OCEANUL SENTIMENTELOR PIERDUTE

PROLOG

Luna strălucea ca o bulă grațioasă pe cerul înstelat și plin de lumină. Lumină care încerca să-mi
aprindă flacăra sufletului și să mă sensibilizeze un pic.

          Băiatul de lângă mine se uita la valurile uriașe care se spărgeau puternic la mal. Eram amândoi
urcați pe o stâncă alunecoasă gata să cădem în gol și să devenim ființele necunoscutului ocean.

         Era o seară greu de descris în cuvinte. Până și cel mai bun scriitor ar fi avut probleme în a
descrie noaptea pe care o trăiam. Doar noi știam ce-i în sufletul nostru umil și pierdut pe câmpul
verzui în care zburam până la apus.

          Nici măcar nu avea curajul să se uite la mine, se uita în vid ca și cum forțele malefice ale
oceanului îl manipulau.

           Nu trebuia să plec cu el de la acea petrecere, dar nu eu pot să dictez sufletului ce să facă.

           Dacă el mă trimite în brațele celui pe care l-am făcut să sufere de ce să mă împotrivesc?

            De când am plecat și l-am lăsat singur lângă soarele care ne era martor al dragostei noastre
eterne se schimbase mult.

       Mi-a șoptit pe atunci povestea soarelui și a luni, mi-a zis povestit despre ocean, dar se pare că
aici ne vom găsi amândoi sfârșitul.

        Cu mâinile în buzunare și-a întors privirea verzuie spre mine gata să mă sfâșie de vie.

      Iadul priviri lui era atât de tragic și crud.

           Parcă eram doi necunoscuți dintr-o altă viață, iar acum eram într-un deja vu aprig și dureros.
          Clișeica poveste de iubire, ne îndrăgostim și după totul se spulberă în jurul dragostei noastre.

          Dar cum poate cineva să zică de o poveste că este clișeică? Cum? Nici măcar nu a avut ocazia să
trăiască ceea ce noi am trăit împreună.

           Vântul bătea atât de tare încât am început să regret faptul că mi-am luat doar o rochie neagră
pe mine și un dres. Părul îmi zbura în toate părțile și tot corpul îmi tremura de frig.

            Străinul din fața mea s-a apropiat de mine până când a distrus toată distanța dintre noi. Și-a
atins nasul de al meu și mi-a luat chipul între palmele lui calde și liniștitoare. Și-a întins brațele spre
trupul meu și mi-a acaparat spatele într-o îmbrățișare ca palmele lui.

           Simțeam un foc viu în mine ce se aprindea instant la gesturile lui calde.

          Părul acela ca nisipul, ochii lui verzi, tenul lui ca bronzul, mă făcea să mă înec în bucurie.

            Eram bucuroasă că era lângă mine, dar puteam să-i simt sufletul înghețat și rece. Din cauza
mea și-a înghețat și ultima fărâmă de iubire care i-a rămas.

          Din păcate nici măcar eu nu știu cheia ca să-l refac ca înainte, dar mă mulțumesc cu puțin.

            Mi-am pus capul pe pieptul lui și l-am îmbrățișat mai puternic decât a făcut-o el.

        Mi-e frig și sunt obosită să mai sper la ceva sau să mai fac vrun gest.

— De ce nu m-ai băgat în seamă toată noaptea Abel? M-a întrebat cu glasul lui stins și plin de
suferință.

— Am crezut că nu vrei să mă vezi, i-am răspuns nesigură pe vocea mea.

— Ai dreptate, chiar nu voiam să te văd. Credeam că măcar vei veni la mine, dar m-am
înșelat.
 — Atunci dacă nu voiai să mă vezi de ce m-ai obligat să mă urc în mașina ta? Cu ce scop Kai?
Deja ne-am ucis unul pe celălalt! I-am zis cu furie și plină de toată emoția negativă care ne
încerca.

           Mă simțeam ca într-un dans și noi eram cei care trebuiau să urmeze o coregrafie. Din păcate
nu era un dans superb, ci unul făcut din durerea și toxicitate.

— N-am putut sta departe de tine, deși așa meritai.Te privesc, dar o fac cu greu Abel. Pentru
că mereu când te privesc îmi amintesc de ce am fost și ce am ajuns.

          A urmat un moment întunecat de tăcere și calmitate demonică. Un moment pe care nu-l pot
înțelege.

            Acele stele de pe cer sunt copiii luni, brusc mi-am amintit de povestea ta plină de zâmbete.
Poveste care mă făcea să râd ca un copil mic la un spectacol.

            Ne cunoșteam de atâta timp și totuși nu ne știam atât de bine. Faptul că eu plecasem și când
m-am întors el s-a schimbat a făcut totul mai limpede.

           Nu mai aveam nimic în comun, el nici măcar cu proprii lui tovarăși nu a mai fost cald. S-a închis
ca un melc în carapacea lui, s-a înfricoșat ca un pește de un rechin.

         Iar acum ce? Am pretenția că poate mă va ierta?

           Nici măcar inima mea nu îmi poate beneficia acest lucru.

          Cu lacrimi pe obraji l-am privit și cu vocea mea plânsă și tristă i-am zis:

— Du-mă acasă Kai! Mi-e frig și nu mai rezist! Îmi vine să țip de durere și nici măcar nu-ți
pasă! De fapt când ți-a păsat ție vreodată de mine?

— Crede-mă că mi-a păsat de multe ori, am murit de dorul tău!

 — Ai murit doar de dor, dar dacă îți păsa de mine mă înțelegeai și mă lăsai să plec. Puteam
continua o relație la distanță, cel puțin așa credeam atunci.

          M-am desprins din îmbrățișarea lui cu o mișcare violentă dezechilibrându-mă și începând să nu

mai fiu stăpâna pe picioarele mele.

           Voiam să plec și să uit

Tot ce însemnam eu și Kai.

          Văzând că vreau să plec am coborât de pe stâncă și ne-am urcat în mașină. Nu știu de ce m-am
pus în față lângă el, dar știam că nu făceam ceea ce trebuia.

        Priveam pe geam și încercam să-mi distrag atenția de la el, lacrimi s-au scurs pe geamul care îmi
sprijinea capul.

        Îmi scăldam ochii în stele gata să uit de Kai și de tot ce am trăit cu el.

          Deodată în fața noastră o lumină puternică a apărut din cauza unui tir, parbrizul s-a spart în mii
de bucăți care veneau spre noi. Cioburi strălucitoare ne-a invadat câmpul vizual și amândoi ne-am
acoperit ochii cu mâinile.

           Tocmai un tir intrase în noi?

           Kai pierduse deja controlul mașini, mașina era acum în aer și noi doi nu știam ce ni se
întâmplă.

           Parcă trăiam un alt coșmar sau un blestem etern gata să ne ucidă pe amândoi.

           La un moment dat am simțit o briză rece și sărată în care corpul meu se delecta și începea să
tremure și mai rău.

             Îmi era mult mai frig decât înainte, era ca un iad imens din care nu se ieșea ușor.
          Mi-am deschis ochii și eram într-un ocean, mașina tocmai s-a scufundat și noi eram blocați pe
meleagurile mări.

           Kai era în stânga mea adormit și inconștient cu capul spart. Simțeam cum îmi pierd oxigenul și
cum viața mi se scurge încet, dar sigur.

         Voi muri, voi muri și îmi pare rău!

        Îmi pare rău că eu și Kai trebuie să murim în halul ăsta!

        În acea clipă am înțeles că suntem pierduți în abisul oceanului.

          În acel moment am înțeles că ne afundam într-un ocean plin de sentimente pierdute.

 1.AM PLECAT

Am plecat departe, dar m-am întors și acum am realizat că am greșit. Te-am părăsit, am
părasit tot, și mor de oftică. Mor fiindcă știu că am greșit, știu că m-am părăsit până și pe
mine.

        Am plecat fără să privesc în urmă nici măcar o clipă, am plecat și nici măcar nu am
avut curajul să-mi iau rămas bun. Am plecat, și regret asta.

       Soarele privea cerul cu atâta pasiune și iubire, oceanul mângâia cerul senin și albastru
ce era iubit de către soare. Dar soarele a plecat și nu s-a întors. A părăsit cerul, iar el a
plâns cu lacrimi amare, lacrimi ce cădeau în ocean, prietenul cerului care îl consola.

      Mi-am dat seama că mereu când cerul plânge de dor și își varsă mânia și durerea pe
oameni, îmi aminește de tine. Te-am făcut să suferi, ți-am cerut să mă uiți, am ales să plec
cu gândul că nu mă întorc niciodată.

       Ei bine m-am întors, și am realizat cât de mult îmi lipsea o piesă din inimă. Cat de mult
îmi era dor de oameni zăpăciți și blânzi pe care îi știam aproape. Dar totul a luat o
întorsătură ciudată când mi-am dat seama că m-ai uitat.

      Am crezut că mă vei aștepta, dar n-ai făcut-o, și îți mulțumesc că n-ai făcut-o, nu
meritai una ca mine. Meritai ceva mai bun, care să nu te părăsească niciodată.

       După m-am uitat la soare, era un soare care nu ne înviora cu razele lui calde și tandre.
Era un soare trist, din cauza că și-a dat seama de fapta făcută. A încercat să se împace cu
cerul, dar acesta era prea rănit să-l primească înapoi. S-au certat atât de rău încât cerul iar
și-a arătat furia în fața pământenilor inocenți. Iar oceanul a trebuit din nou să-l consoleze,
până când s-a pierdut în el. S-a pierdut atât de mult în acel ocean încât a renunțat la soare
și a întâlnit luna ce era ca o zeița pe cer.
       Te-am visat azi noapte, păreai fericit în jurul lor, erai la fel ca cerul schimbător. Cu
mine erai deschis, culoarea sufletului tău era caldă și bună. În schimb după ce am plecat și
ai renunțat te-ai închis, culoarea sufletului tău era mai rece și rea.

       N-am vrut să plec am făcut-o pentru binele tău, am făcut-o pentru binele meu. Am
regretat nopți și zile la rând pentru că te-am părăsit.

            

                    

                            Iartă-mă!

      

       Atât îți cer, în schimb am să-mi iau rămas bun. Îți doresc să ai parte de iubire, chiar
dacă eu ți-am furat-o cândva.
 2. NE-AM ÎNECAT

Priveam fereastra transparentă și din sticlă cum îmi arăta luna ce se zărea lângă stele, fiind
ca o mamă pentru ele. Având grijă de ele cu tandrețe. Mintea îmi zbura în mii de părți. Nu
puteam să-mi controlez sentimentele.

        Îmi amintesc cu nostalgie cum am sărit în acel ocean sărat, rece și plin de tristețe.
Agonia care era acolo mă asasina încet, dar sigur. Ai sărit după mine, ai încercat să mă
salvezi, bine zis ai încercat. Fiindcă încercare moarte n-are, un proverb neadevărat fiindca
a avut moarte în cazul de față.

      Te-am zărit in abisul albastru, la fund unde scoicile, peștii și nisipul erau înfricoșați de
mine și prezența mea. M-am bucurat atât de tare încât am vrut să te strâng în brațe, voiam
să vin spre tine și să nu-ți dau drumul niciodată.

       Din păcate nu puteam să înot, nu învățasem niciodată, în schimb tu ai venit la mine
rapid și m-ai îmbrățișat atât de strâns încât crezusem că este un vis. Nu puteam respira,
parcă oxigenul meu era furat când m-am regăsit în brațele tale. Nu aveam nevoie de
altcineva, gândul îmi fugea doar la tine.

        Ușor am văzut cum și tu rămâi fără oxigen, parcă ceva ne fura respirația care devenea
și mai săcadată, oxigenul de care aveam nevoie pentru a trai ne era răpit de forțele
oceanului malefice.

       Am stat clipe bune împreună, după am văzut cum amândoi am căzut pe nisipul ud și
rece. Pielea ne era udă, iar trupurile înghețate. Parcă eram amândoi ca un cub de gheață.
Mi-am închis ochii, după i-am deschis, în fața mea aveam imaginea reflexiei tale ce murea
încetișor.

      Deși îmi părea rău că din vina mea se întâmpla asta am preferat să te privesc cum
stăteai acolo lângă corpul meu degerat. Un zâmbet tâmp mi-a apărut pe față, faptul că
puteam să mă uit pentru ultima dată la tine îmi dădea speranță.

      Chipul pe care îl mângâiam cu grijă, ochii verzi ca dealurile verzui în care zăboveam
până la apus. Părul tău ca nisipul ud, toate astea mă făcea să zâmbesc. Acel aspect angelic
care mă păzea noaptea, mă făcea să tresar de bucurie.
        Mi-am închis ochii la fel ca tine, în gând mi-am luat adio. Am simțit cum ne-am înecat
amândoi în marea aceea albastră, cum ochii începeau să mă înțepe de la sare și cum
sufletul meu ieșia din trup.

      Am urât cu adevărat ziua aceea in care ai sărit după mine. Nu trebuia să sari trebuia să-
ți petreci viața liniștit.

     Ne-am înecat amândoi, amândoi am simțit cum celălalt se îneacă și cum viața ne este
scursă din noi ca o clepsidră ce așteaptă să treacă timpul

       Ei bine, timpul nostru a trecut ne-am înecat! Ne-am uitat! Ne-am pierdut! La fel ca
soarele și cerul, din păcate cerul a încercat să-și găsească fericirea pierdută în luna ce se
așterne de fiecare dată. Nu a regăsit-o, luna nu era caldă cum soarele avea grijă să fie.
Luna nu își iubea oamenii cu căldura pe care Soarele il emana mereu. Așa cerul s-a pierdut
și s-a acoperit cu nori. Nori albi ce îl apăra ca o umbrelă de ploaie.

     După sufletele noastre s-au dezbrăcat de hainele care acum sunt în ocean, gata să
putrezească. Am ajuns într-un loc necunoscut, te-am strigat, te-am căutat… Degeaba! Nu
te-am găsit.

  

      Și acum te caut, nu am de gând să fac aceeași greșeală ca în trecut. Nu am de gând să

plec iar, mi s-a dat încă o șansă, nu vreau s-o pierd din nou!

  
 3. S-A DUS

Am luat toate colțurile universului la rând, am căutat în toate locurile iadului și nu

vreau să mai aduc vorba de rai. Nu știu unde ești, sunt blocată, m-am blocat singură din
cauza ta. După ce ne-am înecat m-am simțit părăsită și abandonată. Zburd de una singură
peste tot, sunt ca un spirit disperat ce în curând se va dizolva si va pieri.

       Nu mai pot respira, mă aflu în locul unde ai sărit după mine, din nou oxigenul mi-a fost
luat. Mă intreb de ce ai plecat. Stai! Mi-am dat seama, ai plecat din vina mea, te-ai
răzbunat pe mine, sper că ești fericit, pentru că sufăr după atenția ta.

        Aud un sunet, unul apăsat ca un țiuit. Îmi deschid ușor ochii, mă aflam într-un loc
necunoscut mie. Era ca o camera de spital.

       Era imposibil! Murisem, am văzut cum sufletul se dezbrăca de trupul meu, nu putea fi
adevărat. În sfârșit puteam respira.

     Oare de cât timp mă aflam acolo? Ce se întâmplase cu mine?

       Nu îmi aminteam nimic, doar de faptul că am plecat departe de el. De faptul că după
am vrut să repar totul dar era prea tarziu.

— S-a trezit! Aud strigăte de bucurie fără nicun motiv.

           Din nou mă întrebam ce se întâmplase cu mine, eram derutată si nu-mi aminteam

decât că am murit.

— Abel, cum te simți? O voce bărbătească își face apăriția.

            Era o voce necunoscută. Nu mă puteam mișca, parcă nu-mi simțeam corpul, zici că
nu mai eram stăpâna corpului meu.

— Unde sunt, ce mi s-a întâmplat? Tu cine ești? Întreb confuză, zici că reînviasem din morți.

         O femeie a venit spre mine și mi-a ridicat perna mai sus, ca să pot vedea mai bine. În
fața mea aveam un bărbat îmbrăcat cu un halat alb și un fel de uniforma pentru servici. Iar
femeia era tot in alb, și cu o bonetă de asistenta pe cap.

— Abel, ai suferit un accident auto, ai intrat în comă pentru mai multe luni, aud aceeași voce
bărbătească.

          Nu-mi venea să cred, atunci dacă eu intrasem în comă din cauza unui accident care
nici măcar nu-mi aminteam de el.

           Însemna un singur lucru, că el era în viață.

— Kai Anderson este aici?

         Asistenta și doctorul încep aș lua o privire plină de milă, ca și cum trebuia să știu ceva.
Eram în sfârșit fericită pentru că mi se oferise a treia șansă, trebuia să-mi fac un plan bine
întipărit în minte pentru a nu pierde din nou.

— Ar trebui să te odihnești, nu este ușor să-ți revi după o asemenea tragedie, intervine
vocea pițigăiată a asistentei în timp ce îmi schimbă perfuzia.

        Oare era și el în comă? Întrebarea care nu-mi dădea pace, dar nu putea să fie posibil.
Probabil m-am urcat doar eu la volan supărată din cauza lui, în rest nu putea să îi se fi
întâmplat ceva rău

          Deși nu-mi aminteam nimic puteam să jur că este in siguranță.

          — Unde este? Vă rog, spuneți-mi! Mă rog ca o miloagă de ei să-mi zică ceva.

             Cu privirea în pământ și-a făcut curaj și am auzit cuvintele amare si nenorocite ce
ieșiau din gura doctorului:

— A murit acum o săptămână, cât timp tu ai fost în coma el s-a dus!

        Lacrimi crude și pline de agonie mi se vărsau pe obraji, nu era adevarat, era o

minciuna.
4. NE VARSĂM ALAIUL DRASTIC CE SE CHINUIE IN INTERIORUL NOSTRU PÂNĂ LA SFÂRȘIT

Scriu pe o foaie mică și ruptă pentru că am un suflet mic si rupt. Scriu și picături mici și
sărate se extrag în jos de pe obraji mei spre foaia goală ce încă așteaptă să fie mâzgălită cu
o poveste magică.

         Lacrimi pline de sânge și suferință se aștern pe coala din fața mea care acum este
udă, colorata și sărată. Cât mi-aș dori să dau timpul înapoi, să am încă o clipă in care să-ți
privesc și analizez trăsăturile rafinate pe care le consideram sfinte cândva.

           Acum stau și îmi ascund durerea și plansetele de ei, îmi înec amarul in foaia din fața
mea povestindu-i despre mine si de ce sunt trista.

  

        Parca începând să ma înțeleagă si să-mi spună ca si ea a fost o viață, un suflet

abandonat si ucis de cruzi oameni care n-au inimă. Povestindu-mi că a fost un copac vesel
ce se înțelegea cu toată lumea din acea pădure pe care o considera Dumbrava fericiri.

       Acum stă și plânge lângă mine, iar eu mă ascund de cei care au ucis-o pentru a nu le
arata ca sunt o verigă slabă.

         Aceștia sunt oameni, se bucură ca am ajuns să mă ascund și de necazul altuia. Dar

prefer să stau într-un colț retrasă și ferită de ceilalți, prefer să ma izolez si să-mi petrec
zilele singură. Încep să-mi închid ochii să las lacrimi mici ca picăturiile de ploaie să ma
afunde și mai rău.

        Ca si cum aș fi într-o cadă plină cu apă si mă scufund. Ma scufund adânc dar nu in apa
ci în aer.
         Aerul îmi îmbrățișează corpul, este un vânt rece ce vine cu putere spre mine și ma
învăluie pe lumea cealaltă.

        Ma afund si scufund in același timp in gol, sunt într-un declin neprevăzut de mine. Iar
asta mă face să-mi doresc liniște, ci sa nu sper la ea.

        Pentru ca știam ca dacă speram la liniștite nu puteam să o am, asta mi-a fost o lecție
de viață de multe ori.

           Am căzut in aer, într-o căzătură liberă și tu ma priveai liniștit, parca fără nicio
expresie pe față. Mă priveai de sus, iar eu zburam cu ochii închiși fericită că am să scap.

              In acel moment am realizat amândoi că drumurile noastre trebuie despărțite, tu pe

calea ta si eu pe a mea, nimic în plus. Din nou am avut un moment de conștientizare si am
înțeles faptul că n-am fost prieteni, îndrăgostiți sau inamici de temut, dar am fost două
ființe străine cu regrete și care se înecau în propriul lor sânge spumant de înger.

          Niște ființe ce s-au intersectat pentru scopurile lor malefice. Eu am căzut liber și
nepremeditat, tu te-ai lovit de atâtea ori încât ai pierit. Și așa am pierit amândoi pe
meleaguriile vietii şi auzind cum ne cântă o melodie jucăușă feste si ne lua prin surprindere
cu cruzimea ei.

        După ce terminasem de povestit săracului copac care acum era o foaie plină de râurile
literelor ce făceau cuvintele să aibă un rost in lumea asta si tot plină cu un ocean de lacrimi
care venea din partea mea, m-am uitat spre ferestra.

       Am văzut soarele cum îmi bătea în geam cu razele lui luminoase. M-am uitat la el cât
de fericit este si l-am întrebat :

           Acum ești fericit? Ai reușit să te reintalnesti cu cerul, te-ai împăcat cu el? Plus că ai
făcut un pact cu luna care a fost de acord să împartă cu tine, acum înțeleg de ce cerul este
întunecos noaptea și luminos ziua. Ca drept dovadă copiii tăi sunt nori și copiii lunei sunt
stelele ce luminează calea pământenilor ca sa nu fie întunecoasă.

         Amândoi domniți in momente diferite, dar când o faceți nu lăsați nicun strop de venin
si otravă să va spulbere. In fața pământenilor știți bine sa va ascundeți suferința ce o
duceți zi de zi si noapte de nopate. Va odihniți in tihnă, iar durerea atunci se varsă prin
ploii si tunete grele de conceput. Asta am de gând să fac si eu să sufăr alături de voi.
         Cad din nou, parcă simțind cum am făcut contact cu pământul rece și fioros ce ma
aștepta acum mult timp. Regret să-mi iau rămas bun de la tine. Regret să-mi iau rămas bun
de la Terra si de la Iadul in care m-am născut, asa sunt eu egoista si orgolioasa nu ma pot
despărți ușor de unele persoane.

         Mai ales de tine nu mă pot despărți ușor, nu-mi place când trebuie să-mi iau adio, ci
doar când mă revăd. De asta am să-ți spun aceste cuvinte ce mă dor mai tare pe mine
decât pe tine.

            Iadul din păcate pentru tine te vrea sa te manipuleze si sa te manevreze la fel ca pe

mine. Ne vedem acolo, nu ți-am povestit că acolo există și ruiniile iubiri in care putem să
ne varsăm alaiul drastic ce se chinuie in interiorul nostru până la sfârșit.

               Adio, rămâi cu bine! Îti doresc numai bine!

        Semnat, straina ce ți-a intrat ca un ghimpe in inima!

  
 5. VIAȚĂ ȘI MOARTE

Trecusem prin multe, iar acele vânătăi albastre și violet închis ce încă erau în curs de
cicatrizare se aflau în inima mea. După ce mi-am revenit din comă nu-mi aminteam nimic,
nu știam cum am ajuns acolo, era ca o parte din mine pierdută.

       Era ca și cum trebuia să mă redescopăr pe mine însămi, și cel mai important trebuia să
descopăr cum eu ajunsesem cu Kai în acea mașină. Dar o parte din mine nu voia să afle,
voia să lase lucrurile așa, insa acest sentiment era împărțit în două.

       O parte din mine voia să lupte și să se vindece iar cealaltă parte a mea voia să continue
așa și să mergă mai departe împreună cu vânătăile pe care le aveam în suflet. Era ca un
zbucium interior și o lupta între bine și rău.

    

      Despre accident pot spune că am simțit totul pe pielea mea, un exemplu bun este
Oceanul în care am crezut că eu și Kai ne-am înecat și unde am crezut că voi muri, dar a
fost doar imaginația mea bogata care o  luase razna și care interpretase totul greșit.

      Înainte de accident îmi amintesc cum eu și Kai ne-am certat. Trebuia să plec într-un alt
oraș la vreo șapte ore distanță din cauza tatălui meu ce a trebuit să se mute cu serviciul.
Kai nu a putut accepta acest lucru, iar atunci am decis că cel mai bine este să mă despart
de el.

      Nu ma gândisem că îl voi răni în halul ăsta, dar l-a rănit mult încât se schimbase față de
mine și ceilalți. Asta agravase situația, nicio clipă n-am crezut că o să-l rănesc atât de mult.

     Din cauza sărbătorilor de iarna și restul rudelor pe care îi aveam, ai mei s-au întors
înapoi în vizită și m-am întors și eu cu ei, asta pentru că aveam prieteni buni de când eram
la grădiniță. Ne înțelegeam cu toții bine și mereu când ne vedeam ne povesteam prostiile
pe care le făcusem când eram mici.

        Dar după nu-mi amintesc nimic, doar că l-am văzut de vreo doua ori și mă trata cu
indiferență. Era mai rece ca un cub de gheață, nu-l învinuiam, dacă eram în locul lui
făceam la fel.
        L-am iubit mult sau încă îl mai iubesc, nici nu știu ce simt, dar acum nu simt nimic,
doar respir și atât.

        Uneori mă întrebam dacă voi putea să mai simt ceva, cum ar fi iubire, fericire și tot ce
ține de acestea. Se adunase atât de multe încât mă simțeam degeaba și inutilă, ca și cum
existența mea nu conta.

        Dar cu toate astea am realizat cât de importantă este viața pentru că soarta ți-o poate
lua într-o secundă. Înviasem din morți de multe ori, deși am rămas cu traume.

        Regretul este ascuns în inima mea și îmi dăduse speranța că sufletul meu nu este
pierdut.

       Regretam faptul că nu eram în locul lui Kai, dar nu regretam din simplul fapt că îl
iubeam, regretam că eu sunt o persoană toxică ce trebuia să fie înlăturată de pe acest
pământ.

        Dar asta este, alții merită să moară și trăiesc pentru a-și continua viața în ură,
monstruozitate și cruzime, și îi mai avem pe cei care merită să trăiască și mor fără niciun
motiv.

       După noi ne întrebăm cum asemenea îngeri care erau buni și nu meritau societatea în
care trăim au murit.

       Fix de asta au ales să plece pentru că meritau ceva mai bun, iar Raiul cred că a avut
acel ceva mai bun pentru ei.

         Uram viața și o iubeam în același timp, o iubeam pentru că m-a ales pe mine să
trăiesc și o uram pentru că îmi luase ce aveam mai de scump.

      Viața este doar o legendă care își caută moartea, iar moartea își caută viața. Păcat că
ele două mi-au luat ce aveam mai de preț.

       Asta era definiția vieții și a morții pentru mine, eu am fost cea care aducea moarte și
moartea a vrut să-și găsească viața.
       Iar viața a fost cea care aducea darul de a trăi, însă ea își căuta mortea, acela care
aducea viața era el.

        Tot ce îmi rămăsese de făcut era să continui să trăiesc și să accept că băiatul cu părul
nisipiu încetase să mai trăiască printre noi.

        
 6. ÎNMORMÂNTAREA

Astăzi era o zi diferită față de celălalte, după atâtea zile pline de țipete și lacrimi amare. Era
ziua în care trebuia să-mi calc pe inimă și să merg la înmormântare lui Kai.

       Alesesem o rochie neagră din dantelă cu mâneci lungi și cu valuri jucăușe în jos. Părul
meu negru prins în coc se potrivea perfect cu tematica locului în care mă duceam. Aveam
un machiaj natural și un ruj roșu care îmi scoatea în evidență tenul alb ca varul. Ochii mei
albaștri străluceau din cauza agoniei și dureri pe care o simțeam.

         Dar cred că rămăsesem fără lacrimi, iar mintea mea încă era amnezică. Mi-am pus în
picioare niște tocuri albe care se potriveau cu ținuta, mi-am luat geanta cu pietre negre și
dintr-o mătase de aceeași culoare, după am luat-o din loc.

         Am ieșit din casă unde mă aștepta un taxi, m-am urcat în el și i-am spus 
taximetristului adresa exactă după  ne-am îndepărtat de locuința în care locuiam.

  

        Drumul a fost liniștitor și tăcut, tot ce am făcut a fost să mă uit pe geam și să observ
casele și clădirile frumos construite. I-am plătit taximetristului și după m-am dat jos din
mașină.

          Am intrat pe porțile de fier mari și larg deschise și parcă ceva neînțeles îmi umbla
prin suflet.

           Peste tot erau numai pietre de mormânt și cruci îngrijite recent sau uitate de soartă.
Am mers până-n cealaltă parte a cimitirului ca să pot să-mi iau rămas bun de la el.

          În fața mea am văzut un sicriu auriu deschis și un preot în fața lui. O femeie cu părul
blond și ochii lui Kai stătea și jelea atât de tare încât parcă îmi întorsese inima pe dos.

           Pentru o clipă mi-am închis ochii și după i-am deschis încet. Mi-am făcut curaj și m-
am dus spre acel coșmar ce nu credeam că o să se întâmple.

           Nu credeam vreodată că Kai o să moară.

          M-am apropiat de sicriu și mi-am făcut loc printre membri familiei lui și femeia ce
plângea de zori. Tot ce voiam era să-l mângâi pentru ultima oară și să-mi iau adio.

       L-am putut zări adormit în somnul cel de moarte adâncit în el. Pleoapele îi erau
deschise iar mâinile încrucișate la piept.

         Mi-am dus palma spre obrazul lui pal și era mai rece decât un ocean. Mi-am prins
degetele prin părul lui nisipos, le-am încâlcit bine ca în zilele în care ne petreceam toate
secundele împreună și ne înecam în respirația săcadată care o împărțeam până la apus.

        Faptul că îl vedeam mort într-un costum frumos mă luase un fior, și unul de dorul lui.
O lacrimă mi-a picat de pe obrazul meu fix pe chipul lui palid, iar după mi-am desprin
degetele din părul lui.

          Îngerul meu drag pierise pentru totdeauna.

       Strigătele mamei lui îmi răsuna în timpane ca un cântec al morți, mai voiam ceva de la
Kai. Nu mă putea lăsa așa de izbeliște.

      Mama lui a început să jelească și mai tare, iar asta umplea inima celor ce se uita ca la
un spectacol tragic și dureros ce te făcea să plângi până uiți de tine.

      Fix în momentul în care voiam să plec mi-am amintit primul nostru sărut și pur și simplu
n-am putut să-l las fără ultimul.

    M-am aplecat peste el și mi-am lipit buzele peste ale lui care erau fără viață, mi-am
îndesat limba în gura lui care nu putea să se miște și mi-am vărsat lacrimile peste obraji lui
morți.

     Acel sărut se simțise ca sărutul morți infinite de crude. A fost ca primul  lăsându-mi
fluturași ce se zbătea în stomacul meu, dar asta era dureros, deși dacă era după mine i-aș
fi furat cadavrul acasă și aș fi dormit cu el până când rămânea doar oase.

       Mi-am dezlipit buzele de ale lui și am șoptit ușor la ureche cadavrului ce era în sicriu:
— Te iubesc!

M-am uitat după la cei din jurul meu cum rămăsese uimiți și după m-am uitat la mama lui
Kai care mi-a zâmbit discret.

    Nu puteam să mai stau așa că mi-am luat tălpășița și după ce am ieșit din cimitir am țipăt
tare încât un stol de păsări trecuse pe cer speriate de tunetele corzilor mele vocale.