentru împletiturile sale, și poate de aceea, adică din invidie, născociseră unii tot felul de ciudățenii pe seama lui.
Dar iată că într‐o seară, după ce se‐ntunecase de‐a binelea, întorcându‐se din frumosul târgușor Cahir și îndreptându‐se spre
Cappagh, și mergând agale din cauza cocoașei ce‐i apăsa umerii, Degețel ajunse la vechiul șanț de apărare al cetății Knockgrafton,
care se afla pe partea dreaptă a drumului. Și era frânt de oboseală, și se îngrozea la gândul că mai avea încă mult de mers și poate

avea să meargă așa toată noaptea; așa că se așeză lângă șanț să se odihnească și începu să se uite cu deznădejde la lună.
Pe dată, de undeva, îi ajunse la urechi firicelul unei melodii nepământene; ascultă și își dădu seama că o astfel de muzică
încântătoare nu‐i mai fusese dat să audă. Părea să fie sunetul mai multor glasuri care se împleteau și se amestecau unele cu altele
într‐un fel așa de ciudat, că parcă veneau de la o singură ființă. Se auzeau, totuși, mai multe voci diferite, îngânând următoarele

cuvinte:
În ziua de luni, în ziua de marţi
În ziua de luni, în ziua de marţi,

În ziua de luni, în ziua de marţi;

8


După aceea urma o scurtă pauză și melodia o lua de la început. Degețel asculta cu
atenție, abia mai respirând, de teamă să nu piardă vreo notă. De‐acum era sigur că melodia
venea din șanț; și, deși la început fusese fermecat la auzul ei, treptat‐treptat, fu cuprins de

plictiseală, ascultând același lucru iar și iar, fără nici o schimbare; așa că, servindu‐se de pauza
care urmă după ce cântecelul fu cântat de trei ori, își drese glasul și zise pe aceeași melodie:

Șin ziua de miercuri la fel.

Cântă apoi împreună cu vocile din șanț: În ziua de luni, în ziua de marţi, încheind de
fiecare dată, când urma pauza, cu Șin ziua de miercuri la fel.
Spiridușii din Knockgrafton, pentru că acel cântec era al lor, când auziră acea adăugire

la melodia lor, fură așa de încântați, că, pe loc, se hotărâră să‐l aducă printre ei pe acel muritor
atât de înzestrat. Drept urmare, Degețel fu luat pe sus și purtat, val‐vârtej, până la spiriduși.
Și ce priveliște minunată i se deschise în fața ochilor atunci când ajunse în șanțul

cetății, rotindu‐se mereu, ca un fir de pai în bătaia vântului, dansând parcă pe muzica aceea
încântător de suavă ce venea de dinjos. Și cât de onorat se simți când fu așezat deasupra
tuturor cântăreților, și i se dădură servitori care să‐i facă toate poftele și să‐l slujească după

cum îi era voia, de parcă el era cel mai grozav om din tot ținutul.

Dar, la un moment dat, Degețel văzu că spiridușii stau la sfat, și, deși îl tratau cu atâta
bunăvoință, îl apucă frica. Însă unul dintre spiriduși ieşi dintre ceilalți, veni spre el și spuse:
Marcus Degeţel

9


Degeţel, Degeţel,
Râzi acum frumușel
Ghebul tău cel umflat,

Ţi lam luat de îndat’,
Colo e răsturnat,
Degeţel minunat!

Imediat ce aceste cuvinte fură rostite, sărmanul nostru Degețel se simți atât de ușor și atât de fericit, că, de bucurie, îi veni să
sară până în înaltul cerului, ca și vaca din poezia cu mâța și lăuta (G1); și văzu, copleșit de încântare, cum îi cade cocoașa de pe
umeri, drept în fața lui. Își ridică apoi capul, mai întâi cu sfială, temându‐se să nu i se ciocnească de tavanul sălii celei mari în care se

afla; se uită în jur din nou, cu mare mirare și încântare, căci toate lucrurile îi păreau din ce în ce mai frumoase; și însuflețit de
vederea unor asemenea splendori, capul îi fu cuprins de amețeală, iar privirea i se împăienjeni. În cele din urmă, căzu într‐un somn
adânc, și când se trezi, văzu că se luminase de ziuă, că soarele strălucea cu putere şi păsările cântau de mama focului; iar el zăcea la
marginea șanțului cetății Knockgrafton, cu oile și vacile păscând liniștite în jurul lui. Primul lucru pe care îl făcu Degețel, după ce își

spuse rugăciunile, fu să‐și ducă mâna la spate să vadă dacă mai are cocoașă; dar nu găsi nici urmă de cocoașă pe umerii săi, așa că se
privi cu mândrie, căci acum devenise un flăcău chipeș, și, pe deasupra, mai avea și straie noi pe el, care, se vede treaba, erau un dar
pe care i‐l făcuseră spiridușii.
Porni el apoi spre Cappagh, pășind ușor și săltând la fiecare pas de parcă ar fi fost dansator de când lumea. Nimeni din cei

întâlniți de Degețel nu‐l cunoștea fără cocoașă, așa că îi trebuia mult ca să convingă lumea că era el, și nu altul, deși, ca să fim cinstiți,
chiar era un alt om, după cum arăta înfățișarea lui. Nu trecu mult, și povestea lui Degețel și a cocoașei sale se răspândi pretutindeni,
lăsându‐i pe toți cu gura căscată. Peste tot, toată lumea vorbea numai despre Degețel.

10


Mătuşa Abigail Într‐o dimineață, pe când Degețel stătea tihnit şi mulțumit în ușa colibei sale, veni o
bătrână și îl întrebă dacă îi poate arăta drumul spre Cappagh.

‐ Dar nu‐i nevoie să‐ți arăt drumul, mătușică, spuse Degețel, pentru că aici e Cappagh. Și pe
cine cauți, mă rog?
‐ Am venit, spuse femeia, tocmai din ținutul Waterford, ca să dau de un om pe nume
Degețel, care, am auzit spunându‐se, a fost scăpat de cocoașă de niște spiriduși; știi, eu am o

vecină care are un fiu cocoșat, și cocoașa asta o să‐i aducă moartea; și poate că dacă ar ști vraja
lui Degețel, ar scăpa și el de cocoașă. Uite, de‐asta am venit până aici: ca să aflu vraja, dacă s‐o
putea.
Degețel, care era un flăcău bun la inimă, îi spuse femeii toate de‐a fir‐a –păr, cum cântase el

melodia spiridușilor de la Knockgrafton, cum i se luase cocoașa de pe umeri și cum primise un
rând de haine noi.
Femeia îi mulțumi și plecă foarte fericită și cu inima ușoară. Când ajunse la casa vecinei, în

ținutul Waterford, îi spuse tot ce auzise de la Degețel; așa că ele îl urcară de îndată pe cocoșatul
lor într‐un car, să‐l ducă la Cappagh; trebuie spus însă, că acest cocoșat era un om arțăgos și
viclean de felul lui. Drumul fu lung, dar lor nu le păsa câtuși de puțin, căci mai important era ca
flăcăul acela să scape de cocoașă; și taman la miezul nopții îl aduseră și îl lăsară lângă vechiul

șanț al cetății Knockgrafton.
Jack Hain, căci așa îi era numele, nu apucă să zăbovească foarte mult acolo, când auzi
cântecul ce venea din șanțul de apărare, mai suav decât data trecută; asta pentru că spiridușii

cântau acum așa cum îi învățase Degețel:

11



Șin ziua de miercuri la fel.

Cântau astfel fără oprire.
Jack Hain, care se grăbea nespus să scape de cocoașă, nu se gândi că ar fi mai nimerit să

aștepte până ce spiridușii aveau să termine cântecul sau până ce se găsea prilejul să se
amestece și el, poate și mai bine decât o făcuse Degețel; așa că, după ce îi ascultă cântând fără
oprire de șapte ori, zbieră și el, fără să‐i pese de spiritul cântecului şi fără să aştepte clipa
potrivită:

Șin ziua de miercuri la fel
Șin ziua de joi tot așa.

Se gândi că, dacă o zi era bună, două zile erau și mai și; iar dacă Degețel primise un rând
de straie noi, el va primi două.
Nici nu rosti bine cuvintele, că se și simți ridicat și aruncat cu o forță teribilă drept în
șanț; iar spiridușii veniră buluc în jurul lui, înfuriați la culme, scrâșnind și țipând și urlând:

‐ Cine‐a‐ndrăznit să‐și bată joc de cântecul nostru? Cine‐a‐ndrăznit să‐și bată joc de
cântecul nostru?

Și unul dintre ei se apropie de Jack mai tare decât ceilalți și spuse:
Jack Hain

12


Jack Hain, Jack Hain,
Om rău și meschin,
Râzi de cântul nostru fin;

Ţiom face viaţa un chin.
Jack Hain cel cu păcate,
Naţi două gheburi în spate!

Și douăzeci din cei mai puternici spiriduși aduseră cocoașa lui Degețel și o așezară pe spatele bietului Jack, peste cocoașa lui,
unde se lipi așa de bine, de parcă ar fi fost bătută în cuie de cel mai iscusit dulgher. Apoi îl aruncară afară din castel; și, dis‐de‐
dimineață, când mama lui Jack și vecina ei veniră după flăcău, îl găsiră mai mult mort decât viu, zăcând la marginea șanțului, și cu cea

de‐a doua cocoașă pe umeri. Nici nu le venea să‐și creadă ochilor! Dar le fu teamă să spună ceva, ca nu cumva cocoașa să sară pe umerii
vreuneia dintre ele. Și‐l duseră acasă pe nenorocitul de Jack, așa de mâhnite, cum nu mai fuseseră alte femei vreodată pe lumea asta; și
din pricina greutății celei de a doua cocoașe, și a drumului lung, Jack muri curând după aceea, lăsând blestemul său asupra oricui avea
să mai asculte vreodată cântecul spiridușilor.

GLOSAR
G1 Rimă naivă din tradiția orală engleză, publicată pentru prima dată, din câte se știe, în 1765. „Hey, diddle, diddle, / The Cat and
the Fiddle, / The Cow jumped over the moon / The little dog laughed to see such sport, / And the dish ran away with the

Spoon.” „Hei, huța, huța, / Lăuta și mâța, / Vaca peste lună sări, / Și râse Cățelul când o zări, / Iar Scafa cu‐n Taler fugi.”

13

14


PRIMA POEZIE CU SPIRIDUŞI
Traducerea : GABRIELA MONICA RUSU

I

Ce‐ai auzit, tu, mic păstor,

Pe dâmbul verde‐nsingurat?
Doar un scatiu tânguitor

Cântând pe câmpu‐nfierbântat.
Doar un cosaș și‐un greier gri
Cirip‐cirip, țirii‐țirii?
„Cioccioc, pocpoc
Tactacatoc
Pielea roșiembinată
Să se facăndată gheată
Stânga, dreapta, strânge bine,
Varai caldă ziuantreagă;
Iarna sub pământ se ţine,
Viscolui ceva de șagă!”
Ian’ ascultă‐n dâmb în jos
N‐auzi zvon de ciocănel?
Bate elful mărunțel,
Spiriduș cântând subțire
Și lucrând voios din fire.
Mic de‐o palmă
Și un pic în înălțime
Uite‐l colo, și de‐l prinzi, vezi, ține‐l bine
Și‐om te faci,
Cum se cuvine.

15


II

Tu stai cu turma, vara toată
Și dormi pe paie, înfometat
Ce‐ar fi să stai în straie scumpe
Cu o domniță însurat?
De‐l prinzi pe elf, ai câștigat!
„Ghete de munte,
Conduri mii și mii,
Albi pentru nuntă,
Pentru bal rozalii,
Și uiten ăst fel
Pantofii apar
Din mîinile noastre
Cioccioc, iar si iar!”
Nouă’ș’nouă de comori
Are elful cel viclean
Puse‐n grote, în păduri,
Sub ruine, stânci, gorgan,
Pe sub pietre, în pământ,
De strajă stand

De mii de ani,
El umple oale

Rând pe rând
Cu bani!

16


III

Chiar eu l‐am prins odat’ pe el,
Pe dâmbul plin cu degețel,
Un spiriduș bărbos, bătrân,
Cu ochelari pe nasul cârn,
Cu catarame la bretele,
Și șorț ‐ lucrând pantofi de piele.
„Toctoc, tactac,
Ciocciocacioc,
(Se puse un cosaș pe clop!
Dar iată că o luă din loc!)
Botine pentrun crăișor,
Botforii grei pentrun fecior;
Vreau bani, vreau plata,
Când treabai gata!”
Am prins pungașul, o știam;
El se zgâia, eu mă holbam,
„Al vostru serv! Haha!” rânji

Și‐apoi din buzunar iți
Tabac, din care luă un pic

Ștrengarul cela de pitic;
Pe când să iau și eu un strop
Puf! Mi‐l suflă în nas mișelul
Și când făcui din nas ”hapciu”
El dispăru.

17


PADDY O’KELLY ŞI NEVĂSTUICA
Traducerea: MIRCEA SORIN RUSU

Demult, tare demult, trăia undeva pe lângă Tuam, în comitatul Galway, un om pe care îl chema Paddy O’Kelly. Şi iată că se trezi
Paddy O’Kelly într‐o bună dimineață foarte devreme şi, pentru că luna încă umplea casa cu razele ei suave, nu îşi dădu seama dacă se
crăpase de ziuă sau dacă încă era noapte. În ziua aceea îşi pusese în gând să meargă la târgul din Cauher‐na‐mart şi să‐şi vândă asinul.

Nici nu înaintă el mai mult de trei mile pe drum, când cerul deodată se întunecă şi începu să cadă o ploaie deasă. Atunci zări el
un ditamai căsoiul ivindu‐se dintre copaci, nu departe de drum, şi îşi zise că taman bine avea să adaste acolo până când s‐o mai potoli
ploaia. Când ajunse lângă casă, văzu că uşa era deschisă, aşa că intră, fără prea multă vorbărie. La stânga lui văzu o încăpere mare, cu

un cămin în care ardea un foc îmbietor. Se aşeză pe un scăunel lângă perete, şi îl prinse somnul, când deodată zări ditamai nevăstuica
târându‐se către foc, cu ceva galben în bot, pe care îl lăsă să cadă pe lespede, după care o şterse în grabă. Curând însă, ea se întoarse,
ducând în gură tot ceva galben, ca şi mai adineauri, însă acum Paddy văzu că era o guinee. Ea lăsă guineea să cadă pe lespedea de lângă
foc, şi dispăru din nou. Şi uite aşa tot venea şi pleca, venea şi pleca, până strânse acolo ditamai grămada de galbeni. Când în sfârşit

nevăstuica nu se mai întoarse, Paddy se ridică de unde era, luă toți galbenii şi şi‐i înfundă în buzunare, iar apoi se făcu nevăzut.
Nu apucă el să meargă foarte mult, că odată se pomeni cu nevăstuica pe urmele lui, chițăind mai dihai ca o ceată de cimpoieri. Îi
sări în față lui Paddy, sucindu‐se când într‐o parte, când în alta, dând să se repeadă la gâtul lui. Paddy avea la el o bâtă zdravănă de

stejar, cu care se luă după ea, până se iviră pe drum doi oameni care mergeau tot la târg, iar unul din ei avea un dulău, care puse

nevăstuica pe fugă, până ce ea dispăru printr‐o spărtură dintr‐un zid.
Paddy merse înainte la târg şi apoi, în loc să se întoarcă acasă cu banii luați pe asin, aşa cum se gândise dis‐de‐dimineață,
cumpără el mai bine un cal cu ceva parale luate cu japca de la nevăstuică şi se întoarse acasă călare. Când ajunse taman la locul în care

dulăul alungase nevăstuica prin spărtura din zid, aceasta numaidecât îi sări în față şi îşi înfipse colții în gâtul calului. Calul o porni la
goană ca muşcat de streche, iar Paddy nu‐l putu opri nicicum, până ce nu sări cât era de mare într‐un şanț adânc, plin de apă neagră şi
mocirlă, în care, călăreț şi cal începură să se scufunde. Şi s‐ar fi înecat ei negreşit, dacă nu se iveau nişte călători venind tocmai din

Galway, care puseră nevăstuica pe fugă. Paddy ajunse în sfârşit acasă, cu tot cu armăsar, pe care îl lăsă în staulul vacilor, iar apoi se

duse la culcare.

18


În dimineața ce a urmat, odată cu ivirea zorilor, Paddy se ridică din aşternut şi

merse să‐i dea calului fân şi ovăz. Dar când ajunse la uşă, văzu ieşind din staul nevăstuica, Paddy O’Kelly
plină toată de sânge.
‐ Da‐re‐ar Domnul să se scoboare toate blestemele asupra ta, zise Paddy, căci mă
tem că mult rău ai făcut!

Intră cu mare grabă în staul şi găsi moarte două vaci de lapte, doi viței şi calul. Ieşi
atunci val‐vârtej şi puse dulăul pe urmele nevăstuicii. Dulăul o prinse din urmă şi sări pe
ea, dar şi ea sări pe dulău. Şi chiar dacă Paddy avea ditamai câinele, acesta din urmă fu

nevoit să dea drumul nevăstuicii înainte să‐i vină stăpânul. Nu o scăpă, însă, din ochi, şi o
văzu cum se furişează într‐o căsuță de pe malul unui iaz. Ajunse şi Paddy alergând, luă
câinele de‐o ureche şi‐l trimise în căsuță, după nevăstuică. Curând după aceea, îl auzi pe
câine lătrând şi intră după el, iar odată intrat, văzu o hoaşcă bătrână stând chircită într‐un

colț. O întrebă dacă văzuse nevăstuica intrând.
‐ N‐am văzut‐o, răspunse hoaşca. Eu sunt ciumată, şi dacă nu te‐i îndepărta iute de
mine, s‐a lipi boala şi de tine.
Dar cum stăteau ei aşa şi vorbeau, câinele nu‐şi găsea astâmpărul, până când, în

cele din urmă sări şi se înfipse în gâtul băbăciunii. Ea scoase un țipăt ascuțit şi zise:
‐ Paddy O’Kelly, cheamă‐ți câinele înapoi şi te‐oi face om bogat!
Paddy îşi chemă câinele şi apoi zise:

‐ Spune‐mi cine eşti şi de ce mi‐ai ucis calul şi vacile.
‐ Dar tu de ce mi‐ai luat bănuții de aur, pe care îi strângeam de cinci sute de ani
încoace, din toate dealurile şi de prin toate scorburile lumii?
‐ Păi am crezut că eşti nevăstuică, zise Paddy, că altfel nu mă atingeam eu de aurul

tău; şi pe urmă, mai zise el, dacă tot eşti de cinci sute de ani pe astă lume, poate a fi bine

19

să te duci să te odihneşti pe lumea cealaltă.

‐ Eu am făcut un lucru tare rău în tinerețile mele, zise hoaşca, dar îmi pot ispăşi

păcatul dacă tu vei vrea să plăteşti douăzeci de lire ca să mi se facă o sută şaizeci de
slujbe de mântuire.
‐ Şi de unde să iau eu atâta amar de bănet? întrebă Paddy.
‐ Du‐te şi sapă sub tufişul acela de la marginea câmpului ce se vede de aici,

tufişul acela care adăposteşte sub el un ochi de apă, şi acolo ai să găseşti o oală plină
cu galbeni; Plăteşte cele douăzeci de lire pentru slujbe, iar restul ține‐i pentru tine. Dar
bagă de seamă, când ai să ridici vălul care acoperă oala, de sub el o să iasă un câine

mare şi negru; însă tu să nu te temi de el, că e unul din fiii mei. După ce pui mâna pe

banii de aur, du‐te şi cumpără căsuța în care m‐ai văzut întâia oară. O să ți‐o dea ieftin,
pentru că toată lumea zice că e bântuită. Pe fiul meu ai să îl găseşti în beci. Nu o să‐ți
facă nici un rău, ci îți va fi bun prieten. Eu voi fi moartă de acum într‐o lună, iar când

vei vedea că nu mai am suflare, pune un cărbune încins sub astă colibă şi dă‐i foc. Nu
sufla nici o vorbuliță, nimănui, despre mine, şi norocul te va îndrăgi toată viața ta.
‐ Dar care e numele tău? , întrebă Paddy.

‐ Mary Kerwan, îi răspunse baba.
Paddy se întoarse acasă, iar când se lăsă întunericul luă un hârleț şi merse
întins până la tufişul de la marginea câmpului şi se puse pe săpat. Nu după mult timp,
dădu de oala cu bani, şi când trase la o parte vălul ce o acoperea, un dulău mare şi

negru ieşi de sub el şi o luă la goană. Câinele lui Paddy, după el.
Paddy aduse aurul acasă şi îl ascunse în staul. Apoi, cam la o lună de la toate
acestea, merse el la târg în Galway şi cumpără două vaci, un cal şi vreo douăsprezece
oi. Vecinii nu ştiau de unde are el atâta bănet şi se gândeau că o fi făcut vreo înțelegere

cu seminția subpământenilor.

20


Într‐o zi, Paddy se îmbrăcă şi se ferchezui şi merse la stăpânul casei celei mari, unde o văzuse pentru prima dată pe nevăstuică.
Îl rugă pe acesta să îi vândă casa şi locul care o împrejmuia.
‐ Îți dau casa pe nimica dacă vrei, că e bântuită, şi nu vreau să te muți acolo şi pe urmă să vii să‐mi spui că nu ți‐am zis, dar de

pământ nu mă pot despărți decât dacă mi‐i da cu o sută de lire mai mult decât mi‐ai oferit adineauri.
‐ Am cât mi‐i cere, zise Paddy. Oi veni mâine cu banii, iar dumneata să fii gata să mă înstăpâneşti peste pământuri.
A doua zi Paddy se întoarse la stăpânul casei, îi plăti ce îi datora şi luă el în stăpânire casa şi pământurile; îi rămaseră lui şi
mobilele şi tot ce mai era prin casă. Paddy adăstă acolo peste noapte, iar când se lăsă întunericul, coborî în pivniță, unde dădu de un

spiriduş ce stătea întins pe un butoi.
‐ Domnul să te aibă în pază, cinstită față!, îi zise el lui Paddy.
‐ La fel şi pe dumneata, răspunse Paddy.
‐ Să nu te temi de mine, zise spiriduşul. Îți voi fi prieten, dacă vei putea ține o taină.

‐ De putut, oi putea. Că am ținut şi taina maică‐ti, aşa că oi ține‐o şi pe a ta.
‐ Ți‐o fi sete, oare?, îl întrebă piticul.
‐ N‐aş zice că nu, îi răspunse Paddy.

Piticul îşi duse mâna la piept şi scoase de acolo un pocal de aur. I‐l dădu lui Paddy şi îi zise aşa:
‐ Scoate‐ți nişte vin din butoiul ăsta de sub mine.
Paddy umplu pocalul până sus şi apoi îl întinse mărunțelului.
‐ Bea tu mai întâi, zise el.

Paddy bău, apoi mai umplu pocalul o dată şi i‐l întinse mititelului, care îl bău şi el.
‐ Ia mai umple‐l o dată, că am chef să bem şi să ne veselim.
Aşa că stătură ei la băute până se cam chercheliră. Atunci mărunțelul sări de pe butoi şi îl întrebă pe Paddy:

‐ Dar muzica ți‐o plăcea, oare?

‐ Da’ cum nu, zise Paddy, şi stai să mă vezi dănțuind!
‐ Păi atunci ia ridică tu vălul ăla pe care îl vezi acolo în colț şi vei găsi sub el cimpoiul meu.
21


Paddy ridică vălul, luă cimpoiul şi i‐l dădu mărunțelului. Acesta îl luă şi se apucă de cântat un cântec vesel şi jucăuş, pe care
Paddy dănțui până nu‐şi mai simți picioarele. Atunci se opriră din cântat şi din dansat şi mai băură un pahar, iar piticul îi zise:
‐ Fă aşa cum ți‐a zis maică‐mea, şi te voi răsplăti cu bogății nenumărate. Poți să‐ți aduci aici şi nevasta, dar să nu‐i spui de mine,
şi atunci nu mă va putea vedea. Iar când ți s‐o face sete de bere sau de vin, scoboară‐te în beci şi ia‐ți cât îți doreşte inima din

amândouă. Cu bine, dară; acum du‐te şi te culcă şi întoarce‐te aici mâine noapte.
Paddy se duse la culcare şi somnul îl cuprinse de îndată.
Când se trezi, văzu că se afla călare pe o mătură lângă Doon‐na‐shee şi îl văzu şi pe mititel călărind pe un măturoi, alăturea cu el.
Când ajunseră la colina înverzită numită Doon, mititelul rosti câteva cuvinte pe care Paddy O’Kelly nu le înțelese. Colina cea verde se

deschise, iar ei intrară amândoi într‐o cameră minunată.
Paddy nu mai văzuse în viața lui aşa o adunare precum cea din Doon. Peste tot erau numai spiriduşi, bărbați şi femei, tineri şi
bătrâni. Toți îi urară bun venit micului Donal – acesta era numele cimpoierului – şi lui Paddy O’Kelly asemenea. Regele şi regina

spiriduşilor se apropiară de ei şi ziseră:
‐ Astă seară vom merge cu toții la Cnoc Matha, să‐i vizităm pe regele şi regina seminției noastre.
Se ridicară cu toții şi ieşiră. Afară erau deja pregătiți caii pentru fiecare dintre ei, iar pentru rege şi regină fu adusă caleaşca. Ei
se suiră în caleaşcă, fiecare spiriduş sări pe calul său şi cu siguranță că nici Paddy O’Kelly nu se lăsă mai prejos. Cimpoierul se puse

înaintea tuturor şi începu să‐i zică din cimpoi, după care o porniră cu toții la drum. În curând ajunseră la Cnoc Matha. Colina se
deschise, iar regele dâmbului fermecat păşi înăuntru.
Finvara şi Nuala, străbunul rege al dâmbului fermecat din Connaught, alături de regina sa, erau acolo, alături de mii de alți

spiriduşi. Finvara înaintă şi glăsui aşa:
‐ Vom juca un meci de hurling în astă seară, iar adversarii noştri vor fi locuitorii dâmbului fermecat din Munster. Dacă nu îi vom
învinge, faima noastră va dispărea pe veci. Meciul se va juca afară, pe Moytura, la poalele muntelui Belgadaun.
Cei din Connaught strigară:

‐ Suntem pregătiți cu toții, şi îi vom învinge, fără îndoială.
‐ Haideți, să‐i dăm drumul, strigă înalta față regească, craii de pe colina Nephin vor juca pe pământ, în fața noastră.
22


Ieşiră cu toții, în frunte cu micul Donal şi cu încă o duzină de cimpoieri, care cântau de

mama focului. Când ajunseră la Moytura, văzură că spiriduşii din Munster şi craii de pe colina
Nephin erau deja acolo. Trebuie spus că orice spiriduş era musai să aibă alăturea doi bărbați

atunci când se lupta sau când juca hurling, şi de asta îl luase şi mititelul Donal pe Paddy O’Kelly cu

el. Mai era acolo un bărbat căruia îi spuneau Stongyria Gălbejitul, alături de cei din Munster, şi
care era de loc din Ennis, comitatul Clare.
Mărunţelul
Curând cele două echipe fură gata de joc; mingea fu azvârlită în sus, iar voia bună şi veselia
se dezlănțuiră.

Spiriduşii jucau cu patimă, cimpoierii cântau întruna, până când Paddy O’Kelly văzu că cei
din Munster le‐o luau înainte hotărâți, aşa că se puse să le dea o mână de ajutor spiriduşilor din
Connaught. Stongyra se repezi atunci la Paddy O’Kelly, dar Paddy îl întoarse cu picioarele în sus

într‐o clipită. Aşa că de la meciul de hurling, cele două echipe de spiriduşi trecură la luptă în toată
legea, însă nu dură mult şi cei din Connacht îşi zvântară adversarii în bătaie. Atunci, spiriduşii din
Munster se transformară în gândaci zburători şi se puseră pe devorat orice frunză sau fir de iarbă
le ieşi în cale. Distruseră totul în calea lor, până ajunseră în locul numit Cong. Acolo apărură

deodată, mii de porumbei care înghițiră toți gândacii. Şi de atunci şi până în ziua de azi, locului
ăluia i‐a rămas numele de Pull‐na‐gullam, adică Sălaşul Porumbeilor.

GLOSAR
Hurling Joc tradițional irlandez, care se aseamănă cu hocheiul şi la care se folosesc bâte şi o
minge, iar jucătorii sunt împărțiți în două echipe de câte cincisprezece. (N.trad.)

23

24


STĂPÂNUL ŞI SLUGA SA


Billy Mac Daniel era un tânăr verde, din aceia care jucau de seara până dimineața întru cinstirea sfinților, goleau halbele una

după alta şi ştiau prea bine cum să dea cu măciuca; nu avea teamă de nimic, afară de lipsa băuturii; n‐avea nici o grijă pe lumea asta,
afară de cum să‐şi plătească halbele golite; şi nu se gândea la nimic, afară de cum să‐şi râdă de lipsuri; cherchelit sau treaz, un om
dintr‐o bucată, aşa era Billy Mac Daniel; şi nu‐i era deloc greu şi nici teamă nu‐i era să se ia la harță cu te miri cine sau să pună capăt
vreunei chelfăneli. Păcat numai că, netemându‐se de nimic, neavând nici o grijă şi negândind el prea mult, Billy Mac Daniel ajunsese să

se înhăiteze cu cine nu trebuie; pentru că, oricât de buni ar părea ei a fi, spiriduşii sunt, la urma urmelor, cei mai nepotriviți tovarăşi
pentru un pământean.
Şi aşa s‐a potrivit că, într‐o noapte senină şi geroasă, nu mult după Crăciun, Billy Mac Daniel se îndrepta către casă; luna era
plină şi lumina puternic; dar chiar dacă era o noapte liniştită, aşa cum îşi doreşte oricine pe lumea asta, el simțea cum îl pişcă frigul.

‐ Pe legea mea, zicea Billy, ce bine mi‐ar prinde mie acum un strop de băuturică, să nu‐mi înghețe şi sufletul din mine; da’ ce
spun eu un strop, o cană plină, din cea mai fină băutură.
‐ Nu zi de două ori, Billy, spuse un om mărunțel, cu pălăria în trei colțuri, învestmântat de sus până jos în dantele aurite şi cu

nişte catarame de argint aşa de mari la pantofi, că te mirai cum de le putea căra după el. Şi omulețul ăsta ținea în mână ditamai cupa,
plină ochi cu cea mai fină băutură pe care o văzuse sau o gustase vreodată cineva.
‐ Hai noroc, mărunțelule, zise Billy Mac Daniel, deloc tulburat, deşi ştia foarte bine că mărunțelul nu era altceva decât un
spiriduş; în sănătatea ta, şi foarte‐ți mulțumesc pentru băutură, ție şi cui o găsi de cuviință să plătească pentru ea; şi luă paharul,

golindu‐l până la fund, cât ai zice peşte.
‐ Hai noroc! spuse mărunțelul, şi să‐ți fie de bine, Billy, dar să nu îți închipui că o să îți meargă cu mine aşa cum ți‐a mers cu alții
– ia scoate banii şi plăteşte‐mi băutura, ca un domn ce te găseşti.

‐ Să‐ți plătesc eu ție, mă? zise Billy. Păi dacă vreau, acuş’ te iau şi te vâr în buzunar cu totul, ca pe‐o gâză!

25


‐ Billy Mac Daniel, zise mărunțelul, supărându‐se foarte, ai să‐mi slujeşti şapte ani şi o zi,
iar asta fi‐va plata mea; aşa că, hai, fii gata să mă urmezi.
Billy McDaniel
Auzind acestea, lui Billy îi păru tare rău că se purtase necugetat cu mărunțelul; şi se simți
aşadar, deşi nici el nu ştia prea bine cum venea asta, dator să îl urmeze pe mărunțel noaptea

întreagă prin tot ținutul, când în sus, când în jos, când trecând prin tufişuri, când sărind peste
şanțuri, când prin mlaştină, când printre ferigi, fără răgaz să‐şi tragă sufletul.
De îndată ce se crăpă de ziuă, mărunțelul se întoarse către el şi vorbi astfel:
‐ Acum te poți duce acasă, Billy, dar bagă de seamă, să nu te pună păcatul să nu vii în seara

asta la Fortfield, că va fi vai şi amar de tine. Căci dacă tu vei fi o slugă ascultătoare, atunci vei
vedea că şi eu voi fi un stăpân milos.
Se duse, aşadar, acasă Billy Mac Daniel; dar, aşa sfârşit şi la capătul puterilor cum era, nu

putu să pună geană peste geană, căci se gândea întruna la mărunțel; îi era, vezi bine, teamă să nu
facă precum îi spusese acesta, aşa că la venirea serii se ridică din aşternut şi o porni către
Fortfield. Nici nu ajunse bine, că mărunțelul se şi apropie de el şi îi zise:
‐ Billy, astă seară am un drum mai lung de făcut; pune dară şaua pe unul din caii mei, ia‐ți

şi ție un altul dintre ei, şi să pornim călare, că‐i fi ostenit de cât ai umblat azi‐noapte pe jos.
Billy îşi zise că era foarte frumos din partea stăpânului său să se poarte aşa, drept pentru
care îi mulțumi călduros:
‐ Dar, dacă nu ți‐e cu bănat, stăpâne, zise el, te‐aş întreba încotro ți‐s grajdurile? Că eu nu

văd nimic pe‐aici, afară de două‐trei ziduri şi un salcâm, tocmai la marginea câmpului, şi nu aud
nimic, afară de râul care trece pe la poalele dealului, pe lângă mlaştina din apropiere.
‐ Nu mai pune atâtea întrebări, Billy, zise mărunțelul, ci te du la cea mlaştină din

apropiere şi adă‐mi două fire de coada calului, din cele mai zdravene pe care le găseşti.

26

Billy făcu întocmai, întrebându‐se oare ce îşi pusese în gând mărunțelul; culese, aşadar, două fire de coada calului, pe cele mai
zdravene și mai înspicate pe care le găsi, şi le aduse stăpânului său.

‐ Hopa sus, Billy, zise mărunțelul, luând unul din firele de coada calului şi suindu‐se pe el călare.
‐ Hopa sus – unde, stăpâne, dacă nu ți‐e cu supărare?, întrebă Billy.
‐ Păi cum unde? Pe cal, aşa ca mine, zise mărunțelul.

‐ Adică dumneata îți râzi de mine, zise Billy, şi vrei să mă faci să încalec ăst fir de coada calului ca pe un bidiviu? N‐ai vrea,
oare, şi să mă faci să cred că firul ăsta pe care l‐am cules din mlaştină, e cal de‐adevăratelea?
‐ Hopa sus, hopa sus şi nu mai trăncăni, spuse mărunțelul, supărat nevoie mare, ăsta e cel mai de seamă armăsar pe care l‐ai
călărit în toată viața ta. Aşa încât Billy, gândindu‐se că stăpână‐său îşi râde de el, dar temându‐se că l‐ar putea înfuria, se sui călare pe

firul de coada calului.
‐ Dii, măi! Dii,măi! Dii, măi! țipă mărunțelul de trei ori (adică îi spunea calului să o pornească), iar Billy se luă după el şi făcu la
fel; şi, cât ai zice peşte, firele se prefăcură în doi cai mândri, care o şi luară din loc la galop, ca vântul şi ca gândul; atâta numai că Billy,

care încălecase pe firul de coada calului fără să fie prea atent cum anume se aşază pe el, se trezi că şade de‐a‐ndoaselea, cu fața către
coada calului, iar asta nu‐i prii chiar deloc; şi aşa de repede o luă armăsarul lui din loc, că Billy nu mai avu putere să se întoarcă,
trebuind aşadar să‐l țină bine de coadă, ca să nu cadă.
Când călătoria lor se sfârşi, se aflau la poarta unui conac.

‐ Billy, îi zise mărunțelul, fă ce fac şi eu şi nu te pierde de mine; dar bagă de seamă, să nu te trezeşti cu susu‐n jos, aşa cum te‐ai
trezit de‐a‐ndoaselea şi pe cal, de să nu mai ştii unde ți‐e capul şi unde‐ți sunt picioarele; şi ține bine minte: băutura veche, chiar dacă
dezleagă limbile, poate la fel de bine să le şi lege.
Apoi mărunțelul mai zise nişte cuvinte ciudate, care pentru Billy nu avură nici o noimă; dar, cu toate astea, se gândi să le zică şi

el; şi numai ce se pomeniră amândoi, unul după celălalt, că intră prin gaura cheii taman în pivnița ticsită cu tot felul de vinuri, care de
care mai îmbietoare.
Mărunțelul se puse gospodăreşte pe băut, iar Billy, plăcându‐i ce vede, făcu la fel.

27


‐ Pe legea mea, eşti cel mai bun stăpân din câți se află, îi zise Billy; nimeni nu te‐ar

putea întrece; iar eu oi fi tare mulțumit să te slujesc şi pe mai departe, dacă îmi vei da de băut
din belşug.
Mărunţelul
‐ Eu n‐am făcut nici un târg cu tine, zise mărunțelul, şi nici n‐oi face; aşa că gata, ridică‐
te şi mă urmează. Şi o porniră mai departe, ieşind tot prin gaura cheii, după care luară

pivnițele la rând, intrând şi ieşind în acelaşi fel; şi de fiecare dată când încăleca pe firul coada
calului lăsat la uşă, acesta o pornea la galop mâncând norii, de îndată ce cuvintele: Dii, măi!
Dii, măi! Dii, măi! le ieşeau pe gură.

După ce se întoarseră la Fortfield, mărunțelul îl slobozi pe Billy, spunându‐i să se
întoarcă în seara următoare, la aceeaşi oră. Şi aşa o ținură, noapte de noapte, o dată ici, altă
dată colo, câteodată la miazănoapte, câteodată la miazăzi, altă dată la răsărit, iar altă dată la
apus, până când nici o pivniță de conac din Irlanda nu rămase nevizitată, astfel că ştiau acum

aroma fiecărui vin din fiecare beci, chiar mai bine decât însuşi valetul fiecărei case.
Într‐o noapte, Billy Mac Daniel se întâlni cu mărunțelul ca de obicei la Fortfield, şi era
gata să meargă la mlaştină după cai, ca să o poată porni la drum, când stăpână‐său îi zise:

‐ Billy, în seara asta mai luăm cu noi un cal, că ne‐om întoarce mai mulți decât ne
ducem. Aşa că Billy, care acum avea mai multă minte şi ştia că nu avea ce cârti în fața
stăpânului, merse şi după al treilea fir de coada calului, întrebându‐se pe cine aveau să mai

aducă la întoarcere cu ei şi dacă urma să mai aibă un tovarăş cu care să‐şi împartă

îndatoririle. „Dacă o fi pe‐aşa,” se gândi Billy, „atunci el o aduce caii din mlaştină în fiecare
noapte; pentru că eu nu văd de ce n‐aş fi tot atât de domn, pe cât e stăpânul meu.”
Aşa că o porniră la drum, cu Billy ținând de căpăstru şi pe al treilea cal, şi nu se opriră
decât atunci când ajunseră la o casă de țară, frumoasă şi solidă, din Limerick, ce se afla în

apropierea vechiului castel Carrigogunniel, ridicat, se spune, chiar de marele Brian Boru.

28


Mare alergătură era în acea casă, iar mărunțelul se opri o vreme să asculte; apoi, întorcându‐se deodată, zise: „Billy, eu mâine

împlinesc o mie de ani”.
‐ Doamne‐ajută, stăpâne, spuse Billy, chiar aşa?
‐ Să nu mai zici în vecii vecilor vorbele astea, Billy, spuse bătrânelul, că o să mă nenoroceşti pe vecie. Aşa că fii atent, măi Billy,
dacă tot îmi trag umbra după mine de o mie de ani pe ăst pământ, m‐am gândit că ar cam fi vremea să mă însor.

‐ Păi cam aşa m‐aş gândi şi eu, fără îndoială, spuse Billy, dacă vrei să te însori, acum e timpul potrivit.
‐ Păi uite tocmai din pricina asta am bătut tot drumul până la Carrigogunniel, zise mărunțelul; căci aici, în casa asta, chiar în astă
noapte, tânărul Darby Riley o va lua de nevastă pe Bridget Rooney; şi pentru că ea e înaltă şi frumoasă, şi e de familie bună, m‐am

gândit să mă însor eu cu ea şi s‐o duc cu mine.
‐ Păi şi ce o să spună Darby Riley?, întrebă Billy.
‐ Gura! zise mărunțelul, uitându‐se deodată foarte urât la Billy, nu te‐am adus până aici ca să te apuci de pus întrebări; şi fără a
mai sta pe gânduri, rosti cuvintele acelea ciudate, care îi făceau să poată trece fără caznă prin gaura cheii, şi pe care Billy le repetă şi el

după stăpânul său.
Aşa că intrară amândoi, pe dată, în casă; şi, ca să vadă mai bine tot ce se petrecea acolo, mărunțelul se cățără cu iuțimea unei
vrăbii pe una din grinzile care străbăteau tavanul casei dintr‐o parte până în cealaltă, iar Billy făcu la fel, pe altă grindă, cu fața către

stăpân; dar, nefiind obişnuit să stea aşezat prin astfel de locuri, îşi lăsase picioarele atârnându‐i în jos şi se vedea de la o poştă că nu
putuse să se aranjeze la fel ca şi stăpânul său. Cât îl priveşte pe acesta din urmă, chiar zămislit pe grindă să fi fost, tot n‐ar fi putut să se
aşeze mai bine acolo sus.
Şi, de acolo de sus, de unde stăteau amândoi, stăpân şi slugă, uitându‐se la zaiafetul de sub ei, îi vedeau foarte bine pe preot şi

pe cimpoier, precum şi pe tatăl lui Darby Riley, alături de cei doi frați ai lui Darby şi de fiul unchiului său; şi îi mai vedeau şi pe tatăl şi
pe mama lui Bridget Rooney, mândri nevoie mare de fiica lor, după cum erau şi îndreptățiți să fie; şi acolo erau şi cele patru surori ale
ei, cu panglici nou‐nouțe la pălării, şi cei trei frați ai ei, toți spălați şi aranjați, de păreau cei mai chipeşi bărbați din Munster, şi tot acolo
erau şi o droaie de unchi şi mătuşi şi veri, dar şi lume clevetitoare, ce mai, o adunare în toată legea; şi mâncare şi băutură erau din

belşug, toate mesele erau încărcate, şi ar fi ajuns şi dacă ar fi fost de două ori pe‐atât de mulți nuntaşi.

29


Iată însă că se întâmplă ca, tocmai atunci când doamna Rooney puse dinaintea sfântului

părinte prima felie de carne dintr‐un cap de porc frumos împănat cu varză creață, mireasa Bridget Rooney
strănută şi îi făcu pe toți cei de la ospăț să tresară, dar nici unul din ei nu îi zise „Doamne‐ajută!”.
Toți se gândeau că preotul s‐ar fi cuvenit să‐i spună lucrul acesta, dacă el şi‐ar fi făcut datoria

cum trebuia, şi nimeni nu vru să i‐o ia înainte, dar popa, din păcate, era prea ocupat cu purcelul şi
varza, ca să‐şi mai bată capul şi cu altceva. După o clipă de tăcere, veselia începu din nou, iar
ospățul continuă, fără binecuvântarea popii.
După cum lesne se poate ghici, Billy şi stăpânul lui văzuseră, de acolo, de sus, tot ce se

petrecuse.
‐ Ha!, țipă mărunțelul, dând bucuros dintr‐un picioruş şi având în ochi un licăr ciudat, în
vreme ce sprâncenele i se arcuiseră, de păreau nişte ogive gotice:

‐ Ha! zise el, uitându‐se în jos la mireasă şi apoi din nou în sus, la Billy. Pe jumătate e deja
a mea, aşa să ştii. Dacă mai strănută de două ori, a mea e pe de‐a‐ntregul, cu tot cu popă, carte de
rugăciuni şi Darby Riley.
Şi din nou strănută frumoasa Bridget; dar o făcu atât de încetişor, şi se ruşină aşa de tare,

că puțini o auziră – dacă, într‐adevăr o auzi cineva – în afară de mărunțel. Şi nimeni nu se gândi
să‐i zică: „Doamne‐ajută!”
În tot acest timp, Billy o privise pe sărmana fată cu milă, pentru că nu putea să nu se
gândească ce necaz ar da peste ea, o simplă fată de nouăsprezece ani, cu ochii mari şi albaştri, cu

pielea albă şi gropițe în obraji, sănătoasă tun şi veselă nevoie mare, dacă ar fi să se mărite cu
stârpitura ceea de o mie de ani fără o zi.

Şi chiar atunci, mireasa mai strănută o dată, a treia oară, iar Billy strigă din toți bojocii:

„Doamne‐ajută!”. Că or fi fost de vină gândurile care îl măcinau, sau că o fi făcut‐o din obişnuință,
nici el nu putu să îşi dea seama.
30

Dar nici nu apucă să închidă gura, că mărunțelul, cu fața roşie de mânie şi de ciudă, sări de pe bârna pe care şedea, şi țipând cu
vocea lui spartă, ca un cimpoi stricat ‐ „Te slobod din slujba mea, Billy Mac Daniel şi asta să‐ți fie simbria!” – îi arse sărmanului Billy un
picior în spate, de căzu amărâtul de el cu fața în jos taman în mijlocul mesei de nuntă.
Fără îndoială că toate astea îl luară prin surprindere pe sărmanul Billy, dar vă puteți închipui cât de surprinşi fură mesenii, când
se pomeniră cu el, hodoronc‐tronc, peste ei. Dar după ce îi ascultară povestea, părintele Cooney puse jos furculița şi cuțitul şi îi căsători
pe tineri în cea mai mare grabă; apoi Billy Mac Daniel jucă Rinka la nunta lor, dar şi bău pe săturate, pentru că asta îi plăcea mult mai
mult decât dansul.
31

32

A DOUA POEZIE CU SPIRIDUŞI

Sus pe naltul munte,
Jos în verdea vale,
Nu‐ndrăznim a merge,
Elfi ne ies în cale;
Nobilă și‐unită‐i
Mica seminție
În vestuță verde,
Roșie tichie!

Unii‐și au sălașul
Jos pe‐al mării mal;

Hrană lor le este
Înspumatul val.
Cu brotaci de strajă,
Lâng‐un tău uriaș,
Printre stuf și trestii

Unii‐și au sălaș.
………………………………….

(William Allingham)

33

CONNLA ŞI FECIOARA CEA FRUMOASĂ

Connla cel cu Părul ca Focul era fiul lui Conn cel Neînfricat. Într‐o bună zi, cum stătea el lângă tătâne‐său pe Muntele Usna, văzu
o fecioară îmbrăcată în veșminte ciudate îndreptându‐se către el.
‐ De unde vii, tu, frumoaso? întrebă Connla.
‐ Vin de pe Tărâmul Vieții Fără de Sfârșit, spuse ea, acolo unde nu găsești nici moarte, nici păcate. Pe tărâmul acela e veșnic

sărbătoare și nimeni nu ne tulbură voia bună. Și pentru că sălășluim în inima unor coline înverzite, oamenii ne spun Poporul din Colină.
Regele și toți aceia din preajma lui fură tare mirați să audă un glas fără să vadă chipul celei care vorbește. Căci, în afară de
Connla, nimeni nu mai văzu fecioara de pe celălalt tărâm.

‐ Cu cine vorbești, fiule? întrebă regele.
Și fecioara răspunse:
‐ Connla vorbește cu o tânără fără seamăn de frumoasă, care nu va îmbătrâni și nu va muri niciodată. Connla mi‐e drag și am
venit să‐l chem în țara fericirii, Moy Mell, unde Boadag va fi de‐a pururi rege, căci domnia lui n‐a pricinuit vreodată nici durere și nici

întristare. Hai, vino cu mine, Connla cel cu Părul ca Focul si cu pielea arămie ca zorii de zi. Te‐așteaptă acolo o coroană preafrumoasă
care să‐ți împodobească chipul cel mândru și regescu‐ți trup. Vino, și frumusețea ta nu va păli niciodată, și vei fi veșnic tânăr, până în
ziua Judecății de Apoi.
Regele, temându‐se de spusele fecioarei, pe care o auzi, dar nu o văzu, dădu poruncă să vină de‐ndată druidul Coran.

‐ O, tu, Coran cel priceput la vrăji, spuse el, pune‐ți puterea în slujba mea și ajută‐mă. Ceea ce‐mi hărăzi de astă dată soarta, e
dincolo de ştiința și înțelegerea mea. Iată, a venit aici o fecioară nevăzută, ce vrea, prin puterea ei, să ia de lângă mine pe fiul meu iubit.
Dacă nu mă ajuți, el va fi răpit de lângă regele tău prin farmecele si vrăjile acestei femei.

Așadar, Coran, druidul, începu să‐și rostească vrăjile către locul de unde se auzea glasul fecioarei. Și nimeni nu mai putu s‐o
audă, și nici Connla s‐o vadă. Doar că atunci când descântecele o alungară, ea îi aruncă lui Connla un măr.
Timp de o lună după ziua aceea, Connla nu mâncă si nu bău nimic afară de mărul acela.
34


Și chiar dacă mușca din el, mărul creștea întotdeauna la loc și era mereu întreg. Iar în Connla,
în tot acest timp, se iscă un dor nestăvilit pentru fecioara ce i se arătase. Și când sosi si ultima zi a
Zâna de pe tărâmul fermecat
lunii, Connla, care stătea lângă tătâne‐său pe câmpia Arcomin, o văzu iar pe fecioara aceea
îndreptându‐se spre el, si o auzi iar vorbindu‐i.

‐ Iată ce loc încântător e aici, aici unde Connla viețuiește printre muritori așteptându‐și
ceasul de pe urmă. Dar cei veșnici, poporul fără de moarte, te imploră și te așteaptă să vii dincolo, în
Moy Mell, în țara fericirii, pentru că au început să te îndrăgească văzându‐te aici, printre ai tăi.
Când Conn, regele, auzi din nou glasul fecioarei, își chemă supușii și zise:

‐ Aduceți‐l degrabă pe druidul Coran, căci văd că făptura nevăzută a prins iarăși glas.
Atunci fecioara spuse:
‐ O, puternice Conn, războinic neînfricat, puterea druidului nu‐i prea îndrăgită în lumea plină

de măreție a celor drepți. Când legea lor se va înstăpâni peste toate, se va termina cu vrăjitoriile
acelui druid, ce nu‐s altceva decât cuvintele înșelătoare ale unui demon.
Și apoi Conn văzu că, de când se ivise fecioara, fiul său, Connla, nu mai vorbise cu nimeni din
cei adunați acolo. Așa că neînfricatul Conn grăi către fiul său:

‐ Îți place, fiule, ce spune femeia aceasta?
‐ Nu mi‐e deloc ușor, zise Connla, căci îmi iubesc poporul mai presus de orice; și totuși, și
totuși un dor năprasnic pentru fecioara aceasta pune stăpânire pe mine.
Când fecioara auzi aceste vorbe, spuse așa:

‐ Oceanul nu‐i nici pe departe atât de puternic precum talazurile dorului tău. Vino cu mine în
luntrea mea lucitoare de cleștar, ce plutește lin ca un fulg. Vom ajunge cât ai clipi pe tărâmul lui
Boadag. Văd că soarele asfințește, și deși țara mea pare departe, noi putem ajunge acolo înainte să se

întunece. Tărâmul de care‐ți vorbesc e vrednic de tine și de toți cei ce‐l caută cu dor nespus. Acolo
viețuiesc numai fecioare și neveste.
35


Dacă vrei, mergem pe acele meleaguri și trăim doar noi doi, fericiți cum alții n‐au mai fost.

Când fecioara tăcu, Connla cel cu Părul ca Focul plecă de lângă ai lui și sări în luntrea lucitoare de cleștar, care plutea lin ca
fulgul. Și în clipa ce urmă, regele și toți supușii lui o văzură îndepărtându‐se ușor pe marea sclipitoare, înspre soarele gata să
asfințească. Pluti tot mai departe, până ce nu se mai zări, iar Connla si frumoasa lui fecioară dispărură pe întinsul apei și nu‐i mai văzu

nimeni de atunci si nici nu se mai auzi nimic de ei.

36


HUDDEN, DUDDEN SI DONALD O’NEARY


Au fost odată doi țărani. Pe unul îl chema Hudden, iar pe celălalt Dudden. Şi aveau țăranii ăştia păsăret prin ogrăzi, oi pe

păşuni şi cirezi întregi de vite pe lunca de lângă râu. Şi cu toate că erau plini de avuții, nu erau deloc fericiți pentru că taman între
gospodăriile lor trăia un om sărman căruia îi zicea Donald O’Neary. Şi bietul de el nu avea decât un bordei şi o palmă de pământ pe
care era atâta iarbă, cât să nu moară de foame singura vacă ce‐i mai uşura zilele, Margareta; aceasta, oricât îşi dădea osteneala, numai
arareori îi dădea stăpânului ei o ulcică de lapte sau un pumn de unt. Ați crede că pe Hudden şi Dudden nu prea avea de ce să‐i roadă

invidia, dar, vorba ceea, cu cât are omul mai mult, cu atât devine mai lacom şi mai hrăpăreț. Aşa că vecinii lui Donald se perpeleau zi şi
noapte gândindu‐se cum să facă să pună mâna pe puținul pe care‐l avea acesta. De Margareta însă, nu le păsa nici cât negru sub
unghie; biata de ea era numai piele si os.
Într‐o zi Hudden si Dudden se întâlniră şi se apucară de trăncănit, cum le stătea în obicei, despre cum să scape de Donald

O’Neary.
‐ Hai să‐i facem Margaretei de petrecanie, spuse Hudden. Dacă nici asta n‐o să ne scape de el, atunci nu mai e nimic de făcut.
Şi nici nu se întunecă bine, că Hudden si Dudden se furişară în micul grajd unde sărmana Margareta rumega agale întinsă pe

paie, deşi, la drept vorbind, n‐avea mai mult de un pumn de iarbă să‐i potolească foamea. Şi când Donald veni să vadă dacă Margareta
e bine, sănătoasă, bietul animal abia dacă mai avu timp să‐i lingă o dată mâna bunului său stăpân, înainte să‐şi dea duhul. Donald,
însă, era un om isteț, şi deşi era nespus de abătut, începu să se gândească la o cale prin care să scoată niscai parale de pe urma morții
Margaretei. Se gândi, şi iar se gândi, şi a doua zi, dis‐de‐dimineață, o porni către târg, cu pielea vacii pe umăr şi cu toți bănuții pe care‐i

avea, zornăind prin buzunare. Chiar înainte de‐a ajunge la târg, făcu nişte crestături în pielea de vacă, puse un bănuț în fiecare din ele,
intră țanțoş în cel mai bun han şi, punând pielea într‐un cui, se aşeză la o masă.
‐ Un whisky din cel bun, spuse el hangiului. Dar hangiului nu‐i plăcu defel căutătura lui Donald.
‐ Ce‐i, ți‐e teamă că n‐o să‐ți plătesc băutura? întrebă Donald. Nu vezi c‐am adus cu mine o piele de vacă ce‐mi dă câți bani

vreau eu?

37


38


Şi, spunând acestea, lovi pielea de vacă şi din ea sări un bănuț. Hangiul făcu ochii cât cepele.

‐ Cât ceri pe pielea aia?
‐ Nu‐i de vânzare.
‐ Dacă‐ți dau un galben?
‐ Nu‐i de vânzare, ți‐am spus. Eu şi‐ai mei din ce‐om mai trăi? Şi Donald lovi iar pielea de vacă, şi iar sări din ea un bănuț.

Şi ce mai tura‐vura; în scurt timp Donald vându pielea şi nu mai devreme de seara aceea bătu la uşa lui Hudden:
‐ Seara bună, Hudden! Nu‐mi dai un pic banița?
Hudden se zgâi la Donald, se scărpină apoi în creştetul capului, dar îi împrumută banița. Când Donald ajunse acasă, îşi deşertă

buzunarele de galbeni şi începu să‐i numere şi să‐i cântărească. Dar Hudden unsese cu unt fundul baniței, aşa că un ban de aur se lipi
acolo şi ajunse cu banița înapoi la Hudden.
Hudden fu uimit de‐a binelea când văzu banul, şi, de îndată ce Donald închise uşa în urma lui, Hudden se şi duse la prietenul
său, Dudden, să‐i povestească cele întâmplate.

‐ Seara bună, Dudden! Ştii, pârlitul acela, bată‐l să‐l bată –
‐ Adică Donald O’Neary?
‐ Păi cine altul? S‐a‐ntors acasă şi‐i doldora de bani.
‐ De unde ştii?

‐ I‐am împrumutat banița şi uite ce s‐a lipit de fundul ei: un ban de aur.
Aşa că porniră amândoi spre bordeiul lui Donald. Acesta din urmă abia termină de clădit si ultima grămadă de bani, când văzu
că‐i lipsea o monedă. Hudden si Dudden intrară fără s‐aştepte nici măcar vreun ”Poftiți înăuntru!”.

‐ Măi să fie! Doar atât fură în stare să spună.
‐ Seara bună, Hudden; seara bună, Dudden. A! V‐ați gândit, poate, că mă trageți pe sfoară, da’ nici nu ştiți ce bine mi‐ați făcut.
Cînd am găsit‐o moartă pe biata Margareta, mi‐am zis: „Pielea ei tre’ să facă ceva parale”; şi aşa a fost. Pieile de vacă fac greutatea lor
în aur la târg.

39


Hudden îi dădu lui Dudden un ghiont, iar Dudden făcu cu ochiul.

‐ Noapte bună, Donald O’Neary!
‐ Noapte bună, fraților!
A doua zi, pe pământurile lui Hudden si Dudden nu mai zăreai picior de vită, căci toate erau acum o grămadă mare de piei

aruncate‐ntr‐o căruță ce se îndrepta grabnic spre târg.
Când ajunseră la târg, fiecare luă câte o piele de vacă şi începu să străbată târgul în lung si‐n lat, strigând cât îl țineau
bojocii: ”Piei de vânzare! Piei de vânzare!” Şi iată că apăru un tăbăcar:
‐ Cât cereți pe piei, oameni buni?

‐ Greutatea lor în aur, vezi bine!
‐ Nu‐i cam devreme să veniți chercheliți de la crâşmă?
Atât spuse tăbăcarul si se duse în treaba lui. Apăru şi un cizmar:

‐ Cât cereți pe piei, oameni buni?
‐ Greutatea lor în aur.
‐ Vă bateți joc de mine? Na, luați de cheltuială! Şi cizmarul îi dădu lui Hudden o scatoalcă de‐l făcu să se clatine.
Şi oamenii din târg dădură dintr‐odată năvală să vadă care‐i tărăşenia: „Ce‐i? Ce‐i?” strigară cu toții.

‐ Ia, nişte târâie‐brâu au piei de vânzare si vor pe ele bani de aur, spuse cizmarul.
‐ Ține‐i bine! Ține‐i bine! zbieră hangiul, care, de gras ce era, ajunse ultimul. Pun rămăşag că unul din ăştia e ticălosul care m‐a
jecmănit deunăzi de trei zeci de bani de aur pentru o piele jigărită de vacă.
Şi Hudden şi Dudden o luară pe cocoaşă cu vârf si îndesat, iar când reuşiră, în cele din urmă, să scape, fugiră mâncând

pământul, de teama câinilor ce se țineau scai de ei. Ei, şi după cum vă puteți închipui, acum îl aveau pe Donald şi mai puțin la inimă.
‐ Ce‐i cu voi, fraților? întrebă el, când îi văzu abia târându‐şi picioarele şi cu pălăriile turtite, hainele rupte şi fețele tăbăcite bine.
Ați fost la vreun război? Sau poate ați dat de vreun jăndar?

‐ Îți arătăm noi ție, mişelule! Te crezi grozav, poate, că ne‐ai dus de nas cu minciunile tale.
‐ Care minciuni? N‐ați văzut galbenii cu ochii voştri?

40


41


Da’ ce mai tura‐vura? După faptă şi răsplată! Hudden si Dudden puseră mâna pe un sac, îl băgară pe Donald în el cât ai zice

peşte şi legară bine sacul la gură. Apoi trecură o prăjină prin mijlocul nodului şi porniră spre iaz, unul ținând prăjina de un capăt, şi
altul de celălalt capăt.
Dar iazul era departe, drumul plin de praf, Hudden si Dudden morți de oboseală şi stinşi de sete. Văzură un han la marginea

drumului.
‐ Hai înăuntru, spuse Hudden; Sunt frânt! E al naibii de greu, Donald ăsta, dacă te gândeşti la cât de puțină mâncare avea să‐şi
țină zilele.
Şi Dudden nu aşteptă să‐i spună Hudden de două ori. Iar pe Donald nu‐l întrebă nimeni; el fu trântit la uşa hanului, aşa cum se

trânteşte un sac cu cartofi.
‐ Stai aici, mişelule, spuse Dudden, şi să nu scoți o vorbă!
Donald stătu aşa, dar după o vreme, auzi cum cei doi îşi ciocneau paharele, iar Hudden cânta din toți bojocii.
‐ N‐o s‐o iau, îți zic, n‐o s‐o iau!, spuse Donald.

Dar nimeni nu luă în seamă spusele lui.
‐ N‐o s‐o iau, îți zic, n‐o s‐o iau!, spuse Donald, ceva mai tare de astă dată; dar nici acum nu‐l luă nimeni în seamă.
‐ N‐o s‐o iau, îți zic, n‐o s‐o iau!, spuse Donald, cât de tare putu.

‐ Şi pe cine nu iei, mă rog?, întrebă un țăran care venea cu o cireadă de vite si voia si el să intre în han să bea un păhărel.
‐ Pe fiica regelui. Toată curtea mă bate la cap zi şi noapte să mă‐nsor cu ea!
‐ Da ştiu c‐a dat norocul peste tine. Ce n‐aş das ă fiu eu în locul tău!
‐ Păi chiar aşa! Nu ți‐ar sta bine, ție, un țăran amărât, să te însori cu o prințesă scăldată în aur şi nestemate?

‐ Nestemate spui? Păi n‐ai putea să mă iei cu tine?
‐ Văd că eşti om bun si, cum nu dau doi bani pe fiica regelui, chiar dacă la soare te poți uita, dar la ea ba, căci e acoperită în
nestemate din cap până‐n picioare, te las pe tine s‐o iei. Desfă, numai, sacul, şi lasă‐mă să ies; m‐au băgat aici ca să nu dau bir cu fugiții
şi să scap de însurătoare.

Aşa că Donald ieşi din sac, şi în locul lui intră țăranul.

42


‐ Acum stai acolo şi nu scoate o vorbă; nu te speria că o să te zdruncine nițeluş; e din pricina scărilor de la palat. Şi chiar dacă te

ia careva la rost că nu vrei să te‐nsori cu fiica regelui, să nu te superi. Să ştii c‐a dat norocul peste tine. Cât despre mine, nu‐ți bate
capul; mie nu‐mi place defel prințesa.
‐ N‐am cum să‐ți plătesc, da’ ia vitele mele în schimb, spuse țăranul. Şi nici nu apucă acesta să termine de vorbit, că Donald se şi

afla în urma cirezii, mânând‐o către casă.
Hudden si Dudden ieşiră si apucară prăjina, unul de un capăt şi altul de celălalt capăt.
‐ Parcă‐i mai greu, zise Hudden.
‐ Lasă, că nu‐i decât o aruncătură de băț până la iaz, spuse Dudden.

‐ Acum sunt gata! Acum o vreau! strigă țăranul din sac.
‐ Stai numai o clipă, acum ajungem, zise Dudden şi lovi o dată cu toiagul în sac.
‐ Acum sunt gata! Acum o vreau! strigă țăranul şi mai tare.

‐ Poftim, spuse Dudden, pentru că acum ajunseră la iaz, şi, fără să desfacă sacul, îl aruncară dintr‐o dată în apă.
‐ Acum n‐o să‐ți mai râzi de noi, spuse Hudden.
‐ Aşa, aşa, zise si Dudden. Rău ai făcut că ne‐ai cerut banița. Acum plăteşti de‐ți iese pe nas!
Şi Hudden si Dudden plecară cu inima uşoară; dar când ajunseră acasă, cine le ieşi înainte? Nimeni altul decât Donald O’Neary,

în jurul căruia păşteau vacile şi zburdau vițeii.
‐ Tu eşti, Donald? Pe legea mea, da ai fost mai iute ca noi!
‐ Aşa‐i, Dudden, şi dă‐mi voie să‐ți mulțumesc. Pân’ la urmă s‐a terminat cu bine, chiar dacă mi‐ați vrut răul. Ați auzit si voi,
poate, că iazul duce la Țara Făgăduinței. Mereu am crezut că‐s minciuni, dar nu‐i nimic mai adevărat. Ia uite ce vaci grozave am

de‐acolo!
Hudden se holba si Dudden se zgâia si el, si nu le venea a crede; frumoase vite mai avea Donald; si grase.
‐ Numai pe astea le‐am putut aduce, spuse Donald O’Neary. Celelalte erau aşa de grase, că nu le‐am putut mâna defel. Şi nici

nu‐i de mirare că n‐au vrut să plece de‐acolo, căci era iarbă cât vedeai cu ochii; şi ce iarbă: dulce şi grasă ca untul.

43


‐ Poate că n‐am fost noi cei mai buni prieteni, zise Dudden, da’ cum îi spuneam si lui Hudden, tu ai fost întotdeauna un om bun;

ce zici, nu ne‐arăți şi nouă drumul?
‐ Şi de ce‐as face asta? Mai sunt o groază de vite în iaz. De ce să nu le țin pe toate pentru mine?
‐ Bine‐a zis cine‐a zis: cu cât te faci mai bogat, cu atât mai tare ți se‐mpietreşte inima. Te ştiam un om bun la suflet, Donald. De ce
vrei tu să ții totul numai pentru tine?

‐ Aşa‐i, Hudden, cum zici, dar nici tu nu te‐ai purtat altfel. Da’ hai să‐ngropăm securea. Atâtea vaci câte‐s acolo, ajung pentru toți.
Vino cu mine!
Şi porniră tustrei cu inima uşoară. Când ajunseră la iaz, cerul era plin de norişori albi care se oglindeau în apă.

‐ A! Uite, acolo‐s, strigă Donald, arătând cu degetul spre norii din lac.
‐ Unde? Unde?, țipă Hudden.
‐ Stai, nu te lăcomi, zbieră Dudden, în timp ce se arunca în apă, străduindu‐se din răsputeri să fie el primul care pune mâna pe
vite. Dar Hudden se repezi şi el după Dudden, într‐o clipă.

Nu se mai întoarse nici unul. Poate că s‐au îngrăşat prea tare, ca vacile. Cât despre Donald O’Neary, el avea şi vaci şi oi după
pofta inimii.
44

A TREIA POEZIE CU SPIRIDUŞI

Pe‐o noapte‐ntr‐un cotlon umbrit,
Un spiriduș stătea
În haină roșă, clop verzui,
Și‐o butelcuță‐avea.

Și cioc‐cioc‐cioc, cu‐n ciocănel,
În pantofior bătea,
Râsei cu gândul la bănet,
Însă și el râdea.

Tiptil‐tiptil și temător
Veni lângă pitic;
Vicleană față mai avea
Istețul cela mic!
Bătea, cântând încetișor,

Din rouă‐apoi sorbea,
Râsei cu gândul să îl prind,

Cât ai clipi l‐am prins pe elf.

„Bănetul” am strigat.
„Domnița ceea” zise el
„Bănetul mi l‐a luat”.
Eu mă‐ntorsei, el dispăru,
Și singur, uite‐așa

Râsei la gândul c‐am fost prost,
(Robert Dwyer Joyce 1830‐1883)

45


SPIRITE SOLITARE

(William Butler Yeats)
(Spiriduşi şi diavoli – Leprecaun, Cluricaun, Far Darrig)

Denumirea de Leprecaun (Spiriduş), îmi scrie dl. Douglas Hyde, „vine de la irlandezul „leith brogh” – adică Cel care Repară
Pantoful, pentru că în general el este văzut lucrând de zor la un singur pantof. În irlandeză se scrie „leith bhrogan” sau „leith phrogan”,
iar în unele zone se pronunță Luchryman, după cum scrie O’Kearney în acea carte extrem de rară numită „Feis Tigh Chonain”.

Leprecaun, Cluricaun şi Far Darrig. Sunt acestea trei reprezentări diferite ale unuia şi aceluiaşi spirit? Nu sunt doi scriitori
irlandezi care să fie de acord pe acest subiect. Există multe asemănări între aceste trei feluri de spiriduşi (G1) – dacă într‐adevăr sunt
trei ‐. Ei sunt zbârciți, bătrâni şi solitari, nicidecum nu se aseamănă cu acele creaturi care trăiesc în grupuri, despre care vorbim mai
încolo. Vestmintele lor sunt complet neatrăgătoare, şi, de cele mai multe ori, aceşti spiriduşi nu sunt altceva decât nişte ființe

neîngrijite, stângace, disprețuitoare şi răutăcioase. Ei sunt şi cei mai cunoscuți farsori din seminția celor de „viță nobilă” (tot mai încolo
vedem şi cine sunt aceştia).
Spiriduşul Leprecaun meştereşte tot timpul pantofi şi e şi foarte bogat, pentru că şi‐a însuşit multe din comorile îngropate în

timpul războiului. În prima parte a acestui secol (G2), după cum spune Croker, într‐un birou al unui ziar din Tipperary se putea admira
un pantofior uitat în grabă de un spiriduş.
Spiriduşul Clericaun (Clobhairceann, după cum spune O’Kearney) obişnuieşte să se îmbete prin beciurile domnilor. Unii
presupun că acesta e doar un Leprecaun pus pe chefuit. În Connaught şi în Nord e aproape necunoscut.

Spiriduşul Far Darrig (fear dearg), respectiv Roşcovanul, numit aşa pentru că are haina şi pălăria de culoare roşie, se ține de
farse, mai ales din cele răutăcioase. Doar asta face, nimic altceva.
Înfometatul (FearGorta) e un spirit slăbănog de i se văd coastele, care străbate țara în lung şi în lat în vreme de foamete şi cere

de pomană, aducându‐le noroc celor care se îndură de el.

46


Mai sunt şi alte spirite solitare, ca de exemplu Spiritul Caselor sau Water Sheerie (Zâna Apelor), înrudită cu fantoma

Halloween‐ului, Jack‐o‐Lantern, aşa cum este cunoscut el de englezi. Apoi mai sunt Pooka (G3) şi Banshee (G4); Dallahan sau
Fantoma fără Cap, care avea obiceiul să stea noaptea, până de curând, pe una din străzile din Sligo; Câinele Negru, care e, probabil, tot
un fel de Pooka. Vapoarele din portul Sligo sunt deseori bântuite de acest spirit, care îşi anunță prezența printr‐un zgomot care se
aseamănă cu zornăiala tuturor castroanelor de tinichea de prin carcerele din întreaga lume, şi care rămâne pe vapor şi o porneşte pe

mare.
Leanhaun Shee (Zâna cea Frumoasă) este mereu în căutarea dragostei muritorilor. Dacă e refuzată de aceştia, atunci ea
devine sclava lor; dacă ei o acceptă, atunci devin servitorii zânei şi pot scăpa din robie doar dacă găsesc pe altul care să îi înlocuiască.

Această zână îşi trage forța vitală chiar din viețile muritorilor, astfel că ei pier încetul cu încetul. Ea este şi o muză galică, pentru că le
dăruieşte inspirație celor pe care îi persecută. Poeții galici mor de tineri, pentru că ea, aşa rea cum e ‐ nu are stare şi nu le dă voie să
zăbovească mult pe acest pământ.
Apoi mai sunt monştrii din adâncuri – Aughiska, Armăsarul Apelor, Payshtha (piastbestia), Baurul Apelor, şi alții la fel; dar

nu vă pot spune, pentru că nu ştiu, dacă toți aceştia sunt animale, creaturi fantastice sau spirite.

GLOSAR

(G1) Aşa să le spunem (N.trad.)
(G2) E vorba de secolul al XIX‐lea (N.trad.)

(G3) Spirit malefic, asemuit chiar cu diavolul (goblin) (N.trad.)
(G4) Zână bocitoare, care vesteşte moartea (N.trad.)
47

48

SPIRITE CARE VIEŢUIESC ÎMPREUNĂ
(William Butler Yeats)

Cuvântul irlandez pentru spirit – cu înțelesul de zână, creatură fantastică – este sheehogue [sidheóg], care e, de fapt,
diminutivul lui „shee” din „banshee”. Creaturile fantastice sunt deenee shee [daoine sidhe] (adică „ființe fantastice”).
Cine sunt de fapt aceste creaturi? „Îngeri căzuți, care nu au fost suficient de buni, ca să poată fi mântuiți, dar nici nu au fost

suficient de răi, pentru fi damnați”, se spune în popor. „Zeii pe pământ”, după cum spune Cartea Armagh. „Zeii Irlandei păgâne”,
conform anticarilor irlandezi, „toți cei din seminția Tuatha De Danan, care, atunci când nu au mai primit ofrande şi nu au mai fost
venerați, au trecut în imaginarul popular, iar acum trăiesc pe aproape, pe deasupra noastră”.

Vi se va spune, drept dovadă, că numele mai marilor peste aceste creaturi sunt cele ale vechilor eroi ai zeiței Danu, iar locurile
unde aceştia se adună sunt cele de îngropăciune pe care Tuatha De Danan le numeau „slooashee” [sheagh sidhe] (lăcaşul zânelor) sau
Marcra Shee (procesiunea zânelor).
Pe de altă parte, există destule dovezi, cum că aceste creaturi ar fi îngeri căzuți. Chezăşie stau firea lor schimbătoare, capriciile

pe care le au, felul lor de a fi bune cu cei buni şi rele cu cei răi, faptul că sunt înzestrate cu toate darurile, în afară de cel al conştiinței şi
al statorniciei. Aceste creaturi se ofensează foarte repede, aşa încât e bine să le pomeneşti cât de puțin se poate, iar dacă o faci,
neapărat să le numeşti „viță nobilă” sau daoine maithe, care înseamnă „preacinstitele fețe”, dar, pe de altă parte, aceste ființe sunt şi
foarte uşor de mulțumit, iar dacă le eşti pe plac, atunci vor face tot ce le stă în putință să alunge răul din preajma ta – asta dacă le laşi

nițel lapte pe pervazul ferestrei, peste noapte. Pe scurt, credința populară ne spune mai multe despre ele, despre decăderea lor, care
totuşi nu s‐a transformat în damnare, pentru că răul pe care îl făceau era în totalitate lipsit de malițiozitate sau de intenția de a răni
pe cineva.

Sunt aceste ființe „zei ai pământului”? Poate că da! Mulți poeți, precum şi toți scriitorii de literatură mistică şi ocultă, din toate
epocile şi din toate țările, au susținut că dincolo de ceea ce se vede există felurite alte ființe pe deplin conştiente, care nu aparțin
cerurilor, ci pământului, care nu au o formă bine definită, ci se schimbă în funcție de propriile capricii sau în funcție de închipuirea
(mintea) celui care le vede.

49


Nu poți nici măcar să ridici un deget fără a le influența sau a fi influențat de ele. Lumea care se vede este doar stratul de la

suprafață al lumii lor. În visele noastre, noi mergem printre aceste creaturi, ne jucăm sau ne luptăm cu ele. Ele sunt, poate, suflete
umane puse la încercare – aceste creaturi pline de capricii.
Să nu vă închipuiți că ele sunt întotdeauna mici. Tot ce ține de ele e la mâna capriciului, inclusiv dimensiunile lor. Aceste

ființe iau orice formă sau dimensiune doresc ele. Ocupațiile lor principale sunt petrecerile, luptele, curtarea şi cântatul celor mai
frumoase melodii posibile. Una singură dintre ele este mai harnică, anume Spiriduşul (Leprecaun) – piticul pantofar. Poate pentru că
ei, spiriduşii, poartă pantofi atunci când merg la dans. Nu departe de satul Ballisodare locuia mai demult o femeie mică de statură
care a trăit şapte ani de zile printre ei, iar atunci când s‐a întors acasă nu mai avea nici un deget la picioare – îi căzuseră toate de la

atâta dănțuială.
Aceste ființe au şi trei sărbători pe an – Noaptea Valpurgiei (30 aprilie – 01 mai), Noaptea de Sânziene (solstițiul de vară),
Sărbătoarea Tuturor Sfinților (Halloween) (31 octombrie – 01 noiembrie). O dată la şapte ani, în Noaptea Valpurgiei, se organizează

lupte peste tot, dar mai ales pe Câmpia Bawn (unde s‐o fi găsind ea), asta pentru că întreaga recoltă şi cele mai bune spice de grâu le
aparțin lor de fapt. Un bătrân mi‐a spus că odată le‐a văzut în timp ce se luptau: au rupt acoperişul de paie al unei case, aşa se
fugăreau. Dacă ar mai fi fost cineva prin preajmă, atunci ar fi văzut doar un vârtej de aer care spulbera totul în calea sa. Atunci când
vântul ridică paiele şi frunzele, învârtejindu‐le, acelea sunt de fapt creaturile supranaturale, nu altceva, iar țăranii îşi scot cuşmele şi

le urează „Doamne‐ajută!”.
În Noaptea de Sânziene, când se aprind ruguri pe fiecare deal în cinstea Sfântului Ioan, aceste ființe de poveste sunt mai pline
de voie bună ca niciodată, iar câteodată răpesc muritori – dintre cei mai frumoşi – pentru a şi‐i face miri sau mirese.
În Noaptea Tuturor Sfinților ele sunt foarte prost dispuse, pentru că asta este prima noapte de iarnă. Acum ele dansează cu

stafiile, iar Pooka se arată şi el, în timp ce vrăjitoarele îşi aruncă vrăjile, iar fecioarele pregătesc o masă bogată în cinstea diavolului,
pentru ca spiritul viitorului lor iubit să intre pe fereastră şi să se ospăteze. După această noapte, murele nu mai sunt întregi şi
frumoase, pentru că au fost distruse de către Pooka.

Atunci când sunt foarte supărate, aceste creaturi îi paralizează pe oameni sau pe vite, lovindu‐le cu săgețile lor fermecate.

50


Atunci când sunt binedispuse, cântă. Multe fete sărmane le‐au auzit cântările, după care s‐au stins de pe picioare şi au murit,

atât de tare le‐a plăcut acea muzică vrăjită. O grămadă din vechile cântece ale Irlandei sunt de fapt melodii ale acestor ființe,
ascultate pe furiş şi apoi învățate de muritori. Nici un țăran întreg la minte nu ar cânta vreodată, în apropierea vreunui dâmb unde
ele îşi fac veacul, melodia „Frumoasa lăptăreasă”, pentru că aceste creaturi sunt nemaipomenit de geloase şi nu le place să îşi audă
melodiile cântate de muritori nepricepuți. Carolan, cel din urmă dintre barzii irlandezi, a dormit odată pe un dâmb fermecat, iar

după acea noapte a ştiut pe dinafară o grămadă de cântece de‐ale acestor ființe, şi în felul acesta a devenit el aşa de cunoscut peste
tot şi de către toți.
Dar oare au aceste creaturi şi ele o moarte a lor? Blake mărturiseşte că văzut odată o înmormântare de zâne; însă în Irlanda

noi spunem că ele sunt nemuritoare.

51


SFÂRŞIT

52

Povesti Cu Spiridusi Si Zane 1

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Povesti Cu Spiridusi Si Zane 1

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Basme

populare POVEŞTI CU SPIRIDUŞI ŞI ZÂNE Editura LiterNet, 2013

tuturor cântăreților, și i se dădură servitori care să‐i facă toate poftele și să‐l slujească după

mocirlă, în care, călăreț şi cal începură să se scufunde. Şi s‐ar fi înecat ei negreşit, dacă nu se iveau nişte călători venind tocmai din

S-ar putea să vă placă și