4.1.

Tipuri de împrumuturi utilizate de întreprinderi

Pentru întreprindere, împrumuturile sunt resurse rambursabile şi purtătoare de dobânzi. În
funcţie de durată (termenul operaţiunilor), de pe piaţa financiară pot fi contractate credite pe
termen lung (cu durata de rambursare mai mare de 10 ani), credite pe termen mijlociu (cu durata
de rambursare între 1 şi 5 ani) şi credite pe termen scurt (sub 1 an). Împrumuturile pe termen
lung şi mediu sunt utilizate, cu deosebire, pentru finanţarea activelor imobilizate, iar creditele pe
termen scurt sunt practicate pentru finanţarea ciclului de exploatare.
În funcţie de provenienţa sau originea celor ce le acordă, împrumuturile pot fi de la bănci
sau alte organisme specializate şi împrumuturi obligatare.
Pentru întreprindere, contractarea de credite este o necesitate obiectivă în condiţiile în care
autofinanţarea este insuficientă, iar accesul la sursele externe prin noi aporturi ale acţionarilor
este limitat.
Împrumuturile de la bănci pot fi contractate pe termen lung (cu durata de rambursare
mai mare de 5 ani) în vederea finanţării de obiective de investiţi prin construire sau cumpărare de
mijloace fixe. De asemenea, împrumuturile pe termen mediu (cu durată de rambursare între 1 şi
5 ani) sunt destinate achiziţionării de echipamente de producţie necesare investiţiilor; pentru
amenajarea, modernizarea, dezvoltarea spaţiilor existente; pentru executarea de reparaţii capitale
aferente elementelor de imobilizări din patrimoniul firmelor, precum şi pentru efectuarea de
plasamente financiare.
Condiţiile de creditare impuse întreprinderilor solicitatoare de resurse de finanţare sunt
condiţionate de creditor, având în vedere riscul de plasament la care se expune acesta odată cu
alocarea capitalurilor. Acesta poate fi un risc de pierdere de capital dacă debitorul nu poate
rambursa creditul contractat şi dobânzile aferente şi, un risc de imobilizare care se manifestă
chiar şi atunci când debitorul îşi achită obligaţiile la termen. Acest lucru are în vedere că
împrumutătorul îşi imobilizează capitalul fiind obligat ca, la rândul, său să se refinanţeze în
condiţii de dobânzi şi de timp care nu întotdeauna îi pot fi avantajoase. Pentru a se proteja
împotriva acestor riscuri, băncile creditoare solicită participarea debitorului la finanţare cu
capitaluri proprii, cât şi garanţii asiguratorii.
Condiţiile generale ce trebuie îndeplinite pentru ca întreprinderea să beneficieze de un
împrumut bancar sunt, în esenţă, următoarele:
• participarea firmei cu resurse proprii la acoperirea unei părţi a necesarului de finanţat (de
regulă, între 15 şi 30%) în care este angajat împrumutul;
• fluxurile financiare viitoare să permită rambursarea integrală a creditelor şi dobânzilor
eferente la termenele scadente, aspect reflectat în documentaţia tehnico-economică întocmită de
întreprindere;
 • prezentarea băncii de garanţii asiguratorii din partea firmei solicitatoare de resurse de
împrumut.
Garanţiile se constituie sub formele următoare:
• ipotecă (asupra bunurilor imobile ale firmei precum clădiri, terenuri, ş.a.);
• gajul unor bunuri imobile, titluri de valori;
• cesiuni de creanţă privind drepturi de încasat rezultate din contracte ferme de livrare a
produselor către parteneri cu bonitate recunoscută de bancă şi cesiuni din drepturile de
despăgubire din asigurările ce constituie garanţie suplimentară a bănci pentru bunurile ipotecate
sau gajate;
• scrisori de garanţie emise de alte bănci sau instituţii financiare din ţară sau străinătate.
Documentaţia tehnico-economică întocmită în vederea solicitării împrumutului cuprinde
memorii justificative pentru listele de utilaje; studiul de fezabilitate privind analiza activităţii
firmei; proiecţia resurselor şi utilizării fondurilor până la rambursarea împrumutului;
documentele prin care se atestă proprietatea şi neafectarea bunurilor constituite drept garanţii.
Mărimea împrumutului solicitat de întreprindere este reflectată ca diferenţă între necesarul
de finanţat şi resursele proprii de finanţare.
Durata împrumutului se stabileşte în funcţie de natura activelor de finanţat. În vederea
menţinerii echilibrului financiar atât pe termen lung, cât şi pe termen scurt, în constituirea
capitalurilor, inclusiv a celor de împrumut, întreprinderea trebuie să realizeze o anumită
concordanţă între gradul de exigibilitate al resurselor de finanţare şi cel al lichidităţii activelor de
finanţat. În acest sens, este necesară finanţarea investiţiilor, ca imobilizări pe termen lung, din
capitalurile permanente (inclusiv credite pe termen mediu şi lung), urmând ca asigurarea cu
mijloace circulante să se efectueze eventual şi în baza resurselor pe termen scurt. Finanţarea
activelor imobilizate din împrumuturile pe termen mediu şi lung reprezintă o premisă în planul
posibilităţilor de degajare a surplusului monetar din vânzarea produselor fabricate ca urmare a
punerii în funcţiune şi exploatării investiţiei, astfel încât să poată fi rambursat capitalul
împrumutat şi dobânzile aferente.
Rambursarea împrumuturilor se efectuează, în general, în rate egale periodice. În
contractul de împrumut pe termen mijlociu şi lung se poate prevede şi o perioadă de graţie în
care se plătesc numai dobânzile fără rambursarea resurselor împrumutate. Termenele de
rambursare a creditelor pot fi convenite cu creditorul în funcţie de constituirea resurselor proprii
ale întreprinderii generate de funcţionarea activităţii finanţată din împrumut.
Dobânda aferentă împrumutului se calculează potrivit relaţiei:
DAT ⋅ i
d=
100
 în care, d – dobânda aferentă împrumutului utilizat, calculată periodic în funcţie de
mărimea capitalului împrumutat rămas de rambursat, DAT (la sold) şi rata dobânzii, i, negociată
cu creditorul.
Întreprinderile pot utiliza, de asemenea, împrumuturi bancare pe termen scurt. Termenul
de acordare împrumuturilor pe termen scurt este până la un an. Formarea capitalurilor pe termen
scurt vizează finanţarea activelor de exploatare, în volum ce variază în funcţie de creşterea sau
restrângerea activităţii firmei de la o perioadă la alta.
Creditele bancare pe termen scurt cele mai utilizate sunt: creditele de trezorerie, creditele
pentru stocuri şi creditele de mobilizare.
Creditele de trezorerie se utilizează pentru asigurarea echilibrului trezoreriei atunci când
încasările curente nu acoperă plăţile determinate fie de caracterul ciclului de exploatare
(sezonialitatea acestuia), fie ca urmare a unor situaţii conjuncturale mai puţin favorabile cu
impact asupra fluxurilor de numerar. Întrucât creditele de trezorerie nu sunt garantate cu active
certe, băncile se asigură asupra bonităţii firmei şi a solvabilităţii ei pe termen scurt.
O formă flexibilă a creditului de trezorerie este cel pentru descoperirea de cont care, în
limitele unei sume şi a unei durate de acordare fixate de bancă, se oferă firmelor posibilitatea de
a avea în conturi solduri debitoare pe anumite perioade. În funcţie de mărimea acestui credit,
băncile îşi pot rezerva dreptul de a solicita constituirea unor garanţii reale sau personale.
Creditele pentru stocuri pot fi contractate de firme în condiţiile în care băncile cunosc
motivarea solicitării, fiind necesară garantarea şi controlul utilizării lor. Aceste credite pot fi
rambursate odată cu transformarea în lichidităţi a obiectului pentru care au fost acordate.
Garantarea acestor credite se poate face prin gajarea stocurilor care sunt păstrate în gaj şi orice
modificare a mărimii lor este adusă la cunoştinţa băncii creditoare.
Creditele de mobilizare presupun transformarea creanţelor întreprinderii în lichidităţi. Ele
se referă la folosirea creditelor comerciale pe care firma le are asupra clienţilor sub forma
hârtiilor de valoare de tipul tratelor şi biletelor la ordin. Creditele de mobilizare se obţin de către
întreprinderi în urma scontării acestor titluri prin tragerea lor direct asupra băncii, obţinând astfel
resurse de finanţare, plătindu-se pentru aceasta comisionul bancar sau dobânda. În cazul acestui
credit, deşi întreprinderea beneficiară poate intra în posesia lichidităţilor de care are nevoie,
rămâne răspunzătoare de operaţiunea de încasare a sumelor de către bancă. În acest sens, dacă
trata nu este plătită de clientul firmei către bancă în ziua fixată, întreprinderea are obligaţia să
ramburseze creditul.
Întreprinderile pot obţine resurse şi prin contractarea de împrumuturi obligatare. Această
modalitate de finanţare a întreprinderii se realizează prin apelul direct la economii, fiind
rezervată societăţilor pe acţiuni care îndeplinesc anumite condiţii. Obligaţiunea face parte din
categoria valorilor mobiliare pe termen mediu şi lung. Constituirea capitalurilor întreprinderii
prin emisiunea de obligaţiuni vizează finanţarea, cu precădere, a activelor imobilizate.
Obligaţiunea este un titlu de valoare ce presupune angajamentul emitentului ca, în
schimbul sumelor primite din vânzarea de obligaţiuni, să ofere deţinătorilor pe lângă garanţia
răscumpărării titlurilor respective la anumite termene, plata unor dobânzi periodice. În
contrapartidă, sarcina deţinătorului de obligaţiuni este de a furniza mijloacele băneşti negociate
odată cu livrarea obligaţiunilor, în schimbul câştigului promis de emitent.
Posesorii de obligaţiuni au calitatea de creditori ai întreprinderii de la care aceasta se
împrumută prin încasarea disponibilităţilor băneşti în schimbul contravalorii obligaţiunilor
vândute, restituind ulterior împrumutul prin răscumpărarea titlurilor de valoare şi plătind
dobânzile aferente. Obligaţiunea ca titlu de valoare se caracterizează prin:
• mărimea împrumutului obligatar aflată în concordanţă cu nevoile de resurse
pentru finanţarea investiţiilor întreprinderii;
• rata dobânzii este rata rentabilităţii promisă anual (sau periodic) cumpărătorilor
de obligaţiuni stabilită în funcţie de valoarea nominală. Aceasta poate fi înscrisă pe titlul
de valoare şi este o variabilă dependentă de atât de rata dobânzii de pe piaţa financiară,
cât şi de riscul estimat al investiţiei, de rentabilitatea cerută de creditori şi de durata
împrumutului;
• durata împrumutului, care reprezintă timpul cuprins între data emiterii şi data
rambursării, este stabilită în funcţie de nevoile de finanţat, de durata de funcţionare
prevăzută a investiţiei, de rentabilitatea acesteia, dar şi de condiţiile pieţei financiare
(dacă rata dobânzii este mare, termenul de rambursare poate fi mai scăzut şi, invers);
• preţul de emisiune este suma plătită de un cumpărător de obligaţiuni pentru a
achiziţiona un titlu. Acesta poate fi mai mic decât valoarea nominală (sub-pari) pentru a
face plasamentul în obligaţiuni mai atractiv, mai mare decât aceasta (supra-pari) sau, egal
cu valoarea nominală (al-pari);
• preţul de rambursare este preţul pe care firma emitentă îl plăteşte la scadenţă
deţinătorilor de obligaţiuni şi este egal sau mai mare decât valoarea nominală;
• modalitatea de rambursare este prevăzută în contractul de emisiune şi se poate
realiza potrivit unui calendar indicat în obligaţiune, adoptându-se ca variante rambursarea
prin anuităţi constante şi amortizări variabile, prin amortizări constante şi anuităţi
variabile, rambursarea integrală a împrumutului în ultima zi a scadenţei sau, prin bursă.
Dobânda plătită de întreprindere pentru fiecare titlu se determină aplicând rata dobânzii, i,
la valoarea nominală a unei obligaţiuni:
 VN ⋅ i
d=
100
în care, d – dobânda aferentă unei obligaţiuni emise; VN – valoarea nominală a unei
obligaţiuni; i – rata dobânzii anuală.
În cazul în care întreprinderea emite obligaţiuni la un preţ de emisiune mai redus decât
valoarea nominală, cumpărătorul de obligaţiuni înregistrează un câştig ce constă într-o dobândă
încasată mai mare (calculată la valoarea nominală), precum şi un preţ de rambursare mai mare
decât cel de cumpărare (rambursarea se face cel puţin la valoarea nominală a obligaţiunii).
Diferenţa între valoarea nominală şi valoarea de emisiune reprezintă prima de emisiune.
Obligaţinea poate fi emisă şi la valoarea nominală, iar pentru a fi mai atractivă, poate fi
rambursată la scadenţă la o valoare mai mare, obţinându-se astfel o primă de rambursare
(diferenţa între valoarea de rambursare şi valoarea nominală).
Emisiunea şi vânzarea de obligaţiuni la purtător sau nominative se realizează prin
intermediul instituţiilor financiare care le pot achiziţiona fie ca intermediar în nume propriu prin
cumpărarea fermă a titlurilor emise de firme, fie în calitate de garant al emisiunii. De asemenea,
emisiunea poate fi publică sau privată, ultima fiind plasată la o instituţie financiară şi nu în mod
direct publicului. Emisiunea de obligaţiuni este o operaţiune pentru care pot opta societăţile
comerciale organizate pe acţiuni.
Variabilitatea ratei dobânzii pe piaţa financiară şi a cursului obligaţiunilor la bursă a
determinat apariţia mai multor tipuri de titluri cu caracteristici diferite, tendinţa fiind aceea de
reducere a riscurilor cumpărătorilor de obligaţiuni, cu efect de diminuare a costului financiar de
capital al firmei. Obligaţiunile pe care le pot emite întreprinderile pot fi: clasice sau convertibile
în acţiuni – după modul de rambursare al creditului, iar după caracterul dobânzii pot fi clasice,
indexate (cu venit variabil), sau participative.
O formă particulară a acestor titluri prin implicaţiile ce le exercită asupra structurii
pasivului bilanţier al firmei este reprezentată de obligaţiunile convertibile în acţiuni, fără a
reprezenta pentru întreprindere la momentul conversiei, o modalitate directă de finanţare, ci doar
o transformare a posturilor respective de pasiv. Operaţiunea de conversie a obligaţiunilor în
acţiuni contribuie la consolidarea echilibrului financiar al întreprinderii prin reducerea ratei
îndatorării în momentul conversiei şi sporirii capitalului social (fondurilor proprii).
Operaţiunea de conversie a datoriei pe termen lung în acţiuni presupune pentru furnizorii
de capitaluri preschimbarea obligaţiunilor emise de întreprindere prin convertirea drepturilor de
creanţă în drepturi de proprietate. Această operaţiune trebuie să fie dorită şi motivată de
deţinătorii de obligaţiuni pentru a deveni acţionari şi, presupune ca purtătorii de obligaţiuni (cu
venituri fixe sub formă de dobânzi) să fie interesaţi să le transforme în titluri de valoare cu venit
variabil sub formă de dividende.
Operaţiunea poate fi avantajoasă deţinătorilor de titluri inclusiv prin prisma posibilităţii de
a opta, într-un anumit interval de timp, între a rămâne creditori sau, de a deveni coproprietari ai
firmei în condiţiile în care profiturile previzibile sunt atrăgătoare. Emisiunea de obligaţiuni
convertibile în acţiuni se realizează cu acordul adunării generale a acţionarilor. Cel mai adesea,
în practică, subscrierea la obligaţiunile convertibile este, în primul rând, un drept rezervat
acţionarilor existenţi şi numai soldul rămas nesubscris se oferă spre subscriere altor deţinători de
mijloace băneşti.
Pentru întreprindere, avantajul constituirii resurselor de finanţare din împrumut obligatar
faţă de opţiunea pentru creditul bancar decurge din aceea că nu se află sub incidenţa deciziilor
unui singur creditor privind acordarea sumelor solicitate. În acest context, prin emisiunea de
obligaţiuni se pot finanţa şi activităţi cu nivele de risc mai mari decât cele agreate de bănci.
La rândul său, finanţarea bancară oferă avantaje comparative faţă de cea obligatară
pentru că oferă rapiditate, flexibilitate şi costuri scăzute de emisiune.
Rapiditatea împrumutului bancar constă în aceea că întreprinderile pot intra foarte rapid în
posesia sumelor în vederea acoperirii necesarului de finanţat odată ce şi-au întocmit
documentaţia tehnico-economică şi prezintă suficiente garanţii pentru băncile creditoare. În acest
fel, ele nu trebuie să aştepte momentul încheierii ofertei publice, cel al intrării în posesie efective
al întregii sume din vânzarea de obligaţiuni pentru acoperirea necesarului de finanţat.
Flexibilitatea se referă la faptul că există posibilitatea de negociere directă cu creditorul în
cazul împrumutului bancar privind condiţiile legate de împrumut (rambursare, dobândă şi
perioadă de graţie), decât cu o mulţime de obligatari care nu întotdeauna au interese convergente.
La rândul lor, costurile reprezentate de comisioanele şi spezele bancare sunt, în principiu,
mai reduse decât costurile de emisiune ocazionate de punerea în vânzare de obligaţiuni.
Modalitatea de finanţare a întreprinderii trebuie să se sprijine pe analiza costului fiecărei resurse
şi să fie adaptată la nevoile acesteia.