Introducere

Iubirea Sfintei Treimi faţă de neamul omenesc este realizată prin Întruparea Domnului
nostru Iisus Hristos, întrupare care avea ca scop mântuirea acestui neam de la pieire şi
însănătoşirea vieţii lui prin dăruirea în fiinţa lui a unor energii prin harul Duhului Sfânt.
Aceasta însemna tocmai refacerea legăturii de comuniune dintre Dumnezeu şi om, ea fiind
slăbită din cauza păcatului.
Totodată a fost slăbita şi armonia lăuntrică a omului şi de aici şi slăbirea comuniunii
dintre semeni, comuniune care nu putea fi restabilită decât prin harul pe care-l comunica
preoţia Mântuitorului. Toate preînchipuirile Vechiului Testament anticipau această “bună
vestire”.
În cântările noastre bisericeşti prin cuvintele “trecut-a umbra Legii şi darul a venit” –
se arată realitatea veşnică a preoţiei lui Hristos care se vedea ca o umbră în preoţia Vechiului
Testament1.
Nici preoţia Vechiului Testament nu era cu totul lipsită de puterea harului. Toate
orânduielile Legii Vechi aveau ca scop plinirea Legii harului prin venirea lui Hristos, care
depăşea puterea potenţială a Legii vechi, “fiind plină de har şi de adevăr” (cf. Ioan 1, 17).
Dragostea nespusă a lui Dumnezeu pentru oameni a făcut ca El să se reverse în afară
de El însuşi, libertatea şi dragostea creatoare a Treimii neputând fi îngrădită de nimic2.

1
Kamal Farahat, Arhieria Mântuitorului Hristos şi preoţia sacramentală, în „Studii Teologice”, XXXIX (1987), nr.
5, p. 63;
2
Pr. Prof. Constantin Galeriu, Slujirea preoţească după Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, în „Studii Teologice”,
XXIX (1977), nr. 1-2, p. 70;

1
 Sfântul Apostol Pavel subliniază această iubire ca fiind posibilă pentru oameni prin
chenoza Fiului lui Dumnezeu în textul din Filipeni 2, 6 – 8 în care Fiul “chipul lui Dumnezeu
fiind, nu răpire a socotit a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci s-a deşertat pe Sine, chip de rob
luând făcându-se asemenea oamenilor şi la înfăţişare făcându-se ca un om, S-a smerit pe
Sine, ascultător făcându-se până la moarte – şi încă moarte pe cruce”. ( Filipeni 2, 6-8)
Noţiunea de jertfa este prezentă de la început în lucrarea de restaurare a Mântuitorului,
“pentru că odată cu întruparea începe şi preoţia Sa. El S-a întrupat ca să se jertfească şi să
învie. Precum rămâne întrupat permanent, aşa rămâne şi Cel ce S-a jertfit şi a înviat… Şi
precum valabilitatea în veac a jertfei Lui e dependentă de întruparea şi învierea Lui pentru
veci, aşa în întruparea Lui e implicată jertfa sau arhieria şi învierea Lui precum ni se arată
în icoanele vechi ale Naşterii, unde pruncul născut e aşezat pe disc şi deasupra Lui steaua ca
deasupra unui Agneţ – Miel”3.
Mântuitorul împlineşte această jertfire deosebită a milei şi bunătăţii faţă de neamul
omenesc “compătimind slăbiciunea noastră şi mişcat de căderea noastră ca să nu
stăpânească moartea asupra noastră şi să nu piară ceea ce a fost creat şi ca să nu se
zădărnicească opera Tatălui faţă de oameni, îşi ia trup nu deosebit de al nostru”4.

3
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Fiinţa tainelor în cele trei confesiuni, în „Ortodoxia”, VIII (1956), nr. 1, p. 217
4
Sfântul Atanasie al Alexandriei, Despre Întruparea Cuvântului, traducere G. Popescu, Bucureşti, 1905, apud Pr.
Lect. Dr. Ioan Mihălţan, Preoţia Mântuitorului Hristos şi Preoţia bisericească, Ed. Episcopiei Oradea, 1993, p. 40;

2
 Capitolul I: Lucrarea pastorală a slujitorului lui Dumnezeu ca mijloc de
edificare a credincioşilor şi a parohiei

Misiunea Apostolilor şi a Bisericii apostolice este legată fiinţial de trimiterea Fiului şi

a Duhului Sfânt în lume de către Tatăl, precum şi de misiunea Fiului şi a Duhului Sfânt pentru
viaţa lumii. Scopul trimiterii şi al misiunii lui Iisus Hristos şi a Duhului Sfânt în lume, care se
perpetuează în misiunea Apostolilor şi a Bisericii este descris, în dimensiunile lui cosmice şi
eclesiologice, de Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Efeseni5.
Nimeri nu a reprezentat un chip mai ideal şi mai complet al îngrijitorului de suflete şi
de Biserica Domnului ca Sfântul Pavel, acest vas ales, care s-a mistuit întemeind şi
organizând Biserici şi învăluind într-o nesfârşită căldură pe preoţii lui Dumnezeu. Sfântul
Pavel este citat la fiecare pas de teologii preoţiei creştine, îndeosebi patristice, ca model
neîntrecut pentru cei ce vor să-şi ia asupra-şi covârşitoarea misiune preoţească 6. În cele 7
cuvântări de laudă la adresa Apostolului neamurilor, Sfântul Ioan Gură de Aur aşează pe
Pavel alături de îngeri pentru râvna şi necondiţionata sa ascultare faţă de Dumnezeu în slujba
misiunii sale. Jertfa sa a fost mai mare decât jertfa lui Abel.
Grija lui pentru copiii lui duhovniceşti pe care-i născuse întru Hristos, este o grijă
zbuciumată, cum nu se vede adesea nici la părinţii trupeşti. După ce spune Corintenilor că el
este slujitorul lui Hristos şi iconomul tainelor lui Dumnezeu, Pavel se prezintă astfel pe sine:
„Până în ceasul de acum îndurăm foame şi sete; goi umblăm şi primim bătăi; suntem fără de
cămin. Şi ne trudim muncind cu mâinile noastre. Ocărâţi, noi binecuvântăm. Prigoniţi, noi
răbdăm. Huliţi, noi mângâiem. Ca măturătura lumii ne-am făcut, ca gunoiul tuturor! Nu ca
5
Pr. Prof. Dr. Valer Bel, Misiune, parohie, pastoraţie, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2002, p. 8;
6
Pr. Prof. Gheorghe T. Marcu, Sfântul Apostol Pavel despre personalitatea religioasă-morală a păstorului de
suflete, în “Studii Teologice”, VII (1955), nr. 3-4, pp. 198-199

3
să vă ruşinez vă scriu acestea, dar ca să vă dojenesc ca pe nişte copii ai mei iubiţi. Pentru că
zeci de învăţători de aţi avea în Hristos, totuşi nu aveţi mai mulţi părinţi. Căci eu v-am născut
pe voi întru Hristos Iisus prin Evanghelie. Deci, vă rog să-mi fiţi următori, precum şi eu sunt
lui Hristos” (I Cor. 4, 11- 16).
Lucrarea de mântuire a omenirii de sub stăpânirea păcatului, în care căzuse ea prin
neascultarea protopărinţilor, a realizat-o Domnul nostru Iisus Hristos prin cele trei slujiri sau
demnităţi: profetică (învăţătorească), arhierească (preoţească) şi împărătească (conducătoare).
Fireşte, admiţând cazul că protopărinţii ar fi rămas ascultători poruncii divine şi n-ar fi
căzut în păcat şi deci nici Fiul lui Dumnezeu nu s-ar fi întrupat. Dumnezeu totuşi ar fi fost
învăţătorul şi conducătorul nostru, comunicându-ne voia Sa atotsfîntă şi conducându-ne paşii
în viaţă.
Învăţător şi conducător ar fi deci Dumnezeu şi în cazul nepăcătuirii omului, dar
Arhiereu este Fiul lui Dumnezeu numai în urma căderii omului în păcat, întrucât S-a întrupat
pentru a mijloci ca om pentru oameni la Dumnezeu.
Astfel în centrul lucrării Sale mântuitoare stă slujirea arhierească (preoţească), înălţând
cea mai fierbinte rugăciune către Părintele ceresc şi aducându-i jertfa supremă: jertfa vieţii
Sale7.
Fiinţa slujirii preoţeşti o constituie deci aducerea jertfei, iar fiinţa acesteia, în sens
religios, se cuprinde în oferirea sau, mai exact. În restituirea fiinţei proprii lui Dumnezeu,
Creatorul. „Ce ai care n-ai luat?” (I Cor. 4, 7), spune Sfântul Apostol Pavel.
Dacă de la Dumnezeu primim totul, inclusiv existenţa, lui Dumnezeu se cuvine să-i
dăm totul înapoi „împăratului veacurilor, Celui nestricăcios, Celui nevăzut, unuia
preaînţeleptului Dumnezeu, cinste şi slavă în vecii vecilor” (I Tim. I, 17).
Astfel jertfa - restituire a fiinţei proprii lui Dumnezeu - exprimă atitudinea cuvenită
făpturii umane faţă de Dumnezeu. Raportată la Dumnezeu, jertfa înseamnă cinstirea Lui,
aducând totodată jertfitorului sfinţire şi participare la slava divină. Dar, noţiunea jertfei, în
sens religios, implică necesar ideea de păcat; scopul ei este prin definiţie, expierea păcatelor
omeneşti.
Păcatul faţă de jertfă se află în relaţia contrastului contradictoriu. Prin jertfă făptura
umană se oferă pe sine Creatorului, - prin păcat ea se răpeşte pe sine Creatorului; prin jertfă Îl
cinsteşte - prin păcat Îl necinsteşte; prin jertfă se sfinţeşte pe sine în faţa Creatorului, - prin
păcat se întinează; prin jertfă se supune Creatorului, - prin păcat se ridică împotriva Lui.
Aceasta explică de ce totdeauna şi pretutindeni, cei conştienţi de păcatele lor faţă de
7
Pr. Lect. Dr. Ioan Mihălţan, op. cit., p. 812;

4
Dumnezeu încearcă prin jertfe de tot felul să se curăţe de ele pentru a dobândi iertare de la
Dumnezeu şi a se împăca cu El8.
Dar toate jertfele aduse de făptura umană în locul jertfirii sale însăşi, nu pot constitui o
expresie adevărată şi deplină pentru ceea ce făptura umană a răpit Creatorului prin păcat:
fiinţa proprie.
Făpturile umane, individual, ar fi trebuit să se jertfească pe sine, toate, fiindcă jertfa
nici uneia singură nu se putea răsfrânge obiectiv asupra tuturor, înlăturând păcatul din ele9.
Protopărinţii datorau ascultare Părintelui ceresc, Creatorului lor, - dar ei n-au ascultat,
au călcat porunca dată lor.
Mântuitorul însă, ale cărui voire şi lucrare chiar în firea umană exprimă voia şi
lucrarea lui Dumnezeu, El care, fiind de o fiinţă cu Tatăl, dispunea de toate drepturile şi de
slava divină, nu datora ascultare fiind însuşi Dumnezeu. Dându-i însă ascultare, şi încă până la
moarte, ascultarea Sa este o voluntară autosmerenie şi autosupunere, deci contrastul cel mai
evident faţă de păcatul neascultării, fapt arătat de Sfântul Apostol Pavel, când spune: „Care în
chipul lui Dumnezeu fiind, nu răpire a socotit a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci s-a deşertat
pe Sine, chip de rob luând, întru asemănarea oamenilor făcându-se... s-a smerit pe Sine,
ascultător făcându-se până la moarte, iar moartea pe Cruce” (Filipeni 2, 6-8).
Dacă, deci, Fiul lui Dumnezeu care-i de o fiinţă cu Tatăl şi prin întruparea Sa de
bunăvoie s-a făcut asemenea nouă, exceptând păcatul - aduce Tatălui din mijlocul nostru
jertfa totalei ascultări nedatorate, atunci El, Cel fără de păcat, o aduce ca ispăşire pentru
ascultarea noastră refuzată lui Dumnezeu prin păcat. Este jertfa ispăşirii adevărate şi depline a
păcatelor omeneşti, însemnând totodată cea mai deplină cinstire dată lui Dumnezeu, fiindcă
izvorăşte din cea mai deplină cunoaştere a demnităţii lui Dumnezeu - este jertfa voluntarei
autodăruiri a Fiului întrupat al lui Dumnezeu10.
Cu referire la aceasta psalmistul exclamă mesianic: „Jertfa şi prinosul nu ai voit, iar
trupul ni l-ai gătit, arderile de tot pentru păcat n-ai căutat, atunci am zis: iată viu: În capul
cărţii scris este pentru mine ca să fac voia Ta, Dumnezeul meu” (Psalmi. 39, 9-11). Sfântul
Apostol Pavel tâlcuieşte aceste cuvinte cu raportare la Mântuitorul şi spune: „Jertfa şi
prinosul şi ardere de tot pentru păcat n-ai voit nici n-ai poftit, care se aduc după lege, atunci
a zis: iată viu ca să fac voia Ta, Dumnezeule. El ridică pe cea dintâi ca să pună pe cea de a

8
Serghei Bulgakov, Ortodoxia, traducere de Nicolae Grosu, Ed. Paideia, Bucureşti, 1997, p. 98;
9
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Ed. I.B.M. al B.O.R., București, 2013, p.
229;
10
Pr. Prof. Ioan Constantinescu, Îndrumător pastoral – Din tezaurul credinţei noastre, la www.catehism.ro,
accesat la 16.11.2018, ora 18:17

5
doua întru care voie suntem sfinţiţi prin jertfirea trupului lui Iisus Hristos odată” (Evrei 10,
8-10).
Deci, slujirea jertfelnică a Mântuitorului începe şi după voinţă sau ca jertfă spirituală,
ea este chiar îndeplinită cu însuşi întruparea Sa. Căci Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat nu pentru
a I se sluji, ci pentru a se supune lui Dumnezeu prin totală ascultare ca ispăşire pentru
neascultarea oamenilor.