3.1.

Resurse de finanţare a întreprinderii agricole

Moldova este o țară aproape în totalitate fără ieșire la mare, cu excepția unui punct de
200m, fluvio/maritim direct de distribuţie şi transbordare în/din Republica Moldova la Portul
Internațional Liber Giurgiulești, în partea extremă de sud, unde Dunărea constituie o parte din
graniţă. Ţara, situată în sud-estul Europei, între România și Ucraina, cu soluri negre bogate în
humus și climă temperată, s-a bazat foarte mult pe agricultură de-a lungul istoriei sale. Cea mai
mare parte a teritoriului este un platou deluros moderat, întretăiat de multe izvoare și râuri, o
parte din Podiș ul Moldovei care îşi are originea în Munţii Carpaţi, având o altitudine medie de
200m şi un maximum de 250m, împărțit în stepa Bălților și valea Prutului mijlociu. Teritoriul a
fost extensiv despădurit pentru agricultură în secolele 19 și 20, și Moldova are cea mai mică
suprafaţă acoperită cu păduri din ţările Europei, de 11,4% (0,38 milioane hectare).
Suprafața totală - 3,38 milioane ha
Terenuri agricole - 2,48 m ha
Teren arabil - 1,82m ha
Plantații multianuale - 0,3 m ha
Lunci şi păşune - 0.36m ha
Structura producţiei agricole:
Exploatații agricole private -73.8%
Exploatații de stat - 26.2%
Populaţia ocupată în:
Agricultură - 27%
Industria de prelucrare - 15%
În 2015, agricultura și industria agroalimentară au reprezentat aproximativ 36% din PIB,
au angajat 27.52% din forța ei de muncă și au asigurat aproximativ 41% din exporturile ţării. În
anul 2015, producția agricolă s-a ridicat la aproximativ 1,4 miliarde euro (în preț uri curente) – o
creștere de 4,6% față de anul premergător. În 2015, populația a fost estimată la 3,56 milioane
(excl. Transnistria), societate predominant rurală, aproximativ 54% din populație trăiește în
mediul rural și circa 22% din populaţie - în capitală, în Chișinău.
Orice întreprindere, fie că se află în faza de dezvoltare a activităţii sale sau în cea de menţinere a
capacităţilor de producţie, este nevoită să atragă resurse pentru finanţarea activităţilor desfăşurate. Una
dintre dilemele managerului financiar este aceea legată de tipul de finanţare la care ar trebui să apeleze:
credit de la bancă sau surse proprii atrase de la acţionari, leasing sau credit obligatar etc. O dată ce s-a
optat pentru una dintre aceste surse de finanţare, va ii necesară o corectă fundamentare a costurilor pe
care aceasta le presupune pentru întreprindere. Un nivel al rentabilităţii activităţii desfăşurate de către
întreprindere inferior costurilor capitalurilor atrase pentru finanţare poate fi catastrofal pentru aceasta. în
aceste condiţii am considerat utilă prezentarea tipurilor de surse de finanţare precum şi a modului în care
ar trebui estimat costul acestora.
Finanțarea agriculturii se face din:
• Surse proprii (profitul net si fondul de amortizare);
• Surse atrase , care provin de la:
a. bugetul de stat (subventii);
b. asistenta financiara externa nerambursabila;
c. intrari de credite externe;
d. credite bancare;
e. alte surse interne (cooperative de credit, camatari, prieteni si rude, vanzari cu livrare la
termen, certificate de depozit, leasing etc).
Sursele proprii ale intreprinderilor agricole sunt reduse, din care cauza accesul la
cofinantarea proiectelor cu participare externa nerambursabila este limitat. In acest caz se poate
recurge la credite bancare pentru completarea aportului propriu de capital.
Sursele atrase se bazeaza, in principal, pe sursele stabilite in bugetul pe programe al
agriculturii si credite bancare.
Circa 85% din bugetul agriculturii are ca destinatie producatorii agricoli (subventii, prime,
plati directe pentru productia marfa, transferuri, investitii etc). urmarindu-se functionarea pietei
agricole, cresterea veniturilor si pe aceasta baza asigurarea unor surse de finantare a productiei si
a investitiilor.
Creditul agricol nu este un substitut al subventiilor, ci se armonizeaza cu sistemul de
sprijinire a producatorilor agricoli prin utilizarea subventiilor care asigura necesarul de resurse
pentru punerea in valoare a investitiilor, desfasurarea procesului de productie si desfacerea
produselor.
Principalul mecanism pentru dezvoltarea agricola si rurala trebuie sa devina creditul. Pe
aceasta cale se pot mobiliza cele mai importante resurse financiare. Dezvoltarea creditului nu
elimina subventiile pentru dezvoltarea rurala, ci se armonizeaza in vederea formarii unui
business profitabil. In Republica Moldova , volumul creditului agricol are un nivel redus.
Creditul joaca un rol determinant în funcționarea normala a pietei, in concentrarea
capitalurilor mici si finantarea obiectivelor de investitii. De aceea, sunt necesare politici agricole
si mecanisme de finantare acceptate pe plan international si bazate pe resursele naturale
disponibile si pe structurile institutionale create.
În prezent, principalele institutii de creditare a agriculturii sunt bancile. Numarul
operatiunilor bancilor a crescut rapid, dar creditarea agriculturii s-a restrans treptat. Mediul
economic general si politicile de finantare a agriculturii nu au avantajat dezvoltarea sistemului de
credit agricol.
Pietele financiare rurale nu s-au extins din cauza slabei performante a sectorului privat si a
volumului redus al plafoanelor de credit destinate investitiilor asigurate de sistemul bancar.
Desi numarul depunatorilor rurali este mare, oferta de credit in acest mediu este slaba, iar
numarul tranzactiilor de credit este redus. Creditul pentru investitii in agricultura este limitat nu
numai de resursele bancare, ci si de capacitatea solicitantilor de a elabora planuri de afaceri
credibile. Organismele internationale nu recomanda acordarea de credite cu dobanzi
subventionate intrucat se apreciaza ca acest mecanism nu atrage resurse noi in economie, este
netransparent, favorizeaza un sector sau altul si produce distorsiuni in alocarea resurselor.
Creditarea agriculturii de catre bancile comerciale si alte institutii de credit presupune
acordarea atat de credite pe termen scurt (care nu pot depasi 12 luni), cat si credite pe termen
mediu (cu durata de rambursare 1-5 ani) si lung (cu durata de rambursare de peste cinci ani).
Imbunatatirea sistemului de finantare rurala comporta masuri conjugate de politica agricola
si constructie institutionala desfasurate etapizat si stimularea dezvoltarii proiectelor viabile,
preponderent prin mecanisme care sa asigure apropierea producatorilor agricoli de piata. Dintre
aceste masuri sunt semnificative cel putin urmatoarele:
• imbunatatirea conditiilor de garantare a creditelor (garantarea creditului cu terenurile in
proprietate, dezvoltarea pietei funciare, functionarea sistemului certificatelor de depozit);
• functionarea bursei cerealelor si introducerea contractelor la termen;
• extinderea sistemului de asigurare a activitatilor si produselor agricole și
subventionarea de la buget a unei parti din primele de asigurare;
• stimularea bancilor pentru derularea operatiunilor de finantare in retele din mediul
rural;
• crearea unei retele de cooperative de credit agricol de tip european care, in etapa
initiala, sa fie sprijinite financiar etc.
Pregatirea producatorilor agricoli si a formatorilor din reteaua Ministerului Agriculturii in
vederea accesarii creditelor bancare si a imprumuturilor nerambursabile este o necesitate a
acestei etape. Elaborarea unui plan de afaceri viabil devine o prioritate in acest scop.

PRINCIPALII FACTORI DETERMINANŢI ÎN ALEGEREA TIPULUI DE SURSĂ DE FINANŢARE

Fundamentarea deciziei de finanţare a întreprinderii presupune ca regulă analiza următoarelor
aspecte:
I. Perioada pentru care sursele de finanţare sunt necesare
 Durata contractului de finanţare trebuie decisă în funcţie de scadenta necesităţilor de finanţare.
Astfel, finanţarea cumpărării de stocuri sau plata unor servicii necesare derulării activităţii curente a
întreprinderii necesită obţinerea de resurse pe termen scurt. în general, întreprinderea apelează la credite
pe termen scurt de la bancă în condiţiile în care încasările obţinute din vânzarea produselor şi/sau
serviciilor sale sunt insuficiente pentru asigurarea acestei finanţări.
În general, finanţarea investiţiilor de menţinere sau dezvoltare a capacităţilor de producţie existente
este realizată prin atragerea de resurse pe termen lung.
II. Costul surselor de finanţare
Un aspect important al managementului firmei îl reprezintă gestiunea costurilor directe ale
finanţării. Acestea sunt reprezentate de costul capitalurilor atrase, cum ar fi rata de dobândă ce trebuie
plătită pentru creditele contractate sau rentabilitatea ce ar trebui oferită acţionarilor pentru aportul
acestora la capitalul firmei. În plus, trebuie avute în vedere şi costurile de emisiune ce intervin la
momentul atragerii surselor de finanţare (comisioane plătite intermediarilor).
III. Flexibilitatea contractului de finanţare
Nivelul ridicat al incertitudinii privind evoluţia pe piaţă a întreprinderii impune o mai mare
flexibilitate a contractelor de finanţare a activităţii acesteia. Astfel, pot apărea situaţii în care firma este
nevoită să ramburseze anticipat datoria, să majoreze nivelul împrumuturilor contractate sau să
prelungească durata împrumutului. În aceste condiţii, contractele prin care sunt atrase surse de finanţare
de la bănci sau alte instituţii financiare se dovedesc mai flexibile decât cele prin care sunt atrase resurse
prin ofertă publică de acţiuni sau obligaţiuni.
IV. Impactul fiscalităţii asupra politicii de finanţare a firmei
Fiscalitatea firmei poate influenţa tipul de surse de finanţare atrase sau condiţiile contractuale alese.
În general, dobânzile de plată la creditele contractate sunt deductibile din veniturile impozabile ale
întreprinderii, în timp ce dividendele de plată către acţionari sunt repartizate din profitul net de impozit.
Finanţarea prin intermediul contractelor de leasing a fost de multe ori stimulată de economiile de impozit
realizate de către întreprindere.
V. Costurile de mandat (agent)
Problema monitorizării bonităţii (solvabilităţii) întreprinderii poate induce dificultăţi în
contractarea de surse de finanţare, mai ales prin atragerea de capitaluri prin ofertă publică de acţiuni.
Dacă băncile sau alte instituţii financiare au capacitatea de a monitoriza performanţa, respectiv
solvabilitatea întreprinderii de-a lungul derulării contractului de finanţare, pentru investitorii individuali
care achiziţionează titluri financiare emise de către întreprindere această operaţiune se poate dovedi prea
costisitoare. Ca urmare, având în vedere potenţialele pierderi ce pot rezulta din absenţa mijlocului de
monitorizare a activităţii firmei, investitorii individuali vor cere o rată de remunerare mai ridicată pentru
sursele de finanţare pe care aceştia le pun la dispoziţia întreprinderii. Astfel, este în interesul acesteia să
identifice combinaţia de contracte de finanţare care să minimizeze costurile de mandat sau de
monitorizare ale activităţii sale.
VI. Problema asimetriei de informaţii
 În lipsa unei informaţii adecvate privind performanţa actuală a întreprinderii precum şi
perspectivele acesteia de dezvoltare, furnizorilor de surse de finanţare le este foarte dificil să monitorizeze
bonitatea acesteia. În aceste condiţii ei pot declina finanţarea cerută de întreprindere sau vor majora costul
său.
Principalele resurse de finanţare utilizate de întreprinderi pot fi caracterizate pe baza unor
criterii de clasificare. În funcţie de relaţia ce se stabileşte între întreprindere şi mediul în care
funcţionează poate fi efectuată o distincţie între trei moduri de finanţare precum:
• autofinanţarea;
• finanţarea directă ce pune întreprinderea în relaţie cu deţinătorii de
mijloace băneşti ce economisesc;
• intermedierea financiară, prin stabilirea de raporturi ale întreprinderii cu
instituţii specializate.
În funcţie de provenienţa resurselor, întreprinderea poate utiliza finanţarea internă şi
externă. Întreprinderea utilizează finanţarea internă atunci când face apel la următoarele resurse:
• profitul net rămas după plata dividendelor;
• amortizarea activelor corporale şi necorporale;
• sumele rezultate din valorificarea activelor imobilizate scoase din funcţiune sau
din cesiunea celor de prisos;
• fondurile asimilate celor proprii.
Finanţarea externă presupune utilizarea următoarelor resurse:
• aporturile la capitalul social prin emisiunea şi vânzarea de acţiuni;
• împrumuturile de la bănci, emisiunea şi vânzarea de obligaţiuni, practicarea
leasingului şi creditului comercial;
• contribuţii ale statului şi ale altor colectivităţi şi organisme financiare specializate.
Clasificarea în funcţie de originea resurselor permite distingerea a patru modalităţi de
finanţare a întreprinderii:
• autofinanţarea;
• aporturile la capitalul social;
• utilizarea împrumuturilor;
• folosirea altor resurse, inclusiv provenite de la bugetul administraţiei de stat.