2.2.

Obiectivele gestiunii financiare a întreprinderii

Lucrările de specialitate moderne, în mare majoritate, desemnează obiectivul general
teoretic urmărit de întreprindere în cadrul deciziilor sale financiare cel de maximizare a valorii
capitalurilor proprii sau a bogăţiei acţionarilor, singurul compatibil cu comportamentul
investitorilor aflaţi în căutarea unor alocări cât mai eficiente a resurselor de care dispun, pe piaţa
financiară. În măsura în care întreprinderea este cotată la bursă, acest deziderat se traduce în
practică prin maximizarea preţurilor acţiunilor comune.
Obiectivul final al gestiunii financiare, respectiv maximizarea valorii întreprinderii
presupune stăpânirea tuturor mijloacelor şi instrumentelor de atingere a acestui obiectiv. În acest
sens, în cadrul gestiunii financiare se disting următoarele obiective secundare pe care se sprijină
dezideratul amintit:
 asigurarea unui nivel al performanţelor financiare realizate de întreprindere prin
nivelul profitabilităţii, ca expresie a eficienţei utilizării capitalurilor, exprimată prin ratele
de rentabilitate economică şi financiară;
 atingerea obiectivelor de creştere economică impusă de mediul concurenţial în
care evoluează întreprinderea, prin angajarea în diferite proiecte de investiţii şi activităţi,
exprimate prin creşterea activului total sau a cifrei de afaceri;
 menţinerea solvabilităţii şi echilibrului financiar al întreprinderii, prin nivelul
fondului de rulment, al ratelor de îndatorare şi a nivelului încasărilor.
La aceste obiective se pot adăuga cele de flexibilitatea financiară, de conservare a
controlului şi de autonomie financiară.
Valoarea întreprinderii trebuie apreciată atât în raport cu patrimoniul net, cât şi în raport cu
rezultatele aşteptate în viitor sub forma valorilor anticipate corespunzător valorilor actuale
ataşate veniturilor viitoare scontate a se realiza de întreprindere (figura 1).

Valoarea prezentă a Rezultatele previzibile ale

patrimoniului acumulat activităţilor şi proiectelor viitoare
+ +
Valoarea întreprinderii
- -
Riscuri specifice Constrângeri şi riscuri impuse de mediu

Figura nr. 1. Elementele de influenţă asupra valorii întreprinderii

Din acest punct de vedere, maximizarea valorii întreprinderii presupune maximizarea
profiturilor curente şi a celor de perspectivă. Pe de altă parte, valoarea firmei este sensibilă la
toate riscurile susceptibile a afecta nivelul şi stabilitatea rezultatelor viitoare aşteptate fie datorită
caracteristicilor proprii întreprinderii reflectate prin gradul de risc al afacerilor şi de riscul
financiar, fie de evoluţia şi constrângerile impuse de mediul de activitate, cu deosebire cel
financiar, în care operează. În acest cadru, se remarcă interdependenţa dintre obiectivele
întreprinderii şi cele ale acţionarilor care îşi asumă riscurile, au puterea de a controla gestiunea
întreprinderii şi de a-i orienta strategia.
Creşterea nivelului performanţelor financiare trebuie să aibă în vedere şi constrângerile
impuse de mediul de activitate al întreprinderii. Gestiunea financiară are rolul de a verifica
nivelul prezent de eficienţă şi a celui de perspectivă astfel încât să permită remunerarea
aportorilor de capitaluri şi restituirea tuturor resurselor angajate.
Obţinerea de către întreprindere a unor rezultate insuficiente se va reflecta într-o risipire a
resurselor cu impact nefavorabil atât pentru întreprindere, cât şi pentru furnizorii săi de fonduri.
Prin comparaţie, dacă întreprinderea se angajează în proiecte cu rentabilitate mai mare decât
costul capitalului – indiferent de maniera de finanţare – nu numai că nu va întâmpina dificultăţi
în remunerarea aportorilor de capitaluri, dar se creează premise reale de sporire a valorii
capitalului propriu.
Însă valoarea anticipată a rezultatelor susceptibile a fi obţinute presupune luarea în
considerare a instabilităţii (variabilităţii) previzibile a performanţelor financiare viitoare. Datorită
acestui fapt, gestiunea financiară trebuie să controleze ansamblul riscurilor generatoare de
instabilitatea performanţelor financiare manifestate prin riscul de exploatare (legat de structura
costurilor), riscul îndatorării (legat de efectul structurii financiare) şi riscul de faliment (legat de
probabilitatea de insolvabilitate).
De asemenea, gestiunea financiară trebuie să controleze influenţele exercitate asupra
întreprinderii ca urmare a instabilităţii inerente ale unor variabile ale mediului de activitate
(riscul ratei dobânzii, riscul valutar), precum şi ca urmare a unor transformări deosebite care au
loc în mediul instituţional (riscul politic).
Obiectivul creşterii economice are drept argument obţinerea unui mai mare volum de
activitate care, fundamentat pentru un anumit nivel al cererii, se află în concordanţă cu obiectivul
de maximizare a bogăţiei acţionarilor. Cu toate acestea, creşterea economică peste un anumit
nivel nu mai poate corespunde criteriului de maximizare a valorii capitalului propriu. Totodată,
în adoptarea deciziilor financiare, se pot urmări şi obiective precum protecţia mediului
înconjurător, sau obiective sociale în scopul oferirii unor condiţii de muncă adecvate salariaţilor,
opţiuni aflate într-o mai mică măsură în concordanţă cu obiectivul de maximizare a rezultatelor
economice.
Menţinerea echilibrului şi a solvabilităţii financiare a întreprinderii reprezintă imperative
permanente al oricărui agent economic. Menţinerea solvabilităţii este o restricţie ce se impune
întreprinderii în mod curent. Orice dereglare privind achitarea obligaţiilor către terţi presupune
măsuri urgente de corectare. La rândul său, echilibrul financiar este un imperativ absolut. Aceste
obiective se repercutează şi potenţează în mod direct obiectivul final al gestiunii financiare a
întreprinderii.
Obiectivul de flexibilitate financiară poate afecta deciziile financiare dacă întreprinderea
doreşte să-şi menţină capacitatea de adaptare la condiţiile mediului financiar în care îşi
desfăşoară activitatea. Ea presupune menţinerea unei rezerve adecvate a capacităţii de împrumut
care să pună la adăpost întreprinderea de eventualele creşteri viitoare ale ratelor dobânzilor, dar
şi de riscurile specifice acestei forme de finanţare. În obiectivul de flexibilitate financiară se
înscrie în acela de stăpânire a riscurilor financiare ale activităţilor firmei legate inclusiv de
efectul structurilor financiare la momentul deciziilor de finanţare.
Flexibilitatea financiară nu este neapărat incompatibilă cu obiectivul de maximizare a
rezultatelor economice, cu condiţia ca acest deziderat să nu antreneze respingerea unor proiecte
de investiţii care pot fi finanţate în baza contractării de noi credite sau, adoptarea altor surse de
finanţare acoperitoare pentru acestea dar care sunt mai scumpe.
Obiectivul de conservare a controlului şi autonomiei financiare poate constitui o
constrângere semnificativă în adoptarea deciziilor financiare dacă acţionarii majoritari preferă
limitarea creşterii întreprinderii prin a refuza deschiderea capitalului firmei către alţi investitori.
Dacă acest lucru conduce la insuficienţa creşterii economice a întreprinderii din lipsă de
capitaluri, obiectivul menţionat riscă să penalizeze întreprinderea în lupta concurenţială, fără a se
mai afla în concordanţă cu acela de maximizare a bogăţiei acţionarilor.
Conform teoriei neoclasice, maximizarea valorii capitalului propriu presupune a maximiza
diferenţa dintre valoarea activului şi valoarea dată de totalitatea angajamentelor, care depinde de
rezultatul economic pe care îl degajă întreprinderea ca urmare a intensităţii şi calităţii
desfăşurării activităţii sale, ceea ce presupune existenţa unei echivalenţe între maximizarea
bogăţiei acţionarilor şi cea a valorii întreprinderii. Acest obiectiv obligă la selectarea acelor surse
de finanţare care au costul mai mic decât rentabilitatea prezentă şi de perspectivă a activităţilor
sale. Cu toate acestea, teoria neoclasică nu permite înţelegerea complexităţii relaţiilor dintre
maximizarea valorii întreprinderii şi cea a capitalului propriu, cel puţin pentru faptul că
neglijează incidenţa riscurilor asupra valorii întreprinderii. Pornind de la acest aspect, se
neglijează şi eventualele conflicte posibil existente între acţionari şi creanţieri privitoare la
repartiţia valorii din cadrul întreprinderii. Aceste divergenţe se datorează faptului că acţionarii
având puterea de decizie, pot influenţa valoarea întreprinderii şi prin intermediul repartiţiei sale,
prin favorizarea poziţiei lor în detrimentul aceleia a creanţierilor întreprinderii.
 Fără a pune la îndoială în mod fundamental criteriul deciziilor financiare, ci faptul că deşi
obiectivul de maximizare a bogăţiei acţionarilor primează în adoptarea deciziilor financiare, el
nu este unicul în baza căruia se pot adopta deciziile financiare. Existenţa divergenţelor de
interese a ansamblului de factori cu influenţă asupra vieţii financiare a întreprinderii, fiecare cu
propriile obiective, subliniază că relaţia între valoarea întreprinderii şi valoarea capitalului
propriu este una foarte complexă, având în vedere că fiecare participant principal la viaţa
financiară a întreprinderii are propriile obiective: acţionarii, managerii, creanţierii, statul precum
şi alţi factori din mediul înconjurător, punându-şi amprenta, într-o manieră caracteristică, asupra
gestiunii financiare de ansamblu a întreprinderii.