Cititorul, specialist sau nu, ne va indatora profund, Cuprins

semnalîndu-le. Orice cutezanţă — şi se pare că lucra­

rea de faţă se înscrie în această categorie de fapte —
are şi semnificaţia unei provocări. Şi fireşte conştiinţa
neliniştită a riscului care îmbogăţeşte spiritul.
Fără nici o implicaţie de circumstanţă, mărturisim
că ne este foarte agreabil să mulţumim conducerii
Editurii didactice şi pedagogice şi redacţiei de speciali­
tate, pentru înţelegerea semnificaţiei unei asemenea
lucrări şi fireşte pentru grija şi stilul colaborării oferite.

Coni. un/V. dr. CONST. PĂUNESCU

PARTEA I

Cuvînt înainte 5
Logopedia, disciplină ştiinţifică de sinteză 11
— Diferenţiere şi integrare 11
— Sinteză şi convergenţă 18

PARTEA A Il-a

Limbajul — sistem deschis 25

— Structurile şi funcţiile sistemului 39
1. Funcţia semiotică sau semiogenetică 39
2. Funcţia de sinteză operaţională a limbajului . . . 54

P A R T E A A IlI-a

Structura şi dinamica actului fono-articulator . . . . 69

A. Anatomia 69
B. Fiziologia fonaţiei 74
C. Fiziologia respiraţiei 78
— Structura şi dinamica aparatului auditiv 81
— Controlul audio-fonator 88
••- Mecanismele neurofiziologice ale procesului fono-
articulator 91

P A R T E A A IV-a

Neurofiziologia procesului de producere, organizare şi

structurare a comunicării prin limbaj 113
Lateralizare şi integrare. Cel m a i înalt nivel 113
1. Hemisferul stîng şi localizarea funcţiilor limbaju­
lui şi vorbirii 113

9
2. Dispozitivele elaborate ale motricitatii
3. Senzoriul
121
12<) PARTEA Logopedia, disciplină ştiinţifică'
Mecanismele scris-cititului 135
1. Organizarea topografică a scoarţei cerebrale . . . 135 I de sinteză
2. Organizarea funcţională a scoarţei cerebrale . . . 142
3. Edificarea schemelor motorii şi perceptive . . . . 147
4. Funcţia practognozică şi deficitul apractognozic . . 152
5. Scris-cititul şi tulburări anexe 162

P A R T E A A V-a

Organizarea, dezvoltarea şi integrarea structurilor lim­

bajului în ontogeneză 180
— Maturaţie şi învăţare 180
Dimensiunea ontogenetică a procesului de dezvoltare
a limbajului 184
— Dezvoltarea limbajului expresiv 194
— Structura fonetică a limbajului 205
A. Fonemele limbii române 209 Diferenţiere şi integrare. Din istoricul noţiunii de logopedie
B. Frecvenţa fonemelor româneşti 211 nu e reţinută decît dinamica semantică a termenului. Interesează,
C. Codarea şi decodarea comunicării 220 în fond, mai puţin dacă cel ce utilizează primul termenul de
D. Emiterea vorbirii 223 logopedie este Socrates (436 — 388 î.e.n.) sau E. Froechels, în
Caracteristicile acustice ale fonemelor româneşti . . . 242
lucrarea sa „Lehrbuch der Sprachheilkunde-Logopädie" din 1909.
Valoarea semantică a termenului nu poate rămîne aceeaşi din
E. Receptarea vorbirii 247
timpul lui Socrates şi pînă la începutul structurării disciplinei
noastre, din cauza unui proces de diferenţiere, care acţionează
PARTEA A Vl-a asupra oricărui concept. Apariţia, la sfîrşitul secolului trecut, a
Perspectiva patologică : unitate în varietate, forme şi
unei discipline cu această denumire, în cadrul medicinei ori al
pedagogiei, corespunde unui proces intern de diferenţiere şi in­
intensiuni 25i
tegrare în ştiinţele moderne . l

1. Intîrzierea în apariţia şi dezvoltarea vorbirii . . . 252

Diversificarea corpului princeps al ştiinţelor fundamentale, în
2. Dislalia 254
etapa noastră, se datoreşte imenselor progrese tehnico-ştiinţifice
3. Dizartria 257
din ultima jumătate a secolului. Foarte multe din ramurile ştiin­
4. Bîlbîiala 259
ţei, rămase vreme îndelungată strîns legate de trunchiul originar,
5. Dislexia-disgrafia 261 se recombină în sinteze noi, cu alte zone ale cunoaşterii şi îşi
6. Mutismul psihogen 261 conturează, nu prin delimitări, ci prin concentrări şi restructu­
7. Disfazia 262 rări, domeniul propriu. Asistăm la un proces de centrifugare şi
8. Afazia 263
1
B. M. K e d r o v , Intégration et différenciation dans les sciences
Convergenţa celor două perspective : clasificarea tulbu­
modernes, în : „Science et synthèse", Paris, Ed. Gallimard, 1937, p. 141 —
rărilor de limbaj şi vorbire 269 147.

11
centripetare alternativă şi continuă . Este suficient să ne gîn-
1
dim la biochimie, electronică, ritmologie, cibernetică etc. Ciber­
netica şi-a definit domeniul printr-o operaţie de restructurare
şi sinteză a unor principii şi metode aparţinînd matematicii şi
fiziologiei nervoase, care puteau intra într-o unitate perfectă şi
operativă, oferind o nouă perspectivă şi o nouă modalitate de
cunoaştere şi transformare a naturii şi societăţii . Apariţia ciber­
2
neticii a corespuns unei acute necesităţi, inerente progresului
ştiinţific actual.
Din punct de vedere al Scienticei , procesul genetic al unei
:!
noi ramuri ştiinţifice poate fi determinat prin urmărirea unor
indicatori, din care enumerăm pe cei importanţi : a) acumularea
unor date provenite dintr-o pluralitate de domenii, convergente
într-un punct operant pentru un anumit set tor al realităţii sub
aspect epistemologic şi practic ; b) posibilitatea fuzionării unei
cantităţi de principii şi legi metodice, conform unui scop bine
delimitat ; c) necesitatea pentru progresul ştiinţei, în genere, a
unei formaţii ştiinţifice noi.
Absenţa efortului de structurare a unor noi discipline este
inhibitoare pentru progresul ştiinţelor fundamentale. O asemenea
situaţie poate deveni un element important de frînare a dinamicii
interioare a progresului social.
Orice disciplină ştiinţifică necesită o organizare adecvată a
conţinutului. Acest proces de organizare face parte din legile
interne ale dezvoltării ştiinţei. Dependenţa de oricare altă ştiinţă
— medicină, pedagogie etc. — impune logopediei o organizare
care nu-i este proprie şi o lipseşte de individualitatea sa crea­
toare. Efortul de desprindere şi individualizare, de precizare a
limitelor sale conceptuale şi legice este prezent, în mod sporadic,
în literatura de specialitate.
Ni se pare anacronic să mai discutăm astăzi problema aparte­
nenţei logopediei la una dintre disciplinele fundamentale. Ea ar
prezenta numai o incursiune istorică în dezvoltarea logopediei
sub raport instituţional, nu ca disciplină ştiinţifică.
Această modalitate de a aborda problema, inaugurată în 1942
de Froechels este prezentă şi astăzi (Segre Renata, Dimiter Las-
carov, Klaus Peter Beker, L. Edelsberger, M. Sovak, A. Hvatţev
etc). P e n t r u ilustrarea erorii de perspectivă, vom discuta numai
1
Sir J u l i a n H u x l e y , Science et Synthese, N.R.F., U.N.E.S.C.O.,
1967, p. 73.
2
N. W i e n e r , Cybernetics, Paris, Hermann, 1948.
3
J. D. B e r n a 1, The Social Function of Science, London, 1939.
12
modalitatea — specifică dealtfel practicienilor foniatri sau lo­
gopezi — pe care o adoptă dr. L. Edelsberger.
Pentru a lămuri cu pregnanţă ştiinţifică raportul de forţe — în
fond pentru a delimita domeniul foniatriei de cel al logopediei —
„credem, spune autorul, că rezolvarea acestei probleme poate
fi abordată din următoarele trei puncte de vedere : 1. fenomeno­
logic ( nosologic) ; 2. metodologic şi 3. istoric, pe care în mod
intenţionat l-am lăsat la sfîrşit" . Şi mai departe : „abordarea
1
fenomenologică a problemei înseamnă să cercetăm pentru a sta­
bili care din ele constituie obiect al foniatriei şi care constituie
obiect al logopediei" . încercarea de a stabili unităţile nosologice
2
care aparţin logopediei ori foniatriei, şi care în fond este identică
cu aceea de a stabili care din acestea aparţin medicinei ori logo­
pediei ni se pare ineficace, întrucît se ajunge, cum dealtfel a
ajuns şi autorul, în următorul impas :foniatria se ocupă de în­
treţinerea organelor emiţătoare şi de patologia vocii, iar logo-
pedia, de tulburările sau defecţiunile limbajului./Teoretic, dar
mai ales practic, este posibil să te ocupi numai de o faţetă a unui
fenomen dacă nu-1 consideri în toată complexitatea structurii
sale — emiţător, receptor, interpretstor —, fără să interpretezi
eronat şi să stabileşti impropriu apartenenţa şi conţinutul u n i ­
tăţilor nosologice şi aspectul metodologic. Intr-o perspectivă
interdisciplinară, logopedia sau oricum s-ar numi ştiinţa care se
ocupă cu organizarea, dezvoltarea şi transmiterea-recepţia lim­
bajului u m a n , poate găsi metode de tratament sau reeducare
3
dacă are în vedere numai defecţiunea mecanică, fiziologică, fără
considerarea celorlalte laturi ale limbajului ?
încercările de a delimita cu stricteţe domeniile logopediei de
ale foniatriei, sub aspect fenomenologic, au dus, cum observă şi
autorul citat, la grave impasuri metodologice. In lucrarea „La
voix et la parole" (1965), autorii Torneaud şi Seeman pretindeau
că trebuie să elimine din concepţia foniatrică toate elementele
nemedicale (în primul rînd, cele pedagogice), dar, cînd ajungeau
la problemele metodicii tratamentului, găseau necesar t r a t a m e n ­
tul pedagogic. P e bună dreptate dr. Edelsberger constată că :
1
v. L u d v i k E d e l s b e r g e r , Logopedia şi foniatria, în : Logo­
pedia cehoslovacă. Culegere de articole (traducere din lb. cehă), Centrul
de documentare medicală, 1959, p. 73.
2
Idem.
3
C o n s t . P ă u n e s c u , Mental health in the disorders of the
communication through verbal and written speech, „7-th International
Congress of Mental Health", London, 1968.
13
 „Din punct de vedere fenomenologic-nosologic, se construieşte
concepţia foniatrică pur medicală, iar din punct de vedere meto­
dologic, se recurge neconsecvent la pedagogie" *. Tendinţa de a
împărţi unităţile nosologice în zone pur organice (care aparţin
foniatriei) şi psihogene (care aparţin pedagogiei) n u poate să nu
ducă la derută şi la împiedicarea procesului de structurare a
logopediei, întrucît obiectul acesteia este mult mai complex şi el
nu se rezumă la reeducarea vorbirii. Conţinutul şi complexitatea
metodologică a disciplinei ştiinţifice, care. ar trebui conturate,
sînt mult mai vaste şi mai diferenţiate. O primă sursă de erori
interpretative o constitue însuşi termenul de logopedic
4 , Termenul de logopedie nu este adoptat pentru a desemna o
disciplină anume decît de către Hvatţev şi M. Sovak (1967). Ma­
rile tratate de patologie a vorbirii ocolesc însă o etichetă delimi­
tativă. Mai mult decît atît, tratatul de mare anvergură a lui
Luchsinger şi Arnold este intitulat „Tratat asupra tulburărilor
vocii şi vorbirii", iar în cuprinsul său nu se încearcă o delimitare
a domeniului abordat.
V Celălalt mare tratat (autori Robert West, Leon Kennedy şi
Anne Carr) se intitulează „Reabilitarea vorbirii". Este adevărat
că autorii mărturisesc preocuparea de bază a cărţii. „Pe scurt,
acest volum cuprinde studiul şi tratamentul tulburărilor şi de­
fectelor de vorbire" . 2
E. M. Hvatţev, în t r a t a t u l său de logopedie, stabileşte că :
„Logopedia este o disciplină pedagogică specială care se ocupă
cu prevenirea şi corectarea defectelor de vorbire" . 3
Profesorul Sovak lărgeşte domeniul de activitate al logope­
diei, spunînd că este „ştiinţa despre fiziologia şi patologia proce­
sului de înţelegere, de comunicare, despre prevenirea şi trata­
mentul pedagogico-corectiv al defectelor în domeniul înţelegerii
comunicării" . 4
întrucît definirea activităţii logopedice dată de Sovak este
mult mai largă decît majoritatea definiţiilor existente, şi reflectă
o concepţie mult mai aprofundată în legătură cu limbajul, nu mai
1
v. L u d v i k E d e l s b e r g e r , Logopedia şi foniatria, în : „Logo­
pedia cehoslovacă. Culegere de articole, traducere din lb. cehă, Centrul de
documentare medicală, 1959, p. 76.
2
R . W e s t , E. K e n n e d y and A n n e C a r r , Reabilitation of
Speech, N e w York, London, Harper, Company Proteheres, 1947.
3
E. M. H v a t ţ e v , Logopedia, Moscova, Ucipedghiz, 1959.
4
v . L u d v i k E d e l s b e r g e r , Logopedia ca sector ştiinţific al de-
fectologiei, în : Logopedia cehoslovacă, Culegere de articole, traducere din
lb. cehă, Centrul de documentare medicală, 1959, p. 3.
14
^ăsim necesară o peregrinare pe această temă, cu atît mai m u l t
cu cît stabileşte cîteva fapte fundamentale de pe o poziţie
marxistă. Reţinem că preocuparea logopediei n u se reduce n u ­
mai la tratarea sau corectarea vorbirii, ci se extinde şi la produ­
cerea, evoluţia şi exercitarea, în condiţii normale, a limbajului
ca fenomen de comunicare, de transmitere intenţionată, de r e ­
laţii între cunoştinţele u m a n e în cadrul societăţii. Toate feno­
menele, indiferent în ce sector sau pe ce faţetă a actului de
comunicare s-ar produce, şi care împiedică perfecta transmitere,
recepţie şi înţelegere interumană, prin limbaj, constituie o pre­
ocupare reeducativă complexă.
In cazul relaţiilor interumane prin limbaj, şi cu atît mai mult
în cazul procesului instructiv, închiderea circuitului intelectual
se face în momentul în care intenţia de a comunica u n anumit
conţinut se transformă în înţelegere. Răspunsul la u n mesaj
verbal nu poate fi dat decît după scurtcircuitarea gîndirii celor
doi interlocutori. P e n t r u ca înţelegerea să fie exactă (adică
E = R şi R = E), este nevoie să se îndeplinească anumite cerinţe
ale stilului de relaţii verbale iNŞi pentru emitere, ca şi pentru
recepţie, este nevoie în primul rînd de un tonus cerebral, ali­
mentat de u n tonus afectiv-psihic care creează starea de moti­
vaţie şi funcţionalitate neuropsihică pentru stabilirea relaţiilor
verbale. „Asemenea sinteze senzoriale la nivel cortical (desigur
cele mai evoluate prin înlănţuirile sinaptice bogate ale cortexu­
lui) sînt pregătite prin procese de sinteză, elaborate în prealabil
la nivel talamic. Existenţa unor convergenţe hetero-senzoriale
în nucleii talamici asociativi, independente de ariile corticale,
atestă o asemenea pregătire la nivel subcortical a proceselor cor­
ticale de asociaţie audio-vizuală. Mai mult, după cum ariile corti­
cale primare n u sînt lipsite de posibilitatea unor sinteze pluri-
senzoriale, tot aşa nucleii de releu, ultima staţie a căilor
senzoriale în drumul lor spre ariile primare, pot fi şi ei sediul
unor asociaţii între aferente senzoriale de origini diferite. Recent,
în laboratorul de anatomie comparată al Universităţii Jagelone
din Cracovia, Barbara Sychowa a demonstrat conexiuni între
corpul geniculat lateral şi cel medial, baza fiziologică a unor
asociaţii audio-vizuale posibile de stabilit precortical, încă
la nivel talamic . 1
Există deosebiri de modalitate între relaţia verbală cu mediul
înconjurător la copilul normal şi copilul logopet. La individul
1
M. S t e r i a d e , Creier şi reflectare, Bucureşti, Editura politică,
1966, p. 206.
15
 normal, orice necesitate interioară, orice răspuns la o stimulare
exterioară, mai ales verbală, determină pe scoarţă iradierea
unor excitaţii puternice, datorită tonusului afectiv pozitiv, sus­
ţinut şi de tonusul cortico-subcortical, întrucît actul vorbirii,
pentru orice individ normal, este un fapt plăcut, spontan, care nu
necesită eforturi speciale. Vorbirea copilului normal stă sub sem­
nul trăirilor pozitive. In cadrul relaţiilor sociale şi mai ales şco­
lare — atunci cînd sarcina intelectuală depăşeşte capacitatea
copilului — vorbirea este prima instanţă care se inhibă, se blo­
chează. De asemenea, stările de mare tensiune emotivă scot din
funcţiune, temporar, tocmai acest sector. Cuvîntul şi cuprinderea
gîndirii în tiparele verbale au pentru logopat — chiar pentru cei
excitaţi verbal — un semn negativ afectiv, el constituind invali­
ditate psihică permanentă a copilului. Krasnogorski sublinia
existenţa unei nevroze a aşteptării la copilul bîlbîit. încordarea
nervoasă care precede vorbirea produce o focalizare tocmai în
regiunile de proiecţie corticală a stereotipului verbo-motor şi
tulbură sinteza funcţională necesară actului vorbirii.
Prin fenomenul de feed-back — în care acceptorul acţiunii
este încărcat cu semnul minus, prin comunicarea inexactă, tulbu­
rată — se amplifică dezorganizarea centrală, gîndirea, memora­
rea, înţelegerea. Prin experimentele efectuate (Zorgo, E. Boşcaiu,
C. Păunescu, 1965 — 1970), s-a dovedit că în special la logonevro-
tic şi la alte categorii ale tulburărilor de vorbire se tulbură 1
nu numai procesul de emisie, ci şi cel de recepţie. La copilul
bîlbîit sau dislalic, vorbirea reprezintă cea mai dificilă operaţie,
ea transmiţînd o stare negativă chiar cînd copilul tace. L. O.
Baladin a subliniat că „orice excitaţie care vine de la extremită­
ţile periferice ale analizatorilor se transmite extremităţilor cor-
ticale ale analizatorilor, atît pe căi superioare cît şi pe căile
nespecifice ale formaţiei reticulate. Excitaţia transmisă pe căi
specifice provoacă o excitaţie în sectoare limitate ale scoarţei
cerebrale, iar cea transmisă prin formaţia reticulată activează
întreaga s c o a r ţ ă " . Iar P e n f i e l d adaugă u r m ă t o a r e l e : „Cînd
2 3
1
B. Z o r g o şi E. N e a g u - B o ş c a i u , Cu privire la
dintre tulburările de vorbire şi dezvoltarea activităţii intelectuale
în : „Probleme de defectologie", vol. IV, 1964.
2
L. O. B a l a d i n , Rolul formaţiunii reticulate a trunchiului
bral în mecanismele fiziologice ale conştiinţei, î n -..„Problemele filozofice
ale medicinei", Bucureşti, Editura medicală, 1963, p. 187.
3
Idem, p. 188.
16
această regiune (adică formaţia reticulată — n.n.) este întreagă
şi funcţionează normal, atunci sînt posibile înţelegerea şi activi­
tatea voluntară".
Prin mecanismele fiziologice şi psihologice amintite,! procesul
de înţelegere, la copilul cu tulburări ale limbajului, este distor­
sionat într-o măsură mai m a r e sau mai mică, din cauza unei
stări de profundă inhibiţie generată de teama sau frica faţă de
actul vorbirii. î Subtensionarea motivaţională paralizează atît
mecanismele vorbirii cît şi procesele de gîndire şi înţelegere.
Actul de transmitere a mesajului verbal presupune activita­
tea diferenţiată şi extrem de fină a aparatului verbo-motor şi o
integrare perfectă a mecanismelor care stau la baza stereotipului
respectiv. Există o complexitate de factori de n a t u r ă somatică,
fiziologică, psihologică etc, care favorizează producerea acestui
act. Fenomenele de hipertensionare nervoasă, puternicele exci­
taţii subcorticale produc o inhibiţie în punctele bolnave ale r e ­
giunii corticale interesate în producerea vorbirii, generînd
spasme. P e calea aferentaţiei inverse şi prin introspecţie se
intensifică starea de inhibiţie şi se ajunge la blocarea aparatului
verbo-motor. Dezorganizarea intervenită în relaţiile corticale
interesează, fără nici o îndoială, şi procesul de înţelegere şi, mai
ales, acţiunea de obiectivizare în cuvinte a conţinutului gîndirii.
Stabilirea unor interrelaţii determinate între gîndire şi limbaj,
raportate la mecanismul emitere-recepţie la logopat, ne duce la
concluzia că, întrucît forma de materializare a gîndirii (cuvintele)
este modificată, este firesc ca şi procesul care rezultă din între­
buinţarea acestora să fie tulburat. înţelegerea sensului vorbirii
nu poate fi integrată decît î n t r - u n context, prin respectarea
structurii gramaticale, a formei coerent-logice de exprimare.
Spasmele care însoţesc bîlbîiala, imposibilitatea citirii corecte a
cuvîntului la dislalici şi dislexici, aritmia generală r u p contextul.
O. J. Nikiforova a stabilit experimental că înţelegerea u n u i t e x t
literar se bazează, printre altele, şi pe citirea expresivă, ceea ce
implică adaptarea structurii sonore la conţinutul său în cadrul
contextului.
raportul
Dealtfel, considerarea experimentală a problemei limbajului
la copii, efectuată de Al. Roşea îl duce la concluzia că : „Din toate aceste
date experimentale se poate conchide că înţelegerea unui text
cere­ este determinată nu numai de fiecare cuvînt în parte, ci şi de
relaţia dintre ele. Fraza sau grupul de fraze constituie, din punct
de vedere fiziologic, structuri dinamice complexe de legături
corticale-verbale cu o semnalizare unitară. Dacă, din acest com-
î _ introducere tn logopedie 17
 plex verbal, u n anumit element este necunoscut pentru subiect,
el tinde să se încadreze în semnificaţia spre care converg toate
celelalte elemente ale complexului" *. La logopat, multe cuvinte
sînt mai puţin înţelese din cauza conflictului dintre necesitatea
vorbirii şi greutăţile de pronunţare, conflict care, la rîndul lui,
dezorganizează procesul de gîndire, iar cuvintele de blocaj devin
centre de iradiere a confuziei în tot contextul. De aceea logopatul
prezintă o sărăcie considerabilă a vocabularului activ şi mai ales
o greutate specifică în adaptabilitatea lui la necesităţile recep-
ţionării şi transmiterii u n u i conţinut de gîndire.
I n fine, p e n t r u înţelegerea vorbirii dintre doi interlocutori şi
dintre cititor şi text, este nevoie de o dinamică specială a sincro­
nizării ritmului şi stilului de gîndire şi de conversaţie . 2
Aceste cîteva elemente constituie n u m a i primele motive de
discutare a problemei abordate. Conţinutul lucrării v a aduce
fapte şi argumente de o mai m a r e anvergură ştiinţifică.
O primă secţionare a fenomenului de limbaj ne demonstrează
întindere, complexitate şi stricta interdeterminare a elementelor
structurale şi funcţionale ale acesteia.
Abordarea faptului de limbaj — din necesităţi de studiu —
poate fi obţinută dintr-un punct sau altul de vedere, dar conver­
genţa operativă nu îi este conferită decît de o viziune unitară şi
coerentă. Rămîne să vedem cum se ajunge la acest stadiu.
Sinteză şi convergenţă. Există o modalitate de a evalua faptul
de limbaj, atît în forma lui normală, cît şi în cea patologică, m o ­
dalitate care depăşeşte pe cea a psihologiei limbajului, a pedago­
giei, a fiziologiei, a medicinei. In complexul ştiinţelor contempo­
rane, nici o altă disciplină nu studiază şi nu s-a constituit ca un
sistem de influenţare şi corectare a limbajului oral şi scris, în
afară de logopedie.
N. Wiener, trecînd în revistă procesul de îngustare a dome­
niului de cercetare al diferitelor discipline ştiinţifice, constată
că : „. . . specializarea disciplinelor se accentuează din ce în ce
mai m u l t şi cuprinde neîncetat noi domenii", şi mai departe :
„Există domenii de cercetare ştiinţifică care au fost explorate
din diferite puncte de vedere : al matematicii pure, al statisticii,
al electrotehnicii şi neurofiziologiei. In aceste domenii, fiecare
T. J: R ? Ş
1 A
Şi c o l a b . , Tratat
c a
de psihologie experimentală
Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 1963, p. 187. experimentala,
XTTT r ™ ™
2 n
VT
e
t Verständnis
S C U u
beim kildern
n d
stattorner,
XIII Congress International fur Logopädie und Foniatrie, Wiener, 196s!
18
noţiune capătă o denumire specială, din partea fiecărui g r u p d e
specialişti, şi multe cercetări importante se efectuează de 3 sau
4 ori. Totodată, alte cercetări importante sînt frînate din cauză
că într-un domeniu sînt necunoscute rezultatele devenite deja
clasice în domeniul alăturat" . 1
Deci, specializarea cît mai strictă restrînge limitele unei dis­
cipline şi determină în zonele de contact (regiuni de frontieră
cum le numeşte acelaşi autor) apariţia altor discipline.
Un exemplu foarte convingător ni-1 oferă procesul de formare
si apoi de dezlipire a unor r a m u r i ale ştiinţei care la începuturile
lor făceau corp comun cu medicina. Din medicină s-au desprins
fiziologia, biologia, stomatologia etc. La punctul de intersecţie al
noilor discipline cu alte domenii ale ştiinţei, s-au conturat noi
discipline, de pildă biochimia, psihopatologia medicală etc.
Studierea specializată, de către diverse discipline, a procesului
complex al limbajului a determinat — prin efectele necesităţii —
o zonă nouă de cercetare, care, în fond, n u este constituită numai
din tulburările limbajului, ci de o sferă mult mai largă, privitoare
la modificările raportului dintre gîndire şi limbaj, la modificări
ale relaţiilor verbale şi comportamentale dintre oameni în pro­
cesul vieţii sociale sau ale activităţii practice. Limbajul, în lu­
mina ştiinţei contemporane, devine cel mai important mijloc de
relaţie între conştiinţă şi realitatea obiectivă, instrument al cu­
noaşterii, al creaţiilor valorilor culturale-morale şi al transfor­
mării naturii.
Vastitatea domeniului de cercetare a limbajului n u poate şi
nici nu trebuie să constituie apanajul unei singure discipline.
Fiecare dintre ramurile ştiinţifice dispune de mijloace şi posibi­
lităţi tehnice, cu ajutorul cărora cuceresc spaţiile greu accesibile
ale necunoscutului.
Orice disciplină ştiinţifică este u n rezultat al interferenţei
dintre planurile cunoaşterii. Este în fond o modalitate de sinteză,
a unor puncte maxime din cunoaşterea ştiinţifică, pe coordonate
foarte diverse. Depinde însă de nivelul la care se operează aceste
sinteze. Ca să înlăturăm arbitrarul, vom face apel la indicatorii
generici de care am amintit atunci cînd legitimam independenţa
unor ramuri ştiinţifice noi ; în primul rînd, acumularea de date
cu privire la fenomenul de limbaj în cadrul mai multor discipline
ştiinţifice. Aproape toate ştiinţele care se ocupă de existenţa
i N W i e n e r , Apariţia ciberneticii, în : Dialectica marxistă şi ştiin­
ţele moderne, voi. IV, Bucureşti, Editura politica, 1963, p. 5.
19
2"
 L0&0PEDIA ÎN CADRUL ŞVlW CQHTEMPOKAHE
umană, in cadrul societăţii, şi-au pus probleme generale sau spe­
ciale !n legătură cu faptul de limbaj.
Limbajul ca fenomen psihic este de multă vreme obiectul de
studiu al psihologiei. Psihologia a acumulat o imensitate de date
şi interpretări în legătură cu formarea mecanismelor limbajului,
apariţia acestuia, evoluţia lui sub aspect logic şi semantic, rolul
său în cadrul psihismului, în contextul conştiinţei, al relaţiilor
sociale şi de muncă etc. In special, s-au făcut ample cercetări
asupra raportului gîndire-limbaj. Şi fireşte, psihologia a sur­
prins şi modalităţile patologice ale limbajului (unul dintre marile
tratate de psihologie — Kainz — are o clasificare extrem de j u ­
dicioasă a tulburărilor de limbaj).
Fiziologia şi, în special, neuropsihologia au studiat extrem
de amănunţit nu numai formele clinice ale unor unităţi noso-
logice, ca de pildă afazia, dizartria, alalia e t c , ci au pus în evi­
denţă procesele fine neuropsihologice ale mecanismului relaţiilor
interumane prin limbaj. Studiile cele mai recente, în această
direcţie, depăşesc cu mult necesitatea clinică, aducînd contribuţii
extrem de valoroase în interrelaţia dintre cuvînt şi conştiinţă pe
plan neurofiziologic . i

Fiziologia, în colaborare cu fizica acustică, a acumulat, a i n ­

terpretat şi a codificat multe date cu privire la sistemele senzori­
ale, fără de care vorbirea n u este posibilă . 2

Limba vorbită constituie obiect de studiu pentru lingvistică,

Cum era şi firesc, unele r a m u r i tehnice, d e pildă electronica,
fonetică şi mai recent pentru o disciplină nouă şi foarte fecundă
din perspectiva logopedică : fonologia . După care, cea mai tî-
3 a u dat posibilitatea studierii unor fapte de limbaj cu mari semni­
nără şi actuală disciplină ştiinţifică — cibernetica — prin aplica­ ficaţii ştiinţifice. N u am pomenit decît o parte dintre r a m u r i l e
rea ei în domeniul limbajului aduce neîncetat date noi şi extrem ştiinţelor care studiază limbajul sub diferite aspecte. D a r şi din
de utile logopediei. aceste cîteva exemple reiese cu claritate că ştiinţa contemporană,
Şi mai aproape de zonele logopediei se află psiholingvistica 4
în diversele ei compartimente, a acumulat o cantitate enormă de
sau neurolingvistica . 5
informaţii în legătură cu limbajul.
Studierea consecventă şi eficace a fenomenului d e limbaj, ca
1
O. S a g e r ş i c o l a b . Formaţia reticulată, Bucureşti, Editura şi o anumită valorificare socială şi morală a persoanei umane, pe
Academiei R.S.R., 1965.
de o parte, importanţa primordială a relaţiei verbale intersociale,
2
J. T o r n e a u d , Traité pratique de phonologie et de Phoniatrie,
Paris, 1961. pe de altă parte, au creat necesitatea supravegherii, dirijării, î n ­
3
O. F. R a u k e , Physiologie des Gehörs, în : Lerbuch der Physio­ grijirii, perfecţionării şi tratamentului sau reeducării acestui
logie, herausgehen von W. T r e u d e l e n b u r g und S. S c h ü t z ,
Berlin, Sättingen, Heidelberg, 1953.
complex instrument de relaţie. S-a ivit, prin u r m a r e , într-o con­
4
T. S l a m a - C a z a c u , Introducere în psiholingvistică, Bucureşti, fluenţă a progresului ştiinţelor sociale şi tehnice, în cadrul p r o ­
Editura ştiinţifică, 1968. gresului uman, necesitatea apariţiei unei discipline ştiinţifice
5
J e a n D u b o i s , La neurolinguistique, î n : ..Langages", nr. 5/1967,
Paris, Larousse, 1967. 21

20
 cure s<"i preia d a t e a c u m u l a t e de o pluralitate de ştiinţe şi în con­
textul unor f.inttv.c proprii să structureze o disciplină unică, al
i A n i o h i c i t i v să fie condiţiile normale şi patologice ale comuni-
i A n i i i i l r r M > c i ; i h \ prin limbajul oral şi scris.
Ivi.' necesar să răspundem întrebării privitoare la specifici­
tatea legilor logopedice. Are logopedia metode speciale, sau —
nsa cum se încearcă — î m p r u m u t ă diverse metode din pedagogie,
medicină, kinoterapie etc. şi le aplică sistematic la domeniul
său ?
Nu ne putem ocupa de cea mai m a r e parte din metodele logo-
pediei. î n principal ne-vom referi la metoda de t r a t a m e n t a logo-
nevrozei, p e n t r u că aceasta întruneşte o pluralitate de sisteme
de influenţare din alte discipline limitrofe.
înainte însă de a desprinde — din discutarea metodei tera­
peutice a logonevrozei — specificitatea logopedică a metodolo­
giei, trebuie să se răspundă la o întrebare relativ simplă, dar cu
largi perspective în problematica noastră : mai există o disciplină
ştiinţifică actuală care să se ocupe de prevenirea şi tratarea (re­
educarea) tulburărilor de limbaj ? Răspunsul este categoric : în
afară de logopedie (chiar cînd ea se confundă cu foniatria) nici
o disciplină nu-şi propune asemenea obiective. Unele ştiinţe
fundamentale — ca de pildă neurologia clinică — tratează n u m a i
medicamentos sau kinoterapie alalia, disartria sau afazia. Chiar
în cadrul clinicii neurologice se aplică, de pildă în afazie, o m e ­
todă de reeducare complexă, care nu este nici neurologică, nici
psihiatrică, nici psihoterapeutică, deşi conţine unele principii şi
practici din fiecare, ci logopedică.
Deci logopedia n u utilizează metodele neurologiei — chiar în
afecţiuni n e t neurologice — ci îşi are metodele sale, care nu le
suplinesc pe cele neurologice, ci le completează, făcîndu-le mai
eficiente. Logonevroza, aşa cum au remarcat unii dintre cei mai
competenţi cercetători, n u este o maladie, „ci u n sindrom
(Schilling) sau Tedra-Bloch, care n u o socoteşte o simplă p r o ­
blemă „ci o pluralitate de probleme". In bîlbîială se produc, în
raport cu mediul, o pluralitate de procese de dezorganizare a r e ­
laţiilor complexe intra- şi inter- personale. In primul rînd o dez­
organizare a aparatelor care participă la actul vorbirii ; apoi o
22
• le--.organizare a funcţionalităţii psihice şi intelectuale; o dez­
organizare a ritmului sincronic de reacţii — răspuns în cadrul
iuti-l-relaţiilor psihice şi sociale.
Este posibil ca printr-o simplă metodă a unei discipline, de
pildă terapia medicamentoasă, vizînd stingerea punctelor de
excitaţie stagnantă cortico-subcorticală, să se reducă sau să
s e anuleze întregul lanţ de fenomene? Răspunsul negativ la
ace; istă întrebare este dat de încercările existente în practica
medicală a terapiei logonevrozei.
Au existat şi mai există încercări de aplicare a psihanalizei
sau hipnoterapiei. Aplicate singure n u dau rezultate. Caracteris­
tica metodei logopedice în tratamentul logonevrozei (ca dealtfel
în toate afecţiunile limbajului) o constituie structura complexă
şi convergenţa specifică, interdisciplinară.
In primul rînd, cele mai recente şi mai eficace metode de
tratare a bîlbîielii sînt cele care sintetizează şi extrag, după u n
plan logopedic, metodele fiziologiei, ale psihoterapiei, ergotera-
piei şi pedagogiei medicale *.
In al doilea rînd, chiar cele mai stabile procedee din cadrul
unei metode cu valoare generală de aplicativitate, de pildă cele
de kinoterapie şi fizioterapie, prin adaptare, suportă u n proces
de convergenţă specifică, deoarece ele urmăresc u n alt scop decît
cel urmărit în disciplina de bază.
Alţi cercetători au adoptat o poziţie similară confirmînd, în
fond, liniile de perspectivă ale unor noi discipline . 2
Structura şi dinamica disciplinei ştiinţifice care are ca obiect
limbajul u m a n în toate ipostazele sale se impun şi îşi reclamă
autonomia. „Chiar dacă nu s-a realizat încă unitar acest lucru,
există o ştiinţă a limbajului care studiază toate problemele con­
vergente ale acestuia şi ale comunicării", spune R. A. H a l i . 3
Această ştiinţă este aceea pe care noi o preconizăm sub denu­
mirea de logologie . 4
1
A. S c h i l l i n g , Die Behandlung des Stotterns, î n : „Follia F o n i -
atrica", N e w York, vol. 17, nr. 4-6, 1965.
2
L. K a c z m a r e k , O przedmiocie i zadaniach logopedie z.T., î n :
„Logopedia 4", W y d a w n i c t w o , Lubelskie, 1962.
T. M i l e w s k i , Uber den Gejenstand und die Angaben der Logo­
pädie, în : „Follia Foniatrica", nr. 4/1961.
R. A. H a l l , Lingvistics
3
and your langage, N e w York, Anchor
Hooks, 1950, p. 265.
'•Constantin Päunescu, Logologie, une nouvelle discipline
scientifique, Congress d e la Societas Logopedica Latina, Louvain, 1969.
23
 Flxlndu-ţl ca obiect întregul proces de producere, organizare,
«tructurnre ţi comun icnre prin limbaj (sub aspect normal şi pa­
PARTEA A Limbajul—sistem deschis
tologic), In^olo^ia edifică o concepţie operaţională asupra limba­
jului *i Iţi elaborează o metodologie de factură interdisciplinară. 2 a
K« nu ne constituie ca o disciplină saturată de „originalitate"
(după care se pare că aleargă aproape toate disciplinele noi), ci
i a <> sinteză cu o convergentă specifică.
Existenţa şi eficienţa ei sînt posibile numai în contextul
disciplinelor fundamentale contemporane.
Volumul de faţă încearcă să schiţeze — pe o bază interdisci­
plinară — o atare concepţie, în sensul că pornind de la funda­
mentarea şi explicitarea ştiinţifică a limbajului, permite tera­
peutului să intervină — preventiv şi curativ — la toate nivelu­
rile d e realizare a acestui fenomen, de o complexitate miracu­
loasă.

Limbajul u m a n rămîne, fără îndoială, cel mai complex feno­

men psihosocial sau, c u m spunea L. S. Vîgotski, una dintre cele
mai „complexe probleme". El constituie, în istoria universului,
actul fundamental de legitimare a omului şi de situare a sa pe
scara evoluţiei şi progresului materiei vii.
Limbajul uman, p r i n mecanismele, organizarea, evoluţia şi
rolul său mediator-formativ al psihicului şi conştiinţei umane
individuale şi sociale, prin rolul său creator, nu poate fi înţeles
decît într-o perspectivă antroposocială, scrutînd zonele imense
ale arheologiei psihismului în filogeneză şi ontogeneză.
Confundat şi redus la „vorbire", la formularea verbală, feno­
menul limbajului nu poate fi explicat, ci, dimpotrivă, întregul
proces al „reflectării subiective a realităţii obiective" devine
confuz şi misterios.
Logosul este ţ e s ă t u r a intimă care exprimă intelectul, con­
ştiinţa. Această î n t r e p ă t r u n d e r e are zone adînci, unde toată
procesualitatea psihică se interconectează structural.
Tendinţele actuale, sub influenţa ciberneticii şi în special a
teoriei informaţiei, au d u s la obsesia codului verbal lingvistic.
Dacă formalizarea limbii a adus şi va aduce imense servicii
explicitării structurilor şi funcţiilor sistemului lingvistic din
această perspectivă, absolutizarea funcţiei comunicative ver­
bale îngustează foarte m u l t orizontul cunoaşterii limbajului ca

25
sistem şi, mai ales. al implicaţiilor decisive ale acestuia în for­
marea şi modelarea gîndirii şi personalităţii. Tudor Vianu fă-
i ea o remarca substanţială cu privire la dubla funcţie de comu­
nicare prin l.'mbaj : „limbajul comunică (o cantitate de infor­
maţie), dar prin el omul se comunică (o complexitate de stări)".
La acestea, dar mai exact ca efect creator al relaţiei intercomu-
ni< ativc, adăugăm că, prin limbaj, omul se realizează ca perso­
nalitate şi îşi realizează destinul său uman.
Valenţele limbajului sînt, aşadar, de natură miriapodică, iar
funcţiile sale se identifică într-o măsură considerabilă cu cele
ale activităţii cognitive şi ideatoare, uneori depăşindu-le prin
capacitatea sa de sinteză gnozică.
Evoluţia filogenetică a limbajului este determinată atît de
factorul solicitare adaptivă (de activitate socială) cit şi de evolu­
ţia structurilor morfofuncţionale, care au determinat această
adaptare. Etapele de progres ale psihicului, ca o consecinţă a
structurii sociale a stimulărilor, sînt în general cunoscute. î n t r e ­
barea pe care o putem formula anatomo-fiziologiei evolutive şi
comparate este dacă există o consonanţă între fazele de organi­
zare a sistemului nervos central şi funcţiile de comunicare ale
limbajului. Rezumînd, la un nivel simplificat, teoriile şi faptele
raportate la neurologia modernă în direcţia vizată de noi, am
putea înfăţişa situaţia următoare : 1
Structura morfo-
Intercomunicări
f uncţională : prin : Tipul de relaţie :
Structuri cerebrale
nediferenţiate : —» funcţia de indicare : reacţii m o t o r i i ;
Structuri cerebrale funcţia de semnali­
Evoluţia limbajului de la fazele motorii (mimică-gesturi)
piuă la categoriile mintale de tip abstract-logic, pe baza cărora
organizăm realitatea obiectivă conştientă, este indicată de dez­
voltarea intelectului, a gîndirii şi a psihicului în general. Meca­
nismul de comutare este constituit de funcţia semiogenetică.
Raportul dintre activitatea de cunoaştere şi limbaj, în procesul
reflectării, a stabilit cîteva modele funcţionale ale acestuia, exis­
tente-la toate nivelurile reflectării :
modelul de organizare modelul ordonării modelul integrării
1 prin clasificare prin categorial izăre
comportament de 1 1
comportament inte­
orientare comportament
de adaptare grator operaţional
Perspectiva psiholingvistică ne confirmă modele fundamen­
tale de care se serveşte dezvoltarea ontogenetică. Elementul
esenţial care produce organizarea, ordonarea, structurarea, cla­
sificarea sau categorializarea îl constituie funcţia semiogenetică.
Tatiana Slama-Cazacu a cuprins în concluziile sale atît o
vastă informare bibliografică, cît şi rezultatele unor multiple
experimente privitoare la relaţia intelect-limbă. ,,Variabilitatea
sistematizărilor lexicale — spune autoarea — în funcţie de vîr-
stă este provocată de elasticitatea semantică a cuvintelor la
diferite vîrste, atît pe plan cantitativ — al numărului de note
care pot fi asociate fiecărui cuvînt — cît şi pe planul calitativ —
al naturii semnificaţiilor preferate şi al acelora absente sau,
poate, numai mascate. Relativitatea, în funcţie de vîrstă, a sis­
tematizărilor semantice şi deosebirile de ierarhizare preferen­
ţială în cadrul lor — marcată prin n a t u r a semnificaţiilor predo­
minante — constituie încă o dovadă a caracterului dinamic al
sistematizărilor semantice" . l

diferenţiate : -» zare : —• verbo-motorii ; Limbajul copilului se organizează, se ordonează prin ierar­

Structuri ierarhizate funcţia de diferenţie­ hizare şi se sistematizează (se integrează sistemic) sub toate
şi specializate : —» re semantică : —> cod verbal ; aspectele : lexical, gramatical, stilistic, printr-o funcţie funda­
funcţia de operaţiona- mentală, în cazul autoarei citate, cea semantică. Structura se­
Structuri interrelaţio-
litate verbal-logică —• operaţii logice ; mantică organizează sistemul lexical şi ierarhizează elementele
n a l e sistemice : —•
categoriile intelec­
Structuri integrate codului verbal în comunicare. Trebuie să adăugăm că, la rîndul
funcţia de sinteză :—• tuale.
sistemic : —• ei, această structură se bazează pe funcţia simbolică care este,
ca şi cea semantică, „mecanism comun diferitelor sisteme de
perspectivă şi ca mecanism individual al cărui existenţă preala­
1
J. d e A j u r i a g u e r r a , H. H é c a e n , Le cortex cérébral, Étude
iieuro-psyhopatologique, Paris, Masson et C-ie, 1960; M. M i n d k e v i s k i , bilă este necesară, pentru a face posibile interacţiunile gîndirii
Problems of dynamic neurology, Jerusalem, Ed. L. Halpern, 1963 ; A.
K r e i n d 1 e r, Dinamica proceselor cerebrale, Bucureşti, Editura, Aca­ 1
T a t i a n a S l a m a-C a z a c u, Limbaj şi context, Bucureşti, Edi­
demiei R.S R., 1967. tura ştiinţifică, 1959, p. 182.

26 27
 Intre indivizi şi. în consecinţă, constituirea şi achiziţia semnifi­
caţiilor" '. Structura simbolurilor este interconectată structurii
semnificaţiilor, ambele îndeplinind funcţia de semnalizare a co­
municării, prin limbaj.
Ele sînt rezultatul unei organizări ierarhizate, dar ele însele
funcţionează după asemenea modele.
Subordonînd aceste funcţii şi incluzîndu-le într-o altă moda­
litate (verbalizarea), limbajul se serveşte de funcţia semiogene-
tică pentru a imprima u n şi mai m a r e grad de organizare reflec­
tării. Funcţia semiogenetică conţine un m a r e grad de negentro-
pie, pe care o imprimă operaţiilor gîndirii. Negentropia este un
element definitoriu, ca şi cele subliniate în acest capitol, pentru
structura unui sistem.
I. P. Pavlov a definit cuvîntul ca u n semnal de rangul II
(adică al primelor semnale). J. Piaget conchide că „operaţiile r a ­
ţiunii constituie, în definitiv, sisteme de ansamblu, caracteri­
zate printr-o anumită structură, mobilă şi sensibilă (grupări
calitative şi grupări matematice), care nu vor fi explicate nici
de către neurologi, nici de către sociologi, nici chiar de către
psihologi altfel decît ca o formă de echilibru către care tinde
întreaga dezvoltare pentru a ne putea da seama de faptul că
structurile succesive, senzorio-motorii, simbolice sau preeon-
ceptuale şi intuitive sfîrşesc prin a ajunge la aceste sisteme
generale de acţiune, cum sînt toate operaţiile raţionale ; este
vorba, esenţial, de a înţelege în ce mod fiecare dintre aceste
variate conduite se prelungesc în cea următoare, descriind sen­
sul de la un echilibru inferior la un echilibru superior" .
J. Piaget, aşa cum reafirmă şi în lucrarea „Biologie şi cunoaş­
tere", defineşte intelectul u m a n ca u n ansamblu de sisteme care
se serveşte de operaţii şi funcţii speciale, pentru a obţine echi­
librarea specifică oricărui stadiu de dezvoltare. Urmărind pe
niveluri de structuri şi funcţii, ne-a înfăţişat, în fond, structura
unui sistem propriu al limbajului.
Faptul acesta confirmă : a) omogenitatea structurală a siste­
mului limbajului cu ansamblul sistemic al gîndirii; b) u n i t a ­
tea funcţională de reglare şi autoreglare a sistemelor ; c) dife­
renţierea şi ierarhizarea sistemică. Abordarea atît de dificilă
a relaţiei gîndire-limbaj poate fi făcută mai eficient printr-o
J e a n P i a g e t , La formation du symbole chez l'enfant
tel, Suisse, Ed. Delachaux et Niestlé 1964, p. 308.
2
J e a n P i a g e t , Op. cit,, p. 308.
28
«lublă operaţie : 1) definirea sistemului deschis al limbajului ;
2) relaţiile intersistemice ale psihicului uman.
In toate direcţiile in care ştiinţa investighează legile de or­
ganizare a materiei, se conturează din ce în ce mai precis exis­
tenţa unor forme dinamice, ierarhizate şi asamblate funcţional,
anume sistemele. întreaga clasificare a ştiinţelor se bazează pe
o sistematică a sistemelor '.
Ne vom mărgini la discutarea modului de organizare în sis­
teme a unora dintre ramurile ştiinţelor cu cele mai evidente
implicaţii în fenomenul limbajului uman. Dorhington (1939),
plecînd de la constatări de biogenetică, biochimie şi biofizică
euantutativă, stabileşte o evoluţie a „sistemului genetic".
L. von Bertalanffy defineşte sistemul „ca u n ansamblu de
elemente aflate în interacţiune" şi adaugă că numai în măsura
in care „noi cunoaştem ansamblul elementelor care îl compun
(componenţilor) şi al relaţiilor care există între ele, numai ast­
fel putem să sesizăm nivelurile superioare ale elementelor con­
stitutive" , Or, organismul nu este altceva decît „o ordine ierar­
2
hizată de sisteme deschise, a căror permanenţă este asigurată
prin mişcări de schimb între componenţi, realizată de principiul
condiţiilor de sistem" . 3
Intr-o lucrare mai recentă, acelaşi autor sintetizează concep­
tul de sistem, definindu-1 prin referire la un ansamblu de ele­
mente ce sînt plasate într-o relaţie de interacţiune, a cărei carac­
teristică este ordonarea şi, care are, în acelaşi timp, o finalitate
2
ordonatoare . 4
N. M. Anasov caracterizează sistemul, definindu-1 ca „o
anumită cantitate de elemente identice sau diferite, unite prin
conexiuni, într-un întreg" . 5
Caracteristicile de bază ale unui sistem deschis sînt : ansam­
blul funcţional, interrelaţiile în cadrul sistemului, o ordine
ierarhizată prin diferenţiere genetică, reducerea optimală a
dezorganizării (negentropia), circulaţia informaţiei pe verticală
1
J. P i a g e t , Logique et connaissance scientifique, Paris, Encyclo­
pédie d e la Pléiade, 1961.
2
L. v o n B e r t a l a n f f y , Problems of life, N e w York, Harper
Torch Book, 1960, p. 11.
3
Idem, p. 198.
Neuchà- 4
Idem, General theory of sistems aplication to psychology, m :
„The Social Science-Problems and orientations", Paris, Mouton, UNESCO,
1068.
5
N. M. A n a s o v, Madelisovanie mileniia i psihiki, Kiev, 1965.
29
 i .i capacitatea de a recepta, produce şi emite sem­
... i o n t a l a ,
na i r l e şi de a coda şi decoda informaţia; capacitatea de echili­
brare prin flux informaţional exterior etc.
în ideea de sistem, filogenia şi ontogenia se întîlnesc într-o
modalitate nouă, explicînd ceea ce (ca în cazul limbajului) nu
poate fi înţeles decît printr-o perspectivă de ansambluri func­
ţionale. 4
Neurologia contemporană, aplicînd tehnici de m a r e specia­
litate, stabileşte niveluri de sisteme şi structuri funcţionale care
au suferit în decursul existenţei lor o specializare operativă,
întreaga organizare a activităţii nervoase este bazată pe ideea
de sistem (sistem nervos central, sistem reticulat, sistem p r o -
prioceptiv etc.), iar aceste sisteme se împart în subdiviziuni,
funcţii etc. Există, deci, prezent axul ordonator şi ierarhizant al
principiului de sistem.
P e de altă parte, întreaga activitate psihică de reflectare se
defineşte în cadrul unui raport între două sisteme. „Reflectarea
a fost definită ca o categorie care desemnează produsul specific
al unui sistem material asupra altuia, care reprezintă o repro­
ducere în altă formă a particularităţilor primului sistem în p a r ­
ticularităţile celui de al doilea sistem" (U. Krainţeiv, 1963) *.
Aplicarea teoriei sistemelor în psihologie, şi mai ales în n e u -
rofiziologie, a avut ca efect nu numai o explicare a unor feno­
mene ale „cutiei negre", ci şi unele aplicări practice. Aceste rea­
lizări tehnice se bazează pe structurile sistemului neuropsihic
şi reproduc, prin aparate cu autoreglare, activităţi neuropsihice
ca percepţia ; (aparatul se numeşte „perceptor") ; recunoaşterea
2
imaginilor prin Pandemoniumul lui O. Selfridge sau „Adaline
şi Medaline" (adaptative liniar neuron) . 3
Modelele cibernetice ale personalităţii sînt numeroase. Extra­
polarea lor la ordinatoare complexe a fost deja înfăptuită, de la
simularea personalităţii (K. M. Kenth) pînă la existenţa unor
„maşini cu personalitate", ca acelea realizate, cel puţin teoretic,
de către J. C. Loehlin.
A. K r e i n d l e r , Dinamica
1
proceselor cerebrale, Bucureşti, Edi­
tura Academiei R.S.R., 1967, p. 29.
R. R o s e n b l a t t , The perception.
2
A probabilistic model for in­
formation, stage and organization in the brain, în : ..Psychological R e ­
view", 65, 6, 1958, p. 386-408.
C. Y o v i t s , S. J a c o b i, K. G o l d s t e i n , Self-organizing
3
Sys­
tems, Spaarten Books, Washington, D.C., 1962.
30
în literatura română există lucrări de o certă valoare — ca
• ele ale lui Ed. Nicolau şi C. Bălăceanu în neurocibernetică şi
1
psihocibernetică, ale lui Gh. Zapan, M. G o l u şi A. Dicu etc. 2 3
c u aplicare în psihologie şi pedagogie.
Autorii citaţi stabilesc, pe baza criteriilor de cunoaştere a
•istemelor biologice şi sociale, caracteristicile de tip ale siste­
mului psihicului uman. In primul rînd, omul (personalitate com­
plexă) „ne apare ca u n sistem care întruneşte următoarele
atribute : integral, deschis, dinamic, hipercomplex şi probabilist.
Dacă la acestea adăugăm dimensiunile autoorganizării şi auto-
reglabilităţii obţinem imaginea unui sistem cibernetic de cel mai
înalt ordin" . 4
Am văzut că maşinile cu „personalitate" sînt constituite pe
ansambluri de ordinatoare de o înaltă complexitate. Dar reve­
nind la coordonatele de definiţie ale „sistemului psihic", autorii
citaţi stabilesc că „sistemul psihic este o «construcţie» izomorfică
a seriilor elementelor substanţiale, energetice şi informaţionale
din mediul extern şi intern, realizată în alfabetul specific al
«reţelelor logice» ale sistemului nervos" . „Construcţia" respec­
5
tivă se obţine prin integrarea, într-o organizare unitară, a ima­
gisticului cu simbolicul, a codurilor „imagine" cu codurile
simbolic-abstracte. „Imaginea reprezintă forma primară de
interiorizare şi sedimentare a mesajelor informaţionale furnizate
de contactul cu obiectele şi fenomenele e x t e r n e ; codurile sim­
bolic-abstracte sînt rezultatul prelucrării secundare (superioare)
a informaţiei imagistice, prin intermediul u n o r operaţii logico-
semantice, în cadrul alfabetului semnelor verbale" . 6
Evident, avem un ansamblu („construcţie") de tip izomorf,
rezultat din interconectarea structurilor (sau sistemelor) sub­
stanţiale (anatomo-morfologice), funcţionale (fiziologice), esenţial
biologice (energetice), psihologice sau sociologice (informaţio­
nale). Ansamblul sau construcţia se realizează prin integrare
funcţional-operaţională după modelele imagistice, simbolice şi
1
C. B ă l ă c e a n u , E d . N i c o l a u , Personalitatea umană — o inter­
pretare cibernetică, Iaşi, Editura Junimea, 1972.
2
M. G o l u , Psihologie cibernetică, Bucureşti, Editura ştiinţifică,
1975.
1
M. G o l u şi A. D i c u , Introducere în psihologie, Bucureşti, Edi-
tura ştiinţifică, 1973.
M. G o l u , A. D i c u , Introducere în psihologie, Bucureşti, Editura
•..tiinţifică, 1972.
r
' Idem, p. 95.
0
Idem, p. 94 — 95.
31

. ate^orialc), prin intermediul unui alfabet de semne ver-
(l
l> il<- Prin urmare, fie eă informaţia porneşte din interiorul sis­
temului, fie că este generată de sistem, ea este supusă pe
niveluri structurale şi funcţionale la transformări cantitativ-
calilative. Structura stimulilor obiectului devine „model" neuro­
logic, simbolic şi apoi logic, care se comunică prin semne, aşadar
prin limbaj.
Reiese deci că formele fundamentale ale „alfabetului" utili­
zat de către „marele sistem psihic" al simboliei, al semanticii şi
al codului sînt în fond elementele definitorii ale limbajului ca o
structură axială a psihismului uman.
Aplicarea teoriei informaţiei a accentuat — cum este şi
firesc — alcătuirea limbajului ca sistem de comunicare. De aceea,
există un „model cibernetic al limbajului", construit după cerin­
ţele teoriei sistemice.
„întregul sistem de comunicare (prin limbaj — n.n.) funcţio­
nează ca u n sistem cibernetic foarte complex" *. Componenţa
acestui sistem este dată, după cum am văzut, de interacţiunea
structurilor şi funcţiilor psihicului uman şi de caracterul izo-
morfic al sistemului psihic. M. Golu şi A. Dicu au pornit de la
relaţia mediu-om-psihic şi au delimitat psihicul ca subsistem
în raport cu „sistemul-om" sau ca sistemul luat în sine. C. Bălă-
ceanu şi Ed. Nicolau pornesc de la limbaj, ca sistem de comuni­
care, şi-i stabilesc conexiunile şi interrelaţiile în cadrul unui
ansamblu de sisteme psihice. Urmărirea unei organigrame a sis­
temului limbajului ne permite să obţinem, cu mai m a r e clari­
tate, structura sistemică a limbajului.
Mulţimea semnelor de intrare p e n t r u sistemul limbajului
poate fi specifică (de tip verbal), dar p e n t r u realizarea limbajului
este necesară o mulţime cît mai complexă. „Intrările în sistem
sînt reprezentate de ansamblul receptorilor organismului. Rolul
dominant îl au receptorii auditiv şi vizual" . 2
Am văzut însă că limbajul se poate forma fără funcţionarea
receptorilor dominanţi, cum demonstrează sistemul de echili­
brare şi reechilibrare prin compensaţie. Dacă limbajul ar fi o
funcţie — fie ea şi de comunicare — şi n u u n sistem, nu ar
putea să se producă prin autoreglare. El trebuie să aibă, în i n t e ­
riorul său, structuri şi funcţii inter- şi intra- conectate, cu un
anumit grad de autonomie, dar şi de mobilitate, relaţii tipice
1
C. B ă l ă c e a n u , E d . N i c o l a.u, Op. cit., p. 208.
2
Ibidem.
32
intre elementele unui sistem, ca acelea indicate de noi mai sus.
Recepţia — R — în psihocibernetică constituie o struc­
tură funcţională complexă în care se interconectează procesele
senzoriale, motrice şi de cognaţie, după alfabetul specific per­
cepţiei şi recunoaşterii. Psihologia p e r c e p ţ i e i demonstrează cu
1
prisosinţă rolul de catalizator, fixator şi generator al limbajului
la acest nivel.
Experienţele noastre au demonstrat că procesul de reflectare,
la acest nivel, este posibil fără linia semnelor lingvistice, pe
baza altor structuri şi funcţii ale limbajului. Recepţia însă se
modifică substanţial chiar şi în prezenţa vorbirii, dar în absenţa
relativă a intelectului.
Cazul publicat de Geschwind şi Fusille este foarte semni­
ficativ. Bolnavul suferind de alexie p u r ă cunoaşte — recunoaşte,
la cerere, culorile, în afară de cazul cînd i se pronunţă numele
culorii. El poate sorta culorile fără dificultate şi poate răspunde
solicitării p r i n t r - u n sistem indirect, dar eşuează cînd se utili­
zează codul verbal. Cazul demonstrează că funcţia verbaliza-
toare poate fi suspendată, fără ca percepţia şi recunoaşterea să
fie alterate, în cazul în care structura semiogenetică producă­
toare de simboluri şi semnificaţii rămîne intactă.
Urmărirea sistemului limbajului indică u n proces de recu­
noaştere specific (Rec,), pentru semnele de ordin lingvistic cu
ajutorul memoriei operative (MO,). Este adevărat că s-au deter­
minat cîmpuri de „tezaurizare" a cuvintelor şi structurile lor
sonore, nucleul fiind rezultatul unui proces de învăţare. Dar
simpla exprimare verbală duce la ecolalie şi nu la limbaj. Pînă
la „primul sistem" — cel al vorbirii ecolalice sau repetate — n u
putem vorbi de semne, ci de indicatori s o n o r i ; mecanismul
poate fi valabil şi pentru zona biologiei infraumane.
Limbajul, în sensul adecvat structurii sale sistemice, începe
d e la „al doilea sistem", care cuprinde tonalizatorii afectivi
(T. A.) şi care modelează activitatea celorlalte sisteme. Desigur,
autorul a subînţeles că în cadrul acestui sistem obiectiv este
inclus şi subsistemul motivaţional.
In fine, al treilea sistem (în fond, subsistem) este constituit
d e blocul gîndirii (G), unde se elaborează procese raţionale, blo­
cul răspunsurilor comportamentale şi blocul răspunsurilor ver­
bale (R. V.) etc.
J. P i a g e t , Les mécanismes
1
perceptives, Paris, P.U.F., 1961 ;
M. M e r l e a u - P o n t y , Phénoménologie de la perception, Paris, 1965.
^ _ introducere în logopedie 33

Ceea ee reţinem din organigrama sistemului de comunicare
al limbajului este că această funcţie fundamentală a limbajului
nu este produsă fără implicarea tuturor sistemelor subordonate
sau supraordonate marelui sistem psihic.
P e n t r u ca să se realizeze comunicarea prin limbaj este nece­
sară o integrare operaţională a informaţiei în fiecare structură,
a subsistemului cognitiv sau al sistemului gîndirii, unde, după
modelul funcţional al fiecărui sistem şi subsistem, informaţia
este prelucrată, transformată şi integrată sub stări din ce în ce
mai încărcate de valori abstracte şi de semnificaţii. Limbajul
constituie sistemul de captare a mulţimilor informaţionale de
toate categoriile şi de distribuire a acestora tuturor structurilor
pentru a le prelucra după un model specific limbajului, în a
cărui compoziţie conceptul este definitoriu şi n u cuvîntul.
_ Datorită funcţiei semiogenetice, informaţia, în timpul difuză­
rii şi transformărilor ei în structurile şi sistemele psihice, m o d e ­
lează, prin energia sa specifică, aparatele şi sistemele. Oricît de
perfect (din punct de vedere biochimic) ar fi angrenate s t r u c ­
turile informaţiilor verbale în memoria de lungă durată,
verbalizarea nu va deveni limbaj decît atunci cînd prelucrarea
acestor structuri va fi executată după modelul operaţional (sin­
teză operaţională) al limbajului.
34
Am pomenit de funcţia de comunicare bipolară a limbajului.
Sistemul limbajului este un sistem cu autoreglare perfectibil
la infinit, datorită acestei bipolarităţi a funcţiei sale fundamen­
tale generată de esenţa semiotică a sistemului.
, Sistemul limbajului este, în cadrul ansamblului sistemic al
personalităţii umane, unul dintre cele mai echilibrate sisteme. •
Acest echilibru este dat de tipul de relaţii intrasistemice şi de
marea posibilitate compensatorie. Sistemul limbajului, în înţele­
sul pe care i-1 atribuim, nu poate fi distrus decît prin multiple
leziuni ale substanţei cerebrale. Singura activitate a scoarţei
cerebrale fixate pe o singură emisferă, care se poate transfera
pe cealaltă emisferă este activitatea de producere şi organizare
a limbajului (Penfield şi Roberts). Desigur, schiţarea unei expli-
eitări din perspectiva sistemică a limbajului ne pune la dispozi­
ţie o modalitate de a înţelege relaţia exactă dintre procesele
intelectuale şi limbaj, care se defineşte ca o relaţie intersiste-
mică. A doua problemă pe care o abordăm este constituită de
poziţiile sistemului limbajului în ansamblul „suprasistemului"
sau „marelui sistem psihic".
Limbajul constituie u n sistem deschis, întrucît el se reali­
zează prin interconexiuni în cadrul sistemelor individuale şi sis­
temelor sociale, de grup. „Condiţia necesară a cooperării mai
multor creiere este circulaţia informaţiei între ele. Rezultă de
aici necesitatea unui sistem cibernetic de legături între creiere,
sisteme constituite de limbaj" . i
Sistemul limbajului are o dublă deschidere : u n a este con­
stituită de interrelaţiile cosistemice prin structurile şi funcţiile
semiotigene, deci o comunicare intersistemică, intrapsihică
(interioară) şi alta, cea între două sau mai multe conştiinţe (sis­
teme) externe, prin limbaj, cu precădere prin codul lingvistic.
în nici o împrejurare, cele două modalităţi de comunicare nu
funcţionează complet separat, ci printr-o schimbare de domi­
nantă. Comunicarea intrasistemică constituie, atunci cînd sis­
temul este comutat pe dominanta extrasistemică, u n sistem de
reglaj pentru aceasta. Atunci cînd dominanta este intracomuni-
carea, cealaltă formă constituie (prin intermediul conştiinţei)
sistemul de reglaj. Cînd sistemul se decompensează — adică
cele două modalităţi funcţionează anarhic sau nesincronic — se
produce o stare specială a ansamblului sistemic de tip patologic.
'Constantin Pâunescu Mental Health in the Disorders of
I If communication through verbal and written speech, în : „7-th Inter­
national Congress of Mental Health", London, 1969.
35
 •imbol şi semnificaţie, are nevoie nu numai de utilizarea sche­
melor limbii, ci de întregul complex sistemic.
Sistemul limbajului ar putea fi conturat, nu în afara celor­
lalte sisteme, ci, aşa cum îl delimitează liniile punctate, în i n t e ­
riorul sistemelor componente ale psihismului.
Corespunde această delimitare cu relaţiile psihologice stabi-
1 ite între intelect şi limbaj în psihologia de tip clasic ? Vom face
apel la o modalitate de interpretare a structurilor psihice şi
a relaţiilor infrastructurale, şi anume, teoria factorială.
P e n t r u că scopul nostru n u este să prezentăm cititorilor nici
esenţa şi nici metodologia acestei teorii, vom înfăţişa două „ m o ­
dele" ale relaţiilor factoriale, care definesc intelectul, pentru a
putea surprinde locul ce îl ocupă limbajul într-o anume con­
stelaţie factorială, faţă de intelect sau inteligenţă.
J. Ahamavaara dă următoarea schiţă a factorilor „aptitu­
1

dini intelectuale" :
APTITUDINI
INTELECTUALE

I Comprehensiune
Fluiditate

Intr-o lucrare a noastră am încercat să pătrundem în zona de 1

1 r f Cantitativă verbală
osmoză a structurilor şi funcţiilor limbajului, care permit atît nume- ver- vi-
rică bală zuală
reglarea, cit şi generarea programului întregului sistem prin
intermediul limbajului. ratio- ratio- raţiona- pasi- acti-
namente namente mente vă vă
Dacă am opera o simplificare a organigramei limbajului, numerice verbale paralele
d a t ă de Ed. Nicolau şi I. Roşianu, prin înlocuirea „elementelor"
cu „blocuri" sau sisteme, am obţine o imagine a unei organi­ Atît fluiditatea cît şi comprehensiunea — cei doi factori
grame de ansamblu sistemic. Avem, deci, R = sistemul recep­ esenţiali ai atitudinii intelectuale — sînt axaţi pe factori de
ţiei cu structurile perceptive şi Rec — Reci == sistemul recu­ limbaj, întrucît factorii de fluiditate numerică şi verbală sînt
noaşterii cu structurile reprezentărilor, care se serveşte de „produse" ale limbajului, tot aşa cum raţionamentele de toate
sistemul memoriei de scurtă şi lungă durată (M), în contextul tipurile ce aparţin, de asemenea, limbajului în operaţiile com­
sistemului gîndirii (G), al sistemului logic (L) şi al sistemului binatorii ale factorilor care determină aptitudinea intelectuală
afectiv (A). Sinteza operaţiilor intersistemice se serveşte de sis­ sînt de n a t u r a unor interrelaţii de tipul celor existente între
t e m u l comportamental (C), care produce şi selecţionează siste­ structură şi funcţie (J. Piaget).
m u l răspunsurilor de ieşire (E). Al doilea model al intelectului este luat de la psihologul
Transformarea energiei informaţionale verbale şi senzoriale I\ J. Guilford . 2

de la impactul asupra realităţii şi pînă la formularea răspunsu­

lui care poate fi de n a t u r ă verbală, sau de alt tip, bazat însă pe
1
J. A h a m a v a a r a , On the unified Factor Theoriy of Monde, în :
..Annales Akademice", (apud R. Meilli). «
'* După M. G o 1 u, A. D i e u , Introducere in psihologie, Bucureşti,
1973 1 C P ă u n e s c u
' L i m b a
3 Şi intelect, Bucureşti, Editura ştiinţifică,
Editura ştiinţifică, 1972, p . 161.

37
36
 Acest model tridimensional a fost folosit şi de cei doi autori
ai „Introducerii în psihologie", tocmai p e n t r u a demonstra rela­
ţiile din cadrul structurii gîndirii, din perspectiva analizei fac-
toriale : „Modelul factorial preconizat de Guilford — conchid
autorii — reprezintă structura împletirii diferitelor tipuri de
acţiuni p e baza diferitelor genuri de informaţie" şi, deci, se
apropie ca „perspectivă" de o viziune sistemică.
Orice „operaţie" intelectuală are loc pe baza factorilor de
conţinut care, în majoritate, sînt cuprinşi de noi în structura
limbajului. Rezultatele gîndirii, după cum mai recent a u demon­
strat cei mai competenţi psihologi ai relaţiei gîndire-limbaj
(J. Piaget, T. Slama-Cazacu etc.), sînt produse de tipul „claselor",
sistemelor, predicţiilor etc. La toate aceste rezultate, cît şi Ia
formulele comportamentale inteligente, limbajul constituie fac­
torul fundamental.
Unele din modelele sau testele prezentate de către P . J. Guil­
ford, p e n t r u determinarea factorilor intelectivi, au fost folosite
38
/
• i de noi. Reprezentarea tridimensională (în volum) a lui
!' Guilford este foarte sugestivă p e n t r u „spaţiul psihic" real.
Limbajul, prin urmare, se constituie ca sistem în ansamblul
.1 s i.emic al psihicului uman sau, într-o altă modalitate, ca s u b -
.islem al gîndirii, al intelectului. Fie în calitate de sistem, fie
in aceea de subsistem, limbajul se află cu celelalte sisteme în
tivi modalităţi de relaţie. P r i m u l tip de relaţii sînt intrasiste-
mice, relaţiile între structurile sistemului şi funcţiile limbaju­
lui, aşa cum le-am prezentat în capitolul anterior. Al doilea tip
<lo relaţii sînt cele intersistemice, şi în cadrul acestui tip, lim­
bajul stabileşte raporturi de funcţionalitate cu celelalte sisteme.
Al treilea tip de relaţii, specifice numai limbajului, sînt p a r a -
sistemice, şi sînt date de factorul creativitate pe care îl
posedă limbajul. Aceste trei tipuri de relaţii sînt rezultatul
structurii interne, funcţionalităţii şi finalităţii limbajului. Ca
structură, limbajul este un sistem integrat. Ca funcţionalitate,
limbajul se determină ca un sistem integrator.
S t r u c t u r i l e şi funcţiile sistemului
1. Funcţia semiotica sau semiogenetică
Deşi semiotica s-a constituit înaintea teoriei sistemelor în
ştiinţă, ea oferă cele mai multe puncte de referinţă pe care se
poate sprijini o explicare sistemică a limbajului u m a n .
După unii a u t o r i , semiotica „s-a născut" odată cu lucrarea
i
lui Ch. W. Morris , deci în al patrulea deceniu al secolului nos­
2
tru. Ca orice act de naştere în domeniul ştiinţei şi acesta n u face
altceva decît să confirme preocupări şi descifrări existente în
gîndirea predecesorilor. Tot astfel s-au petrecut lucrurile şi cu
semiotica. Multe din fenomenele revendicate de domeniul ei
constituit au făcut obiectul de studiu al lucrărilor de lingvistică
generală, de psihologie a limbajului, de filozofie. In cursul său,
F. de Saussure , cu aproximativ 30 de ani în urmă, delimita o
3
1
I. I r i m i a , Semiotica ?i problemele ei, în : „Studia Universitatis",
Habes-Bolyai, séria Philosophie, Cluj, 1966, p. 90.
2
C h . W . M o r r i s , Fondations of the Theory of Signs, în : „Internatio-
Encyclopedia of Unified Science", vol. I, nr. 2, 1938.
3
F. d e S a u s s u r e , Cours de linguistique générale, Paris, Payot,
1971, p. 33.
39
 nouă „ştiinţă care să studieze viaţa semnelor în sînul vieţii so­
ciale" ; ea va forma o parte din psihologia socială, şi prin u r m a r e
din psihologia generală ; noi o vom numi semiologie (de la
numele grec semeion = semn). Aceşti doi termeni au intrat în
circulaţie şi ei sint utilizaţi, de unii autori, în mod singular sau
prin adoptarea unei poziţii de echivalare. P a u l Foulquie reţine
cuvîntul semiologie = „ştiinţa semnelor". R. L a f o n echivalează
ia a de neuropatologie a limbajului, t e r m e n u l a fost adoptat şi
utilizat de afazologi de talia lui Head *. T e r m e n u l de semiotică
fste, după cum reiese din cele cîteva referiri, consacrat şi aco­
peră o ştiinţă care are menirea „de a elabora o teorie generală
a semnelor şi sistemelor de semne, de a lămuri natura acestora,
1
de a stabili schema tipurilor lor, de a elabora regulile lor de
2

transformare, de a explica valoarea lor p e n t r u activitatea de

termenii următori : „semiologie", „semeistică" = studiul simp- cunoaştere a realităţii, pentru comunicarea omului cu semenii
tomelor sau al semnelor. L. O. R e z n i k o v utilizează t e r m e n u l
3

săi şi cu alte sisteme ale lumii sale înconjurătoare . Domeniul 2

de semiotică în cadrul teoriei gnoseologice. Tot astfel şi A. Kon- semioticii prezintă un foarte mare grad de complexitate. încer­
d r a t o v . Unul dintre cei mai reprezentativi filozofi marxişti,
4

cările de a defini obiectul, metodele şi funcţiile sale au dus la

S. Klaus , defineşte semiotica drept „o teorie a semnelor lingvis­
5

delimitarea marilor secţiuni interne ale semioticii. In prezent,

tice" şi în ultimele sale trei lucrări fixează atît structura disci­
domeniul acesteia poate fi reprezentat conform schemei
plinei cit şi formele şi implicaţiile ei filozofice. Pavel A p o s t o l , 6

într-o lucrare relativ recentă, demonstrează că perspectiva semi­ următoare :

otică este intrinsecă poziţiei metodologiei lui K. Marx şi
V. I. Lenin.
In lucrările anunţate, dar mai ales în lucrarea lui A. Schaff,
există o foarte largă dispută de pe poziţiile filozofiei şi lingvis­
ticii marxiste, cu reprezentanţii curentelor idealiste, neopoziti-
viste sau pragmatice din literatura contemporană. Rezolvarea
problemelor ridicate în cercetările noastre se înscrie în viziu­
nea marxistă, aşa că n u vom mai e n u m e r a lucrările care nu Devine clar că rezultatele cercetărilor noastre vizează, esen­
constituie obiect d e referinţă p e n t r u noi. J. P i a g e t amintea, în 7
ţial, domeniul semioticii. Aceasta este motivarea excursului în
preambulul capitolului consacrat funcţiei semiotice, că în cli- aspectele generale ale problematicii semiotice. A doua problemă
care se cere lămurită este : ce se înţelege prin situaţie semiotică?
P a u l F o u l q u i e , R. S a i n t - J e a n , Dictionnaire de la langue Relaţia dintre semnificaţie şi obiect constituie u n a dintre cele
1

philosophique, Paris, P.U.F., 1962.

mai artificiale problematici ale semanticii, iar poziţia adoptată
R. L a f o n , Vocabulaire
2
de Psychopédagogie et de Psychiatrie de
l'enfant, Paris, P.U.F., 1963. generează, în plan filozofic, o atitudine definitoare pentru orien­
3
L. O. R e z n i k o v , Gnoseologhiceskie voprosî semiotiki, Leningrad, tarea ideologică. Or „problema semnificaţiei apare în contextul
1964. unei situaţii semiotice (sign-situation) sau, mai simplu, în con­
A. K o n d r a t o v , Sons et Signes, Moscou, Editions Mir, 1968.
4
textul unui proces de comunicare între oameni, deoarece acest
S. K l a u s — W. S a g e t , Semiotik
6
und materialistische Abbild­ p r o c e s . . . este tocmai procesul de transmitere a gîndurilor, a
theorie, în : „Deutsche Zeitschrift für Philosophie", nr. 10, 1962.
sentimentelor etc., cu ajutorul unor semne, este u n proces de
— S . K l a u s , Semantik und Erkenntnistheorie, Berlin, 1963.
— S. K l a u s , Semantik und Erkenntnistheorie, Berlin, 1963.
creare a unor situaţii semiotice" . In psiholingvistică, atît emi-
3

pragmatische Traktat, VED, Deutscher Verlag der Wissensschaften, Ber­

lin, 1965. 1
H. H e a d, Aphasie and Kindred Disorders of Speech, 2 voi., U n i v e r -
P a v e l A p o s t o l , Inconsistenţa
6
argumentării idealist-subiective, sity Press, Cambridge, 1926.
Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1965. 2
I. I r i m i a, op. cit., p. 88.
7
J. P i a g e t, Psi/tolooiû copilului, Bucureşti, Editura ştiinţifică (f. a.), 3
A. S c h a f f , Introducere în semantică. Bucureşti, Editura ştiinţi­
p. 45.
fică, p. 229.

40 41
 terori cit şi receptarea şi înţelegerea n u sînt posibile decît prin
descoperirea semnificaţiei; „semnele nu sînt înţelese izolat.
Înţelegerea, aşa cum am văzut, este u n act rapid, prin care sem­
nele, cu nucleii lor semnificativi, sînt raportate la u n sistem de
referinţe, la c o n t e x t . . . pînă cînd, la u n moment dat, apare sen­
sul complet, ca o treaptă nouă în activitatea de înţelegere. R e ­
ceptarea presupune deci, de cele mai multe ori, o amplificare a
datelor oferite de către expresia explicată şi o referire la u n
context total" . Contextul, în comunicarea verbală, este o altă
1
modalitate de a stabili situaţia semiotică. Dealtfel, raportarea la
un „sistem de referire" există atît în diagrama de explicaţie a
cărţii lui C. K. Ogden şi I. R. Richards , cît şi î n aceea a lui E. S.
2
J o h n s o n . A. Schaff impută acestora influenţele pragmatismului
3
american, dar relevă introducerea în contextul situaţiei semio­
tice a omului, a vorbitorului care produce semnele, le transmite
şi le recepţionează pentru a le conferi o semnificaţie. Notăm în
paranteză că ceea ce am intenţionat să dobîndim prin cercetările
întreprinse de noi a fost tocmai „starea unităţii emiţător-recep-
tor, adică a individului care produce în permanenţă semnale,
care utilizează limba şi la care semnele determină o anumită
structurare genetică a funcţiilor şi operaţiilor psihointelec-
tuale '. A. G a r d n i e r i n t r o d u c e , ca fiind fundamental, procesul
1
de comunicare interumană, socială, şi prefigurează o nouă inter­
pretare, mult mai apropiată de interpretarea noastră, a situaţiei
semiotice plecînd de la factorii fundamentali ai vorbirii. „Prin
urmare, vorbitorul, ascultătorul şi lucrurile despre care se vor­
beşte sînt cei trei factori fundamentali ai vorbirii normale. Mai
trebuie să adăugăm la ele cuvintele pronunţate". Pornind de la
această poziţie, care, după expresia lui A. Schaff, p u n e capăt
fetişizării semnului şi temperează, pe de altă parte, excesul de
situaţie semiotică, autorul conchide că „situaţia semiotică are
loc atunci cînd cel puţin doi oameni comunică prin semne, p e n ­
tru a-şi transmite unul altuia gîndurile proprii, expresia senti­
mentelor, a voinţei e t c , legate de u n anumit obiect («univers
T. S l a m a - C a z a c u , Introducere în psiholingvistică,
1
Editura ştiinţifică, 1968, p. 97,
2
C. K. O g d e n şi I. R. R i c h a r d s , The Meaning
London, Routledge a. K e g a n Paul, 1953.
3
E. S. J o h n s o n , Theory and Practice of the Social
York, The MacMillan Co., 1956.
4
A. G a r d n i e r , The Theory of Speech and Language,
Press, 1951, p. 28.
42
11 u discours») la care se referă comunicarea" . Î n t r - u n asemenea
l
i ontext, care în esenţă conţine toate elementele unui sistem des­
chis de comunicare, sînt generate semnificaţiile ca rezultat al
relaţiilor obiectuale între doi sau mai mulţi „producători" şi
„mînuitori" (verbali) de semne şi conţinuturi intelectuale. In
schema noastră am surprins, în linii generale, o atare situaţie.
Situaţia semiotică însă, aşa cum este prezentată de către seman-
ticieni sau de lingvişti, este o situaţie standard. Neuropatologia,
ca şi psihologia deficienţilor auditivi au încercat să detecteze
2
modificările semantice în situaţii speciale, ca în cazul afaziei
sau al surdimutităţii. Şi în afazie şi în surdimutitate, cîmpul de
semnificaţii se modifică, capătă o specificitate şi, mai ales, o
limitare, în mare măsură ca o consecinţă a modificărilor interve­
nite în situaţia semiotică. Dar situaţia semiotică se schimbă
numai atunci cînd starea subiectului, în calitatea sa de produ­
cător de semne, este modificată. Atîta timp cît subiectul îşi m e n ­
ţine funcţia productivă, reproductiva şi de transmiţător-receptor
al unui tip de semne, situaţia semiotică nu se alterează. Sînt
deja foarte cunoscute rezultatele cercetărilor efectuate pe afa­
zici. Cercetările noastre, pe alte categorii de subiecţi, aduc unele
precizări în această direcţie. Copiii cu sindromul de neintegrare
a vorbirii îşi pierd calitatea de producători de semne verbale şi
de transmiţători ai acestora. Cu toate acestea, ei intră în relaţii
sociale specifice situaţiei semiotice şi, mai ales, comunică şi se
dezvoltă pe baza categoriilor nosologice determinate de situaţia
semiotică . P e de altă parte, oligofrenii sînt în relaţii plenare de
3
lipul unei situaţii semiotice normale, dar cîmpul semnificaţiilor
le este extrem de redus, iar penuria semantică extrem de accen­
tuată. Depăşirea unor asemenea impedimente necesită o expli­
care a noţiunii de funcţie semiotică. De aceea, vom comuta sis­
temul de referinţe din domeniul semanticii şi filozofiei în cel al
psihologiei genetice. Psihologul de prim rang J. Piaget intro­
duce, în explicarea genetică a psihismului uman, noţiunea de
funcţie semiotică. I n „Psihologia copilului", capitolul III este
consacrat în întregime funcţiei semiotice sau simbolice. Dar, cir­
cumspect faţă de lingvişti, „care fac cu grijă distincţie între
Bucureşti, simboluri şi semne", Piaget opinează pentru termenul de funcţie
of Meaning,
1
A. S c h a f f , Introducere în semantică, p. 246.
Studies, New
2
J. P i a g e t şi B. I n h e l d e r , Psihologia copilului, Bucureşti, Edi­
tura ştiinţifica, p. 45.
Oxford, CI.
3
C o n s t . P ă u n e s c u şi c o l a b . , Nedezvoltarea vorbirii copilului,
Uucureşti, Editura didactică şi pedagogică, 1973.
43
 semiotică, în scopul de a desemna „funcţiunile referitoare la
ansamblul semnificanţilor diferenţiali" \ aceasta determinînd şi,
fireşte, fiind condiţionată de „evocarea reprezentativă, care pre­
supune posibilitatea de constituire şi folosire a semnificaţiilor
diferenţiate". Conduitele în care este implicată funcţia semio­
tică s î n t : a) imitaţia amînată, b) jocul simbolic, c) desenul, d)
imaginea mintală, e) limbajul. înainte de a explica interrelaţia
dintre funcţia semiotică şi fiecare dintre conduitele amintite,
J. Piaget spune : „In concluzie, funcţia semiotică dă naştere,
astfel, ia două feluri de instrumente : simbolurile, care sînt «mo­
tivate», adică prezintă (deşi sînt nişte semnificanţi diferenţiaţi)
o asemănare oarecare cu semnificaţii lor, şi semnele, care sînt
arbitrare sau convenţionale". Iar după cercetarea amănunţită a
celor cinci condiţii pe care le socoteşte, în acelaşi timp, cinci
aspecte ale funcţiei semiotice, conchide : „Cu toată diversitatea
uimitoare a manifestărilor sale, funcţia semiotică prezintă o u n i ­
tate remarcabilă. Fie că este vorba de imitaţia amînată, de jocul
simbolic, de desen, de imagini mentale şi de amintiri-imagini
sau de limbaj, ea constă în a permite evocarea reprezentativă
a obiectelor sau a evenimentelor care nu sînt percepute actual.
Reciproc, dacă ea face astfel posibilă gîndirea, oferindu-i u n
cîmp de aplicaţii nebănuit, în opoziţie cu limitele restrînse ale
arătat într-un capitol anterior, contribuţia autorului se inserează
într-o problematică majoră gîndirii filozofice contemporane,
anume raportul între informaţie şi reflectare. In penultimul pa­
ragraf al lucrării amintite, J. Piaget operează distincţii între
„semnalizare biologică şi funcţie semantică" *. El susţine că pe
toată scara evoluţiei formelor comportamentale găsim reacţii
determinate de indicii sau semnale, datorită organizării sistemu­
lui nervos. Aceste indicii poartă în ele o semnificaţie biologică.
„Se numeşte indiciu, spune Piaget, un semnificant nediferenţiat
de semnificatul său (excepţie făcînd funcţia sa semnaliza­
toare)". Indiciul este în acelaşi timp şi semn. Dar dacă semna­
lului i se atribuie o semnificaţie convenţională, devine „semn".
„La anumite p r i m a t e şi la om (începînd din al doilea an) apare
un ansamblu de semnificanţi diferenţiaţi de semnificaţii lor, în
sensul că ei n u mai aparţin obiectului sau evenimentului desem­
nat, ci sînt propuşi de subiect (individual sau colectiv), în vederea
evocării sau reprezentării acestor semnificaţii, chiar în lipsa
oricărei imitaţii perceptive actuale din partea lor : aşa sînt
simbolurile şi semnele, şi se numeşte funcţie semiotică (sau
adeseori simbolică), această capacitate de evocare prin semnifi­
canţi diferenţiaţi, care permite atunci construirea reprezentării
sau gîndirii" . Una dintre problemele interdisciplinare de primă
2

acţiunii sensoro-motorii şi ale percepţiei, ea nu progresează
decît sub îndrumarea şi datorită aportului acestei gîndiri sau al
inteligenţei reprezentative". Dar, susţine în continuare Piaget,
nici o altă funcţie, cum ar fi de pildă memoria, şi cu atît-roai
importanţă este de a preciza legăturile diverselor manifestări
semiotice cu dezvoltarea reprezentării sau gîndirii, în general,
independent de relaţiile eventuale sau speciale dintre limbajul
articulat şi logică Modul de rezolvare a acestei probleme nu
3

mult una din cele enumerate anterior, „nu se pot dezvolta şi
nu se organizează fără ajutorul structurii propriei inteligenţe" .
Precizările, delimitările şi formulările din „Psihologia inteligen­
ţei" sînt numai aprofundări în cadrul sistemului gîndirii psiho­
logice piagetiste, întrucît autorul reia în forme diferite şi în con­
texte diferite problema funcţiei semiotice . Toate revenirile se 3
fac în funcţie de necesitatea explicitării dinamicii evolutive a
inteligenţei, a gîndirii şi a limbajului. O contribuţie care depă­
şeşte acest cadru, vizînd o integrare a problemei semioticii
într-o viziune ştiinţifică şi filozofică generală, ni se pare a fi
lucrarea prezentată la Congresul de sociologie de la Evian, în
1966, „Mecanisme comune în ştiinţele despre om". După cum am
1
J. P i a g e t şi B. I n h e l d e r , op. cit., p. 49
2
J. P ia g e t, Op. cit., p. 76.
3
Ibidem.
44
este indiferent. Autorul observă că numeroşi psihologi, şi mai
2
ales lingvişti, consideră limbajul prin semne sursa gîndirii.
Pentru J. Piaget, această generalizare a limbii este o eroare. La
o asemenea viziune, psihologul elveţian contrapune două mari
teze : „Dacă limbajul este un auxiliar necesar determinării gîn­
dirii, în măsura în care aceasta constituie o inteligenţă interio­
rizată, el este cu toate acestea animat de inteligenţă, care îl
precede sub forma sa senzorio-motrică". Aceasta este prima
teză. Cea de a doua, care n e reţine în mod deosebit atenţia, este
formulată de către autor astfel : „Pe de altă parte, interiorizarea
senzorio-motrică în reprezentare sau în gîndire nu ţine numai
1
J. P i a g e t , Epistemologie des science de l'homme, Paris, Ed. Galli­
mard, 1970.
2
J. P i a g e t , Mecanisme comune în ştiinţele despre om, in : Socio­
logia contemporană, Bucureşti, Editura politică, 1967, p. 52.
:l
J. P i a g e t , Op. cit., p. 52.
45
 de limbaj, ci de funcţia semiotică în ansamblul său. în această
privinţă, datele de psihopatologie prezintă u n deosebit interes
şi sînt încă multe de aşteptat de la o colaborare între lingvişti,
psihologi şi neurologi" Se impune stabilirea unor puncte sigure
de reper, în delimitarea fenomenului denumit de J. Piaget
funcţie semiotică. J. Piaget se ocupă de funcţionalitatea psihică
în ontogeneză, stabileşte locul şi rolul limbajului, nu numai ca
funcţie de comunicare cu ajutorul limbii, ci, mai ales, ca proces
al activităţii intelectuale. El abordează, prin urmare, geneza şi
organizarea limbajului în contextul inteligenţei şi gîndirii,
explorînd cu precădere mecanismele şi structura internă, şi mai
puţin funcţia comunicativă a acestuia. Aşa după cum am arătat,
semiotica, în funcţie de aspectul relaţional studiat, are mai
multe compartimente. J. Piaget se plasează în domeniul prag­
maticii, în cadrul general al semioticii. Dar semiotica este o dis­
ciplină complexă şi ea studiază, pe baza unei metodologii p r o ­
prii, multiplele aspecte ale relaţiilor între obiect, subiect şi
semn. Explicarea modului de producere a semnelor de receptare,
de prelucrare, de simbolizare utilizează fără îndoială o diversi­
tate de structuri şi de funcţii. J. Piaget foloseşte t e r m e n u l de
funcţie semiotică, atît în legătură cu geneza semnelor şi simbo­
lurilor cît şi cu inteligenţa şi gîndirea. Este firesc să ne întrebăm
dacă autorul are în vedere o funcţie esenţială şi specifică proce-
sualităţii psihice de la reprezentare la gîndire sau n u m a i o func­
ţie legată de cele cinci conduite din etapa preoperatorie a inte­
ligenţei ? Din precizările oferite în comunicarea de la Evian şi
din interpretarea poziţiei sale de ansamblu, adică în toată opera
sa, ni se pare că funcţia semiotică constituie o funcţie esenţială
a psihismului uman, care pregăteşte u n cîmp imens gîndirii
— prin simboluri şi limbaj — dar care este, în evoluţia ei, condi­
ţionată de către inteligenţa reprezentativă. Fiind o funcţie, ea
trebuie să fie generată de o structură şi să fie în acelaşi timp
rezultatul „prefacerilor" structurale. în privinţa aceasta ni se
pare că lucrurile au rămas suspendate. Desigur, prin deducţie,
pot fi trase anumite concluzii. In evoluţia sa, psihismul u m a n
s-a dezvoltat pe baza procesului dialectic dintre structură şi
funcţie. Arheologia psihicului uman demonstrează că relaţia
senzorială între subiect şi obiectele lumii exterioare s-a bazat
pe o structură neurofiziologică dată. Funcţia de relaţie, cu sco­
pul de asimilare şi echilibru în cadrul structurii neuropsihice
1
J. P i a g e t , Op. cit., p. 53.
46
(homeostazia neuropsihică), dar şi în cadrul structurii relaţiei
obiectuale, a adus, prin exercitarea ei în condiţii de limită şi
mai ales pe o lungă perioadă de timp, modificări în structură.
Aceste modificări au mărit şi redimensionat potenţialele recep­
tive, de prelucrare şi de relaţie operativă a structurii, creînd
astfel funcţii noi sau imprimînd noi dimensiuni unei funcţii
vechi. Să luăm ca punct de discuţie relaţia dintre om (unitate
cognoscibilă) şi u n obiect oarecare, o piatră, de pildă. Datorită
funcţiilor structurii vizuo-motorii, piatra a fost introdusă în
cîmpul de cunoaştere (percepţie) a insului. Manipularea ei a
creat modificări funcţionale, tensionale în cîmpul structurii vi­
zuo-motorii şi tactile. P e n t r u reechilibrare, omul a stabilit un
raport cît mai îndelungat cu obiectul respectiv, care, prin t r a n s ­
miterea însuşirilor sale, a determinat intrarea în conexiune a
mai multor regiuni neurologice. Funcţia structurii vizuale, rea­
lizarea cîmpului vizual a fost conexată altor funcţii şi altor struc­
turi care au produs un univers structurat pe mai multe dimensi­
uni. In relaţiile de adaptare, piatra i-a prilejuit omului, de la
începuturile istoriei sale bipede, multe situaţii de contact şi de
acţiune. In timpul mînuirii ei, poate din întîmplare, poate ca
rezultat al unui reflex de orientare stimulat de formele primare
ale funcţiei stimulatorii, piatra a fost ciocnită şi a sunat. S u n e ­
tul a acţionat asupra altor regiuni, altor structuri, decît cele
motorii. O nouă calitate a obiectului înseamnă o nouă configu­
raţie a funcţiei. Aceasta acţionează asupra dinamicii structurale,
care capătă o funcţie centrală : de asimilare într-o formă u n i ­
tară a diverselor ipostaze ale experienţei obiectuale. Acest
moment a marcat formarea unei structuri morfofuncţionale de
relaţie obiectuală. P e n t r u a intra în relaţie de comunicare, indi­
vizii aveau nevoie de o stare de cunoaştere : structura relaţiei
obiectuale a constituit unul dintre primele conţinuturi comu­
nicabile, pentru că el exprima o necesitate de adaptare. Cali­
tatea specială a pietrei, exprimată prin sunet sau prin volum,
după împrejurări, a devenit semnal. El transmitea, comunica
un conţinut intenţionat. Structura relaţiei obiectuale reprezenta,
in acest context, o configuraţie de trei structuri, care au mai
multe funcţii : perceptivă (pe mai multe canale), operatorie şi
de semnalizare. Oamenii au observat însă că semnalele sonore,
care se aud la distanţă, atunci cînd ei n u pot să-şi comunice ges-
tual sau prin mimică, pot fi emise şi de către aparatul fono-arti-
eiilator. Alături de „indicii" din n a t u r ă (trăsnetul, zgomotele
47
copacilor, limbajul animalelor) cu o semnificaţie biologică,, omul
reţine, în relaţiile cu obiectele, semnale cu semnificaţii mai largi,
care depăşesc situaţia imediată. Marcăm momentul în care sem­
nalul sonor, fie vocal, fie produs prin mînuirea obiectelor, folo­
seşte la comunicare. Universul spaţial îşi capătă şi o dimensiune
temporală. Oricum, existenţa unor modalităţi mediatoare ale
reflectării a însemnat unul dintre „salturile" hotărîtoare în
devenirea psihismului uman. Semnalele au „reprezentat" obiec­
tele şi acţiunile, fie spaţial, fie temporal. Ele au înlesnit posibi­
litatea schimbului între oameni şi tot ele au furnizat informaţia
de altă natură decît aceea brută, senzorială. Descoperirea u n u i
univers multidimensionat a impus, pentru a fi asimilat şi t r a n s ­
pus în semne (simboluri, gesturi, vorbe), apariţia unei structuri
plurifuncţionale care să „traducă", să prelucreze, prin sinteze
specifice, mulţimea stimulilor pînă la încapsularea lor într-un
semn. Această structură, după părerea noastră, a cărei funcţie
fundamentală este integrarea realităţii în semne şi a acţiunii
semnelor asupra realităţii, este structura semiogenetică. P e baza
ei sînt posibile reprezentările, simbolurile, semnificaţiile, pro­ Reprezentarea grafică impune o desfăşurare pe orizontală,
cesele şi operaţiile intelectuale. Aşa cum remarca şi J. Piaget,
ea nu este numai limbaj, ci mai mult. Există deci o structură ceea ce modifică viziunea tridimensională a realităţii. In fond,
fundamentală şi esenţială a psihismului, care permite, prin structura semiogenetică constituie o modalitate specifică a
funcţiile sale multiple, să se producă simboluri, semnificaţii, procesului de reflectare conştientă. Astfel privite lucrurile, p r o ­
semne şi acestea să construiască, să structureze în forme şi ope­ cesul reflectării devine semiofactum. întreaga reflectare con­
raţii din ce în ce mai complexe şi — ceea ce ni se pare esenţial — ştientă este modelată de către funcţiile structurii semiogene-
mai supuse, mai determinate de către semne. S t r u c t u r a
semiogenetică are, cum vom vedea, u n corespondent în n e u r o - tice, imprimîndu-i specificul ei, adică organizarea relaţională
dinamică : aparatul integrator centrencefalic (Penfield). Exis­ dintre obiect şi subiect, pe baza potentelor funcţionale ale
tenţa ei a generat structurile diferenţiate ale psihicului, sub tuturor structurilor, captate şi vehiculate de către semne.
influenţa transformărilor produse de către diversele sale func­ Cîteva precizări, izvorîte din cercetările noastre. J. Piaget, în
ţiuni, pe care le exercita tocmai cu ajutorul acestui vast complex citatul raportat deja, limita rolul limbajului în structura gîndi­
structural. Structura semiogenetică a organizat, prin funcţia sa
simbolizantă, structura simbolurilor; prin funcţia sa generalizan- rii, fără să explice de ce. Rezultatele cercetărilor pe oligofreni,
%

tă, structura reprezentărilor ; prin funcţia sa semnificantă, struc- *
tura limbajului şi pe baza limbajului — dar n u numai prin lim­
baj — operaţiile gîndirii. Structura semiogenetică dispune de
funcţii cognitive (şi de aceea ea îşi exercită influenţa asupra
senzaţiilor şi percepţiilor) şi de funcţii operaţionale la nivel lo­
gic. Funcţionalitatea ei se manifestă şi pe orizontalitatea şi pe
verticalitatea personalităţii psihice umane. Funcţia semiogene­
tică exercită acţiuni de reglare şi decizie asupra tuturor celor­
lalte structuri, d u p ă schema următoare :
la care structura semiogenetică este în m a r e măsură abolită,
demonstrează că se păstrează structura verbală în cadrul celor­
lalte structuri. Dar funcţia de verbalizare, de operaţionalitate
a limbajului, deci de transformare a informaţiei la nivelul gîn­
dirii, este foarte anemică. Acest fapt determină specificul lim­
bajului oligofrenului, care nu este concret, ci constituie o m o ­
dalitate de etichetare a relaţiei obiectuale.
In acelaşi timp, s-a constatat că indicele de reflectare la copiii
cu oligofrenie se apropie de o valoare nulă. Fenomenul nu

48 4 _ Introducere In logopedie 49
poate fi explicat pe baza psihologiei clasice. Formula reflec­
tării, ca proces, este dată de valoarea semnului. Valoarea som­
nului, în procesul de reflectare, este generată do calitatea şi
intensitatea funcţiilor semiogenetice în totalitate. Din contră,
la copiii cu audiomutitate, structura verbală este nedezvoltată,
iar funcţiile semiogenetice fiind prezente, ele utilizează — prin
compensare — alte tipuri de semne sau elaborează alto semne
subverbale sau paraverbale. Există In cazuistica noastră o fată
audiomută, de 27 de ani, cu intelect normal, care n învăţat
(singură) să scrie şi să citească. In lexie, cu mari dificultăţi,
reuşeşte să contureze, sonor, cuvintul — nl cărui Înţeles rămîne
exact. In vorbire, utilizează forme proprii (netntllnlte în nici
un alt tip de tulburare a vorbirii) — un cod special — pentru
a transmite conţinuturile mintale sau ufective. El a devenit,
într-o oarecare măsură, inteligibil pentru cei din Jurul ei, dar
rămîne „o limbă străină" pentru orice alt post dc recepţie. In
faza în care subiectul nu elaborează un sistem propriu de
semne, pe baza funcţiilor semiogenetice, se dezvoltă In nivel
de normalitate limbajul interior, care, In mare măsură, nu
ascultă de legile utilizării codului verbal. „Aşadar - - spune
Vîgotski (care a studiat modificările semnificaţiei cuvintelor
la diverse categorii de bolnavi şi normali) — idooa nu coincide,
nemijlocit, cu expresia verbală... Ideen nu se exprimă prin
cuvînt, ci se realizează în cuvînt. Uneori ideen nu se realizează
în cuvînt" . Limbajul, cu toate componentele salo, prin toate
l
funcţiile sale, a produs o „mutaţie" (H. Pioron). Procesul de inter­
ferare a structurilor, în cadrul relaţiilor şi acţiunilor obiec­
tuale, sub acţiunea de sinteză şi organizare a limbajului, a
determinat modificări esenţiale în funcţionalitatea întregului
aparat neuropsihic uman şi a modului dc cunoaştere. Limbajul
s-a*cre".at ca sistem, deci cu o organizare, cu o reglare şi cu o
comandă supraautomată, şi a inclus în funcţionalitatea sa cea
mai m a r e parte a structurilor cerebrale. Legătura dintre for­
mularea, ideii şi exprimarea ei a fost, la început, de tipar
cauză-efect. Transformările, structurile şi funcţiunile care au
fost generate de activitatea dominant-mintală a omului, au
dus la elaborarea unor, interstructuri cu caracter dominarit-
, P. V î g o t i k i , Opere psihologice
1
alese, voi. II, Bucureşti, Editura
didactică şi pedagogică, 1972, p. 297.
50
funcţional prin care se realizează operaţiile logice ale gîndirii.
Sistemul lingvistic este limitat. Sistemul logic este infinit şi
aceasta garantează progresul permanent al gîndirii umane.
Ipso facto, o p a r t e din procesele gîndirii nu se mai servesc de
formulări verbale (care sînt neeconomicoase), ci se efectuează
printr-un model simplificat, dar mult mai eficient. O rezol­
vare prin modalitatea de gîndire euristică se bazează pe o acu­
mulare de date obţinute prin raţionamente verbalizate, în
etape diferite. Rezolvarea însă nu mai reface raţionamentele
— nu mai trece prin toate fazele — ci se serveşte de un alt
dispozitiv care reprezintă u n stadiu al evoluţiei recente.
Smith, Brown, Toman, Gradman au întreprins următorul ex­
1
periment : cu ajutorul substanţei d. tubocurasină au produs u n
blocaj al muşchilor efectori ai pronunţiei şi articulaţiei. S u b ­
stanţa pomenită nu are efecte asupra, activităţii scoarţei cere­
brale. Prin intermediul electroencefalogramei, autorii au con­
statat că activitatea de gîndire necesară rezolvării unor
probleme era prezentă la pragul normal, chiar în timpul blo­
cării- mişcărilor fono-articulatorii. După trecerea efectului
substanţei subiecţii au mărturisit că tot timpul au gîndit fără
să articuleze. A gindi sau a cunoaşte fără intermediul formu­
lării verbale constituie un proces de transpoziţie modală, feno­
men pe care psihologia sistemică îl recunoaşte ca a t a r e . La 2
gradul de evoluţie a organizării sistemului de comunicare,
între conţinut şi lumea valorilor, concretizat în semn, codul
verbal reprezintă numai o formă a mesajului: dar nu este sin­
gură şi nici absolută. Dealtfel, psihologii şi filologii care abso­
lutizează formularea verbală pornesc, ei înşişi, de la o concep­
ţie eronată asupra originii gîndirii şi limbajului. După u n
studiu de psihologie, comparată, Vîgotski stabileşte nişte con­
cluzii fundamentale (s.n.). Reproducem două dintre ele, care
interesează r e l a ţ i a ' d i ţ t r e gîndire şi limbaj'; 1) gîndirea şi lim­
bajul 'ati rădăcini genăUde diferite; 2) dezvoltarea gîndirii şi
•Mi,'', bL\ t ',. y_ : : . . „ •,
1
N. M u n n, Psichology, London, ed. 4, Harper, 1961, p. 490.
jj.-M, G o 1 u, A. D i c u, Introducere in psihologie, Bucureşti, Editura
ştiinţifică, 1912." '
51
limbajului merge pe linii diferite şi independente una de alta .
Desigur, metoda utilizată de Vlgotski atunci este adoptată şi
de unii psihologi generativişti de astăzi, căutind să deducă, din
compararea stadiilor de dezvoltare a antropoidelor, prin com­
paraţie cu omul, anumite legităţi de dezvoltare a omului ; acest
mod de abordare ni se pare, în lumina datelor de neuropato-
logie şi anatomie comparată modernă, cel puţin neadecvată.
Una dintre dovezi este şi concluzia la care a ajuns Vîgotski şi
la care ajung toţi psihologii care procedează ca atare, pentru
că faptele fundamentale stabilite de VIgotski se bazează pe
constatarea că „antropoidele manifestă un intelect de tip
uman în anumite privinţe (rudimente de folosire n uneltelor)
şi un limbaj de tip uman — cu fotul In alte privinţe (fonetica
limbajului, funcţia emoţională şi rudimente ale funcţiei sociale
a limbajului) . Să facem apel la studiile contemporane asupra
2
maimuţelor şi a altor animale care dispun de „un limbaj", ca
cele ale lui Tinbergen , Köhler \ Lorenz K. », F. J. Buyjtendijk ,
3 6
M. B e n i u c etc. Să începem cu argumentul cel mai pertinent
7
în definiţia limbajului ca sistem de comunicare : funcţia socială
(situaţia semiotică). Cele mai spectaculoase rezultate pe care ne
putem baza explicaţiile sînt cele ale maimuţei Viki u soţilor
Hayes, care utiliza cîteva cuvinte : mamă, tată, cană ctc. Speci­
ficul limbajului uman rezidă în faptul că dispozitivele de care
ţine, sub solicitările exterioare sociale, produce semne şi orga­
nizează cîmpuri de combinaţii aproape infinite. Aceste rlmpuri
sînt saturate de semnificaţii, sensuri etc., de natură convenţio­
nală. Aspectul social al limbajului este definit de natura con­
venţională contextuală a semnului. Omul Învaţă un semnal din
necesitatea comunicării, dar nu cu un singur sens dat de condiţia
biologică, ci cu întreaga gamă de semnificaţii jfenernte de con-
1
P. V î g o t s k i, Op. cit., p. 83.
2
Ibidem.
3
N. T i n b e r g e n , Social behavior in Animal, Ed. Methan nud Co.
Ltd., 1956.
4
W. K ö h l e r , Psychologische Probleme, Berlin, Ed .Sprlnucr, 1932.
5
K. L o r e n z , Ubertiersches und menschliches Verholten, Ed. Piper,
1965.
6
F. J. J. B u y j t e n d i j k , L'homme et l'animai, Parli, Ed. G a l l i ­
mard, 1965.
7
M. B e n i u c , Psihologia animala, Bucureşti, Editura ştiinţifică,
1970.
52
l
venţia relaţiilor sociale şi logice. La maimuţă sunetele nu sînt
semnale, ci indicatori intraspecifici valabili, în primul rînd, pen­
t r u specia respectivă şi de neînţeles, ca sistem de comunicare,
pentru alte specii. Cuvintele lui Viki sînt în esenţă tot indicatori,
pentru că nu sînt utilizate decît în relaţiile biologice, de necesi­
tate, şi numai cu persoanele care le-a condiţionat învăţarea (prin
tot felul de mijloace artificiale). Maimuţa, prin structura creie­
rului său, poate „învăţa", „engrama" în memoria de scurtă
durată anumite comportamente, în special cele motorii. Ulti­
mele experienţe americane au dovedit că o maimuţă poate
învăţa dactilemele sistemului de comunicare ale surdo-muţilor
americani. De aici şi pînă la funcţia socială a limbajului, s-ar
părea că nu mai este mult. P e n t r u că tocmai funcţia semiotică
lipseşte organizării cerebrale şi psihologice a animalului. In
experienţele lui Kelley pe o maimuţă şi pe copilul său, crescuţi
împreună, s-a dovedit că în clipa în care a apărut limbajul, deo­
sebirea dintre om şi copilul-maimuţă a devenit netă şi ireducti­
bilă. Handicapul esenţial al maimuţei a fost dat de funcţia
comunicativă interindividuală a limbajului. Această funcţie este
rezultatul unor structuri interrelaţionate. Leroy-Gourhan
stabilea pe documente paleontologice şi de anatomie compa­
rată, că deosebirea intervenită în evoluţia comună a primatelor
şi a omului se plasează în structura cîmpurilor vizual-motorii.
Mai sînt, desigur, şi alte categorii de argumente. „Obstacolul —
spune R. Wiener —• care-1 împiedică pe cimpanzeu să înveţe să
vorbească este u n obstacol legat de n a t u r a semantică şi nu de
n a t u r a fonetică a limbii". „Cimpanzeul n u dispune, pur şi sim­
plu, de mecanismul care i-ar permite să transforme sunetele
auzite de el î n t r - u n punct de plecare pentru gruparea propriilor
sale idei sau să le convertească într-o modalitate complexă de
conduită" . Cu alte cuvinte, cimpanzeul ar putea vorbi, dacă
l
structurile de care se serveşte el i-ar permite o grupare a semni­
ficaţiilor în cuvînt. Problema n u se poate totuşi mărgini numai
la o singură parte a semioticii, adică la semantică. P e n t r u ca să
vorbească cimpanzeul are nevoie de o funcţie fundamentală care
să-i permită trăirea unei situaţii semiotice. Această funcţie este
funcţia semiogenetică producătoare de semne şi simboluri, orga­
nizatoarea situaţiei semiotice în care semnul se codifică şi se
1
R. W i e n e r , Cibernetica, Bucureşti, Editura politică, 1967.
53
integrează în cunoaştere, comunicînd-o. După părerea noastră,
existenţa acestei structuri generatoare de semne şi simboluri
este limbajul, care constituie mutaţia capitală, ce i-a determinat
destinul său de homo significans (Cassierrer).

2. Funcţia de sinteza operaţionala a limbajului

Definirea limbajului ca sistem aparţine lui I. P. Pavlov şi
constituie, fără îndoială, una din intuiţiile sale excepţionale.
Constituirea limbajului ca sistem al semnalelor s-a impus pe
baza unor constatări de citoarhitectonică nervoasă. „Dacă —
spunea Pavlov în prelegerea a treisprezecea — pe de o parte,
scoarţa emisferelor cerebrale poate fi interpretată drept un
mozaic alcătuit din nenumărate puncte izolate, cu un rol fizio­
logic definit într-un moment dat, noi avem, pe de altă parte,
în scoarţă, un sistem dinamic dintre cele mal complexe, care
tinde permanent să se integreze şi să prezinte o activitate in­
tegrat stereotipă. O acţiune locală nouă asupra acestui sistem
este resimţită mai mult sau mai puţin de tot sistemul" '.
Datorită structurii morfofuncţionale a scoarţei cerebrale, nici
în primul sistem, dar mai ales în cel de-al doilea sistem de
semnalizare, semnalele nu se produc izolat, prin răspuns de
tip univoc A-»R, ci prin integrare în sisteme. în figura fi, repro­
dusă după W. Penfield şi L. Roberts, se pot observa co zone
întinse de pe scoarţă au implicaţii directe sau Indirecte (prin
inducţie negativă) asupra funcţionalităţii limbajului.
In mod curent, se socoteşte drept „tulburare a limbajului"
numai aceea generată de mecanismele cerebrale sau do cele
periferice. Tratatele de neurologie, şi în special cele do logo-
pedie, utilizează acest sistem de referinţe In clasificarea tul­
burărilor de limbaj. Desigur, cercetările clinicii de neurochi­
rurgie au putut stabili, cu mai multă uşurinţă, unelo regiuni nerează şi garantează funcţia ideaţională a limbajului. Cîm-
din cortex care, în principal, deservesc procesul de producere purile corticale amintite produc vorbirea numai în cadrul unei
a limbajului. Penfield şi Roberts, prin metoda stimulării elec­ interacţiuni neuronale. Este adevărat că în cazul lipsei cîmpu-
trice „in vivo", întăresc descoperirile topografice ale ata/.ologi- rilor motorii (Broea), latura dominantă a afaziei este motorie,
lor de la Pierre Mărie şi pînă la ei, delimitlnd pe cortex două deci există o oarecare autonomie a structurilor morfofuncţio-*
categorii de cîmpuri : a) cîmpuri care produc şi coordonează nale (Luria). Acest fapt este valabil pentru aspectul general.
activitatea funcţiei motorii a limbajului; b) cîmpuri care ^e- Vom vedea că afazia motorie nu pune la adăpost intelectul
(Lehrmitte) şi mai ales unele procese ideaţionale de mai mare
fineţe. Imensa varietate a cîmpurilor care iau parte la limbaj,
I. P. P a v l o v , Prelegeri
1
despre activitatea, emisferelor cerebrale.
Bucureşti, Editura Academiei, 1951, p. 189.
în conexiunea sa cu gîndirea, a generat, printr-un proces nor-

55
54
mal de evoluţie (de salt), o organizare adecvată scopului : co­
municarea bipolară. Penfield porneşte de la premisa că „trebuie
să existe în emisfera dominantă un mecanism funcţional unic,
care pune în joc cele trei arii corticale ale limbajului şi că este
posibil ca un centru subcortical să-şi asume un rol foarte impor­
tant în acest mecanism" K Sub aspectul verbo-motor, limbajul
pare, aşa cum susţinea R. Jakobson, o activitate recentă a cor­
texului. Penetraţia în arheologia creierului ne dezvăluie că pro­
cesul de comunicare, de relaţii obiectuale este mult mai vechi, şi
că pe baza existenţei acestui tip de comunicare a fost posibilă o
evoluţie structurală şi funcţională ca aceea de astăzi. „Ariile
subcorticale ale substanţei cenuşii reuşesc, cu ajutorul fibrelor
lor de proiecţie, să coordoneze şi să utilizeze activităţile ariilor
corticale şi să integreze această activitate în activitatea generală
a creierului. Fascicolele de asociaţie transcorticală sint impor­
tante, fără îndoială, dar ele au cu siguranţă o importanţă mai
puţin esenţială decît integrarea subcorticală . Importanţa activi­2
tăţii de tip nespecific, în toate procesele de cunoaştere, a fost
demonstrată de foarte mulţi neurofiziologi, dar în mod remarca­
bil de Şcoala lui Moruzzi din Pisa sau de către laboratoarele din
Los Angeles (conduse de H. W. Magoun). Nu mai există îndoială
că o primă şi extrem de importantă staţie de integrare senzorială
este constituită de formaţia reticulată şi cea talamică. O parte din
cercetările consacrate legăturilor cortico-subcorticale ale limba­
jului (H. Jasper, W. Penfield, Smyth şi Stern, J. Klingher,
A. Kreindler, M. Botez, M. Steriade etc.) îndreptăţesc să se pre­
supună, aproape de o anumită certitudine, „că la om funcţiile
celor trei arii corticale ale limbajului sînt coordonate prin proiec­
ţiile fiecăreia dintre ele pe porţiunile talamice, şi că, datorită
acestor circuite de o oarecare manieră, limbajul se elaborează" .
Caracterul nespecific al activităţii regiunii subcorticale şi tala­
mice, în primul rînd, tonalizarea afectivă a impulsurilor plecate
din aceste regiuni, în al doilea rînd, ar putea Indica faptul că
înaintea emisiunii verbale, înaintea elaborării unui cod aceste
regiuni conectate cîmpurilor ideaţionale (simbolice sau genera­
toare de semnificaţii) ar fi servit ca funcţie esenţială unor sis­
teme extralingvistice de comunicare. Aceste funcţii, fireşte,
amplificate şi mult diferenţiate, prin complexitatea activităţii
corticale, nu sînt altceva decît funcţia semiogenetică. Oricum,
' W . P e n f i e l d , L. R o b e r t s , Op. cit., p. 220.
2
Idem, p. 221.
3
Idem, p. 223.
56
această funcţie esenţială elaborării limbajului articulat (care îl
precede) şi care cuprinde toate formele de relaţii inter indivi­
duale, nu este o consecinţă a dezvoltării unor cîmpuri corticale
strict delimitate. La nici o formă de afazie nu se pierde capaci­
tatea de relaţie prin sistemele extralingvistice (gesturi, atitudini,
simboluri e t c ) . Greşeala care ni se pare evidentă este că unii
neurologi vorbesc de abolirea funcţiei de simbolizare (Finkel-
berg). Este adevărat că bolnavul nu mai este capabil să mînuiască
simbolurile grafice sau verbale (semnele), dar comportamentul
lui în conţinutul vieţii sociale — mediu saturat de diverse tipuri
de simboluri — este menţinut. Funcţia care dirijează raporturile,
în cadrul „situaţiei semiotice, rămîne în aceste cazuri intactă".
Este evident că în numeroase cazuri afazicul este capabil de a
realiza o percepţie cu precizie. El ştie Ia ce serve-te un obiect ;
el îl recunoaşte. El poate să facă apel, deci, la rezerva sa de ex­
perienţă engramată. Poate însă să înregistreze experienţa nouă
a lucrurilor auzite şi văzute şi să le raporteze la totalitatea expe­
rienţei anterioare asemănătoare. Astfel, capacitatea sa de a r e ­
cepţiona pe alte canale decît cele ale sunetului şi ale formei
cunoscute este conservată" K Funcţia generală şi fundamentală
de a stabili relaţii de comunicare biunivocă, în cadrul cunoaşterii
şi practicii, este conservată aproape în toate cazurile de afazie,
chiar în cele în care formularea verbală este în totalitate impo­
sibilă. Experienţele lui Penfield (relatate în indexul de cazuri),
demonstrează u n fapt de o importanţă excepţională. Să luăm de
pildă cazul C. A. : în timp ce electrodul a fost aplicat în peri­
metrul 26, pe aria exterioară a limbajului, i s-a arătat un picior
uman. „Oh, eu ştiu ce este acesta. Este ce se pune în pantofi", a
3 spus bolnavul. După ce electrodul a fost retras, el a spus : „pi­
cior". Conceptul depinde de o altă structură morfofuncţională
care, la rîndul ei, se serveşte de mecanismele formulării verbale.
Mecanismele pot fi stopate, dar circulaţia informaţiei, care pă­
trunde prin alte forme de semne, are aceleaşi efecte, prin funcţia
semiotică, şi pune în valoare categoriile mintale, forma cea mai
evoluată a gîndirii. Penfield vorbeşte de u n „tezaur al memoriei
verbale", cînd indică mecanismul cortico-talamic al limbajului.
Ceea ce trebuie reţinut este faptul că lezarea cîmpurilor de pro­
ducere a vorbirii nu modifică şi u n mecanism de bază al limbaju­
lui, ca structura integratoare. Este conceptul o formă de sinteză
operaţională de care se serveşte în principal limbajul ? Să
1
W. P e n f i e 1 d, L. R o b e r t s, Op. cit, p. 242.
57
încercăm o succintă discuţie. Russell, Brain susţin ca : „Limbajul
este un mijloc de comunicare în care simbolurile slnt utilizate
pentru transpunerea ideilor, trezirea sentimentelor sau provo­
carea acţiunilor. In limbajul vorbit, aceste simboluri slnt sunete,
în limbajul scris acestea sînt forme vizuale. Impresiile tuctile
joacă rolul de semnale vizuale la orbi, iar gesturile Înlocuiesc
limbajul vorbit la surdo-muţi" Brain se apropie foarte mult
deşi porneşte de la datele neurologiei, de definiţiile lingviştilor.
Sublinierea caracterului de comunicativitate a limbajului, ca
element definitoriu, a permis ciberneticienilor aplicaţii extrem
de interesante. Comunicarea, la Brain, echivalează cu actul trans­
misiei, aşa cum rezolvă problema şi S. A. Miller . Limbajul 2
execută numai un act de „cărăuşie" a ideilor. Ideile, sentimentele,
noţiunile sînt entităţi în afara limbajului ? Confuzia Intre me­
canismul verbalizării şi limbaj a fost mult dăunătoare psihologiei
în general. Atît behavioriştii cit şi curentele „neobehavioriste"
(Chomski etc.) sînt bazate pe aceste descrieri. Cum am mal arătat,
pentru noi ideea (conceptul) este un rezultat al unei acţiuni co­
mune în sistem deschis al intelectului şl al catalizatorului său,
limbajul. Comunicarea este un act de exprimare a unei elabo­
rări anterioare. Două distincţii se impun. In primul rlnd, poziţia
faţă de ceea ce Jackson înţelege prin „verbalizare" : verbaliza­
:)
rea reprezintă un proces dublu: prima sa faţă este constituită din
percepţie, faţa a doua, din înţelegerea limbajului ş i din faptul
de a vorbi. Cu alte cuvinte, limbajul este a doua formă a unei
funcţii mult mai complexe, verbalizarea. Pentru noi, limbajul
constituie un sistem deschis al gîndirii, iar verbalizarea este acti­
vitatea de a utiliza un cod, în cadrul circulaţiei energiei informa­
ţionale în sistemul psihic general. Limbajul, ca esenţă şi funcţio­
nalitate, nu se epuizează în codificare şi transmitere. Kl mai
posedă, după cum afirmă şi Brain, şi alte valenţe de comunicare,
în al doilea rînd el reprezintă legătura între simbolul ş i conţinu­
tul informaţiei lingvistice. Oricît ar fi de diferenţiat semnul (în
limbajul Brain = simbol), el reprezintă un rezultat al unei func­
ţionalităţi în structură. Dacă simbolurile reprezintă conţinuturi
de idei şi stări, aceasta înseamnă că trebuie să existe o structură
unică şi pentru producerea stărilor şi pentru elaborarea ideilor.
Brain face observaţia foarte judicioasă că la orbi, printr-un pro-
apud W. P e n f i e 1 d, Op. cit., p. 208.
1
S. A. M i 11 e r, Langage et Communication,
2
Paris, P.U.F., 1950.
J a c k s o n , Selected Writings, ed. by J a m e s Taylor and Stoughton,
3
London, 1931, vol. 2, p. 121 — 212.
58
ces de transfer, impresiile tactile joacă rolul de simbol, iar la
surzi acest rol îl au gesturile. Nu constituie acest fapt — dealtfel
prea evidenţiat pentru ca să-1 mai pună cineva la îndoială —
o dovadă că omul (homo significans) are un echipament special
p e n t r u producerea comunicării prin simboluri de o mai mare
varietate decît cele lingvistice — una dintre modalităţile cele
mai definite ? In figura anterioară, am indicat cîmpurile a căror
lezare produce tulburări ale scrisului de la agrafie pînă la for­
mele frustre de disgrafie. Scrierea (nivelul grafic), ca şi vorbirea
sînt activităţi învăţate. Ele au o funcţie comună, care permite
producerea lor, deşi cîmpurile sînt diferite : la simbolul verbal
X corespunde simbolul grafic Y şi la amîndouă, u n singur conţi­
nut, S. Conţinutul S n u este produsul procesului de verbalizare
şi nici de scriere. Aceste procese devin forme de execuţie a con­
ţinutului elaborat pe baza funcţiei semiotice. Această funcţie
poate să se servească, prin caracterul său integrator, de orice for­
mă de exprimare. „Este interzis!", conţinutul exprimat prin
semne de ordin lingvistic, poate fi exprimat, exteriorizat, comuni­
cat prin alte multe tipuri de semne, începînd de la un simplu act
motor şi pînă la semnul cromatic. Există o diversitate foarte
m a r e de manifestări ale funcţiei semiotice (aşa cum afirmă
J . Piaget), dar toate utilizează o modalitate comună. „Limbajul —
spune H. Hecaen — activitate specific umană, instrument de
comunicare şi elaborare a gîndirii este dobîndit de către subiect,
pornind de la sistemul arbitrar de semne, pe care îl reprezintă
limba Definiţia autorului citat aduce u n element de mare
importanţă : limbajul este un instrument nu numai de comuni­
care, ci şi de elaborare a gîndirii. Cu aproximativ 40 de ani
înainte, H. Delacroix conchidea, dintr-o altă perspectivă, că
„Gîndirea produce limbajul, dezvoltîndu-se prin limbaj" . Cău- 2
tînd nucleul de mare intimitate al procesului dinamic gîndire-
limbaj, autori ca J. Piaget şi B. Inhelder notează că elaborarea
u n u i concept este rezultatul unor operaţii de sortare, clasificare,
grupare. In esenţă, deci, conceptul — nucleu saturat de semnifi­
caţie al cuvîntului — este o operaţie a intelectului şi, fiind o
funcţie în cadrul unei structuri, modifică în permanenţă struc­
tura, adică intelectul, gîndirea. Tatiana Slama-Cazacu constată
că atacarea problemei relaţiei dintre gîndire şi limbaj s-a produs
la psihologi prin abordarea procesului de formare a conceptelor
— fapt extrem de elocvent pentru natura relaţiei dintre gîndire
1
H: H é c a e n , R. A n g e l e r g u e s , Op. cit., p. 5.
jf 2
H. D e 1 a c r o i x, Le langage et la pensée, Paris, P.U.F., 1930, p. 297.
59
 şi limbaj. Autoarea citată este de părere că : „această problema
(geneza şi dezvoltarea unor noţiuni de gen — n.n.) implică în
mod necesar relaţiile dintre gîndire şi limbaj, prin insuşi specifi­
cul acestor noţiuni, care reprezintă un înalt grad de generali/are,
dar şi de abstractizare, o capacitate de sinteză, dar şi de analiză,
care să poată realiza clasificările noţionale superioare, după cum
s-a sesizat şi extras esenţialul din obiecte şi din fenomene" în 1
formarea noţiunilor, indiferent dacă sînt „gen" sau „specie",
după datele psihologiei contemporane, se utilizează toate proce­
sele cognitive şi operaţiile intelectuale, deci întregul sistem de
gîndire pe care limbajul îl ordonează şi-l exprimă. Am selecţio­
na — nu fără intenţie — o viziune a unui neurolog, H. Hecnen. şi
a unui psiholingvist de circulaţie mondială pentru a arăta că
2
atît confuzia clinică între limbaj, ca fenomen amplu, şi mecanis­
mele sale de producere, cît şi cea a abstractizării funcţiei de
comunicare interindividuală au condus la o dihotomie gîndire —
limbaj. P e noi ne preocupă acele procese care dirijează funcţia
de osmoză intimă a lor şi nu aspectele care le diferenţiază.
Această osmoză are loc în cadrul reflectării, la interconexiunea
dintre semnificant şi semnificat. Pentru clarificarea acestei pro­
bleme, vom face din nou apel la rezultatele cercetărilor noastre.
Două sînt situaţiile care ne-ar putea verifica ipotezele şi susţine
concluziile : a) cînd lipsesc elementele lingvistice ale semnifi-
cantului — deci codul verbal — ş i b) cind există o diminuare a
funcţiei intelectuale. Procesele intelectuale şi operaţiile glnclirii
încep să fie organizate de la nivelul structurii perceptuale. Orice
funcţie are un suport structural-dinamic care, făclnd parte
dintr-un ciclu, este supus proceselor de maturaţi* : ..Mersul,
prehensiunea, cuvîntul, posibilitatea de a mlnul un creion sau
un triciclu apar la momente relativ precise. Dealtfel, pentru
toate faptele asemănătoare, nivelul dezvoltării neurologice şi
musculare impune aceleaşi limitări copiilor de aceeaşi virstă
sau le deschide, în acelaşi moment, perspectivele unor activităţi
noi" . Problemei atît de mult discutate a relaţiei dintre matu-
3
raţie şi învăţare, aşa cum a fost rezolvată de autori ca G. Thomp­
son sau A. G e s e l l , i s-au adus corective noi de către cercetă-
4 5
1
T. S l a m a - C a z a c u , Op. cit., p. 322.
2
Idem.
3
W. T r e m e r , Manuel de psyhiatrie infantile general*, Paris, PL'
1949. p. 37.
4
G. T h o m p s o n , Child Psyhology, London, Ed. Harper, 1952.
5
A. G e s e l l and F. I l g . , The child from five to ten. L o n d o n - N e w
York, Ed. Harper, 1946.
60
rile neurologice, care stabilesc că fiecare proces străbătut de
energia informaţională dispune de sisteme de filtrare, de sin­
teză şi codare proprii. Maturaţia nu priveşte o funcţie în sine, ci
o unitate morfofuncţională. Aceste unităţi îşi supun structurile
date unui antrenament funcţional, rezultat şi prin „biciuirea"
informaţională provenită de la impactul cu realitatea, dar şi de
la energia dezvoltată de celelalte structuri, adică prin efectul
de poziţie. „Raportul dintre structura şi funcţia unui sistem
oarecare nu rămîne constant, neschimbat în diferite situaţii. Din
contră, acest raport depinde de relaţiile ce se stabilesc între
sistemul dat şi alte sisteme" . Intre structura perceptivă şi sis­
l
temul gîndirii, funcţia care vehiculează informaţii este cea
semiogenetică, care se serveşte de calitatea instrumentală a lim­
bajului. Ea are un rol de mediaţie. Deci elaborarea relaţiei siste­
matice dintre intelect şi logos are ca primă deschidere problema
rolului mediator al limbajului în organizarea şi maturizarea
structurii morfofuncţionale perceptive. H. Hecaen susţine, după
trecerea în revistă şi interpretarea celor mai importante teorii
ale afaziei şi ale fundamentării ei clinice, că „noţiunea de media­
ţie verbală este un reflex al unei indiscutabile relaţii genetice şi
clinice. Semnele limbajului joacă un rol capital în producerea
aparatului intelectual. Dar semnele verbale nu pătrund în mod
diferit şi uniform în toate aparatele" . Concluzia aceasta este
2
generată de confruntarea a două poziţii. Prima este reprezentată
de K.Goldstein, A. Luria, şi S. Vîgotski, care acordă semnului
lingvistic u n rol fundamental în organizarea şi funcţionarea cu­
noaşterii. „A vorbi despre principiul mediaţiei verbale înseamnă
a admite că semnele limbii, în afară de rolul pe care-1 au în
comunicarea mesajelor între indivizi, joacă, în conjunctura altor
simboluri şi într-o strînsă legătură cu ele, un rol esenţial în edi­
ficarea structurilor funcţionale cerebrale care, cu toate că par
oarecum distincte de structurile utilizate în comunicarea ver­
bală şi susceptibile de a fi dezorganizate independent de ele, n u
sînt de conceput decît prin integrarea proceselor verbale pro-
priu-zise" . Definitorie pentru acest mod de a aborda problema
3
mediaţiei este formularea verbală, în conjunctura altor sim­
boluri. A doua poziţie este aceea elaborată de H. Jackson. El
încadrează explicaţia fenomenului de limbaj şi gîndire în rapor-
1
N. B o t n a r i u c , Principii de biologie generală, Bucureşti, Editura
A c a d e m i e i R.S.R.. 1967.
2
H. H e c a e n et R. A n g e l e r g u e s , Op. cit, p. 173.
3
Idem, p. 171.
61
tul de comunicare a subiectului cu lumea exterioara, oxplieind
această relaţie pe baza celor două axe funcţionale : axa audio-
stimulatorie, care constituie infrastructura limbajului si axa
retino-oculară — infrastructura procesului de informare a „pro­
poziţiilor perceptive" şi „obiectuale". Aceste două funcţii sint
în interferenţă operatorie, interferenţă realizată de către limbaj.
Jackson nu reduce procesul de mediaţie la semnul verbal, «í îl
consideră ca un act al limbajului. Dacă funcţia de mediaţie ar fi
condiţionată numai de formula verbală, atunci ar trebui ca lipsa
codului verbal să producă o stagnare a evoluţiei Intelectuale.
Rezultatele unor experimente concretizate In indicile de reflec­
tare la nivelul structurii perceptive sau In gradul de organizare,
la nivelul structurii operaţionale, demonstrează că adevărata
funcţie de mediaţie aparţine limbajului, ca sistem, şi nu struc­
turii verbale . Compararea acestor indicatori cu cel obţinuţi de
1
oligofreni permite afirmaţia că nucleul simbolic ş i semantic al
relaţiilor interumane este determinant pentru limbaj şi pentru
funcţia sa mediatoare bipolară, în ierarhia structurilor şi func­
ţiilor interioare şi în contextul sistemului do comunicare inter-
individuală. Limba constituie un sistem de semne convenţlono4e
pe care copilul le învaţă. Ele nu se integrează In limbaj decît
dacă acesta dispune de funcţia comună a întregului ansamblu
sistemic al gîndirii : funcţia semiogenetlcâ. Conferirea funcţiei
de simbolizare a semnului lingvistic este opera intelectului.
Semnele limbii se pot învăţa şi de către maşini şi de către oligo­
freni. Ele rămîn însă ca nişte „etichete verbale" , puse pe diver­i
sitatea de aspecte ale realităţii. A media înseamnă, In ultimă
instanţă, a determina u n proces de prelucrare a energiei informa­
ţionale la niveluri diferite, în forme diferite, de la senzaţii la
operaţii logico-matematice. Funcţia semiogenetică este cea caro
are această virtute creatoare de forme şi ipostaze, generatoare
de energie mentală. Cuvîntul poate avea valoare de engramă,
nu de principiu organizator şi vehiculant de mesaje simbolice
între structurile limbajului. Rolul mediator al cuvlntului, In sen­
sul efectului de progres al- organizării activităţii mentale —
negentrbpia (Gh. Zupan), nu poate exista declt prin integrarea
1
C o n s t . P ă u n e s c u , Structurile morfo-funcţionale ti dezvoltarea
limbajului, în : „Probleme de defectoloaie", vol. IX, E.D.P., 1973.
2
P. 0 1 e r o n , Sur les effets assimilateurs et différentiateurs
étiquettes verbales, în : „ J o u r n a l de psychologie normale et pathologique",
tom. 64, nr. 4, 1967, p. 431-450.
62
acestuia în sistemul limbajului, care este adevăratul mediator
între realitate şi gîndire şi între gîndire şi realitate. Relaţia pe
care mai toţi autorii — cu excepţia lui J. Piaget — o stabilesc
între inteligenţă sau gîndire şi limbaj plecînd de la ipoteza unor
procese distincte, chiar dacă le concep într-o unitate, produce
în permanenţă u n cerc vicios pentru stabilirea raporturilor
reale între aceste două sisteme. Degradarea ansamblului func­
ţional al gîndirii, aşa cum se întîmplă în oligofrenie, produce
efecte asemănătoare în toate sistemele, şi în primul rînd al lim­
bajului j de care se serveşte în procesul integrativ al mesajelor.
La nivelul sistemic reprezentat de limbaj, dezorganizarea afec­
tează tocmai principiul comun, adică funcţia sa semiotică. In
cazul copiilor cu audiomutitate, procesul integrării rămîne
intact. Mesajele (indiferent de canale), cu încărcătura lor seman­
tică, sînt integrate. „Latura sonoră nu poate fi organizată, coor­
donată şi sincronizată în sistemul verbal, dar ea rămîne un m e ­
sager al conţinutului" . Se pare că — conchide J. Fr. Richard —
l
„cunoaşterea cuvîntului nu este deajuns p e n t r u a asigura
rolul său m e d i a t o r " . Aşadar, mediaţia n u , e s t e numai verbală,
2
ci constituie şi o acţiune bipolară a limbajului. După cum rezultă
din experienţele noastre, structurile simbolizante şi semnificante
sînt supuse efectului de maturizare contextuală. Acest fapt nu
poate fi eficient fără funcţia semiogenetică. Existenţa ei gene­
rează simbolurile şi semnificaţiile care, la rîndul lor, mediază
prin limbaj şi dezvoltă, astfel, complexul structurilor. Rezulta­
tele probei de clasare-ordonare au stabilit inoperativitatea
cuvîntului neintegrat semiologic . Din contră, limbajul ca sis­
3
tem, dacă prezintă funcţia integratoare, poate opera în planul
conceptelor, în absenţa vorbirii, tocmai pentru că „limbajul r e ­
prezintă o sistematizare a procesului fundamental al simbolis­
mului", cum susţine H. P i é r ó n . 4
.
Limbajul interior şi • rolul său reglator al comportamentului
rezolutiv. Procesul multipolar al mediaţiei limbajului nu este
posibil fără existenţa unui limbaj interior, formă esenţială de
mediaţie. Noţiunea ştiinţifică de limbaj interior aparţine afazio-
1
J. F r . R i c h a r d, Le rôle, médiateur ,4u langage, în : ..Bulletin de
psychologie", nr. 247, X I X , 1966, p . 560.
2
Idem.
3
C o n s t . P ă u n e s c u, Comunicarea verbală la copiii cu surdimuti-
des tatë, în r „Cercetări asupra comunicării" (red. T. Slama-Cazacu), B u c u ­
reşti, Edit. A c a d e m i e i R.S.R., 1974.
4
H. P i é r o w, Psychologie experimentale, Paris, A: Colin, 1952, p. 152.
63
logilor. Primele distincţii între limbajul interior şi limbajul
exterior — (vorbire) au fost operate de Oubertin şi Broca, care
considerau aceste categorii un fel de memorie a cuvintelor, pusă
în valoare prin aspectul general al gîndirii. Dejerine a formulat,
cu mai multă pregnanţă, conţinutul noţiunii : „Limbajul interior
este pentru Dejerine capacitatea de a asocia între ele, într-o
realizare verbală care precede expresia, diferitele imagini ce
converg în elaborarea «noţiunii de cuvint», elaborare care uti­
lizează integritatea a trei centre de imagini : auditive, vizuale
şi motorii. Este vorba despre o realizare în circuit Închis, prelu­
diul comunicării, dar distinctă de ea" '. Alături de şcoala lui
P. Mărie, Dejerine încheie frontul asociaţionismului. K. Goldstein
a acordat o importanţă deosebită problemei limbajului interior,
prin dezorganizarea căruia se produce, după el, „afazia cen­
trală". In concepţia lui K. Goldstein, limbajul interior se consti­
tuie înaintea apariţiei şi manifestării limbajului exterior,
determinat de ambianţa socio-verbală în care se dezvoltă copi­
lul. El este în strînsă legătură cu instrumentalitatea, dar pe mă­
sură ce adaptarea la mediu este eficientă, el se degajă şi capătă
autonomie. Limbajul interior este, pe de o parte, in legătură cu
procesele mintale nonverbale, iar pe de altă parte, cu instru­
mentalitatea externă. Apartenenţa la prima categorie de pro­
cese generează posibilitatea de alegere a cuvintelor adoptate,
formularea lor gramaticală şi stilistică; de la a doua categorie
de procese decurge comunicarea. K. Goldstein observă că „rigi­
ditatea exprimării" — comunicării — reprezintă o sărăcie a
limbajului interior. Se impune inserarea cîtorva observaţii. Aşa
cum este interpretat de autorul citat, limbajul interior realizează
„situaţia semiotică" (Schaff). In al doilea rînd, în ontogeneză
limbajul interior anticipează limbajul exterior (se racordează,
deci, la psihologia genetică). Toate formele funcţiei semiotice
(J. Piaget) generează, în esenţă, limbajul interior. înainte de a
deveni o formulă de comunicare între două conştiinţe, este
nevoia de un conţinut ideativ care să fie elaborat şi care pre­
cede în timp expresia verbală. Expresia verbală este una dintre
formele posibile (dar nu singura) de manifestare a limbajului
interior. Ceea ce o serie de psihologi numesc limbaj interior,
adică, interiorizarea limbajului exterior, trebuie înţeles altfel.
Interiorizarea limbajului extern nu este posibilă, aşa cum se
întîmplă la oligofreni, dacă nu există formele limbajului inte-
1
H. H é c a e n et R. A n g e l e r g u e s , Op. cit., p. 170.
64
rior ca funcţie mentală generală. înţelegerea limbajului exterior,
al celorlalţi, se datoreşte faptului că interlocutorul posedă, deci,
un limbaj interior. In sfîrşit, limbajul interior, aşa cum reiese şi
din experienţele noastre, se bazează pe forme simbolice şi pe
semnificaţie, dar şi pe entităţi specifice, ca imaginile mintale
(J. Piaget) sau imaginile conceptuale (C. Păunescu). Constată­
rile noastre au plecat de la aportul pe care limbajul interior îl
are în operaţiile mintale şi în exprimarea acestora în comporta­
mentul rezolutiv. Probele de rezolvare a unor situaţii în care
era nevoie de un dialog interior, deci de folosirea unor forme de
limbaj interior, au pus în evidenţă existenţa acestuia şi a acţiu­
nilor sale de coordonare şi reglare a c o m p o r t a m e n t u l u i . Exis­
1
tenţa unui comportament reflexiv n u este posibilă fără existenţa
unui limbaj interior „In cursul reflexiei, în fiecare clipă, gîndi-
rea revine asupra sa însăşi pentru a se lansa în noi direcţii;
acesta es/e un tatonament dirijat care implică totdeauna posi­
bilitatea întoarcerii la u n punct mort. Să ne închipuim că u n
spirit mai puţin evoluat (în cazul nostru oligofrenul—n.n.) nu ştie
să se întoarcă înapoi sau ştie mai puţin ca noi. După expresia
lui J. Piaget, viziunea lucrurilor va consta dintr-o acumulare
discontinuă de elemente, cu valoare inegală. O asemenea viziune
va antrena, pe planul gîndirii, o incapacitate de deducţie, iar pe
planul acţiunii o perseverare a conduitelor senzorio-motorii" . 2
Compararea modului în care este dirijat comportamentul rezo­
lutiv de către limbaj, în general, şi de către limbajul interior,
în special, la copii cu audiomutitate, ne relevă una dintre p r o -
blemele-cheie ale discuţiei. «Copiii cu debilitate mintală posedă
u n limbaj expresiv relativ dezvoltat. Operativitatea sa este
însă aproape nulă. In cadrul comportamentului rezolutiv, el n u
acţionează după tipul comportamental reflexiv,'"ci prin t a t o -
namente de nivelul structurilor senzorio-motorii. Acest fenomen
se datoreşte absenţei procesului de formare a limbajului i n t e ­
rior, care nu este un limbaj interiorizat. La copilul cu audiomu­
titate, limbajul interior s-a dezvoltat structural în contextul
gîndirii, pentru că nucleul semantic al cuvîntului există datorită
funcţiei semiotice. Aplicarea metodei „clasificării" ne-a dezvă­
luit unele aspecte ale mecanismelor formării noţiunilor, ale
1
C o n s t . P ă u n e s c u şi c o l a b . , Nedezvoltarea vorbirii copilului,
Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, 1973.
2
A. R e y, L'intelligence pratique de l'enfant, Paris, Ed. Alean, 1935,
p. 1S9.
5 _ Introducere în logopedie
65
conceptului şi ale gradului de operativitate a acestuia în contex­
tul gîndirii. Existenţa, la copiii cu audiomutitate, a unei gîndiri
bazate pe folosirea noţiunilor confirmă existenţa plenipotenţiară
a limbajului interior, tot aşa cum rezultatele obţinute de către
copiii cu oligofrenie confirmă teza unei funcţiuni unice a gîn­
dirii şi limbajului, sub toate formele sale. Nu trebuie, repetăm,
să se înţeleagă că noi ne situăm pe poziţia egalizării, pînă la
dizolvare, a limbajului în gîndire. „Limbajul articulat — spune
J. Piaget — social transmis prin educaţie, nu pare astfel necesar
în formarea structurilor operatorii, dar el joacă un rol adjuvant
indisolubil; el constituie, se pare, condiţia necesară, cu toate că
nu suficientă, de finalizare a acestor structuri sub forrnn lor
generalizată".
Conştiinţă şi limbaj. H. Pieron afirma că limbajul uman con­
stituie „o mutaţie mintală". In filogeneză, In dezvoltaren istorică
şi socială a omului, limbajul articulat a contribuit la obţinerea
unor asemenea mutaţii. Datorită lui, omul actual se naşte si se
dezvoltă într-o lume de valori ce sînt concretizate în simboluri
şi în situaţii saturate de semnificaţii. Dispunînd de un mecanism
central, care să reacţioneze captînd şi prelucrlnd semnalele şi
simbolurile, aşa cum am văzut la copilul cu sindromul nerlez-
voltării vorbirii, ale altor sisteme de simboluri dceît cele verbale,
gîndirea se dezvoltă din necesităţile adaptării şi integrării :
„Fiinţele u m a n e nu acceptă pasiv simbolurile în toate cazurile,
ci interacţionează cu ele, după posibilităţile structurilor lor inte­
lectuale. Această interacţiune este pentru persoană un proces
activ, înţelegerea unui mesaj simbolic fiind produsul unei acti­
vităţi intelectuale subiacente" . Pentru acest eveniment capital
i
de echilibru al persoanei, limbajul, înţeles ca sistem deschis,
devine indispensabil, chiar dacă nu se serveşte de una din struc­
turile sale sonore. Minunata arhitectură a intelectului şi psihi­
cului uman, în ansamblu, este echilibrată prin funcţia de inte­
grare bipolară a limbajului. Ultima instanţă, căreia limbajul îi
furnizează alt tip de informaţie, este conştiinţa, înţeleasă ca
formă superioară a reflectării. P a r a m e t r u l esenţial al definirii
faptului de conştiinţă este relaţia cu realitatea materială şi spi­
rituală. Conştiinţa nu poate fi înţeleasă ca operaţie de sinteză de
ordinul al IlI-lea, dacă n u se face referire la „situaţia semiotică",
împrejurare în care relaţia, prin conştiinţă, are loc. S. L. Rubin-
1
H. G. F u ' r t h , Langage et pensée opératoire, în : ..Bulletin de psy­
chologie", nr. 247, X I X , 1966, p. 670.
66
stein afirmă că „fără limbă nu există conştiinţă. Limba consti­
tuie forma socială a conştiinţei omului ca individ social". Dar
dîndu-şi seama că absolutizează relaţia prin limbă a psihicului
cu realitatea, afirmă imediat : „Totuşi este nejust, simplist să se
identifice conştiinţa cu limba, să fie redusă conştiinţa la func­
ţionarea vorbirii" *. Limba constituie un sistem de semne şi îşi
capătă valoarea gnoseologică numai în cadrul sistemului de r e ­
ferinţe semiotice, la care s-a ajuns printr-o convenţie de toţi cei
care au contribuit la formarea sistemului. înainte de învăţarea
limbii, copilul este conştient, adică stabileşte raporturi ale sis­
temului său de reflectare (ale lui însuşi) cu lumea, chiar dacă a-
ceste relaţii sînt simpliste. El ştie — elementul gnosic fiind defi­
nitoriu pentru conştiinţă — că există într-un context determinat
şi determinant.V^înd îşi dă seama (cunoaşte) că face parte din-
tr-un cîmp de forţe, cîmpul a devenit o realitate care se opune cu­
noaşterii şi, cunoseînd-o, se determină faptul de conştiinţă. Surdo­
mutul se bucură, ca şi afazicul, de statutul conştientizării, deşi
nici unul nici altul nu folosesc limba. Nu există îndoială că infor­
maţia, datorită codului verbal, furnizează date de mare fineţe
pentru conştiinţă, şi-i serveşte drept catalizator. Limba, cu toate
comorile ei semantice, nu poate constitui forma de relaţie între
psihic şi lume care să ducă la conştientizare, dacă însăşi conşti­
inţa nu ar fi alimentată de funcţia fundamentală de sinteză şi
integrare, funcţia semiogenetică. Această funcţie transformă
limba în element informaţional pentru psihic şi îi imprimă
caracterul de cunoaştere. Eroarea pe care, chiar u n m a r e psiholog
ca S. L. Rubinstein, o lasă să se strecoare este că se exclude
limbajul ca funcţie fundamentală a reflectării conştiente şi se
introduc elementele cu care acesta operează. Parafrazînd afirma­
ţia lui S. L. Rubinstein, putem afirma că fără limbaj — înţeles
ca un sistem complex cu funcţii multiple — conştiinţa nu este
posibilă, în ipostaza ei de relaţie cognitivă, afectivă şi pragmatică.
Pentru conştientizare nu este suficientă analiza senzorială, ci o
formă de sinteză care să cristalizeze toate informaţiile de la toate
etapele şi funcţiile psihismului, sub forma unui „eu", în raport
cu „şinele" şi cu „alţii". Conştiinţa nu este dată numai de rapor­
tul subiect-obiect, în situaţie de cunoaştere. Integrarea relaţiei
subiect-obiect, într-o structură emergentă subiectului, duce la
conştiinţă. Conştiinţa nu dispune de categorii logice care să-i
1
S. L. R u b i n s t e i n , Existenţă şi conştiinţă, Bucureşti, Editura
ştiinţifică, 1960, p. 324.
5'
67
determine conţinutul cu raporturi de valoare. Conştiinţa nu sor­
tează, n u clasifică, nu operează cu programele categoriilor min­
tale, ci sancţionează valoric, raportul „totul cu totul". Gîndirea
poate stabili o categorie a infinitului, de care conştiinţa iu
cunoştinţă printr-o atitudine de respingere sau de acceptare a
unor relaţii posibile. P e n t r u ea există sau nu există categoria
logică, dar există universul ca tot. P e n t r u cunoaştere, universul
este ceea ce cunosc (indiferent de felul cum se rezolvă această
cunoaştere). In structurarea conştiinţei, verbalizarea acţionează
prin intermediul gîndirii, care combină, filtrează şi codează in­
formaţia verbală. Cuvîntul are valoare pragmatică (deci semio­
tică) pentru conştiinţă. Dar el constituie numai o formă de s u s ­
ţinere a activităţii conştiente. Simbolul, semnificaţia, sensul,
formele de organizare a semnificaţiilor în realitate sînt toi atit
de importante surse pentru conştiinţă. Faptul de conştiinţa n u
are nevoie — pentru ca el să devină operaţional — de verbali­
zare. Verbalizarea nu-1 precede, ci-1 explică. Atitudinea, orien­
tarea conştientă este o operaţie foarte rapidă — de cele mai
multe ori — şi care utilizează funcţiile cu o forţă mai mure de
generalizare, cum sînt simbolurile şi semnificaţiile în clmpurile
convergente ale valorii. Limbajul, prin structura sa, constituie
un sistem de activare a conştiinţei, de la informaţia senzorială la
operaţiile ultralogice. In măsura în care funcţia semiogenetică
este săracă — aşa cum se întîmplă la oligofreni — şi conştiinţa
cunoaşte o altă modalitate structurală şi funcţională. Din cauza
deficienţei mintale, distilarea semnelor şi integrarea lor într-o
sinteză supraordonată gîndirii nu se mai petrece decît la un
nivel de joasă organizare. Oligofrenii au conştiinţă, dar calitativ
diferită de a normalului. Ea nu mai constituie forma superioară
a reflectării, ci o formă intermediară sau larvară. Conştiinţa
sancţionează prin transformarea cunoaşterii în semnificaţii rela­
ţionale. Ea se serveşte de limbaj, a cărui funcţie semiotică este
implicată de stabilirea cîmpurilor de semnificaţie. La rîndul său,
limbajul n u poate acţiona fără integrarea semnificaţiilor. La
nivelul conştiinţei, limbajul, ca funcţie a sistemului de comuni­
care, îşi relevă o altă formă esenţială a sa : reglarea şi echilibra­
rea. Am denumit-o funcţia de homeostazie existenţială. Numai
din unghiul conştiinţei, relaţia dintre logos şi intelect îşi capătă
adevărata sa perspectivă şi rezolvare. Dar, o atare problemă
depăşeşte limitele lucrării.
68
PARTEA A Structura şi dinamica
O
*-^-a actului fono-articulator
A. Anatomie
Organele care participă la fonaţie sînt integrate în aparatul
fonorespirator, cu structură anatomică complexă, pe care noi o
vom schematiza în măsura utilităţii prezentei lucrări, redînd n u ­
mai datele strict necesare înţelegerii mecanismului funcţiei fona-
torii corelate cu cea respiratorie. Căile respiratorii superioare :
nasul, constituit din două cavităţi paralele, fosele nazale, separate
prin septul nazal, comunică cu exteriorul prin narine şi cu epi-
faringele prin orificiile coanale. In vecinătatea foselor nazale şi
în strînsă legătură anatomică şi funcţională cu ele se află sinu­
surile paranazale anexe: maxilare, etmoidale anterioare şi poste­
rioare, frontale şi sfenoidal. Patologia acestora este strîns legată
de cea a foselor nazale reacţionînd solidar la procesele inflama­
torii, alergice etc. In modificările de permeabilitate a foselor
nazale găsim deseori explicaţiile rinofoniilor (închise, deschise,
mixte). De asemenea, patologia foselor nazale poate influenţa
direct permeabilitatea trompei lui Eustache (al cărui orificiu
faringian se află situat în vecinătatea cozii cornetului interior)
şi în acest mod poate determina hipoacuzii temporare sau defini­
tive, uneori greu de influenţat terapeutic. Cavitatea bucală este
1
alcătuită din arcadele dentare, regiunea palatinală şi limbă ; este
limitată anterior de buze şi posterior de „istmul" faringian prin
care se stabileşte legătura cu buco-faringele. Vom discuta pe
Vezi fig. 7.
69
scurt elementele anatomice care au importanţă in fonaţie, înce-
pînd cu buzele, care sînt alcătuite dintr-un strat interior —
mucoasa —, un strat muscular (orbicular al buzelor), ţesut gra­
sos şi piele. Integritatea acestora — anatomică şi funcţională —
are o mare importanţă în actul fonator.
Limba este formată din numeroşi muşchi, cu funcţiuni com­
plexe, care permit o mare diversitate de mişcări, in toate sensu­
rile, de o importanţă majoră în funcţiile masticaţiei, dcglutiţiei
şi, îndeosebi, articulaţiei fonetice.
Regiunea palatinală (palatul dur, fix, şi palatul moale s a u
vălul palatului, mobil) constituie peretele superior al cavităţii
bucale şi planşeul foselor nazale în acelaşi timp, despărţind în
acest fel două cavităţi cu o importanţă deosebită In actul fonaţiei.
Starea anatomo-histologică şi funcţională a regiunii palatinale
are o importanţă deosebită în emisiunea vocală şi In mişcarea
palatului moale — care prin ridicarea sa In anumite momente
separă naso-faringele de buco-faringe; este indispensabilă pentru
emiterea unor anumite foneme. Parezele sau paraliziile acestuia tuia, în sinergie cu peristafilinii
explică (de asemenea) frecvente rinofonii deschise ca şi soluţiile interni şi externi, care îi asigură
de continuitate din palatul osos. tensiunea necesară. In acelaşi
Arcadele dentare despart (în condiţiile gurii închise) vestibu­
timp, constrictorul superior asi­
lul bucal de cavitatea bucală propriu-zisă. Primul este delimitat
anterior de mucoasa regiunii labiale şi posterior de mucoasa gură o „înaintare" a peretelui
gingivală şi coroanele dentare. posterior al faringelui, care tinde
Cavitatea bucală (virtuală în repaus, ca şi vestibulul bucal) să se atingă cu vălul palatului,
este delimitată, superior, de regiunea palatinală, inferior de către devenit orizontal, şi relativ r i ­
limbă, anterior de faţa linguală (internă) a mucoasei gingivale gid. In acest moment calea di­
şi a coroanelor dentale ; posterior, cavitatea bucală se continuă gestivă este deschisă numai in­
cu buco-faringele, de care este virtual delimitat prin ,,istmul" ferior, iar cea aeriană este închi­
faringian (regiunea palatoamigdaliană). Este inutil să reamintim să, prin planul orizontal astfel
rolul deosebit al acestor formaţiuni în articulaţia fonetică ;
creat.
integritatea anatomică a aparatului dento-bucal este determinată
şi indispensabilă în „modelarea" articulaţiei unor foneme. Dereglarea acestui mecanism (inflamaţii acute sau cronice,
Faringele — conduct fibro-muscular — constituie continua­ tumori, malformaţii, pareze, paralizii) produce modificări uneori
rea căii aero-digestive şi este situat anatomo-topografie posterior grave în deglutiţie, respiraţie şi, mai ales, în fonaţie. Planul
faţă de fosele nazale, cavitatea bucală şi coroana laringiană şi anterior de separare al celor trei etaje faringiene este, de ase­
este constituit din naso-faringe (epifaringe), buco-faringe (mezo- menea, virtual („peretele cavitar al faringelui") şi „priveşte pe
faringe) şi laringo-faringe (hipofaringe). Planurile de separare la spate fosele nazale, cavitatea gurii, baza limbii şi laringele"
orizontală, între aceste segmente, sînt virtuale în stare de repaus.
(D. Berceanu). Un plan orizontal, care trece prin vertebra a
In fonaţie şi deglutiţie însă, vălul palatului delimitează în mod
real primele două etaje, şi această separare este indispensabilă, şasea cervicală, şi altul inferior, situat la nivelul bazei
atît în fonaţie, cît şi în deglutiţie. Contracţia muşchilor tensori gîtului, delimitează — în continuare — o nouă regiune a „tubu­
şi ridicători ai vălului determină o mişcare ascensională a aces- lui" serodigestiv cu două coloane separate : laringo-traheală şi

70 71
 faringo-esofagiană. Prima, cuprinzînd laringele (element c o m ­
plex şi diferenţiat pentru fonaţie) şi, parţial, traheea va constitui
obiectul preocupării noastre principale.
Laringele este constituit dintr-un schelet cartilaginos, muşchi,
ligamente şi membrane, vase şi nervi. Deşi este fixat, superior,
de osul hioid şi baza limbii, inferior, de primul inel trahcal şi
posterior de faringele cervical, prin structuri anatomo-histologice
foarte complexe, laringele are totuşi posibilitatea unei mobili­
tăţi proprii, activă în sens vertical şi antcro-posterior (In deglu-
tiţie şi fonaţie), pasivă în sens lateral. Scheletul cartilaginos e s t e
constituit de epiglotă ('), cartilajul tiroid ( ), cartilajul oricojd ( )
7 l()

şi două cartilaje artenoide (") (cartilajele corniculate Santorini şi

Wrisberg sînt inconstante şi puţin importante). Fiecare dintre
aceste cartilaje sînt unite între ele prin articulaţii, deosebit de
importante în fiziologia organului şi membrane (cricotiroidiană,
tirohioidiană). Ligamentele, extrem de complexe şi numeroase,
îi asigură stabilitatea funcţională. Musculatura intrinsecă a la-
ringelui, constituită din patru muşchi perechi şi unul impur, Din totalitatea fibrelor, ast­
contribuie la fonaţie şi respiraţie. Mişcările laringelui, ca organ, fel descrise, se pot pune în evi­
sînt asigurate de musculatura extrinsecă, cu un punct de inserţie denţă două fascicule principale :
muşchiul arivocal şi muşchiul
pe laringe şi altul pe un organ vecin. Din prima categoric, muş­
tiro-vocal; orientarea şi inserţia
chii cricotiroidieni ţ ) apropie cartilajul tiroid de cel cricoid în
9

acestor fascicule explică azi clar

regiunea anterioară bas'culînd înainte tiroidul şi producind ten­
siunea corzii vocale. Muşchii crico-aritenoidieni : (") cel posterior
este dilatatorul glotei, iar cel lateral este constrictor al glotei.
Muşchiul interaritenoidian apropie, spre Unia mediană, cei 2 ari-
tenoizi, iar muşchii tiroaritenoidieni interiori (*) (sau muşchiul
coardei vocale) au o funcţie importantă, capitală, In emisiunea
vocală. Structura sa anatomică şi histológica a constituit obiectul
unor importante studii în ultimii ani, cu repercusiuni majore
asupra cunoştinţelor fiziologiei fonaţiei. In jurul anului 19. )0, r
mecanismul de îndepărtare a
coardelor vocale, în strînsă legă­
tură cu potenţialele de acţiune
transmise de encefal pe calea
nervului recurent, aşa cum vom vedea în expunerea asupra teo­
riei neuro-cronaxice a fonaţiei. „Cavitatea laringiană" este îm­
părţită, prin coardele vocale superioare (falsele corzi vocale,
benzile ventriculare) şi coardele vocale inferioare (cele adevă­
rate), în trei categorii : superior (vestibulul laringian) ( ), mijlo­
A

Goertler, în domeniul anatomo-histologlei, şi Husson, în dome­ ciu (glotic) ( ) şi inferior (subglotic) ( ). Etajul glotic este spaţiul
B c

niul fiziologiei, au zdruncinat, în mare măsură, multe teorii cla­ cuprins între adevăratele corzi vocale şi apofizele vocale ale
sice asupra fonaţiei şi au determinat discuţii ample şl controverse artenoizilor (orificiul glotic) şi spaţiul dintre prelungirile laterale
prin expunerea concluziilor lor. Din studiile lui Goertler reiese (ventriculii lui Morgagni) ( ).
6

că — spre deosebire de studiile clasice — coarda vocală, la om,
nu conţine nici o fibră musculară longitudinală ; toate fibrele
sînt transversale, inserîndu-se în „dinţi de pieptene", formînd
două fascicule încrucişate în mai multe direcţii, cele mai multe
fiind oblice faţă de axul larg al coardei vocale.
Etajul subglotic, continuarea inferioară a precedentului,
lărgindu-se treptat stabileşte legătura cu traheea.
Traheea, constituită dintr-un schelet fibrocartilaginos, se
bifurcă în bronhiile principale (cîte una pentru fiecare plămîn)
la nivelul unui plan orizontal" care trece prin vertebra a IV-a

72 73
dorsală. După bifurcare, bronhiile mari se divid in numeroase
ramuri, pînă la bronhiole care asigură legătura cu alveolele pul­
monare. Unitatea anatomică a plămînului, lobului pulmonar, este
centrată de bronhia lobulară care se divide progresiv, plnă la
bronhiolele acinoase. Arborele bronhie asigură ventilaţia pulmo­
nară pînă la canalele alveolare şi alveolele pulmonare, răspunză­
toare de schimbările respiratorii; datorită complexităţii anatomo-
histologice, suprafaţa „respiratorie" a plămînului uman este
considerabilă (100 —120 m ), deşi volumul ocupat de ea este
2
relativ restrîns (vezi fiziologia respiraţiei).
B. F i z i o l o g i i ! f'oililjici
1) Teoria mecanică emisă de Ferrein, In prima Jumătate a seco­
lului al XVIII-lea şi susţinută de Kempleen, Outrachet, Magcn-
die, Lermoyez, Bonnier ş.a., cu modificări mici acceptă că pro­
ducerea sunetelor este rezultatul mişcării corzilor vocale,
comparate cu coardele unui instrument muzical. Înălţimea sune­
tului ar fi în funcţie de" tensiunea corzilor vocale. Vibraţia
verticală a corzilor vocale este determinată — după această
teorie — de coloana de aer pulmonar în timpul expiraţiei, deci
constituie un proces pasiv.
2) Teoria mioelasiică : la începutul secolului al XlX-lea, odată
cu descoperirea laringoscopiei indirecte, ca metodă de examinare
a laringelui (Garcia), teoria mecanică a formării vocii a fost
zdruncinată. P e baza acestei descoperiri şi a stroboscopici, Kwald
emitea teoria globală a fonaţiei — teoria mioelastică • care
susţine că mişcările de aducţie (apropiere) şi de abducţic (depăr­
tare) sau de vibrare a corzilor vocale sînt rezultante a două
forţe : presiunea coloanei de aer expirator şi forţa mioelastică
a corzilor. Muşchiul tiroaritenoidian intern şi muşchiul crieotiroi-
dian determină tensiunea corzilor vocale care (ca şi în cazul
teoriei mecanice) explică înălţimea sunetului emis. Intensitatea
sunetului este consecinţa presiunii şi vitezei aerului expirator
ca şi a rezistenţei corzilor vocale. Corzile vocale vibrează per­
pendicular faţă de direcţia coloanei de aer expirator, deci în sens
orizontal dinspre linia mediană spre exterior, şi realizează numai
o jumătate de perioadă (vibraţie). Numai în cazul sunetelor de
74
frecvenţe mici se poate constata stroboscopic şi o redusă parti­
cipare vibratorie verticală, paralelă cu coloana de aer, realizînd
însă o vibraţie completă.
In raport cu frecvenţa sunetului, curentul de aer subglotic
este întrerupt ritmic, şi deasupra corzilor vocale se vor crea
vîrtejuri cu ritmicitate asemănătoare vibraţiei corzilor. Sunetul
laringian primar (fundamental) ia naştere prin vibraţia aerului
situat deasupra glotei, şi este, în general, sărac în armonice
(Beckmann — 1956) ; acestea se vor adăuga sunetului emis prin
vibraţia aerului din „cutiile" de rezonanţă : faringe, cavităţile
bucale, rinofaringiană şi nazo-sinuzală. In acest fel, prin modela­
rea ulterioară a buzelor, prin participarea limbii, vălului palatu­
lui mandibulei, arcadelor dentare se conturează definitiv fone­
mele (vocale şi consoane), într-un proces fin şi complex, de a
cărui integritate funcţională depinde o bună emisiune vocală.
3) Teoria aerodinamică a fonaţiei este o variantă a precedentei,
care admite că îndepărtarea corzilor vocale în fonaţie este deter­
minată tot de presiunea coloanei de aer subglotic, dar revenirea
este rezultatul unui act de aspiraţie, ca u r m a r e a scăderii pre­
siunii subglotice, după deschiderea anterioară, explozivă a
glotei ; această teorie exclude, prin urmare, rolul activ al forţelor
mioelastice.
75
4) Teoria neuro-cronaxică (neuro-musculară ; clanica) imaginată
de Husson (1950) afirmă că „vibraţia corzilor vocale" are în fond
o origine encefalica : centrii fonogeni, situaţi la nivel cortical,
subcortical (talamus — corpi striaţi), bulbar şi rinenccfalic, pro­
duc influxul encefalic fonogen care se transmite prin nervii
recurenţi coardelor vocale (organ efector). In cadrul acestei con­
cepţii, abducţia şi „vibraţia" corzilor vocale sînt funcţii neuro-
musculare independente. Vibraţia corzilor vocale este un proces
activ, determinat de prezenţa, la acest nivel, a influxurilor
recurenţiale, care pun în acţiune unităţile motrice ale muşchilor
tiroaritenoidieni interni, muşchii arivoeali şi tirvocali. Apro­
pierea corzilor vocale — considerată ca indispensabilă pentru
producerea sunetului de către teoriu mioelastică — nu este
necesară după părerea lui Husson ; miofibrilele, care au pri­
mit influxul recurenţial (în „salve"), se vor contracta sincron
„în fază", iar marginile corzilor vocale vor fi trase In afară,
lăsînd trecerea liberă a unui jet de aer subglotic ; apoi corzile
vocale îşi pierd tonicitatea, se apropie, pina la sosirea unei noi
76
salve de influxiuni recurenţiale. Acest mecanism al motilităţii
corzilor vocale ( - ) — fals denumit „vibraţie" — este de fapt
M v
o „defazare periodică a deschiderii glotiee", produsă ritmic, în
funcţie de prezenţa influxurilor recurenţiale, care sosesc periodic
pe unităţile motrice ale muşchiului tiroaritenoidian intern.
înălţimea sunetului (fundamental) este deci determinată de
frecvenţa salvelor recurenţiale. In concluzie, contracţia ritmică
a muşchiului tiroaritenoidian intern este impusă periodic, succe­
siv, în „fază" unităţilor sale motrice, de către centrii corticali
fonogeni, prin nervii recurenţi. Limitele de frecvenţă, la care
poate răspunde efectorul vocal neuro-muscular, sînt cuprinse
între 60 şi 1500 c/s (cili pe secundă). Dar teoria neurocronaxică
emisă de Husson nu a fost încă definitiv acceptată. De=i iniţial
a fost considerată „revoluţionară" şi a 'provocat surpriză şi
admiraţie, curînd au apărut critici severe, atît în ceea ce pri­
veşte originea cerebrală a impulsurilor ritmice fonatorii, cit şi
în privinţa activităţii de conducere polifazică a recurentului sau
în cea a contracţiei transversale a muşchiului tiroartinenoidian
intern la impulsul recurenţial. Teoria neurocronaxică a declan­
şat un n u m ă r impresionant de controverse, de mare interes
practic şi teoretic pentru fiziologia fonaţiei, încă insuficient
elucidată astăzi.
5) Teoria muco-ondulatorie, susţinută îndeosebi de J. Perello
(1962), emite ipoteza că ceea ce pare a fi vibraţie a corzilor vocale
este de fapt „o ondulaţie a mucoasei ce alunecă pe submucoasa
sa foarte laxă", ondulaţie determinată de curentul de aer expirat.
Frecvenţa sunetului emis ar fi egală cu frecvenţa ondulatorie a
mucoasei laringiene, iar intensitatea sunetului ar fi în funcţie
de contracţia tonică a muşchiului tiroaritenoidian intern.
Această teorie explică unele dintre aspectele patologice ale
emisiunii vocale, pune în evidenţă importanţa mucoasei laringi­
ene, în actul fonator, şi fundamentează unele baze teoretice
pentru aplicarea unor tratamente „funcţionale". Problema fizio­
logiei vocale este încă obiect de cercetare în multe centre ştiinţi­
fice, însăşi existenţa teoriilor expuse sumar pînă acum dovedeşte
că lupta de opinii nu este încă sfîrşită şi complexitatea problemei
a impus în ultimii ani cercetări vaste de psihofiziologie, fiziologie
şi neurocibernetică.
77
 C. Fiziologia respiratei
Respiraţia este atît de strîns legată de fonaţie încît în multe
tratate de specialitate este studiată într-un capitol unic, dezbă-
tînd problemele comune ale „aparatului fonorespirator". In afara
funcţiei de oxigenare, aparatul respirator asigură emisiunea
vocală prin aerul expirator, dar funcţia fonetică depinde în
parte şi de faza inspiratorie. Fiziologia respiraţiei — privită din
unghiul care ne interesează — trebuie studiată începînd cu
poarta normală de intrare a aerului inspirator, fosele nazale.
Integritatea anatomică şi funcţională a acestora are un rol deo­
sebit în inspiraţie : mucoasa pituitară asigură „filtrarea" (meca­
nică şi chimică) aerului inspirat, contribuie la încălzirea şi u m e -
zirea lui, participă reflex la ritmul respirator. Mucoasa sinusuri­
lor para-nazale contribuie, de asemenea, la aceste funcţiuni, iar
integritatea anatomo-funcţională a cavităţilor rino-sinuzale are
o mare importanţă pentru funcţia fonatorie. Aerul inspirat trece
prin coane (deschiderea posterioră a foselor nazale?) în nazofaringe
şi prin buco-faringe ajunge în hipofaringe pînă la Inringe, unde
începe calea respiratorie propriu-zisă (buco-faringele şi hipo-
faringele fiind o cale comună, aero-digestivă). Din Inringe acrul
inspirat pătrunde în trahee, bronhii şi, continuînd calea bronhio­
lelor, ajunge în alveolele pulmonare. Plămînul urmează mişcă­
rile cutiei toracice şi ale diafragmului, destinzSndu-se în inspi­
raţie şi comprimîndu-se în expiraţie. Ventilaţia pulmonară
realizează oxigenarea sîngelui venos în „mica circulaţie" şi
elimină bioxidul de carbon. Pătrunderea aerului în plămîni şi
evaluarea lui sînt dependente de modificările capacităţii cutiei
toracice, deci sînt acte pasive ; în timpul inspiraţiei presiunea
intrapulmonară scade (faţă de cea atmosferică) şi aerul pătrunde
în plămîni, iar în timpul expiraţiei — datorită comprimării ţ e ­
sutului pulmonar — acţiunea este inversă.
Deci, în timpul expiraţiei presiunea intrapulmonară creşte la
aproximativ + 4 mm Hg (şi acest fapt este important pentru
fonaţie), putînd atinge valori de + 50 m m Hg în timpul unei
expiraţii forţate. Se descriu, în general (şi schematic), mai multe
tipuri de respiraţie liberă (Labus) : a) tipul abdominal p u r ;
b) tipul abdominal şi toracic inferior; c) tipul toracic superior
cu uşoară participare abdominală şi d) tipul toracic pur ; la băr­
baţi predomină tipul abdominal, iar la femei tipul toracic. Aşa
cum am spus, pentru fonaţie importanţa majoră revine expi-
78
raţiei, care se realizează pasiv, prin tendinţa de revenire în
poziţie de repaus (indiferentă) a pereţilor cutiei toracice, după
terminarea fazei inspiratorii, act însoţit de retractarea plămînu-
lui*. In acelaşi timp, datorită presiunii negative ce se realizează
în torace, diafragmul este „aspirat" în sus. Faza expiratorie
devine parţial activă numai în timpul unei expiraţii forţate : pe­
retele abdominal se contractă, comprimă viscerele abdominale,
care împing şi mai mult diafragmul înspre cutia toracică ; în
acelaşi timp, se contractă muşchii intercostali interni, determi-
nînd coborîrea coardelor şi reducerea volumului cutiei toracice 1
(Best şi Taylor, p. 342). In timpul fonaţiei aerul trece prin
glotă (în expiraţie) unde întîmpină o rezistenţă numită impedan­
ţă de scurgere, fapt care determină o presiune subglotică mare şi
o relativă încetinire a trecerii curentului de aer. In fonaţia de
mare intensitate, această impedanţă de scurgere poate atinge
valori de 60 — 70 ori mai mari decît în respiraţia liberă. Presiu­
nea subglotică este variabilă în funcţie de intensitatea emisiunii
vocale (şi invers) ; spre exemplu, în vocea obişnuită, de conver­
saţie, este de aproximativ 10 cm apă, pentru oratorii de masă
atinge 50 cm apă, iar în cazul cîntului puternic (de operă) 500 cm
apă. Această presiune determină fixarea intensităţii vocii (ca
factor principal), are o acţiune excitatorie asupra tonusului
coardelor vocale şi influenţează durata de emisiuni vocalei Legă­
turile fiziologice între respiraţie şi f o n a ţ i e : unii autori au
2
acreditat ideea că este indispensabil u n anumit „echilibru
pneumoglotic" în armonia funcţională dintre fonaţie şi respira­
ţie ; acest „echilibru" este infirmat de unii autori, dar numeroase
argumente pledează în favoarea acestei armonii funcţionale : co­
menzile neurologice centrale — la diferite niveluri ale trunchiu­
lui cerebral — intervin în echilibrul dintre cele două funcţiuni,
iar mecanismele fizice ele uneia influenţează mecanismele fiziolo­
gice ale celeilalte. Galii şi de Quiros au dovedit existenţa inhi­
biţiei vibraţiei corzilor vocale în timpul inspiraţiei sau existenţa
unei bariere sinaptice temporare, care împiedică influxurile
recurenţiale să ajungă la corzile vocale în această fază, fapt ex­
plicat prin existenţa unei legături neurologice (bulbo-protube-
ranţială sau talamică) între cele 2 acte. însăşi impedanţă de scur-
1
B e s t , C. H. T a y l o r , Bazele fiziologice ale practicii medicale,
Bucureşti, Editura medicală, 1958.
2
După S t . G î r b e a , G. C o t u l Fonoaudiologie, Bucureşti, 1967,
p. 292 şi urm.
79
gere reglează prin control cortical durata fazei expiratorii,
presiunea subglotică şi faza inspiratorie precedentă, în raport de
nevoile de aer ale actului fonator. De asemenea, tonusul şi exci­
tabilitatea coardelor vocale este în strînsă legătură cu presiunea
aerului intraglotic (aşa cum am arătat mai înainte). Tonusul
musculaturii corzilor vocale (în special adductorii) în timpul
fonaţiei este, de asemenea, influenţat de influxurile kinestezice,
statokinetice, provenite din activitatea musculaturii toraco-abdo-
minale care intervine în inspiraţie sau in expiraţie şi care ajung
în substanţa reticulata bulbo-protuberanţială, iar de aici, prin
intermediul nervilor recurenţi, reglează tonusul glotic. In această
problemă a armoniei funcţionale fono-respiratorii R. Husson
conchide : există o evaluare corticală a cantităţii de aer în
inspiraţie, în funcţie de nevoile fonaţiei ; urmează o inhibiţie
pasageră a funcţiunii a treia neuro-musculare a coardelor vocale
pe toată durata inspiraţiei ; expiraţia declanşează o creştere a
tonusului glotei, pe cale reticulo-recurenţialâ, influonţînd fun­
damental intensitatea şi timbrul glotic ; impedanţa de scurgere
( a aerului respirator în fonaţie) stabileşte nivelul suprapresiunii
subglotice necesar pentru a o învinge, condiţionînd, in acest fel,
activitatea expiratorie a persoanei ; tranzitul aerian ritmat, prin
glotă, produce suprapresiunea subglotică de care depinde intensi­
tatea sunetului glotic iniţial, iar debitul, prin giotă, produce o sti-
mulaţie miostatică a coardelor vocale care influenţează tonusul
şi excitabilitatea lor. Se acordă o importanţă deosebită sensibili­
tăţii interne în fonaţie şi, aşa cum vom vedea apoi pe scurt,
senzoriabilităţilor. Fonaţia determină, în organele care participă
la emisiunea vocală, numeroase senzaţii care se concretizează în
zonele sensibilităţii interne (senzaţii cu caracter interoceptiv) şi
aceste zone au u n rol deosebit în educarea sau reeducarea vocală.
Regiunile cele mai importante în care se percep sensibilităţile
interne sînt următoarele : palatală anterioară, palato-velară,
velo-faringiană, laringiană, nazo-facială, traheală, toracică şi
abdominală. Primele sînt determinate de presiunea sonoră şi a
modificărilor (turbulenţelor) aerodinamice din faringe şi gură ;
pe calea nervului trigemen sau a nervului glosofaringian aceste
senzaţii măresc tonusul glotic, influenţează mordantul vocii, di­
namizează activitatea muşchilor expiratori. Sensibilităţile interne
ce iau naştere în regiunea nazo-facială contribuie la directivita-
tea subiectivă de proiectare a undei vocale, iar cele propriocep­
tive laringiene sînt difuze şi slabe în general, cu acţiune excito-
80
tonică minoră, ca şi cele din trahee. Regiunile abdominale sînt
influenţate de contractarea musculaturii expiratorii, care va
produce, în fonaţie, inflexuri kinestezice şi statokinetice ; aces­
tea, ajunse în substanţa reticulată din bulb şi protuberantă, vor
acţiona asupra nucleilor motori ai fonaţiei şi vor determina
mărirea tonusului glotic. In afara acestor zone s-au descris, de
asemenea, influenţe asupra fonaţiei pornite din afara organelor
fonatorii : sensibilităţile kinestezice şi statokinetice generale,
născute din toată musculatura somatică (explicînd dificultăţile
cîntului în decubit dorsal sau şezînd), influenţa stimulării labi­
rintului asupra fonaţiei (şi invers), reflexe laringiene şi reflexe
fonatorii propriu-zise, ca şi influenţa organelor senzoriale asupra
fonaţiei (senzoriabilităţile vizuale, gustative, olfactive şi, mai ales,
auditice). Dintre acestea ne preocupă în mod deosebit relaţia
audiţie — fonaţie, despre care vom face unele relatări, după capi­
tolul următor („Structura şi dinamica aparatului auditiv").
Structura şi dinamica aparatului auditiv
Analizatorul acustic este constituit, schematic, din trei seg­
mente : periferic (urechea), intermediar (căile auditive şi legă­
turile asociative) şi central (percepţia corticală, centrii auditivi).
Urechea este reprezentată, de asemenea, prin trei segmente
anatomice distincte : urechea externă, medie şi internă.
Urechea externă (pavilionul şi conductul auditiv extern) este
delimitată de urechea medie prin timpan.
Pavilionul auricular este constituit din fibrocartilaj, acope­
rit de piele, fixat de ţesuturile înconjurătoare prin ligamente şi
muşchi, a căror descriere nu fac obiectul lucrării prezente. Rolul
său la om, redus faţă de unele animale cu pavilion mobil, este
totuşi important în orientarea spaţială a sunetelor şi identifica­
rea sursei sonore. Distanţa între cele două urechi, fiind de apro­
ximativ 42 de cm, face ca sunetele să "fie percepute diferit de
fiecare dintre ele şi deci să contribuie la orientarea lor spaţială ;
în cazul sunetelor cu aproximativ 42 cm lungime de undă (cores­
punzătoare în medie frecvenţei de 800 cicli pe secundă) locali­
zarea în spaţiu este dificilă întrucît prin suprapunerea lor
vibratorie (simultană) pe cele două urechi diferenţa de fază di _ s
fi _ introducere în logopedie
81
 Fig. IB
pare ; sunetele cu peste 1000 c / s e c , (deci cu o lungime de undă
mai mică de 42 cm) cad în faze diferite pe ambele pavilioane şi
localizarea spaţială este posibilă.
Conductul auditiv extern continuă concha pavilionului auri­
cular pînă la timpan. Porţiunea externă este eartilaginoasă, iar
cea internă osoasă (în grosimea osului temporal).
Lung de peste 20 m m , prezintă două curburi In plan orizon­
tal şi u n a în plan v e r t i c a l ; el conduce sunetele spre timpan
(pereţii conductului auditiv extern, fiind lucioşi şi lubrefiaţi cu
secreţie ceruminoasă, n u sînt absorbanţi).
Urechea medie este reprezentată printr-o cuvitate aflată în
grosimea osului temporal (casa timpanului) şi prin anexele aces­
teia (celulele mastoidiene şi trompa lui Eustache).
Casa timpanului are o formă neregulată şi dimensiuni greu
de apreciat e x a c t ; înălţimea variază Intre 7 mm (porţiunea ante­
rioară) şi 15 m m (jumătatea posterioară); diametrul anteropos­
terior este de aproximativ 13 mm, iar lărgimea maximă de
5—6 mm. Constituită din şase pereţi, ea conţine cele trei oscioare
articulate între ele (ciocan, nicovală, scăriţă), muşchi şi ligamen­
tele oscioarelor.
Timpanul, care constituie peretele extern al casei, este fixat
printr-o bandă de ţesut conjunctiv în cadrul său osos; 1/6 din
acest cadru, timpanul este întrerupt în partea sa superioară şi
aici timpanul se insera direct pe peretele superior al conduc­
tului. Poziţia sa oblică, prezenţa cozii ciocanului (care se „insera"
în grosimea sa), cele două ligamente timpano-maleare ca şi forma
sa asimetrică fac ca membrana timpánica să fie aperiódica :
82
poate vibra la orice fel de frecvenţă, iar încetarea vibraţiei so­
nore întrerupe brusc vibraţia lui (fenomen opus rezonanţei).
Vibraţiile timpanului sînt transmise cozii ciocanului iar prin
intermediul nicovalei şi scăriţei, urechii interne.
Suprafaţa timpanului este de aproximativ 20 de ori mai
m a r e decît cea a ferestrei ovale, dar sunetele nu se transmit
acesteia din u r m ă cu o intensitate proporţional de 20 de ori mai
mare, deoarece „pîrghia" oscioarelor reduce mult din intensitate,
printr-un mecanism foarte fin de adaptare, în care jocul m u ş ­
chilor şi ligamentelor urechii medii (alături de articulaţiile din­
tre ciocan — nicovală — scăriţă — fereastra ovală) este
determinant.
Transmiterea sunetului de la timpan spre urechea internă
(prin intermediul ferestrei ovale) se face, deci, de-a lungul unui
lanţ foarte fin articulat, într-un mediu aerat (casa timpanului)
şi menţinut la o presiune constantă — apropiată de cea a t m o ­
sferică — datorită trompei lui Eustache, care se deschide perio­
dic, prin mişcările de deglutiţie, căscat etc. Orice modificare în
presiunea casei timpanului (temporară sau prelungită) creează
dificultăţi în transmiterea undei sonore, ca şi procesele patolo­
gice inflamatorii sau urmările acestora (sechelele cicatriciale).
Urechea internă (labirintul) are două segmente: cel anterior
— cochleea — destinat funcţiei auditive şi cel posterior — sis­
temul caniculo-vestibular — destinat funcţiei statokinetice.
Cochleea (melcul) este constituită dintr-un t u b cu pereţii duri,
rotat în jurul unui ax central (columela), formînd două ture şi
jumătate, care desfăşurate au o lungime de aproximativ 30 mm.
83
 In interiorul columelei se află nervul cochlear, iar baza sa
ciuruită are raport direct cu fundul conductului auditiv intern,
care se deschide endocranian pe faţa posterioară a stîncii tem­
porale.
Melcul membranos ocupă, parţial, canalul osos şi descrie, ca
şi acesta, două spire şi jumătate. In secţiune transversală, are
o formă triunghiulară, cu u n perete lateral, un perete format din
membrana spirală şi altul format din membrana Rcissner, deli-
mitînd astfel cele două r a m p e (vestibulară şi timpanică) cu rol
fundamental în mecanismul audiţiei. Rampu timpanică se ter­
mină la nivelul ferestrei rotunde, iar rampa vestibulară este î n
comunicare cu spaţiul perilimfatic al vestibulului ; ambele
rampe comunică între ele la vîrful melcului prin helicotrema, şi
conţin perilimfă (aparţin, deci, spaţiului perilimfatic al urechii
interne). Melcul membranos conţine cndolimfă. în interiorul său
se află organul lui Corti (sau receptorul acustic propriu-zis) ; el
se sprijină pe membrana bazilară, descriind odată cu aceasta
două spire şi jumătate. Este alcătuit din celule senzoriale, celule
de susţinere şi doi stîlpi : extern şi intern.
Intre cei doi stîlpi, care se apropie la vîrf, şi membrana bazi­
lară se delimitează tunelul lui Corti.
Celulele auditive (interne şi externe în număr aproximativ
de 3300 şi respectiv 8000) sînt prevăzute, la polul apical, cu cili
care străbat o membrană subţire — membrana reticulară ; polul Fi'g. 17
inferior se sprijină pe celulele de susţinere (Deitcr) şi iau con­
tact cu ramificaţiile dendritice ale nervului cochlear. constatări, Dawis a emis teoria piezoelectrică a formării sune­
Deasupra organului lui Corti se află membrana tectoria. telor-în cochlee, după care intrarea în vibraţie a membranei
bazilare exercită asupra celulelor auditive o serie de presiuni şi
Formaţiunile descrise participă în mod activ Ia mecanismul
depresiuni care, prin analogie cu presiunile ce se exercită asu­
audiţiei ; scăriţa, după cum am văzut, transmite, prin fereastra
pra unui cristal de cuarţ (piezoelectricitate), determină apariţia
ovală, mişcările vibratorii, perilimfei; prin intermediul acesteia,
unui curent de acţiune, a unei diferenţe de potenţial între cele
mişcările vibratorii se transmit de-a lungul membranei bazi-
două suprafeţe supuse presiunii şi depresiunii. Astăzi se emit
lare care, împreună cu membrana tectoria, acţionează asupra
păreri care afirmă că potenţialele de acţiune sînt rezultatul
organului lui Corti, asupra celulelor ciliate, auditive, determi-
unui mecanism mai fin şi mai complex care are la bază jocul
nînd (printr-un mecanism bio-electric controversat încă astăzi)
(pompa) ionilor Na şi K, care ar determina diferenţa de poten­
transformarea în impuls nervos a energiei mecanice precedente.
ţial prin schimbul ionic intra- şi extra- celular. S-au descris,
Teoriile clasice („telefonică" a lui Rutherford, „rezonatorie" în afara potenţialelor microfonice cochleare, potenţiale de su­
a lui Helmholtz) au fost parţial înlocuite sau completate de mare (P. S.) şi u n potenţial lent (P- L.)
numeroase teorii mai recente care arată (ca Saul.şi Dawis spre Cert este faptul că experienţa cunoscută (Wever şi Bray) a
exemplu) că în interiorul cochleei iau naştere două feluri de putut demonstra existenţa acestor potenţiale de acţiune prin r e -
potenţiale de acţiune : unele datorită excitării terminaţiunilor
nervoase şi altele datorită impresionării organului de auz însuşi 1
Vezi a m ă n u n t e în : C o d r e a n u, R., V a s i 1 e s c u, V., Mecanismul
(microfonii cochleare, potenţiale cochleare) ; pe baza acestor r,;;- ţiei
p auditive, în : „Otorinolaringologia", voi. VIII, nr. 3, 1963, p. 203.

84 85
producerea lor într-un difuzor conectat prin sisteme speciale de
amplificare la nervul acustic.
Calea auditivă începe prin fibrele nervoase situate la baza
celulelor auditive din organul lui Corti, de unde pătrund în gro­
simea lamei spirale, traversînd membrana bazilară. Fiecărei
celule auditive îi corespunde cîte o fibră nervoasă, reprezentînd
dendridele neuronilor din ganglionul lui Corti, de unde porneşte
nervul cochlear, care alături de nervul vestibular, nervul facial
şi intermediarul Wrisbwerg intră în conductul auditiv intern ;
urmează releul bulbo-protuberanţial la nivelul nucleilor dor­
sali şi ventrali (tuberculul acustic dorsal şi nucleul ventral) şi la
nivelul nucleilor anteriori (oliva superioară, corp trapezoid).
Majoritatea fibrelor suferă apoi o încrucişare la nivelul plan-
şeului ventriculului al IV-lea sau în zona reticulară anterioară,
p e n t r u a trece în panglica lui Reil de partea opusă.
Prin intermediul panglicii lui Reil, fibrele ajung la nivelul
corpilor geniculaţi interni şi de aici în zona temporală (principal
în aria 22 Brodmann şi, accesoriu, în ariile 41 şi se proiectează
punct cu punct pe aria 22, astfel că baza melcului (sunetele
acute) se localizează pe partea dorsală a ariei 22, iar fibrele
lungi ale vîrfului melcului (sunetele grave) pe partea caudală a
acestei arii.
Proiecţia intracorticală se face în aria 8 (sulcus arcuatus) şi
în aria 19 (sulcus lunatus occipital).
Această cale auditivă — redată schematizat — este o com­
plexitate anatomică şi funcţională uimitoare şi nu trebuie să
uităm că centrii auditivi au ample conexiuni cu cîmpurile
din lobul frontal (ariile 6 şi 8) şi, mai ales, cu centrii vor­
birii din aria 44. De asemenea, recepţiile auditive trebuie
coroborate cu ariile ideaţionale, cu căile de -corelare sau aso­
ciere. Apreciem, aşadar, că segmentul periferic al analizatorului
auditiv asigură transformarea energiei fizice în energie ner­
voasă specifică şi efectuează o primă analiză sonoră; pe traseul
aşa de complex al căii acustice care conduce influxul nervos,
se efectuează, de asemenea, o analiză parţială, la diferite etaje,
urmînd ca în segmentul cerebral excitaţia să fie transformată
în senzaţie şi percepţie.
86
Pe plan fiziologic, deci, audiţia este rezultatul a trei tipuri
succesive de fenomene : 1
a) acustic, reprezentat prin transmiterea vibraţiilor meca­
nice sonore, pînă la celulele auditive din organul lui Corti. Aici
acţionează legile fizice ale acusticii, şi parametrii folosiţi (in­
tensitate, frecvenţă, impedanţă etc.) sînt suficienţi pentru e x ­
plicarea fenomenelor ce se produc ;
b) nervos, reprezentat prin transformarea stimulării acus­
tice în potenţiale de acţiune (influx nervos) la nivelul organu­
lui Corti, u r m a t ă de înregistrarea şi integrarea acestor „me­
saje" în sistemul nervos. Influxul nervos este apoi codificat
şi transformat de-a lungul căilor auditive, sub influenţa (interac­
ţiunea) altor potenţiali, care reflectă activitatea simultană a
unor sisteme aferente (văz, kinestezia etc.) sau eferente. Aceste
elaborări şi asociaţii sînt cu atît mai complexe cu cît influxul
nervos — purtător al mesajului sonor — este privit (considerat)
la un nivel mai ridicat al masei cerebrale ;
c) psiho-intelectual, reprezentat de categoria cea mai com­
plexă de fenomene. Influxul nervos, care a luat naştere în coch-
lee, a fost transformat, prin integrarea sa, în sistemul nervos şi a
ajuns la cortexul auditiv unde a declanşat percepţia.
Mecanismele neuro-psiho-intelectuale fundamentale ale au­
diţiei se pot „ierarhiza" în următoarele stadii : întîi, detectarea
şi recunoaşterea calităţilor acustice ale unui stimul sonor sim­
plu ; apoi, identificarea elementelor acustice mai complexe, care
cer o condiţionare prealabilă, deci o oarecare educaţie, o m e m o ­
rizare a experienţei căpătate (spre exemplu, foneme sau loga-
tomi) ; un grad superior al acestor mecanisme presupune
simbolizarea elementelor sonore, acordînd fiecăruia sau fiecărui
g r u p o semnificaţie; această treaptă conduce la concepte
abstracte, deci la cuvinte (la om). Treapta următoare, proprie
omului, este înţelegerea de ansamblu a elementelor simbolice
structurate individual în etapa precedentă şi reprezintă con­
struirea limbajului. Aşa cum uşor ne putem da seama, această
treaptă nu mai face parte din audiţia însăşi, căci limbajul se
realizează în mod normal, pornind de la audiţie, dar după con­
stituirea sa se poate elibera de ea, făcînd apel la mecanisme
superioare, de n a t u r ă exclusiv psiho-intelectuală.
1
J. D e s p o n s , M. P o r t u m a n n , J. C. L a f o n , A. Morgon,
Les troubles de Vaudition chez l'enfant. Paris, 1965, p. 11.
87
 Deci, audiţia este indisolubil legată de alte funcţii aferente
şi eferente, şi constituie numai o parte a unui ansamblu com­
plex — dar o parte fundamentală — care participă la formaţia
psiho-intelectuală a individului.
Controlul audio-fonator
Este o problemă discutată şi controversată încă, avînd în ve­
dere că vorbirea şi limbajul au fost supuse influenţei dominante
a audiţiei, după afirmaţia că „laringele nu poate emite decît ceea
ce urechea percepe" (Tomatis).
Schematic, un copil surd de la naştere snu în primul an de
viaţă va deveni m u t ; copilul cu auz bun, insă, evoluează normal,
imitând ceea ce aude şi, prin identificarea imaginilor acustice
obişnuite, progresează rapid în dezvoltarea vorbirii şi limbajului.
Este evident, deci, rolul audiţiei în acest proces de apariţie a
vorbirii şi limbajului ; perfecţionarea articulării (vorbirii) se face
sub u n control audio-fonator devenit automat.
Acest control este însă un simplu reflex audio-laringian sau o
reacţie complexă şi foarte fin elaborată (diferenţială)'!
Partizanii teoriei neuro-cronaxice admit că undele sonore se
transmit urechii pe căile cunoscute, influenţează printr-un cir­
cuit simplu laringele, care reproduce ceea ce urechea a perceput.
Complexitatea fenomenului împiedică însă acreditarea ideii că un
simplu act reflex poate explica o înlănţuire dinamică a unor pro­
cese psiho-fiziologice, înlănţuire care constituie acest circuit
audio-fonator.
Mulţi autori (printre care Lafon) prin experienţe de labo­
rator minuţioase şi prin numeroase argumente de ordin fizic, fi­
ziologic şi psihologic au dovedit că reacţiile depind de factori in­
dependenţi de un circuit p u r reflex, iar alţi autori (Montandon)
au emis chiar o axiomă opusă precedentei : vocea nu conţine obli­
gatoriu (neapărat) ceea ce urechea percepe.
Potenţialele de acţiune motorii ritmice sînt produse în centrii
encefalici (celulele fonogene din centrii encefalici corticali, s u b -
corticali, bulbari şi rinencefalici) datorită diferenţelor de poten­
ţial între sectorul excitat şi cel în repaus (Du Bois Raymond,
Hermán, Senecov, Wedenscki) ; de asemenea, potenţialele de ac­
ţiune pot fi explicate şi prin faptul că porţiunea excitată este,
pentru un timp scurt, electronegativa faţă de porţiunea în repaus.
88
Neuronii centrilor auditivi au legături cu centrii ideogeni şi
ideomotori, prin conexiuni (relee) complexe, iar reprezentarea
interioară ar determina reglarea ritmică voluntară a înălţimii su­
netului, deci a frecvenţei ritmului din recurent.
înălţimea şi timbrul „imaginii" auditive vor determina
complexitatea mişcărilor de acomodare a aparatului faringo-
bucal, prin intermediul nervilor facial şi glosofaringian. Aceste
afirmaţii permit să apreciem ca deosebit de importante coordo­
nările câştigate consecutiv educaţiei fono-auditive la copilul hipo­
acuzie.
Percepţia auditivă se formează, deci, în centrii auditivi, sub
influenţa stimulului senzorial, iar imaginea auditivă se reali­
zează în centrii auditivi, sub influenţa conexiunilor cu centrii
ideogeni sau ideomotori.
Neurocibernetica modernă consideră fonaţia şi audiţia ca o
singură funcţiune — comunicaţia fono-audiologică — cu simili­
tudinile funcţionale ale ciberneticii generale.
Emiţătorul de informaţie este vocea umană, iar receptorul in­
formaţiei, urechea.
In general, informaţia pătrunsă în sistemul cibernetic trece
prin mai multe etape (recepţionare, traducere, circulaţie, trans­
formare, depozitare) pînă la ieşirea din sistem, prin organele de
execuţie. Informaţiile senzoriale sînt transmise sistemului nervos,
prin intermediul organelor senzoriale. Prin analogie cu tracluc-
torii fotoelectrici, excitaţia fizică este „tradusă" (transformată)
în impuls nervos (potenţialii de acţiune) de către analizator ; de
aici, folosind căile nervoase specifice, impulsul ajunge în sistemul
nervos central, în centrii specializaţi. In cazul audiţiei, informa­
ţiile auditive sînt analizate şi depozitate (înmagazinate) în cen­
trul nervos auditiv (memoria auditivă).
Conexiunea inversă (feed-back, retroaction), care este un
principiu fundamental — teoretic şi practic — în cibernetică şi
biologie, asigură regimurile constante de funcţionare şi horr.eo-
staziile. Acest principiu al acţiunii inverse asigură şi „regimul
constant" al funcţiei auditive, în sensul punerii în funcţie a unui
mecanism de control, avînd la bază tocmai reglarea prin feed-
back. Un exemplu simplu în acest sens este autocontrolul şi r e ­
glarea continuă a intensităţii, frecvenţei şi timbrului vocii ; în
89
timpul fonaţiei individul normal se ascultă şi se controlează a u ­
ditiv. In cazul tulburărilor audiţiei, acest control este realizat cu
dificultate, iar în cazul surdităţilor accentuate intensitatea emi­
siunii vocale n u poate fi apreciată, fapt pentru care aceste per­
soane vorbesc mai tare sau mai încet decît ar fi necesar în a n u ­
mite situaţii.
V. Voiculescu şi M. Steriade sintetizează astfel mecanismul
1 vîrfului limbii pe marginea alveolară a incisivilor superiori, pre­
de reglare cu legătură inversă în cadrul comunicaţiei fono-audio-
logice : centrul fonator din scoarţa lobului frontal emite către
organul fonator (laringe) comanda pentru producerea actului
vocal. Urechea este informată de caracteristicile vocii şi trans­
mite îndărăt scoarţei cerebrale aceste informaţii. Centrul auditiv
din scoarţa lobului temporal are posibilitatea, prin legăturile sale
cu centrul fonator frontal, să regleze activitatea acestuia din
urmă în conformitate cu ceea ce i s-a transmis de la periferie.
In felul acesta, urechea serveşte ca pilot pentru actul
centrii auditivi din creier comandă calitatea sunetelor. In acest
întreg circuit de relee pot exista fenomene (reducerea numerică
şi calitativă a semnalelor transmise, deformarea lor e t c ) , care
tulburînd transmiterea mesajului, diminuează inteligibilitatea,
(fenomene denumite de Chanon „echivoc").
In concluzie, existenţa unei relaţii Intre funcţia auditivă şi
„calitatea" limbajului vorbit este incontestabilă : mecanismul
acestei relaţii este însă de o complexitate psiho-fiziologică m a ­
joră şi greu de analizat şi de precizat, chiar cu procedeele teh­
nice cele mai moderne (testul fonetic Lafon etc.) ; In orice caz,
acest „control audiofonator" nu poate fi considerat un simplu
fenomen reflex, ci — aşa cum am mai afirmat — o reacţie psiho-
acustică complexă şi fin elaborată (Montandon). Aşadar, tra­
tamentul practic al tulburărilor de limbaj nu trebuie să se fon­
deze exclusiv sau preponderent pe o simplă reeducare a audiţiei,
care — chiar cu aparatura cea mai complexă — este foarte greu
de realizat. Procedeele şi aparatajul propuse astăzi în acest scop
trebuie acceptate, sub un control riguros, şi nu presupun deloc
abandonarea acelei munci înalt calificate — In echipă — a orto-
fonistului, psihologului, neuropsihiatrului şi audiologistului.
' V o i c u l e s c u V. şi S t e r i a d e M., Neuroclbernetlca,
Editura ştiinţifică, 1964.
90
Mecanismele neurofiziologice
ale procesului fono-articulator
Activitatea fiecărui organ fono-articulator este lipsită de sens,
cînd e privită separat de a celorlalte. Mişcările vălului, aplicarea
siunea mutuală a buzelor etc. sînt acte mecanice, cîtă vreme sînt
desprinse din procesul unitar al fono-articulaţiei. Aceasta constă,
de fapt, în configurarea specifică a tuturor acţiunilor diferitelor
organe, participînd la rostire într-un act global în care elementele
sînt contopite pentru a realiza u n ansamblu nou şi ireductibil
la părţile care îl constituie. Aşa cum faţă de fluenţa limbajului,
sunetele care îl constituie n u sînt decît simple abstracţiuni,
tot aşa faţă de sunet mişcările fiecărui organ fono-articulator
care îl produc, cînd sînt desprinse din ansamblul în care se
vocal, iar configurează, devin simple acţiuni mecanice. Acest fel de a con­
cepe pronunţia sunetelor vorbirii este esenţial pentru înţelegerea
şi tratamentul dislaliei. El se desprinde, dealtminteri, din stu­
diul producerii fiecărui sunet în parte, unde apare că fiecare or­
gan periferic al vorbirii execută mişcări fine şi precis coordonate
şi ia poziţii determinate în funcţie de mişcarea şi poziţia tuturor
celorlalte.
Vocalele sînt sunete sonore deschise, produse fără suprafaţă
de contact pe linia mediană a palatului şi fără participarea activă
a vîrfului limbii, prin emisia sunetului laringian îmbogăţit şi
completat cu vibraţia proprie a faringelui şi cavităţii bucale.
S u n e t u l specific al fiecărei vocale începe să se diferenţieze, după
cum s-a spus, încă din laringe şi această diferenţiere este accen­
t u a t ă şi subliniată de poziţia specifică pe care o iau pentru fie­
care vocală celelalte organe fonatorii — vălul, limba, gura, b u ­
zele — menajînd spaţii de rezonanţă de fiecare dată diferite ca
formă şi dimensiuni, într-o sinergie şi coordonare caracteristică.
Cum e posibilă această asamblare într-o formulă organizată
— configuraţie sau schemă motorie — a unor organe avînd r o ­
luri şi funcţii atît de diferite ? Ce asigură coordonarea prin care
activităţile lor felurite şi cu o destinaţie fundamentală străină
de vorbire se întîmpină, se îmbină mutual de fiecare dată la fel
Bucureşti, cînd produc acelaşi sunet, de fiecare dată altfel cînd produc
sunete diferite ?
91
 Fig. 18 — Muşchiul regiunii bucole (P. Fim) :
1. orbicubrul intern al buzelor ; 2. orbicularul extern ; 3.
pătratul bărbiei ; 4. triunghiularul buzei inlorioore ; 5. fas­
ciculul inferior al bucinatorului ; 6. risoriu'.u) Scmlonini ;
7. fasciculul superior al bucinatorului ; 8. M Ccitiin ; 9.
marele zigomatic; 10-11. ridicătorul co.min al burci supe­
rioare şi aripii nasului ; 12. ridicătorul propiiti ol Im/oi
superioare

Muşchii buzelor şi ai zonei peribucale (niznl. deprcsoral,

septului, risorius, zigomatic, crnin, triunghiular, p'ilratul buzei
inferioare, incisivul buzei superioare, incisivul br/:'i interioare,
orbicularul buzelor, mentonier) sînt toţi inervaţi de nervul facial
(perechea a VH-a). Muşchii limbii, atît cei intrinseci cit .i cei ex­
trinseci (genioglos, hioglos, stiloglos şi palatoglos), sint inervaţi
de nervul hipoglos (perechea a XII-a), dar pentru partea pos-
terioară a limbii inervaţia este furnizată şi de glosof-iringian,
pneumogastric şi spinal (perechile IX, X, XI). Muşchii vălului
palatului, împărţiţi în ridicători ai vălului (ridicătorul, tensorul
şi salpingofaringianul), constrictori ai vălului şi muşchi extrin­
seci (stilohioidian, stilofaringian, stiloglos, digastric e t c ) sînt
inervaţi de ramuri provenite din trigemen (perechea a V-a), glo-
sofarlngian (perechea a IX~a), pneumogastric (perechea a X-a) şi
spinal (perechea a Xl-a). Musculatura faringelui, în care se deo­
sebesc constrictorul superior, constrictorul mijlociu şi constric­
torul inferior, primeşte ramuri de la nervii glosofaringian (pere-
chea a IX-a), pneumogastric (perechea a X-a) şi spinal (perechea
a Xl-a), precum şi de la primii trei nervi cervicali. Maxilarul
inferior dispune de o multiplicitate de muşchi care asigură
masticaţia, dar cum importanţa lor în vorbire e mai redusă,
e n u m e r a r e a poate fi omisă ; inervaţia lor e asigurată de trigemen
(perechea a V-a). Muşchii laringelui (crico-tiroidian, crico-
aritenoid posterior şi lateral, tireo-aritenoid, ariteno-epiglotic,
inter-aritenoid şi tireo-hioidian) sînt inervaţi de pneumogastric
(perechea a X-a).
Ceea ce se desprinde din această scurtă trecere în revistă a
muşchilor şi nervilor organelGr fonoarticulatorii este : a) că mo­
bilitatea acestor organe e asigurată de o multiplicitate surprin­
zătoare de muşchi (pe care o mai întîlnim în organizarea corpu­
lui omenesc numai în cazul mîinii) ; b) că activitatea acestor

92 93
muşchi e comandată de o multiplicitate de nervi (şase nervi cra-
nieni : perechile V, VII, IX, X, XI, XII şi trei perechi de nervi
cervicali) ; c) că inervarea este, adesea, dublu încrucişată, în s e n ­
sul că un n e r v trimite ramurile sale la mai multe organe şi în
acelaşi timp u n organ primeşte inervaţia sa de la mai mulţi nervi.
Aceste împrejurări dau socoteală de considerabila putere de
compensare a organelor periferice fono-articulatorii, p e care o
relevă patologia malformativă sau defectivă ; se poate vorbi in­
teligibil şi fără limbă, în lipsa ei completă sau parţială planşeul
1
bucal, maxilarul inferior şi buzele putîndu-i prelua parţial func­
ţiile ; se poate vorbi, de asemenea, fără laringe, prin emisiunea
aerului esofagian sau stomacal şi „amenajarea" de strîmtori în
faringe sau g u r ă ; nazalizarea poate fi evitată chiar cînd închi­
2
derea coanelor, prin văl, e incompletă, şi chiar în palatoschizisul
operat, dacă persistă o comunicare intre faringele superior şi
mijlociu, pacientul puţind fi învăţat să dirijeze curentul de a e r
prin gură şi să evite astfel acţionarea concomitentă a rezonanţei
n a z a l e ; pronunţia corectă a lui s este posibilă chiar pe lîngă
3
mari anomalii de implantare a incisivilor inferiori sau în lipsa
lor completă şi, de asemenea, în anomalii ale maxilarului infe­
rior ; sunetul r poate fi format în toate cele 3 poziţii de articu­
4
lare (pentru unele limbi sau dialecte fiziologic r uvular), şi chiar
între baza limbii şi partea posterioară a faringelui sau în laringe
(poziţiile de articulare 4 şi 5, ale unor autori). Dacă asemenea
malformaţii grosolane şi lipsuri complete sau parţiale nu sînt
întotdeauna determinante pentru pierderea vorbirii sau respectiv
alterarea ei, se înţelege că dislalia nu poate fi înţeleasă numai în
condiţiile periferice ale fiziologiei sunetelor. Ideea că în dislalie
sînt răspunzători anumiţi muşchi sau nervi individual luaţi
— u n soi de atomism anatomic de la periferia vorbirii — se
găseşte pe aceeaşi treaptă de înţelegere a fenomenelor limbii care
a inspirat arhaica chirurgie a tulburărilor de rostire : secţionarea
muşchiului geniohioidian în gamakapacism, a frenului lingual
în rotacism (şi uneori în lambdacism), a genioglosului în delta-
cism şi sigmatism, „circumcizia" vălului palatin în dislalia
1 H . W e i n e r t , Die Bekämpfung von Sprachfehlern, Halle (Saale),
VEB Carl Marhold Verlag, 1955, p. 29—30.
2 Ibidem, p. 32.
Ibidem, p. 34.
3
4 H. K r e c h, Die Behandlung gestörter S-Laute, Halle (Saale), VEB
Carl Marhold Verlag, 1956, p . 64.
94
vocalelor, ligatura arterei sublinguale e t c . practicate pînă în
1
1850, cu excepţia secţionării frenului care se mai recomandă u n e ­
ori şi azi şi care este adesea cerută cu insistenţă de părinţii copii­
lor cu întîrziere în vorbire sau cu dislalii universale grave.
*
* *
Aşa cum vorbirea nu se reduce la o înşirare de cîteva sunete,
tot aşa sunetul n u se produce prin acţiunea cîtorva muşchi. „Vor­
bim cu tot corpul" se spune adesea, şi se înţelege prin aceasta
nu numai participarea mimicii şi a gesturilor, a atitudinii corpo­
rale, ci şi a unor procese vaste, difuze, permanente şi generale,
cum sînt respiraţia, circulaţia şi secreţiile glandulare ; tot aşa,
în producerea fiecărui sunet participă nu cîţiva muşchi ai or­
ganelor periferice ale vorbirii, ci aceste organe în ansamblul lor,
cu toţi constituenţii lor anatomici. Pentru fiecare moment al vor­
birii există o configuraţie neuromusculară deosebită, implicînd
toată musculatura organelor vorbirii, într-o singură unitate func­
ţională, şi pentru producerea oricărui sunet izolat fiecare din
aceşti muşchi este sub controlul formaţiunilor nervoase.
Ceea ce este esenţial pentru înţelegerea procesului vorbirii
articulate este faptul că activitatea organelor fono-articulatorii
este de fiecare dată globală şi distinctă. „Nici u n atom sau punct
al organelor fonatorii periferice nu rămîne nefolosit în formarea
consoanelor", spusese Merkel, şi azi ştim că acelaşi lucru e va­
labil şi p e n t r u vocale. P e n t r u a forma u n sunet oarecare toate
organele periferice ale vorbirii intră în activitate, cu toate păr­
ţile lor, caracteristic şi distinct pentru fiecare sunet. Ceea ce în­
seamnă că la formarea fiecărui sunet participă toţi nervii intere­
saţi în procesul vorbirii. In rostirea vocalei a, bunăoară, fonemul
pentru care e nevoie de activitatea musculară cea mai redusă,
trigemenul acţionează pentru a coborî maxilarul, facialul pentru
a deschide buzele, hipoglosul pentru a aplica limba pe planşeul
bucal, glosof aringianul, vagul şi spinalul pentru a menţine larin-
gele într-o poziţie normală. Aceasta nu înseamnă însă că p e n t r u
un anumit fonem se adoptă întotdeauna, mecanic, aceeaşi poziţie
a organelor fonatorii. Cînd pronunţăm ka, ko, ku, fee, ki, exem-
i C a r l L u d w i g M e r k e l , Indicationen zur operativen Behand­
lung des Stammeis, in : Beiträge zur Gehör und Sprachheilkunde her­
ausgegeben von E d u a r d S c h m a l z , Leipzig, 1946, Heft 2, p. 1 <ji urm
95
plifică Seeraan locul de atingere dintre limbă şi palat se mută
de la palatul moale pină în partea anterioară a palatului d u r ;
mişcările de articulare ale lui k se adaptează, deci, poziţiei n e ­
cesare pentru exprimarea vocalei corespunzătoare. Pronunţia
unui fonem este, aşadar, o modalitate fiziologică permiţind un
oarecare joc în limite destul de largi, nu o necesitate mecanică ;
dincolo de aceste limite, însă, între care variază modul de arti­
culare de la individ la individ şi pentru acelaşi individ după
împrejurări, asocieri fonematice, sensuri e t c , dincolo de aceste
limite modalităţile diferite de pronunţie reprezintă alterări în
cadrul dislaliei.
Sinergia activităţilor musculare face ca pentru fiecare fonem
organele fono-articulatorii să aibă o activitate, o poziţie şi o
formă caracteristică. Dar sinergia musculară e comandată de si­
nergia nervilor. Cum e posibil ca acelaşi nerv să acţioneze de
fiecare dată diferit pentru a produce, in sinergie cu toţi ceilalţi,
efecte sonore diferite ?
Impulsul efector. Centrii nervoşi care comandă activitatea
fiecăruia din nervii implicaţi în procesul vorbirii se găsesc situaţi
la diferite niveluri ale sistemului nervos contrai, in bulb şi punte,
dar ei sînt acţionaţi de arii neuronale situate la mare distanţă, în Fig. 20 - Rombencefoiu. sau creieru, posterior (bu.b. protuberanta si cerebe.).
cerebel, subcortex şi cortex, aşa încît se poate spune că vorbirea (Uupo Rouviere)
este răspunsul total al sistemului nervos central, integrarea com­
plexă a unor circuite neurale, care s e extind asupra tuturor zo­ tare ; lui i se datoreşte rapida alternanţă a contradicţiilor, fluenţa
nelor encef aiului. şi continuitatea lor ; datorită activităţii lui p u t e m „sta în picioa­
Astfel, măduva spinării comandă activitatea musculară ge­ re, respira, înclina şi întoarce capul bunăoară, şi în acelaşi
nerală a corpului, pe fondul căreia se desfăşoară vorbirea ; bulbul timp să vorbim, acte necesitînd coordonarea unei serii d e muşchi
rahidian, prin neuronii motori inferiori ai nervilor cranieni pe ale căror activităţi se suprapun în m a r e măsură şi î n unele cazuri
care îi include, comandă musculatura gurii, limbii, faringelui şi sînt contradictorii. La o înclinare a capului, bunăoară, muşchii
laringelui, iar prin centrii respiratori controlează mişcările res­ extensori ai laringelui se contractă în mod inegal, ceea ce a r al­
piratorii ; puntea intervine în sinergia vorbirii, prin nucleu for­ tera vocea dacă n u s-ar produce concomitent o contracţie com­
maţiei reticulate, dar şi prin centrul pneumotaxic pontin care, pensatoare a cartilagiilor laringelui" . 1

în conexiune cu hipotalamusul, stimulează expiraţia şi menţine Creierul intermediar sau pedunculii cerebrali asigură uşu­
r i t m u l respirator. rinţa şi rapiditatea mişcărilor vorbirii şi jocul muşchilor mimicii
Cerebelul, situat ca o derivaţie pe marile căi motorii şi sen­ sau, în conexiune cu cerebelul, gradarea şi precizia contracţiilor
zitive care străbat bulbul şi puntea, şi în conexiune cu zonele musculare (nucleul roşu) ; talamusul, cea mai importantă staţiune
superioare ale creierului (pedunculii cerebrali, talamus, corpi de legătură în calea sensibilităţii generale şi a senzoriului, con­
striaţi, cortex premotor), este zona în care se elaborează controlul trolează forma, mărimea, calitatea, intensitatea şi textura t u t u r o r
şi prin care se asigură sinergia integrativă a mişcărilor volun-
1
M. S e e m a n , Sprachstörungen bei Kindern, Berlin-Jena, VKB
^^V^^i^^'Jt^^I:
p. 35. ' r K a n d
O. L. B a c k u s , The reha-
London, Harper and Brothers, 1947,
Verlag Volk u n d Gesundheit, 1965, p. 113.
7 _ Introducere în logopedle
96 97
recepţiilor pentru a le vehicula „organizate" cortexului : calitatea
vocii, expresia feţei, gesturile şi postura care subliniază vorbirea
sînt, deci, dependente de „potenţialul" afectiv născut în acest
„punct nodal" ; corpii striaţi, aparţinînd sistemului extrapirami­
dal, intervin în coordonarea articulatorie şi în gesticulare, con-
trolînd şi inhibînd mişcările involuntare care, evocate de stimuli
senzoriali diverşi, ar putea parazita şi împiedica fluenţa şi pre­
cizia mişcărilor intenţionate.
In sfîrşit, scoarţa cerebrală participă la motricitatea vorbirii,
prin vaste arii neuronale situate în lobii frontal şi parietal. Fibre­
le emise din „ariile motorii primare de proiecţie" (cîmpurile 4, 6,
3, 1, 2, 5 şi 7) formează fasciculul piramidal, calea pe care sînt
transmise impulsurile pentru mişcarea voluntară, fină şi discri­
minativa şi, în speţă, p e n t r u muşchii striaţi ai laringelui, limbii,
buzelor şi obrajilor (subdiviziunea 4 c). Anterior faţă de eîmpul
4, se găseşte eîmpul 6, mai larg decît aria motricitatii piramidale,
şi în conexiune cu corpii striaţi, talamus, creier intermediar,
punte, cerebel, împreună cu care dă naştere fasciculului extra­
piramidal. Interpretări mai vechi atribuiau acestui fascicul con­
trolul motricitatii ancestrale, iar azi e considerat în relaţie cu
sistemul neuromotor, mişcările învăţate şi „subtilele mişcări ex­
presive care sînt proprii dezvoltării înalt umane. Jocul agonişti-
98
lor-antagoniştilor, delicatele sinergii ale expresiei faciale şi ges­
turile care subscriu verbalizarea, secvenţa modală în modularea
vocii, rezonanţă, articulare, calităţile de intonare şi ritm, toate
aceste activităţi, deservind expresia, sînt dependente de sistemul
extrapiramidal" . i
In partea inferioară a lobului frontal, ca o diferenţiere a cîm-
pului 6, se găseşte aria 44 a cărei lezare, la om, condiţionează
pierderea capacităţii de coordonare a muşchilor limbii, feţei şi
corzilor vocale în articulare. Această arie corespunde centrului
descris de Broca drept sediul vorbirii formulate şi elaborate, şi
pare a fi responsabilă de edificarea şi organizarea schemelor mo­
torii ale limbajului. Cercetări noi au arătat că ea reprezintă o
zonă către care converg fibre din celelalte arii afectate vorbirii,
pentru a face sinapsă în jurul acestor nuclei ; aici este organizat
răspunsul verbal şi de aici este trimis proiecţiilor motorii pentru
muşchii vorbirii, ariile 4 şi 6, printre altele.
' -
M
B e r r y, and J. E i s e n s o n, Speech disorders, N e w York
Appleton-Century Crofts, 1956, p. 49. '
99
 autor american neuronul motor periferic e sluga mai multor
stăpîni ; el nu i-ar putea sluji pe toţi deodată dacă impulsurile
lor nu s-ar armoniza între ele. In timpul vorbirii, neuronul mo­
tor periferic răspunde aproape numai ordinelor sosite de la scoar­
ţa cerebrală ; pentru a obţine această prealabilă recrutare pentru
sine a neuronului motor periferic, cortexul trebuie să emită im­
pulsuri inhibitorii, de restrîngere a activităţii celorlalţi centri şi
de configurare a activităţii lor, potrivit cu necesităţile desfăşu­
rării procesului de vorbire. Interacţiunea necontrolată de scoarţă
a celor din urmă dezorganizează automatismul motor ; activa­
rea centrilor subcorticali (bunăoară în emoţii) tulbură fluxul vor­
birii, iar eliberarea lor de sub controlul scoarţei duce la blocaj.
Dar neuronii cor-
ticali trebuie, ei înşişi,
să-şi armonizeze im­
pulsurile pe care le
emit. Neuronii cen­
trului Broca, asociaţi
prin vaste circuite
neurale cu arii situ­
ate în alţi lobi sau
primind reverberaţii
Fig. 2 3 — Cîteva din subdiviziunile arhitectonice ale cortexului, de la nivelurile infe­
după Brodmann. Sint indicate zonele motricitatii voluntare şi ale rioare ale sistemului
sensibilităţii. Zonele sensibilităţii gustative ţi viscerale sint dispuse nervos central, îşi
profund în scizura lui Sylvius. Cea moi mare parte a ariei auditive, construiesc, fiecare
de asemenea. Cea mai mare parte a ariei vizuale primare e situată din ei, formula pro­
în scizura calcarină. (După Penfield ţi Roberts) prie prin care îşi do­
Cum funcţionează aceşti centri situaţi la niveluri diferite în
1
zează şi directivează
sistemul nervos central şi acţionînd, toţi, asupra musculaturii calitatea şi intensita­
organelor periferice ale vorbirii ? tea stimulilor, mo-
Propriu-zis, muşchiul e acţionat de neuronul motor perife­
Fig. 24 — Calea finală
ric, iar acesta de neuronii motori centrali. Nucleii de origine ai
comună, cu diferite inci­
nervilor cranieni, situaţi în bulbul rahidian, reprezintă aglome­ taţii primite de celula mo­
rări de neuroni motori periferici, ai căror axoni merg direct la torie din cornul anterior
muşchi. Corpii striaţi, cerebelul, zonele motorii ale scoarţei re­ al măduvei spinării. (După
prezintă aglomerări de neuroni motori centrali ; ei au capacităţi Pierre Maquin şi J. O.
diferite de a impulsiona neuronul motor periferic, cu atît mai Trelles)
1
Noţiunea de „centri" şi încercările de localizare au fost discutate
discriminative cu cit un neuron central e superior, etajat, cei
cu alt prilej. Vezi N . T o n c e s c u , tfettrofirfoloata diilexiei-dlsorafiet, î n :
superiori
Tulburărilecontrolînd
limbajului nu numai
scris, neuronul
Bucureşti, periferic
Editura ci şişipepedagogică»
didactică cei cen­ 1
R. W e s t , L. K e n n e d y , A. C a r r , O. L, B a c k u s , The rehabi­
trali
1956, subetajaţi.
p. 48. După cum se exprimă cu multă plasticitate un litation of speech, N e w York and London, Harper and Brothers, 1947,
p. 38. *
100
101
mentul în timp al intervenţiei etc.,; formulele proprii se inte­
grează într-o formulă unică, o schemă potrivit căreia se organi­
zează, se dozează şi se seriază în timp, activităţile neuronilor
individuali. Aşa cum pentru a mişca u n deget, fiecare fibră m u s ­
culară îşi dozează activitatea, potrivit unei formule proprii, şi
această formulă proprie se integrează împreună cu toate celelalte
formule ale tuturor celorlalte fibre într-o formulă comună şi
unică din care se naşte ca rezultantă mişcarea descrisă, tot aşa
din formulele proprii de activitate a tuturor neuronilor se naşte,
prin integrare, o formulă unică şi comună. Această formulă unică
şi comună e schema motorie.
Schema motorie corticală, rezultantă a jocului îndeolaltă
integrat şi mutual adaptat al neuronilor corticali, reglează modul
de acţiune al celorlalţi neuroni centrali, situaţi subcortical şi
asociindu-şi stimulii lor, se toarnă integral ca o unicitate în ca­
lea spre periferie pe care o închipuie neuronii periferici,
aceştia fiind de fapt elementele care declanşează activitatea
fiecărei fibre musculare din organele periferice. Mecanismul
motor cerebral, care impulsionează musculatura organelor peri­
ferice, funcţionează deci ca o unitate. Pentru fiecare moment al
vorbirii o schemă motorie caracteristică configurează activitatea
neuronală într-o formulă unică, şi acestei formule îi corespunde
o configuraţie caracteristică a activităţii musculare, implieînd
musculatura respiraţiei, fonaţiei şi articulaţiei din care se alcă­
tuieşte o unitate funcţională. Altfel spus, pentru reproducerea
fiecărui sunet al vorbirii, fiecare muşchi al organelor periferice,
participînd la vorbire, este sub controlul neuronal, dar toţi
laolaltă sînt configuraţi într-o unitate funcţională pe care o
comandă schema motorie, provenită, la rîndul ei, din configura­
rea activităţilor unui n u m ă r nedeterminat de neuroni asamblaţi
într-o unitate funcţională. Este probabil că aceste scheme motorii
se organizează în circonvoluţia lui Broca.
Recepţie şi asociaţie. Dar organizarea schemei motorii, des­
făşurarea ei funcţională şi confruntarea rezultatelor efecţiei cu
prototipul programat pentru execuţie sînt posibile numai prin
existenţa aferentelor şi asociaţiilor.
In domeniul care ne interesează, aferentele, alcătuind în an­
samblul lor latura receptivă a vorbirii, servesc pentru a învăţa
vorbirea dar şi pentru a o călăuzi şi controla : cu ajutorul lor,
cel ce vorbeşte simte mişcarea şi poziţia organelor proprii ale
vorbirii, aude ceea ce vorbeşte el însuşi şi ceea ce vorbesc alţii,
vede mişcările pe care le execută vorbitorul. In consecinţă, latura
102
receptivă a vorbirii se alcătuieşte din sensibilitatea superficială
(senzaţii de tact), sensibilitate proprioceptivă (senzaţii de miş­
care, poziţie şi tensiune) şi din senzoriul special, auz şi văz. Şi
"ici sînt implicate niveluri diferite ale sistemului nervos central.
Sensibilitatea superficială şi cea proprioceptivă sînt transmise
prin nervii cranieni interesaţi în procesul vorbirii : trigemenul
transmite senzaţiile de tact de la buze şi faţă şi pe cele proprio­
ceptive de la muşchii masticatori ; glosofaringianul cuprinde
fibre senzitive pentru tact, de la faringe, şi mediază senzaţii
proprioceptive de la muşchii limbii ; vagul transmite sensibilita­
tea superficială şi proprioceptivă de la faringe şi laringe.
Informaţiile de tact, mişcare şi poziţie ajung în bulb şi fac
conexiune în alte staţiuni din etajele inferioare ale creierului,
apoi sînt transmise pe calea lemniscului median talamusului,
unde toată recepţia e oprită sau „organizată" în „stereotipuri de
excitaţie" şi transmisă mai departe scoarţei.
Recepţia sensibilităţii, atribuită, în mare, lobului parietal, are
loc de fapt pe o întinsă suprafaţă a scoarţei cerebrale (cîmpurile
3, 1, 2, 5, 7 şi chiar cîmpurile 4 şi 6). Integrări supreme, în care
funcţiile ariilor senzitive sînt asociate cu funcţiile ariilor senzori­
ale (auditive : cîmpurile 22, 41, 42 şi vizuale : cîmpul 12) au loc
în cîmpurile 39 şi 40 (diferenţiate la om din cîmpul 7), unde se
configurează recepţia aşa cum mutatis mutandis, pare a se con­
figura efecţia în circumvoluţia lui Broca. Senzaţiile de tact, miş­
care şi poziţie sînt proiectate şi către ariile efectorii ale vorbirii,
informaţia precisă despre mişcările şi poziţia limbii fiind unul din
principalii stimuli în reglarea şi continuarea activităţii organelor
periferice ale vorbirii.
într-adevăr, sensibilitatea superficială, dar mai ales cea pro­
prioceptivă, sînt responsabile de direcţia, viteza, forţa şi a m ­
ploarea mişcării v o l u n t a r e ; prin deficitul lor mişcarea care
se produce este alterată, lipsită de fluenţă, precizie, graţie. In
ceea ce priveşte mişcările vorbirii, alterarea sau insuficienţa in­
dicilor proprioceptivi de la muşchi şi tendoane perturbă activita­
tea organelor fono-articulatorii în aşa fel încît mişcările vorbirii
devin exagerate şi necoordonate. Fiecare reacţie musculară
comportă o infinitate de arcuri nervoase reverberate, în care
sensibilitatea însoţeşte permanent motricitatea şi se împleteşte
cu ea : de la prima contracţie şi pe toată durata mişcării iau
naştere aferente cutanate, kinestezice etc., în funcţie de care se
reglează, permanent, modul in care se va continua şi desfăşura
mişcarea.
103
 corpul geniculat medial, impulsurile ajung în talamus de u n d e
sînt transmise lobilor temporal şi parietal. Reprezentarea şi per­
cepţia anumitor calităţi ale sunetelor poate că au loc în talamus
şi în creierul intermediar : se crede, bunăoară, că intensitatea,
calitatea şi accentul sînt sintetizate şi „recunoscute" în aceste arii
subcorticale, nu în contextul t e m p o r o - p a r i e t a l , unde e „recu­
i

noscută" şi înţeleasă vorbirea (recepţia auditivă finală).

Importanţa văzului, în imitarea sunetelor vorbirii, nu a fost
totdeauna suficient apreciată. Cu toate acestea, se ştie bine că
orbii din naştere învaţă mai greu vorbirea decît copiii cu vedere

Recepţia senzorială, care interesează îndeosebi procesul vor­

birii, este reprezentată prin auz şi, într-o măsură mai mică,
prin văz.
Receptorii din cochleea urechii interne transformă energia
mecanică a sunetelor în impuls nervos, şi acesta urcă pe calea
lemniscului lateral prin punte la creierul intermediar ; aici se 1
O. S a g e r şi T h . H o r n e ţ , Anatomia sistemului nervos, în :
face u n releu în tuberculii quadrigemeni inferiori apoi, prin Neurologia, Bucureşti Editura medicală, 1957, p. 246.

104 105
normală. Copilul priveşte cu atenţie gura şi mimica celui care
vorbeşte, străduindu-se să imite mişcările buzelor şi limbii aşa
cum le vede. Legătura optico-auditivă care se formează va fi
asociată cu activitatea structurilor motorii. Copilul repetă la
început silabe şi cuvinte, care sînt articulate vizibil ; sunetul, al
cărui model de articulare nu-1 vede pentru că aceasta are loc în
interiorul cavităţii bucale, va fi pronunţat mai tîrziu.
Integrarea recepţiilor în actul vorbirii e posibilă graţie legă­
turilor asociative sau de corelare. Complexitatea acestora e atît
de mare încît necesită milioane de neuroni ; fibrele scurte, conec-
tînd porţiuni ale aceleiaşi circonvoluţii, sau cele lungi, legînd u n
hemisfer de celălalt, sînt atît de numeroase încît se poate spune,
pe bună dreptate, că orice neuron are conexiuni potenţiale cu
orice alt neuron. Datorită acestor neuroni şi fibre de corelare,
impulsurile sosite în staţiunile finale de recepţie, auditive, pro­
prioceptive, tactile şi vizuale sînt „asociate" între ele, organizate
şi elaborate, integrate cu „arcurile memoriale ale experienţei
trecute", din lobul frontal şi poate cel parietal, şi în cele din
urmă transmise ariilor de proiecţie motorie din lobii frontal,
pariet?! şi din centrii subcorticali.
„Zonele asociative" sînt situate, de obicei, într-un singur
hemisfer. Astfel, simbolurile auditive verbale şi înţelegerea lor
sînt în funcţie de hemisferul stîng. „La om extirparea lobului
temporal stîng provoacă pierderea limbajului vorbit, prin pier­
derea gnoziilor verbale (surditate verbală)^. In unul din cazu­
rile de hipoacuzie asociată cu alalie observate de noi, înregistră­
rile electro-encefalografice arătau prezenţa unui focar lezional
în structurile temporale ale hemisferului stîng.
Cazul 1, copil în vîrstă de 5 — 6 ani. Fişa anamnestics men­
ţionează o sarcină toxică, gripă în luna a Vl-a, traumatism, prin
cădere în luna a Vll-a ; naşterea a fost distocica, cu prezentare
transversa ; copilul a avut icter negru tip de 6 săptămîni, iar
după vîrsta de 4 luni, două crize convulsive în flexie. Dezvolta­
rea neuro şi psihomotorie a fost întîrziată.
Examenul electroencefalografic menţionează: traseu disritmic,
subdominant lent (cu unde teta şi delta), asimetric (aplatizare
netă în confluenţele occipitale şi temporale stìngi), subreactiv la
stimuli ; la stimulările auditive intermitente răspunde numai la
frecvenţe înalte şi amplitudini maxime.
Dar zona asociativă supremă, care integrează activitatea tu­
turor ariilor participînd într-un fel sau altul la vorbire, e circum-
voluţia Broca. Activitatea zonelor integrative, în genere, şi a cen-
106
trului Broca, în speţă, trebuie concepută cel puţin în această
măsură inhibitorie, în efectele lor motorii, cît şi excitatorie ;
aceste zone nu excită niciodată un muşchi fără să nu inhibe pe
antagoniştii lui ; ele amînă adeseori trecerea unui impuls în
structurile motorii, pentru a asigura elementul timp de care
are nevoie orice activitate coordonată. Modul în care zonele aso­
ciative organizează impulsurile pe care le vor emite, inhibînd
anumite grupe efectorii şi stimulînd pe altele, dozînd şi gradînd
în mod diferit contracţia fiecărei grupe efectorii sau amînînd-o
pentru a o putea coordona cu contracţia altora, este efectul in­
tegrării stimulilor sosiţi de la periferie în cele mai diferite arii
corticale, şi se traduce în configurarea schemei motorii.
Maturizarea fono-articulatorie. Din cele de pînă acum reiese
că vorbirea, deşi ia naştere în organe îndeplinind alte rosturi în
organism, ca efect al unei multiplicităţi de muşchi acţionaţi de
o sumă de nervi originari din nuclei deosebiţi şi situaţi la nive­
luri diferite ale sistemului nervos central, se configurează totuşi
ca act unitar pentru că neuronii corticali din zona asociativă
Broca sînt în măsură să organizeze o schemă motorie care, cu
ajutorul aferentelor, integrează într-un anumit fel impulsurile
emise de neuronii centrali subetajaţi şi de neuronii motori peri­
ferici.
Cum se edifică însă schema motorie ?
Aşa cum vorbirea s-a constituit pe seama unor procese mai
primitive şi mai importante decît ea în economia organismului,
tot aşa schemele motorii ale procesului fono-articulator se con­
stituie pe seama unor scheme mai primitive şi avînd semnificaţii
deosebite.
, Cea mai timpurie expresie sonoră e strigătul noului născut. /
Contactul tegumentelor cu temperatura scăzută a aerului şi lipsa
afluxului de sînge matern, după secţionarea cordonului ombilical,
dezlănţuie un foarte complicat act reflex : o inspiraţie reflexă,
urmată de o închidere reflexă a glotei cu creşterea presiunii ex-
piratorii, o expiraţie reflexă sonoră — strigătul. Acest compor­
tament reflex e comandat tot de o schemă motorie, înnăscută,
înscrisă în substanţa cenuşie de la nivelul inferior al sistemului
nervos central. Schimbările mediului intern şi extern ••— foamea,
durerea, plăcerea — provoacă şi mai tîrziu astfel de „descărcări
efectorii reflexe" sonore, după cum le numeşte Luchsinger ; ele
107

seamănă cu a sau e, emise fie scurt şi la intervale mici de t i m p ,
fie lent şi prelungit, şi putînd deveni prin mişcarea concomitentă
a buzelor şi a limbii, oa sau ua. Expresia satisfacţiei şi a b u n e i -
stări se caracterizează prin vocalizări noi, cea a neplăcerii prin
ţipete (Seemann).
Strigătele noului născut nu au valoare de limbaj, constituind
doarTnanifestarea fonetică a stărilor lui afective — pozitive sau
negative. Dar tocmai pentru aceasta ele capătă curînd, după
prima lună, atît pentru mamă cît şi pentru copil o semnificaţie
globală de p-ăcere-neplăcere, şi intră într-o reacţie circulară :
încep a fi emise încă de pe acum, cu un caracter intenţional, prin
asocierea cu urmările pe care le-au avut în zilele şi săptămînile
anterioare de via'ă.
In orice caz, precizează R. West, vorbirea nu se dezvoltă din
strigătele de protest, foame, frică sau durere ale copilului, acestea
pot fi doaMm pre-exerciţiu fenator, ci din formele de „joc oral" : /
vorbirea e o modulare a tonului laringian, şi această emisie mo­
dificată şi articulată pentru a deveni limbaj nu corespunde cu
strigătele de neplăcere ale sugarului, ci cu gînguritul şi îngînatul
evocat de emoţii plăcute. După cum se vede din evoluţia u l t e r i ­
oară a limbajului, strigătul si plînsul împiedică şi alterează e x ­
primarea verbală.
Paralel cu maturizarea motorie şi kinestezică generală, aceste
vocalizări evocate de emoţiile plăcute sînt însă totodată. înce-
pînd cu prima lună de viaţă, punct de plecare pentru exercitarea
performanţelor motorii care stau la baza proceselor articulatorii.
Cînd sugarul e liniştit şi nevoile sale fiziologice sînt satisfăcute,,
organele sale fono-articulatorii sînt implicate, ca şi membrele,,
într-un fel de activitate elementară de joc, manifestată prin su­
nete greu de determinat din punct de vedere fonetic : modificarea
mişcărilor implicate în mişcările suptului, masticaţiei şi deglu-
tiţiei, dă naştere la sunete de tipul consoanelor — explozive,
fricative, sibilante — iar schimbările de rezonanţă ale vocii evocă,
tipuri de vocale.
Paralel cu maturizarea senzorială, încep să se formeze asocia­
ţii, legături temporare, în limbaj reflexologic, ariile auditive
şi cele motorii. Noul-născut reacţionează la zgomot prin mişcări
generale de tresărire, modificări respiratorii şi mişcări de clipire ;
în săptămîna a 3-a apare reflexul de rotire a capului în direcţia
sunetului (între 20 — 40 zile, reflexul alimentar la sunete) ; încă
108
•de la începutul lunii a 2-a sugarul întoarce capul sau ochii în di­
recţia sursei sonore. Treptat auzul său diferenţiază din ce în ce
mai mult propriile sale emisiuni sonore mereu repetate, le fixează
şi le recunoaşte din ce în ce mai bine, iar către luna a Vl-a
contribuie din ce în ce mai mult la discriminarea lor motorie, la
precizia şi economia cu care sînt executate : sugarul alege acum
unele foneme, le asociază unei vocale (mai frecvent din cele
formate cu buzele, cu partea anterioară a limbii sau, cînd e în
decubit dorsal, cu dosul limbii, care tinde înapoi şi în sus, către
palat) şi dublează silaba astfel formată : monosílaba — ba, ta, pa,
ga — devine monosílaba dublată ba-ba, pa-pa, ta-ta, ga-ga. Atît
prima cît şi cealaltă sînt produse de copil sau de adulţii din jurul
lui, consolidîndu-se prin recepţionarea auditivă. Cînd mediul
pune monosílaba dublată în relaţia cu un obiect sau o persoană,
se naşte primul cuvînt : papa, mama, tata.
/ ' ^ S c h e m a motorie care va fi operantă în limbaj se diferenţiază,
deci, din scheme motorii primitive, înnăscute, avînd o valoare
JU- i°logică — prin simpla lor repetare în afara circuitului fizio­
z
logic în care erau incluse şi cu ajutorul auzului care le ridică
la un grad discriminat pe care n u îl aveau. Auzul, pe de altă
parte, recepţionează, din mediu, asocieri fonetice sub forma
monosilabelor produse de ambianţă, şi aceasta evocă schemele
motorii, acum constituite, pentru producerea aceloraşi asocieri
de sunete. Odată cu aceasta s-a născut relaţia interumană, esen­
ţială pentru constituirea laturii comunicative a limbajului, iar
funcţia fiziologică a organelor fono-articulatorii a fost integrată
într-o funcţie social-psihologică. Unitatea de acţiune în care sînt
contopite activităţile nenumăraţilor muşchi care constituie orga­
nele fono-articulatorii şi activităţile diferiţilor nervi, care co­
mandă aceşti muşchi, se clădeşte pe fundamentul unei unităţi de
acţiune care precede vorbirea : oricît de mare e multiplicitatea
muşchilor şi oricît de diversă inervaţia lor, această multiplicitate
şi diversitate este, în principiu, coordonată în acte fiziologice
primare, scheme motorii primitive, pe care vorbirea nu face decît
să le configureze deosebit, într-o diferenţiere extremă şi o inte­
grare supremă.
Aceste scheme motorii, la început parţiale şi globale, evolu­
ează către o integrare din ce în ce mai înaltă şi către o diferen­
ţiere din ce în ce mai fină, primele sunete imitate fiind cele care
implică mişcările ample, în raport cu muşchii extrinseci ai or-
109
ganelor vorbirii şi abia ulterior, cele produse prin mişcările
delicate ale muşchilor mici intrinseci ; cele care cer, bunăoară,
din partea limbii mişcări totale, executate cu toată masă ei şi
abia ulterior sunetele care implică mişcări ale mandibulei, buze­
lor şi vîrfului limbii, şi abia mai tîrziu cele care se execută cu
ajutorul vălului palatului şi al părţii posterioare a limbii ; mai
întîi cele care cer o colaborare între u n n u m ă r mic de organe, şi
ulterior, cele care implică colaborarea muşchilor respiratori cu
muşchii laringelui, muşchii limbii şi ai maxilarelor ; mai întîi
sunetele corespunzînd diapazonului vocii copilului şi ulterior cele
cu frecvenţă mai înaltă.
Maturizarea fono-articulatorie este în funcţie de maturizarea
structurilor motorii şi a celor auditive. Factorii în funcţie de care
se cere dezvoltarea vorbirii sînt aşadar u r m ă t o r i i :
1 cu maturizarea hemisferului dominant care preia funcţia de
a) Capacitatea de discriminare auditivă. Studii reflexologice
au stabilit că, în luna a 3-a, sugarul este în stare să diferenţieze
două sunete calitativ diferite şi în luna a 4-a, două sunete ase­
mănătoare în limitele cuprinse între o octavă şi patru tonuri.
Sunetele vorbirii sînt la început u n indistinct sincretic pentru
copil, şi înainte cu mult de a le învăţa sensul el trebuie să le
poată analiza, separa în unităţi acustice şi distinge între ele. P e
măsură ce creşte capacitatea de diferenţiere a sunetelor, copilul
ajunge să înlăture substituirile neadecvate pe care le folosea în
încercările anterioare de a reproduce sunetele mai grele (bună­
oară l pentru r).
b) Capacitatea de memorizare a sunetelor. Este tot u n factor
care ţine de recepţia auditivă, dar mai puţin senzorial decît pre­
cedentul. In lipsa lui, chiar pe lîngă o bună discriminare auditivă,
copilul nu numai că nu va putea asocia sunetele cu sensul lor
convenţional, dar nici măcar nu va putea reţine ordinea lor se­
rială, succesiunea, în timp, potrivit căreia se alternează ele în
cuvînt. P e măsură ce copilul înaintează în vîrstă, creşte extensiu­
nea şi fidelitatea memoriei auditive, şi inversiunile (de exemplu
„mocolotivă" pentru „locomotivă") se lichidează treptat.
1
R. W e s t , L. K e n n e d y, A. C a r r , O. L. B a c k u s ,
rehabilitation of speech, N e w York and London, Harper and Brothers,
1947, p. 48 — 51.
Şi, de asemenea, M. F. B e r r y and J. E i n s e n s o n ,
disorders, N e w York, Appleton-Century-Crofts, 1956, p. 41 — 42 şi p. 103.
110
c) Capacitatea de discriminare motorie. P e n t r u a putea r e ­
produce ceea ce îi furnizează capacitatea ca de discriminare
auditivă, copilul trebuie să cîştige puterea de a acţiona anumiţi
muşchi sau anumite grupe musculare, altfel decît în funcţia
fiziologică de bază în care sînt implicate prin reflexe înnăscute.
Automatismele fundamentale ale organelor periferice ale vorbirii
trebuie înlăturate, ceea ce înseamnă că activitatea anumitor
grupe musculare trebuie inhibată, şi abia după inhibarea acestora
pot fi construite formulele noi de mişcare, servind scopurilor mai
complexe ale vorbirii decît cele pentru care au fost create or­
ganele fonoarticulatorii. Această capacitate superioară de analiză
a mişcărilor — constînd pe de o parte în inhibarea unor grupe
musculare, iar pe de altă parte în introducerea altora în configu­
raţii motorii noi — creşte paralel cu dextralizarea, adică paralel
:
conducere.
d) Capacitatea alternării impulsurilor nervoase. Pentru a
putea reproduce ceea ce evocă memoria sa auditivă, copilul are
nevoie de o considerabilă viteză în coordonarea activităţii gru­
pelor musculare implicate în vorbire, schema motorie care co­
mandă această activitate schimbîndu-se, după cum am văzut,
în fiecare moment al vorbirii. Pe de altă parte, materializarea
structurilor motorii comportă şi o creştere considerabilă a vite­
zei cu care se transmit impulsurile nervoase. P e măsură ce copi­
lul înaintează în vîrstă, creşte, pe de o parte, viteza cu care se
emite şi se transmite impulsul nervos, iar pe de altă parte viteza
cu care se alternează schemele motorii. Pînă la „maturizare",
copilul alege sau o articulare la viteza obişnuită plină de omi­
siuni şi greşeli, sau o articulare completă şi exactă la viteza care
ii este proprie.
e) Capacitatea de a emite impulsuri motorii care depăşesc
pragul de excitabilitate al muşchiului. Adesea, mai mulţi neuroni
trebuie să-şi însumeze potenţialele de acţiune pentru a străbate
sinapsa, fie pentru că potenţialul electric al sinapsei e mare, fie
pentru că e nevoie de un potenţial mai mare pentru eliberarea
tic acetil-colină. P e de altă parte, reţeaua nervoasă acţionează
după principiul recrutării : stimuli repetaţi, apărînd într-un mo­
ment cînd nervul e într-un fel oarecare excitabil, pot „recruta"
The fibre pentru a obţine un răspuns, în timp ce u n singur stimul e
incapabil s-o facă. Aceşti stimuli pot proveni din cele mai diferite
arii : copilul aude ce se pronunţă şi în acelaşi timp vede cum se
Speech pronunţă, reproduce mai uşor o formulă articulatorie oarecare.
111
 f) Concordanţa între treptele diferitelor procese de'maturi­
zare. Acuitatea şi puterea de discriminare a sunetelor slabe de ARTEA A Neurofiziologia procesului
înaltă frecvenţă se dezvoltă uneori mai tîrziu la unii copii decît
capacitatea de discriminare motorie (datorită unui factor disma-
4-a de producere, organizare
turativ ereditar sau lezional). Această lipsă de concordanţă con­
diţionează substituiri de sunete, deşi copilul a r e posibilitatea
şi structurare a comunicării
rostirii tuturor sunetelor limbii. Cînd se maturizează şi capa­ prin limbaj
citatea de discriminare auditivă, copilul va trebui, pe de o parte,
să înveţe rostirea corectă a sunetelor de înaltă frecvenţă care îi
lipseau, iar pe de altă parte să se dezveţe d e substituirile n e ­
adecvate de care se folosea. Alteori, e întîrziată maturizarea
analizatorului motor, şi copilul deşi are u n auz fin şi o bună
memorie pentru sunete, nu reuşeşte totuşi să le pronunţe corect
pentru că n u poate elabora o schemă motorie precisă şi suficient
de diferenţiată, care să coordoneze adecvat activitatea musculară
în organele fono-articulatorii.

Lateralizare şi integrare.
„Cel mai înalt nivel"
1. Hemisferul sting şi localizarea funcţiilor limbajului
şi vorbirii
Folosind tehnica stimulărilor corticale, în cursul operaţiilor
pe creierul vigil, Penfield şi Roberts ajung la concluzia că, în
1

mod obişnuit, dominant pentru limbaj este hemisferul stîng,

oricare a r fi preferinţa manuală ; în cazuri rare, dominant apare
hemisferul drept, din cauze necunoscute, dar, de asemenea, i n ­
dependent de preferinţa manuală. Localizarea limbajului în
hemisferul drept la dreptaci (mai puţin de 1%), constată şi
Subirana (1956), s-ar explica prin factori ereditari (existenţa
stîngacilor în familii de dreptaci). Dominanţă n u înseamnă însă
exclusivitate ; în caz de distrucţie sau ablaţie a hemisferului
sting, hemisferul drept i se substituie, cu atît mai uşor cu cît
acestea se produc într-un stadiu mai precoce de viaţă ; la copil,
le/.iunile masive ale zonei limbajului din hemisferul stîng p r o -
1
W. P e n f i e l d şi L. R o b e r t s , Langage et mécanismes céré-
l'Hiux, P.U.F., 1963, p. 99—222.

h _ Introducere în îogopedie
113
voacă transferul funcţiei în hemisferul opus, în timp ce leziunile
mai puţin importante permit deplasarea funcţiei, într-o oarecare
măsură, în cuprinsul aceluiaşi hemisfer.
H. Hecaen şi R. Angelergues \ revizuind materialul clinic
publicat în ultimele decenii, confirmă şi ei că hemisferul stîng
îşi păstrează proeminenţa p e n t r u limbaj chiar la stîngaci şi a-
daugă : „înţelegerea limbajului este, în general, mai concentrată
pe scoarţă, exprimarea lui mai răspîndită, indiferent de domi­
nanţă ; la stîngaci reprezentarea e bilaterală, iar pe acelaşi h e ­
misfer funcţiile sînt mai răspîndite la d r e p t a c i ; reprezentarea
bilaterală a limbajului, care trebuie considerată normă pentru
stîngaci, poate exista şi la dreptaci în cazuri excepţionale".
Mai recent, cercetări efectuate asupra unor pacienţi care au
suferit secţionarea comisurilor cerebrale , ajung la concluzia că
2
exprimarea verbală, calculul şi scrierea par a fi organizate ex­
clusiv în hemisferul stîng d o m i n a n t ; posibilitatea ca anumite
cuvinte, puţine la număr, simple, cu caracter emoţional sau
foarte intim, să fie exprimate cu ajutorul hemisferului drept
minor n u a fost confirmată ; hemisfferul minor s-a arătat inca­
pabil de a multiplica sau divide, fie şi n u m e r e mici, sau de a
scădea pe 2 din numere mai mici decît 10 (dimpotrivă, calculul
cu hemisferul major nu a scăzut considerabil faţă de nivelul
anterior operaţiei) ; scrierea cu mîna stîngă se explică prin exis­
tenţa unui control motor bilateral (al celor 2 mîini), exercitat de
hemisferul stîng major. In contrast cu organizarea atît de cate­
goric lateralizată a expresiei verbale, a calculului şi scrierii,
înţelegerea vorbirii rostite sau scrise a fost găsită în mod egal
reprezentată în ambele hemisfere.
Alţi autori au recurs, pentru studiul experimental al latera-
3
lizării limbajului, la tehnica lui J. Wade (1949) — injectarea de
aminobarbital sodium în carotidă — cu scopul de a produce o
imediată şi temporară pierdere a funcţiilor cerebrale în hemisfe­
r u l corespunzător. Afazia tranzitorie, durînd atît cît ţine efectul
barbituratului, este u n indiciu că reprezentarea limbajului îşi
are sediul în hemisferul corespunzător carotidei injectate, lipsa
1
H. H é c a e n si R. A n g e l e r g u e s , Pathologie du
L'aphasie, Paris, Larousse, 1965, p. 139 çi 140.
2
M. S. G a z z a n i g a and R. W. S p e r r y, Langage after
of the central commissures, în : Brain, 1967, vol. 90, part. I, p. 131—148.
E . A. S e r a f e t i n i d e s , R. D. H o a r e and M. V. D r i v e r ,
3
Jntracarotid sodium amylobabitone and cerebral dominance
and consence în : Brain, vol. 88, part. I, 1965, p. 107.
114
afaziei fiind interpretată ca o dovadă pentru reprezentarea lui
bilaterală. Experimental s-a constatat, de asemenea, că hemi­
sferul stîng pare a fi dominant la dreptaci ; la stîngaci şi ambi-
dextri, s-a constatat o reprezentare bilaterală, cu diferenţe can­
titative în modul în care sînt implicate cele 2 hemisfere ; s-a in­
terpretat că dominanţa cerebrală dreaptă poate apărea la stîngaci
şi spontan, nu numai ca rezultat al vreunei leziuni postnatale
cunoscute.
Demonstrarea localizării funcţiilor limbajului în hemisferul
dominant, la pacienţii cu secţionarea comisurilor interhemi-
sferice şi în mod experimental cu ajutorul aminobarbitalului de
sodiu, nu a infirmat ipoteza, mai veche, după care hemisferul
minor are u n rol auxiliar, putînd deveni chiar hotărîtor în com­
pensarea deficitului produs prin leziuni ale hemisferului domi­
nant.
Kreindler şi colaboratorii relatează compensarea rapidă a
1
unei afazii motorii cu agrafie, deşi existau leziuni importante în
piciorul circumvoluţiunilor, F2 şi F3 din hemisferul stîng'; deoa­
rece zona Wernicke arată numai leziuni minime, iar în hemisfe­
rul drept zonele simetrice erau indemne, autorii cred demon­
strată ipoteza că ele au jucat u n rol important în compensare. Cu
toate acestea ei au avut prilejul să studieze ulterior un caz care
face îndoielnică această posibilitate . 2
Dacă ar fi să rezumăm aceste cîteva date privind localizarea
hemisférica, putem spune că^dominant pentru funcţia limbaju­
lui este hemisferul stîng, indiferent de preferinţa manuală, şi că
la unii stîngaci şi ambidextri reprezentarea este bilaterală (in­
egală) ; în caz de dominanţă a hemisferului stîng, unii autori
neagă hemisferului drept minor orice capacitate de exprimare
verbală, în timp ce alţii cred că acesta se poate substitui hemi­
sferului major lezat sau excizat.
Explicaţia echivocurilor şi contradicţiilor se scuză azi, invo-
(îndu-se variaţia în gradul de dominanţă cerebrală, care merge
de la echivalenţa celor 2 hemisfere în copilărie, pînă la completa
dominanţă a hemisferului stîng la a d u l t ; o atare dezvoltare su­
feră uneori inhibiţii prin factori congenitali sau cîştigaţi. Apar
langage.
1
A. K r e i n d l e r , A. P e t r e s c u , A. F r a d i s , Compensation ra­
section pide d'une aphasie motrice, în : „Revue Neurologique", t. 104, nr. 4, 1961,
p 349.
2
A. K r e i n d l e r , A. P e t r e s c u , A. F r a d i s , Sur la compensa­
for speech tion des troubles aphasiques, în : „Revue Neurologique", t. 113, nr. 5, 1965,
p. 526.
ii
115
tn felul acesta variaţii în gradul de concentrare a anumitor func­
ţii, în gradul de unilateralizare, sau în gradul de inhibiţie, a n t a ­
gonism şi coordonare cu un centru heterolateral rămas din copi­
lărie . 1

In cuprinsul hemisferului dominant, diferitele aspecte ale

limbajului şi vorbirii găsesc localizări diferite. Leziuni în zona
temporală stîngă, afirmă L u r i a , produc u n deficit de discrimi­
2

nare şi generalizare a schemelor auditive (scund patterns) şi mai

ales de auz fonematic, ceea ce afectează nu numai pronunţia şi
scrisul, dar şi sensul cuvintelor ; leziuni în ariile parietale şi
parieto-occipitale alterează capacitatea de „comunicare a relaţii­
lor" şi de a combina u n n u m ă r de elemente într-un întreg
unitar ; leziunile ariilor fronto-temporale afectează sinteza ele­
mentelor succesive şi duc la un deficit în „propoziţiune".
Penfield şi Roberts propun, pe baza aceleiaşi tehnici a sti­
3

mulărilor cerebrale pe creierul viu, reprezentanţe bilaterale pen­

tru motricitate, unilaterale pentru aspectul „intelectual" al ei.
După ei, mecanismul motor al limbajului depinde, în mod nor­
mal, de „mecanismul cortical de control al vocii", situat în banda
motorie rolandică a celor 2 hemisfere : dacă u n a din ele e dis­
trusă, cealaltă îşi asumă rolul amîndurora. Mecanismul ideatio­
nal este organizat, dimpotrivă, într-un singur hemisfer. în con­
diţii normale, acest mecanism e montat în 3 arii, a căror impor­
tanţă merge descrescînd : o arie posterioară, una anterioară, şi a
treia superioară. Aria posterioară e indispensabilă pentru un
limbaj normal ; după exereza ariei anterioare, limbajul revine
uneori, poate totdeauna, la normal ; după îndepărtarea ariei su­ (are se suprapune destul de bine schemelor clasice". Această zonă
perioare, restabilirea se face în scurt timp. Autorii cred că t r e ­ are o aşezare centrală — polul occipital şi frontal — ca şi regiu­
buie să existe, în hemisferul stîng dominant, u n mecanism func­ nile inferioară şi superioară a hemisferului (cu excepţia ariei
ţional unic, care să pună în joc cele 3 arii şi se pare probabil că suplimentare motorii propusă de Penfield şi Roberts), nefiind
u n centru subcortical îşi asumă acest rol. implicate în funcţia limbajului. In această zonă centrală „un pol
P e baza materialului clinic, Hecaen şi Angelergues conchid 4

anterior motor pare a fi central în partea de jos a circumvoluţiei

că „noţiunii prea strimte şi prea precise de «centru» pare prefe­ rolandice, pe versantul frontal şi parietal (nu numai frontal,
rabil să i se substituie aceea mai largă, de «zonă funcţională»,
r u m indică tezele clasice) ; un pol posterior interesează lectura,
dedublat într-un pol vizuo-verbal (lobului lingual) şi unul vizuo-
1
G. A n a s t a s o p u l o s and D a n a l K o k k i n i , Cerebral domi­
nance and localization of the Language functions, în : Psychiatria et Neu- grafic (plică curbă) ; un pol superior pare a se suprapune în to­
rologia, t. 143, 1962, nr. 1, p. 14—34. tul dispozitivelor pentru activităţile gestuale (lobul parietal)".
2
A. R. L u r i a , Brain disorders and language analysis, în : Langage Afazia amnestică pare să indice că funcţia de evocare e depen­
and speech, voll I, 1955, p. 14—34. dentă mai ales de lobul temporal. In interiorul acestor zone, or­
3
W. P e n f i e l d and L. R o b e r t s , Langage et mécanismes
cérébraux, P.U.F. 1963, p. 219^231.
ganizarea funcţiei trebuie concepută nu sub forma unor
4
H. H é c a e n s i R. A n g e l e r g u e s , Pathologie du langage. mecanisme foarte limitate şi foarte rigide, ci a unor dispozitive
L'aphasie, Paris, Larousse, 1965, pp. 132 — 135. maleabile care permit supleante ; pentru anumite? modulaţii ale

116 117
limbajului, trebuie să concepem noduri funcţionale esenţiale (aşa
cum par a o dovedi leziunile lobului lingual, care provoacă
alexie).
Tulburări de vorbire de diferite grade, în special de tip disla-
lic şi disartric, însoţesc desigur hemiplegia, fie dreaptă fie stingă,
dar leziunile unilaterale (într-un singur hemisfer) responsabile
de hemiplegie nu pot produce nedezvoltarea vorbirii pentru că,
după cum am văzut, în cursul dezvoltării funcţia se va centra în
hemisferul sănătos. Landsdell a folosit testul Wada pentru a sta­
bili acest transfer al funcţiei la 9 subiecţi cu focar epileptogen
în hemisferul stîng, şi a obţinut tulburări de vorbire numai după
injectarea de amital sodic în carotida dreaptă, ceea ce dovedeşte
transferul. Aceste date experimentale sînt confirmate pe de o
parte de faptul că hemisferctomia stingă efectuată precoce nu
provoacă niciodată nedezvoltarea vorbirii, pe de altă parte de
faptul că hemisferctomia practicată la encefalopaţi poate uşura
achiziţia limbajului. După cum spune Tomkiewicz, „putem afir­
ma (pînă la noi date), împreună cu Pierre Mărie, că leziunile u n i ­ arată cît de amplă poate fi recuperarea limbajului pe lingă a p r e ­
laterale ale creierului nu pot împiedica achiziţia limbajului" — ciabile extensiuni ale leziunilor şi f a c e încă o dată evidentă con­
fapt ce constituie u n important argument împotriva existenţei statarea că nu există paralelism între gravitatea leziunilor ce­
centrilor preformaţi ai limbajului. rebrale şi amploarea tulburărilor de vorbire.
In consecinţă, s-a căutat să se încrimineze prezenţa de leziuni în conformitate cu teoria explicativă de ansamblu care le
bilaterale. Worster-Drougt credea că ceea ce el numea „imper- aparţine, Penfield şi Roberts formulează ipoteza lezării unei r e ­
cepţia auditivă congenitală" cu lipsa consecutivă a dezvoltării giuni centrale, interhemisferice. P e n t r u o asemenea interpre­
vorbirii, se datorează leziunilor sau ageneziei afectînd ambele tare, ar pleda faptul că uneori alteraţiile electroencefalografice
hemisfere înapoia lobului temporal. In 1960, Landau, Golstein şi provin din structurile de pe linia mediană. P e de altă parte, în
Klaffner au constatat însă, la examinarea necropsică a unui cre­ 1966, Klinger şi Ludwig au pus în evidenţă existenţa fibrelor
ier (a u n u i copil de 10 ani), o pierdere bilaterală de substanţă cor- corticotalamice, mai ales în legătură cu acele arii denumite de
ticală în regiunea posterioară ; circumvoluţiile posterioare ale Penfield şi Roberts ariile anterioară, posterioară şi superioară,
lobului parietal, temporal şi occipital erau reduse în mărime, iar în care se dezvoltă mecanismele de limbaj şi vorbire. Existenţa
secţiunile arătau atrofia substanţei albe şi cenuşii în insulă şi acestor fibre arată posibilitatea unei regiuni diencefalice pentru
opercul. Copilul (care se născuse fără accidente, dar cu multe unele stări de nedezvoltare a vorbirii, cele 3 arii fiind, după
anomalii congenitale şi care prezentase crize de cianoză în p e ­ Penfield şi Roberts, coordonate prin proiecţiile lor asupra tala-
rioada neonatală) avea, la vîrsta de 10 ani cînd a murit, o vor­ musului şi limbajului, elaborîndu-se „într-un fel oarecare", gra­
bire spontană satisfăcătoare, folosind corect timpurile verbale ţie acestui circuit.
regulate şi n e r e g u l a t e ; singurul deficit de vorbire semnalat Ipoteza interesării unei regiuni centrale, de pe linia mediană,
consta în faptul că n u înţelegea vorbirea la o viteză normală a este dealtminteri sugerată şi în alt mod, mai ales dacă luăm în
fluxului conversaţional, dar înţelegea perfect dacă i se vorbea consideraţie unele caracteristici izbitoare ale copilului alalic —
mai rar. La examenul necroscopic în trunchiul cerebral structu­ mutismul, hipomimia şi hipogestualitatea lui.
rile geniculate mediale erau greu de identificat, dar cei 2 nuclei In 1946 Kelly, Beaton şi Magoun au observat la pisică, după
auditivi erau din punct de vedere histologic inapţi. Acest caz leziuni ale substanţei cenuşii peri-apeductale, abolirea sau di-

118 119
minuarea comportamentului facio-vocal. Adámete şi O'Leary au
produs în 1959 „mutism" la pisică, prin leziuni electrolitice ale
substanţei cenuşii peri-apeductale. Aceste experienţe par a lă­
muri patogenia mutismului akinetic. Aşa cum a fost descris de
Cairus, în 1941, sindromul presupune o întrerupere lezională a
formaţiei retícula te activatoare ascendentă a lui Magoun.
Daly şi Love explică şi ei sindromul reticulat activator :
1
hipokinezia şi mutismul, apatia şi lipsa reacţiilor afective faţă
de stimulii nocivi sau plăcuţi, somnolenţa sînt urmări ale r e ­
ducerii activităţii tonice normale a substanţei reticulate, avînd
drept corolar un deficit de vigilenţă.
Concepţiile noastre despre substanţa reticulată au apărut
destul de recent. Pînă în 1935 nu erau cunoscute decît căile sen­
zoriale specifice, plecate de la receptorii periferici şi proiectînd
pe scoarţă impulsuri care să realizeze la acel nivel discriminarea
fină şi localizarea topografică. Rolul formaţiei reticulate, ca
structură specifică de integrare a tuturor aferentelor senzoriale
şi de activare difuză a stării de veghe, nu era încă cunoscut.
Cazul pusese în evidenţă «aerréa bogăţie de fibre cu cele mai di­
ferite origini, articulate sinaptic cu neuronii reticulari — ceea
ce-eXplică posibilitatea de a bombarda o singură celulă cu stimuli
aparţinînd unor multiple modalităţi senzoriale. Cu toate acestea
semnificaţia fasciculului reticulat era obscură şi în orice caz li­
mitată la integrarea unor funcţii motorii ; sensul ascendent al
fasciculului reticulat, cu rol în starea vigilă şi în integrarea per-
ceptuală, în mecanismele de atenţie (filtraj senzorial) şi de creare
a unui fond favorabil memorării (stocării informaţiilor) era n e ­
cunoscut. Noutatea fundamentală adusă de Moruzzi şi Magoun
era descrierea unei structuri centrale, alimentată de impulsuri
senzoriale, dar care dobîndeşte o activitate proprie intrinsecă,
de întreţinere tonică a stării vigile, un adevărat activator al cre­
ierului.
Cu toate acestea, mutismul akinetic poate fi produs şi prin
leziuni cu altă situare topografică în sistemul nervos c e n t r a l :
„Intr-un mare n u m ă r de cazuri el e realizat prin afectarea s u b ­
stanţei reticulate de la nivelul protuberantei şi a mezencefaiului,
î n alte cazuri, el poate fi determinat de leziuni foarte întinse,
D . D. D a l y a n d J. G r a f t o n L o v e , Akinetic
l
mutism, în :
Neurology, Official Journal of the american Academy of Neurology, vol.
8, nr. 3, martie, 1958, p. 238.
120
difuze, care cuprind un mare n u m ă r de formaţiuni corticale şi
subcorticale, aferente şi eferente" . 1
Dar Launay ne reaminteşte că encefalul copilului mic este un
imens potenţial de capacităţi şi că, după cum am văzut, vaste
leziuni pot să nu compromită cu nimic elaborarea funcţiilor su­
perioare şi, în particular, limbajul ; acesta se poate constitui în
circuitele îndemne, aşa cum la surzi se organizează implicînd
căi asociative diferite de cele obişnuite. Toată această patologie a
limbajului este, pentru Launay, o patologie particulară şi origi­
nară a maturizării şi dezvoltării proprii copilului de vîrstă mică,
ceea ce pare a justifica termenul de „tulburare de integrare a
limbajului", din ce în ce mai folosit în ultimii 1 0 — 1 5 ani.
2. Dispozitivele elaborate ale motricitatii
Motricitatea merită un comentariu special. Am văzut într-un
capitol precedent importanţa ei în integrarea limbajului. Patolo-
giştii limbajului au arătat, de multă vreme, că o coordonare m u s ­
culară deficitară se asociază, adesea, cu întîrziere în dezvoltarea
limbajului articulat. Dar cercetările îndreptate în acest scop nu
au fost întotdeauna convergente în rezultatele lor. Maxwell
(1953), Fairbanks şi Bebour (1950), Fairbanks şi Spriesterbach
(1950), Mase (1946), Carrel (1936) nu găsesc nici o diferenţă
între performanţele motorii ale copiilor cu tulburări de vorbire
şi un grup de control. Carrel (1937), Bilto (1941), Harbold (1947),
Schiefelbusch (1951) găsesc performanţe mai reduse la copiii cu
tulburări de limbaj. In Europa, Borovicov (1926), Luchsinger
(1947), Schilling şi Kreuger (1960) găsesc relaţii pozitive între
gradul disabilităţii motorii şi incidenţa vorbirii dislalice. Recent,
Jenkins şi Lohr, lucrînd cu testul Ozereţki pe copii dislalici,
găsesc un coeficient motor de 77 faţă de 87 la copiii cu vorbire
normală (au fost socotite „tulburări grave de articulare", incapa­
citatea de a emite corect 4 sau mai multe diferite consoane) . 2
1
A. K r e i n d l e r , I. P o i l i c i , E. M e s t e ş , Corelaţii anatomoclinice
in sindromul de mutism akinetic, în : Neurologia, Psihiatria si Neuro­
chirurgia, vol. III, 1958, nr. 1, p. 9.
- E d n a J e n k i n s şi F r a n c e s E. L o h r , Severe articulations
itisorders and motor ability, în : „Journal of Speech and hearing disor­
ders", vol. 29, nr. 3, august, 1964, p. 286.
121
 Tardieu , discutînd problema copilului cu infirmitate motorie
i
cerebrală, arată că redorile (spasticitatea, rigiditatea, spasmele
atetozice), slăbiciunile cinetice, tulburările posturale, deficitul
global în reglarea mişcărilor fac uneori din copilul cu paralizie
cerebrală u n alalic şi ridică întrebarea dacă aceste tulburări m o ­
torii determină şi o insuficienţă a limbajului interior. Apriori se
poate afirma că u n copil incapabil de a pronunţa u n singur fonem
nu-şi poate dezvolta corect limbajul interior, dar observaţia a
arătat că unii copii care nu pronunţă nimic, dovedesc u n înalt
grad de abstracţiune cînd se exprimă cu ajutorul maşinii de scris.
Tulburările motorii, oricît de grave, dacă sînt „pure", nu împie­
dică, deci, dezvoltarea limbajului şi exprimarea lui pe căi deri­
vate.
Conservarea înţelegerii limbajului şi, de asemenea, posibilita­
tea achiziţionării grafismului fac ca această formă, dacă există
pură, să se apropie de anartria cîştigată a adultului. Pierre Mărie
defineşte anartria pură ca o tulburare de articulare care n u intră
în cadrul afaziei, o tulburare disociată a articulaţiei (provocată
de paralizii şi tulburări de coordonare consecutive leziunilor
cerebrale), cu conservarea înţelegerii şi scrisului. Anartria pură
se deosebeşte de afazia Broca, prin conservarea resturilor de
limbaj (înţelegerea vorbirii, posibilitatea scrierii şi citirii) şi prin
absenţa deficitului intelectual care în afazia Broca e variabil dar
uneori de o intensitate care face tranziţia spre oligofrenie. Nu se
alterează limbajul interior. Datorită dificultăţilor fonetice grave,
bolnavul foloseşte grupuri restante de foneme pe care le asociază
în mod stereotip, fără discernămînt, şi care reprezintă toate posi­
bilităţile lui de exprimare. După cum se exprimă Alajouanine
şi Lhermitte , „suprimarea vorbirii în anartrie e u n fenomen
2
tranzitoriu, afectînd dispozitivele elaborate ale motricitatii ; r e ­
ducerea limbajului în afazia Broca este o tulburare durabilă şi
mai complexă la care participă activitatea propriu-zisă de
limbaj".
Dacă anartria nu e o afazie, nu e totuşi nici o disartrie ex­
tremă, disartriile fiind tulburări de articulaţie datorite alterării
unuia din sistemele motorii generale : piramidal, extrapiramidal,
cerebelos ; anartria e lezarea unui sistem elaborat pentru vorbire'.
1
G. T a r d i e u , L'aphasie relative de l'enfant infirme moteur
bral, în : „Revue de Neuro-Psychiatrie infantile", 1965, vol. 13, nr. 8,
p. 547.
2
T h. A l a j o u a n i n e si F r . L h e r m i t t e , Les troubles
activités expressives du langage dans l'aphasie. Leur relation avec l'a-
praxie, în : „Revue Neurologique", t. 102, 1960, nr. 6, p. 604 — 633.
122
Recent H a z a r d - H u g o t a comunicat 12 cazuri (3 prin embolie
1
cerebrală, 6 prin tromboză, 2 prin traumatism, 1 cu etiologie
necunoscută, toate cu hemiplegie dreaptă şi hemipareză facială
(importantă în 7 cazuri, uşoară în 2), 6 în mod cert cu apraxie
buco-facială. înţelegerea limbajului era conservată, dar unul din
bolnavi avea nevoie de timp de latenţă, altuia trebuia să i se
repete ordinele mai complexe, altul, în primele 15 zile de la ac­
cident, a pierdut înţelegerea vorbirii orale păstrînd-o pe cea
grafică. La 6 bolnavi scrisul era perfect, unul prezenta o uşoară
disortografie, altul prezenta o formă gravă. Suprimarea limbaju­
lui a fost completă pe o perioadă, variind între 8 zile şi 2 luni.
Cazurile autorului, toate cu hemiplegie dreaptă predominant
brahiofacială, fără hemianopsie, cu paralizie velară şi apraxie
variabilă, arată că este vorba de leziuni ale teritoriului silvian,
in domeniul arterelor şanţului prerolandic şi a şanţului rolandic :
leziuni superficiale şi profunde, adică în partea de jos a circum-
voluţiilor frontală şi parietală ascendente, probabil insula şi r e ­
giunea lenticulară. Circumvoluţiunea Broca este îndemnă.
Regresiunea conţinutului fonetic la nivelul formelor inferi­
oare în anartrie nu se datoreşte unei tulburări elementare a
motricitatii ; perturbarea afectează funcţia motrică dobîndită, cu
nivel de elaborare şi diferenţiere foarte înalt, reprezentînd mo­
mentul elocutoriu al limbajului. Alajouanine, Obredanne şi
Durand au numit-o „dezintegrare fonetică" şi ea se deosebeşte
2
după cum vom vedea, în mod esenţial de disartrie.' ,
In cursul evoluţiei anartriei, dezintegrarea fonetică înfăţi­
şează 3 aspecte diferite, a căror pondere mutuală este în funcţie
de fiecare caz clinic în p a r t e .
1. Mişcările fono-articulatorii au un aspect paralitic (domi­
nant în sindroamele bulbare şi pseudobulbäre) aparent, de obicei,
la începutul instalării anartriei şi comportînd slăbiciunea mişcă­
rilor articulatorii şi insuficienţa suflului traheal, deperdiţie na­
zală, schimbare de timbru, eliziunea fonemelor posterioare, sono­
rizarea oclusivelor, aprozodie simplă. Leziunea pare a fi redus
motricitatea organelor fono-articulatorii la nivelurile elementare.
céré­
1
J. H a z a r d - H u g o t , Les séquelles phonétiques des anarthries
pures, în : „Revue de Neuro-Psychiatrie infantile", vol. 12, 1964, nr. 1—2,
p. 63.
des 2 Th. A l a j o u a n i n e s i F r . L h e r m i t t e , Les troubles des
activités expressives du langage dans l'aphasie. Leur relation avec Vapra­
xie, în : „Revue Neurologique", t. 102, p. 604, 1960, nr. 6.
123
 2. Mişcările fono-articulatorii au un aspect distonic (în sin­
dromul nucleilor cenuşii centrali) ; ele sînt excesive, lipsite de
măsură în forţa şi durata lor, caracterizate prin dificultăţi şi
bruscheţă în contracţiile musculare, prin hipertonie postulară,
prin contracţie globală, sincinetică, lipsită de diferenţiere. Apare
astfel predominanţa oclusivelor, asurdisarea sonorelor, transfor­
marea atacurilor vocalice în consonantice, monotonie prozodică.
Leziunea pare a fi eliberat o activitate mai primitivă, cu caracter
tonic, improprie articulării normale şi dominantă de sincinezii.
3. In sfîrşit, au un caracter apraxic exprimat în imposibilita­
tea anumitor realizări motorii diferenţiate, asociindu-se p e r t u r ­
bărilor grupate, de obicei, sub numele de apraxie buco-faringo-
laringiană. Apraxia explică apariţia fenomenelor mai complexe,
cum sînt metatezele, asimilările rezultînd din insuficienta
diferenţiere a punctelor de articulare subordonate influenţei
fenomenelor situate anterior sau posterior în fluxul vorbirii.
Cele 3 componente, spune T i s s o t , izolate sau unite, nu ex­
l
plică suficient dezintegrarea fonetică din afazie, dar par să o
condiţioneze. Alături de tulburări articulatorii, atît în anartrie
cît mai ales în afazia Broca, apare o tulburare de limbaj constînd
dintr-un deficit de incitare voluntară a emisiei verbale (tot atît
de marcat sau mai marcat în limbajul scris).
Tulburările fonetice care apar se explică prin :
— poziţia extremă pe care o iau organele fono-articulatorii ;
— slăbiciunea corzilor vocale (corzile nu vibrează, sonorele
sînt asurzite) ;
— dificultatea unei diferenţieri măsurabile, între punctul de
articulare şi tensiunea corzilor vocale ;
— dificultatea de a realiza puncte corecte de articulare, de
a le diferenţia suficient, dificultate cu atît mai mare cu cît e
vorba de punctele de articulare posterioare (baza limbii şi vălul) ;
fonemele sînt instabile sau labiale ;
— dificultatea atacului : mişcările articulare debutează greu
(încercări eşuate, eforturi fără efect), dau greş; nevoia unui punct
sau sprijin solid transformă atacurile vocalice în atacuri conso­
nantice ;
— o durată iniţiată, mişcarea articulară e greu părăsită, forţa
şi durata ei menţinîndu-se exagerat ;
P. T i s s o t ,
1
Neurophysiopathologie de Vaphasie, Paris
1966, p. 28—28.
124
— detenta e bruscă, cu forţă excesivă (de unde imposibilitatea
de a emite consoanele de la finele silabelor) ;
— dificultatea trecerii de la o formulă motorie la alta, ceea
ce afectează mai ales fonemele debile prin natură (construc­
tive, sonore, nazale) sau prin poziţia pe care o ocupă în cuvînt şi
dă naştere la asimilări retro sau anterograde şi la eludarea con­
soanelor în poziţie debilă.
Rezultatele acestor dificultăţi fono-articulatorii sînt : supri­
marea sau deteriorarea anumitor foneme, tendinţa de a emite
sunetele în condiţiile unei motricitati elementare (în condiţiile
cele mai uşoare şi mai primitive); calitatea fonetică este profund
alterată, melodia vocii e pierdută şi apar eliziuni, asimilări, sub­
stituiri şi metateze care corespund unei mai mari comodităţi în
articulare.
Elementele paralitice şi distonice nu apar numai în anartria
afazicului, ci şi în tulburări care nu afectează sfera limbajului,
cum am văzut că sînt disartriile. Dar în timp ce disartriile ascultă
de anumite legi şi alterările pronunţiei se caracterizează prin
omogenitate semiologică, stabilitate şi invariabilitate, în anartrie
caracteristicile sînt opuse. Pe de altă parte asimilările şi metate­
zele nu se mai explică prin tulburări de tip paralitic şi distonic :
ele corespund unei deteriorări funcţionale mai diferenţiate şi r e ­
produc diferite posibilităţi de acomodare ale limbajului infantil.
Alterările fonetice se suprapun sau sînt vecine cu fonetica infan­
tilă. Perturbarea atinge dispozitivele în care se organizează
funcţia elocutorie şi regresia scoate la iveală forme proprii toc­
mai elaborării ei. Deşi determinismul alterărilor e diferit, ele se
organizează, totuşi, prin scheme identice celor ale dezvoltării.
In cazul recuperării, apar etape care amintesc progresele limba­
jului infantil. Aceşti bolnavi trebuie socotiţi ca afectaţi de o
regresie funcţională globală. P e n t r u toate aceste motive anartria,
spre deosebire de disartrie, fără să fie propriu-zis o afazie, este
totuşi o tulburare de natură afazică (a şi fost încadrată în grupa
,,afaziilor disociate"), nu e o disartrie extremă.
Alajouanine şi Lhermitte precizează raporturile dintre anar­
trie şi afazie. Deşi Dejerine şi Henry Head i-au negat existenţa,
ea a putut fi totuşi observată şi în absenţa tulburărilor afazice,
independent de afazie. De fapt, este rareori pură de la început,
mai adesea apare într-o afazie Broca, ale cărei componente au
'Th. A l a j o u a n i n e s i F r . L h e r m i t t e , Les troubles des
Masson activités expressives du langage dans l'aphasie. Leur relation avec
Vapraxie, în : „Revue Neurologique", t. 102, nr. 6, 1960, p. 604.
125
 regresat. A u t o r i i au observat în 10 ani 57 de cazuri, toate c u
1
leziuni limitate şi situate în regiunea centrală a hemisferului
major „în 18 cazuri era pură de la început, în 16 apărea ca relic-
vat după o afazie Broca" (celelalte 23 n u au p u t u t fi investigate
de la început şi autorii n u cunosc existenţa sau amploarea u n o r
tulburări afazice asociate).
Existenţa anartriei pure n u înseamnă că activitatea expresivă
a limbajului este independentă de funcţia lingvistică în genere.
Există în anartrie o schiţă de disociere automatico-voluntară şi
sînt cunoscute facilitările care, după cum spune Foix, îi dau o
„aparenţă intelectuală". Nu există frontiere nete între tulburările
şi elaborarea simbolică şi realizarea motrică.
Michaux şi colaboratorii săi descriu sindromul pseudobulbar,
scoţînd în relief asocierea automatico-voluntară a mişcărilor
m i m i c e şi reproducînd descrierea simptomelor după Ford :
1
a) insuficienţa muşchilor inervaţi de nucleu bulbari (dificultăţi
de fonaţie, articulaţie şi deglutiţie); b) interesarea feţei, maxila­
relor şi chiar muşchilor ochiului (hipomimie a mişcărilor volun­
tare ale feţei, exagerarea mişcărilor mimice la rîs şi la plîns).
Paralizia pseudo-bulbară este cunoscută din 1872, cînd a fost
descrisă de Joffroy şi de Lépin, în 1877, iar în forma ei congeni­
tală, din 1884, cînd a fost descrisă de Pooenheim şi de Bouchard în
1895. Tulburarea de vorbire care o caracterizează a fost descrisă
de Brissaud, în 1899, Déjerine, în 1914 şi de Alajouanine şi
Thurel, în 1933 la a d u l t ; la copil, în 1899, Halben semnalează
într-un caz pierderea totală a vorbirii, iar în 1902 Peritz descrie
aspecte cu diferite asocieri (mişcări coreoatetozice). î n 1922,
Babonneix distinge 2 tipuri anatomo-clinice : o formă striată cu
contractură, însoţită adesea de disartrie, şi o formă piramidală,
constant însoţită de disartrie şi disfonie paralitică. Euziére,
Terracol şi Lafon descriu „slăbiciunea vălului cu voce nazonantă;
insuficienţa poate apărea numai în vorbirea curentă care cere
mişcări foarte rapide ale vălului ; importanţa acestui semn este
foarte mare, el singur poate dezvălui o paralizie pseudo-bulbară".
în 1956, Worster-Drought propune să se grupeze, sub denumirea
de „paralizie pseudo-bulbară congenitală", disartria paralitică,
severă sau frustă, asociată cu nazonantă. In 1958, Ajuriaguerra
arată că deficitul fonator şi velar e evident, dar găseşte alături
1
L. M i c h a u x şi c o 1 a b., Retard de la parole. Exagération des
réactions émotives et distrophies faciales chez un enfant de 6 ans. Syn­
drome pseudo-bulbaire, în : „Revue de Neuro-psychiatrie infantile",
vol. I, nr. 77, 78, iulie — august, p. 295.
126
de aceste elemente paralitice şi elemente dispraxice supraadău-
gate ; în lucrarea asupra „audiomutităţii" arată importanţa ele­
mentelor dispraxice alături de retardul motor şi dispraxia feţei
S. Borel-Maisonny \ în 1961 (vezi cazurile 3, 4, 5) descrie astfel
tulburarea : „vorbirea devine nearticulată, lentă, neinteligibilă,
parcă păstoasă, impresie produsă de rarefierea sau suprimarea
consoanelor şi indeterminarea vocalelor". In 1964, Launay insistă
asupra atingerii elective a motricitatii linguale şi bucale, cu
relativa conservare a motilităţii membrelor şi a dezvoltării inte­
lectuale. Piaget defineşte praxiile, ca deosebindu-se de mişcări
în genere, prin faptul că sînt „mişcări coordonate în funcţie de
un rezultat sau o intenţie".
Se ştie că diferite tipuri de apraxie şi agnozie, de origine
congenitală sau prin afecţiuni ale micii copilării, apar şi izolat,
adică nu numai în asociere cu vreun deficit al marilor aparate
(piramidal, extrapiramidal sau cerebelos). Gubbay şi colabora­ 1
torii au studiat u n n u m ă r de 21 copii la care au constatat un
2
deficit cognitiv şi praxic, putînd fi categorisit în diferite forme
de agnozie şi apraxie. Dintre ei, 7 aveau leziuni cerebrale sub
forma unor semne minimale de disfuncţie piramidală sau cerebe-
loasă, insuficientă pentru a explica deficitul pe care îl manifes­
tau ; 14 aveau tulburări praxice şi gnozice izolate, unii din aceş­
tia cu hiperkinezii de tip coreic. Concluziile autorilor sînt că
datele electroencefalografice şi o m a r e frecvenţă de incidenţe
patologice perinatale sugerează ideea că leziunea cerebrală este,
de obicei, prezentă. Cu toate acestea, etiologia care explică t u l ­
burările prin stabilirea unei dominanţe cerebrale inadecvate sau
defectuoase (în cel puţin 7 cazuri lateralizarea încrucişată era
evidentă) pe cale fiziologică nu anatomică, tulburările de m a t u ­
rizare, nu pot fi excluse şi ele joacă probabil u n rol alături de
leziunile structurale din lobul parietal (drept sau stîng). Autorii
încheie cu supoziţia că deficitul practo-gnozic apare, în general,
mai frecvent decît este îndeobşte recunoscut.
Substratul organic în apractognozii a fost de la b u n început,
în timpul nostru, de cele mai dese ori o supoziţie implicită :
autorii se deosebesc numai în ceea ce priveşte localizarea leziu­
nilor. Diepman credea în prevalenta hemisferului stîng şi anume
1
J. T a r n e a u d , Traité pratique de phonologie et de Phoniatrie,
• ;i|>. ,,La parole", Paris, Maloine, I, p. 107 — 1 8 9 .
- S. S. G u b b a y , E. E 1 1 i s, J. N. W a l t o n , S. D. M. C u r t ,
Clumsy children, a study of apraxic and agnosic defects in 21 children,
in : Brain, vol. 88, part. II, 1956, p. 295.
127
a lobului parietal în funcţia praxică, admiţînd în acelaşi timp că
pentru transmisia gestului în hemisferul minor era necesară in­
tegritatea funcţională a corpului calos. Kleist, dimpotrivă, loca­
liza funcţia praxică în hemisferul drept. Foix crede, la început,
că pentru apariţia apraxiei bilaterale existau leziuni bilaterale ;
ulterior şi-a schimbat părerea, admiţînd că şi leziuni unilaterale
pot provoca o apraxie bilaterală.
Ajuriaguerra, Hecaen şi Angelergues socotesc că varietăţile
1
apractognoziei se distribuie pe suprafaţa hemisferelor în evantai,
cele apropiate de atingerile pur motorii (de tipul apraxiei melo-
kinetice sau inervatorii) mai anterior, ele reducîndu-se mai mult
la tulburări optico-gnozice (cum ar fi apractognozia geometrică
descrisă de Lhermitte şi Monzon) mai posterior : cu cît elementul
motor este mai net reprezentat, leziunile au o situare mai a n t e ­
rioară, cu cît prevalează deficitul proprioceptiv şi vizuospaţial,
leziunile au o situare mai posterioară. P e hemisferul stîng se
înşiruie dinainte-înapoi apraxia melocinetică, ideomotorie (cu
dezordini proprioceptive) constructivă (emancipată de datele
kinestezice) şi apractognozia geometrică (în care predomină t u l ­
burările optico-gnozice). Pe hemisferul drept, distribuţia se r e ­
feră la apraxia îmbrăcării : dinainte-înapoi se înşiruiesc apraxia
îmbrăcării prin deficit proprioceptiv, apoi cea pe bază somato-
gnozică (unde există o tulburare de recunoaştere a spaţiului,
a n u m e a celui corporal) şi în sfîrşit, tulburările vizuo-constructive
(unde este dezorganizat spaţiul de reprezentare şi transpoziţia
sa asupra activităţii grafice şi constructive).
Chr. Jacob distinge, ca varietate „frontală" a apraxiei, a-
p r ax iile verbale facio-linguo-orale ; rolul leziunilor frontale în
apariţia apraxiei buco-linguo-faciale pare cert. In privinţa rolu­
lui corpului calos, acesta apare mai îndoielnic ; experimentele nu
l-au confirmat, deoarece secţiunea chirurgicală la om n u a produs
apraxie. Arseni şi Botez arată că, după datele literaturif*leziu-
2 nal sînt p u r e " ; în clinică întîlnim „întotdeauna u n procent dife­
nea principală care produce apraxie facială este situată în partea
inferioară a circumvoluţiei precentrale, adică în regiunea unde
se găseşte reprezentarea mişcărilor feţei, limbii, buzelor — în
hemisferul major sau minor ; autorii români confirmă că leziunea
1
J. D e A j u r i a g u e r r a , H. H é c a e n , R. Angelergues,
Les apraxies, variété clinique et latéralisation lésionnelle, în : „Revue
Neurologique", t. 102, nr. 6, 1960, p. 566 — 594.
- C. A r s e n i si M. I. B o t e z , Considérations physiopathologiques
sur l'apraxie faciale, în : „Revue Neurologique", t. 102, nr. 6, VI, 1960,
p. 664 — 667.
128
situată în partea inferioară a ariei precentrale este necesară dar
nu suficientă ; pentru ca să apară simptome nete de apraxie,
această leziune trebuie să fie însoţită de o decompensare func­
ţională a cortexului.
3. Senzoriul
In anul 1961, Aubry şi colaboratorii reiau semiologia tulbu­
rărilor auditive, în raport cu leziunile sistemului nervos central . 1
Acuitateai auditivă este, după cum se ştie, în funcţie de orga­
nele periferice şi de fracturile auditive ; dincolo de nucleii bul-
bo-protuberanţiali are loc integrarea mesajului auditiv, adică
a stimulilor proveniţi din sistemul cochlear, cu toate celelalte sis­
teme participîndi la audiţie. Această integrare este opera dispozi­
tivelor cerebrale situate dincolo de corpii geniculaţi. Se presu­
pune că între oliva superioară şi corpii geniculaţi se petrece
sincronizarea tuturor elementelor senzoriale auditive. Cortexul
temporal permite o singură imagine auditivă pe care o t r a n s ­
formă în percepţie auditivă ; cele două cortexuri temporale pri­
mesc, simultan, „imaginea auditivă" completă, provenită din
fuziunea impulsurilor de la dreapta şi stînga. Leziunile situate
în trunchiul cerebral şi etajul mijlociu al creierului dau tulbu­
rări de tip deficitar, hipoacuzii simple, adică pierderi nu numai ale
audiţiei vorbirii şi zgomotelor, dar şi pentru senzaţiile auditive
elementare. Dimpotrivă, leziunile corticale (şi poate subcorticale)
dau tulburări de identificare conştientă, tulburări gnozice, agno-
zie auditivă, în care percepţia senzorială elementară poate fi con­
servată în t i m p ce percepţiile complexe sînt perturbate. Desi­
gur, tulburările de tip deficitar se pot adăuga celor cu caracter
agnozic şi de fapt, „tulburările gnozice numai în mod excepţio­
rit de tulburări de ordin auditiv şi de elemente afazice". Autorii
combat concepţia lui Lafon, după care sau există o atingere a
receptorului cochlear sau a funcţiei de integrare temporală, in-
vocînd faptul că audiţia este supusă şi ea acţiunii fasciculului
reticulat.
Autorii definesc agnozia auditivă drept „conservarea relativă
a percepţiilor elementare cu tulburarea recunoaşterii şi identi-
1
M. A u b r y si c o 1 a b., Essai critique sur la sémiologie des troubles
auditifs en rapport avec les lésions du système nerveux central, în : „La
presse médicale", 1961, vol. 69 nr. 13, p. 577.
9 _ Introducere în logopedie
129
ficării acestor percepţii la indivizi cu inteligenţă păstrată". Este
gradul cel mai înalt al tulburărilor corticale ale audiţiei. La copil
ea poate explica lipsa dezvoltării vorbirii. Ea se deosebeşte de
surditatea centrală în care intră elemente de deficit auditiv.
Rareori este pură, de obicei asociată cu tulburări de vorbire,
probabil că se datoreşte leziunilor bilaterale limitate la zonele
lui Hessl. O recentă observaţie anatomo-patologică, datorită lui
Weinskrantz şi Miskin pare demonstrativă în acest sens : provo-
cînd leziuni bilaterale la maimuţe, autorii găsesc discriminarea
auditivă intactă la animalele cu leziuni infero-temporale, uşor
diminuată la cele cu leziuni postero-temporale şi sever afectată
la cele cu leziuni latero-frontale ; dar apariţia de elemente agno-
1 c) cu interesarea căilor auditive din regiunea talamică şi
zice e posibilă şi în lezarea lobului temporal din hemisferul do­
minant. Vecinătatea zonelor limbajului explică asocierea cu
tulburările de vorbire.
Din această pricină, tulburările înţelegerii şi agnozia sînt
greu de pus în evidenţă în complexul simptomatic al afaziei.
Această situaţie explică penuria de documente clinice relative
la agnozie auditivă.
In agnoziile congenitale, pierderea audiometrică este foarte
marcată.
Worster-Drought şi Allen (1928, 1929) au denumit „Congeni­
tal auditory imperception" o surditate pentru înţelesul cuvîn-
tului. Worster-Drought (1943) a găsit la aceşti copii u n deficit în
aprecierea sensului cuvintelor rostite şi o inabilitate de a dis­
tinge sunetele mai puţin specializate şi cele ale vorbirii. El
obiecta termenului de agnozie auditivă congenitală că are o
implicaţie prea largă, indicînd o lipsă totală în capacitatea de a
diferenţia orice sunet (cazul 12).
O problemă deosebit de importantă este surditatea nucleară
(Goodhill), confirmată încă din 1951 de Dublin pe piese ana-
tomo-patologice : „leziunea unor importante staţii nucleare
apare în mod evident ca fiind la baza surdităţii prin eritroblas-
toza fetală". Un an mai tîrziu, Gerrard găseşte în această surdi­
tate nucleară leziuni în celulele nucleilor cochleari, în t i m p ce
organul lui Corti şi ganglionii spirali erau normali. Ulterior,
R i c h a r d M. F l o w e r si c o l a b . , The communicative disorders
1
of children with kernicteric athetosis, in : ..Journal of speech and hearing
disorders, vol. 31, nr. 1, febr. 1966, p. 41-69.
2
Idem.
130
< înd cercetătorii găseau şi leziuni ale ganglionului spinal coch-
lear, acestea erau socotite secundare distrugerii nucleului
cochlear cerebral.
In 1956, raportul lui Goodhill descrie astfel caracteristicile
„surdităţii nucleare", afectînd pe copiii cu icter nuclear în a n t e ­
cedente :
a) „surditate nucleară" centrală simplă, fixă, stabilă bila­
terală simetrică, de obicei moderată, fără recrutare, fără inclu­
dere periferic-vestibulară ;
b) mai gravă şi cu interesarea nucleilor vestibulari centrali ;
subtalamică, şi determinînd disacuzie neuronală şi o simptoma­
tologie de tip afazic (pură sau asociată cu elemente de tip n u ­
clear) ;
d) cu interesarea substanţei reticulate şi a căilor cochleare
eferente, ceea ce poate explica variaţiile de prag şi larga discre­
panţă dintre audiometria tonală, pragul vorbirii şi discriminarea
vorbirii (căile în cauză avînd un efect de reglare sau armonizare
a cochleei).
I n 1955, American Speech and Hearing Association a ţinut
u n congres cu tema „Rh. Child : deaf or «aphasic» ? ". Cu acest
prilej, Rosen sugera : „Prin extrapolarea caracteristicilor obser­
vate la adulţii cu leziuni cerebrale, problema copiilor cu incom­
patibilitate Rh poate fi interpretată ca un tip de afazie receptivă
•i (sau) expresivă. Răspunsurile variabile la sunet pot fi indicate
chiar, în unele cazuri, pentru o agnozie auditivă". In 1960, A m e ­
r i c a n Academy of cerebral palsy a ţinut u n simpozion la care
l l a r d y , rezumînd cercetările sale pe 48 copii cu icter nuclear,
2 conchide că aceştia nu prezintă u n deficit unic şi circumscris, ci
m a i degrabă o varietate de tulburări de comunicare, incluzînd
i/olat sau în asociere probleme de auz, de percepţie auditivă şi
d e capacitate de a învăţa vorbirea.
I n consecinţă, este explicabil pentru ce clinicienii, vorbind
despre tulburările acestor copii, au folosit termenul de „afa­
zie" sau „sindrom afazoid". Myklebust (1956) spunea că copilul
cu Rh trebuie privit mai degrabă din punctul de vedere al fizio­
l o g i e i leziunilor cerebrale decît al psihologiei surdităţii : el p r e ­
z i n t ă f i e afazie, fie surditate, fie ambele, şi în ansamblul acestui
c o m p l e x simptomatic intră dislexia, disgrafia, agnozia şi apraxia.
131

Incapacitatea copilului de a deprinde vorbirea, spun Gordon
şi Taylor , se poate datora asocierii deficitului de auz şi tulbură­
1
rilor de vorbire de tip „disfazie de evoluţie". Cînd deficitul de
auz apare pe primul plan, este de cea mai mare importanţă să
stabilim dacă acesta explică fără rezerve dificultăţile copilului
în a învăţa vorbirea. Am văzut că în şcoala de surdomuţi au fost
găsite cele mai interesante cazuri de alalie de recepţie, unde
aceşti copii păreau „mai surzi decît surzii". Studiul lui Ingram
şi Reid, din 1956, a arătat că există un număr de copii în şcoala
de surdomuţi care nu beneficiază de pe urma educării, fără să
fie oligofreni. * isici, fără semne neurologice. EEG arată un focar de tip epileptic în aria
Majoritatea acestor copii au fost consideraţi ca avînd o „sur­
ditate profundă", fireşte, pentru că nu răspundeau normal la
sunete şi pentru că adesea nu recepţionau nici sunetele foarte
puternice. Dar lipsa răspunsului nu înseamnă numai deficit de
auz. Pe de altă parte în deficitul de limbaj poate exista un defi­
cit auditiv fundamental, chiar dacă copilul răspunde la sunete.
Copiii cu astfel de tulburări pot răspunde la sunete slabe de
frecvenţe joase sau înalte, cînd nu sînt „visually invalved", dar
nu se poate susţine caracterul normal al răspunsului, deşi exami­
narea arată că mecanismele periferice nu sînt primar cuprinse
în tulburare.
In articolul lui Gordon şi Taylor sînt descrise 2 cazuri
clinice :
Cazul 1 este o fată de 10 1/2 ani, investigată începînd de la 8 ani.
Naşterea a fost normală, evoluţia bună, dar mersul a apărut la 19 luni.
Pentru că la 3 ani nu vorbea, a fost socotită întîrziată, iar la 4 ani surdă.
Ulterior părinţii au observat că reacţionează la sunete şi s-au îndoit de
acest diagnostic. Era agitată şi „uşor frustrabilă", greu de examinat. O
soră era întîrziată psihic, cu QI de 60-70. Era stîngace. Mersul apărea nor­
mal la e x a m e n u l clinic. La 8 ani nu putea executa comenzi verbale, dar
copia imediat acţiunile. La o EEG/Audiogramă, de somn (autorii descriu
tehnica pe care noi o v o m înfăţişa în cadrul capitolului despre e x a ­
minare şi diagnostic) a dat răspunsuri variabile, dar din rezultatele ei
şi din examinările pentru surditate practicate în stare trează s-a conchis
că pacienta prezintă o surditate gravă cu un prag de 90 db.
A continuat şcoala de surdomuţi, dar cu progrese mici. Reinternată
la 10 ani, s-a constatat o slabă îmbunătăţire a vorbirii. Nu se asocia la
joc cu alţi copii şi părea a-şi fi însuşit prea puţin labiolectura. Folosea
gesturile şi deprinsese scris-cititul. Cooperarea şi examinarea erau e x c e ­
lente, şi din nou e x a m e n u l neurologic a fost negativ WISC-testul ajungea
' N e i l G o r d o n §i I a n S. T a y l o r , The assessment of Children
with difficulties of communication, în : Brain, vol. 87, part. I, 1964, p. 1223.
132
l.i 94, confirmat în valorile lui non-verbale. S-a conchis că pacienta are o
mleligenţă cel puţin mijlocie. Radiografia craniului era normală. Din nou
a practicat o EEG/Audiogr. în somn : s-au obţinut răspunsuri la diferite
frecvenţe între 30-50 db, deşi examinarea în stare trează nu dădea răs­
punsuri la nici un stimul sub 95 db.
Rezultatul acestor investigaţii sugera că inabilitatea copilului de a
fiice faţă învăţămîntului în şcoala de surdomuţi se datora, neîndoios, unei
mlburări în dezvoltarea limbajului. Discrepanţa între răspunsurile la
unete în stare trează şi la EEG în somn sugera posibilitatea ca „surdi-
i a tea" să fie datorită leziunilor căilor auditive în trunchiul cerebral, mai
degrabă decît în cochlee, impulsurile auditive atingînd fasciculul reticulat
fără să meargă în sus către centrii auditivi superiori.
Cazul 2 este un băiat de 5 1/2 ani. Are o inteligenţă medie, este stîn-
centrală dreaptă, fără manifestări clinice. Testele audiologice arată o
lipsă de răspuns la sunetele puternice, dar lipsa de progres la şcoala de
surdomuţi şi în învăţarea labiolecturii nu puteau fi explicate în nici un
fel. EEG/Audiograma de somn arată răspunsuri la stimuli de relativ joasă
intensitate, ceea ce sugerează că surditatea nu era destul de severă,
pentru a dâ> socoteală de lipsa răspunsului la sunete. S-a socotit că această
lipsă era rezultatul nivelului intelectual scăzut, cu leziuni cerebrale şi
tu'burări emoţionale, consecutive separării de părinţi. Alteraţiile EEG din
hemisferul drept şi sting pledau pentru leziuni centrale corticale.
Autorii conchid în studiul lor că problema evaluării nu este
de a găsi o singură cauză, ci de a aprecia contribuţia n u m e r o ­
şilor factori şi de a stabili care din ei este cel primar. Un copil
cu o tulburare în dezvoltarea limbajului poate avea un grad
oarecare de surditate periferică, o tulburare emoţională sau de
sferă afectivă, şi are desigur o mare şansă de a fi întîrziat
mintal.
Diagnosticul de surditate are diverse înţelesuri. In genere
<ste sinonim cu o leziune a nervului auditiv sau a cochleei, dar
1
pentru alţii el indică lipsa răspunsului la sunete, indiferent de
cauză. în articolul lui Gordon şi Taylor, el a fost folosit în pri­
mul sens, dar s-a dat atenţie caracterului anormal al răspunsu­
lui auditiv în prezenţa unei tulburări cerebrale. Fireşte, la vîrstă
mică, copiii cu defect central se pot comporta ca surzii, prin
le/iuni periferice, dar cauza acestui comportament poate fi
foarte diferită. Surditatea congenitală, prin leziuni cochleare, va
rămîne nealterată toată viaţa, dar o tulburare de funcţie cere­
brală ne putem aştepta să se schimbe în cursul procesului de
maturizare cerebrală. Acest proces, la copii cu leziuni cerebrale,
i"sie mult întîrziat şi influenţat de factori psihologici, cum ar fi
deficitul de atenţie. In genere, viteza maturizării, variind în
limite foarte mari, este extremă în cazul acestor copii ; variabi-
133
litatea mare, caracteristică leziunii senzoriale datorită unei t u l ­
burări de funcţie corticală şi deficitului de atenţie sugerează că
un proces activ de inhibiţie poate contribui, de asemenea, la
geneza tabloului clinic. S-a arătat că dacă se obţine u n anumit
prag p e n t r u stimulii auditivi la un pacient în somn natural,
acesta poate fi îmbunătăţit prin injectarea de pentotal cînd pa­
cientul este dinainte adormit, ceea ce sugerează că efectul barbi-
turicelor este înlăturarea influenţei centrilor inferiori.
Ca şi în alte aspecte ale neurofiziologiei, conchid autorii,
poate fi înşelător să facem o împărţire prea exactă între varia­
tele niveluri ale percepţiei senzoriale, dar diagnosticul de deficit
central şi periferic este esenţial pentru tratament. Contribuţia
EEG/Audiogramei este aici de cel mai m a r e ajutor. Producerea
răspunsului de trezire în EEG de somn trebuie să însemne că
stimulul a atins trunchiul cerebral. Cînd un stimul auditiv pro­
duce u n asemenea răspuns, el trebuie să fi străbătut cochlea şi
nervul auditiv şi, dacă stimulul e de mică intensitate, el exclude
în mod cert prezenţa unui grad semnificativ de surditate peri­
ferică — termenul implicînd leziunea nervului şi a organului
terminal. Dacă a atins nucleii auditivi din trunchiul cerebral,
pentru a ajunge la scoarţa creierului are 2 căi : a) calea auditivă
directă către cortexul temporal; b) releul, mai puţin bine definit,
prin fasciculul reticulat, ajungînd mai ales în regiunile fronto-
centrale. Răspunsul de alertare (la EEG de somn) nu este numai
simplă activare a fasciculului reticulat din trunchiul cerebral; este
evident că aici este implicat şi cortexul. Oswald şi colaboratorii
(1960) au arătat că copilul se trezeşte la stimuli semnificativi,
cum ar fi numele său sau cuvîntul „mamă", dar nu la alte n u m e
sau cuvinte, chiar dacă intensitatea lor este aceeaşi. Este, de ase­
menea, o observaţie comună că noaptea ne trezeşte u n zgomot
uşor produs de un spărgător, dar nu un zgomot obişnuit de m a r e
intensitate cum ar fi trecerea trenului. î n sfîrşit, dacă sînt sec­
ţionate căile auditive la pisică, la nivelul creierului mijlociu,
animalul mai poate fi încă trezit din somn de zgomote (Brazier,
1960)- Fără să ne dea certitudinea, toate aceste date pledează
pentru ideea că scoarţa este esenţială în determinarea r ă s p u n ­
sului de trezire la om.
Concluziile autorilor sînt că răspunsul anormal Ia sunet poate
apărea la o tulburare periferică ca şi la una centrală, dar că
aceasta din urmă se caracterizează prin schimbări pe măsura
maturizării cerebrale.
134
Mecanismele scris-cititului
1. Organizarea topografica
a scoarţei cerebrale
Ideea localizării diferitelor funcţii ale limbajului în centrii
rorticali a găsit u n puternic sprijin în identificarea ariilor p r i ­
mare, motorii, senzitivo-senzoriale şi asociative, suport a n a t o ­
mic al funcţiilor corespunzătoare.
în aria motorie primară (cîmpul 44), localizată în ambele
emisfere în circumvoluţia frontală ascendentă sau gyrusul p r e -
central şi în adîncimea scizurii lui Rolando, au fost identificate,
prin tehnica stimulărilor electrice pe creierul vigil, reprezen­
tanţe pentru muşchii somatici, cu o repartizare, ascultînd de 3
legi : a) imaginea corpului u m a n este aşezată invers (zonele care
comandă membrele inferioare către convexitate, cele care co­
mandă muşchii capului către marginea inferioară a creierului);
b) zona afectată fiecărui segment este cu atît mai extinsă cu cît
el este alcătuit din mai mulţi muşchi destinaţi unor mişcări mai
fine (mult mai mare pentru mînă, bunăoară, decît pentru m e m ­
brul inferior în totalitatea lui) ; c) jumătatea dreaptă a corpului
este reprezentată în 1/2 din emisferul stîng şi invers. Celulele
acestei arii, aşezată, nemijlocit anterior faţă de scizura rolandică,
sint celule piramidale, specializate pentru mişcarea voluntară,
si prelungirile lor formează fasciculul piramidal care comandă
muşchii voluntari din jumătatea \ opusă a corpului. In partea
inferioară a lobului frontal, şi a n u m e în piciorul celei de a treia
circumvoluţii frontale, se găseşte zona pe care Broca a soco­
tit-o centrul vorbirii formulate şi elaborate ; cercetări ulterioare
au confirmat faptul că aici converg o multiplicitate de fibre,
provenite din celelalte zone ale vorbirii ; celulele acestei arii
(cîmpul 44) emit fibre de proiecţie motorie pentru muşchii orga­
nelor fono-articulatorii.
Stimularea electrică pe creierul vigil a permis stabilirea unor
relaţii punct cu punct, în aşa fel încît stimularea unui anumit
punct produce, de exemplu, mişcarea unui deget e t c , iar rezul­
tatele obţinute pe această cale au fost confirmate prin exciziile
operatorii (urmate de paralizia membrului sau segmentului
corespunzător).
135
 preoccipifală
A

Dispoziţia reprezentanţelor motorii este reprodusă în acelaşi

mod de reprezentanţele senzitive. In şanţul rolandic şi regiunea
dinapoia lui, circumvoluţia parietală ascendentă sau gyrusul
postcentral, acestea sînt dispuse după aceleaşi legi (sus părţile
inferioare ale corpului, jos mînă sau cap — zonă cu atît mai în­
tinsă cu cît capacităţile funcţionale ale organelor sau regiunilor
comandate sînt mai variate şi mai discriminative — fiecare
hemicorp e reprezentat în hemisferul opus). Aici se elaborează
senzaţiile de tact, presiune, temperatură, poziţie-mişcare-ten-
siune a muşchilor şi articulaţiilor (cîmpurile 1, 2, 3). Stimulările
electrice pe creierul vigil au provocat bolnavului senzaţii pe
care acesta le descrie ca „nefiind obişnuite" sau chiar „produse
artificial". Exciziile au determinat abolirea sensibilităţii gene­
rale în porţiunea corespunzătoare opusă a corpului sau m e m ­
brelor.
Aria auditivă a fost identificată în lobul temporal, şi a n u m e
în profunzimea scizurii lui Sylvius, şi pe marginea superioară c
a primei circumvoluţii temporale, numită şi circumvoluţia t r a n s ­ Fig. 29 A, B, C — Faţa externă, internă şi inferioară a emisferelor cerebrale,
versală Heschel (ariile 41 şi 42). Aici organizarea periferică, obiect al dezbaterilor în problema localizării limbajului
melcul, se proiectează punct cu punct. Aceste arii „aud" cuvîn- si în regiunea gyrusului supramarginal (aria 22, denumită aria
tul, dar nu-i dăruiesc încă u n sens : capacitatea de a atribui aperceptivă Wernicke). Stimulările electrice au avut ca efect
semnificaţie asocierilor de sunete rezidă într-o zonă care încon­ sunete greu definibile — bîzîit, uruit etc. Exerezele nu au deter­
jură cîmpurile 41—42 şi se întinde pînă la capătul scizurii lui minat deficit auditiv (Penfield).
Sylvius, în partea posterioară, a primei circumvoluţii temporale Aria vizuală primară a fost identificată în lobul occipital,
pe faţa internă a emisferelor, pe ambele versante ale scizurii
136 < alcarine (cîmpul 17). Reprezentanţele corticale reproduc şi 137
aici,
punct cu punct, topografia periferică. P e scoarţa vizuală din
stingă se proiectează jumătatea nazală a retinei OD şi jumătatea
temporală a retinei OS ; cadranele superioare ale retinei sînt r e ­
prezentate pe latura superioară a scjzurii calcarine, cadranele
inferioare pe partea ei inferioară. Stimularea electrică a produs
lumini pîlpîinde, scîntei, culori, stele. Distrugerea produce orbire
totală. Integrarea de nivel mai înalt a senzaţiilor vizuale se face
la nivelul" cîmpurilor 18 şi 19, pe lobul anterior faţă de zona
senzorială primară.
Cîmpurile de asociaţie ideaţională (ariile 8, 9, 10, 11) prin
mijlocirea cărora limbajul explorează „tezaurul experienţei t r e ­
cute şi memoria ideilor" sau interpretează simbolurile vizuale
şi auditive, se găsesc în lobul temporal, în răspîntia parieto-
temporo-occipitală şi în lobul frontal anterior, faţă de ariile pre-
motorii. In general, se admite că regiuni întinse din lobul t e m ­
poral, lobul frontal anterior şi lobul parietal posterior, care au
conexiuni cu alte zone tot din creier şi nu emit fibre de proiec­
ţie în legătură cu periferia, îşi asumă funcţii care, nefiind sen­
zitive sau motorii, ar putea fi psihice. Abia în 1936 Penfield a
obţinut „manifestări psihice" prin stimulări electrice în partea
posterioară a lobului temporal : o bolnavă retrăia un episod din
mica copilărie însoţit de emoţia originară, alta episodul unei in­
ternări în spital cu decorul corespunzător aidoma, retrăiri care
sînt reactualizări ale unui eveniment trecut, ca într-o reproiec-
tare a aceluiaşi film; în 1946-47 a obţinut stări de vis sau iluzii
interpretative : bolnavii trăiau u n ciudat sentiment de familiari­
tate a obiectelor şi împrejurărilor insolite (pe masa de operaţii)
sau aveau impresia că obiectele înconjurătoare sînt deose­
bit de îndepărtate, de apropiate, aveau sentimente de înstrăi­
nare etc.
' Ariile motorii primare şi senzitivo-senzoriale primare se dis­
pun aşadar dinainte-înapoi, de la creierul frontal către creierul
occipital, în ordinea următoare : în gyrusul precentral (frontala
ascendentă) aria motricitatii voluntare ; în gyrusul postcentral
(prima circumvoluţie parietală) aria sensibilităţii generale ; în
gyrusul transvers al lui Heschl (o parte din prima circumvoluţie
temporală) aria auditivă ; în scizura calcarină (pe faţa internă a
hemisferului) aria vizuală. Din sensibilitatea generală (tact, p r e ­
siune, durere, temperatură, propriocepţii adică poziţie-tensiune-
mişcare) şi din senzoriul specializat (văz, auz, miros, gust), cu
participarea într-un mod sui-generis a motricitatii şi prin inte­
grare cu experienţa trecută, se alcătuieşte percepţia.
138
Prin aceleaşi metode experimentale şi clinice au fost identifi­
cate arii secundare în raport de strînsă vecinătate cu ariile pri­
m a r e : o arie motorie secundară situată chiar în gyrusul precen­
tral anterior faţă de aria motorie primară şi o arie motorie
suplimentară pe faţa internă a emisferului; o arie senzitivă
secundară «ituată, de asemenea, pe gyrusul postcentral şi în
adîncimea scizurii lui Sylvius ; o arie vizuală secundară (cîmpu­
rile 18 şi 19) situată în restul lobului occipital anterior faţă de
aria vizuală primară ; nu s-a p u t u t pune în evidenţă, la om, o
arie auditivă secundară, deşi existenţa ei este postulată de ex­
perienţele pe animale. După unii autori cîmpurile 41 — 42 ar
constitui zona auditivă primară, iar cîmpul 22 zona auditivă se­
cundară. S-ar părea că ariile secundare sînt în raporturi bi­
laterale cu periferia : stimularea electrică a ariei motorii secun­
d a r e provoacă activităţi musculare în ambele părţi ale corpului,
cea a ariei senzitive secundare senzaţii bilaterale, cea a ariei
vizuale secundare, de asemenea. Exereza acestor arii nu dă feno­
mene de deficit.
Metodele prin care s-a ajuns la localizări, stimulările elec­
trice pe creierul vigil şi comportamentul după excizia sau dis­
trugerea anumitor zone, nu se bucură totuşi de un credit unanim.
Iată cîteva din criticile care se aduc metodei de interceptare care
se bazează pe studiul efectelor leziunii : a) apariţia unui deficit
funcţional după o leziune corticală nu indică neapărat că „opusul
deficitului" este funcţia zonei distruse ; b) lipsa deficitului într-o
zonă lezată nu presupune că zona respectivă n u participă într-un
oarecare mod la edificarea funcţiei ; c) leziunile aceloraşi arii nu
au avut totdeauna aceleaşi efecte, ci efecte de la ins la ins ; 1
d) în sfîrşit, deşi unei arii specifice i se atribuie o anumită func­
ţie, lezarea ei determină adesea alterări comportamentale com­
plexe . 2
Asemenea critici, pe deplin justificate, şi cercetări minuţioase
care sugerau şi alte interpretări asupra organizării funcţionale
a scoarţei cerebrale au pus sub semnul îndoielii localizaţionismul
care părea că se impune în mod necesar ca linie directoare în
edificarea unei concepţii de ansamblu: Au apărut şi alte moduri
1
E x e m p l u : Broca a descris în leziunea interesînd -pic. F — af. mot,
3
I'. Mărie anartrie (care n u e afazie propriu-zis). Ulterior s-au descris
multe cazuri de leziuni ale ariei F fără afazie şi cazuri de anartrie fără
3
leziuni ale F .
3
2
M . F. B e r r y ş i J. E i s e n s o n , Speech Disorders, N e w York,
Appleton-Century-Crofts, 1956, p. 46.
139
 de a gîndi. Primul mare cfitic al localizaţionismului a
fost Jackson, după care o funcţie are mai multe nive­
luri în care se organizează, şi aceste niveluri, de fapt, r e ­
prezintă o evoluţie : a) de la centrii inferiori, bine organizaţi,
spre cei superiori, mai puţin bine organizaţi ; b) de la centrii mai
simpli la cei mai complecşi ; c) de la cei automatici la cei volun­
tari — evoluţie care face, de fapt, posibilă inserţia conştiinţei şi
selecţionarea unui comportament voluntar şi adecvat. Unii autori
mai noi cred că ceea ce are importanţă nu este sediul leziunii, ci
cantitatea de ţesut cerebral distins, pentru ei „creierul lucrînd
ca un întreg care nu poate fi analizat în termeni de arii specifice".
Pe aceeaşi linie de gîndire, dar păstrînd ideea ariilor specifice,
care cel puţin în ceea ce priveşte ariile primare pune la adăpost
de orice dubiu, Penfield elaborează o concepţie extrem de suges­
tivă. După el, cortexul
poate fi gîndit ca o staţiune
inclusă în arcuri funcţio­
nale vaste, îmbrăţişînd şi
zonele subcorticale : între­
ruperi ale acestor circuite,
prin leziuni ale zonelor
subcorticale în t i m p ce
scoarţa cerebrală este in­
tactă, pot da simptome de
deficit, iar pe de altă parte,,
leziuni corticale, cum ar fi
cele cu sediul în ariile au­
ditive primare, pot fi fără
efect pentru că centrii au­
ditivi din trunchiul cere­
bral şi bulb sînt, din punct
de vedere funcţional, mai
importanţi pentru auz. voluntar ia naştere nu în aria motorie primară, ci în „sistemul
Pentru vorbirea rostită, centrencefalic", de unde este proiectat în aria motorie primară,
Penfield afirmă că influxul o platformă de sosire şi de plecare cu rol de a transforma şi or­
ganiza impulsurile, cu ajutorul ariilor secundare, şi de a le
Fig. 30 — Căile controlului vo­ transmite periferiei. In sens invers, vorbirea auzită sau scrisă,
luntar al mişcărilor de la siste­ recepţionată în zonele senzoriale ale scoarţei, provoacă aici u n
mul centrencefalic la cortex şt curent dirijat înspre regiunea centrencefalica, unde trezeşte,
de aici la periferie
printr-un reflex sui-generis, sensul corespunzător.

140 141
 2. Organizarea funcţională
a scoarţei cerebrale
Constatarea că de o parte şi de alta a şanţului rolandic t o p o ­
grafia motricitatii şi sensibilităţii generale, şi de o parte şi d e
alta a scizurii calcarine topografia sensibilităţii vizuale, reproduc
cu atîta fidelitate succesiunea zonelor corpului şi membrelor, a
sugerat la u n moment dat ipoteza că nu numai fiecare segment
somatic, dar fiecare muşchi şi fiecare organ senzitiv terminal îşi
are reprezentanţa sa proprie pe scoarţă. Ulterior, s-a afirmat că
pe scoarţă sînt reprezentate mişcări nu muşchi, sau că scoarţa
„gîndeşte" în termeni de mişcări n u de muşchi (Sherrington), aşa
cum ceea ce recepţionăm sînt percepţii n u senzaţii elementare.
Experienţele pe animale au elucidat însă în alt mod problema
organizării scoarţei senzitivo-motorii. Excitări multiple şi siste­
matice, cu electrozi sau stimuli extrem de fini, au demonstrat că
„fiecare muşchi este activat de o multiplicitate de neuroni dispuşi
pe o arie destul de largă, dar că o contradicţie puternică şi cu
latenţă scurtă („optimală") poate fi provocată numai de u n n u ­
măr redus de neuroni, aglomeraţi într-un focar redus ca întin-
dere.^Există deci pentru fiecare muşchi u n focar de aglomerare
neuronală, înconjurat de o arie de dispersie neuronală. Focarele
a doi muşchi nu se suprapun, dar cîmpul unui muşchi poate să
se suprapună cîmpului şi chiar focarului unui alt muşchi. S-a
mai arătat, de asemenea, că dacă cortexul motor este organizat
cu o aglomerare a reprezentanţelor fiecărui muşchi, organizarea
mişcărilor se efectuează nu în celulele piramidale, care activează
muşchiul, ci în conexiunile multiple ale neuronilor intercalări cu
aceste celule. Aceiaşi neuroni intră în joc de fiecare dată, pentru
a realiza diferite mişcări concrete sau gesturi ; dar formula după
care se asamblează ei îşi dozează impulsurile şi îşi seriază mo­
mentul intervenţiei, „schema motorie" după care se desfăşoară
fiecare mişcare concretă sau gest, şi care este de fiecare dată
aceeaşi, este comandată de posibilitatea nelimitată de conectare
a neuronilor intercalări. Metaforic vorbind, aceeaşi claviatură
evocă o infinitate de melodii, dar o melodie anumită provine din
asamblarea într-un anumit fel, după o „schemă melodică proprie"
a anumitor clape ale claviaturii, în posibilitatea trecerii în dife­
rite registre .i
1
N. T o n c e s c u , Neurofiziologia dislexiei-disgrajiei, în : „Tulbură­
rile limbajului scris", Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1967^
p. 57 şi urm.
142
Niciodată conştienţi, dar activaţi de înţelesul conştient al ac­
ţiunii sau gestului intenţionat de subiect, schema motrică a unei
acţiuni este de fapt „structura generală a acelei acţiuni, păstrîn-
du-se în cursul repetiţiilor, consolidîndu-se prin exerciţiu şi
aplicîndu-se unor situaţii care variază în funcţie de modificările
mediului" *. Ceea ce înseamnă că schema motorie n u este fixă
în ordinea temporală. Practic vorbind, ea poate fi neîncetat îm­
bunătăţită. „Colaborarea neuronilor în cadrul schemei este la
început laborioasă şi înceată, dar cu timpul ea se automatizează
şi din ce în ce cîştigă în promptitudine, viteză şi siguranţă".
Nefiind fixă în ordinea temporală, schema nu este fixă nici în
ordinea spaţială, în unităţile neuronale pe care le comandă. In
1960, Paillard a arătat că o mişcare oarecare nu se produce nicio­
dată în acelaşi fel, sau că acelaşi rezultat poate fi obţinut într-un
n u m ă r nedeterminat de feluri. Desfăşurarea gestului se face în
funcţie de condiţiile momentului şi el se construieşte, ţinînd sea­
ma de datele concrete ale contextului postural şi de activitate
nu în funcţie de o suită abstractă şi identică de imagini dinainte
înscrise în textura cerebrală. In treacăt fie spus, în această împre­
jurare deosebită stă, în parte, eficienţa terapiei de reabilitare sau
recuperare motorie, de la paralizia cerebrală pînă la disgrafie.
Dar structura generală a acţiunii este totdeauna aceeaşi, deşi
acţiunea de fapt nu se desfăşoară niciodată aidoma ; modul de
asamblare, dozare şi intervenţie a impulsurilor neuronale este
identic pentru fiecare asemenea structură, constînd în posibili­
tatea de a folosi grupe neuronale mai vaste sau mai restrînse
pentru a „turna" acelaşi gest într-o varietate infinită de contex­
turi, adaptîndu-1 de fiecare dată la condiţiile concrete ; ca şi cum
schema modulează actul, folosind u n focar de aglomerare n e u r o ­
nală înconjurat de o arie de dispersiune neuronală. Este aici o
unitate în varietate care singură poate da socoteală de modul de
organizare funcţională a sistemului nervos — în paralelă dealt-
minteri cu unitatea în varietate — care alcătuieşte structura
esenţială a realului.
La fel poate fi înţeleasă schema perceptivă.
Veniţi de la periferie pe calea circuitelor aferente, stimulii
senzitivo-senzoriali- ai obiectelor alertează grupe de neuroni —
în limitele unei oarecare variabilităţi aceiaşi pentru aceleaşi
obiecte — şi mai ales după o anumită formulă care constă, ca şi
1
J. P i a g e t, Les praxies chez l'enfant, în : „Revue neurologique",
t. 102, 1960, nr. 6, p. 551 — 565.
143
la schema motorie, nu atît în identitatea unităţilor participante
care este relativă, cît în identitatea formulei de participare —
cuplaj, succesiune, concomitentă, „energie specifică". Obiectul
se reconstruieşte în percepţie pentru că actualizează aceeaşi
formulă, care îl semnifică. „ . . . Noi recunoaştem obiectul ca
„acelaşi", s-a spus cu alt prilej \ sub multiplele imagini pe care ni
le prezintă (fenomenul de „transponibilitate") tot aşa cum actul
sau gestul se desfăşoară „la fel", deşi contextul în care decurge
nu este niciodată identic. Un mare n u m ă r de varianţi fonetici
(pronunţia vocalelor diferă bunăoară după dialecte, a fonemelor,
în general, după intensitatea vocii, timbru, context, cuplaj etc.)
sînt recunoscuţi drept „acelaşi fonem", şi un mare n u m ă r de
varianţi grafici (forma literei variază după tipar, după formula
grafologică proprie fiecărui ins, după dimensiuni etc.) sînt recu­
noscuţi drept „aceeaşi literă". Această recunoaştere se face în
funcţie de o „schemă" care este totdeauna aceeaşi. Ce este
schema ? Ea nu poate fi un conglomerat de imagini (suprapune­
rea unor imagini diferite distruge tocmai imagismul), nici o ima­
gine unică (care din infinitele imagini pe care ni le înfăţişează
obiectul ?), apărînd în conştiinţă cu prilejul stimulilor adecvaţi,
ci este numai posibilitatea ca anumite circuite neuronale să fie
activate totdeauna în acelaşi mod, de o serie de stimuli care
variază între anumite limite. Dincolo de aceste limite, stimulul
nu mai are nici o posibilitate de a activa în acelaşi mod circuitele
neuronale şi nu mai poate fi recunoscut sau identificat : dincolo
d e seria modelelor acceptabile există altele care sînt recunoscute
numai ca „probabile" sau deloc, întrucît se prezintă conştiinţei
ca „altceva". Cu alte cuvinte, recunoaşterea varianţilor sub care
se prezintă stimulii este în funcţie de un anumit nivel critic al
probabilităţii.
Doi experţi în teoria informaţiei (Mackey 1956 şi Uttley,
1956 — 1968) folosesc teoria probabilităţii (deşi în mod oarecum
diferit, spune Lord Brain) pentru a explica capacitatea sistemului
nervos de a reacţiona în mod stereotip la o largă serie de stimuli
variaţi. Sholl şi Uttley (1953) au propus o teorie a discriminării
modelelor în care „potrivirea constă în aprecierea probabilităţilor
ca o colecţie de variabili să corespundă modelului construit de
experienţa anterioară, şi au sugerat că organizarea neuronilor în
cortex trebuie să îndeplinească condiţiile necesare, pe de o parte
'N. Toncescu, Neurofiziologia ăislexiei-disgrafiei, Bucureşti,
Editura didactică şi pedagogică, 1967, p. 55 — 56.
144
pentru stocaj, pe de altă parte pentru confruntare. Observaţii
ulterioare ale lui Sholl (1959) sugerează, de asemenea, că dispozi­
ţia celulelor în cortexul cerebral este de aşa n a t u r ă încît „baza
fiziologică p e n t r u recunoaşterea modelelor poate fi specificată
numai în termeni statistici şi prin legile probabilităţii".
Recunoaşterea constă, deci, în probabilitatea pe care o com­
portă stimulul de a se identifica cu o schemă edificată prin ex­
perienţă.
Rolul educaţiei în edificarea schemei este, şi aici, la fel de
important ca în domeniul motricitatii, şi el constă în treptata
organizare a neuronilor în formule de asamblare, în promptitu­
dinea, din ce în ce mai mare, cu care se asamblează şi îr.
antrenarea a cît mai multor şi mai îndepărtate zone în această
asamblare — ceea ce face perfectibilă percepţia noastră în
discriminare, precizie, viteză, amploare etc. Schemele motorii
sau perceptive sînt etapa esenţială în mijlocirea de la şi către
înţeles sau sens : înţelesul mişcării activează schema motorie,
schema perceptivă activează înţelesul. Aceasta presupune că atît
pentru motricitate cît şi p e n t r u percepţie, circuitele în care se
organizează schemele sînt diferite de circuitele în care se orga­
nizează înţelesurile. Care sînt aceste circuite ?
In concepţia lui Penfield, schemele motorii şi perceptive ale
limbajului nu se organizează în straturile profunde ale scoarţei,
pe seama neuronilor intercalări, ci în conexiunile cortico-strio-
talamice, implicate în activitatea de limbaj, global denumite de
autor „the treasure house of memory", iar înţelesurile se organi­
zează în sistemul centrencefalic. Penfield combate concepţia
„ierarhiei n e u r a l e " care face din scoarţă un fel de rege, mobili-
zînd sau inhibînd nivelurile inferioare, şi recurge la ideea mai
nuanţată a „arcurilor funcţionale în care centrii subcorticali sînt
în relaţie de reciprocitate cu ariile c o r t i c a l e , . . . a fenomenelor
circulare în care nucleii din profunzime (corpul striat, talamusul
şi mezencefalul) contribuie, pentru a activa ariile corticale, tot
aşa cum acţionează acestea asupra „nivelurilor inferioare" . . .,
realizîndu-se u n fel de unitate cortico-strio-talamică". Arcurile
funcţionale reprezintă o modalitate generală de organizare a sis­
temului nervos central, o întîlnim în circuitele funcţionale cor-
1 ico-ponto-cerebelare sau în altele. „Şi e posibil ca în multe din
aceste căi circulare punctul cel mai înalt al potenţialului să nu
fie în ariile corticale, ci în unele arii subcorticale. In orice caz,
conceptul ariilor cortieo-subcorticale dă socoteală de faptul că
ni _ Introducere In logopedie
145
vorbirea este răspunsul total al sistemului nervos central şi că
integrarea ei complexă n u rezidă numai în cortexul cerebral" K
In ceea ce priveşte înţelesurile, Penfield propune următoarea
ipoteză : în vorbirea rostită, sistemul centrencefalic dispunînd de
„echivalentul ganglionar al conceptului", alege conceptul care,
p r i n t r - u n mecanism reflex cîştigat, acţionează „echivalentul
ganglionar al cuvîntului" din circuitele talamocorticale („casa de
păstrare a cuvintelor") şi evocă astfel c u v î n t u l ; în vorbirea r e ­
cepţionată se produce de la zonele senzitiv-senzoriale ale scoarţei
un curent invers, care activează cuvîntul în circuitele talamo­
corticale, prin intermediul „echivalentului ganglionar al cuvîn­
tului" iar acesta evocă, în sistemul centrencefalic, „echivalentul
ganglionar al conceptului" — care este sensul. P e n t r u concepţia
clasică, sensurile sînt rezultanta activităţii zonelor asociative sau
memoriale, de exemplu, a zonelor situate anterior faţă de ariile
premotorii ale lobului frontal : „Leziuni întinse ale lobului p r e ­
frontal din emisfera dominantă condiţionează nu numai un defi­
cit în asocierile complexe, dar şi alterări ale judecăţii, ale voinţei
şi comportamentului emoţional, cu efecte regresive în caracter" .
Am văzut că sensul cuvîntului auzit se elaborează în altă zonă
(cîmpurile 41 — 42) decît în zona recepţiei primare (aria 22) şi
înţelesul simbolurilor vizuale în altă zonă decît în cea a recepţiei
primare — ceea ce se verifică în patologie unde lezarea zonelor
de apercepţie auditivă dă surditate verbală, iar a zonelor de aper-
cepţie vizuală dislexie sau deficit de înţelegere a cuvintelor scrise.
Sager, Mareş, Neştianu nu cred că în conexiunile talamo-cor-
3
ticale se află „casa de păstrare a cuvintelor" şi că aceste conexi­
uni formează un inel principal în edificarea limbajului. Rolul
principal pentru autorii români îl joacă zonele de pe scoarţa
cerebrală, şi anume regiunea parieto-temporală din emisfera do­
minantă, unde se află acele conexiuni de o inextricabilă com­
plexitate care au făcut posibilă o evoluţie din ce în ce mai înaltă
a limbajului. Desigur, „scoarţa cerebrală nu lucrează singură,
fără intervenţia obligatorie a subcortexului şi a formaţiei reti­
culate", dar pare cert că integrarea se face la nivelul scoarţei
cerebrale. Posibilitatea percepţiei excitaţiilor cu încărcătura
M. F. B e r r y , şi J. E i s e n s o n, Speech Disorders,
1
N e w York,
Appleton-Century-Crofts, 1965, p. 45.
O. S. S t r o n g ş i A. E1 w i n, Human Neuro-Anatomy,
2
Balti­
more, Williams and Wilkins, 1948, p. 393.
O. S a g e r , A. M a r e ş ş i V. N e ş t i a n u , Formaţia
3
reticulata,
Bucureşti, Editura Academiei, 1965, p. 231 şi passim.
146
afectivă din mediul extern este determinată de faptul că e x c i t a ­
ţiile specifice, care vin spre scoarţa cerebrală, sînt trimis^ î n d ă ­
răt spre formaţia reticulata, căreia îi intensifică e x c i t a b i l i t a t e ^ •
formaţia reticulata, la rîndul ei, prin sistemul reticulat a Q y t - ^ v a 0
ascendent măreşte tonusul de excitabilitate a scoarţei c e k ^ r e r e
şi permite percepţia mai adecvată a excitaţiilor specifie E s t e e
necesar pentru perceperea şi integrarea în conştiinţă un g n u r n i t
tonus de excitabilitate a scoarţei cerebrale.
3. Edificarea schemelor motorii şi perceptive
Fie că se organizează prin neuronii intercalări din P r o f u n ­
zimea scoarţei, fie că ia naştere în circuitele funcţionale Qortico-
subcorticale, schema motorie sau perceptivă defineşte, d e j f o _ c ) r
mula după care se asamblează un n u m ă r de neuroni, d o z j ^ j m c u s
impulsurile şi seriindu-şi momentele intervenţiei lor CQ ^^_ nc0Tr
tente sau succesive, pentru a realiza u n act motor sau p e t - p t j c e v
2
Neuronii care participă la ea sînt aceiaşi care participă în c a d r u l
altor scheme, la nenumărate alte mişcări sau percepţii; n u r a a i
formula după care se organizează ei este de fiecare dată d i f e r i t ă
Aparatele motorii şi senzitivo-senzoriale, r e p r e z e n t a t p r - j n
căile primare şi secundare, ca şi zonele asociative şi mecarjjgjn^ig
în care se realizează schemele, nu funcţionează însă i z o l a t
„Creierul funcţionează ca u n întreg", chiar dacă existenţa a r i i l o r
specifice nu poate fi contestată : în perspectivă psihologic^ o r i c e
fragment de conştiinţă este un act perceptivo-motor, în P e r s p e c ­
tivă fiziologică cea mai simplă mişcare se sprijină pe p e r c e p ţ i e
si pentru a se iniţia şi desfăşura, cea mai rudimentară p e r c e p ţ i e
comportă activitate motorie. Cel mai simplu element al v i e ţ i i
reflexul cel mai primitiv, comportă un braţ perceptiv a f e r e n t
si un braţ motor eferent şi cu acest schematism se va clăcjj v i a t a
psihică în ansamblul ei. Chiar în momentele celei mai p u > coţ^_ e
Icmplaţii, cînd credem că orice mişcare este suspendată p n t j ~ e u
a nu „altera plenitudinea clipei", totuşi mişcări a r t i c ^ i t , j £
a OJ
insinuante încearcă să reproducă sunetele şi vizual să c U p j , ^ g
r n
obiectele etc. ; dacă s-ar suprima toate, cu desăvîrşire, ar r ă m î t i e
scurtcircuitul lor neural.
Aceasta înseamnă că schemele pe care le-am găsit îri o r g _ a
ni/area motrică şi în cea perceptivă se dilată considerabil p e ^ .
tru a deveni scheme perceptivo-motorii sau, după cum v 0 m
d e a , activitate practognozică. Rămîne să vedem care este r e l a ţ i . a
H7
pe de o parte, între schemă şi desfăşurarea funcţională practo-
gnozică „in actu", iar pe de altă parte între schemă şi dezvoltarea
practognozică.
După unii autori, mişcarea trebuie înţeleasă ca succesiune
rapidă a unui n u m ă r de momente posturale, n u m ă r desigur foar­
te mare de vreme ce mişcarea nu este sacadată (critica acestei
concepţii amintea de secvenţele care descompun mişcarea în
filmele foarte vechi, turnate cu o viteză insuficientă).
Un număr foarte mare de momente posturale presupune fireşte
un număr, de asemenea, foarte mare de „ordine succesive", atît
de mare încît, calculele o arată, este „incompatibil cu posibili­
tăţile cerebrale". P e n t r u a înţelege mecanismul cerebral al des­
făşurării mişcării, după Tabary şi Tardieu , este suficient să
l
presupunem că subiectul care urmăreşte să atingă un obiect dis­
pune de posibilitatea de a organiza : a) o acţiune principală,
constînd în direcţia gestului; b) o acţiune inversă, constînd în
posibilitatea de a frîna acţiunea principală şi de a o aduce îna­
poi, dacă obiectul este depăşit şi c) un sistem permiţînd menţi­
nerea vitezei 0, cînd ţinta este atinsă. In această organizare n u
mai este necesară reprezentarea corticală a poziţiilor i n t e r m e ­
diare (nenumăratele staţiuni de comandă pentru „ordinele suc­
cesive") şi nici chiar de reprezentarea poziţiilor iniţială şi finală.
Direcţie, frînă, viteză 0 şi toată desfăşurarea motrică i n t e r m e ­
diară presupun, însă, grupuri neuronale care să intre, organizat,
în funcţiune, după o anumită schemă şi aceasta este, fireşte,
identică pentru aceleaşi acte şi gesturi (identice în caracterul lor
comun, cu toată specificaţia individuală). Dar schema însăşi se
arată, la cea mai superficială tentativă de analiză, de o compli­
caţie extremă, o construcţie etajată de alte scheme de gradul doi,
t r e i . . . „n", un adevărat polip de scheme, pentru a folosi o ex­
presie care a făcut epocă în psihologia veacului trecut, de la
cele mai elementare, pînă la cele mai recente şi mai evoluate,
toate structurate, în cele din urmă, într-o unitate pe care o
numim simplu — schemă. Gestul redus de autorii menţionaţi la
direcţie-frînă-oprire nu a devenit, prin această reducere, mai
simplu, ci doar conceptibil, pentru că altminteri el se arată alcă­
tuit dintr-o inexplicabilă combinaţie de acţiuni elementare, e x ­
presie a schemelor înnăscute şi a celor cîştigate, organizate
1
J. C. T a b a r y , G. T a r d i e u si C. T a r d i e u , Conception du dé­
veloppement de l'organisation motrice cérébrale et de sa rééducation,
„Revue de neuropsychiatrie infantile", 1966, nr. 10-11, p. 743.
148
intr-o ierarhie piramidală. Am văzut mai înainte una din posi­
bilităţile ca schema identică cu sine să dezlănţuie gesturi care în
structura lor internă sînt de fapt nerepetabile — posibilitate
rezidind în jocul de care dispune schema în limitele dintre foca­
rul de aglomerare neuronală, pe de o parte, şi aria de disper­
sie neuronală, pe de alta. Ni se înfăţişează acum o altă posibili­
tate : dinainte date şi identice cu ele însele sînt numai schemele
(înnăscute sau cîştigate), combinaţia lor fiind de fiecare dată
nouă, generată de context şi adaptată împrejurării.
Activitatea practognozică, în care este implicată şi vorbirea
rostită sau scrisă, se elaborează, deci, pe seama stocului de sche­
me perceptivo-motorii cîştigate, care se reduc, în cele din urmă,
la infinita prelucrare şi proliferare a schemelor perceptivo-moto­
rii înnăscute. Această elaborare n u trebuie concepută ca o
urmare ineluctabilă a proceselor de maturizare : dezvoltarea
perceptivo-motorie nu se explică prin decalarea schemelor
înnăscute, care s-ar manifesta, de la sine, în treptele dezvoltării,
pe măsură ce maturizarea anatomică o permite. Intr-un capitol
precedent, am avut prilejul să apreciem cu cît participă expe­
rienţa şi învăţarea în achiziţiile fonematice şi articulatorii. Mai
mult decît atît : există indici că maturizarea însăşi poate fi acce­
lerată prin experienţă şi învăţare, cu alte cuvinte că în loc să
preceadă pur şi simplu „în mod regulat experienţa, dînd fiecărei
etape a dezvoltării instrumentul necesar" sau premisa pentru
jocul multiplicativ al experienţei — ea se află, de fapt, cu
experienţa într-o relaţie de mutuală stimulare.
Pentru a explica dezvoltarea motorie, Tabary şi Tardieu se
sprijină pe teoriile psihologice ale învăţării, după care „organis­
mul învaţă să răspundă printr-o schemă motorie performată la
stimulări care iniţial nu erau în legătură cu ea". Dar învăţarea
comportă şi achiziţia de noi scheme, pe de o parte prin „combi­
narea schemelor elementare înnăscute", pe de altă parte „prin
disocierea schemelor complexe în elemente mai simple, care vor
servi la construcţia altora" şi, în sfîrşit, prin izolarea anumitor
gesturi dintr-o reacţie de masă neorganizată, cînd se învaţă de
fapt selecţionarea muşchilor necesari şi inhibarea tuturor celor­
lalţi : de la prehensiunea globală, palmară se ajunge la apucarea
între police şi index, şi mai tîrziu la pensa unghială. Va trebui
să treacă multă v r e m e pînă la posibilitatea menţinerii condeiu­
în : lui în poziţia recomandată de şcoală, şi abia cînd de la 12 ani
copilul reuşeşte, cu palma aplicată pe planul mesei, să ridice
149
inelarul (proba lui Rey), s-a ajuns la stadiul final al deblocării
degetelor, din mişcarea globală şi sincretică, de „grasping".
După P i a g e t , două sînt modurile în care se achiziţionează
i
schemele, din ce în ce mai diferenţiate, în stadiile evolutive ale
copilăriei : a) prin coordonarea „internă", î n t r - u n act total, a mai
multor mişcări care înainte existau izolat şi b) prin coordonare
„externă" a două sau mai multe praxii într-o praxie totală de
ordin superior, primele putînd, de altminteri, să continue a
funcţiona şi separat. După psihologul francez, stadiile de dezvol­
tare practognozice sînt următoarele :
— în stadiul prim de dezvoltare, anumite reflexe complexe,
cum ar fi reflexul de supt, constituie materialul pe socoteala
căruia se alcătuiesc „schemele" de comportament. Reflexul de
supt presupune, de la început, o dimensiune cognitivă, care cu
timpul se diferenţiază : regăsirea mamelonului prin distingerea
lui de tegumentele înconjurătoare, ceea ce înseamnă u n progres
gnozic cu ajutorul căruia se obţine curînd u n fel de universa­
lizare a suptului (suptul în vid, suptul anumitor obiecte) sau o
schemă de comportament ;
— în stadiul al doilea sînt folosite schemele de comporta­
ment pentru accesul la noi achiziţii : sugerea degetului şi duce­
rea lui sistematică la gură este o praxie de neconceput fără
gnoziile elementare pe care le comportă ;
— în stadiul al treilea, coordonarea ochi-mînă apărută în
stadiul anterior permite formarea unei noi serii de scheme şi
praxii din ce în ce mai eficiente p e n t r u manipularea obiectelor
şi pentru explorarea spaţiului, edificate pe gnoziile inevitabile
şi deschizînd, pe de altă parte, calea către alte gnozii;
— în stadiul al patrulea, se trece de la reproducerea sec­
venţelor — descoperite din întîmplare şi de la introducerea lor în
reacţii circulare — la coordonarea schemelor între ele (una ser­
vind drept scop al acţiunii, cealaltă drept mijloc pentru atinge­
rea scopului) şi apoi la aplicarea fiecăreia dintre schemele
dobîndite, cu titlul de explorare, la fiecare obiect nou (care e
întors pe toate feţele, supt, aruncat, lovit, scuturat etc.) ;
— în stadiul al cincilea, care se situează la începutul celui
de al doilea an, coordonările „externe", între praxii, se însoţesc
de o diferenţiere a schemelor, în funcţie de experienţă (de e x e m ­
plu, p e n t r u a atinge u n obiect de pe masă copilul trage faţa de
masă, soluţie care este de fapt transferul unei experienţe mai
J. Pi a g e t, Les praxies
1
chez l'enfant, în : „Revue neurologique", t.
102, 1960, nr. 6, p. 551 — 565.
150
vechi, dobîndită în pat, pe cearşaf e t c ) . Sînt aici praxii care
pot funcţiona şi separat, dar care sînt contopite î n t r - u n a nouă,
pentru a rezolva probleme noi ;
— în stadiul al şaselea apar primele manifestări ale func­
ţiei simbolice, cu posibilitatea interiorizării acţiunilor, care pot
fi executate acum în gînd sau simbolic, şi în consecinţă cu m a r e
posibilitate de invenţii noi. N e aflăm aproape de vîrsta de 2 ani.
Dezvoltarea schemelor perceptivo-motorii, acţiunile şi imagi­
nile prin care se ating performanţe practognozice din ce în ce
mai diferenţiate, nu poate fi înţeleasă în mod asociaţionist sau
gestaltist : u n gestalt, spune Piaget, este o organizare ascultînd
de legile „geometrice", „preformate" ale compensaţiei şi ale
echilibrului intrinsec, independente de experienţa cîştigată —
simetrie, regularitate, simplitate etc. — în timp ce o schemă este
rezultatul acţiunii subiectului şi al experienţei sale, determinată
de compensarea unei perturbări externe sau de necesitatea satis­
facerii unei trebuinţe ; modul în care se face orice achiziţie nouă,
spune Piaget, consistă în a asimila u n obiect sau o situaţie la o
schemă anterioară, prin lărgirea acesteia, şi aici avem de-a face,
de fapt, cu o operaţie intelectuală, cu o prefigurare a judecăţii
care alege termenii cei mai potriviţi pentru a determina com­
portamentul într-o situaţie nouă.
In această perioadă capătă o amplă dezvoltare, după cum am
văzut, funcţia simbolică, rezultat al distincţiei dintre semnifi-
cant şi semnificat, care permite totodată accesul către limbaj.
Simbolurile şi semnele, distincte de obiectele sau acţiunile semni­
ficate permit evocarea acestora chiar cînd sînt prezente. Devine
astfel posibil jocul simbolic, în care asistăm la reprezentarea
obiectelor şi acţiunilor prin gesturi, imitaţia tîrzie sau amînată
în care copilul imită scene sau gesturi mai dinainte înregistrate,
şi imaginea mintală care mijloceşte toate aceste activităţi eupra-?
xice. Care este raportul între acţiune şi imagine, între praxie şi
gnozie ?
Piaget aminteşte că teoriile clasice ale praxiei consideră ac­
tele „sprijinindu-se pe imagini", dar se alătură lui A.A. G r u m -
baum care, dimpotrivă, consideră imaginile ca derivate din
acte, şi menţionează pe Lotze, Dilthey e t c , care au arătat că
imaginea nu e o simplă prelungire a percepţiei, ci comportă u n
element motor ; pe Gastaud, care a observat pe electroencefalo­
gramă aceleaşi unde betha în reprezentarea mintală a flexiunii
mîinii ca şi în actul executat în f a p t ; şi pe Jackson, Allers şi
151
 Schminscki, care au observat la electromiogramă schiţe de m i ş ­
cări în reprezentarea mintală a mişcării. Şi autorul conchide că
imaginea şi aspectul figurativ al gîndirii derivă din activitatea
senzorio-motorie.
Fără să intenţioneze anume, analiza lui Piaget ajunge la
aceleaşi concluzii ale strictei îngemînări dintre praxie şi gnozie,
o unitate indisolubilă în care numai perspectiva noastră relie­
fează cînd un aspect, cînd celălalt, după nevoile înţelegerii şi
mai ales ale expunerii. In dezvoltarea copilului, percepţia şi mo­
bilitatea sînt intricate şi progresele se fac paralel în ambele
domenii.
Dar analiza aceasta ne dă posibilitatea să înţelegem cum
ajunge copilul la performanţa scris-cititului. Pornind de la alcă­
tuirea schemelor de comportare pe seama reflexelor complexe
şi universalizarea lor, adică folosirea lor ori de cîte ori este posi­
bil, indiferent de împrejurare ; asimilîndu-se un obiect sau o
situaţie la o schemă anterioară, prin lărgirea acesteia sau con-
topindu-se scheme dinainte dobîndite p e n t r u a construi mijlocul
de abordare a unei situaţii n o i ; diferenţiind şi discriminînd din
sincretismul schemelor atotcuprinzătoare elemente care vor fi
integrate unor scheme de mai bună adecvare (aşa cum se trece
de la grasping sau apucare palmară la pensa bi digitală) ; cu par­
ticiparea celorlalte funcţii psihice, se ajunge la elaborarea func­
ţiei simbolice, a aspectului figurativ al gîndirii şi la imagine. Ne
aflăm către vîrsta de 6-7 ani ; copilul este pregătit, din punct de
vedere funcţional, să înveţe scris-cititul.
4. Funcţia practognozicâ şi deficitul apractognozic
P e hemisferul stîng, ariile limbajului, asupra cărora de fapt
majoritatea autorilor sînt de acord, „cuprind partea postero-
inferioară a lobului frontal, jumătatea posterioară a primei şi a
celei de a doua circumvoluţii temporale, plica curbă şi răspîntia
temporo-parieto-occipitală".j(Clasicii teoriei afaziei, după Char­
cot, împărţeau zona afaziei în două subzone : una anterioară
motorie, cealaltă posterioară senzitivă ; în zona anterioară, pe
care o împărţeau, de asemenea, în două, distingeau centrul lui
Broca (piciorul celei de a 3-a circumvoluţii frontale) sau al ima­
ginilor motorii de articulare, şi centrul lui Exner (piciorul celei
de a 2-a circumvoluţii frontale) sau al imaginilor motorii gra­
fice ; în zona posterioară descriau un centru al imaginilor audi-
152
tive (partea posterioară a primei şi celei de a 2-a circumvoluţii
temporale) şi u n centru al imaginilor vizuale (plică curbă). Şe
descriau fibre de asociaţie care leagă între pi centrii menţionaţi
şi fibre de proiecţie spre sau de la periferie>Leziunea fibrelor de
proiecţie era presupusă a da afazii subcorticale sau pure, iar
leziunea fibrelor de asociaţie care leagă centrii între ei şi pe fie­
care în parte cu ipoteticii centri intelectuali, afazii transcorticale.
La această concepţie clasică au fost aduse de fapt puţine modifi­
cări asupra cărora majoritatea autorilor să fie de acord. Cea
mai de seamă este că noţiunea de centru, cu caracter static şi
preformat, a fost înlocuită cu cea de „zonă de afazie" ; se accep­
tă, în general, că limbajul poate fi conceput ca u n proces supe­
rior de integrare a funcţiilor senzitivo-motorii de nivel mai înalt
— dar non-verbale — structurîndu-se într-un pol anterior de
expresie verbală şi un pol posterior de recepţie verbală, docu­
mentele anatomo-patologice confirmînd că leziunile anterioare
dau tulburări ale expresiei verbale, iar cele situate posterior —
tulburări ale recepţiei.
Cu aceste date am epuizat, de fapt, harta topografică a scoar­
ţei cerebrale — mai ales dacă ne amintim că în vecinătatea arii­
lor auditivă şi vizuală primare au fost localizate gnoziile res­
pective. Rămîne să trecem în revistă încercările de localizare a
praxiilor. Dar cît de îndreptăţită este separarea unora d e
celelalte ?
^ Praxia este inervaţia unei multiplicităţi de muşchi în aşa fel
încît activitatea lor să devină gest, iar gnozia este grupajul
senzaţiilor proiectate pe scoarţă de organele terminate în aşa fel
încît ele să devină percepţie. In organizarea funcţională a scoarţei,
am văzut că teoriei clasice a edificării lor la nivelul neuronilor
intercalări se opune teoria arcurilor funcţionale cortico-sub-
corticale, dar ambele teorii propun acelaşi mod de organizare
a celor două funcţii, ca şi cum ar fi una singură. De altminteri,
cele 2 funcţii n u apar întîmplător împreună de cîte ori este
vorba de una din ele. In opoziţie cu coordonările reflexe în
funcţia practognozicâ avem de-a face cu acţiuni dobîndite prin
experienţă sau prin educaţie, în sensul larg al cuvîntului; nefiind
reflexe şi inconştiente, praxiile necesită structurarea universului
obiectual în gnozii pentru a se putea constitui şi a putea opera,
iar gnoziile, din stadiile cele mai precoce de dezvoltare ale copilu­
lui, se edifică prin manipularea, la început reflexă, apoi, treptat,
intenţională a obiectelor şi prin explorarea spaţiului. Cînd ni se
spune „praxiile sau acţiunile n u sînt mişcări oarecare ci sisteme
153
 de mişcări coordonate în funcţie de u n anumit rezultat sau o
intenţie" — în ultimii termeni ai formulării apar n u n u m a i
gnoziile, dar şi reprezentarea lor mintală. Datorită acestor evi­
denţe, autorii mai noi preferă să vorbească de „ f u n c ţ i a p r a c t o -
gnozică" ş i în p a t o l o g i e , d e s p r e „ a p r a c t o g n o z i i " .
Jackson a descris primul, în 1886, incapacitatea unui bolnav
de a scoate limba la ordin, deşi înţelegea ce i se cere şi în mod
automat era capabil să execute această mişcare- Termenul de
apraxie^iolQsit de Steinthal şi Gogol, este definit de Jackson ca
„pierdfirea^gest^lui voluntar, a gestului conform unui consens
— cel autic şi cel funcţional fiind păstrate". In 1900, Liepmann
distingea net apraxia de agnozie în descrierea cazului faimosu­
lui consilier imperial „incapabil de a face anumite gesturi deşi
nu era atins de paralizie sau de tulburări intelectuale. .. Bolna­
vul se comporta cu extremităţile sale drepte ca şi cum ar fi fost
profund stupid, ca şi cum nu ar fi înţeles nici întrebările, nici
ordinele, ca şi cum nu ar fi p u t u t prinde semnificaţia obiectelor,
nici sensul scrisului, dar în schimb se servea în mod inteligent
de extremităţile sale stingi şi arăta, prin aceasta, prezenţa t u t u ­
ror capacităţilor sale". Wallon defineşte, în 1928, apraxia ca
x „ttflbtrrarea executorie a unui gest sau act, deşi funcţia n e u r o -
\ musculară este integră şi înţelegerea actului, care trebuie exe-
1 cutat, este păstrată" : alterată este prefigurarea actului şi desfă-
! şurarea lui în spaţiu şi timp.
154
Au fost descrise următoarele forme de apraxie :
a) apraxia melocinetică sau inervatorie : pierderea gesturi­
l o r elementare, caracterizată printr-o strictă localizare topogra­
fică, interesînd u n n u m ă r mic de muşchi şi constînd în alterarea
s a u degradarea jocului melodic al muşchilor ; gestul e groso­
lan, neîndemînatic, desincronizat. Această formă se apropie de
tulburările motorii elementare, de tip paretic discret şi pare o
formă intermediară între tulburările motorii propriu-zise şi cele
praxice ;
b) apraxia ideomotorie : planul ideatoriu al activităţilor com­
plexe este păstrat, dar el e alterat la nivelul fragmentelor, nu
în armonia totalităţii l u i ;
c) apraxia ideatorie (noţiune introdusă de Pick) : perturbarea
succesiunii logice şi armonioase a diferitelor gesturi elemen­
tare care, luate izolat, sînt executate corect;
d) apraxia constructivă (descrisă de Poppelreuter) : pierderea
sau degradarea capacităţii de a reproduce forme în desen sau
c u ajutorul beţişoarelor, cuburilor etc. ;
e) apraxia de îmbrăcare : pierderea capacităţii de a folosi
corect veşmintele.
Diferitele modalităţi de apraxie par a corespunde, fie pier­
derii capacităţii de a proiecta acţiunea (apraxia ideomotorie), fie
unei defectuoase cunoaşteri a scopului (apraxia ideatorie), fie
unei defectuoase cunoaşteri a spaţiului în care trebuie să se rea­
lizeze gestul (apraxia constructivă şi de îmbrăcare).
Agnoziaa fost definită drept „pierderea capacităţii de a recu­
noaşte ^obiectele comune, adică de a percepe semnificaţia sti-
mulilor senzoriali" . In 1876, Hughligs Jackson a descris cazul
i
unei femei de 59 de ani ale cărei tulburări gnozice au început
cu incapacitatea de a-şi regăsi drumul spre casă (în timp ce în
casă se orienta normal), s-au amplificat cu o apraxie de îmbră­
care şi au sfîrşit cu dificultăţi de identificare a celor din jur şi
cu tulburări de lectură. Jackson a numit simptomul „impercep-
ţie parţială". Cîţiva ani mai tîrziu, Charcot a comunicat cazul
unui bolnav care „pierduse memoria vizuală a obiectelor, persoa­
nelor şi anumitor litere" (pe care le recunoştea totuşi dacă le
u r m ă r e a conturul cu mîna). P e n t r u a explica fenomenul incapa­
cităţii de a recunoaşte obiectele familiare e t c , Lissauer propune,
1
T h . R u c h si J o h n F. F u l t o n , Medical Physiology and Biophy-
sis, Philadelphia and London, 1960, p. 631.
155
 în 1890, o teorie a percepţiei, în care percepţia ansamblurilor
senzoriale este întregită prin asocierea ei cu imagini din trecut
şi abia în felul acesta recunoscută ; întreruperea căilor prin care
percepţia este asociată cu restul imaginilor din ,,tezaurul memo­
riei" determină agnozia, termen pe care Freud îl pune în circu­
laţie cu un an mai tîrziu.
Au fost descrise următoarele tipuri de agnozie :
a) agnozia tactilă sau astereognozia : imposibilitatea de a
identifica obiectele prin tact, deşi senzaţiile elementare sînt păs­
trate ; bolnavul apreciază forma, consistenţa, greutatea, tempe­
r a t u r a obiectului dar n u poate sintetiza aceste date într-un
„obiect" ;
b) agnozia auditivă sau surditatea psihică (în stare pură pare
a fi excepţională — poate pentru că este confundată cu surdi­
tatea): bolnavul aude zgomotele, sunetele, dar n u le poate acorda
nici un înţeles ;
c) autopragnozia : imposibilitatea de a recunoaşte părţile
corpului (agnozia degetelor), de a deosebi dreapta de stînga sau
relaţiile obiectelor cu corpul ;
d) agnozia vizuală : incapacitatea de a integra percepţiile vi­
zuale elementare, conservate, într-o percepţie de ansamblu, care
să ducă la recunoaşterea obiectului sau incapacitatea de a apre­
cia sensul obiectelor văzute, al culorilor sau al spaţiului vizual ;
cînd agnozia interesează simbolurile grafice, bolnavul scrie dar
nu poate citi ce a scris —/-tulburare pentru care s-a folosit ter­
menul de „cecitate verbală".
Ajuriaguerra şi Hecaen descriu 3 categorii de agnozie vi­
zuală : 1
— agnozie vizuală verbală (vechea cecitate verbală a lui
Dejerine), deosebindu-se în alexie literală (incapacitatea de a
identifica literele) şi alexie verbală (bolnavul poate citi fiecare
literă în parte dar nu poate suprinde valoarea grupării lor în
; cuvînt). Există o variabilitate a deficitului, la acelaşi bolnav. în
funcţie de tipul de scriere, de încărcătura afectivă a cuvîntului
prezentat etc. Uneori bolnavul citeşte, urmărind conturul literei
cu degetul (suplinirea deficitului gnozic-vizual prin senzaţii ar-
tro-cinetice)- Agnozia verbală se poate însoţi de agnozie p e n t r u
cjjdori_, de agnozie pentru formele geometrice sau, uneori, d e
agnozie pentru obiecte, dar aceste deficite gnozice diferite nu
J. A j u r i a g u e r r a
1
şi H. H e c a e n , Le cortex cerebral.
neuropsychopathologique, Paris, Masson, 1949, p. 134 şi urm.
156
sînt niciodată proporţionale cu deficitul de identificare verbală-
grafică. Cecitatea^ pentru cifre poate, de asemenea, să însoţească
agnozia verbală, sau poate apărea izolat.
— agnozia pentru obiecte, forme, culori. Poate atinge recu­
noaşterea obiectelor complexe sau chiar a celor simple. Identifi­
carea poate fi uşurată prin felul în care este prezentat obiectul,
prin situaţia pe care o ocupă etc. Poate fi asociată cu agnozia
pentru culori sau agnozia pentru forme sau fiecare poate apărea
izolat.
— agnozia spaţială : bolnavul este incapabil să localizeze un
obiect în spaţiu, nu poate aprecia just distanţele. Localizarea
spaţială poate fi împiedicată şf de lentoarea sau dificultatea de
a alterna privirea : sub numele de „paralizia privirii", Ealint a
descris greutatea pe care o resimt unii bolnavi în a-şi îndrepta
privirile în diferite sensuri, cu toată integritatea funcţiilor mo­
torii ale globilor oculari (privirea „aderă" la obiect sau la o
parte a lui).
în interpretarea autorilor moderni, agnozia nu este o tulbu­
rare de recunoaştere, ci o tulburare particulară~aI percepţiei — şi
a n u m e incapacitatea, complexului de imagini şi senzaţii de a se
organiza în ceea ce am numit „scheme perceptive", ceea ce
dealtfel justifică denumirea de „impercepţie" dată de Jackson.
Această „boală a percepţiei" se prezintă de fapt în clinică mai
puţin net decît în definiţii. Experienţe recente au arătat că nu
totdeauna vederea „primară" este intactă în agnozii, că dacă
se măresc dimensiunile literelor bolnavul poate citi sau că unii
agnozici recunosc totuşi unele cuvinte şi, în anumite cazuri,
chiar multe cuvinte (variabilitate a răspunsurilor care se întîl-
neşte şi în afazie) ; dimpotrivă, la subiectul normal se poate
provoca experimental o agnozie vizuală, dacă micşorăm lumina,
dacă limităm cîmpul vizual etc. (Bay, 1951).
Substratul organic în apractognozii a fost de la b u n început
şi pîna'Tn"zilele noastre, de cele mai multe ori, o supoziţie im­
plicită : autorii se deosebesc numai în ceea ce priveşte localiza­
rea leziunilor. Ljepmann localiza funcţia praxică în emisferul
stîijg şi a n u m e în lobul parietal, admiţînd în acelaşi t i m p că
pentru transmisia gestului în emisferul minor este necesară in­
tegritatea funcţională a corpului calos. Kleist, dimpotrivă, loca­
liza funcţia praxică în emisferul drept. Foix a crezut, la început,
că pentru instalarea unei apraxii leziunile trebuie să fie, de ase­
menea, bilaterale ; ulterior şi-a schimbat părerea, admiţînd că
Ltude şi leziuni unilaterale pot provoca o apraxie bilaterală.
157
 Ajuriaguerra, Hecaen şi Angelergues apreciază că varietăţile
1
apractognoziei se distribuie pe suprafaţa emisferelor, în evan­
tai : cele apropiate de atingerile p u r motorii (de tipul apraxiei
melocinetice sau inervatorii) mai anterior ele reducîndu-se mai
mult la tulburări optico-gnozice (cum ar fi apractognozia geome­
trică, descrisă de Lhermitte şi Mouzon) mai posterior : cu cît
elementul motor e mai n e t reprezentat, leziunile au o s i t u a r e
mai a n t e r i o a r ă ; cu cît prevalează deficitul proprioceptiv şi
vizuo-spaţial leziunile au o situare mai posterioară. P e e m i s -
ferul stîng se înşiruie, dinainte-înapoi, apraxia melocinetică,
ideomotorie (cu dezordini proprioceptive), constructivă (emanci­
pată de datele kinestezice) şi apractognozia geometrică (în care
predomină tulburările optico-gnozice). P e emisferul drept sînt
distribuite diferitele tipuri de apraxie a îmbrăcării : se î n ş i r u i e
dinainte-înapoi, apraxia îmbrăcării prin deficit proprioceptiv,
apoi cea pe bază somato-gnozică (unde există o tulburare de
recunoaştere a spaţiului şi anume a celui/corporal) şi în sfîrşit
tulburările vîzuo-constructive (unde este dezorganizat spaţiul de
reprezentare şi transpoziţia sa asupra activităţii grafice şi con­
structive).
Chr. Jacob distinge o varietate „frontală" a apraxiei, apraxia
verbală facio-linguo-orală; rolul leziunilor frontale (anume partea
inferioară a circumvoluţiei precentrale, adică regiunea unde se
găseşte reprezentarea mişcărilor feţei, limbii, buzelor) în apariţia
apraxiei buco-linguo-faciale pare cert, foarte frecvent fiind
confirmat de literatură.
In ceea ce priveşte încercările de localizare a leziunilor în
tulburările de tip gnozic, acordul pare mai uşor de realizat. Ag-
nozia tactilă,;cu păstrarea sensibilităţii elementare corespunză­
toare, a fost întîlnită în leziuni ale lobului parietal stîng, agno-
zia auditivă în leziuni ale lobului temporal stîng (concomitent
cu lezarea cîmpului 40, dinj lobul parietal stîng).
In 1914, Dejerine consideră agnozia vizuală ca datorîndu-se
unei leziuni a gyrusului angular. Henshelwood o atribuia, însă,
leziunilor de lob occipital, şi,această părere a găsit, în decursul
timpului, un m a r e n u m ă r de susţinători, In lobul occipital există
trei zone distincte, a căror lezare dă trei tipuri de t u l b u r a r e a
funcţiei optice :
J. d e A j u r i a g u e r r a , H. H é c a e n s i R. A n g e l e r g u e s , Les
apraxies, variété clinique et latéralisation lésionelle, în : „Revue neurolo­
gique", t. 102, nr. 6, 1960, p. 566 — 594.
158
— o arie vizuală pură (cîmpul 17), reprezentată prin scizura
calcarină ; lezarea ei dă o tulburare de senzaţie : pierderea vede­
rii în jumătatea opusă a cîmpului vizual cînd este unilaterală,
cecitate completă cînd este bilaterală ;
— o arie paravizuală (cîmpul 18), a cărei|lezare dă t u l b u r a ­
rea de percepţie, n u m i t ă agnozie vizuală, mai mult sau mai
puţin disociată (pentru culori, obiecte e t c . ) ;
— o arie şi m a i ; anterioară (cîmpul 19) care se continuă cu
lobii parietal şi temporal, şi a cărei lezare dă tulburări mai com­
plexe : halucinaţii sau iluzii vizuale, tulburări afazice cu deficit
de înţelegere a limbajului scris.
Care sînt relaţiile tulburărilor apractognozice cu afazia ?
Liepmann a crezut, la început, că afazia de expresie este o
apraxie şi că apraxia este o afazie a; extremităţilor, de unde se
putea deduce că afazia de recepţie este o agnozie ; dar ulterior a
separat net apraxia~cIe~afăzTe. G. Ballet şi Laignel-Lavastine au
reluat ipoteza lui Liepmann. Nielsen (1946) crede, de asemenea,
că afazia motorie este o apraxie a cuvintelor, datorîndu-se leză­
rii părţii posterioare a celei de a 3-a circumvoluţii frontale, iar
agrafia o apraxie a scrisului, provocată de lezarea părţii poste­
rioare a celei de a 2-a circumvoluţii frontale. P e n t r u Pieron
afemia şi agrafia sînt varietăţi ale/ apraxiei, cecitatea şi surdita­
tea verbală varietăţi de agnozie. Ombredanne vede în surditatea
verbală pură u n relicvent de agnozie auditivă şi în alexie p u r ă
un.relicvat de agnozie vizuală. Dimpotrivă, Ch. Foix şi J. Mor-
laas consideră apraxia ca dezorganizarea unor funcţii distincte
de limbaj, dar subliniază analogiile prin care tulburările afazice
se echivalează cu diferite forme de apraxie — anartria cu i apra­
xia melocinetică, parafraziile cu apraxia ideomotorie, jargona-
fazia cu apraxia ideatorie. Alţii găsesc că afazia şi apraxia au o
rădăcină comună, într-o tulburare generală mintală, care pentru
Finkelburg e „asimbolie", pentru van Woerkom „pierderea sim­
ţului geometric", pentru von Monakow şi Brun „diaschizis",
pentru Goldstein „pierderea atitudinii categoriale". Head, şi apoi
Lhermitte cred că afazia, apraxia şi agnozia trebuie r e u n i t e
într-o concepţie unitară.
Autorii care identifică tulburările apractognozice cu cele afa­
zice invocă următoarele analogii:
— dificultăţile legate de valoarea propoziţională şi de com­
plexitatea actelor, facilitarea prin situaţie, prin emoţii, prin con­
cret — împrejurări care provoacă, de fapt, u n răspuns a u t o m a t ;
159
 — perseverări pînă la stereotipie, dezorganizarea temporo-
spaţială a a c t u l u i ;
— variabilitatea erorilor, reuşite semănînd cu iluminări
bruşte, efectul agravant al oboselii;
— inutilitatea demonstrării, imposibilitatea imitării. Aceste
analogii, arată Alajouanine şi Lhermitte , se datoresc unităţii
1
de funcţionare a sistemului nervos central. Disocierea automa­
tică — voluntară este u n principiu general de organizare sen-
zorio-motorie care, după cum a arătat O. Sittig, există în toate
paraliziile centrale. Perseverarea a fost găsită, de şcoala de la
Wiirzburg, şi în procesele psihologice normale. Vorbirea şi gestul
sînt lucruri diferite ; analogiile, arată autorii, nu ţin de n a t u r a
funcţiilor ci de legile comune care dirijează elaborarea lor, legi
generale de organizare a activităţii sistemului nervos central.
In activităţile ideomotorii şi ideatorii intervin elemente foarte
complexe ale cunoaşterii corpului, reprezentării spaţiale, orien­
tării corpului în spaţiu, reprezentărilor constructive. Apra-
xiile trebuie legate de alterarea acestor mecanisme. In apraxia
ideomotorie, activităţile gestuale se execută . asupra propriului
corp ; e lămuritor faptul că în aceste cazuri apar tulburări ale
„gîndirii spaţiale" şi ale somatognoziei; după autori, dezordinile
praxice din această; categorie sînt generate de necunoaşterea di­
feritelor părţi ale corpului şi de slăbirea percepţiei propriului
nostru spaţiu ca bază dinamică indispensabilă îndeplinirii acte­
lor voluntare. Avem de-a face cu alterarea imaginii corpului şi a
activităţii corpului în spaţiu, fără să fie tulburată concepţia spa­
ţiului extern. Activităţile tranzitive, care sînt atinse în apraxia
ideatorie, sînt diferite în sensul că acţiunea se proiectează asupra
unui obiect extern şi că manipularea lui necesită succesiunea
unor acte adecvate ; aceloraşi elemente ale cunoaşterii corpului
şi spaţiului se adaugă organizarea temporo-spaţială, a activităţi­
lor constructive. Cînd vedem bolnavul, înţelegem că ceea ce este
tulburat nu este cunoaşterea utilizării, ci serierea actelor într-un
spaţiu, care se modifică în funcţie de actele sale.
P e n t r u aceste motive autorii francezi nu sînt de acord cu
termenul de apraxie. Tulburarea nu este numai motorie, ci sen-
zoriomotorie, pricină p e n t r u care G r u n b a u m . a numit-o „aprac-
tognozie".
T h . A l a j o u a n i n e si F r . L h e r m i t t e , Les troubles des
1
activi­
tés expressives du langage, leur relation avec Vapraxie, în: „Revue n e u ­
rologiques", t. 102, nr. 6, i960, p. 604 — 633.
160
Iată deci că strădaniile de a separa apraxia de agnozie, ini­
ţiate de Liepmann au fost părăsite de autorii moderni, care pro­
pun conceptul. de apractognozie în care funcţiile de înaltă
integrare senzorio-motorie sînt din nou contaminate. La aceleaşi
concluzii, ajunge O. L. Zangwill, studiind u n caz clinic . Luria 1
insistă asupra perturbării aferentelor proprioceptive în ceea ce-
numeşte „afazia motorie eferentă", aminteşte că în apraxia
buco-facială clasică există, de asemenea, o perturbare a func­
ţiilor proprioceptive şi poate mai degrabă o tulburare de so-
mato-gnozie.
După Alajouanine şi Mozziconacci , apraxia şi agnozia sînt
2
tulburări conexe cu afazia : agnozia este o tulburare de percepţie
şi relaţiile ei cu limbajul s î n F d o a r raporturi de „vecinătate" ;
apraxia ar părea, dimpotrivă, mai legată de afazie în varietatea
sa buco-faringiană, cînd sînt prezente tulburările articulatorii
din sindromul de dezintegrare fonetică. După Hecaen şi Ange-
lergues , apraxia şi agnozia apar în mod frecvent alături de tul­
3
burări ale comunicării verbale, dar această asociere n u este
constantă şi nu ne permite să explicăm prin ele tulburările de
comunicare. „Interferenţa (apraxiei şi agnoziei cu tulburările de
tip afazic) pare cu atît mai importantă cu cît modalitatea de co­
municare verbală interesată este mai puţin solid integrată, mai
recentă, mai fragilă şi probabil rămasă mai dependentă, în reali­
zarea sa, de instrumentalităţile exterioare ale limbajului. Aşa
stau lucrurile cu alexia în raport cu agnozia vizuală şi cu agrafia
în raport cu apraxia".
Există întîrzieri în dezvoltarea praxiilor aşa cum există
întîrzieri în dezvoltarea vorbirii. O astfel de întîrziere, arată
Ajuriaguerra şi Hecaen , întîlnim în sindromul debilităţii motorii
4
descris de Dupre, în unele audimutităţi, denumite de Ley „stări
de protopraxie" etc. ; în alte tipuri de audimutitate, întîlnim
1
O. L. Z a n g w i l l , Le problème de Vapraxie idéatoire, în : „Revue
neurologique", t. 102, nr. 6, 1960, p. 595 — 603.
2
T h . A l a j o u a n i n e s i P. M o z z i c o n a c c i , L'aphasie et
la désintégration fonctionelle du langage, L'expansion scientifique français,
f.a. passim.
' H . H é c a e n si R. A n g e l e r g u e s , Pathologie du langage,
L'aphasie, Larousse, 1965, p. 184.
4
J. A j u r i a g u e r r a si H. H é c a e n , Le cortex cérébral, Étude
neuropsychopathologique, Paris, Masson, 1949, p. 221.
i l _ Introducere In logopedie 161
întîrzieri în dezvoltarea gnoziilor auditive ; în sfîrşit, mai găsim
întârzieri în dezvoltarea somatognoziei manifestate prin tulbu­
rări de orientare dreapta-stînga, în agnozia degetelor si. mai
tîrziu, în dislexie şi discalculie.
5. Scris-cititul şi tulburări anexe
a) Se pâre că Gendrin a fost primul care, în 1839, a menţionat
existenţa alexiei izolate (cu păstrarea scrierii spontane), iar
Trousseau a oferit, în 1862, prima descriere. Datorăm, de ase­
menea, o descriere mai amplă lui Kussmaul (1877) şi o descriere
completă lui Charcot (1887), care atrage atenţia, după Wetsphal,
asupra supleantei kinestezice. Ulterior, au fost descrise o alexie
„pură", o alexie însoţită de agrafie şi o alexie însoţind afazia
senzorială.
Ce este de fapt această alexie „pură" ? P e n t r u Dejerine
„cecitatea verbală p u r ă " sau ceea ce Kussmaul denumise Word-
blindheit era de fapt o agnozie specializată pentru simbolurile
limbajului, şi trebuie trecută în grupa „afaziilor specializate" :
o gravă incapacitate lexică (bolnavul fiind incapabil să. citească
altceva decît propriul său n u m e şi cîteva alte n u m e familiare)
cu păstrarea scrierii spontane, dar afectînd copierea (prin defi­
citul de control al celor scrise) şi, de asemenea, cu păstrarea
vorbirii orale şi a celei interioare. Părerii lui Dejerine s-au aso­
ciat Kleist, Hoff, Faust şi recent Geschwind ; pe această linie,
alexia „pură", a fost numită de unii autori „afazie vizuală
subcorticală". Pierre Mărie se opune acestei interpretări, scoţînd
alexia din cadrul afaziilor şi socotind-o o simplă „agnozie vizu­
ală specializată", părere căreia i se asociază şi Ombredanne. In
sfîrşit, autori ca : Goldstein, Conrad, Leischner socotesc alexia
drept relicvat al unei tulburări mai vaste.
De fapt, două sînt caracteristicile care scot alexia pură din
cadrul afaziei şi fac din ea o agnozie. In primul rînd, supleanta
kinestezică sau posibilitatea ca bolnavul să recunoască litera,
dacă ii urmăreşte conturul cu degetul, ceea ce n u întîlnim nici­
odată la afazicul senzorial, ceea ce arată, de fapt, că avem de-a
face cu o tulburare diferită, cu u n tip de agnozie în care este păs­
trat limbajul interior. In al doilea rînd, faptul că bolnavul poate
descrie literele, deşi n u le poate citi, ceea ce arată că deficitul
162
stă în recunoaştere, în imposibilitatea organizării stimulilor peri­
ferici într-o schemă perceptivă care să mijlocească accesul către
sens, nicidecum în pierderea „imaginii vizuale" a literei.
De la Dejerine este clasic să se separe alexia literală (a lite­
relor) de^cea^ verjbală^a^uymtelor), deşi disjuncţii" nu "este abso-.
Iută. In cazurile extreme, bolnavul nu recunoaşte nici măcar că
este vorba de un text : se preface că citeşte textul pe care i-1
oferim intenţionat întors, fără să-şi dea seama că n u este în
poziţie corectă. In cazuri grave, recunoaşte că este vorba de o
literă, fără să poată spune c a r e ; alteori, percepe greşit şi con­
fundă n cu m, p cu b, în general litere cu forme asemănătoare,
c ele cu forme simetric opuse sau cele cu asemănări fonice ; u n e ­
ori recunoaşte numai literele mai uşoare (I, O) şi se împiedică la
cele mai complexe (E, F, G) ; alteori recunoaşte literele mai fami­
liare, cum ar fi iniţialele numelui propriu ; sau în sfîrşit poate
spune că A este acelaşi lucru cu a, dar nu poate numi litere.
în cazurile mai puţin grave, bolnavul recunoaşte şi citeşte
literele şi nu silabele — alexia este o a s i l a b i e ^ s a u citeşte cuvin­
tele mai scurte şi greşeşte la cele m a î l u n g i , mai grele, mai puţin
obişnuite; uneori citeşte substantivele şi chiar verbele, dar ignoră
prepoziţiile. Alajouanine şi colaboratorii au arătat ca o altă
caracteristică a alexiei agnozice, disocierea dintre citirea ana­
litică, conservată, şi pierderea^celei globale. Deşi posibilă, efici­
enţa citirii analitice este limitată de doi" factori: de dificultatea
identificării literelor (care creşte pe măsură ce cuvintele sînt
mai lungi) şi de dificultatea de a reţine în memorie literele sau
silabele citite anterior (pentru a le sintetiza în cuvînt). Citirea
analitică va fi întotdeauna presărată de erori (înlocuiri de cu­
vinte, de cele mai dese ori între cele cu asemănări grafice, per­
severări e t c ) .
în cazuri mai uşoare, bolnavul cit^te_cuyinte izolate dar nu
şi propoziţii sau fraze. Repetarea lecturii cu voce tare facilitează
uneori înţelegerea, şi bolnavul poate executa ordinul scris. Dar
in frazele mai lungi apar paralexiile şi omisiunile, care fac să
se piardă complet înţelesul.
în sfîrşit, există cazuri, după cum a arătat van Woerkom
(1933), în care bolnavul, care n u poate citi litere izolate, citeşte
totuşi cuvinte î n t r e g i ; explicaţia fenomenului stă în faptul că
adultul citeşte, după cum se ştie, prin recunoaşterea cuvîntului
sau silabelor, după schemele lor integrale, nu literizînd.
163
 Dej erine admitea că scrierea spontană şi după dictare sînt
intacte, copierea imposibilă — dar disocierea nu este chiar atît
de netă. Apar şi tulburări de scriere (reduplicări) nu numai prin
lipsa controlului lexic (cel ce nu recunoaşte ce a scris greşeşte
uşor) ci şi printr-o perturbare a suitei grafemelor şi printr-o
oarecare disortografie, care par a se reduce de fapt la o pertur­
bare de tipul apraxiei constructive>{constînd, după cum am văzut,
într-o degradare a capacităţii de a reproduce forme în desen prin
defectuoasa cunoaştere a spaţiului în care se realizează gestul).
Hecaen şi Angelergues descriu o alexie „pură", adică în
1
Dar disocierea există, arată Hécaen şi Angelergues, de vreme ce
tabloul clinic este constituit numai din tulburarea vizuală
limitată la semnele limbajului şi din tulburarea de limbaj, inte-
resînd numai decodajul grafic. „Trebuie totuşi să admitem,
conchid ei, separaţia unei alexii izolate (dacă n u absolut pure)
din cadrul general al afaziei senzoriale". Lectura şi scrierea se
însuşesc în raport cu structurarea limbajului vorbit, de aici
strînsa lor legătură cu l i m b a j u l ; dar ele folosesc instrumentali-
tăţi diferite — percepţia vizuală şi gesturile, ceea ce explică rela­
tiva lor independenţă. Dar această independenţă nu ne dă drep­

tul să vorbim despre o funcţie lexică autonomă . 1

absenţa oricăror tulburări de vorbire, însoţită de o agrafie limi­

Care este substratul anatomic în alexie ? Niessl von Mayen-
tată (exceptînd__copierea care nu este posibilă) ; agrafia r e g r e -
dorff credea că „prelucrarea imagistică verbo-scripturală" se face
sează, în cazurile autorilor, independent de alexie, ceea ce arată
pe loc, în scizura calcarină. Kleist credea că „centrul lecturii"
că cele două simptoame au la bază mecanisme fiziopatologice
este în a doua circumvoluţie occipitală din emisferul stîng. Déje-
deosebite. Această alexie pură era însoţită de tulburări de recu­
rine şi după el Potzl socotesc că „cecitatea verbală pură" se
noaştere vizuală de tip agnozic : pentru cifre (mai uşoară decît
datoreşte întreruperii fibrelor care unesc scizura calcarină cu
pentru litere), pentru figuri geometrice şi pentru culori (dispă-
plica curbă ; cînd este lezată plica curbă propriu-zis, alexia s-ar
rînd înaintea celor lexice), pentru notele muzicale. Mundler şi
complica cu o tulburare de limbaj interior şi ar deveni afazică.
Stitelmann referă un caz de alexie post-traumatică, de asemenea
2

După Henschen, imaginile vizuale sînt transformate şi integrate

pur : subiectul a prezentat, după un scurt episod afazic, o alexie
in gyrusul angular, iar leziunea care întrerupe căile de asociere
fără agrafie — la început literală şi verbală, devenită curînd
dintre această zonă şi scizura calcalină produce alexie. Căile
numai verbală şi dispărînd apoi c o m p l e t ; autorii menţionează
acestea, culegînd impresiile din cortexul vizual drept, pot fi
că încă de la început bolnavul putea recunoaşte cuvintele care
întrerupte şi prin lezarea părţii posterioare a corpului calos
îi erau citite şi putea urmări, fără dificultăţi aparente, o lectură
(spleciumul corpului calos, Quensel). După cum spune Lord
făcută cu voce tare. Se pare, deci, că este posibilă alexia fără
Brain, se acceptă azi că pentru recunoaşterea semnelor grafice
grafie sau cu moderate tulburări de scris şi fără perturbarea
impulsurile nervoase, provenind din cei doi lobi occipitali, t r e ­
vorbirii interioare.
buie să ajungă la dreptaci în gyrusul angular stîng şi în vecină­
Alexia estgj p r i n urmare, „pură", în măsura în care este lip­ tatea lui ; leziunea care produce alexie trebuie să fie astfel
sită de T u l b u r ă r i l e afazoide : dezordinile practognozice şi de situată încît să întrerupă aceste căi.
spaţialitate nu îi alterează puritatea. Crizochlex neagă posibilita­
b) După definiţia lui von Monakow, se numeşte^ agrafie im­
tea acestei disocieri, „examinări clinice incomplete", spune el,
posibilitatea unor bolnavi de a se exprima prin scris,^deşî condi­
atribuie alexiei o aparenţă de izolare care este falsă, cei mai
ţiile psihice şi motorii pentru această exprimare sînt conservate.
mulţi pa?ienţi dislexici demonstrînd că sînt afectaţi şi de alte
Mareé pare a fi fost primul care a semnalat, în 1856, existenţa
simptoame parietale ; sau : şi alte aspecte ale unei tulburări de
unor tulburări de scris, consecutive leziunilor cerebrale. William
limbă sînt evidente în pretinsele cazuri de disabilitate lexică.
Ogle şi concomitent Benedikz, în 1968, numesc agrafie pierderea
capacităţii de a scrie, primul sugerînd că trebuie să existe, pentru
H . H é c a e n s i R. A n g e l e r g u e s , Pathologie
1
du langage,
L'aphasie, Paris, Larousse, 1965, p. 151. scris, mecanisme cerebrale independente de cele afectate vorbirii
1
F r . M u n d l e r s i P. S t i t e l m a n n , Phénomène positif occa-
sionnel dans un cas d'alexie, în : „Psychiatrie et Neurologie", 1961, t. 114, ' H . H é c a e n ş i R. A n g e l e r g u e s , Pathologie du langage,
nr. 6, p. 357. L'aphasie, Paris, Larousse, 1965, p. 186.

164 165
 rostite Wernicke a comunicat un caz în care agrafia era aproape
pură şi un alt caz care, în cursul evoluţiei bolii, 'a recuperat scri­
sul, dar a continuat să aibă tulburări de lectură. Odată cu apa­
riţia agrafiei în literatura de specialitate, se individualizează
cele 4 forme de deficit de limbaj, într-o simetrie tulburătoare :
^deficitul de înţelegere a limbajului vorbit sau afazia senzorială,
deficitul de exprimare a limbajului vorbit sau afazia motorie,
deficitul de înţelegere a limbajului scris sau alexia şi deficitul
de exprimare prin scris sau agrafia.
Şi în ceea ce priveşte agrafìa, discuţiile se vor purta asupra
posibilităţilor ei de a apărea în clinică independent de alte simp-
tome de tip afazoid, şi asupra substratului anatomic al funcţiei
scrisului. P e n t r u Maree tulburările scrierii intră, împreună cu
cele orale în cadrul afaziei de expresie. P e n t r u Benedik para­
grafale ca şi parafaziile se explicau prin pierderea asociaţiilor
motorii. Kussmaul explică „agrafia ataxică" prin atingerea
„centrilor de coordonare" dintre limbajul vorbit şi cel scris.
Exner, 1881, studiind 5 cazuri anatomo-clinice, crede că există
un centru grafic autonom în piciorul celei de a doua circumvoluţii
frontale stìngi, distinct de centrul lui Broca, pentru vorbirea
rostită (piciorul celei de a treia circumvoluţii frontale stìngi) —
şi la această ipoteză se raliază Charcot şi Duthil. Pitres a raportat
cazuri în care agrafia era p u r ă şi tulburările de limbaj nule.
Eskeridge, Gordinier, Bastian au publicat, de asemenea, cazuri
pledînd pentru o agrafie pură, izolată, datorită lezării circumvo-
luţiei -â-doua frontale stìngi, De fapt, singurul caz în sprijinul
unui „centru al scrierii" cu această localizare este cel publicat
de Gordinier în 1899 : o femeie în vîrstă de 37 de ani care acuza
cefalee, vome şi diminuarea vederii, care prezenta edem papilar
şi scăderea forţei musculare la mîna dreaptă (deşi mişcările fine
erau păstrate) şi care era incapabilă de a scrie, deşi vorbea şi
înţelegea limbajul vorbit, citea şi denumea corect obiectele. Au­
topsia a pus în evidenţă u n gilon de 2 cm lungime în piciorul celei
de a doua circumvoluţii frontale stìngi, ajungînd în adîncime pînă
la ventricul şi invadînd substanţa albă a primei circumvoluţii
frontale. Henschen, în 1922, confirmă, p r i n t r - u n minuţios studiu
clinic, ipoteza existenţei unui centru al scrierii, ca u n centru psi­
hic suprapus centrului motor al mîinii şi degetelor. Marcus a p u ­
blicat un caz destul de p u r în favoarea aceleiaşi localizări. Ectors
studiază agrafia însoţind o afazie motorie după lobectomie fron­
tală dreaptă la u n stìngaci; deoarece afazia a regresat mai repede
decît agrafia, Ectors a conchis că la nivelul lobului frontal ar
166
exista „un centru intelectual superior pe care l-am putea califica
drept cenJxullroemoriei emisiei grafice a literelor şi cuvintelor".
De fapt, numai cazul lui Gordinier e considerat ca argument lip­
sit de echivoc pentru teza existenţei anatomice a unui centru al
scrisului, deşi observaţia lui era numai macroscopică.
Alţi autori resping ipoteza unui centru al scrierii. Wernicke
atrage atenţia asupra faptului că în agrafia cea mai pură există
tulburări în lectura cifrelor şi parafazii accentuate; von Monakow
crede că este greu de presupus că există u n centru preformat
pentru o achiziţie atît de recentă în istoria umanităţii ; Dejerine
arată că se poate scrie şi cu alte părţi ale corpului, cu piciorul,
cie exemplu, nu numai cu mîna. Jackson şi Pierre Mărie aduc,
de asemenea, convingătoare argumente de ordin neurologic ;
Leischner, în sfîrşit, crede că tulburările scrisului apar fie în
contextul unei tulburări afazice, fie ca o tulburare optico-spaţială
de tipul apraxiei constructive.
Hecaen şi Angelergues cred că agrafia poate fi pură, chiar
1
în absenţa unui centru grafic. Ei au observat recent 4 bolnavi cu
leziuni frontale difuze, care i-au determinat să admită existenţa
unei tulburări de scriere disociată de celelalte tulburări de lim­
baj In toate cele 4 observaţii tulburarea era limitată la scriere,
dar structura dezordinii şi asocierile clinice erau diferite în fie­
care caz. Dominau fie deficitul intelectual, fie tulburările praxice
şi psihomotorii. Apraxia nu era masivă, ci o dezorganizare a
seriei de acte necesare construirii literei, cuvîntului sau frazei.
Mai apăreau şi alţi factori demni de menţionat : lateralizare
stingă în 2 cazuri, leziuni cerebrale bilaterale sau difuze în 3
cazuri, nivel cultural anterior scăzut în 2 cazuri (permiţînd totuşi
înainte de îmbolnăvire o scriere şi o lectură relativ corecte), în
line, predominanţa atingerii emisferelor către polul anterior în
toate cele 4 cazuri.
Au fost descrise următoarele forme de agrafie :
— agrafia însoţind afazia Wernicke ;
— agrafia alexică : însoţeşte alexia pură, cu caracterele pe
care le-am menţionat. Descrisă uneori ca o agrafie optico-gnozică
(formagrafia lui von Monakow), însoţeşte tulburările lexice şi
«nozice produse prin leziuni de lob occipital ;
1
H. H e c a e n ş i R. A n g e l e r g u e s , Pathologie du langage,
l.'aphane, Paris, Larousse, 1965, p. 84 — 85, p. 117.
167
 — agrafia apraxică : perturbarea motricitatii grafice, amin­
tind de o apraxie constructivă sau ideomotorie (apraxie dublă,
prin leziune parietală), la care se adaugă o perturbare a progra­
mului de încodare (scrierea cu cuburi alfabetice este, de aseme­
nea, afectată, deşi uşor). Agrafia apraxică nu este, deci, întotdea­
una o simplă apraxie. A mai fost descrisă o agrafie cu apraxie
unilaterală, pe membrul superior stîng, prin leziune de corp
calos ;
— agrafia cheiro-kinestezică (v. Monakow) : deficitul grafic
izolat, existent numai la mîna dreaptă, este foarte apropiat de
apraxie, dar nu comportă alte tulburări praxice în afara grafis-
mului ;
— agrafia pură (excepţională) : nu se însoţeşte de tulburări
praxice, lexice sau ale vorbirii (deşi se notează o oarecare pertur­
bare a silabisirii) ; manifestată în scrisul spontan, dictat sau cu
cuburi alfabetice ; copierea se face în mod servil.
In 1892, Déjerine şi, în acelaşi an, Sérieux au publicat
cazuri în care alexia era însoţită de agrafie. Cazul comunicat de
Déjerine suferise două leziuni vasculare succesive, după prima
instalîndu-se o cecitate verbală pură, după a doua cecitatea
verbală s-a asociat cu o agrafie totală ; la autopsie s-a constatat
o leziune mai veche, în lobul occipital, responsabilă de alexie,
una mai recentă, în gyrusul angular şi supramarginal, al cărei
rezultat era această „asimbolie vizuală", cum denumeşte Lord
Brain asociaţia alexie-agrafie. Cazuri similare au publicat Hin-
shelwood, Macphail şi Ferguson (1904), Weisenburg şi McBride
(1935). S-a recunoscut că, spre deosebire de alexia pură, denumită
de unii autori „afazie vizuală subcorticală", care este o formă de
agnozie, alexia cu agrafie prin leziune parietală este o ..afazie
vizuală corticală". Astăzi se vorbeşte despre o alexie parietală,
în opoziţie cu alexia occipitală sau agnozică. Această alexie, pos­
tulată de existenţa implicaţiilor spaţiale din lectură (discrimina­
rea ansamblurilor spaţiale a frazelor şi cuvintelor, progresiunea
spaţială orientată privilegiat de la stînga la dreapta), însoţită de
agrafie, ar avea unele caractere specifice : sensul planului gene­
ral este conservat, dar facultatea de a înţelege raporturile deta­
liate între diferitele părţi s-a pierdut ; apar în lectură cuvinte
auzite din ambianţă sau provenind din vorbirea interioară ; dacă
sensul frazei este foarte alterat, alexicul parietal tinde să îl
168
corecteze după impresii şi idei proprii. Krapf şi Courtis insistă
asupra tulburărilor de orientare, şi socotesc alexia parietală drept
o agnozie optico-spaţială.
In această formă alexia literară .este mai puţin gravă decît
cea verbală-dar pacientuL""datorită tulburărilor de orientare spa­
ţială, nu încearcă să reconstituie silabe şi cuvinte din litere.
Verbalizarea este adesea alterată şi există frecvente disocieri
între ceea ce pacientul spune şi ceea ce înţelege. Adesea, înţelege
sensul unui cuvînt sau al unei fraze pe care este incapabil să o
citească cu glas tare sau o citeşte greşit. Tulburările de scris sînt
uneori mai accentuate decît cele de citit. In cazurile grave paci­
entul nu scrie deloc, în cazurile mai uşoare scrie cîteva litere şi
le reduce pe celelalte la cîteva trăsături. Dacă i se cere să-şi scrie
numele, începe corect, dar se opreşte după 2—3 litere. Copierea e
mai bună decît scrisul spontan sau după dictare, ceea ce distinge
această formă de alexie agnozică. Leziunea gyrusului angular
şi supramarginal, baza structurală şi a altor funcţii, explică simp­
tomatologia asociată : acalculie, agnozie vizuală pentru culori,
pentru obiecte sau pentru imagini, dezorientare spaţială, un
oarecare grad de afazie nominală (dificultăţi în evocarea denu­
mirii obiectelor), hemianopsie omonimă dreaptă. Uneori se aso­
ciază o agnozie digitală şi cu sindromul Gerstmann (incapacitate
de a recunoaşte degetele şi de a le utiliza separat, asociată cu
incapacitate de a distinge dreapta-stînga, incapacitatea de a in­
dica diferitele părţi ale corpului şi situarea lor reciprocă).
Autorii structuralişti au explicat alexia cu agrafie, printr-o
incapacitate de a diferenţia formele sau de a forma gestalturi
(Poppelreuter ¿917, Kramer 1928, Wolpert 1929 e t c ) . De fapt,
este vorba despre alterarea circuitelor neurale în care se organi-
zează sensurile, ceea ce arată n a t u r a afazică a sindromului : nu
elementele agnozice sînt esenţiale (copierea este mai bună decît
scrierea spontană sau după dictare), în scris nu apar elemente
dispraxice (ci o caracteristică lipsită de progresiune şi dificultăţi
în găsirea cuvîntului).
d) Studiul alexiei şi agrafiei a fost necesar pentru a ne orienta
în clinica disgrafiei-dislexiei copilului. Datele trecute în r e - ^
vistă pot fi sintetizate astfel : „Cînd este imposibilă scrierea^'
spontană sau după dictare şi, de asemenea, scrierea cu cuburi, \
dar este păstrată copierea, agrafia este de natură afazică ; cînd
este alterată şi copierea, tulburarea implică elemente de agnozie- (t,,-
169
apraxie. In ceea ce priveşte alexia, cînd tulburarea se asociază
cu agrafia, cu mici semne afazice şi simptome de lob parietal
(confuzii dreapta-stînga, tulburări de spaţialitate şi de schemă
corporală e t c ) , înrudirea cu afazia este evidentă . Ir. Cînd, dim-,
potrivă, nu există nici u n fel de tulburări de limbaj (cum ar fi
dificultăţi în evocarea numelor obiectelor, dificultăţi de articu­
lare şi de construcţie a ansamblurilor verbale), dar apar în schimb
agnozii de altă natură (pentru culori, obiecte e t c ) , tulburarea
este de natură agriozică. . . Dacă în cadrul tulburărilor de citire
trebuie să deosebim pe cele de n a t u r ă afazică (asociate cu t u l ­
burări de limbaj) de cele de n a t u r ă agnozică (asociate cu agnozii
pentru culori, obiecte etc.) în cadrul tulburărilor de scriere t r e ­
buie să deosebim pe cele de n a t u r ă afazică (asociate cu tulburări
de limbaj, mai ales în ceea ce priveşte evocarea cuvintelor, dar
păstrînd posibilitatea copierii corecte), de cele de natură agnozică
(cu imposibilitatea copierii), şi pe cele de natură dispraxică, care
se atenuează, uneori, pînă la gradul de disabilitate manuală
(„discaligrafie") .i
Cînd învaţă scris-cititul, copilul se află, după cum am văzut,
la un nivel practognozic evoluat. El are capacitatea, pe de o
parte, de a organiza impulsurile vizuale în scheme perceptive
şi de a le introduce în circuite care, în cadrul funcţiei simbolice
în general, evocă sensul, iar pe de altă parte, de a folosi aceste
scheme perceptive structurate în gnozii şi activate de aceeaşi
funcţie simbolică pentru a-şi organiza praxiile (constructive) prin
care se „desenează" litera. Cînd învaţă să citească litera, în prin­
cipiu copilul învaţă şi să o scrie, el îşi organizează împreună
gnoziile şi praxiile corespunzătoare : exerciţiile de scris nu fac
decît să automatizeze ceea ce la început era desenarea literei.
Şi invers : cînd învaţă să deseneze litera, învaţă să o recunoască
şi să o lege de u n înţeles. In atmosfera capacităţii practognozice
corespunzătoare vîrstei, copilul învaţă, prin urmare, simultan să
citească şi să scrie, dar aceste performanţe se realizează în struc­
turi cerebrale distincte din care cresc ca o funcţie unică. Care sînt
aceste structuri ?
f P e n t r u citit sînt necesare : a) capacitatea de a organiza im­
pulsurile vizuale periferice în percepţii structurate faţă de fond,
' N . T o n c e s c u — Neurofiziologia dislexiei-disgrafiei, în „Tulbură­
rile limbajului scris", E.D.P., Bucureşti, 1967, p. 70.
170
adicâ de a edifica scheme perceptive (aria 18) ; b) capacitatea de
a memoriza aceste scheme perceptive şi de a Ie recunoaşte, adică
de a organiza scheme vizuale ale cuvintelor (aria 19 şi zone
parietale) ; c) capacitatea de a dărui un sens acestei scheme vizu­
ale de cuvinte (zone parieto-temporale şi alte zone asociative).
> Pentru scris, intră în joc : a) vaste arii asociative în care se
elaborează sensurile ; b) organizarea sensurilor într-o „formulare
prepoziţională", prin trecerea în circuitele lobului temporal
sting ; c) participarea zonei Broca pentru întruparea acestei for­
mulări propoziţionale în scheme ale cuvintelor rostite. Pînă aici
procesul este comun vorbirii articulate şi scrierii ; în stadiul
următor, dacă exprimarea ia forma scrisului : d) ea va evoca
schemele vizuale ale cuvintelor din gyrusul angular stîng, iar
acestea e) vor trezi schemele motorii grafice organizate în veci­
nătatea ariei mîinii din circumvoluţia precentrală stingă . l
Intim legată de citire, scrierea se învaţă după ce copilul a
deprins înţelegerea-şj exprimarea limbajului rostit, prin edifi­
carea unei întregi serii de mecanisme conexe, în care sensul şi
ideea care trebuie exprimate, în loc să activeze schemele motorii
ale vorbirii rostite, în ansamblul organelor fono-articulatorii,
activează schemele motorii ale limbajului scris în muşchii mîinii.
Procesul trecerii sensului şi ideilor în limbajul vorbit (rostit sau
scris) este identic pînă la penultimul stadiu, cînd în locul cuvin­
telor produse de mecanismele motorii ale vorbirii articulate sînt
solicitate mecanismele, mai tîrziu elaborate, ale scrierii. Intr-o
măsură oarecare, la copilul care deprinde scrisul, mecanismul
include şi imaginile vizuale ale literelor pe măsură ce ele
trebuie scrise şi abia într-un al doilea t i m p mişcările degetelor
conduse de memoria kinestezică. Cu_alte cuvinte, schemele gra­
fice ale cuvintelor preced pe cele motorii. La copilul Care a î n ­
văţat şi si-a automatizat scrisul, ca şi la adult, schemele grafice,
gnoziile, nu mai preced neapărat pe cele motorii, praxiile, ci cel
mult jalonează, din cînd în cînd, o activitate practognozică care
se desfăşoară automat, luminează din cînd în cînd prin scheme
vizuale de litere sau cuvinte o cale de nenumărate ori parcursă,
ca pentru a ne asigura că este cea pe care intenţionăm s-o p a r ­
curgem. Poate că şi în vorbirea rostită, o analiză psihologică
toarte fină ar putea pune în evidenţă imagini auditive care, din
'Lord Brain, Speech disorders, Aphasia, apraxia and agnosia,
Lis-.don. Butterworth, 1961, Cap. ..Developmental Disorders of Speech".
171
cînd în cînd, răsar izolate pentru a îndruma, precedînd-o, linia
melodică a exprimării ; dar vorbirea rostită este un proces cu
mult mai simplu decît cea scrisă şi arcurile reverberante, circui­
tele neurale implicate în ultima sînt considerabil mai numeroase
şi mai complicate.
Dislexia se poate datora fie incapacităţii circuitelor occipitale
de a organiza scheme perceptive vizuale, fie insuficienţei funcţiei
simbolice de a organiza, în circuitele parietale, recunoaşterea
schemei perceptive. Şi împletirea ei cu sensurile corespunzătoare
într-o structură unică — percepţie organizată, recunoscută şi
înţeleasă ; dacă prevalează prima deficienţă, dislexia ia un aspect
mai mult agnozic, dacă prevalează cealaltă, natura sindromului
este mai mult afazică. Leziunea sau focarele dismaturative afec­
tează structuri diferite : putem presupune că dacă este p e r t u r ­
bată maturizarea funcţională a unei zone de tipul ariei para- i
vizuale (cîmpul 18), în care se organizează schemele perceptive,
tulburarea va avea caracterul alexiei agnozice ; dacă tulburările
de maturizare anatomică şi funcţională ating zone mai anterioare
(cîmpul 19) şi zonele parietale unde se organizează circuitele prin
care, poate în reverberaţie cu zone temporale, are loc recunoaşte­
rea, tulburarea va lua o nuanţă afazică aşa cum o întîlnim în
alexia cu agrafie („asimbolia vizuală"); în sfîrşit, dacă tulburarea
atinge zone mult mai vaste, implicînd circuite parietale şi zone
B
asociative din alţi lobi, este atacată însăşi baza funcţiei simbolice,
elaborarea sensurilor ; sindromul este net afazic şi la copil con­
diţionează nejdezvoltarea vorbirii sau alalia.
Disgrafia se poate datora, în principiu, fie apraxiei care
împiedică organizarea schemelor motorii ale literelor şi cuvinte­
lor, fie agnoziei, care împiedică organizarea schemelor perceptive,
fie incapacităţii evocării cuvintelor, fie, în sfîrşit, incapacităţii
de a formula propoziţional gîndirea. P u t e m presupune că leziu­
nea sau focarele dismaturative afectează funcţionalitatea •— fie a
ariilor precentrale stîngi, unde se organizează schemele motorii
grafice, fie a gyrusului angular, unde se evocă schemele vizuale C
ale cuvintelor, fie a ariei Broca, unde se evocă cuvintele, fie a
ariilor temporale sau temporo-parietale unde se organizează
Fig. 33 a, 33 b, 33 c — Scrierea unui copil cu disgrafie de diverse
formularea propoziţională a gîndirii." intensităţi
Această descriere care simplifică şi uzează de ipoteze, sugerate explicaţia p e n t r u ce tulburările de scris-citit se întîlnesc î ^ ^ _ c

desigur de literatura contemporană a problemei, oferă în schimb nică, asociate, aşa cum s-a spus şi despre cele praxice şi g n ^ j z c e

Copilul învaţă citirea scriind şi învaţă scrisul citind sau nu ^ , t o a e

172 învăţa cititul fără să apeleze la o susţinută activitate praxic^ 173 g a a

cum nu poate scrie fără aportul gnoziilor. Cu toate aceste^ ţ j _ u

burările practognozice sînt r a r e în clinica dislaxiei-dl ?rafi^ s

c a

şi cum patologia lezională sau dismaturativă cu g r e u f e e ţ . a

e a z a

posibilităţile de compensare ale creierului copilului m aces^

meniu. într-adevăr,
un „complex adevăratacare
simptomatic" dislexie-disgrafie se însoţesc
p u n e marca afaz > şi |^.
iei
e S e
e
departe de disabilitatea manuală de n a t u r ă dispraxică. pe care o.
putem numi „discaligrafie" sau, la celălalt pol — de greşelile or­
tografice care se datorează insuficienţelor pedagogice. După cum
vom vedea, „nu este dislexic-disgrafic copilul care nu şi-a însuşit
o tehnică corectă a scris-cititului, ci cel care este incapabil
să-şi însuşească această tehnică prin mijloacele pedagogice obiş­
nuite şi căruia trebuie să i se aplice, în acest scop, pe o perioadă
de timp, procedurile de t r a t a m e n t adaptate din terapia alaliei" '.
Experienţa arată că un n u m ă r destul de însemnat, de eonii
(0,50<y găsea Thomas în 1905, 1 0 % Hallgren în 1950, si chiar
0
20%, Perston în 1940) întîmpină mari dificultăţi în a învăţa
scris-cititul, dificultăţi care se prelungesc, uneori, mult peste
vîrsta de 6-7 ani şi, în unele cazuri, împiedică definitiv automa­
tizarea desăvîrşită şi lipsită de erori a lecturii şi a grafismului.
Este vorba despre acea incapacitate, congenitală sau cîştigată.
definită de Nielsen (1946) ca apărînd pe lîngă o percepţie vizuală
suficientă şi o capacitate mintală asemănătoare („sufficient visual
perception and mental capacity are presupposed").
Unii autori enumera cu intenţii exhaustive factorii psiho­
pedagogia determinanţi în apariţia dificultăţilor de însuşire a
scris-cititului : şcolaritate neregulată, insuficientă experienţă
pedagogică a învăţătorului, nivel cultural scăzut al familiei
etc. ; dar conchid, în cele din urmă, că „dislexia-disgrafia ade­
vărată este la nivelul patologiei cerebrale : fie leziune, fie tulbu­
rare de maturizare, fie structură ereditară"-. Alţii găsesc la
copiii cu dislexie-disgrafie perturbări grave ale sferei emoţio-;
nale : teamă sau inhibiţie provocate de personalitatea învăţăto­
rului, transferul asupra învăţătorului a atitudinii pe care copi­
lul o are faţă de un tată prea autoritar, opoziţionismul copilu­
lui care vrea să-şi pedepsească familia sau să-şi manifeste inde­
pendenţa, recluziune schizotimă," lipsă de interes a copilului
nematurizat afectiv sau abandonat etc. Se mai vorbeşte despre
„false dislexii" nu numai în blocajele emoţionale, dar şi în cazuri
de cecitate pură sau deficit moderat de vedere, tulburări motorii
grave etc. . De obicei, însă, se acceptă faptul că factorii psiho-
3 conflictului de dominanţă între emisfere : ar exista u n conflict
pedagogici nu sînt determinanţi de vreme ce majoritatea copiilor
1
N. T o n c e s c u , Neuro fiziologia dislexiei-disgrafiei, în : Tulburările
limbajului scris, Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, 1S67, p. 71.
2
J. S i m o n , Point de vue sur la dyslexie, Les cahiers de l'enfance
inadaptée, Treisième année, nr. 1, oct. 1962, Sudel Edit., Paris.
3
G. E. A r n o 1 d, Lehrbuch der Stimm — u. Sprachheilkunde,
Springer Ed., 1959, p. 510 şi urm.
174
astfel handicapaţi învaţă în cele din urmă scris-cititul şi se
conchide că pentru manifestarea dislexiei-disgrafiei este nece­
sară „o insuficientă echipare organică, un deficit al mecanisme­
lor perceptivo-motorii" . P e n t r u a evita echivocurile şi folosirea
1
neîndreptăţită a termenilor, Lord Brain propune ca o regulă
de metodă, în investigarea şi aprecierea tulburărilor de vorbire,
în general, să excludem de la b u n început trei alte categorii de
tulburări : a) să ne asigurăm că nu avem de-a face cu o tulbu­
rare psihologică în legătură cu dezvoltarea afectivă a copilului ;
b) că nu există un deficit senzorial şi c) că nu există anomalii
anatomice ale organelor v o r b i r i i . î n speţă, în acord cu majori­
2
tatea autorilor, se stabileşte că dislexia-disgrafia este o tulbu­
rare care nu poate fi atribuită deficitului intelectual, imaturităţii
fizice sau intelectuale, factorilor emoţionali, deficitului organe­
lor de simţ, tulburărilor de articulare şi a altor funcţii motorii,
vitalităţii fizice reduse, condiţiilor de la şcoală şi de acasă, dia­
lectelor sau altor dificultăţi lingvistice (Skydsgaard, 1942).
Analizele neurolingvistice întreprinse pentru a evidenţia na­
tura intimă a acestei' disabilităţi au dus la rezultate sugestive.
Vom urmări cîteva din încercările de a explica în ce constă, de
fapt, dislexia-disgrafia şi care sînt mecanismele fiziopatologice
care o generează.
Orton, în 1925, şi apoi în 1937, aprecia că la baza dificultă­
ţilor de asimilare a scris-cititului stă deficitul de lateralizare
sau de oloiTunanţă cerebrală, adică incompleta dominanţă a emis-
feruluj_stîng.. Tulburările de lateralizare se întîlnesc într-adevăr
cu o frecvenţă mărită la dislexiei-disgrafiei, dar diferenţa faţă
de martori nu este semnificativă. J. Simon găseşte la 100 dis­
3
lexiei-disgrafiei 65 dislateralizaţi, 16 stîngaci puri şi 19 drep-
taci, în comparaţie cu 49 dislateralizaţi, 13 stîngaci şi 38 dreptaci
la un grup martor. Cu toate acestea, în ipoteza că la copil domi­
nanţa unui singur emisfer este parţială şi că ar exista mai
degrabă o colaborare interemisferică, reluînd şi adîncind ipoteza
lui Orton, unii autori cred că dislexia-disgrafia s-ar datora
de percepţii, percepţia în oglindă interferînd cu percepţia nor-
1
A. H a i m s i C l . C h a s s a g n y , La dyslexie, în : „Revue d'Hygiène
et de médecine scolaire et universitaire", Paris, 1964, nr. 1, p. 5.
3
L o r d B r a i n , Speech Disorders, Aphasia, apraxia and agnosia,
London, Butterworth, 1962, p. 75.
Wien,
3
J. S i m o n , Point de vue sur la dyslexie, Les cahiers de l'enfance
inadaptée, Treizième année, nr. 1, oct. 1962, Sudel Edit., Paris.
175
mală şi dînd astfel naştere inversiunii literelor în cuvînt sau
scrisului în oglindă.
Marshall şi Ferguson, în 1939, consideră dislexia-disgrafia o
„tulburare de integrare fonetică". Schilder, în 1944, credea că
dificuîtâtea'fezîdă in insuficienta capacitate de discriminare a
cuvîntului auzit în sunetele componente şi a cuvîntului citit în
semnele care îl alcătuiesc, ceea ce duce pe de o parte la o orto­
grafiere greşită, în dictare, şi la o citire greşită a scrierii.
Schonell, în 1948, găseşte şi el o „slăbiciune" a capacităţii de dis­
criminare a unităţilor fonice şi a schemelor vizuale ale cuvinte­
lor, dar adaugă ca elemente tot atît de importante : a) „atacul
nesistematic şi neregulat al cuvîntului, părţi ale cuvîntului (în­
ceputul, mijlocul sau sfîrşitul), fiind folosite ca bază p e n t r u
ghicirea lui" şi b) „tendinţa de a considera cuvîntul de la dreapta
la stînga sau de la mijlocul lui către stînga", ceea ce duce la
inversarea totală a cuvintelor mici Bender şi Schilder, în 1951,
vorbeau despre „incapacitatea specifică de a referi structura
vizuală a unui cuvînt la structura sa sonoră", adică de a raporta
structura globală a cuvîntului la un semn.
Critchkey, în 1953, sugera că tulburările scris-cititului, în
sindromul Gerstmann (agnozia degetelor, tulburări de orientare
dreapta-stînga, acalculie şi agrafie — asociate cu apraxie con­
structivă şi dificultăţi de lectură), se explică prin dispraxia
scrisului.
După Drew (1956) dislexia congenitală sau cea din sindromul
Gerstmann se produce p r i n t r - u n deficit de integrare a simboluri­
lor auditive şi vizuale, mai degrabă decît printr-o tulburare dis-
praxică ; deficitul în recunoaşterea gestaltului afectează cititul,
scrisul, orientarea spaţială şi integrarea auditiv-vizuală, şi s-ar
datora fie întîrzierii în maturizarea funcţiilor lobului parietal, fie
insuficientei dominanţe a emisferului stîng. Lateralizarea incom­
pletă nu este o cauză, ci rezultatul unei tulburări mai profunde
şi ca atare ea se corelează cu dislexia-disgrafia ; inversiunile,
scrisul în oglindă, lateralizarea incompletă sau amestecată, dez­
orientarea spaţială, dezintegrarea fonetică se explică, după
Drew, prin „dezmembrarea funcţiei gestalt", p r i n t r - u n deficit în
„recunoaşterea ansamblului figură-fond" . 1
Au mai fost incriminate tulburările de organizare spaţială.
Scrierea şi lectura comportă, pe de o parte, o ordine de desfăşu-
1
A. L. D r e w , i neurological appraisal of familial congenital
blindnees, în : „Brain", 1956, 79, 3, p. 440.
176
rare, un spaţiu orientat de la stînga la dreapta, iar pe de altă
parte o discriminare a elementelor. Deficitul perceptiv constă
în dificultatea de analiză a cuvîntului, de recunoaştere a for­
melor — deficitul de scris de ordin motor în afectarea motricita­
tii oculare şi a coordonării ochi-mînă.
Alteori dislexia-disgrafia au fost socotite simptoame de prim
plan ale unei tulburări generale de limbaj şi de vorbire : cazuri
de dislexie disgrafie se asociază într-adevăr cu bîlbîiala, cu pa-
T
raphrasiă praeceps (bolboroseala), cu întîrzierea generală în
apariţia şi dezvoltarea vorbirii, cu întîrzierea în dezvoltarea
auzului fonematic de care vorbeşte Wepman e t c . . Weiss o atri­ i
buie unui dezechilibru central al vorbirii „central language i m -
balance". Tulburările de scris-citit apar ca manifestări ale unei
tulburări mai adînci şi mai generale de limbaj, mai ales cînd
constată, alături de ele, şi o p e r t u r b a r e a organizării gîndirii
verbale - Drew menţionează şi el marea varietate de simptome
2
în asociere cu care întîlnim dislexia-disgrafia, simptome cauzate
de leziuni interesînd lobul parietal şi lobul occipital (confuzie
dreapta-stînga, tulburări de spaţialitate, de schemă corporală
etc.). Autorii de limbă germană vorbesc adesea despre o „debili­
tate înnăscută sau cîştigată pentru citit" sau p e n t r u vorbire în
general, cu care se asociază simptomatologia m e n ţ i o n a t ă :
„Unter Legasthenie verstehen wir das bekannte Syndrom der
Störung im Lese- und Schreibenlernen, kombiniert mit einer
Labilität der Raumalage und einer Unsicherkeit in der Rechts-
Links-Orientierund" . Cazurile întîlnite de Spiel îl îndreptăţesc
3
pe autor să afirme că, cel puţin uneori, legastenia întunecă cu
timpul în aşa fel tabloul clinic, încît după cîţiva ani copilul se
comportă la examinarea psihologică ca u n debil m i n t a l : cu e x ­
cepţia motricitatii, care este la nivelul vîrstei, inteligenţa, m e ­
moria, cunoştinţele pedagogice, relaţiile sociale rămîn la u n
nivel mult inferior . 4
F. G r e w e l şi E. M a r g a d a n t , Analyse eines Falles der Lese —
1
und Rechtschreibeschwäche, în : Aktuelle Probleme der Phoniatrie und
Logopädie, I, 1960, p. 163.
2
A. H a i m ş i C l . C h a s s a g n y , La dyslexie, Revue (/Hygiène et de
Médecine scolaire et universitaire, t. 17, nr. 1, 1964, p. 5.
3
W. S p i e 1, Zum Schwachsinnsproblem, în : „Internationales Journal
für prophylaktische Medizin u. Sozialhygiene", 4 Jahr, aug. 1960, p. 4.
* In privinţa complexului simptomatic într-o cercetare clinică p e 100
copii, v. N. T o n c e s c u, Neurofiziologia dislexiei-disgrafiei, în : Tulbu­
word- rările limbajului scris, Editară didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1960,
p. 71.
12 _ Introducere tn logopedle 177
 Cercetările clinice au deosebit mai demult o dislexie-dis-
graf ie cu caracter familial-ereditar (care după Hallgren se t r a n s ­
mite după un „monosigot autosomal dominant mode"), de una
congenitală non-familială sau poate „cîştigată" prin leziuni p r e ­
coce perinatale sau ale primei copilării. Din punct de vedere
simptomatic, ele nu se deosebesc: în ambele forme, Drew găseşte
tulburări de spaţialitate, lateralizare amestecată, scris-citit în
oglindă, dezintegrare auditiv-vizual-fonetică, tulburări în for­
marea gestalturilor.
Se singularizează însă, în anumite privinţe, dislexia-dis-
/ grafia din afazia cîştigată. Studiind 32 de cazuri de copii cu afa­
zie tardiv cîştigată, Alajouanine şi Lhermitte au găsit, în ceea
1
pentru scrierea spontană, cît şi pentru scrierea sub dictare sau
copiere ; în 8 cazuri era posibilă numai copierea ; în celelalte 5
cazuri scrierea spontană şi cea după dictare erau posibile dis-
ortografic, dar cu o disortografie diferită de cea pe care o întîlnim
în dislexia-disgrafia congenitale, şi care oglindeşte fonetismul în
grafism (disortografie fonetică).
In evoluţie, recuperarea lecturii a fost posibilă la j u m ă t a t e
din copiii afectaţi, ceilalţi au rămas cu tulburări mai mult sau
mai puţin ample ale limbajului scris ; mai dificilă a a p ă r u t la
copiii mai mici de 10 a n i ; la toţi au u r m a t etapele normale
ale învăţării cititului (litere, silabe, cuvinte). Scrierea, grav per­

turbată la toţi, a redevenit normală la 5, nu a mai p u t u t fi re­

ce priveşte scris-cititul, următoarele caracteristici : limbajul
cuperată la 3. Comparativ cu limbajul vorbit, recuperarea lim­
scris este totdeauna mai perturbat decît cel oral (elaborarea
bajului scris a fost considerabil mai grea.
foarte recentă a circuitelor neurale pentru limbajul scris implică
mai marea lui fragilitate), tulburările scrierii (agrafie-disgrafie)
sînt mai frecvente şi mai grave decît cele ale lecturii (alexia-
dislexia). Din cei 32 de copii studiaţi 18 prezentau alexie ; la 9
din aceştia înţelegerea limbajului scris (litere, silabe, cuvinte)
era total pierdută ; din cei 9, 5 prezentau o alexie severă a lite­
relor, silabelor, cuvintelor ; la ceilalţi 4 alexia literală contra­
stează cu o capacitate relativ mai bună de a citi cuvintele. Autorii
amintesc că la adult, în alexia agnostică (occipitală), incapacita­
tea de a citi cuvîntul e mai mare decît cea de a citi silabele şi
literele, iar în alexia afazică citirea literelor este mai afectată
decît cea a cuvintelor (is more impaired than that of words) —
disociere opozitivă, corespunzînd alterării circuitelor de integrare
vizuală în primul caz, celor lingvistice în al doilea. Afectarea
egală a cuvintelor şi literelor sau chiar mai severă a cuvintelor
este deci caracteristica afaziei copilului (a phenomenon peculiar
to children). Explicaţia stă şi aici în insuficienta organizare a
anumitor circuite funcţionale. Adultul, cînd citeşte, prinde cu­
vintele ca întreguri — stadiu pe care copilul îl atinge numai
după ce trece printr-o învăţare analitică, mergînd de la simplu
la complex. Cei 4 copii cu u n grad oarecare de alexie disociată,
de tip adult, erau în jurul vîrstei de 13 ani.
Alterările scrierii, prezente la absolut toţi cei 32 copii stu­
diaţi, erau severe în 19 cazuri, incapacitatea fiind totală, a t î t
1
Th. A l a j o u a n i n e şi Fr. L h e r m i t t e , Aquired aphasia in
children, în : Brain, vol. 88, part. 4, nov. 1965.

178 12'
179
 Legăm intenţionat dezvoltarea limbajului de inteligenţă pen­
PARTEA A Organizarea, dezvoltarea tru că datele ştiinţifice contemporane nu permit decît o atare
viziune.
5-a şi integrarea structurilor Problema mult discutată în psihologie (mai puţin în neuro­
logie şi lingvistică) este cea a raportului de determinare dintre
limbajului în ontogeneză exerciţiu (învăţare), maturaţie şi dezvoltare.
Transpusă în planul limbajului, discuţia capătă o semnificaţie
specială, întrucît implicaţia socială a limbajului este dominantă
şi majoră. „Limbajul constituie, din punct de vedere neurologic,
o performanţă foarte complexă, care se realizează la diferite ni­
veluri funcţionale" . Performanţa — sinteze funcţional-sistemice
1

— se obţine prin acţiunea învăţării, a configuraţiei stimulatorii

externe, asupra structurilor morfologice neurogene.
Mac Graw , Morgan J. J. şi Morgan S. S. au demonstrat, e x ­
2 3

perimental, că exerciţiul fără maturaţie morfofuncţională nu

determină învăţarea şi instalarea unui anumit comportament.
„Mersul, prehensiunea, cuvlntul, posibilitatea de a mînui un
creion sau un triciclu apar la momente relativ precise" . Aceste 4

„momente relativ precise" reprezintă în cadrul teoriei stadiale , 5

Maturaţie şi învăţare
Organizarea nivelurilor neurologice are loc în cadrul unui
proces diferenţiat de progres. Organismul îşi formează căile de
recepţie aflate în stare primitivă, la naştere, printr-un proces <de
dezvoltare permanentă.
Dezvoltarea, însă, presupune o constantă (structura organică)
fazele cu delimitare aproximativă sub raport cronologic, dar fixe
ca fenomenalitate. Psihologia genetică a lui Piaget îşi întemeiază
întregul edificiu pe „niveluri de dezvoltare ontogenetică". „Psiho­
logia copilului nu se va putea limita, prin urmare să studieze
factorii de maturizare biologică, deoarece factorii pe care trebuie
să-i considere, depind în egală măsură atît de exerciţiu sau de
experienţa cîştigată, cît şi de viaţa socială în general" . 6

şi două variabile majore : maturaţia şi învăţarea. Structurile morfofuncţionale ale limbajului — în special cele
Progresul procesului de învăţare se bazează pe dezvoltarea necesare dezvoltării nucleului semantic (simboliei) •— se pot
funcţiilor cognitive ; dar acestea la rîndul lor sînt condiţionate şi dezvolta în afara exerciţiului, a învăţării limbajului ?
determinate de stadiul de maturare a structurilor neuromotorii, 1
A. K r e i n d l e r , Dinamica proceselor cerebrale, Bucureşti, Edi­
sau în plan psihologic, senzorio-motorii . „Ceea ce ne este
l

tura Academiei R.S.R., 1967, p. 135.

dat de fapt, este succesiunea de o remarcabilă continuitate a sta­ 2
M a c G r a w M. B., Neural maturation and exemplified in
diilor, fiecare marcînd un nou progres parţial în momentul cînd achievement of bladder-control, î n : „Journal Pediatrics", 1940, p. 16.
condiţiile realizate prezintă caracterul pe care un psiholog îl
3
M o r g a n J. J. e t M o r g a n S. S., Infant learning as a deve-
lopement, în : „Journal Genet. Psychology", 1944, 65.
poate considera ca aparţinînd inteligenţei" . . . învăţarea ca2
4
N . O s t e r r i e t h , Introduction à la psychologie de l'enfant, Paris,
atare îşi fundamentează întregul complex de funcţii tocmai pe P.U.F., 1966, p. 37.
integritatea asimilatorie a inteligenţei. 5
P. O s t e r r i e t h et P i a g e t J.; J. d e S a u s s u r e R.; T a u n e v
J. M. ; W a l l o n H. ; Z a z z o R., Le problème des stades en psychologie
J. P i a g e t et
1
B. I n h o 1 d e r, La psyhologie de l'enfant, Paris, de l'enfant, Paris, P.U.F., 1956.
P.U.F., 1966.
0
J. P i a g e t , Psihologia copilului, Bucureşti, 1969, Editura didactică
şi pedagogică.
5
lbtdem, p. 7.

180 181
 Contextul socio-cultural exercită o acţiune de structurare a
funcţiilor fundamentale ale limbajului, chiar în lipsa totală a
vorbirii.
Dar, această biciuire cu efecte de maturizare asupra structu­
rilor morfofuncţionale are loc pînă la atingerea unei anumite
etape (7 — 8 ani). După această vîrstă, latura de logică formală
jului, în special din punct de vedere al procesului de învăţare.
Două categorii de experimente nu pot oferi o perspectivă
exactă a acestei probleme.
In primul rînd cazurile extreme, raportate din t i m p în timp
la literatură, începînd cu fetiţa lui Kipling, şi terminînd cu
copilul Kamala, al lui R. Singh . Este vorba de copii abandonaţi
i

cunoaşte o anchiloză la nivel preoperatoriu. de la cîteva luni şi crescuţi de animale.

In lucrarea sa, M c N e i l face u n rechizitoriu al teoriei empi-
1
S-a observat că la aceşti copii, funcţiile generale de adaptare
riste a originii limbajului în comparaţie cu nativismul lui S. Bai- organică se dezvoltă nemodificate. Copilul îşi educă organul
ley, punînd alături principiile de bază ale acestor autori : fono-articulator printr-un proces de imitaţie la semnalele sonore
al animalelor în preajma cărora trăieşte. Plasticitatea sistemului
B e k e 1 e y B a i l e y nervos îi permite în condiţii de „umanizare" să înveţe tot prin
imitaţie o cantitate de cuvinte.
(Nici o idee nu este abstractă) (Unele idei abstracte) Dar, ceea ce se pierde — pare-se — definitiv este capacitatea
1. N o ideas are abstract 1. S o m e ideas are abstract funcţională de a înţelege şi a folosi structura semantică, semnifi­
(toate ideile derivate din (unele idei înnăscute) caţiile şi diferenţierile lingvistice.
experienţă) Limbajul uman, prin influenţa sa stimulativă asupra struc­
2. AU ideas are derived from 2. S o m e ideas are innate turilor morfofuncţionale, determină o organizare specifică a
experience acestora, prin stabilirea de relee neurologice şi de configuraţii
3. Justified assertion is correct 3. Justified assertion is not correct generatoare de semnificaţii. Lipsa totală a modelului limbajului;
assertion assertion uman permite o creştere, o dezvoltare morfologică dar n u şi unaj
4. Meaning is arbitrary . 4. Meaning is not. arbitrary. funcţională. . I
A doua categorie de date experimentale o constituie cele
Chomsky (1965) şi Kety (1966) combat empirismul lui Beke- privitoare la copilul aiidiomut. Unul dintre autori a studiat rit­
2

ley, susţinînd că pentru învăţarea limbii trebuie să existe înnăs­
cute la copil unele principii universale, existente în afara conţinu­
tului individual al limbii („universale"). McNeil, u n u l dintre r e ­
prezentanţii generativismului, combină cele două teorii enunţînd
părerea unei structuri de s u b s t a n ţ ă şi a uneia de profunzime.
Universalele de substanţă (linguistic universals — Greenberg)
sînt categoriile de singular şi plural din toate limbile sau afirma­
rea şi negarea etc. Aceste universale sînt forme înnăscute. Ele
generează anumite condiţionări lingvistice care permit învăţarea
limbii.
mul şi modalităţile de dezvoltare a vorbirii la copiii cu audimu-
titate.
Existenţa unui model fonolingvistic, stimularea verbală per­
manentă prin contextul socio-cultural exercită o acţiune de
structurare a funcţiilor fundamentale ale limbajului, chiar în
lipsa posibilităţilor de articulare ale individului.
O altă direcţie de cercetare este reprezentată de autori care
pornesc de la procesul de învăţare a limbii, şi în special de la
structura gramaticală . 3

In alte lucrări, ca acelea ale lui F. Smith şi G. A. Miller sau 2

ale soţilor Gardner , se analizează, filogenetic, problema limba-

3
' S i n g h , J. A. L. e t Z i n g g R. M., Wolf-children and Feral man,
N e w , Y o r k , Harper, 1942.
wfc o n s t a n t i n Păunescu, Limbaj şi intelect, Bucureşti, Edi­
1
D . M c N e i l , Empirist and nativist theories of language, Symposion
tura ştiinţifică, 1973.
N e w perspectives in the Science of Mann, 1968.
2
F. S m i t h a n d G. A. M i l l e r , The Genesis of language, in :
3
N. C h o m s k y , Aspects of the Theory of Syntax, Mit. Press,
..Children and Animals", Mit. Press, Cambridge, Mas, 1966. Cambridge m a s s , 1965.
B . T. G a r d n e r a n d Q. A l l e n
3
G a r d n e r , Behavior of D. I. S 1 o v i n, Imitation and Grammatical Developement in Chil­
Nonhuman Primats, i n : A . Schreier and F. Stallnitz, A c a d e m i c Press dren, în : „Developemental Psychology", N e w York, Halt, Rinehort şi
N e w York, 1969. Winston, 1968.

182 183
 In fine, o direcţie cu multă pondere teoretică doreşte să cla­ 15. Gînguritul, î n joc sonor
rifice problema fundamentală a învăţării, utiiizînd argumente 16. Gînguritul provocat 3— 4
17. Lalalizarea 2— 4
lingvistice sau în cel mai b u n caz psiholingvistice. 18. Privire m o b i l ă asociată lalalizării 3 — 4.
Deşi, în special autori americani vor să depăşească teoria 19. Muzicalitate în gîngurit 6
învăţării ca act de adaptare, aşa cum au demonstrat-o Wattson, 20. Două silabe 3
Thomson etc., totuşi ceva din behaviorism se resimte peste tot. 21. Expresie vocală a unei senzaţii agreabile 3 ,
22. Redarea vocală a plăcerii, prin gîngurit melodic 6
Chiar în teoria integralistă a lui A. Staats , care reprezintă
l
23. Redarea vocală a plăcerii prin gîngurit 5,9
cea mai avansată poziţie în această direcţie, ignorarea anumitor 24. Vocalizare la o relaţie socială 3,1
coordonate sociale — după cum demonstrează de altfel şi 25. Răspuns vocal la o relaţie socială 4
26. Vocalizare î n cadrul unui joc sonor spontan 4
T. S l a m a - C a z a c u — generează o oarecare confuzie.
2

27. Silabe în joc spontan 6

Situarea pe o direcţie sau alta de cercetare nu poate clarifica 28. Silabe b i n e definite <>
problema relaţiilor dintre factorii endogeni şi exogeni care iau 29. Silabe n e t e 6,3
30. Vocalizează „ma", „mu" 6,5
parte la organizarea şi dezvoltarea limbajului. 31. Vocalizează „da" 7
Problemele acestuia necesită o poziţie de confluenţă integra­ 32. Expresie vocală a nerăbdării 5
33. Traducere vocală a nerăbdării 5,6
toare, dintr-o perspectivă unitară şi specifică (vezi partea I). 34. Traducerea vocală a nemulţumirii la dispariţia unui obiect
îndrăgit 5
35. Traducerea vocală a nemulţumirii 5,9
Dimensiunea ontogeneticâ a procesului 36.
37.
Adresare vocală spre un interlocutor
Distincţia atitudinii verbale prietenoase
6
6
de deivoltare a limbajului 38. Imitarea sunetelor „re-re-re" şi răspuns la ele 6
39. Imitarea sunetelor 9
40. Imitarea rudimentară a sunetelor 10
Ca punct de reper, pentru dezvoltarea limbajului articulat în 41. Traducerea vocală a satisfacţiei 6,5
ontogeneză, vom lua scara Mac Carthy, obţinută prin unificarea 42. Traducerea vocală a satisfacţiei la contactul cu un obiect 7
tuturor datelor din literatură, în special Bayley, Gesell, Thomson, 43. Variaţie de tonalităţi 7,3
Cattell, Shirley, Ch. Buhler, Hetzer. 44. Reacţie vocală la întîmplări necunoscute 7,4
Luni 45. Două silabe identice repetate 8
46. Expresie vocală a recunoaşterii faptelor 8
1. Manifestări vocale 0,25 47. Pronunţă „mama" 8,5
2. Ţipete diferenţiate 1 48. Consoanele izolate 8
3. Reproducerea de mici manifestări vocale 1,2 49. Reacţia de confuzie la cuvinte cunoscute 8
4. Răspuns la v o c e 1,3 50. Vocale cu sens de interjecţie 8
5. Vocalizările lui „ah", „uh", „oh", „eh" 1.3 51. Reacţii de adaptare la cuvinte familiare 8,5
6. Vocalizări 1,5 52. Atenţie specială la cuvintele familiare 9
7. Vocalizări din poziţia culcat 2• 53. înţelegerea gesturilor 9
8. Vocalizări diferenţiate 54. Răspuns la gestul „la revedere" 9
9. Silabe 2 55. S e m n u l „la revedere" 9—12
10. Ascultarea Spontană a vorbirii n 56. Sunete e x p r e s i v e 9
11. Reacţia de înviorare la v o c e a u m a n ă 2 57. Jargon e x p r e s i v 13,5
12. întoarcerea capului după direcţia vocii u m a n e 4 58. Jargon de conversaţie 18
13. Vocalizări numeroase 4 59. Diferenţierea cuvintelor 9,8
14. Vocalizări din poziţia aşezat 4 60. Răspunsuri condiţionate de cuvinte 10
61. Expresii vocale în faţa linguriţei şi paharului 10
A. S t a a t s, Integrated functional theory and language
1
developement, 62. Expresii v o c a l e î n faţa a două culori 10
în : D. S 1 o v i n (red.), The ontogenesis of grammar : facts and theories 63. Imitaţia silabelor „mamă", „papă" 11
Academics Press, p. 50, 55, 57, 1968, N e w York. 64. Imitarea cuvintelor 11,7
T. S l a m a - C a z a c u , Psiholingvistica,
2
Bucureşti, Editura ştiin­ 65. Pronunţarea primului cuvînt imitativ 14
ţifică, 1967. 66. Răspunde la comandă verbală 10

184 185
 67. Rezistenţă în faţa unui ordin 11 5
68. Răspuns adecvat la ordine simple
(

12
(plînsul este primul act al noului născut), ca frigul, durerea,
69. Aşezarea, la cerere, a cubului pe masă 12 nevoia de hrană, fie că ar exista o altă cauză necunoscută nouă
70. înţelegerea unor sarcini verbale simple 12 pînă acum ; copilul „învaţă" foarte repede că ţipetele lui atrag
71. înţelegerea unei întrebări 15 17
72. înţelegerea unui ordin verbal, însoţit de gest 21 — 23
după ele satisfacerea trebuinţelor, a căror lipsă a provocat reac­
73. Reacţie la cuvinte inhibitorii 12 ţia sonoră, sesizată, ca kinestezii laringeené în primele zile după
74. Ducerea ceasului la ureche, la comandă 21 — 23 naştere. Sunetele biologice , cum sînt considerate scîncelile,
1

75. înţelegere cînd este apărat 16 18 ţipetele copilului nou-născut, capătă sens în primele săptămîni,
76. înţelegerea interdicţiei 18 — 20
77. Emisiunea a două cuvinte 12 devenind reacţii sonore — considerate reacţii „verbale" •— încă
78. Emiterea a două cuvinte în afară de „mamă" şi „papă" 12 în primele săptămîni, la stimuli organici, care sînt stimuli direcţi.
79. Expresie vocală cînd se priveşte în oglindă 12 Reacţiile sonore sînt însoţite şi de alte reacţii kinestezice.
80. Pronunţare spontană a trei-cinci cuvinte 33
81. Pronunţare a patru-şase cuvinte 13 15 „Nici sunetele biologice, nici prefonemele nu vehiculează o
82. Pronunţare a cinci-opt cuvinte 15 18 «semnificaţie» în adevăratul sens al cuvîntului,: totuşi, nici unele,
83. N u m i r e a unui obiect 17 4
84. Numirea imaginii într-o carte (cîine) 19' nici celelalte nu sînt indiferente pentru dezvoltarea limbaju­
85. Chemarea prin cuvinte 12 -18 l u i . . ." spune Tatiana Slama-Cazacu . Această perioadă, care
2

86. Spune „mersi", „bună ziua" etc. 18 ţine cîteva săptămîni, se termină atunci cînd copilul începe să
87. Indicarea la cerere a nasului, mîinii, ochilor, părului,
capului 18 gîngurească. Mişcările fono-articulare necoordonate pînă
88. înţelegerea întrebărilor simple 18 atunci devin din ce în ce mai variate. Sub influenţa adulţilor
89. Proba Gesell, recunoaşte imaginile de la 1 la 5 19,4 care vorbesc permanent în faţa copilului, atunci cînd el emite
90. Repetă denumirea obiectelor care i se prezintă 21
91. Repetă 4 silabe (2 cuvinte) 30 strigăte sau gîngureli, se realizează asociaţii între vorbirea pri­
92. Unirea a două cuvinte în limbaj 21 milor şi satisfacerea nevoilor organice imediate ale copilului.
93. Combinarea cuvintelor 21 — 22 Auzirea vocii mamei, în special, linişteşte kinesteziile corporale
94. Asocierea cuvintelor 24
95. Numirea a trei imagini 21 2 sau vocale ale copilului. Deci, la stimulul sonor-verbal reacţia
96. Numirea a trei imagini — test Binet 23 — 24 este directă, organiqi. P e măsură ce se diferenţiază posibilitatea
97. Numirea a trei obiecte pe o i m a g i n e 36 perceperilor senzoriale (vizuale-auditive), copilul atribuie u n
98. Identificarea a 4 obiecte după denumirea lor 23 — 24
99. Numirea a trei obiecte din cinci 24 sens nu numai vorbirii auzite sau figurilor văzute, dar chiar
100. Numirea obiectelor familiare 24 propriilor lui manifestări vocale. Din plîns sau strigăt el trece
101. Numirea tuturor imaginilor din proba Gesell 24,5 la emiterea unor sunete cărora li se poate atribui o nuanţă afec­
102. Desemnarea a 7 imagini din 10 imagini simple 24'
103. 7 imagini din testul Binet 25 — 27 tivă, mai potolite, mai modulate, atunci cînd adulţii din preajma
104. Pronunţarea primului p r o n u m e 27 lui i se adresează. El devine mai atent, începe să-şi îndrepte
105. Utilizarea pronumelui şi timpului trecut şi a pluralului 36 privirea către sursa sonor-verbală. Insatisfacerea cerinţelor de
106. Primele propoziţii 23
107. Primele fraze 23
moment atrage după sine reluarea cu mai multă forţă a m a n i ­
108. Fraze simple şi propoziţii 24 festărilor vocale, ceea ce dovedeşte că copilul atribuie o anu­
109. Distincţia între prepoziţiile „în" şi „fără" 24 mită „semnificaţie" manifestărilor sale vocale, dar şi manifes­
110. Utilizarea a 2 — 3 prepoziţii 25 — 28 tărilor sonor-verbale din mediul înconjurător. In momente de
veghe, cînd toate necesităţile organice ale copilului sînt satis­
* * făcute, el emite o serie de sunete cu modulaţii diferite, părînd

In prima perioadă, a sunetelor nearticulate, copilul scînceşte, 1

T. S l a m a - C a z a c u , Introducere în psiholingvistică, Bucureşti,
ţipă, dar aceste sunete n u exprimă nici o semnificaţie. Fie că Editura ştiinţifică, 1971.
sunetele sînt izvorîte din reacţiile organice la stimuli neplăcuţi 2
Idem, p. 248.

186 187
că acestea sînt pentru el u n joc amuzant, care îi satisface nevoia
de mişcare generală. Aspectul sonor al gîngurelilor este departe
de a fi asemănător cu sunetele limbajului vorbit, mai ales în
primele 2 — 4 luni, dar încep să capete o anumită formă sonoră
mai distinctă, începînd din luna a 5-a, a 6-a. Nu poate fi vorba
încă de o „semnificaţie" a acestor manifestări sonore. P u t e m
aprecia că plînsul, ţipătul, vocalizările de satisfacţie îşi adîncesc
„sensul", capătă o semnificaţie în „comunicarea" cu mediul, dar
sunetele ce se vor transforma mai tîrziu în foneme n u au nici
un „sens" în această perioadă. Vorbim de semnificaţia lingvis­
tică, de comunicare, chiar dacă am putea presupune că p e n t r u
copilul însuşi aceste manifestări vocalice n u sînt chiar conştiente.
Se pare că ele produc o anumită plăcere copilului. Sensul lor
începe să se manifeste în conştiinţa, în formare, a copilului,
datorită încurajărilor adulţilor din preajmă. Cum se organizează
selecţia numeroaselor sunete vocalice sau consonantice emise de
copil în această perioadă, cum se produce eliminarea unora din­
tre eie pentru a se ajunge la fonemele limbii vorbite de către
părinţi, nu ne este cunoscut, toate afirmaţiile în materie fiind
de domeniul supoziţiilor. Dar u n lucru este cert, recunoscut de
către psihologi şi lingvişti, că treptat, după luna a 6-a, sistemul
fonematic se organizează, manifestările sonore inutile se deli­
mitează şi se elimină, ajungîndu-se la „integrarea noţională a
fonemelor î n t r - u n sistem" K Se pare că manifestările vocalice
şi consonantice, redundante în perioada de început, sînt aceleaşi
la toţi copiii de pe pămînt. Selecţia şi păstrarea sunetelor, ce
vor deveni fonemele de mai tîrziu, se realizează diferit, apoi pe
măsură ce se perfecţionează relaţiile auditiv-kinestezice şi vizu­
ale, cu relaţiile copil-mediu social. Sub controlul propriu, copilul
încearcă să imite sunetele verbale auzite, şi stabileşte o anumită
legătură între sunetele auzite şi emise şi situaţiile sau evenimen­
tele în contextul în care se produc sunetele verbale. Astfel,
„lanţul" de sunete auzite capătă un sens, iar sunetele sau lanţul
de sunete emise (ca şi manifestările corporale sau mimice) se
manifestă în împrejurări adecvate, deci au un sens. Activitatea
aceasta, deşi se pare că este dirijată de către adulţii din preajma
copilului, se realizează, totuşi, prin forţele proprii ale copilu­
lui „ . . . copilul trebuie să se descurce relativ singur printre rea-
T. S l a m a - C a z a c u , Op. cit., p. 249.
188
lizările concrete sonore, în complexitatea substanţei sonore pe
care o aude şi din care va trebui să extragă esenţa care consti­
tuie sistemul din limbă".
Perioada aceasta are o durată m u l t mai m a r e decît prima.
Dinamica reacţiilor la sunetele verbale, înţelese în procesul rela­
ţiilor copil — mediu social, demonstrează că se realizează, din ce
în ce mai mult, comunicarea, chiar dacă ea are încă u n caracter
incipient. Chiar în această perioadă încep combinaţiile dintre
vocale şi consoane — silabe deschise — care prin repetare p r o ­
duc cuvinte, adică unităţi sonore cu sens, posibil a fi realizate de
către copil, din punct de vedere fonetic-articulator. Silabe ca
,,ta-ta", „ma-ma", „pa-pa" etc. sînt folosite către sfîrşitul p r i m u ­
lui an de viaţă, de cele mai multe ori, în situaţii adecvate.
In cel de al doilea an, se conturează, din ce în ce mai bine,
sistemul fonematic al limbii — acest sistem se perfecţionează
în următorii ani, iar îmbinările de silabe se realizează în cuvinte,
începe a treia perioadă. Semnificaţia secvenţelor sonore auzite
şi emise se precizează. Copilul reuşeşte să realizeze multe ase­
menea combinaţii, chiar dacă kinesteziile verbale sînt deficitare,
aspectul acustic al producţiilor verbale este imperfect, lacunar,
succesiunea sunetelor în cuvînt incorectă. Micul „vorbitor" are
un limbaj pasiv mai dezvoltat decît cel activ, dar el face eforturi
pentru perfecţionarea ultimului, sub îndrumarea adulţilor. El
este capabil să răspundă verbal la stimuli verbali, dar şi să reac­
ţioneze direct la stimulii verbali. Aceasta demonstrează că lim­
bajul a devenit mijloc de comunicare, că fiecare manifestare
sonoră a căpătat u n sens pentru copil. Către jumătatea celui de
al doilea an, copiii manifestă u n m a r e interes pentru cuvinte,
asociindu-le cu semnificaţia lor. Jocul „De-a cuvintele" se conti­
n u ă şi acum (silabisiri, îmbinări sonore în care sunetele pot fi
recunoscute în majoritatea lor ca fonemele limbii), dar apare pe
primul plan conştiinţa folosirii cuvintelor, î n t r - u n anumit scop,
cu utilitate în relaţiile copil — mediu social*. Vocabularul lui se
îmbogăţeşte, dar din multitudinea de cuvinte pe care le aude în
j u r u l său, copilul opreşte (reţine) numai pe acelea care se potri­
vesc cu nevoile lui. îmbogăţirea vocabularului în această peri­
oadă este în funcţie şi de înmulţirea intuiţiilor sau a conceptelor,
acestea precedînd cuvintele totdeauna . 2
1
I. P o p e s c u - T e i u ş a n , Op. cit., p. 126.
2
Idem.
189
 Perioada dintre 2—3 ani este considerată cea mai importantă
în dezvoltarea limbajului. R. Luchsinger şi G. E. Arnold apre­
ciază că intenţia de comunicare a copiilor se manifestă între
9—12 luni (alături de fenomene de echolalie), că formarea sim­
bolurilor conştiente se dezvoltă între 13—18 luni (perioadă în
care se poate vorbi de comunicarea intenţionată a copiilor prin
propoziţii formate dintr-un singur cuvînt), dar că între 18—24
luni copiii îşi exprimă nevoile, dorinţele, chiar sentimentele prin
propoziţii formate din două cuvinte sau prin îngrămădiri de
cuvinte K Intre cuvintele folosite, cu rol de propoziţii, rar se ob­
servă legături gramaticale corecte sau conforme limbii materne
pînă la 2 ani. Dar după această vîrstă, în comunicarea copilului,
încep să se diferenţieze forme lingvistice noi (flexionarea, armo­
nizarea cuvintelor în propoziţie). Elipsele din comunicarea gra­
maticală dinainte de 2 ani, sînt înlăturate treptat şi copilul poate
compune propoziţii mai mari de două cuvinte. La 2 ani şi j u m ă ­
tate, el compune propoziţii de 2—3 cuvinte ; la 3 ani şi j u m ă t a t e
poate formula fraze complete de 4 cuvinte . Acest mod de mani­
2 diciu că gîndirea sa se organizează, dar în acelaşi timp este un
festare demonstrează că în această perioadă copilul îşi însuşeşte
sensul cuvintelor flexionate şi stabileşte — prin imitaţie — ra­
porturile ce există între obiecte şi utilizarea instrumentelor gra­
maticale, în formularea propoziţiei.
Rezumîndu-ne încă la problema semnificatului, a conţinu­
tului exprimării oral-verbale, vom aminti încă u n aspect, şi
a n u m e al însuşirii vocabularului, în perioadele despre care am
vorbit pînă acum. W. Stern a stabilit că în acest proces se pot
diferenţia mai multe faze sau perioade : perioada substanţei (a
substantivelor), perioada acţiunilor (întrebuinţarea verbelor),
perioada relaţiunii (apare folosirea prepoziţiilor şi a conjunc­
ţiilor). Perioadele menţionate de către W. Stern sînt de fapt
subetape ale ultimei etape mari a dezvoltării limbajului copilu­
lui, dar elemente se găsesc şi în a doua dintre cele trei perioade
pe care le-am amintit la început. Deci, substantivele apar în
limbaj în perioada a doua, către sfîrşitul primului an. Verbele
apar între 1—2 ani, dar mai ales în jurul celui de al doilea, după
2 ani şi jumătate apar adjectivele, apoi pronumele personal. Tot
de la doi ani, încep să apară prepoziţiile şi conjuncţiile. H. Dela-
croix, orientîndu-se după cercetările mai multor autori care au
studiat vocabularul copiilor, susţine că la copiii de u n an şi
R. L u c h s i n g e r und G. E. A r n o l d , Lehrbuch
1
der Stim-
Sprachheilkunde, Wien, Springer-Verlag, 1959, p. 368.
T. S l a m a - C a z a c u , Introducere
2
. . . , p. 261.
190
j u m ă t a t e substantivele se găsesc în proporţie de 5 0 % din totalul
cuvintelor întrebuinţate de către e i ; între un an şi jumătate —
4 ani, verbele cresc de la 14% la 25o/ ; între 2—4 ani şi jumă­
0
tate prepoziţiile cresc de la 3o/ la 7 % ; interjecţiile descresc
0
între un an şi j u m ă t a t e — 4 ani de la 1 6 % pînă la 1 % . i
Cu toate că în vorbirea copilului se disting prepoziţiile şi
conjuncţiile, ele formează, adesea, împreună cu cuvîntul pe care
îl însoţesc u n bloc. Utilizarea blocurilor sintagmatice (cum n u ­
meşte Tatiana Slama-Cazacu lanţurile stereotipe de cuvinte din
care fac parte şi cazurile de mai sus ), demonstrează că în această
2
perioadă copilul nu realizează conştient şi corect o analiză a
limbii, n u le deosebeşte unele de altele, şi nici n u realizează o
diferenţiere în sfera cunoaşterii — de ordin gnoseologic. Desigur,
aceasta din u r m ă este principala cauză a folosirii nediferenţiate
a unor lanţuri stereotipe de cuvinte ce aparţin mai multor cate­
gorii morfologice. Pe măsură ce copilul foloseşte mai corect
înlănţuirea de cuvinte în prepoziţii şi fraze, aceasta este un in­
indiciu că el gîndeşte asupra expresiei. Chiar faptul că apar gre­
şeli în exprimare este uneori o dovadă că copilul reflectează,
conştient asupra l i m b i i . 3
Perfecţionarea limbajului, după vîrsta de 3 ani pînă la vîrsta
şcolară şi mai departe, capătă din ce în ce mai mult un caracter
relaţional şi este subordonat stabilirii de relaţii între obiectele
şi evenimentele lumii exterioare. Intre gîndire şi limbaj se stabi­
lesc relaţii din ce în ce mai profunde, manifestate în planul
expresiei.
La copil, relaţiile dintre gîndire şi limbaj au suscitat n u m e ­
roase opinii la psihologii şi lingviştii din trecut şi de azi, acestea
putîndu-se diferenţia în cel puţin două mari direcţii. Unii au
susţinut că gîndirea copilului se dezvoltă fără a fi servită de
limbaj (A. Collin), alţii, dimpotrivă, au susţinut că gîndirea în
dezvoltare a copilului este sprijinită de însuşirea l i m b a j u l u i . i
1
I. P o p e s c u - T e i u ş a n , Psihologia copilului şi a adolescentului,
Scrisul românesc, 1941, p. 128.
2
T. S l a m a - C a z a c u , Op. cit., p. 263 — 265.
3
Idem, p. 265.
4
Bibliografia în această privinţă este foarte bogată şi întinsă pe
perioade mari. Din ea v o m cita doar cîteva lucrări : C o l l i n , Le déve­
loppement de l'enfant, Paris, 1914 ; E d . C r a m a u s s e l , Le premier
éveil intelectuel de l'enfant, Paris, 1935 ; A. D e s c o e u d r e s , Le déve­
und loppement de l'enfant de deux à sept ans, Paris — Genève, N i e s l e - D e l a -
chaux, 1930 ; A. D e s c o e u d r e s , articolele Guerre au verbalisme,
în : „Int. des. E d u c " , nr. 10, 1913 şi nr. 49 — 50, 1917 ; E d . C1 a p a r è d e,
191
Astfel, psihologul Ed. Cramaussel susţinea că gîndirea progre­
sează pe măsură ce copilul îşi însuşeşte limbajul. H. Wallon
spune că gîndirea este sprijinită de limbaj, ideea fiind susţinută
de numeroşi alţi psihologi.
Potrivit concepţiei despre relaţia dintre gîndire şi limbaj,
testologii au elaborat teste pentru diferite vîrste, în care au pus
accent şi pe înregistrarea faptelor de limbă, iar psihologii şi
lingviştii au realizat statistici în domeniul gloticei la copii *.
Astfel, pentru a stabili coeficientul de evoluţie , I.-M. Nestor, 2
ghidîndu-se după Charlotte Biihler şi Hildegard Hetzer, intro­
duce în examenul dezvoltării copilului itemuri privind limbajul
impresiv şi expresiv. După acest autor, la vîrsta de 2 luni, un
copil normal dezvoltat încetează din ţipat cînd experimentatorul
vorbeşte copilului pe un ton mijlociu, sau tace cînd experimen­
tatorul a tăcut şi el. La trei luni copilul gîngureşte spontan, în
luna a şasea reacţionează pozitiv sau negativ la schimbările
expresiei experimentatorului (vorbire, rîs prietenos, sau vorbire
supărată), în a şaptea lună copilul caută un contact activ (gîngu­
reşte, caută privirea) cu experimentatorul care nu-i dă nici o
atenţie, în luna a noua — a zecea copilul răspunde adecvat ges-
Psihologia copilului şi pedagogia experimentală, trad. de Virgil D u i c u -
lescu, Bucureşti, 1924 ; G. D u m a s , Traité de psychologie, Paris, 1923 ;
H. D e l a c r o i x , L'enfant et le langage, Paris, Alcan, 1934 ; P. O 1 e r o n ,
Le rôle du langage dans le développement mentale, în : „Enfance", 1952,
nr. 2 ; J. P i a g e t, Le langage et la pensée chez l'enfant, Paris, 1923 ;
C. R ă d u l e s c u - M o t r u , Curs de psihologie, Bucureşti, 1927; W i l l i a m
S t e r n , Intelligenz der Kinder und Jugendlichen, Leipzig, 1928; W. S t e r n,
Die Kindersprache, Leipzig, 1907 ; A l . R o ş e a , sub red., Psihologie gene­
rală, Bucureşti, Editura A c a d e m i e i R.S.R., 1967 ; D. T o d o r a n, Psihologia
educaţiei, Sibiu, 1942 ; V e n d r y e s , Le langage, 1921 ; H. W a 11 o n, De la
act la gîndire, trad., Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1964 ; T. S 1 a m a -
C a z a c u, Op. cit.
1
B û h 1 e r, C h., H e t z e r H., Kleinkinder Tests, Entwicklungstests
vom 1 bis 6 Lj., Leipzig, Bart, 1923 ; D r. A. G e s e 11, The mental Growth
of the pre-school child, N e w York, McMillan, 1928; H. H e t z e r , K . W o l f ,
Babytests, Zeitschr. f. Psychol. 107, 1928; W. S t e r n , O. W i e g m a n n ,
Methodensammlung zur IntelligenzprUfung von Kindern u. Jugendlichen
(Ill-e Aufl.), Beih. z. Zeitsch. fur A n g . Psychol., 1926 ; I.-M. N e s t o r ,
Examenul evoluţiei psihologice a copilului de la una zi la şase ani, B u c u ­
reşti, 1940 (aceasta din urmă este o adaptare a metodei Ch. Biihler şi
H. Hetzer).
2
Coeficientul de evoluţie (QE) se obţine prin împărţirea valorii vîr-
stei de evoluţie (VE) la vîrsta reală (VR), după c e V E şi VR au fost trans­
formate în zile, socotindu-se luna d e 30 zile şi anul de 365 zile. Deci QE =
VE : VR. Cînd QE este mai m a r e c a 1, s e poate vorbi de o avansare în
structură. Cînd QE este m a i m i c decît 1 este interpretat ca arieraţie.
QE = 1, atunci vîrsta de evoluţie este egală cu vîrsta biologică.
192
turilor experimentatorului (de chemare, de ameninţare). In lunile
1 — 3, din al doilea an, copilul înţelege şi răspunde la două invi­
taţii verbale, neînsoţite de gesturi (cele patru invitaţii cu care
se experimentează s î n t : scoală-te, culcă-te, vino la mine, dă-mi
mie asta), priveşte mirat sau întrebător la experimentator cînd i
se prezintă o anumită situaţie ; între lunile a 4-a şi a 6-a, copilul
înţelege o interdicţie şi reacţionează potrivit la ameninţarea ver­
bală a experimentatorului ; în lunile a 7-a şi a 12-a, copilul
înţelege ordinele, numeşte obiectele din jurul lui (minge, păpuşă
etc), recunoaşte un tablou şi îl denumeşte (mama, sora, păpuşa).
Intre doi şi trei ani, copilul înţelege unele principii de ordonare
în proba de sortare, principii date verbal, vorbeşte el însuşi de
lucruri absente, repetă patru silabe (două cuvinte) după experi­
mentator şi în prezenţa tablourilor, după ce i s-au spus o singură
dată ; în al patrulea an exprimă judecăţi de valoare asupra unui
număr de cel puţin două din patru tablouri, îşi formulează pla­
nurile verbal, repetă o propoziţie de opt silabe, sau repetă trei
numere, interpretează — descrie — spontan sau provocat, ima­
gini, tablouri. In anul al cincilea, copilul prinde regulile unui joc
după indicaţiile verbale, îndeplineşte trei însărcinări date ver­
bal, repetă o propoziţie de 12 silabe sau repetă patru cifre,
denumeşte un desen *. In general, probele privind limbajul, pre­
zentate mai sus, sînt în concordanţă cu cele ale lui A. Binet-
Simon. Studiind, din punctul nostru de vedere, „scara metrică
a inteligenţei" vom constata că, începînd de la doi ani, copilul
posedă un limbaj activ şi pasiv legat de trebuinţele personale,
pentru ca treptat să se dezvolte şi unul şi altul . Aceeaşi consta­
2
tare o facem la toate testele de inteligenţă, memorie verbală,
memorie a cifrelor, executarea comenzilor sau a sarcinilor etc.,
în care experimentatorul foloseşte comunicarea verbală în mod
predominant.
Studierea gradului de dezvoltare a copilului, a relaţiei din­
tre gîndire şi limbaj a presupus cunoaşterea gradului de înţe­
legere pe planul conţinutului, a vocabularului şi a îmbinărilor
dintre cuvinte, în propoziţii şi fraze. S-a constatat că vocabula­
rul copiilor poate varia între 30 — 1000 cuvinte între 1,8 ani —
3 ani, la 4 ani poate ajunge pînă la 2000 cuvinte, la 6 ani poate
ajunge pînă la 4000 de cuvinte, dar de multe ori se găsesc
1
I.-M. N e s t o r , Op. cit.
2
A. B i n e t, Idei noi despre copii, trad., Bucureşti ; A . B i n e t et d r.
T h. S i m o n , La mesure du développement de l'intelligence chez les
jeunes enfants, Paris, 1926.
13 _ Introducere In logopedle
193
cuvinte a căror semnificaţie este greşită sau deloc înţeleasă.
P r i n t r e anchetatorii modului în care copiii înţeleg cuvintele pe
care le folosesc, cităm pe Stanley Hali, Olsen, Z. Netschajeff,
B. H a r t m a n n Anchetele au continuat, constatîndu-se că şi
adulţii cu u n grad de cultură destul de ridicat atribuie un
conţinut greşit unora dintre cuvinte, ivindu-se necesitatea publi­
cării unor dicţionare specializate — în afara dicţionarelor obiş­
nuite. Grija pentru cunoaşterea conţinutului noţiunilor şi a înve­
lişului lor, cuvintele, se manifestă încă din perioada copilăriei,
la toţi cei chemaţi să-i înveţe pe copii să vorbească, p e n t r u că
ideile „care se formează în procesul gîndirii.. . apar pe baza
cuvintelor, sînt gîndite prin intermediul cuvintelor" , iar ideile 2
ar fi greşite dacă cuvintele folosite n u au u n conţinut just.
Dezvoltarea limbajului expresiv
Analiza limbajului, pe planul expresiei, se referă la aspectul
fonetic, morfo-sintactic — structură gramaticală şi aspectul sti­
listic al textului comunicat.
Aspectul fonetic al limbajului trece prin mai multe faze la
copilul care începe să vorbească. George A. Miller consideră că
s-a căzut de acord căy^manifestările vocale ale noului născut
sînt elementele de la care se începe dezvoltarea limbajuluiAVo-
calizările sînt utilizate ca mijloc de comunicare înaintea cuvin-
telor^iar cuvintele sînt înţelese de copii înainte de a le putea
pronunţare. Numeroşi lingvişti, preocupaţi de formarea fone­
tismului la copii, au p u t u t constata că în faza prelingvistică copi­
lul poate articula toate sunetele, ba chiar şi unele ce n u sînt în
sistemul fonetic al limbii respective, fără însă să poată diferenţia
S t a n l e y H a l l , The contents
1
of Children's minds on
school, P e d . S e m . I, 1891 ; O l s e n , Children's Ideas, Paidologist, II, 1900,
Netschajeff, Z. ; Analyse des Kindlichen Gedankenkreise
schulpflichtigen Alter, Z. päd. Ps., 1910 ; D e s c o e u d r e s , articolele :
„Guerre au verbalisme", citate anterior ; E d . C l a p a r è d e , Op. cit.
S. L. R u b i n s t e i n , Existenţă
2
şi conştiinţă, Bucureşti, Editura
ştiinţifică, 1962, p. 189.
G e o r g e A . M i l l e r , Langage et communication, tradus d i n engleză
de C o l l e t t e T h o m a s , Paris, P U F , 1956, p. 193 şi urm.
A l . R o s e t t i , Introducere în fonetică, p. 85.
194
vocalele de consoane (am văzut în capitolul anterior modul în
care copilul reacţionează şi percepe limbajul). Din luna a doua_—
a treia,nncepe jocul organelor fonoarticularefjocuri executate cu
plăcere de către copil, putîndu-se să se distingă unele consoane
şi vocale. Imrtaţi^^urieiekuwncepe cam în jurul vîrstei de şase
lunL_si după ce vocalizează, prin imitaţie, copilul execută îmbî^
nări de silabe care încă n u au sens, deşi au formă de cuvînt.
Copjlul,jspuae_^rirnul cuvînţ_c_ătre luna a opta_Mac Carty, în
1946, a stabilit, p r i n t r - u n studiu minuţios, v î r s f ă l n luni în tim­
pul căreia apar elementele caracteristice ale limbajului sonor
englez. Se pare totuşi că nu se poate stabili o regulă privitoare
la apariţia fonemelor în limbajul copiilor. Al. Roşeţti_jdirină_că
prima opoziţie fonologică care se constituie la^copii este opozi­
ţia oral-nazală şi labial-dentală : m-b, p-t.
Studiile amănunţite, pe u n n u m ă r mare de copii, stabilesc
pentru fiecare sunet asemănător cu fonemele, pe care le putem
considera fonemoide, o anumită curbă de dezvoltare. Din p r i ­
mele două luni apar fonemoidele vocalice cu numeroase vari­
ante (alofone), şi consoane, ca : p, b, m, v, t, n, l, k, g, h. In luna
a treia şi a patra aceste fonemoide capătă aspect mai precis, şi
încep să a p a r ă ' altele noi. Penultimele fonemoide apar si-
flantele, mecanismul fonoarticulator fiind mai greu şi, în gene­
ral, ultimul sunet este r. Intîrzierea în apariţia şi precizarea su­
ne teIoVr^u-^sp^cTuT~sonor al fonemelor limbii, se explică prin
dificultăţile de producere a mişcărilor organelor fonoarticulare,
dificultăţi determinate de participarea coordonată a numeroşi
muşchi, de dificultăţile întîmpinate în autocontrolul auditiv şi
apoi kinestezic.
Dacă se compară sonagramele fonemoidelor cu sonagramele
aceloraşi sunete produse de către u n copil de un a n (în secvenţe
sonore) se pot constata trasee diferite, în toate zonele de frec­
venţe, deşi zonele sînt, în general, aceleaşi.
Un rol deosebit în finisarea şi clasificarea pronunţiei foneme­
enterig
lor la copii, îl are reacţia n u m i t ă circulară, care este o primă
orientare a dezvoltării motricitatii organelor fonoarticulare sub
im vor­
controlul percepţiei. In 1924, F. H. Allport a explicat modul de
producere a reacţiei circulare, u r m î n d d r u m u l închis : stimulent
auditiv, kinestezie articulatorie, autoascultare *. Reacţia circulară
la sunetul propriei voci n u încetează cînd copilul a învăţat cu­
vinte. Această reacţie stă la baza perfecţionării sonorităţii vocii
1
G. A. M i l l e r , Op. cit, p. 199.
13'
195
în etape mai tîrzii, a accentelor, o modulărilor etc. Răspunsul „în
ecou" constituie o parte destul de importantă, numeric, a s u n e ­
1
telor emise de copii, fapt analizat de Fischer şi Zipf. Răspunsu­
rile în ecou ale copiilor servesc la echilibrarea comportamentului
lor propriu, pentru că le dau posibilitatea să înţeleagă formula­
rea redundantă şi complicată a exprimării adulţilor . 2
Cunoscînd etapele de dezvoltare a vocalismului şi consonan-
tismului la copilul normal dezvoltat, este relativ uşor să sta­
bilim o relaţie între datele ce ni le oferă fonostatistica de evo­
luţie şi datele pe care le obţinem într-un anumit caz prezentat
la noi pentru nedezvoltarea limbajului şi căruia i s-au aplicat
anumite probe fonetice.
P î n ă la intrarea în şcoală, copilul stăpîneşte fonetismul limbii
materne, în general, fără dificultăţi în pronunţarea cuvintelor
obişnuite. Specificitatea vorbirii lui, pe planul expresiei, constă
în modul în care îmbină fonemele în secvenţe sonore — mai
ales între 2—3 ani, uneori şi mai tîrziu, cînd este vorba de
cuvinte „grele", specificitatea constituind-o modul în care
foloseşte formele morfosintactice în comunicarea verbală.
Odată cu depăşirea vîrstei de 3 ani (limita nu este fixă, putînd
exista diferenţe de cîteva luni în plus sau minus) folosirea
formelor gramaticale de către copii, în discursul lor, prezintă
unele particularităţi morfologice şi sintactice, studiate la noi de
către T. Slama-Cazacu. După această autoare, copilul preşcolar
are posibilitatea să folosească formele flexionare nominale, ver­
bale, sau chiar forme de exprimare mai fine, mai nuanţate. P r e ­
şcolarul foloseşte u n sistem gramatical destul de dezvoltat şi
pare să stăpînească, în linii mari, principiile conducătoare ale
limbii r e s p e c t i v e . O dovadă că principiile generale conducă­
3 faptul că r^ocesuJ_d£^,ferenţiere — care este u n pxoees de ana­
toare sînt însuşite este că mulţi copii preşcolari flectează-corect
cuvintele de creaţie proprie, integrîndu-le corect în îmbinări
sintagmatice pe care n u le puteau învăţa prin imitaţie încă de la 3
ani. Folosirea categoriilor morfologice flexionate în mod corect
şi integrarea în propoziţii şi fraze se perfecţionează după 4 ani.
Scoatem în evidenţă, în continuare, faptele lingvistice care
caracterizează exprimarea gramaticală a preşcolarilor de limbă
română : 4 vorbesc limba română, limbă destul de grea, datorită multiplelor
1
G. A. M i 11 e r, Op. cit., p. 199.
2
Idem, p. 200-201.
T . S l a m a - C a z a c u , Relaţiile dintre gîndire ţi limbaj
3
geneză, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1964, p. 378.
4
Idem, p. 378, şi urm.
196
— folosesc pluralul substantivelor în vorbirea curentă, co­
piii „avînd conştiinţa aproape clară a acestei categorii, mai ales
după 4 ani" ;
— apar fraze coordonate sau subordonate organizate prin
conjuncţii sau locuţiuni conjuncţionale, adesea chiar la 4 ani,
dar mai ales după 4 a n i ;
— sînt prezente destul de des, alături de formele corecte gra­
matical, numeroase greşeli, manifestate prin ezitări în e x p r i ­
mare, care sînt o dovadă n u numai a necunoaşterii sau neapli-
cării formelor obişnuite, dar uneori şi a unei gîndiri haotice,
a emoţiei sau a altor întîmplări aleatoare ;
— greşelile gramaticale se manifestă în faptul că suferă deli­
mitarea cuvintelor sau unităţilor lexicale din frază (în special
a instrumentelor gramaticale), fapt ce se poate constata uneori
a fi persistent şi după 7 ani, în cursul primului an de şcoală ;
— greutăţile de identificare a cuvintelor manifestate în
greutatea de identificare a diferitelor categorii morfologice (ad­
jectivele posesive şr pronumele personale cu substantivele, con­
topirea substantivelor cu verbele, substantivele cu substantivele,
în cazuri diferite — adjectivele cu adverbele), mai ales între 3 —
4 ani. Cele mai dificile diferenţieri sînt ale prepoziţiilor şi con­
juncţiilor, adverbul de negaţie, mai ales cînd este unit cu forme
verbale ale verbelor „a fi" şi „a avea". In unele cazuri diferen­
ţierea lor se face abia la cinci ani şi jumătate. Importante nu
sînt atît vîrstele menţionate de către autoarea citată, ca limite
inferioare sau superioare ale diferenţierilor între cuvinte, ci
liză —_nu apare în mod un7for2î~ia-e- amlmftă vîrstă, el nu se
realizează dintr-o dată, pentru toate categoriile gramaticale.
Deci, nu există u n sicronism perfect în dinamica diferenţierilor.
Această observaţie, valabilă şi p e n t r u dezvoltarea gramaticală
a limbajului copiilor ce vorbesc alte limbi, are o deosebită im­
portanţă pentru cunoaşterea dezvoltării limbajului la copiii ce
forme flexionare, cu multe subtilităţi sintactice, multe forme
expresive ce depind atît de topică cît şi de intonaţie. De aici
tendinţa de aglutinare a cuvintelor, de învăţare mecanică a unor
în onto- forme expresive care sînt destul de limitate în raporturile dintre
copii şi adulţi în primii ani de viaţă a copilului, dar care sînt
197
 destul de greu de reţinut. Diferenţierea cuvintelor şi folosirea
lor corectă, mai ales a instrumentelor gramaticale care stabilesc,
formal, raporturile obiective dintre obiectele şi fenomenele lumii
înconjurătoare, presupun nu numai analiza, dar şi abstracti­
zarea şi generalizarea fenomenelor lingvistice observate. Or,
aceste procese se realizează greu datorită, în primul rînd, carac­
teristicilor sistemului nervos central al copiilor între 1 — 7 ani.
Cu toată maturizarea acestui sistem, adesea se întâlnesc adulţi din
medii mai puţin culturalizate, la care ultimele două procese,
aplicate la limbă, se realizează greu sau deloc ;
— în cadrul categoriilor morfologice apar dificultăţi de
declinare şi conjugare, de comparare. In limbajul discursiv,
copiii aleg, mai ales, ceea ce este concret, prezent (deci în mo­
mentul discursului său), şi acesta este supus intereselor lui
(deci determinat afectiv), fapt ce se reflectă nu numai în folosi­
rea anumitor forme flexionare dar şi într-o anumită intonaţie
(în funcţie de situaţia şi rolul pe care „îl joacă" copilul) ;
— în cadrul frazei, concordanţa timpurilor din propoziţii
se realizează cu dificultate, deşi frazele sînt sărace în propoziţii
subordonate, preşcolarii folosind mai ales fraza prin coordo­
nare. S-a constatat că realizarea corectă a concordanţei t i m p u ­
rilor la preşcolari este cel mai adesea formală, şi ea nu rezultă
din discriminările de sens şi nici din raportarea acestuia la
formele verbale corespunzătoare. Deci, preşcolarii n u realizează
prin forţele lor raporturile — pe planul expresiei — obligatorii
ale unităţilor de diferite niveluri, ale diferitelor tipuri de con­
strucţii gramaticale, şi nu pot reconstitui regulile ce unesc dife­
riţii membri ai frazei ;
— lungimea şi complexitatea propoziţiilor şi a frazelor creş­
te treptat pînă la 5 ani, vîrstă după care lungimea discursului
creşte, iar subordonarea este folosită corect;
/ \r-
r
comunicarea gîndirii se realizează treptat, adesea frag-
/ m e n t a t , uneori se pierde din vedere ansamblul, aspectul comu-
\ nicării apare dezlînat, dificil relatat, cu inversiuni, reveniri,
\ intercalări, ezitări, tărăgăneli, fapt demonstrativ al unei gîndiri
jîncă neorganizăte (după noi, şi a necunoaşterii suficiente a
(formelor lingvistice — cele mai adecvate — în care să gîn-
dească) ;
— topica în propoziţiile şi frazele mai complicate se rea­
lizează cu greutate şi este supusă şi influenţelor afectivităţii şi
dezorganizării gîndirii;
198
— în timpul comunicării verbale, copilul îşi însoţeşte, u n e ­
ori, comunicarea cu gesturi, mimică, pantomimă, de m u l t e ori
icestea înlocuind comunicarea verbală ;
— apare timpuriu — chiar la doi ani — forma dialogată,
perfecţionîndu-se pe măsură ce copilul înainteazaTn'vîrstă. La
început, dialogul apare spre a comunica anumite necesităţi, co­
pilul răspunzînd la o întrebare. Apoi, copilul pune întrebări,
declanşate din nevoia de a cunoaşte, şi este cunoscută ca „peri­
oada întrebărilor" — între 3 — 7 ani — cînd copiii pun întrebări ^
ca o avalanşă, interesîndjj-se de structura originea, cauza, scopul_
L
obiectelor şi fenomenelor înconjurătoare. ConţmTitrjIIntrebărilor,
formele^iolosiţe, intonaţiile, perseverenţa lor şi perseverenţa în
obţinerea răspunsurilor variază în funcţie de vîrstă. P e măsură
ce copilul creşte el întreabă mai multe, despre mai m u l t e lucruri,
doreşte să afle amănunte. Dialogul, cu diversele lui forme de
adresare, are ca scop invitaţia la cooperare cu cei ce-1 înconjură
pe copil, acesta folosind şi alte mijloace extralingvistice (afecti­
vitatea) pentru influenţarea partenerilor.
Dimensiunea lingvistică (repertoriul de elemente fonetico-
lexicale şi ansamblul de reguli sintactice) se perfecţionează, dacă
copilul este integrat într-o formă de învăţămînt. Preşcolarii care
frecventează o unitate preşcolară, apoi copiii integraţi în şcoli,
sub influenţa instructiv-educativă exercitată asupra lor, îşi per­
fecţionează mai repede forma expresivă, aceasta căpătînd u n mai
mare grad de complexitate. Deşi infantil, limbajul acestor copii
se diferenţiază de cel al copiilor educaţi numai în familie, mai
ales în cele mai puţin culturalizate sau care se preocupă mai
puţin de educaţia copiilor lor.
Structura gramaticală a limbii materne este, uneori, însuşită
cu mai mult succes, cînd copilul învaţă încă o limbă străină, dar,
alteori, structura gramaticală şi fonetismul m a t e r n suferă. Sînt
cunoscute numeroase cazuri de logopatii influenţate de bilin­
gvism.
In concluzie, reliefăm faptul că limbajul copiilor este consti­
tuit la intrarea în şcoală, supunîndu-se codului limbii m a t e r n e .
Redăm mai jos raportul dintre categoriile gramaticale, în
cursul dezvoltării, după T. Slama-Cazacu : 1
1
T. Slama-Cazacu, Relaţiile dintre gîndire şi limbaj... p. 37.
199

La intrarea în şcoală, dezvoltarea limbajului continuă şi pe
alte planuri decît cel oral.
Paralel cu modul de comunicare oral, copilul şcolar îşi însu­
şeşte comunicarea jy£rbalăscrisă, legată de cunoaşterea semnelor
grafice. Şcolarul este solicitat să stabilească relaţii între foneme
200
şi reprezentările lor grafice, relaţii ce sînt în continuă interde­
pendenţă. Copilul trebuie n u numai să descompună comunicarea
sonoră, percepută auditiv, dar să facă asociaţii între sunetele au­
zite — simboluri sonore — şi literare prin care sînt reprezentate
simboluri grafice. Aşa cum fonemele sînt alcătuite din kinestezii
articulatorii ale mai multor muşchi din aparatul fonoarticular
(kinesteziile corzilor vocale, ale mişcărilor muşchilor maxilari,
muşchiul glotic, vălul palatului, muşchii intercostali, muşchiul
diafragmatic e t c ) , tot aşa grafemele sînt alcătuite din sub-
elemente (linii, ovale, bucle e t c ) , care, numai unite într-o a n u ­
mită ordine, formează un simbol. In t i m p ce fonemele se reali­
zează din numeroase kinestezii verbale simultane, grafemele se
realizează prin manukinestezii succesive, trebuind să se respecte
o anumită ordine în executarea lor, o anumită direcţie. Durata
fonemelor este mai scurtă, în t i m p ce pentru scrierea fonemelor
este necesar u n t i m p de 5 — 6 ori mai lung . In şcoală, deci, co­
i
pilul îşi însuşeşte încă u n cod lingvistic, complicat prin învăţarea
regulilor ortografice, de punctuaţie. In timp ce codul lingvistic
oraL se codifică şi decodifică spontan, cel scris se codifică şi se
decodifică nespontan. In timp ce în comunicarea orală se pot
folosi pentru înţelegere mijloace nelingvistice suplimentare
(mimica, pantomima), limbajul scris este lipsit de asemenea m i j ­
loace, fiind necesare unele semne care să le înlocuiască pe
primele. De asemenea, în timp ce asupra comunicării orale nu se
mai poate reveni, în comunicarea scrisă se poate reveni de atîtea
ori cit este necesar pentru ca expresia să devină clară.
Comunicarea scrisă este u n proces mult mai complicat decît
comunicarea orală, prima presupunînd, pe lîngă procesul trans­
formării codului fonetic în cod grafic, realizat productiv prin
scriere, u n alt proces, destul de complicat şi el, lexia.
Importanţa limbajului scris se amplifică din ce în ce mai mult
în perioada istorică actuală şi, probabil, va creşte în perioadele
următoare. Studiile statistice menţionate de către V. M a r e scot 2
în relief faptul că din 70% din timpul petrecut în procesul comu­
nicării — în timpul stării de veghe a omului — citirea ocupă 16<>/o
din timp, iar scrierea 9o/ . Desigur, s-ar putea aduce corective
0
acestor date, în funcţie de gradul de cultură, de funcţia ocupată
1
V. M a r e , Limbajul, în : Psihologia generală, sub red. Al. Roşea,
Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică,. 1966, p. 307.
2
Idem, p. 302.
201
de un individ, de preocupări etc. Citirea (lexia) este un proces
perceptiv, sau mai bine-zis receptiv^ în timp ce scrierea este un
proceş^productiv. Ca proces pr^jucţiv comple^, gŢ? se însu-
ş£gîe-*»eî-g¥eu şi cu un consum de energie mai m a r e şi de aceea,
practica a demonstrat încă de foarte multă vreme că, scrierea
se însuşeşte într-un timp destul de îndelungat.
In învăţarea citirii se urmăreşte înţelegerea textului, exacţi-__
tate/t, cursivitatea şi expresivitatea, i a / î n învăţarea scrierii" se
urmăreşte exactitatea transformării fonemelor în grafeme, suc­
cesiunea corecfă ă~Tor~Tapidilate. îeSDgctarga regulilor ortogra- .
fice. estetica. Scrierea este precedată de formularea interioară
a discursului ce trebuie scris.
Urmărind evoluţia însuşirii actului scrierii la copii, se con­
stată că se ajunge la scrierea corectă şi rapidă în mod treptat, pe
măsură ce se realizează suficiente exerciţii de automatizare.
Acelaşi fapt poate fi menţionat şi pentru actul citirii.
Codul alfabetic este mai complicat^decît cel fonetic, prin fap­
tul că fiecărui loneTrr-rrTOrespunH p a t r u l i t e r e i u i i a mică dc Liuui.
una mare de tipar, una mică şi u n a mare de mînă). De aici greu­
tatea decodificării în citirea textului scris de tipar sau de mînă,
dar şi a codificării în scrierea de mînă. Folosirea corectă a fiecă­
rui semn grafic mare sau mic, se datoreşte, în primul rînd, înţe­
legerii textului şi raportării textului auzit sau văzut la codul
alfabetic manual — în scrierea de mînă. La copiii care abia
învaţă scrierea de mînă se observă, adeseori, greşeli în utilizarea
celor două simboluri grafice de mînă, mai ales cînd acestea
reprezintă foneme cu frecvenţă scăzută în limbă, sau cînd gra-
femele au formă asemănătoare. In acest sens, cele mai afectate
grafeme sînt h, j , g, l, b, v, r. Foarte frecvent a şi o sînt confun­
dabile în scrierea de către copii, ele fiind confundate la citirea
textului scris de mînă . Dacă decodificarea textelor scrise cu
i
litere de tipar este mai uşoară (faptul că la început se folosesc
litere de o anumită mărime, de un anumit caracter, texte de o
anumită lungime şi cu conţinut adecvat preocupărilor copiilor
D e tulburările ce apar î n sfera limbajului scris (lexie-grafie) s-au
1
ocupat numeroşi autori. La noi, un colectiv, sub redacţia dr. C. Păunescu,
s-a preocupat de aspectele teoretice şi practice ale problemei, rezultatele
fiind publicate în lucrarea Tulburările limbajului scris, Bucureşti, Editura
didactică şi pedagogică, 1967.
202
etc.), decodificarea propriei grafii şi mai ales a altor persoane
întîmpină greutăţi în primii ani de şcoală, datorită caracterului
personal imprimat scrierii. Un oval de o anumită formă, mărime,
închidere totală sau parţială, o buclă mai largă sau mai strimtă
— redusă pînă la un punct sau o linie, respectarea mai puţin
riguroasă a dimensiunilor uni-, bi-, trispaţiale, organizarea lite­
relor în cuvinte depărtate spaţial pe un rînd etc., constituie tot
atitea motive pentru a favoriza sau n u decodificarea. Pe măsură
c e e l e v u l înaintează în procesul de învăţămînt este pus în situa­
ţia de a exprima scris propriile sale idei. El este solicitat să acorde
o mai mare atenţie codificării, să selecteze c u mai multă
minuţiozitate elementele lingvistice pentru a comunica un text
c u un anumit aspect stilistic. Mai mult, în selectarea materialului
lingvistic şi în alegerea modelelor de expresie, el este solicitat
în m o d contrar la diferite obiecte. Un stil redundant l a obiectele
umaniste, unul cu redundanţă scăzută, limitat la comunicarea
strictă a informaţiei, la ştiinţele realiste. Activitatea se complică
p r i n faptul că, la exprimarea propriilor idei, subiectul (în cazul
nostru elevul) trebuie să anticipeze decodificarea mesajului său,
şi deci să-şi controleze codificarea în scopul decodificării. După
p ă r e r e a noastră, această acţiune, a controlului decodificării, este
a p r o a p e simultană codificării, cel care comunică avînd perma­
nent prezent scopul de a codifica în aşa fel ca să fie înţeles. El,
subiectul, îşi codifică mesajul scris de mînă, nu numai din punct
de vedere al conţinutului şi al expresiei (grafeme, structură gra­
maticală), dar şi din punct de vedere al formei grafemelor, aran­
j a r e a pe pagină, utilizarea unor semne grafice adjuvante (sub­
linieri, săgeţi, acolade etc.), sau semne matematice. Acestea din
urmă sînt şi ele semne lingvistice, suplimentare — aşa cum în
comunicarea orală sînt intonaţia, repetiţia, gestul, mimica. Se
face, deci, tot ce este posibil ca limba scrisă să n u fie un „surogat
a l limbii vorbite", cum numea Sextil Puşcariu limba scrisă \ ca
cititorul să înţeleagă mesajul.
Decodajul unui text mai întins (macrotext) se realizează la
maximum, dacă s-a realizat decodajul microtextelor din care este
alcătuit. Elevul învaţă aceasta treptat. El învaţă să înţeleagă ce
se spune în propoziţie, în frR7^^naUr^^r'lr^rynţ^t SLTAHILQCTT"
legături între i d e î T E prim-lpaTe alp~7m>rnteytelor_j>prjt,rii a d p -
codifica, în ultimă instanţă, mesajul m a c r o t e x t u l u i .2
' S e x t i l P u ş c a r i u , Limba română, voi. I, Bucureşti, 1940, p. 57.
2
De văzut în acest sens Metodicile de predare a limbii române pen­
tru clasele I — XII.
203
 In şcoală, deci, copilul învaţă şi îşi perfecţionează limbajul
prin studiul dimensiunilor lingvistice ale comunicării orale şi
scrise, al dimensiunilor semantice şi al dimensiunilor pragma­
tice (dimensiunea pragmatică a unui text este după Ch. Morris
u n raport behaviorist dintre semne şi comportamentul u m a n
care îl produc, iar după Carnap este relaţia dintre semne şi
activitatea, stările, mediul vorbitorilor, precum şi ocaziile în
care ele sînt folosite). Deci „în cadrul sferei pragmatice se dis­
ting două serii de factori de ordin diferit: vorbitorii care între­
buinţează limba şi situaţiile în care limba este întrebuinţată de
către vorbitori", spune M. Quittner K In funcţie de mediul fizic
utilizat pentru transmiterea informaţiilor, de prezenţa sau a b ­
senţa receptorului, copilul învaţă să codifice şi să decodifice
mesajele în două planuri — sonor şi scris. Avantajele codifi­
cării şi decodificării mesajelor, în limba română, sînt destul de
elementele şi regulile potrivit cărora el îşi organizează comuni­
carea şi o receptează cu succes în activitatea de relaţii
interumane.
Structura fonetica a limbajului
La baza comunicării orale stau cele mai simple entităţi ling­
vistice : fonemele *.
De la început, amintim că fonemul este o unitate lingvis­
tică şi, în această calitate, el uneşte u n concept şi o imagine
acustică (putem adăuga că uneşte şi o imagine kinestezică).
Imaginea acustică nu constă în sunetul material (fapt fizic), ci
din amprenta psihică a acestui punct, spune Ferdinand de
S a u s s u r e . Lingvistul elveţian defineşte ca semn lingvistic „com­
2

mari, datorită faptului că limba noastră scrisă este aproape

binaţia între concept şi imaginea acustică", reprezentînd astfel
fonetică . Registrul comunicării se amplifică, şi de la limbajul
2

familiar se trece la unul oficial, de la un limbaj neîngrijit se semnul :

trece la unul îngrijit, favorizînd integrarea copilului în socie­ concept I
tate, favorizînd stabilirea de relaţii obiective între el ca recep-
imagine acustică j
tor-emiţător şi mediul social înconjurător. întinderea registru­
lui comunicării include şi raporturile posibile datorită nive­ P e n t r u a fi înlăturată ambiguitatea ce ar proveni din utili­
lurilor culturale diferenţiate ale vorbitorilor, nivelul diferenţiat
zarea termenilor de mai sus, Ferdinand de Saussure propune
de cunoştinţe, gradul d e familiaritate sau prietenie dintre colo-
cutori, apropierea sau depărtarea de vîrstă între vorbitori, „ . . . să conservăm cuvîntul semn p e n t r u desemnarea întregului
sexul diferit sau nu. In acest fel funcţia limbajului de a fi şi să înlocuim concept şi imagine acustică respectiv prin signifé
instrument de comunicare îşi îndeplineşte rolul în toate sfe­ si signifiant" (respectiv semnificat şi semnificant, s. n.) . 3

rele : cognitivă, directivă, de relaţie, estetică. Dar cu toate că în

şcoală se urmăreşte dezvoltarea maximă a procesului de comu­ Prima teorie a fonemului a fost elaborată de B a u d o u i n d e
1

C o u r t e n a y (profesor la St. Petersburg şi apoi la Kazan), în lucrarea

nicare în cele două planuri (conţinut-expresie), nu toţi tine­ V ersucheiner Théorie der phonetischen Alternationen, Strasbourg, 1895.
rii care termină ciclurile de învăţămînt ajung la acelaşi nivel Termenul f o n e m a fost, însă, introdus de către u n e l e v al său, K r u s z e w -
de dezvoltare, datorită particularităţilor somato-psihice indivi­ ski (E m a n u e l V a s i l i u , Problema fonemului în lingvistica actuală,
in : Elemente de lingvistică structurală, Bucureşti, Editura ştiinţifică.
duale şi mai ales a particularităţilor mediului în care trăiesc şi 1967, p. 83 — 84). *
se dezvoltă în familii. 2
F e r d i n a n d d e S a u s s u r e , Cours de linguistique générale,
In concluzie, remarcăm că şi pe planul expresiei, ca şi pe Payot, Paris, 1960, p. 97 — 1 0 0 . Citat şi tradus î n : V i r g i l Nemoianu,
Structuralismul, Bucureşti, Editura pentru literatură universală, 1967.
cel al conţinutului, de la naştere, copilul poate achiziţiona toate p. 171 — 173.
3
Ferdinand de Saussure a propus aceşti termeni pentru a d e s e m n a
M. Q u i t t n e r , . Delimitarea
1
noţiunii de stil verbal, în : „Studia cele trei noţiuni prin denumiri care să amintească una de cealaltă,
Universitatis Babeş-Bolyai", Series Philologica, Fasciculus 1, 1971, Cluj, opunîndu-se totuşi. Signifé şi signifiant marchează opoziţia care îi separă
p. 39 — 46. şi pe ei între ei, dar şi de întregul din care fac parte. In ce priveşte ter­
Fiecare fonem este reprezentat printr-un grafem, e x c e p ţ i e au
2
menul semn, îl acceptă pentru că l i m b a curentă n u i-a sugerat altul m a i
potrivit (op. cit., p. 173).

204 205
 Fonemele n u se mai pot segmenta în unităţi care constituie
entităţi. Articulatoriu, fonemele sînt realizate prin activitatea
coordonată simultan a unui n u m ă r mai mic sau mai m a r e de
organe din aparatul fonoarticular, sub conducerea sistemului
nervos central. Fiecare organ execută o mişcare la realizarea
u n u i fonem, mişcare ce ar putea fi considerată g e s t d a r exe­
cutarea separată a fiecărei mişcări din totalitatea acelora care
se realizează la articularea unui fonem, n u constituie în sine o
entitate lingvistică. Numai împreună, şi mai ales în anumite
condiţii, totalitatea mişcărilor organelor fonoarticulare devine
sunet articulat, şi acesta trebuie să îndeplinească anumite con­
diţii ca să fie fonem (de exemplu să fie conform codului fonetic
al limbii respective).
Fiecărei limbi îi sînt caracteristice anumite foneme, altele
găsindu-se în toate limbile popoarelor. Fonemele unei limbii
se combină în anumite secvenţe caracteristice, combinaţiile r e s ­
pective dînd naştere sistemului limbii date.(Menţionăm că din'
toate combinaţiile posibile între fonemele unei limbi, n u toate
intră în sistemul fonetic al acelei limbi. După aceste combinaţii
o limbă auzită poate fi recunoscută ca fiind cutare sau cutare
limbă, chiar dacă ea n u este cunoscută cît de puţin de ascultă­
tor . Amintim, de asemenea, că distribuţia fonemelor în limbă
2
nu este egală, unele intrînd în combinaţii multiple, altele numai
în cîteva combinaţii.
1
Referindu-se la originea limbajului, Marcel Jousse spune că omul
a recurs la improvizaţiile laringelui din nevoia de a m i m a realităţile
invizibile, presimţite dincolo de limitele vizibilului. Gilbert Robin spune :
„Cuvîntul, acest gest al aparatului laringobucal, a reuşit să eternizeze în
mimograme mişcarea de exprimare a unei clipe". (D. R u s c e a c , Iniţie­
rea surdo-muţilor în limbajul auditiv, 1933, p. 31). George A. Miller
spune : „O teorie interesantă asupra originii limbajului la om susţine că
mişcările vorbirii imită gesturile executate î n m o d normal de către braţe
şi de către cap". Şi mai departe : „A reprezenta vorbirea ca o mişcare
auzibilă şi comparabilă cu mişcările braţelor şi ale picioarelor, aceasta
înseamnă a le reprezenta ca un comportament verbal. Prin acest m o d de
a privi vorbirea, teoria se încadrează în behaviorism. (G. A. Miller, Lan-
gage et communication, tradus din engleză d e C o l l e t t e Thomas,
în: „Presse Universitaires de France", 1956, p. 7 — 8). T a t i a n a S l a m a -
C a z a c u , î n : „Limbaj şi context" (Editura ştiinţifică, 1959, p. 62 — 63)
aminteşte despre „gesticulaţia sonoră", ideea lui Wundt, „Teoria mimicii
bucale" a lui Rae Paget şi ia atitudine împotriva teoriei marriste, privind
originea limbajului. Despre aceeaşi problemă discută şi A 1. G r a u r în :
„limba gesturilor" şi „limba strigătelor", î n : „Scrieri d e ieri şi d e azi",
Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1970, p. 25 — 34.
Este vorba d e ascultători culţi, care cunosc una sau două limbi
2
străine.
206
Datorită particularităţilor organelor fonoarticulare indivi­
duale cît şi mediului fonetic în care stau fonemele — la care S-ar
putea adăuga şi stările afective ale indivizilor — practic, fonemele
sînt realizate diferit, sub formă de sunete. Aspectul sonor al sune­
telor, la vorbitori diferiţi şi chiar la acelaşi vorbitor, este oarecum
diferenţiat, dar ele sînt identificate corect ca fiind un anumit
fonem. Un anumit fonem pronunţat de n ori în momente dife­
rite (chiar în acelaşi cuvînt) este pronunţat diferit: ,,se poate
spune deci că dacă un cuvînt, ca „merg" este pronunţat de n ori
în momentele Ti, T , T . .., T», momentelor Ti, T , T . . ., T„,
2 3 2 3
ie pot corespunde sunete diferite : „ei, e2, e 3 , . . . e» " K Această
constatare a foneticii experimentale, care a probat prin înregis­
trări că : „la cîteva secunde interval aparatele trădează diferenţe
de p r o n u n ţ a r e " , a dus la exagerări privind importanţa individu­
2
lui, a neexistenţei legilor generale în lingvistică. Dacă această
poziţie este periculoasă, tot aşa poate fi considerată şi poziţia
opusă, care susţine că în transformările fonetice din limbă „indi­
vidul n u are nici u n amestec".
Identificarea de către ascultători a variantelor unui fonem,
chiar dacă pronunţia este defectuoasă , demonstrează că, din
3
punct de vedere fonetic, aceste realizări se pot reduce la o
sumă de elemente comune cuprinse între anumite limite. Din
punct de vedere fonologie, sînt mai m u l t e soluţii de identificare
a variantelor ei, e 2 , e 3 , . . ., e» , ca fiind fonemul (e), sau de a dis­
tinge acest fonem cu alofonele lui de restul fonemelor din limbă,
cu toate alofonele lor (soluţia fonetică, fonologic-psihologică
sau mentalistă, fizic relaţională)''.
„Fonemul", spune academicianul Al. Rosetti, „nu e j d e n t i c cu
sunetul, şi mei exterior lui, ci necesar p r e z e n p î n sunet, fiindu-i
inerent şi suprapus" ^ Fonemul „există i n ş i prin sunetele con-
E m a n u e l V a s i l i u , Fonologia limbii române, Bucureşti, Editura
1
ştiinţifică, 1965, p. 19-20.
2
A 1 . G r a u r , Aplicări ale metodei dialectice. Individual şi general.
Inlîmplări şi necesitate, în : „Studii de lingvistică generală", Bucureşti,
F.ditura Academiei, 1955, p. 12.
E a y m o n d B o u d o n, A quoi sert la notion de „structurel".
1
Essai
s u r Ia signijication de la notion de structure dans Ies sciences humaines,
Paris, Gallimard, 1968, p. 18.
4
E m a n u e l V a s i l i u , Problema fonemului în lingvistica actuală,
in : „Elemente de lingvistică structurala", Bucureşti, Editura ştiinţifică,
U>67, p. 81 — 89.
5
A l . R o s e t t i , Introducere în fonetică, Bucureşti, Editura ştiinţi­
fică, 1963, p. 19.
207
crete (emise)", este „invariatul în variaţii^, spune acelaşi autor,
preluînd expresiile dirTdef iniţia dată fonemului de către Roman A. Fonemele limbii române
Iakobson.
De descrierea sunetelor articulate se ocupă fonetica, iar de In limba noastră există u r m ă ­
funcţia fonemelor în limbă se ocupă fonologia. Fonetica descrie, toarele foneme, pe care grafic le
descompune, analizează, sintetizează sunetele (variantele fone­ reprezentăm prin : a, ă, b, c, c,
melor) a diverşi vorbitori, n u fonemele limbii. De aceea, p e n t r u k
'> d, e, f, g, h, i, î, j , l, m, n, o,
acelaşi fonem se vor afla mai multe trasee, mai multe date p r i ­ p, r, s, ş, t, ţ, u, v, z, g, g' . l

vind „caracteristicile" acustice şi articulatorii ale lui. Modelele

fonemelor (palato- şi lingvograme, secţiuni sagitale ale aparatu­ Sînt admise şi următoarele
lui fonoarticular, trasee înscrise etc.) sînt de fapt modele ale foneme consonantice muiate: b',
sunetelor, ale unora dintre variantele fonemelor respective. /', K, j ' , V, m', n', p', r', ş', f, f ^
Studii statistice comparative privitoare la dinamica evolutivă > ' (c, g, k', g' sînt şi ele con-
v z
\
a fonetismului românesc n u sînt complete, în parte această dina­ siderate consoane muiate). 1
_.
j-,. , . rig. 34 — Triunghiul vocalic
mică poate fi dedusă din studiile fonetismului din diferite peri­
S i s t e m u l fonetic romanesc
oade istorice. Ca şi lexicul şi structura gramaticală, acest fone­
derivă din sistemul fonetic al limbii latine, care a suportat unele
tism este considerat literar, cult. In comunicarea spontană, m a i
ales a persoanelor de vîrstă înaintată sau a tinerilor m a i puţin transformări în cursul istoriei. Fonemele româneşti sînt mai apro­
instruiţi, se manifestă pronunţii regionale specifice graiurilor din piate de cele ale romanicei orientale, care la rîndul lor au deri­
diferitele regiuni geografice ale ţării. vat din cele latine tîrzii şi acestea la rîndul lor a u provenit din
Limbajul folosit de către vorbitori în comunicarea spontană fonemele latinei vechi. Faţă de fonemele romanice orientale___
— limbajul natural — este în contradicţie, în unele privinţe, cu (care conţineau şi pe c, g, ţ şi palatalele k', g'ţîn română apar ă, î,
limba literară. Aceasta din u r m ă se realizează printr-o prelu­ consoana v şi s u b influenţa slavă reapare consoana h, care dis­
crare conştientă a limbajului natural Normele fonetice — gra­ păruse din romanica orientală . * 2

maticale — sînt impuse în mod convenţional şi, de aceea este
necesară o anumită perioadă pentru ca unele forme din lim­
bajul n a t u r a l să alunece în formele corespunzătoare ale limbii
literare. Uneori, această perioadă este marcată de inadaptări,
stări conflictuale cu repercusiuni în adaptarea şcolară — m a i
a l e s . Fonetismul n u scapă nici el de această situaţie.
2
Cu toate că fonetica descriptivă n u a depăşit unele greutăţi,
şi n u a dat o imagine clară a fonemelor limbii, situaţia fiind
generală pe plan mondial, noi preluăm, p e n t r u această parte a
tratatului nostru, datele existente.
1
In acest sens există o literatură bogată, d i n care cităm : C h. B a 11 y,
Le langage et la vie, Paris, 1926 ; I. C o t e a n u, Structura stilistică a lim­
bii, î n : „Elemente d e lingvistică structurală", Bucureşti, Editura ştiinţifică,
1967, p. 211 şi u r m . ; A l . G r a u r , Cum se studiază limba literară, î n :
Studiul sunetelor vorbite îmbracă două aspecte principale :
cel acustic şi cel articulatoriu (priveşte kinesteziile verbale, emi­
sia, fonoarticulaţia). Aceste aspecte sînt în strînsă corelaţie,
determinîndu-se reciproc după anumite legi psihofiziologice.
f O primă m a r e clasificare împarte fonemele în două clase :
a vocalelor şi a consoanelor) Dacă asupra fonemelor a, e, i, o, u
nu sînt îndoieli că aparţin clasei vocalelor (în limba română şi
ă, î), asupra celorlalte foneme (afară de oclusive) s-au p u r t a t dis­
cuţii dacă sînt sau n u consoane. Criteriul de clasificare îl consti­
tuie modul de scurgere a aerului în timpul fonaţiei acestor fo­
neme, scurgerea continuă realizîndu-se printr-o deschidere mai
1
Gramatica limbii române, Bucureşti, Editura Academiei, 1954,
voi. I, p. 72 şi 59 — 111.
Idem, A l . G r a u r , Tendinţe actuale ale limbii române, Bucureşti,
2

Scrieri de ieri şi de azi, Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1970, p. 89 — 1 1 2 etc.
2
C o n s t a n t i n P ă u n e s c u , Disfonografiile, î n : Tulburările lim­
bajului scris, Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, 1967, p. 112 — 155.
IOditura ştiinţifică, 1968, cap. Fonetică-Fonologie, p. 21 — 52 ; S e x t i 1
P u ş c a r i u , Limba română, Fundaţia pentru literatură şi artă, 1940,
voi. I ; I o r g u I o r d a n , Introducere în lingvistica romanică. Bucureşti,
Litografia Invăţămîntului, 1957.

208 M _ Introducere In logopedle gQg

mică sau mai largă a orificiului bucal, şi fără a întîmpina vreo
piedică de-a lungul canalului fonator. Cum printre consoane sînt
destule care îndeplinesc această condiţie, ele au fost trecute în
rîndul vocalelor.
Preocupări de clasificare a fonemelor în vocale şi consoane
găsim la numeroşi gramatişti încă din antichitate, dar cercetările
mai noi se pare că rezolvă problema acestei clasificări . Nu i
dorim să prezentăm o istorie a problemei, dar p e n t r u informarea
sumară a cititorului recomandăm tabloul clasificării fonemelor
al lui Ian Amos Comenius şi cel al lui Jean-Conrad Amman.
Sînt şi alte criterii de clasificare a fonemelor în consoane şi
vocale, dar cercetările nefiind consacrate, n u le relatăm.
/"Vocalele sînt sunete ale vorbirii la a căror e m i t e r e ' c u r e n t u l
de aer sonor iese liber, fără să întîlnească nici u n obstacol ţ~iar 2
consoanele sînt sunetele vorbirii formate, mai ales, din zgomote
produse fie prin închiderea totală şi deschiderea bruscă a cana­
lului vorbitor într-un punct oarecare al parcursului său, fie prin
strîmtarea l u i . £ t e d ă m cîteva dintre încercările de a defini
3
aceste două mari categorii de foneme. M. Marichelle spune că
cele două mari categorii de elemente fonetice, vocalele şi con­
soanele, se disting prin mărirea deschiderii glotei bucale (orifi­
ciul lingo-palatal sau labial), rezistenţa opusă în gură, la ieşirea
suflului laringian descreşte sensibil de la consoană la vocală,
ceea ce are ca o consecinţă necesară o mărire de intensitate a
sunetului v o c a l . La pronunţarea vocalei, în timpul deschiderii
4
orificiului, presiunea suflului se diminuează şi vocea iese aproape
liber. La consoană deschiderea poate fi completă sau parţială,
presiunea suflului creşte, întreruperea orificiului diminuează
momentan sunetul v o c a l . Gramatica limbii române, editată de
5
Academia Republicii Populare Române, dă aceeaşi definiţie ca
dicţionarul citat.
După Iosif Popovici, care consideră că vocalele au „o bază
naţională", articulaţiile vocalelor româneşti sînt determinate de
puţine modificări cauzate de înaintarea sau retragerea limbii.
A 1 . R o s e t t i , Introducere
1
în jonetică, Bucureşti, Editura ştiinţi­
fică, 1963, p. 55 — 58.
Dicţionarul
2
limbii române literare contemporane, vol. I ; IV.
3
Idem.
M. M a r i c h e l l e , Les mouvements
4
et les sons de la parole, în :
Traité d'Orthophonie, publié sous l a direction du dr. A n d r é Castex et du
Robert Jouet, Paris, 1920, p. 13 — 17.
5
Idem.
210
In funcţie de poziţia limbii, de locul şi aria de contact a limbii
cu palatul, foneticianul român distinge 19 timbre vocalice r o ­
mâneşti, „bine nuanţate şi mărginite prin articulaţia limbii pe
palat" K Realitatea fonetică, redată de către Iosif Popovici, se
păstrează şi azi, dar pentru simplificarea studiilor fonetice şi
„pentru a avea u n punct de sprijin solid", Al. Rosetti ia în con­
sideraţie doar şapte foneme vocale : a, o, u , e, i, ă, î.
Intre vocale şi consoane — care formează capetele a două
extreme — există sunetele intermediare, cunoscute sub denumi­
rea de semivocale sau semiconsoane. Semivocalele (i, u ) n u sînt
vocale propriu-zise, deosebindu-se de vocale prin articulaţia lor
diferită . 2
B. Frecvenţa fonemelor româneşti
Frecvenţa fonemelor româneşti a fost studiată de diferiţi
autori. Remarcăm că aceste studii au fost realizate pe texte
scrise, deci am putea spune că este vorba de frecvenţa grafeme-
lor (în unele cazuri doar de frecvenţa literelor) şi nu a foneme­ 3
lor sau a sunetelor concrete (emise). Mai mult, statisticile „fo­
netice" s-au realizat, în general, pe limba literară, cunoscînd u n
singur studiu care s-a preocupat şi de limba textelor din litera­
tura populară . i
Deşi în această situaţie rezultatele pot fi contestate, vom pre­
zenta fonostatistica limbii române, după unii a u t o r i . 5
' I o s i f P o p o v i c i , Vocalele româneşti, Cluj, 1927.
2
A l . R o s e t t i , Introducere ..., p. 62.
3
A v e m în v e d e r e studiile fonostatistice p e care le folosim în c o n ­
tinuare.
4
A l e x a n d r a R o c e r i c - A l e x a n d r e s c u , Fonostatistica limbii
române, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 1968.
5
Constantinescu Iancu; Condrea Sergiu; Nicolau
E d m o n d , Teoria informaţiei, Bucureşti, Editura tehnică, 1958, p. 15,
notat de noi în tabel sub C. I. şi c o l a b . ; A l e x a n d r a R o c e r i c -
A 1 e x a n d r e s c u, Op. c i t . ; notat A. R. A . ; D . M a c r e a, Frecvenţa
sunetelor în limba română, în : „Cum vorbim", an IV, nr. 5, mai, 1952,
p. 29 — 30, notat D. M . ; F I . C o n s t a nt i n e s c u, Contribuţii la apli­
carea audiometriei vocale la copii, teză de doctorat, 1961, notat FI. C.
14
211
IO

Potrivit fonostatisticii efectuate de către Alexandra Roceric-

A. R. A. Alexandrescu, raportul dintre vocale şi consoane, în limba ro­
lite- CI. poziţie iniţ. fin mână, este de 49,4 vocale şi 49,47 consoane . Vocalele sînt toate
i
tip.
ră- a u -
în prima jumătate a tabelului rangului trei, dintre ele fiind cele

Fl.C.
c ai

D.M
gra- t
col.
o n

fem t.l. t.p. d. «< mai frecvente ( e , a, i), urmîndu-le u , ă , o şi apoi î. Aceasta face
ca româna să aibă sonoritate mare. Merită să menţionăm că
7 8 9 10
1 2 3 4 5 6 frecvenţa consoanelor surde este mai ridicată decît a perechilor
4
sonore (excepţie perechea f - v cu aproape de trei ori). Comparăm
10,15 8,8 6,7 10,7 6,44 14,2 5,97 8,05
a astfel pe :
3,43 5,7 0,1 0,47 0,02 14 5,27 4,16 7
ă efort mic p b efort mare
0,9 0,85 4,5 3,8 3,3 0,01 1,25 1,17 23
b frecvenţă mare t d frecvenţă mică
3,56 4,3 8,93 9,1 9,80 1,39 4,29 4,04 11
c
1,50 1,74 19 c g etc.
c 1,53 1,2 2,26 3,7 1,5
.»JJ
3,44 3,6 5,6 5,9 1,45 4,32 3,22 13 Reamintind exemplul dat, în care am arătat că un fonem
d
28,18 10,14 9,54 1 nu este pronunţat în acelaşi fel în momente diferite, şi adăugind
e 11,6 10,9 0,8 5,9 2,19
că fiecare fonem are unele variante şi varietăţi legate de primul
1,95 4,0 3,52 1,10 1,04 20
f 1,1 printr-un raport de „incorporare" , totalitatea variantelor şi
2

0,64 0,9 2,3 1,61 2,027 0,10 0,43 22 varietăţilor unui fonem constituie alofonele lui, spune E. Vasi-
g
0,6 0,6 0,16 26 liu . In această situaţie de acceptare a alofonelor, inventarul
3

§ 0,22 0,13
0,08 25 fonemelor limbii noastre se măreşte. Vom avea deci următoarele
h 0,071 0,2 1,3 0,28 2,08
foneme :
10,8 8,1 2,1 1,8 3,39 9,97 6,52 8,54 3
i a cu alofonele {a, g, ă, S, ă°, ia, ^a,
1,47 3,4 6,5 1,51 3,98 2,36 2,06 14 b cu alofonele fi, 6 , 6 , b*. b)
I
k cu alofonele [Jc, k, k*, **, k k°)
0,24 0,13 0,7 0,19 0,79 0,16 0,15 26
j d cu alofonele 0, 5 , d, a" , d,
1

1 5,04 3,1 2 5 2,6 7,46 5,02 15 â cu alofonele \a, a, i$, * a) w

e cu alofonele [e, g, e, >e)

2,54 4,09 5,6 6,2 5,84 1,60 3,15 12
m f cu alofonele (/, /')
6,87 7,6 4 4,85 2,96 1,77 6,15 6,13 4 g cu alofonele (g, g , § , g , g , g"j
h

n
4,3 9 h cu alofonele \h, H, h")
0 4,54 5,4 2,5 4,2 2,57 0,33 2,66
i cu alofonele (/', J, 'ţ, j )
2,98 2,3 9,8 7,8 11,5 0,07 3,21 2,18 16 î cu alofonele (/, î,*î, °"f\
P
1,04 4,56 5,35 7,41 5,67 5 j cu alofonele [j, j , j°)
r 7,78 7,5 2,2
1 cu alofonele \t, /', /")
s 3,94 4,7 10,1 7,25 9,84 1,23 3,98 3,38 10
m cu alofonele im, m, m, ni)
1,015 1,2 4,85 1,61 0,20 2,54 1,48 18 n cu alofonele \n, n,n,Q, g , ri, tf\
ş 1,1
o cu alofonele [o, o, â, "o, o]
t 5,95 5,42 3,9 2,4 5 8 5,39 4,76 8

1,34 1,02 0,7 0,98 1,03 1,07 1,48 21

t A l e x a n d r a R o c e r i c - A l e x a n d r e s c u , Op. cir., p. 31. Şi
1

u 6,35 7,1 3,5 2,3 0,55 2,50 5,82 5,41 6 alţi autori au dat u n raport între vocale şi consoane, dar m u l t mai diferit
faţă de cel de mai sus.
V 0,96 1,5 3,2 2,15 3,14 0,21 1,2» 1,48 17
E m . V a s i l i u , Op. cit., p. 37.
2

0,5 1,8 1 1,67 0,19 0,75 24 Idem, p. 111^128.

3

z 0,78

212 213

v
 p cu alofonele (p, p, p, p , p)
h
r cu alofonele [r, f, r°)
s cu alofonele (s, s', s°)
ş cu alofonele {s, s', s°)
t cu alofonele (f! I t, t", t', f)
ţ cu alofonele (/, / , /")
u cu alofonele [li, y, u, "ti, w\
v cu alofonele fv, v)
z cu alofonele \z, z, z°)
c cu alofonele |c, c°)
g cu alofonele [g, g°]
Un studiu statistic asupra alofonelor n u a fost efectuat, deşi
ar fi interesant de cunoscut frecvenţa lor şi la vorbitorii indivi­
duali şi în limbă.
Dacă comparăm frecvenţa fiecărui fonem în limbă cu n u m ă ­
rul alofonelor lui, ajungem la concluzia că u n fonem este reali­
zat, concret, s u b forma de sunet foarte r a r în acelaşi fel.
Statistica fonemelor combinate în diverse secvenţe, specifice
limbii noastre este interesantă fonologie şi fonetic. Această sta­
tistică, realizată de A. Roceric-Alexandrescu în lucrarea amintită
de noi, pune la îndemîna celor ce se ocupă de terapia vorbirii,
datele necesare stabilirii programului de corectare, în funcţie de
defectul individual şi de necesităţile lingvisticii, apărute în p r a c ­
tica vorbirii. Autoarea a stabilit structura şi frecvenţa grupurilor
fonetice formate din vocale si consoane : VV, CC, VC, CV, V W ,
CCC, VCCV, C W C , C W V , VCCC, CCV, VCC, CVC, VCV, C W ,
CVVCV, VCCCV etc.
Grupurile vocalice (VV), de la cel mai frecvent la cel mai p u ­
ţin frecvent, sînt : ea (25,8o/ ), ui (10,lo/ ), ie (9,1%), oa (8,8%),
0 0
ai (8,7o/ ), ia (7,1%), ei (6,6o/ ), au (5,1%), iu (3,5o/ ), oi (2,10%),
0 0 0
io (2,9o/ ), eu (2,1%), âu (l,3o/„), eo (1,1%), ae (0,7<>/ ), ou (0,4<>/ ),
0 0
uă (0,3%), ue (0,2%), îu, ut, uo (0,05%), ao (0,01»/o). In aceste
grupuri vocalele pot fi diftongi sau în hiat. Grupurile pot fi si­
metrice (ae/ea, aifia e t c ) , dar se găsesc şi grupuri vocalice (VV)
cu ambele elemente identice (oo, ee, ii, uu), ultimele reprezentând
2,3% din totalul grupurilor vocalice binare. Grupurile de vocale
identice au următoarele frecvenţe : ee (10,lo/ ), ii (85,1%), oo
0 (0,31o/ ), kstr (0,25o/o), rstn (0,12%), kskl, mskr, nskr (0,06o/„).
(3,2%), uu (1,5%). Grupurile vocalice asimetrice sînt ăi (27,05%)
şi îi (72,0%). Grupurile vocalice de tipul V W — uneori fiind trif-
tongi — au următoarele frecvenţe : eau (25,5%), ios (14,8%),
uia (W/o), eia (9o/„), aia, ăia (4,9o/ ), oia (4%), oua (2,0o/ ),
0 0
iua (2,5%), oiu (2,1%), i e i (l,6o/ ), eai, iau, îia (1,3%), aio, oai, uai,
0 d r e s c u , Op. cit.
214
uau (0,28»/o), oio (0,8%), eiu, eoi, iai, uio (0,6<>/o). G r u p u r i vocalice
de tipul V W V (V + triftong, diftong + diftong) : eiau (0,79%),
uau (0,60%), eaua (0,56%), ăiau, eaei, eoae, ioae, îioa, oiai, oioa,
uiau (0,28%).
Grupurile consonantice CC : nd, nt (10,2%), pr (9,7<>/o), tr
(6,5o/o), rt, sp (4,9%), sk ( 4 , 7 0 / ) , U (4,6o/ ), ns (3,5<y ), gr ( 3 , 4 < > / ) ,
0 0 0 0
pl, rm (3,050/0), kr (2,9o/„), br (2,02o/ ), nk (2,14%), mn (l,9o/ ), 0 0
ng (1,6%), dr (1,5%), rd (l,4o/ ), fr (l,3»/o), ks, rb (l,2o/„), rn, vr 0
(l,ia/o), bl (lo/ ), kl (1,050/e), rg (l,07o/ ), Ib (0,9o/ ), nz, rk (0,8%),
0 0 0
kn, ls (0,07o/ ), fl, lk (0,7%), rv (0,6%), Iv, sl (0,5o/ ), şk, rf, sm
0 c
(0,4o/ ), zb, tm, Ip (0,3o/o), ps, If, rp (0,2«/ ), mt, sn, zn (0,1%), bz,
0 0
kş, dn, gn, mr, ms, nr, tl, vl, nm, tn (0,02%), lv, zl (0,05o/o). Mai
există grupurile gl-lg, hr-rh, mz-zm, a căror frecvenţă n u a fost
calculată. Unele foneme, din grupurile consonantice de mai sus,
fac parte (ob-lon). Grupuri binare consonantice, asimetrice sînt :
st (22,06%), şt (8o/ ), nt (7,85«/o), mp (6,25o/ ), kt ( 6 , 7 % ) , nc (5,7%),
0 0
pt (4,4<>/o), nf (4,3o/o), ng (3,2o/ ), sf (2,55o/ ), hn (2,6o/ ), rs (2,3o/ ),
0 0 0 0
mb (2,3o/ ), rg (2%), kţ (l,65o/ ), r ş (l,15o/,), rc (l,5«/ ), nv (l,3»/ ),
0 0 0 0
gl (l,lo/ ), In, zv (0,75o/ ), Im (0,55o/ ), dv (0,65o/„), dm (0,45o/ ), jd,
0 0 0 0
mţ, şn (0,25o/o), kc (Q,25P/ ), rol (0,15o/ ), fen, % jl (0,6o/ ), rf (0,9o/ ),
0 0 0 0
pţ, rz (0,5o/o), n j (0,3o/ ), bd, le, zd, zl (0,lo/ ), fcu, gd, gn, j b , r h , rj,
0 0
şk, zg, zm (0,05<>/ ).
0
Grupurile consonantice de tipul CCC (pot să se găsească în
.ceeasi silabă /-stropi-/ sau în silabe diferite /-as-tra-/ : ntr
î27,9o/ ), str (17,4o/ ), mpr (9,lo/ ), mpl (9o/ ), spr (5,5o/ ), sfer (3,1%),
0 0 0 0 0
ndr (2,40/a), m b r (l,64o/ ), ştr (l,29o/ ), nkl (l,25«/ ), nkr, ngr (l,4o/ ),
0 0 0 0
mbl (l,2«/o), fcsc (0,69o/ ), njl (0,67o/ ), nfcf (0,66o/ ), n / r (0,38o/,),
0 0 0
.spi (0,28o/ ), nfct, ndv, rst (0,25«/ ), rtr (0,15o/ ), ktr, sfr, skl
0 0 0
(0.10%), Uf, mfl, nst, nşt, stf (0,8o/ ), nsp (0,6o/ ), ksp, kstnşf 0 0
(0,5o/o), rpr ( 0 , 4 % ) , ltc, nsf, zbr, zdr (0,2o/ ), mbl, nml, psk, stm, 0
0
zql (0,lo/ ), Um, mps, mpt, ngl, ntk, psc, pst, rtf (0,06o/ ), nsm
0 0
(0.05%), zgr (0,02o/ ). In limba noastră se mai găsesc şi următoa­
0
rele grupuri consonantice de tipul CCC, cărora n u li s-a calculat
frecvenţa : rşt, stm, jdr, Ikl, nkx.
Grupurile consonantice de tipul CCCC (C + CCC, CC + CC,
C C C + C) : nspl (l,25o/ ), kspr (0,48o/ ), nstr (0,40o/ ), nspr 0 0 0
0
Grupurile consonantice de tipul CCCCC (CC + CCC) : nespr
(0,06o/ ), ptspr (0,18o/ ), stskr (0,16o/ ) \
0 0 0
1
Toate procentele au fost preluate din A. Roceric-Alexan­
215
 Grupurile consonantice menţionate apar însoţite de foneme
vocalice, fie că acestea sînt în grupuri vocalice, fie că sînt singure.
Inventarul acestor situaţii a fost realizat de către autoarea citată
de noi. Pe baza constatărilor făcute asupra fonemelor în limbă,
Em. Vasiliu a stabilit unele legi de distribuţie a fonemelor vo­
1 H = - f P log.P
calice şi consonantice, arătînd cînd u n anumit fonem poate intra
în anumite raporturi cu toate celelalte foneme ale limbii române.
P e n t r u activitatea logopedică este importantă cunoaşterea
gradului de distribuţie a t u t u r o r fonemelor româneşti, nu numai
în scopul cunoaşterii profunde a limbii materne, dar pentru al­
cătuirea materialelor privind testarea audibilităţii, vizualităţii şi
deprinderilor de citire şi scriere, în patologia limbajului. încer­
cări în acest sens au realizat FI. Constantinescu şi Măria Pricop- 2
Veronica Bîlbîie . O culegere bogată de cuvinte conţinînd fone­
a
mele distribuite în aproape toate situaţiile posibile, necesară
terapiei vorbirii, a realizat C. Calavrezo.
De cea mai m a r e importanţă este cunoaşterea frecvenţei fo-
nem-grafemelor pentru teoria informaţiei, construirea maşinilor
de tradus, şi, în ultimul timp, pentru stabilirea obiectivă a unor
diagnostice psiho-medicale (gradul de cunoaştere a limbii, inte­
ligenţa, afazia), aplicîndu-se şi în aceste domenii formulele teoriei
informaţiei . 4
1
E m. Vasiliu, Op. cit.
2
Lucrarea citată. Autorul a stabilit, pe baza frecvenţei fonemelor
româneşti, a grupărilor, consonantice, a audibilităţii lor, o listă de loga-
tomi (îmbinări fonetice fără sens) şi de silabe, cuvinte şi propoziţii, n e c e ­
sare în audiometria vocală.
3
M a r i a P r i c o p , V e r o n i c a B î l b î i e , Culegere de material
metodic pentru corectarea dislaliilor la elevii cl. I — IV, Bucureşti, Editura
didactică şi pedagogică, 1969.
4
I. V o i n e s c u , Entropie phonématique de I-er şi Il-e degrés chez
les aphasiques, în : Actes du X-e Congrès International des Linguistes,
Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 28 a o û t — 2 septembre, 1967, Secţ.
al2-a, Pathologie du langage, p. 685 — 688 ; B. P. N e v e l s k y , Subjec­
tive Entropy of a Text as Echivocation of Prédiction, în : Actes du X-e
Congrès International..., Secţ. a 9-a, Psycholinguistique, p. 301 — 303. Prin
testul său autorul calculează entropia previzibilităţii. P e baza ei se poate
cunoaşte un aspect al inteligenţei (capacitatea d e a lua hotărîri raţionale
în legătură cu e v e n i m e n t e l e viitoare în funcţie de e v e n i m e n t e l e şi e x p e ­
rienţa trecută). D e asemenea, dă posibilitatea măsurării obiective în biţi
a stăpînirii limbii materne. Poate fi folosit la copiii care ştiu să scrie şi să
citească şi la adulţi.
216
Cantitatea de informaţie (gradul de incertitudine suprimată
prin limbaj) este egală cu entropia (gradul de incertitudine), şi se
află după binecunoscuta formulă a lui Shannon :
1 1
i
P e n t r u limba română Hi = 4,11 biţi/literă şi
Hi==4,47 b i ţ i / f o n e m 1
(Hi este entropia de primul grad şi exprimă cantitatea de incer­
titudine prin simbol în condiţiile reale de utilizare a simbolului,
prin urmare, plecînd de la o statistică de frecvenţă).
Silabe şi cuvinte. In limba română, grupările fonetice în care
se află o vocală pot forma o silabă. In definirea silabei s-au m a n i ­
festat mai m u l t e puncte de vedere . Reţinem definiţia dată de
2
către Em. Vasiliu , care consideră silaba ca cea mai mică tranşă
3
fonică susceptibilă de a fi caracterizată printr-un accent şi numai
imul. Intre silabă şi accent-intonaţie (acestea sînt categorii dife­
rite) există un raport de dependenţă, silaba putînd fi accentuată
sau intonată sau şi accentuată şi intonată. Silaba reprezintă ele­
mentul constant, independent. Accentul şi intonaţia sînt elemente
variabile, dependente.
Uneori, o silabă poate forma un cuvînt : ia, da, dă, eu, sau,
timp etc. Reunirea, după anumite legi fonologice, a două sau mai
multe silabe dă naştere la cuvinte. Datorită faptului că încă nu
s-a căzut de acord pe deplin asupra definiţiei silabei, analiza
cuvintelor în silabe este dificilă fonologie, deşi s-au stabilit
unele reguli în această privinţă''.
Vocalele a, e, i, u, o , ă pot forma singure silabe, în iniţiale de
cuvînt. Vocalele a, e, o pot fi şi singure în funcţie silabică, în
cuvinte monosilabice. In restul cuvintelor polisilabice, toate vo­
calele pot constitui silabe precedate sau urmate, sau şi precedate
şi u r m a t e de segmente consonantice. Se vor diferenţia astfel,
1
A. R o c e r i c - A l e x a n d r e s c u , Op. cit., p. 146.
2
Acad. A l . R o s e t t i , Introducere..., p. 72 — 74, menţionează
cîteva din punctele de vedere asupra silabei.
3
E m . V a s i l i u , Op. cit., p. 40 şi 132 şi urm. In problema silabei
autorul se referă la L. Hjelmslev, The Syllable as a Structural Unit.
Proceedings of the Third International Congress of Phonetic Sciences,
Ghent, 1938, p. 266 — 272.
4
D e văzut în acest sens îndreptar ortografic, ortoepic şi de punctua­
ţie, Bucureşti, Editura Academiei, 1960.
217
următoarele silabe : V-, V, VV-, VV, VC, CV, CVV CVVV
CVVC, CVCC, CCVC, W C , ccv, ccvcc, ccwc,' ccw'
cccv, cccvc.
Lungimea cuvintelor provine din îmbinarea acestor segmente
fonetice : cîte două, cite trei, cîte patru, cîte cinci etc. Astfel,
în foneme, lungimea unui cuvînt poate începe de la u n fonem (în
cuvinte monosilabe), două foneme, trei foneme (de aici începe
lungimea cuvintelor bisilabice), patru foneme (tipurile de cu­
vinte destul de frecvente), cinci foneme etc. Frecvenţa cea mai
ridicată o au cuvintele monosilabice, u r m a t e de cele bisilabice,
pentru ca frecvenţa să scadă pe măsură ce n u m ă r u l de silabe
creşte.
Cantitatea de informaţie pe care o dă un tip de silabă în
limba română este, după A. Roceric Alexandrescu :
Hi == 2,6329 (biţi/silabă)
In cuvintele polisilabice cantitatea de informaţie medie va fi :
H = 2,5741 (biţi/silabe) (biţi/cuvînt bisilabic) ;
2 F de Saussure .
H = 0,7961 (biţi/silabe) (biţi/cuvînt trisilabic) ;
3
H = 0,1895 (biţi/silabe) (biţi/cuvînt cu 4 silabe) ;
4
Hs = 0,366 (biţi/cuvînt cu 5 silabe) ;
H 6 — 0,126 (biţi/cuvînt cu 6 silabe) etc.
Menţionăm că stabilirea entropiei se calculează pentru fie­
care tip de silabă.
Cuvintele — unităţi lingvistice mai mari decît fonemele şi
silabele — sînt, deci, realizate prin combinarea fonemelor. Dar,
„important nu este cuvîntul izolat ca reflex al unui lucru, im­
portante sînt relaţiile dintre cuvinte, poziţia unuia faţă de cele­
lalte" spune Lévi-Strauss . Unităţile mai mari decît cuvintele
1
sînt sintagmele (asupra definiţiei sintagmei încă nu s-a căzut de
acord). Sintagmele se pot structura prin combinare, dar şi prin
selecţie, aceasta din u r m ă vizînd aspectul cantitativ al formelor
gramaticale, şi în genere întregul sistem de instrumente g r a m a ­
ticale care sprijină exprimarea lingvistică a unor relaţii şi ra­
porturi existente între lucruri şi fenomene. Aranjarea, prin com­
binare, indică însă cantitatea vocabularului dintr-o limbă şi,
implicit, cantitatea de semnificaţii. Această cantitate exprimă în
fond gradul de informaţie şi formaţie culturală a u n u i popor
sau individ. In ultimă instanţă deci, această cantitate denotă
gradul de cultură intelectuală a poporului sau individului. Dar
organizarea fonemelor în cuvinte şi a cuvintelor în sintagme,
S o l o m o r i M a r c u s , Preliminarii
1
ale poeticii matematicii,
nr. 9/1970.
218
propoziţii şi fraze sau texte, ne conduce către problemele filo­
zofice, psihologice şi lingvistice ale semnificatului şi semnifican-
tului. Asupra problemei s-au purtat numeroase discuţii, încă
din antichitate, amplificîndu-se la începutul secolului nostru şi
mai ales în ultimele trei decenii. Cuvîntul care a suscitat discuţii
este semantica (semasiologia, semiotica), datorat lingvistului
francez Michel Breal *, format din elinul semeion = a însemna,
a semnifica.
Dezvoltată ca o ramură a lingvisticii, de semantică au înce-
put să se ocupe şi logicienii, şi psihologii, cu toţii încereînd să
rezolve problemele teoretice ale conţinutului cuvintelor şi rela-
i.iile dintre acestea, pentru a desemna raporturile dintre feno­
mene şi obiecte. Cităm dintre aceştia pe M. Breal, E. Cassirer,
II. Kronasser, A. W. Read, A. Dermesterer, J. Vendryes,
K. Buhler, A. Meillet, I. A. Richards, L. Buhalovski, B. Russell,
\l\ Cannap, A. Schaff, L. Rubinstein e t c , fără a uita pe
2
Din punct de vedere lingvistic, problema semnificaţiei cu­
prinde domeniul lexical, gramatical şi al variaţiilor semantice , 3
încereîndu-se să se afle care sînt cele mai mici unităţi p u r t ă -
oare de semnificaţie s-a ajuns la concluzia că sînt secvenţe
fonetice purtătoare de sens lexical şi secvenţe fonetice purtă­
toare de sens gramatical. Deci există semnificaţii lexicale şi
\(>mnificaţii gramaticale. Analizînd comunicarea verbală a cuiva,
distingem că, în cadrul propoziţiei, cuvintele capătă diferite
f i r m e într-o anumită porţiune. Analiza segmentelor cuvintelor
duce la aflarea unui segment ce poartă semnificaţia lexicală,
numit semantem, şi secvenţa fonetică purtătoare a semnifica­
ţiei gramaticale, numite m o r f e m e . In privinţa denumirilor păr­
4
ţilor purtătoare de semnificaţie sînt numeroase controverse,
i'aula Diaconescu a încercat să prezinte evoluţia teoriilor asupra
tomantemului şi m o r f e m u l u i şi, ghidîndu-se după lucrările şi
5
teoriile lui H. Frei, A. Martinet, B. Poitier, consideră că unitatea
de bază este monemul, definit ca unitate distinctivă minimală
1
M. de B r é a l , Essai de sémantique. Science des significations,
•.'.iris, 1904.
- A d a m S c h a f f , Introducere în semantică, Bucureşti, Editura ştiin-
,:i!câ, 1966.
1
Idem, p. 320.
1
J. V e n d r y e s , Le langage, Paris, 1921, p. 86 — 93.
s
P a u l a D i a c o n e s c u , Evoluţia noţiunii de morfem şi stadiul ac-
V. R., ; ...ii al analizei morfematice, î n : „Elemente de lingvistică structurală",
.iurureşti, Editura ştiinţifică, 1967.
219
 purtătoare de substanţă epică \ şi care înglobează, astfel, unită­
ţile cuvîntului pe planul conţinutului şi pe planul expresiei (deci,
pe plan lexical şi pe plan gramatical).
Oricum am numi semantemul (sem, semem, morfem, r ă d ă ­
cină) sau morfemul (prefixe, sufixe, infixe, toate formînd afixele,
desinenţe, alternanţe fonetice), p e n t r u a le studia este necesar
atît dicţionarul cît şi gramatica. Cînd vorbitorii îşi organizează
cuvintele în comunicarea mesajului, ei nu gîndesc în mod spe­
cial la aspectele conţinutului şi expresiei pentru că folosesc
limba aşa cum au învăţat-o în practică, prin imitaţie. Fiecare
dintre vorbitorii unei limbi foloseşte însă cu predilecţie anumite
cuvinte şi anumite forme gramaticale şi, datorită acestui fapt,
este posibil să fie recunoscut stilul său, care îi este specific. Dar
studierea dicţionarelor, studiul gramaticii, lectura variată favo­
rizează dezvoltarea formelor de expresie, le îmbogăţesc. Penuria
de vocabular şi de scheme gramaticale este o dovadă a lipsei de
cultură, în primul rînd, dar ea poate demonstra şi deficienţe în
gîndire.
însuşirea vocabularului şi a unui n u m ă r cît mai m a r e de
forme de expresie se bazează pe exerciţiul p e r m a n e n t în prac­
tică al limbajului, pe calitatea memoriei de a reţine elementele
lingvistice purtătoare de semnificaţii lexicale şi gramaticale, pe
posibilitatea exprimării lor orale, pe posibilitatea perceperii au-
ditiv-vizuale, a autocontrolului etc. Datorită complexităţii pro­
ceselor ce participă la actul comunicării, studierea vocabularului
şi a structurii gramaticale a unei persoane oferă posibilitatea
stabilirii gradului de dezvoltare psiho-socială a e i . 2
C. Codarea şi decodarea comunicării
Transmiterea unui mesaj presupune cunoaşterea codului lin­
gvistic în care se comunică, respectiv a fonemgrafemelor, lexi­
cului, structurii gramaticale. Comunicarea orală are un avantaj,
P a u l a D i a c o n e s c u , Evoluţia noţiunii de morfem şi stadiul ac­
tual al analizei morfematice, în : „Elemente de lingvistică structurală".
Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1967, p. 112.
In literatura psihologică se cunosc numeroase probe verbale care
2 C o d i f i c a r e a este acţiunea propriu-zisă de integrare a
stabilesc calitatea memoriei de a reţine cuvinte, propoziţii. Gradul
— cantitatea şi calitatea — reţinerilor face posibilă cunoaşterea inteli­
genţei, a gradului de cultură etc. In patologia sistemului nervos central
adesea se folosesc probe verbale în vederea stabilirii diagnosticului si
terapiei (Binet).
220
în plus, faţă de comunicarea scrisă prin faptul că este însoţită
de o semnificaţie afectivă, pe lîngă cea intelectuală. In schimb,
comunicarea scrisă n u ţine seama de spaţiu şi timp, este d u r a ­
bilă. Oricare ar fi mediul p r i n care se transmite, comunicarea
presupune existenţa unui emiţător şi a unui receptor, ambele
căpătînd aceeaşi valoare. Intre emiţător şi receptor există o per­
manentă dependenţă ciclică. Ambele extreme trebuie să folo­
sească însă aceeaşi codificare lingvistică, codarea şi decodarea
fiind posibilă numai în aceste condiţii. Emiţătorul şi receptorul
formează, deci, o unitate structurală numai dacă folosesc ace­
leaşi principii, reguli, norme lingvistice valabile la un moment
dat ( M ) , într-o anumită limbă. Codul lingvistic este comun
x
unui grup de oameni care folosesc limba respectivă. Restul as­
pectelor extralingvistice (mimica, gestica, nuanţarea, ritmul etc.)
sînt determinate de factori individuali cu valoare în comunicare,
dar existenţa lor nu este o condiţie sine qua non.
In limbaj cibernetic, emiţătorul formează sursa de informa­
ţie, receptorul primeşte informaţia. In cazul nostru emiţător şi
receptor este omul. El codifică şi decodifică. Ambele activităţi
urmează mai multe faze succesive, prezentate de I. A. Richards , l
într-o schemă ce o folosim şi noi.
S E T R D DV
sursă semnal destinaţie
S = selectarea R = recepţia
!', = c o d i f i c a r e a D = decodificarea
T = transmisia DV = dezvoltarea
S e l e c t a r e a presupune cunoaşterea relaţiilor dintre
obiecte şi fenomene, denumirea lor, alegerea celor mai potrivite
forme de exprimare. Selectarea este în funcţie de obiectul comu­
nicării, scopul ei, specificul destinatarului. Altfel va selecta
cuvintele şi formele de expresie u n om de ştiinţă care se adre­
sează unor oameni de ştiinţă cu aceleaşi cunoştinţe, altfel v a
selecta cuvintele şi expresiile acelaşi om de ştiinţă adresîndu-se,
in aceeaşi problemă, profanilor. Altfel va selecta mijloacele de
expresie u n poet sau romancier, altfel u n literat ce se adresează
copiilor etc.
relaţiilor de mai sus în codul lingvistic cel mai potrivit comuni-
1
I. A. R i c h a r d s , Variant Readings and Misreadings, cf. T o m a
P a v e l , Notes pour une description structurale de la métaphore poéti­
que, în : „Cahiers de linguistique théorique et appliqué", I, 1962.
221
carii (fonetism, lexic, structură gramaticală, forme metalingvis-
tice).
T r a n s m i t e r e a este acţiunea prin care emiţătorul comu­
nică mesajul său destinatarului. Transmiterea se poate realiza
sonor sau grafic, deci prin medii diferite. In funcţie de mediul
prin care se realizează transmiterea, este necesară existenţa or­
ganelor fonoarticulare, a organelor p e n t r u scriere, capabile să
exprime, oral sau scris, informaţiile codificate. Deci este nece­
sară vorbirea orală sau scrisă, sau vorbirea dactilă, mimico-ges-
ticulară, în cazul surdomuţilor, cunoaşterea semnelor grafice
(care pot fi realizate în diferite caractere) latine sau Braille
(pentru orbi).
R e c e p ţ i a se realizează de către destinatarul comunicării,
prin intermediul organelor periferice de percepţie (organele
senzoriale auditive şi de vedere), nervi aferenţi şi SNC ca inte­
grator).
D e c o d i f i c a r e a se realizează de către destinatar, în func­
ţie de calitatea şi cantitatea informaţiei transmise, de cunoaşte­
rea aceluiaşi cod lingvistic, pe baza analizei şi sintezei, care, în
ultimă instanţă, nu este altceva decît înţelegere. Decodificarea
se realizează, adesea, spontan — în sensul înţelegerii mesajului —
dar alteori este necesară o decodificare mai atentă, reluarea
decodificării pentru a se asigura înţelegerea mesajului.
D e z v o l t a r e a este operaţia prin care receptorul adaugă
la mesajul primit, decodificat şi înţeles, acel plus de infor­
maţie care determină răspunsul (oral, scris sau u n anumit com­
portament).
Destinatarul, la rîndul său, formulînd răspunsul, devine emi­
ţător. El trece prin aceleaşi faze prin care a trecut colocuto-
rul său, rolurile inversîndu-se. Selectarea şi codarea sînt acte
de gîndire, transmiterea este u n fapt lingvistic dar şi fiziologic.
De asemenea, recepţia este act fiziologic, iar decodajul şi dez­
voltarea sînt acte de gîndire.
Din cele expuse reiese importanţa codării şi decodării corecte,
a transmiterii fără perturbaţii şi a receptării în condiţii bune
a mesajelor, în procesul comunicării. De aici reiese şi necesita­
tea cunoaşterii principiilor şi normelor limbii în care se comu­
nică, a integrităţii morfofuncţionale a analizatorilor verbo-mo-
tori şi acustico-vizuali antrenaţi, specific, pentru emiterea şi
recepţia lingvistică.
Modelele lingvistice valabile într-o limbă (respectiv română)
pot fi perturbate, din diverse motive, în toate aspectele (fone-
222
tică, fonologie, lexic, structură gramaticală), tulburînd înţelege­
rea şi, deci, comunicarea. în cazul prezenţei perturbaţiilor, co­
municarea n u înaintează suficient de rapid, mai bine-zis cu
rapiditatea necesară, astfel că, fie emiţătorul, fie receptorul sînt
opriţi de a acţiona rapid la mesaj, pentru că sînt nevoiţi să facă
efortul de a înţelege mesajul (fie că trebuie să substituie fone­
mele lipsă sau prost spuse, fie că ar fi nevoiţi să refacă ordinea
de prezentare a cuvintelor mesajului e t c ) . Fiind atenţi la modul
de prezentare, la expresie, seipierde conţinutul mesajului. Aten­
ţia colocutorilor este atunci îndreptată asupra felului cum se
vorbeşte, nu la ce se vorbeşte.
Există o gradaţie între perturbările fonetice,,lexicale, grama­
ticale, i n funcţie de aria sau întinderea lor dar şi în funcţie de
gravitatea lor. Perturbările fonetice pot atrage perturbări în
sfera lexicală şi gramaticală, şi invers. In mod normal, perturba-
ţiile lexicale şi gramaticale denotă tulburări grave în activitatea
sistemului nervos central, şi constituie simptome ale unor boli
nervoase. Cuprinzînd o arie mai puţin întinsă, pot să anunţe
deficienţe ale dezvoltării mintale sau stări sociale înapoiate
cultural. Cea mai mare frecvenţă o au perturbările în sfera
fonetică, mai ales în perioada dezvoltării limbajului la copil. In
oricare dintre domenii se găsesc perturbările, ele contribuie la
nonintegrarea socială (şcolară, profesională), influenţînd forma­
rea si dezvoltarea personalităţii.
Cunoscîndu-se, încă din cele mai vechi timpuri, rolul corec­
titudinii limbajului în comunicarea interumană, scopul celor
chemaţi să instruiască şi să educe tinerele generaţii a fost de a-i
învăţa să-şi comunice gîndurile într-o formă logică şi înţeleasă
tic mediul vorbitorilor în mijlocul cărora trăiau. încă din anti­
chitate se cunosc scrieri care, pe lîngă preocuparea de a-i învăţa
pe tineri cum să gîndească logic, se ocupau şi de formele de ex­
presie, existînd între conţinut şi formă o strînsă interdepen­
denţă.
D. Emiterea vorbirii
Emiţătorul, în cazul nostru omul, transmite mesajul său
codat prin mediul fizic aerian sau prin diverse obiecte, colocuto-
rul fiind prezent sau absent.
223
 Mjloacele lingvistice cu care omul îşi formulează mesajul sînt
destul de limitate — dacă n e gîndim la totalitatea limbilor u m a ­
ne — cu atît mai m u l t cu cit ele se reduc la cele mai simple
elemente, fonemele şi grafemele. Chiar alte forme de limbaj
se traduc tot prin cuvinte şi prin elementele de care am amintit.
Formularea mesajului oral-vorbit presupune, după cum am
văzut, posibilitatea fonoarticulaţiei, din partea emiţătorului şi
posibilitatea perceperii acustice — sau vizuale prin labiolectură
(la surdomuţi) — din partea receptorului. Formularea mesajului
scris presupune posibilitatea efectuării literelor, la emiţător, şi Cele trei momente ce se disting în pronunţarea unui fonem
perceperea vizuală (sau tactilă la nevăzători), la receptor. separat nu mai corespund întocmai în rostirea unei secvenţe fo­
Fonoarticulaţia este actul prin care omul execută, la coman­ netice oarecare. Adăugăm că nici la pronunţarea unui fonem n u
da SNC-ului, mişcările necesare, simultane, de emitere a vocii toate organele fonoarticulare execută aceste momente. De ase­
şi de atingere a unor suprafeţe ale organelor de vorbire . l
menea, intensitatea tensiunii nu este aceeaşi în organele care sînt
simultan în tensiune. Jocul organelor fonatoare, în timpul
Fonoarticulaţia este sinonimă cu pronunţare, rostire — ter­
pronunţării, este diferit, astfel că dacă ar fi posibil să p u n e m în
meni foarte des utilizaţi în foneticile româneşti . 2

legătură toţi muşchii şi nervii efectori cu un tablou pe care s-ar

Pronunţarea unui fonem se realizează în trei momente prin­
cipale, numite acte articulatorii. P r i m u l moment, n u m i t ten­
siune, se caracterizează prin pregătirea organelor fonoarticu-
lare de a ieşi din repaus şi de a se pregăti de emisie. Aparatul
fonoarticular posedă tensiune nervoasă de acţiune. Al doilea
moment, ţinuta, se caracterizează prin menţinerea organelor sub
tensiune nervoasă (potenţial de acţiune), m o m e n t în care se şi
produce emisia — rostirea, pronunţarea sunetului. Acestui mo­
ment îi urmează al treilea, detenta, cînd organele intră din nou
în poziţia de repaus.
1
Fonaţia şi articulaţia sînt definite destul de diferit în dicţionare şi
lucrările de specialitate. Istoria acestor cuvinte îşi are originile în l i m b i l e
cele mai vechi. D e asemenea, teoriile asupra producerii acestor acte.
N e reţinem de a cita n u m e r o a s e l e dicţionare şi lucrări în care noţiunile
sînt definite sau nu, din punct de vedere lingvistic, dar remarcăm că,
în general, foneticienii n u le definesc, deşi vorbesc de două acte dife­
rite în actul vorbirii sau al cîntului. Fonaţia se referă la activitatea cor­
zilor vocale, articulaţia la activitatea limbii, vălului palatului, uvulei,
buzelor. In activităţile acestor organe sînt antrenaţi numeroşi muşchi şi,
în acest sens, definirea fonoarticulaţiei s e poate asemăna cu articularea
aşa c u m este definită pentru organele unei maşini.
2
H. T i k t i n, Gramatica română, Etimologia şi sintaxa, Ed. III,
revăzută de I. A. Candrea, Bucureşti, 1945 ; I o r g u I o r d a n , Grama­
tica limbii române, Editura Cartea românească, 1937 ; S e x t i l P u ş ­
c a r i u, L i m b a română, voi. I., Bucureşti, 1940; A l . R o s e t t i
J. B y c k Gramatica limbii române, Bucureşti, 1945; A l . R o s e t t i ,
Introducere...
aprinde lumini pentru diverse tensiuni nervoase, aspectul jocu­
lui de lumini ar fi diferit pentru diversele complexe sonore, şi
ar cuprinde arii diferite, în funcţie de n u m ă r u l organelor care
participă la actele fonatoare *.
Mişcările fiecărui organ ce participă la rostirea unui fonem
le n u m i m articúleme (nu au individualitate, nu se disting ca u n i ­
tăţi lingvistice individuale). Dacă în totalul articulemelor din
care este alcătuit u n fonem, u n u l sau două articúleme n u se
realizează corect, se schimbă caracteristicile fonoarticulare ale
fonemului şi acesta apare defectuos, uneori neinteligibil; tot aici
este şi originea alofonelor fonemelor. Corectitudinea p r o n u n ­
ţării fonemelor depinde deci, în primul rînd, de corectitudinea
articulemelor, a jocului organelor fonoarticulare determinat de
activitatea complexă a muşchilor. Dacă mergem mai departe cu
analiza, p u t e m afirma că mişcările corecte ale acestora sînt
determinate de particularităţile lor somato-fiziologice. Muşchii
îşi pot îndeplini activitatea fonoarticulatorie dacă posedă anu­
mite calităţi (integritate morfologică, funcţionalitate adecvată).
Descrierea fonemelor este posibilă, ţinîndu-se seama de a n u ­
mite criterii. Un criteriu îl constituie efectul activităţii organe-
şi
1
In fonetica fiziologică s e cunosc diverse dispozitive pentru înregis­
trarea kinesteziilor organelor fonoarticulare. Travaux du laboratoire de
M. M a r e y, Inscription des mouvements phonétiques.

ii - introducere In logopedle 225

224
lor fonoarticulare şi de acesta ţine seama fonetica descriptivă.
Un alt criteriu este al activităţii propriu-zise al acestor organe,
şi el stă la baza foneticii fiziologice.
In limbajul foneticii descriptive, fonemele româneşti sînt de­
scrise astfel :
a este vocală deschisă, nelabializată, centrală ;
ă este vocală mèdie, nelabializată, centrală';
b este consoană oclusivă, labială orală sonoră ;
c este consoană oclusivă, velară orală surdă ;
d este consoană oclusivă, dentala orală sonoră ;
e este vocală medie nelabializată anterioară ;
f este consoană fricativa labio-dentală orală surdă ;
g este consoană oclusivă velară orală sonoră ;
h este consoană fricativa velară orală surdă ;
i este vocală închisă, njelabială centrală ;
j este consoanjă fricativa, anteropalatală orală sonoră ,•
1 este consoană lichidă laterală dentala orală sonoră ;
m este oclusivă labială nazală sonoră ;
n este consoană oclusivă dentala nazală sonoră ;
o este vocală medie labializată posterioară ;
p este consoană oclusivă labială orală surdă ;
r este consoană lichidă vibrantă dentala orală sonoră ;
s este consoană fricativa dentala orală sonoră ;
ş este consoană fricativa anteropalatală orală surdă ;
t este consoană oclusivă dentala orală surdă ;
ţ este consoană semioclusivă dentala orală surdă ;
u este vocală închisă, labializată posterioară ;
v este consoană fricativa labio-dentală orală surdă ;
z este consoană fricativa dentala orală sonoră ;
î este vocală închisă, nelabializată centrală ;
c este consoană semioclusivă, anteropalatală orală surdă ;
g este consoană semioclusivă anteropalatală orală sonoră *.
In afară de fonemele menţionate, în limba română sînt u r m ă ­
toarele semivocale :
ş semivocală corespunzătoare vocalei e ;
Q semivocală corespunzătoare vocalei o ;
j semivocală corespunzătoare vocalei i ;
w semivocală corespunzătoare vocalei u ;
ş apendice asilabic, m a i puţin perceptibil decît semivocală e ;
« Em. Vasiliu, Op. cit., p. 16 — 17, 112 — 113.
226
o apendice asilabic, mai puţin perceptibil decît semi­
vocală o ;
j apendice asilabic, mai puţin perceptibil decît semivocală j ;
w apendice asilabic, mai puţin perceptibil decît semi­
vocală w , 1
După cum se poate constata din sistemul de caracterizare
fonetică de mai sus, criteriile sînt următoarele :
— pentru vocale : deschiderea dintre maxilare, participarea
buzelor, poziţia limbii spre palat, intensitatea ;
— pentru consoane : modul de ieşire a aerului, locul de
atingere şi închidere a canalului fonator (atingerea limbii de
părţile superioare ale arcadei dentare sau palatului), participarea
sau nu a corzilor vocale, d r u m u l de ieşire a aerului.
Alte lucrări de fonetică prezintă mai m u l t e criterii de descri­
ere a sunetelor româneşti, cum sînt lucrările lui G. Veigand,
A. Procopovici, E. Petrovici, E. Gamillscheg, A. Lombard, Sextil
Puşcariu, Al. Rosetti etc. S-au studiat şi influenţele stărilor afec­
tive asupra fonoarticulaţiei, a fenomenelor complexe care p a r t i ­
cipă la actul fonoarticulaţiei . 2
Reluăm şi dezvoltăm analitic descrierea fonemelor româneşti,
ghidîndu-ne, în special, după lucrările lui Al. Rosetti.
f F o n a ţ i a, sau activitatea laringelui, se referă la aspectul
sonor sau surd al sunetelor vorbite. In mod obişnuit se spune că
sunetele sînt sonore sau nesonore (cu voce sau fără voce), deşi
cel mai corect ar trebui să se spună că există sunete cu voce t a r e
şi sunete p r o n u n ţ a t e cu voce şoptită. Nici denumirea de sunete
surde nu ni se pare potrivită, p e n t r u că surditatea se referă la
recepţie (audiţie), n u la emisie (pronunţare).
In fonaţie se iau în considerare numai corzile vocale infe­
rioare. In emisia sunetelor „cu voce tare", corzile vocale sînt în­
chise, în tensiune. Glota se închide. La sunetele cu „voce şop­
tită" (surde), corzile vocale sînt parţial închise. In ce priveşte
deschiderea corzilor vocale, în timpul emisiei sunetelor,
Al. Rosetti spune următoarele :
1. Consoanele p , t , k , s , f se emit cu corzile îndepărtate, glota
fiind larg deschisă (în aceeaşi poziţie ca la respiraţia normală).
2. La consoana h corzile sînt mai apropiate.
1
E m . V a s i l i u , Op. cit., p. 16 — 17, 112 — 1 1 3 .
2
A 1. R o s e t t i , Op. cit., p. 39.
227

Fig. 35 — Imagini larlngastroboscopice comparate
observate pe E deschis, emis d e R3 de un tenor
grav (R. Husson)
3. La emisia consoanelor b , d , g , z , v , a semivocalelor şi a
vocalelor, corzile vocale sînt foarte apropiate, glota fiind închisă.
4. Cînd fonemele sonore se pronunţă şoptit, corzile sînt par­
ţial apropiate *. • în timpul fonaţiei, formează mediul de transmisie a undei so­
Menţionăm că nu s-au efectuat studii asupra deschiderii cor­
zilor vocale din timpul emisiei consoanelor, ci numai pentru v o ­
cale. Cercetările, în acest domeniu, se datoresc lui Manuel Garcia
(care în 1855 a descoperit laringoscopul cu fascicul de lumină),
urmînd perfecţionările realizate de M. J. Bertel, Hegener şi
Panconcelli Calzia, O. Heymann, Kurt Goerttler, R. Husson,
A. Moulonguet, G. Portman, A. Tomatis etc. In ultimii ani abia
(1957) s-a construit un aparat care înregistrează vibraţiile corzilor
vocale chiar cînd gura este închisă, dar încă nu se cunoaşte un
aparat care să constate poziţia lor în timpul emisiei sunetelor
surde oclusive. Afirmaţiile foneticienilor, în această problemă,
sînt deducţii logice extrase pe baza constatărilor observate prin
mijloace stroboscopice privind poziţia corzilor vocale în timpul
emisiei vocalelor cu voce tare şi cu voce şoptită.
La fonemele sonore, vibraţiile laringiene încep odată cu ten­
siunea (numită şi implozie). La cele semisonore, vibraţiile corzilor
încep odată cu ţinuta sau în cursul detentei (destinderii), în func­
ţie de contextul sonor în care se află; la sonorele asurzite (ur­
mate de surde sau în poziţie finală), vibraţiile corzilor încep
odată cu tensiunea, dar se opresc în timpul ţinutei, înainte de
destindere ; la surde, vibraţiile laringiene (care totuşi nu lipsesc)
încep în momentul destinderii . Analiza spectrografică a sunete­
2
lor permite
1
B. B o usăr dse
o ncunoască parteades
, L'expression de émotions
traseu îndescare la o consoană
tendances dans le
surdă se află sunete laringiene.
langage, Paris, F é l i x Alcan, 1892. Consoana surdă iniţială, urmată
2
Al. R o s e t t i , Introducere ..., p. 64.
228
de un fonem sonor, primeşte în a doua parte sunet laringian,
imediat după explozie (ţinută). Apariţia acestui sunet sonor este
datorat pregătirii organelor fonoarticulare pentru emisia sune­
tului următor vocal care posedă vibraţii laringiene chiar din
timpul tensiunii. Dacă timpul de trecere de la un sunet la altul,
numit şi moment de tranziţie, este mai lung, consoana surdă
apare ca o consoană sonoră şi anume opusă ei. Astfel p se aude
b, c-g, t-d K
A r t i c u l a ţ i a . Este actul ce se produce în cavitatea bucală
prin închiderea totală sau parţială a canalului de scurgere a
aerului pulmonar. Regiunea unde se produce o închidfire_(Qclu-
zia) sau o strîmtoare a canalului de aer se numeşte jDUTjcLjie
articulaţie. Fiecare dintre organele~Se articulaţie (buzele, maxi­
larele^ palalul tare, palatul moale, uvula, limba) au un anumit
comportament în timpul pronunţării sunetelor vorbite.
Ieşirea aerului pulmonar, care a trecut printre corzile vocale
nore, avînd două căi de ieşire : orală şi nazală. Organele fona-
toare, de care am amintit, au rolul de a se opune sau nu jetului
de aer expirat, iar deschiderea ocluziilor se realizează cu produ­
cerea sunetului. Procedînd de la exterior la interior vom pre­
zenta modul de producere a sunetelor, în funcţie de poziţiile
şi mişcările acestor organe.
In timpul articulaţiei, b u z e l e pot lua diferite poziţii : de
la a rămîne normal închise, ca în timpul respiraţiei normale,
pînă la a fi larg deschise; pot fi întinse, în formă de surîs, sau
proiectate înainte ; pot fi în tensiune, presîndu-se una peste alta
sau pot să nu aibă deloc această tensiune.
Stînd în poziţie ca la respiraţia normală, lipite fără a fi
presate puternic una pe alta, buzele participă la emisia lui^ŢŢj,,
Cînd se află în aceeaşi poziţie, dar buzele se presează reciproc
(ţinuta) deschizîndu-se brusc, ele participă la emisia Iui p, b, —
Pentru p, buzele sînt mai strînse decît pentru b. In ordinea
creşterii presiunii bilabiale, fonemele bilabiale, cum se mai
numesc datorită articulării cu amindouă buzele, prezintă urmă­
toarea situaţie :
presiunea normală m *b » p presiunea m a x i m a
Diferenţa dintre aceste trei sunete este determinată de dru­
mul diferit al aerului şi de durata închiderii buzelor, Pentru con-
1
A 1. R o s ë t t i , Introducere . . . , p. 50.
229
soana m, aerul se scurge lin prin fosele nazale după cum se
poate observa prin înregistrările pe chimograf, în t i m p ce prin­
tre buze n u se pierde aer deloc. La emisia lui p, b, buzele sînt
desprinse prin explozia aerului care le presează din interiorul
cavităţii bucale, printr-o uşoară explozie. Explozia se explică prin
existenţa unei diferenţe de presiune între interior şi exterior ;
în interior presiunea fiind mai m a r e decît presiunea atmosferică
din exterior. La ieşirea aerului se produce u n şoc caracteristic,
pe care îl n u m i m explozie. Cu cît presiunea interioară va fi mai
puternică cu atît diferenţa dintre presiunea interioară şi cea ex­
terioară va fi mai mare, iar sunetul produs va fi u n sunet sau
zgomot exploziv mai puternic. In anumite situaţii sau poziţii,
aceste două explozive sînt mai puternice sau mai puţin puter­
nice, intensitatea exploziei fiind determinată şi de necesitatea
vorbitorului de a se face auzit, dar şi de poziţia sunetului în
cuvînt sau secvenţa sonoră. Astfel, în poziţie finală fonemele
apar ca alofonele p , b , deci cu explozie mai puternică, în t i m p
n h

ce în poziţie iniţială sau interfonemică explozia este mai uşoară.

Mai remarcăm şi faptul că pe lîngă poziţia de alipire a buze­
lor în timpul emisiei acestor trei foneme, ele pot lua şi poziţia
de rotunjire sau labializare, în funcţie de vocala ce urmează.
Astfel, buzele se vor rotunji, prin constrîngerea comisurilor pen­
tru silabe, ca : mo, mu, po, pu, bo, bu, dar vor fi cu comisurile
depărtate în silabe, ca : me, mi, pe, pi, be, bi. In silabe, ca : ma,
mă, mi, pa, pă, pi, ba, bă, bî, buzele vor sta în poziţie normală.
Aceasta p e n t r u că, în coarticulaţie, tensiunea buzelor pentru
pronunţarea sunetului următor precedează ţinuta şi explozia
celor trei consoane despre care vorbim.
Restul consoanelor şi vocalelor se pronunţă cu u n grad mai
m a r e sau mai mic de deschidere a buzelor, astfel că aerul se
scurge lin printre ele. La explozivele din regiunea a doua şi a
treia de articulaţie, buzele sînt deschise, aşa că aerul, deşi p u ­
ternic, nu acţionează.
Poziţia buzelor în timpul emisiei celorlalte consoane — afară
de f-v — n u n e interesează, pentru că ele iau poziţia vocalelor ce
urmează sau rămîn indiferente. Dar poziţia lor devine un crite­
riu de clasificare a vocalelor. La vocalele o, u, buzele se r o t u n ­
jesc şi sînt uşor proiectate înainte, tensiunea muşchiului orbicu-
lar fiind mai m a r e la u decît la o. Aceste vocale se mai numesc
şi rotunjite saU labializate. La e şi i, colţurile (comisurile) buze­
lor se depărtează din poziţia normală. Muşchiul orbicular este
astfel întins, la această acţiune participînd mandibularul supe-

230 231
 Fig. 4 0 — Poziţia buzelor Fig. 41 — Poziţia buzelor
în pronunţarea vocalei U în pronunţarea vocalei E
Deschiderea buzelor la pronunţarea vocalelor nelabializate
se realizează prin activitatea muşchilor maxilarului inferior,
care, fiind organ activ, măreşte distanţa dintre dinţi şi, implicit,
dintre buze. Deschiderea dintre maxilare este diferită la voca­
lele româneşti, astfel încît a are cea mai mare deschidere, i, î, u
în pronunţarea vocalei I bucală în pronunţarea vocalei I
cea mai mică, iar o, ă, e au o deschidere medie. Unghiul de des­
chidere a maxilarelor la articularea vocalelor a fost măsurat de
Iosif Popovici pentru vocalele româneşti. Totuşi gradul de des­ statate de către foneticianul român : a are o deschidere de 12-15
1

chidere a maxilarelor nu este la toţi vorbitorii acelaşi, cu toate mm, între dinţi, şi de 20 mm între buze ; ă are o deschidere de
că sonoritatea vocalelor este corectă, mai ales în emiterea pro­
poziţiilor. Pentru informare, redăm distanţele dintre dinţi con-

1
Iosif-Popovici, Vocale româneşti, Cluj, 1923.

232 233
 bucală la pronunţia consoanelor S şi Z în pronunţarea consoane­
lor T şi D

8 m m între dinţi şi de circa 11 m m între buze, o are o deschidere de partea superioară sau inferioară (palat sau limbă) a locului de
de 8 mm între dinţi şi de circa 10 mm între buze ; i are o deschi­ articulaţie. Sunetele care se pronunţă cu alipirea sau strîmtarea
dere interdentală de 2 mm, iar interlabială de 7-10 m m ; la î canalului oral, în partea anterioară, se vor numi vocale sau con­
soane anterioare ( e , i, s, t, d , l , r , n , z ) . La rîndul lor, acestea pot
deschiderea interdentală este de 3-4 mm, iar cea interlabială
este de circa 6 m m ; deschiderea interdentală la u este de circa
3 mm, iar cea interlabială este de circa 5 m m .
In limba noastră sînt două consoane care se rostesc prin ală­
turarea de buza inferioară a dinţilor superiori. Acestea sînt labio-
dentalele f şi v.
Aţinerea limbii de bolta palatului este şi ea importantă în
articularea fonemelor. Locul de atingere dă denumirea fonemu­
lui în clasificarea după locul de articulaţie.
Astfel, în partea anterioară a cavităţii bucale vor fi regiunile
den tală şi alveolară ; în partea medie a palatului vor fi regiunile
prepalatală, mediopalatală şi postpalatală (regiune pe palatul
dur), urrnînd apoi regiunea posterioară din cavitatea bucală, cea
velarâ sau prepostpalatală. Uvula este cea mai adîncă parte
activa a cavităţii. P e limbă, regiunile se numesc (de la vîrf spre
rădăcină) regiunea apicală, prelinguală mediolinguală, postlin-
guală, Denumirea fonemelor poate fi făcută deci în funcţie

234 235
 fi denumite lingvo-dentale, dacă locul de articulaţie a limbii cu
partea de sus a cavităţii bucale se realizează la nivelul dinţilor,
şi lingvo-alveolare, dacă locul de articulaţie este pe alveolele
dentare. In această situaţie sînt consoanele menţionate mai sus.
La s-z, marginile limbii se sprijină pe arcada dentară inferioară,
orificiul de scurgere a aerului aflîndu-se în mijlocul cavităţii
bucale ca u n jgheab median.
La articularea lui t-d, apexul se apasă pe caninii sau alveolele
superioare, marginile limbii fiind, de asemenea, în cdntact cu
arcada dentară inferioară şi superioară. Desfacerea contactului
se realizează însă numai lâ nivelul caninilor şi apexului ; de
aceea sunetele se numesc lingvodentale sau alveolare, existînd
diferenţa de situare a limbii pe "dinţi sau alveole, fără impor­
tanţă în caracterizarea sonorităţii specifice fonemelor.
O altă consoană dental-alveolară este ţ , pronunţat cu poziţia
limbii pe alveolele superioare. Desfacerea contactului se reali­
zează la nivelul caninilor superiori.
La n, consoană alveolară, toată marginea limbii este proiec­
tată pe arcada superioară, închizînd complet cavitatea bucală
în tot timpul emisiei sunetului.
Consoana î se pronunţă cu apexul ridicat spre alveole, locul
de contact fiind în spatele Caninilor. Părţile laterale ale limbii se
sprijină pe marginile arcadei dentare inferioare, astfel că limba
1!, >e ridică în partea anterioară ca o cupă, scurgerea aerului reali-
zîndu-se pe părţile laterale ale limbii.
O altă consoană alveolară este r , care se pronunţă prin apro­
pierea şi depărtarea, foarte rapidă (vibraţia), a apexului de alve­
olele dentare superioare. Marginile laterale ale limbii stau, în
repaus, pe arcada inferioară.
Prepalatalele c, g, ş, j se pronunţă prin apropierea părţii a n -
rerioare a limbii de regiunea prepalatală a bolţii palatului dur.
Diferenţa între ele este că la primele două (c, g) limba formează
o ocluzie completă cu palatul, locul d e deschidere fiind cel
menţionat.
La ş-j iimba este lipită de palat pe părţile laterale, formînd
un canal de scurgere pe locul menţionat.
Mediopalatale sînt consoanele k', g' (numite şi palatalizate),
ocluzia dintre limbă şi palat fiind nu numai anterioară, dar şi
mai întinsă decît pentru fc, g, astfel că se scurtează rezonatorul
anterior, iar sunetele capătă u n aspect muiat (e, i). Posterioare
;au velare sînt consoanele fc, g, care se pronunţă cu limba închi­
zînd trecerea aerului în porţiunea velară.

236 237
 Limba română mai cunoaşte o consoană căreia i se consideră
locul de articulaţie — laringele (sau faringele), numită de aceea La pronunţarea vocalelor, limba se ridică spre palat, îngus-
laringală (faringală). Este vorba de consoana aspirată h. tînd canalul de trecere a aerului. Deoarece la a limba este
aproape nemişcată pe planşeul bucal, ea se numeşte vocală neu-

23* 239

tră, La e şi i limba se ridică spre partea anterioară a palatului.
£ şi a sînt vocale anterioare sau prepalatale (limba se ridică, de
asemenea, pe porţiunea anterioară). La o şi u limba, pe porţiunea
posterioară, se ridică spre p a r t e a postpalatală a palatului. De
aceea, aceste vocale se numesc poste­
rioare. Vocalele ă, î sînt mediale pen­
t r u că limba se ridică pe porţiunea ei
medială spre partea mediopalatală.
Vălul palatului, cînd se ridică spre
peretele faringian, închide trecerea
aerului spre nas, sunetele emise fiind
pronunţate oral. Cînd este lăsat în jos
(poziţia normală la respirat), aerul
trece spre fosele nazale şi sunetul
apare nazalizat. î n limba română sînt
doar două sunete nazale m, n, cele­
lalte fiind numite orale. în apropierea
imediată a unei consoane nazale, vo­
calele se nazalizează, fără ca această
nuanţă să fie considerată anormală.
consoanelor K şi G Dealtfel, în mod obişnuit, colocutorii
240
nu observă nazalizarea acestora. Ridicarea sau elevaţia vălului
palatului este progresivă, de la vocala cea mai deschisă la vocala
cea mai închisă. In profilele cavităţii bucale, la articulaţia fone­
melor, am prezentat şi elevaţia vălului — pentru a arăta drumul
aerului spre ieşire.
U v u 1 a are u n loc secundar în articularea fonemelor româ­
neşti ; doar o parte minimă a populaţiei de limbă română p r o ­
nunţă u n sunet uvular : r produs prin vibrarea uvulei.
Locurile de articulaţie ale sunetelor pot fi schimbate, cu con­
secinţă însă, în cea mai mare majoritate a cazurilor, în aspectul
sonor al fonemelor.
Amintim că strîmtarea sau deschiderea canalului format de
limbă şi palat, mai precis de organele supraglotice, se numeşte
apertura. Cînd apertura este mai mică decît pentru i sau u, aerul
nu mai poate trece neîmpiedicat şi se produc acele zgomote
care caracterizează consoanele . Consoanele rostite cu apertura
l
mică se numesc constrictive : /, v, s, z, ş, j , h.
După modul de ieşire a aerului, consoanele se clasifică în
explozive, fricative şi africate. La explozive, aerul iese prin e x ­
plozie (p, b, t, d, c, g), la fricative, aerul se freacă de pereţii orga­
nelor fonoarticulare (j, v, s, z, ş, j , h — ultima fiind fricativa
laringală), iar la africate aerul se scurge, treptat, prin ocluzia
care se deschide treptat. Din aceeaşi categorie a africatelor fac
parte c şi g, care au acelaşi mod de ieşire a aerului. Acestea sînt
foneme compuse, din sunetele simple ts, tş, dj : ţ = ts, c == tş,
£ = dj. La începutul articulării, se sesizează o ocluzie care se des­
chide treptat (nu brusc aşa cum se deschid consoanele oclusive
explozive), canalul devenind o constricţie ca la fricative. T r e ­
cerea de la ocluzie la constricţie se face foarte repede, astfel
• â cele două moduri de scurgere a aerului aproape că se suprapun.
Durata de emisie a sunetelor constituie, de asemenea, u n cri-
teriu de clasificare a fonemelor. Există símete care se pronunţă
;ntr-o perioadă foarte scurtă, momentul exploziei, numite su­
nete momentane, şi sunete în care aerul, scurgîndu-se tot timpul
emisiunii, produce u n sunet continuu. Acestea din u r m ă se n u ­
mesc sunete durative sau continue. Durative sînt vocalele, semi-
v ocalele, constrictivele (sau fricativele), vibrantele (r) şi late­
rala (¿). Africatele sînt mai puţin lungi decît durativele propriu-
/ise, iar oclusivele au durata cea mai scurtă.
S e x t i l P u ş c a r i u , Lucrarea citată., p. 62.
M _ Introducere In logopedie
241
 P e Ungă articulaţiile de bază, consoanele româneşti pot
avea, în majoritatea cazurilor, şi o articulaţie muiată pe lîngă
cea dură. In timpul pronunţiei acestor consoane, partea dorsală
a limbii se apropie de palat ca pentru rostirea u n u i i sau e. Orice
consoană u r m a t ă de i se pronunţă astfel, limba luînd poziţia de
articulare încă în timpul tensiunii consoanei anterioare. Rosti­
rea consoanei capătă atunci timbrul lui i. Această articulaţie
este suplimentară şi se produce la orice consoană dinaintea lui i.
Consoanele cu timbrul i se numesc consoane muiate. Am p r e ­
zentat consoanele muiate în tabelul fonemelor limbii române cu
alofonele lor, această articulaţie fiind considerată ca sunet alofon
al consoanei respective. Nu toate consoanele au perechea de con­
soane muiate. Astfel d, s şi semivocalele u n u au pereche
muiată, iar c, g şi semivocala i n u au pereche nemuiată (dură) *.
Prezenţa mai m a r e sau mai mică a tensiunii în organele de
articulaţie împarte sunetele în sunete cu tensiune m a r e (forte)
şi cu tensiune slabă (leneşă) sau dulci. Din prima categorie fac
parte surdele explosive, din a doua categorie perechile lor so­
nore. In general, forte sînt sunetele fără voce, în t i m p ce leneşe
sînt sunetele cu voce.
Caracteristicile acustice ale fonemelor româneşti
Modul de articulaţie, locul de articulaţie, modul de ieşire a
aerului, durata e t c , aşa cum sînt prezentate în lucrările de
sinteză româneşti, sînt descrieri ale efectelor mişcărilor orga­
nelor de articulare. Măsurătorile obiective, realizate în fonetica
mstrumentală, confirmă unele dintre propoziţiile anterioare, r ă -
mînînd însă destule care nu au acoperire argumentată ştiinţi­
fic. Fonoarticulaţia se reduce în ultimă instanţă la nişte mărimi
fizice (cînd facem această afirmaţie n e gîndim numai la actul
mecanic, nu şi la complexul proces psihic care dă naştere codă­
rii, transmisiei). Fiind posibil să fie redusă la mărimi fizice, a
fost posibil să se construiască şi maşinile care să imite vocea
umană, avînd în programul lor unele expresii şi fraze din
limbajul oWşnuît al oamenilor. Oricît de m u l t e ar fi cuvintele
şi combinaţiile corect posibile, maşina n u va putea realiza ceea
ce realizează omul, cu ajutorul limbajului : să gîndească.
1
Gramatica limbii române, Bucureşti, Editura Academiei,
p. 70 — 72. A l . R o s e t t i , Op. cit.
242
încercările de a cunoaşte caracteristicile fizice ale sunetelor
vorbite au u n istoric destul de nou. La baza studiilor acustice
ale fonemelor stau cunoştinţe nu numai de fonetică descriptivă,
ci şi de fizică a sunetelor (acustică), ştiinţă dezvoltată abia în
ultimele două secole.
Frecvenţa vibraţiilor fonemelor — în limbaj psihologic vor­
bim despre înălţime măsurată în cicli pe secundă sau herţi (Hz)
pe secundă — este în funcţie de anumiţi factori individuali
foarte complicaţi. Un sunet este perceput ca a, de exemplu, şi
cînd este emis de un bărbat matur, cu voce de bas, şi de o
femeie sau de un copil. Este demult cunoscut că, la copii, femei,
bărbaţi corzile vocale n u au aceeaşi lungime, deci vibrează deo­
sebit. Corzile vocale ale copiilor sînt mai scurte şi, prin urmare,
vor produce sunete mai înalte, aproape la aceeaşi înălţime cu a
femeilor, în t i m p ce corzile vocale ale bărbaţilor sînt mai lungi
şi mai groase, producînd u n n u m ă r de vibraţii mai mic, deşi
emit acelaşi fonemKDiferenţa, privind n u m ă r u l de vibraţii pe
secundă a corzilor vocale, există nu numai la sexe şi vîrste dife­
rite, dar chiar şi la acelaşi individ în cursul aceluiaşi discurs^
Vibraţiile sunetelor vorbite se pot înscrie pe diferite aparate
sub formă de linii sinusoidale (kimografe) sau linii de diferite
intensităţi (sonagraf).
Analiza undelor înscrise pe asemenea aparate scoate în evi­
denţă n u m ă r u l de vibraţii pe secundă şi amplitudinea undei. In
limbaj psihologic, amplitudinea vibraţiei sonore poartă numele
de intensitate. Aşa cum acelaşi sunt e, la acelaşi vorbitor, n u are
totdeauna acelaşi n u m ă r de vibraţii pe secundă, aceeaşi frecvenţă,
tot aşa şi amplitudinea vibraţiei este diferită. Amplitudinea di­
ferită a sunetului se realizează la voinţa vorbitorului (vorbitorul
se exprimă în şoaptă, cu voce normală sau cu voce strigată),
contribuind la redarea accentelor cuvintelor şi fonemelor. In
limba noastră, accentele sînt de intensitate, dar există şi situaţii
cînd frecvenţele sunetelor se îmbină diferit cu intensitatea sune­
telor, realizîndu-se acele intonaţii specifice propoziţiilor intero­
gative, optative etc.
..^Intensitatea sunetgler-^erbite se--ma^8ară^jn^dexil3elir--
FonemeTeTTtmBTi române au fost studiate prin analiză spec-
trală, în ultimii ani. Global, ele au fost studiate încă în u r m ă
c u cincizeci de ani de către Iosif Popovici, apoi de către Al. R o -
1954, •etti. Sub conducerea acestuia, şcoala fonetică din Bucureşti a
elaborat numeroase studii de analiză a fonemelor româneşti.
IU 243
P e n t r u nevoile audiometriei vocale, dr. FI. Constantinescu a 0 l 2 3
efectuat studii î n acest s e n s .
1

M 1) 100—200 Hz cuJO db
R e d ă m d u p ă ultimul autor rezultatele analizei electroacustice
realizate cu ajutorul Institutului de Fizică Acustică, cu u n apa­
rat de analiză c u 27 filtre în bandă de 1/3 octavă, asupra fone­
melor articulate de însuşi experimentator.

i F I . C o n s t a n t i n e s c u , Audlometria vocală, teză de doctorat,

Bucureşti, 1 9 6 2 . î n acelaşi sens, autorul a mai efectuat şi alte cercetări,
publicate în d i v e r s e periodice de specialitate.

244 245
 Analize de acest fel s-au făcut pentru majoritatea limbilor
culte, n u numai pentru necesităţile fonetico-medicale, dar şi p e n ­
tru realizarea aparatelor vorbitoare.
O altă caracteristică fizică a fonemelor este durata lor, înregis­
trată tot în Hz sau cicli pe secundă. In acest sens, cităm lucrările
acad. Al. Rosetti şi pe cele apărute sub conducerea sa . In studiile 1
efectuate s-au comparat duratele elementelor fonetice din care
sînt alcătuiţi diftongii cu monoftongii corespunzători. Din tabe­
lele publicate reiese că duratele aceluiaşi monoftong variază în
cuvinte şi propoziţii, la acelaşi vorbitor, în funcţie de accent şi
vecinătatea fonetică, sau poziţia în cuvînt. Astfel, în cuvintele
bat, tacă, sta, sapa, harta, valorile lui „a" sînt : 22, 20, 27, 26, 22
de centime de secundă, la un vorbitor ; 12, 13, 18, 16, 13 centime
de secundă, la alt vorbitor ; 22, 20, 32, 28, 22 centime de secundă
la a l t u l ; 16, 11, 29, 28, 21 de centime de secundă, la altul etc.
Sinusoida înscrisă prin presiunea aerului la ieşirea din cavi­
tăţile oral-nazale este diferită şi p e n t r u fiecare cale în parte, dar
şi p e n t r u foneme — în cadrul cuvîntului.
Limbajul articulat n u se rezumă însă la pronunţarea corectă
a fonemelor specifice unei limbi date. Este necesar ca fonemele
să se combine după norme stabilite filogenetic î n limbă, formînd
cuvinte şi acestea la rîndul lor să se combine tot după anumite
reguli în propoziţii şi fraze. Stocarea acestor reguli la începutul
dezvoltării ontogenetice p r i n imitaţie, apoi prin intermediul în­
văţării gramaticii, în mod conştientizat, dă posibilitate vorbitoru­
lui să intervină cu promptitudine în convorbire, scoţînd din „ma­
gazia" de cuvinte şi reguli, în mod automat, pe cele de care are
nevoie. Stocarea, cît şi selectarea şi redarea, sînt acte relativ
rapide, şi se pare că sînt în funcţie de dezvoltarea intelectuală
a subiectului. Am spus „se p a r e " p e n t r u că privitor la rolul lim-
1
A 1. R o s e t t i , publiées par : Recherches sur les diftongues rou­
maines. Bucureşti, Editura Academiei, 1959 ; A n d r e i A v r a m , Asupra
clasificării vocalelor româneşti, î n : „Studii şi cercetări lingvistice", VI,
1955, 3 — 4 ; Les semivoyelles roumaines au point de vue phonologique,
Bucureşti, 1954, extras din Mélanges Linguistiques. Durata vocalelor şi
perceperea accentului în l i m b a română, Studii şi cercetări lingvistice,
XVII, 1965, 2 etc. ; A l . R o s e t t i , Curs de fonetică generală, Bucureşti,
1930 ; E m i l Petrovici, Les traits distinctifs des phonèmes rou-
mains, Proceedings of the fourth international Congress of Phonetic
Sciences, 1962, p. 723 — 727 ; L' a b b é A. M i l l e t , Precis d'expérimen-
tation phonétique. La physiologie des articulations, Paris — Toulouse,
1926 ; P. J. R o u s s e l o t, Principes de phonétique expérimentale, Paris,
Leipzig, 1901 — 08 (vol. 2).
246
bajului asupra gîndirii şi invers, se desprind două concepţiî dife­
rite, cu înclinarea balanţei, totuşi, spre una dintre ele. Unii spun
că limbajul nu este decît un instrument fără privilegii speciale
pentru gîndire (reprezentantul acestei concepţii poate fi conside­
rat W. James), alţii spun că nici un fel de gîndire n u este posi­
bilă fără limbaj (Max Miiller) K A doua concepţie este justificată,
azi, prin numeroasele cercetări experimentale privind raportul
dintre gîndire şi limbaj, astfel încît putem spune cu certitudine
că achiziţia limbajului (stocare, selecţie, reproducere, înţelegere,
analiză, sinteză, abstractizare) n u este posibilă în unele forme de
deficienţă intelectuală. Stocarea, selectarea, reproducerea, acte
necesare emiterii, sînt în funcţie de anumite procese psihice
(percepere, observaţie, atenţie etc.) de cunoaştere sau afective,
lipsurile sau deficienţele constatate în desfăşurarea acestor pro­
cese antrenînd o serie de handicapuri, pe care nu totdeauna le
putem sesiza. In timpul emiterii orale, deci, sînt mobilizate toate
componentele limbii — formele lingvistice, — ca şi formele
extralingvistice, capabile în totalitatea lor de a exprima intenţia
vorbitorului de a comunica o anumită informaţie. Din pluralitatea
de categorii lingvistice şi extralingvistice, emiţătorul extrage pe
acelea care pot ajuta mai mult, care pot preciza şi face mai inteli­
gibilă intenţia sa. Cunoaşterea practică a denumirii obiectelor,
acţiunilor, fenomenelor, calităţilor e t c , a ansamblului de reguli,
care pun în acţiune relaţiile ce se stabilesc între semnificant şi
semnificat, se desfăşoară rapid în actul comunicării, în momentul
emisiei. Durata operaţiilor despre care vorbim este uneori foarte
mică, dar poate să fie şi mai mare, fie în cazurile în care este
necesară o mai atentă deliberare privind comunicarea, fie cînd
este vorba de cazuri patologice ale înţelegerii.
E. Receptarea vorbirii
Ca şi la emitere, receptarea vorbirii presupune existenţa unui
i parat integru de recepţie, posibilitatea analizei — de la analiza
i' ustică, la cea gramaticală — înţelegerea, într-un cuvînt de­
codificarea mesajului receptat. Receptarea se realizează acustic,
o p t i c şi uneori tactil-vibratil (la orbii surdomuţi). Cantitatea de
' P i e r r e O l e r o n , flech.erch.es sur le développement mental des
muras-muets, Centre National de la recherche scientifique, 1957, p. 7.
247
informaţie pe care u n receptor uman poate să o extragă din in­
formaţia primită de la un emiţător uman, prin limbaj, este deter­
minată de posibilităţile de discriminare ale primului, presupu-
nînd că cel de al doilea a emis mesajul perfect. Invers, capacitatea
de discriminare a receptorului este determinată de perfecţiunea
sau deficienţele de emitere ale mesajului, dacă emiţătorul pre­
zintă dificultăţi în codarea mesajului. P e n t r u o b u n ă recepţie
acustică şi vizuală sînt necesare anumite condiţii pe care să le
îndeplinească, atît mesajul transmis cît şi aparatele de recepţie.
Condiţiile fizice sînt determinate de distanţa dintre cele două
evenimente, intensitatea emisiei, pragurile liminare de percepţie,
cantitatea frecvenţelor emise şi receptate, durata emisiei, în ca­
zul nostru referindu-ne exclusiv la sunetele din zona verbală.
In funcţie, deci, de pragul de audibilitate, pragul de toleranţă,
pragul diferenţial al fonemelor, receptorul poate analiza acustic
informaţia primită şi, prin integrarea corticală, să ajungă la
înţelegerea lui. Acest proces presupune analiza şi sinteza corti­
cală a mesajului, decodificarea fiind procesul invers al codificării
informaţiei. Receptorul u m a n percepe acustic, vizual sau tactil
o succesiune de simboluri, de semne cu anumite valori, care ca­
pătă u n sens pe măsură ce aceste semne se încheagă în cuvinte,
propoziţii, fraze, pe măsură ce între ele intervin pauze, intensi­
tăţi diferite, accentuări şi nuanţări particulare. Este cunoscut că
aceeaşi propoziţie, formată din aceleaşi cuvinte, capătă alt sens
în funcţie de accentuările unuia sau altuia dintre cuvinte, de in­
tonaţia interogativă, afirmativă, optativă etc. In cazul recepţiei
limbajului scris, omul acordă nuanţele posibile acelor semne
convenţionale, ca semnele de punctuaţie. Aceasta este posibilă
datorită interacţiunii strînse ce există între emiterea şi receptarea
limbajului, cele două activităţi succedîndu-se continuu. O trecere
în revistă a unora dintre datele furnizate de bibliografia exis­
tentă, în domeniul respectiv, ni se pare necesară.
•^Recepţia limbajului oral se realizează prin audierea iuL în
t i m p ce a celui scris se realizează prinjcitirea luL-Se pare că
aceste două aspecte ale receptării limbajului, pe care A. N.
Leontiev le numeşte procese verboreceptive, sînt mai puţin com­
plexe decît cele de emitere — vorbirea şi scrierea — n u m i t e de
acelaşi autor verboproductive . In plus, procesele verboreceptive
1
sînt mai puţin cunoscute decît celelalte.
V. M a r e
1
Limbajul, î n : Psihologie generală, sub red.
Al. Roşea, E.D.P.; Bucureşti, 1966, p. 303.
248
Recepţia este eficientă dacă receptorul foloseşte acelaşi cod
lingvistic, aceleaşi modele — deci aceeaşi limbă — ca a emiţăto­
rului. P r e s u p u n e m deci că ambii posedă acelaşi cod fonetic,
acelaşi vocabular, aceleaşi scheme gramaticale. In general însă
vorbitorii au unele variante fonetice, o anumită cantitate de
vocabular pe care îl utilizează preferenţial şi un anumit stil în
îmbinările dintre cuvinte. Sistemul fonetic şi gramatical sînt mai
puţin supuse schimbărilor, iar o mare parte a vocabularului este
cunoscută de către toţi vorbitorii unei limbi, o altă parte a lui
fiind cunoscută în mediul profesional al unui individ, altă parte
este cunoscută din cărţi (şi este r a r sau deloc folosită), în t i m p ce
o parte a vocabularului unei limbi este necunoscută de unii vor­
bitori. De aceea, vorbitorii îşi organizează exprimarea în funcţie
de posibilităţile de receptare a celor către care se adresează. In
funcţie de gradul de dezvoltare a limbajului, receptorii umani
primesc diferit o anumită informaţie ; pentru unii, ea n u r e p r e ­
zintă nimic, p e n t r u alţii constituie o valoare absolută — elimină
total incertitudinea — pentru alţii incertitudinea este limitată,
pentru alţii constituie o întărire a anumitor cunoştinţe, pentru
alţii suscită o nouă informaţie.
Receptarea „este un proces dinamic, artiv şi rnrrjTlpj" *, nece-
sitînd un anumit efort de atenţie, efort conştient care de multe
o^estejabservat. Receptorul prinde în fracţiuni de secundă, prin
simţurile sale, toate datele necesare înţelegerii : imagini acustice
şi vizuale provenite de la colocutorul său, pe care îmbinîndu-le,
analizîndu-le, raportîndu-le la experienţa anterioară sau cea
personală, el reuşeşte să selecteze informaţia sau mesajul princi­
pal, acordîndu-i sensul pe care îl consideră că i 1-a acordat şi
emiţătorul. Se poate însă întîmpla ca uneori receptarea mesaju­
lui să fie supusă unor influenţe adiţionale de alt ordin decît cel
psiho-lingvistic (voinţă, afectivitate, morală e t c ) , înţelegerea
mesajului fiind sau aprofundată sau deformată.
Factorii perturbatori ai receptării corecte pot fi de ordin fizic
(distanţa dintre interlocutori, densitatea mediului prin care se
transmite mesajul verbal oral, luminozitatea — p e n t r u limbajul
scris —, mărimea simbolurilor scrise sau intensitatea ceţpr auzite,
mascarea mesajului e t c ) , de ordin lingvistic (lacune în sistemul
fonetic, vocabular, structură gramaticală) şi psihologic (defici­
enţe de percepere, de observaţie, de atenţie, de memorare, de
gîndire şi înţelegere).
prof. 1
T. S l a m a - C a z a c u , Limbaj şi context, Bucureşti, Editura
ştiinţifică, 1959, p. 267.
249
 Oboseala perturbă adesea receptarea, mai ales la etajul său
superior. In acest caz, receptorul prinde auditiv cuvintele şi fra­
PARTEA A Perspectiva patologică:
zele, dar nu înţelege sensul lor, fără însă să manifeste vreo stare
patologică a sistemului nervos. Cînd se constată tulburări de 6-a unitate în varietate,
receptare, după examinarea cauzelor (fizice, lingvistice, psihice),
se caută mijloacele de îndepărtare a lor. Ca şi pentru emitere, forme şi intensiuni
pentru receptarea limbajului există numeroase probe sau teste
pornind de la examinarea auzului pînă la cea a gîndirii şi a
cunoştinţelor. Prin aceste probe se urmăreşte depistarea lacune­
lor din sistemul fonetic, vocabular, structură gramaticală şi mai
ales din sesizarea legăturilor exprimate în lanţul vorbirii. Sesi­
zarea legăturilor, mai bine-zis restabilirea semnificaţiei pe care
emiţătorul a v r u t să o dea expresiei sale, constituie un proces de
creaţie, nefiind posibilă înţelegerea doar prin asocierea mecanică
a semnelor lingvistice. înţelegerea, în fond, nu este altceva decît
raportarea fiecărui element sau unităţi lingvistice din comunicare
— elemente care se înşiruie unele după altele după anumite r e ­
guli prestabilite în limbă — la o serie de unităţi care n u există în
text, ci în mintea şi experienţa receptor-emiţătorului. Aceste uni­ Lipsa, apariţia tîrzie sau imperfecţiunile vorbirii pot avea trei
tăţi sînt plasate pe axa paradigmatică, sensurile lor existînd n u ­ feluri de cauze :
mai în mintea v o r b i t o r u l u i . Cu toate excepţiile, impreciziile
i

a) deficitul de ansamblu sau de personalitate, care se r ă s -

gramaticale şi de topică existente în limbă şi în stilul personal al frînge, în mod secundar, asupra limbajului şi vorbirii : oligofre-
emiţătorului, recepţia se realizează, î_n_ majoritate covîiMLuuTe^ nia, autismul infantil etc. ;
t o c m ^ a i ^ ^ b j ^ i n ţ e j e j g e n i . Mai mult, putem spune că receptorul ^
b) deficitul „instrumental", afectînd instrumentele de recep­
are p o s i b i l i t a t e g ^ a T o r e s t a codul transmis^ completînd lacunele»—
ţie şi expresie ale vorbirii : deficitul auditiv, malformaţiile
stabilind corelaţii întne expresie şi situaţiileconcxgţe_r"""snil£ >
organelor periferice afectate vorbirii, paralizia nervilor periferici
sau presupuse, din exBgrijriţa_socjală personalărAceasta scoate
în evidenţă rolul activ al receptorului *T—~" ' sau a nucleilor lor de origine (paralizie de neuron motor perife­
ric), infirmităţile motorii cerebrale (leziuni piramidale, extra-
piramidale, cerebeloase) ;
c) deficitul de limbaj şi de vorbire propriu-zis, independent
de instrumentele prin care se recepţionează şi se exprimă vor­
birea, şi, de asemenea, independent de ansamblul persoanei (dar
impietînd secundar asupra întregului). Este o tulburare primitivă
a limbajului, ducînd la forme de retard sau alterare a elocuţiei şi
(sau) recepţiei, cu răsunet asupra intelectului, afectivităţii, com­
portamentului.
Ceea ce ne preocupă, aici, este această a treia categorie de
S. Marcus, E d. N i c o 1 a u, S. Staţi, Introducere
tulburări, grupînd laolaltă forme şi intensiuni diferite ale unei
în
1

lingvistica matematică, Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1964, p. 19. tulburări unice a limbajului şi a.vorbirii,-şi raporlurile ei'cu cea
2
T. S l a m a - C a z a c u , Limbaj şi context,..., p. 266 — 275. de a doua categorie. într-adevăr, dacă. la o considerare teoretică

250 251
tulburarea de vorbire este una singură, în sensul că afectează
diferitele planuri pe care se realizează şi se recepţionează mesa­
jul — vorbirea, limbajul şi informaţia — nu e mai puţin adevă­
rat că ceea ce întîlnim în clinică e o varietate de forme, aparent
fără legătură între ele. Sindroamele pe care le descrie clinica se
grupează însă la o cercetare mai atentă de la sine, în funcţie de
caracterul afazic sau non-afazic al simptomatologiei.
1. întîrzierea în apariţie şi dezvoltarea vorbirii. Sindromul e
individualizat, ca atare, aproape numai în literatura franceză.
In mod obişnuit, se vorbeşte despre o astfel de întîrziere cînd
copilul face primele propoziţii, după vîrsta de 3 ani. Se descrie
o întîrziere simplă_ (adesea cu caracter familial, afectînd mai ales
pe BSîeţi), cînd copilul face spontan pFOgxfi.se rapide-şi nu îăihlne"
ulterior cu nici o tulburare_sau defirienţă -do-gnrblrp După unii
şi non^acniziţia vorbirii, pînă la vîrsta de 5 — 6 ani, intră tot în
această categorie.
Întîrzierea „simplă", în apariţia şi dezvoltarea vorbirii, se ca- n
racterizează prin alterărijicdieniatiee,. constînd în inversiuni, con- ' j V
taminări şi simplificări : grupele consonantice pot fi reduse la '
una din consoanele constitutive, finalele pot fi -eludate, fonemele
mai grele pot fi înlocuite cu altele mai uşoare. Inteligibilitatea
limbajului e, în general, păstrată, mai puţin a cuvintelor de^
legătură, a desinenţelor, a cuvintelor abstracte.
Dimpotrivă, este considerată gravă întîrzierea care persistă
şi după v î r s t a de 5 mvişi care p r e c e d e c T ^ d i s f a z i e ^ r o blibiiala,
dificultăţi în deprinderea scris-cititului etc. P e n t r u a o deosebi
de precedenta, unM autori vorbesc în acest caz despre o întîrziere
în limbaj sau disfazie,jii în acest caz mai afectată este latura e x ­
presivă declt cea impresivă. Dar vocabularul e sărac, întîlnim
parafazii, o incapacitate de a folosi cuvintele -dp l e g ă t H r ă — ş f -
flexiiinile. verbale, o sărăcie sintactică^alcătuind, în ansamblu, o
insuficientă organizare şi realizare^a_limbaiului. Desi intelectul
este conservat, noţiunile abstracte se cîştigă cu greu, şi nu r a r e ­
ori dificultăţile de limbai afectează in morn=prYndf^
intelectuală prin dificultatea copilului~de a depăşi gîndire§
concretaT
Este limpede că sub aceeaşi categorie sînt grupate fenomene
distincte şi condiţionate printr-un determinism cauzal cu totul
diferit. întîrzierea în apariţia şi dezvoltarea vorbirii (simplă) nu
'H. H é c a e n ş i R. A n g e l e r g u e s , Pathologie du langage,
L'aphasie, Paris, Larousse, 1965, p. 19.
252
este o tulburare de vorbire şi limbaj, ci expresia unui ritm pro­
priu de maturizare. Lucian Blaga povesteşte despre sine în „riro-
nicul şi cîntecul viratelor" că a început să vorbească tîrziu şi
defectuos, către vîrsta de 5 ani — dar această întîrziere n u se
poate explica prin patologie cerebrală a zonelor limbajului şi
vorbirii cînd cunoaştem fineţea şi profunzimea cu care mînuieşte
verbul, în poezie şi filozofie, un scriitor care e, prin excelenţă, un
virtuos al e x p r i m ă r i i . Asemenea discrepanţe, între ritmul con­
1
siderat normal de maturizare şi cel propriu anumitor indivizi, se
întîlnesc şi în alte domenii funcţionale. In mod obişnuit copilul
face primii paşi curînd după vîrsta de 11 luni, dar pînă la 18 luni
întîrzierea în apariţia mersului n u e considerată patologică :
controlul sfincterian se stabileşte „normal" curînd după vîrsta
de 12 — 18 luni, cu toate acestea nu vorbim despre enureză decît
după vîrsta de 3 ani etc.
P e de altă parte, întîrzierea „gravă" în ana*-'ţiri ?' r W v n l t a r o a .
vorboriir prelungindu-se' ulterior într-o tulburare de limbaj şi
vorbire, nu este neapărat „org^nică","aîfîcă rezultând din 4ezîtmi
anatomo-patologic^e în 79HP ţ g r e b r a l p alt» l j n T h a j i j i ţ i i i gi vorbirii
,C>
— ci poate fi şi ;,functJonală^ Funcţia, fireşte, n u „creează" or­
>
ganul, dar este cert că lipsa de funcţionare condiţionează atrofie­
rea acestuia. Se ştie de m u l t şi s-a accentuat cu orice prilej că
pentru o dezvoltare normală a vorbirii este necesar un mediu
care să ofere, în suficientă măsură, atît stimulentele cît şi m o ­
delele corecte de comunicare verbală : vorbesc puţin şi cu întîr-
ziere copiii care sjnt lăsaţi mult timp singuri, sau care provin
din famijfî Jie_cu u n ' m v e i cuiturăTşi intelectual scăzut, fie cu o
t
penurie de stimuîerţfi' yprhali. Tn alte cazuri, solicitarea excesivă.
prin*s^timuH extrem de numeroşi şi disproporţionaţi faţă de
vîrsta copilului, poate, de asemenea, să ducă la o întîrziere în
vorbire printr-o inhibiţie de prntprţip, acesta fiind u n alt mod de
a stînjeni „exerciţiul funcţional". Bilingvismul şi consecutiv în­
tîrzierea în vorbire intră în aceeaşi categorie. In sfîrşit, se mai
menţionează, ca o cauză a întîrzierilor în vorbire, tulburările
sfer£l_afective : hiperexj:itabiliţatea şi. eretisrrml_sau apatia şi
indiferenţa, ambele condiţionînd un ^pfţcit d e f l ^ l ' p
£fJZ
p
fPflV^Ţţnplirjt, recepţia stimulilor verbali şi expresia formu-
a
larilor V e r b a l e . _ _ _ ^ '
1
Lucian Blaga, Hronicul şi cintecul vîrstelor, Bucureşti,
Kd. tineretului, 1965, p. 3.
253
 In cazuri extreme, condiţiile nefavorabile enumerate pot
determina o insuficienţă de limbaj care să mimeze întru totul un
deficit organic. Vom reveni asupra acestui aspect în discuţia
despre alalie.
In consecinţă, întîrzjerea_sjmplă în apariţia__^jlezvortarea
vorbiriijse explică prinfr-un ritm încetinit în. procesul do m a t u -
" ' y w neuro- V p- ih r-f ' ' >r? ' V*>«stă încetinire poate fi
c / 1, 1 rt1f lV a
cqriSecinţâ afecţiunilor somatice mai grave sau prelungite, uneori
succedîndu-se într-un. şir aproape neîntrerupt. Chiar şi în acest
caz, na- numai în cazul că reprezintă u n ritm propriu (ereditar)
de maturizare, întîrzierea „simplă" în apariţia şi dezvoltarea vor­
birii se exclude de la sine din patologia cerebrală a limbajului şi
vorbirii. In unele cazuri, tabloul clinic este destul de limpede, de
la început, pentru a-1 încadra în limitele largi ale ritmurilor de
maturizare, în altele diagnosticul este retrospectiv. Dimpotrivă,
tulburările de limbaj şi vorbire încep aproape totdeauna cu o
întîrziere în vorbire care nu e decît faza lor primordială, aşa cum
întîrzierea în achiziţia staticii capului şi trunchiului sau în achi­
ziţia mersului sînt preludiul simptomatologie al unei afecţiuni
neurologice de sistem, care va evolua potrivit leziunilor cere­
brale corespunzătoare sistemului. In acest caz, întîrzierea
în apariţia şi dezvoltarea vorbirii este expresia unei incapacităţi
funcţionale, afectînd limbajul şi vorbirea în ansamblu, iar simp-
tomele din seria afazică nu vor întîrzia să apară.
^ 2. Diskdia. Este explicată prin postura sau atitudinea vici­
oasă a organelor supra-glotice în cursul exprimării verbale
(Borel-Maisonny). Dar în acest cadru sînt clasate tulburări foarte
diverse şi ca fenomenologie, şi ca evoluţie.
In general, se înţelege prin dislalie incapacitatea de a emite
anumite foneme, manifestată permanent, în orice împrejurare,
atît în vorbirea spontană, cît şi în cea repetată, în cuvinte, silabe
sau în încercarea de a emite izolat fonemul în cauză. Uneori
fonemul care n u poate fi pronunţat e înlocuit cu altul, eventual
mai uşor, alteori este pronunţat în mod defectuos. Apar, astfel,
anomalii în pronunţia lui s şi r, confuzii şi o insuficientă diferen­
ţiere între sonore şi surde etc.
Sindromul, ca atare, apare în unităţi sindromologice diferite.
Dislalia „simplă" sau „de evoluţie" se exclude, de la sine, din
patologia limbajului şi a vorbirii, aşa cum s-a exclus, p e n t r u
aceleaşi motive, şi întîrzierea „simplă" în apariţia şi dezvoltarea
vorbirii. Am văzut că fonologia este un ansamblu sistematic şi
254
organizat de sunete, fiecare definindu-se prin relaţia funcţională
pe care o întreţine cu celelalte sunete ale limbii. Acest sistem
evoluează în succesiunea vîrstelor în conformitate cu procesul
neuro- şi psiho-fiziologic de maturizare, a cărui „normă" se în­
scrie în limitele relativ largi, şi este caracteristic p e n t r u fiecare
vîrstă. Sistemul fonetic al sugarului n u este „dislalio", aşa cum
nu este sistemul fonetic al copilului de 2 ani, de 3 ani etc. Apro­
pierea acestor sisteme infantile, periodicizate, de sistemul fonetic
al adultului se face treptat, iar frecvenţa aşa-zisei dislalii „de
evoluţie" scade pe măsură ce investigăm grupele mai înaintate
de vîrstă. Este cert că, fără să beneficieze de posibilitatea u n u i
tratament logopedic în copilăria lor, adulţii de azi prezintă nu
cu mult mai multe alterări dislalice decît vor prezenta adulţii de
mîine. Dislalia „de evoluţie" este, deci, u n ritm propriu de m a t u ­
rizare a sistemului fonologie al anumitor copii, sau o amînare
prin condiţii somatice defavorabile a acestei maturizări, iar dis­
pariţia ei spontană confirmă acest punct de vedere. Interesele
pedagogice pot cere grăbirea acestui ritm de „adultizare" a sis­
temelor fonologice infantile; ca atare, sarcina revine pedagogilor,
nu patologiştilor.
Dimpotrivă, dislaliile „organice", denumite astfel pentru că
însoţesc modificări anatomice sau malformaţii congenitale ale
organelor periferice ale vorbirii (maxilare, buze, limbă, dinţi,
palat dur şi palat moale — prea scurt în tulburările de diferen­
ţiere a ocluzivelor, după Borel-Maisonny) par a avea mai multe
îndreptăţiri de a fi cuprinse în patologia limbajului şi vorbirii.
Cu toate acestea, de cele mai multe ori ele n u reprezintă decît
modalitatea sub care sistemul fonologie („normal" — pe treapta
limbajului şi vorbirii) se adaptează, conform legii fiziologice a
minimului de efort, la condiţiile instrumentale pe care le are la
dispoziţie. Aceste dislalii pot, dealtminteri, mai m u l t sau mai
puţin reduse „acrobaţia", exercitând funcţia normală a limbajului
şi vorbirii de a obţine sunete conforme „normei", în ciuda instru­
mentelor imperfecte de care se slujeşte (ceea ce dovedeşte toc­
mai normalitatea funcţiei).
In alte cazuri, malformaţiile congenitale ale organelor peri­
ferice ale vorbirii coexistă cu malformaţii ale structurilor cere­
brale, condiţionînd, prin sine, o tulburare de limbaj şi vorbire.
Alături de alterări ale sistemului fonologie, care ar putea fi
considerate ca ţinînd de alterări ale organelor periferice, vom
întîlni tulburări din seria afazică sau tulburări din seria practo-
255
gnozică, ceea ce fireşte n u se mai poate reduce la defectuoasa
alcătuire a „instrumentului", ci reprezintă, prin sine, o degra­
dare sau o insuficienţă a funcţiei. P e n t r u a relua analogia cu
funcţia mersului, amintim că a m p u t a r e a unuia din membrele
inferioare n u afectează funcţia mersului, ci stînjeneşte actuali­
zarea şi desfăşurarea ei p r i n t r - u n deficit „instrumental" — ceea
ce n u exclude posibilitatea apariţiei unei hemiplegii la uri a m p u ­
tat "şi consecutiv o degradare funcţională independentă de defi­
citul instrumental peste care se supra-adaugă.
P r i n urmare, putem spune că dacă dislalia „simplă" sau „de
evoluţie" se exclude din patologia limbajului şi vorbirii, şi intră
în domeniul fiziologiei proceselor de maturizare, dislalia organică
„simplă" poate fi considerată o tulburare „instrumentală" a vor­
birii, cu integritatea funcţiei verbale şi lingvistice — ceea ce n u
exclude posibilitatea de a apărea şi în cadrul unui sindrom de
tip afazic.
In sfîrşit, în aceeaşi categorie cu dislaliile sînt cuprinse forme
în care alterările de pronunţie n u mai au nici p specificitate, iar
sistemul fonetic nici o fixitate (labilitate fonoarticulatorie, dis­
laliile universale, mergînd pînă la „hitentotism"), cu păstrarea
posibilităţii totuşi, uneori, ca fonemul izolat să poată fi repetat
corect. Cuprinderea acestor forme în aceeaşi grupă cu sigmatis-
mele, rotacismele etc. sau cu dislalia din palato-urano-schizis,
ridică, fireşte, probleme şi îndoieli. Ele se aseamănă mai d e ­
grabă cu sindromul de dezintegrare fonetică, descris de Alajoua-
nine şi Mozziconacci în tulburările afazice ale adultului şi ca­
1
racterizat, de asemenea, printr-o variabilitate anarhică în
emiterea fonemelor. P ă r e r e a noastră este că ele trebuie scoase
de s u b categoria dislaliilor şi încadrate, separat, sub denumirea
de „sindrom de dezintegrare fonetică". De fapt, avem de-a face
cu o fenomenologie de tip afazic, în care sînt implicate niveluri
diferite ale activităţii de transmisie şi recepţie a mesajelor. Ala-
jouanine şi Lhermitte au p u s în evidenţă în sindromul de dezin­
2
tegrare fonetică a adultului o perturbare auditivo-fonatorie şi
auditivo-gestuală care depăşeşte domeniul vorbirii şi chiar al
limbajului (impietînd şi asupra limbajului gestual) pentru a
1
T h . A l a j o u a n i n e ş i P. M o z z i c o n a c c i , L'aphasie et la
désintégration fonctionnelle du langage, Paris, Ed. L'Expansion scien­
tifique française, fără an.
2
T h . A l a j o u a n i n e ş i F r . L h e r m i t t e , Les troubles des
activité expressives du langage dans l'aphasie; leur relation avec Vapraxie,
în : „Revue neurologique", t. 102, nr. 6, 1960, p. 604.
256
afecta domeniul informaţiei (gnoziile auditive). Chiar şi la o
examinare de rutină, se constată că tulburările fono-articulatorii
din a n u m i t e dislalii ale copiilor se însoţesc cu tulburări de limbaj
si vorbire care depăşesc simpla emisie alterată a fonemelor.
3. Dizartria. Alături de dislalii şi împreună cu ele sînt cu­
p r i n s e , în cadrul tulburărilor fonoarticulatorii, fcizartriile, ca­
r a c t e r i z a t e prin aceea că tulburarea de vorbire poartă pecetea
a f e c t ă r i i unuia din marile aparate cerebrale (piramidal, e x t r a -
piramidal, cerebelos) şi îmbracă o simptomatologie corespunză­
toare, î n dizartrie, tulburarea motorie este generală, iar motrici­
t a t e a organelor fonoarticulatorii îmbracă şi ea caracterul t u l b u ­
rării m o t o r i i restului corpului. Se întîlnesc în aşa-numitele
p a r a l i z i i cerebrale sau infirmităţi motorii şi sînt deseriş&-~ca-
t u l b u r ă r i care n u afectează limbajul propriu-zis ; putem adăuga
că n u afecteSzTnîcTvorim-ea în genere, ci gumai y o r h j r e a r o s t i t ă ,
şi a n u m e J a t u T j L P i irlsirumejiţală, la u n nivel intermediar, între
o r g a r î u l periferic de e x e c u ţ i e ş\_ c e n t r u l cortical de e l a h o r a r p şi
c o m ^ n d ă J D i z a r t r i a bulbară şi pseudobulbără c o m p o r t ă d i m i n u -
1
areaforţeTde articulare şi o deperdiţie nazală care reduce s u f l u l ;
v o c a l e l e deschise şi unele consoane sînt nazalizate ; unele vocale
sînt diftongate, la f o n e m e l e ^ o s t e r i o â r e există Tendinţe de a fi
e l u d a t e , oclusivele posterioare de a fi muiate ; oclusivele sînt
sonorizate, starea paretică nepermiţînd o presiune egală de o
p a r t e şi de alta a glotei ; sunetele tranzitorii sînt alungite, siflan-
tele şi şuierătoarele s l ă b i t e ; în caz extrem, nazalele înlocuiesc
o c l u s i v e l e şi fricativele ; egalizarea tonului şi a ritmului reduc,
g l o b a l , melodia vorbirii şi realizează o aprozodie simplă.
In dizartriile distonice şi de incoordonare (produse prin leziuni
profuHcIe~ai*e creierului şi ale trurîcrîîtuui cerebral în partea sa
superioară) seiñ^taTe^zártHt-de'bttrsíIibar şi trunchiat, o tensiune
g l o b a l ă şi excesivă a muşchilor organelor fonoarticulatorii cu
dificult1îtea--de'"a~Tritferupe mişcarea mcepută. Re1zülta"de aici
t e n d i n ţ a de a duce organele fono-articulatorii în poziţie e x t r e ­
mă — de unde predominanţa oclusivelor şi asurdizarea sonorelor,
p r e c u m şi tendinţa de a transforma atacurile vocalice în atacuri
c o n s o n a n t i c e , de a eluda fonemele debile, de a substitui fricati­
vele continuelor, de a palatiza dentalele, cînd vîrful limbii şi-a
p i e r d u t mobilitatea. Prozodia ia u n caracter monoton pentru că
a c c e n t u l tonic revine sistematic pe fiecare silabă enunţată.
' T h . A l a j o u a n i n e si F r . L h e r m i t t e , Les troubles des
utivité expressives du langage dans l'aphasie; leur relation avec Vapraxie,
in : „Revue neurologique", t. 102, nr. 6, 1960, p. 604.
i r _ Introducere in logopedie 257
 In dizartriile eerebcloase, Gremy şi c o l a b o r a t o r i i găsesc că
1
b r ^ j d i M ^ s e datoreşte sau alungirii fonemelor sau poticnirilor,
repetărilor de foneme sau silabe, pauzelor fără legătură cu sin­
taxa frazei. Anomaliile articulatorii specifice cerebelosului sînt
variaţiile exagerate de amplitudine, brutalitatea atacurilor, exa­
gerarea exploziei în oclusivele surde, asurdizarea oclusivelor,
sonore — ultimele 3 caractere explicabile p r i n t r - u n deficit
controlul mişcărilor articulatoriL-gcin.imposibilitaxea_deIa_asl-
gura u n dSzaj precis al acestor mişcări (dismetfîecerebeloasă).
Ele explică specificul clinic al disartriei cerebeloase : bruscheţea.
scandarea, c a r a c t e r i u ^ ţ p j c ^ L - a L v Q r h i r i i Anomaliile de funcţie
laringiană, puse în evidenţă prin laringo-stroboscopie, sînt „va-
riabilitatea de educaţie a corzilor şi de tonus a acolamentului,
variabilitatea de amplitudine şi de frecvenţă a vibraţiilor" ; cele
puse în evidenţă prin glotografie sînt variabilitate'a formei şi
amplitudinea undelor, cu schimbări bruşte care explică modifi­
cările simultane ale structurii acustice, putînd surveni la emisia
aceluiaşi fonem, şi variabilitatea brutală a frecvenţei. Anomaliile
de funcţie laringiană explică neregularitatea clinică a v o r b i r i i ;
intervine în plus pierderea controlului respiraţiei, a poziţiei lim­
bii şi buzelor în timpul articulării.
Elementele care caracterizează dizartriile, şi le opun tulbu­
rărilor de t i p afazic sînt omogenitatea semiolbgică, stabilitatea şi
invariabilitatea alterărilor f o n o - a r t i c u l â t o r i i : oricare ar fi con­
2
diţiile limbajului, aceleaşi erori se repetă si elp se pxplică prin
dezordini motorii elementare. Dimpotrivă, în tulburările cu
caracter afazic, d e z i n t e g r ă r i i fonetică comportă, după cum ara
văzut, o variabilitate în emiterea fonemelor care dă impresia de
anarhie. Dovadă că tulburarea de motricitate pe care o reprezintă
dizartria nu este o tulburare_de limbaj şi vorbire, ci numai de
rostire, ne-o oferă clinica : copilul cu paralizie cerebrală normal
dezvoltat, din punct de vedere intelectual, pricit de dizartric ar
fi, poate învăţa să scrie corect fie m a n u a l fie, cînd_ deficitul
motor n u n : permite controlul mişcărilor tine ale mîinii, la măşina^_
de scris, fără nici un semn de tulburare de tip afazic. A-ş«-cam"lărn
F. G r e m y , C. C h e v r i l é - M u l i e r si E. G a r d e ,
1
Étude
phoniatrique clinique et instrumentale des dysarthries, î n : „Revue neuro­
logique", t. 116, nr. 5, 1967, p. 401.
2
G. T a r d i e u , L'aphasie relative de l'enfant infirme moteur céré­
bral, în : „Revue de neuro-psychiatrie infantile", vol. 13, 1965, nr. 8,
p. 546.
258
văzut însă în cazul dislaliei organice prin malformaţii congeni­
tale ale organelor periferice ale vorbirii, leziuni suplimentare,
în zonele corticale ale limbajului şi vorbirii, pot afecta copilul
infirm motor cerebral cu simptome din seria afazică supraadău-
gate dizartriei. Tardieu descrie metodele de investigaţie şi de
înregistrare susceptibile să pună în evidenţă „afazia relativă" a
copilului cu paralizie cerebrală.
4. Bîlbîiala. De obicei, este considerată ca apărînd izolat,
fără să se caute relaţiile pe care le-ar putea avea cu alte tulburări
de limbaj şi vorbire. Pînă de curînd, era socotită o nevroză, cu
ignorarea faptului că o nevroză şe instalează pe u n organ dina­
inte afectat, şi mai ales cu ignorarea faptului că elementele n e ­
vrotice pot fi secundare bîlbîielii — urmarea, nu cauza ei. Se
caracterizează printr-o tulburare în ritmica vorbirii, la care se
asociază o tulburare în ritmica mişcării respiratorii şi a celor
constînd în accese clonice (repetarea de mai multe ori fie a
primului fonem din cuvînt, fie a primei silabe, fie a primului
cuvînt din frază) ori în blocaje tonice (oprirea emisiei cuvin­
telor cu eforturi generale şi sincinezii motorii amplu desfăşurate
In scopul de a învinge piedica).
Considerarea oricărei bîlbîieli ca tulburare exterioară a vor­
birii, afectînd numai motrica prin care este asigurată influenţa şi
ritmicitatea ei, se arată, la u n studiu mai atent al cazurilor clinice,
cu totul neîndreptăţită. După Diatkine, în 5 0 % din cazuri se aso­
ciază u n retard în vorbire. Poulain-Vilenski descoperă în bîlbîiala
asocieri simptomatologice care impietează asupra limbajului şi
vorbirii, în general, simptome din seria afazică : sărăcia de voca­
bular, dificultăţi de evocare a cuvintelor, confuzii semantice,
greşita folosire a pronumelor, erori gramaticale, nesistematice,
de gen, de legătură, de construcţie a frazelor, insuficienta
stăpînire a conjugărilor şi amestecul timpurilor, lapsusuri,
suprimarea cuvintelor de legătură sau chiar a unui termen nece­
sar înţelegerii contextului, inversiuni în ordinea elementelor
frazei; incapacitatea de a descrie corect o imagine simplă sau
de a organiza povestirea (trădînd o imprecizie şi confuzie în
gîndire), descrieri simpliste cu incapacitatea de a surprinde esen­
ţialul, tulburări de organizare spaţio-temporală (nu e respectată
ordinea cronologică a evenimentelor) etc. La capătul acestei
enumerări, P o u l a i n - V i l e n s k i conchide : „deficienţa funcţiei
1
' F . P o u l a i n - V i l e n s k i . Structures anormales du langage dans
le begaimment, î n : „Revue de neuro-psychiatrie infantile", 1964, vol.12,
nr. 1 — 2 , p. 77.
17»
259
lingvistice se găseşte totdeauna la originea unei bîlbîieli, deşi ea
poate fi amestecată cu alţi factori şi deşi ulterior elemente
psihologice domină tabloul". Dacă am vrea să grupăm într-o,
ordine raţională simptomatologia înşirată de autor, am găsi în
această enumerare, conform neurologiei mai vechi, agramatisme
şi pierderea memoriei cuvintelor, conform neurologiei psihologi­
zante mai noi, elemente de afazie semantică, sintactică, nominală
şi verbală (Head) sau elemente de „pierdere a atitudinii catego­
riale" (Gelb şi Goldstein) sau de „perturbare a simţului geo­
metric" (van Woerkon) sau, în sfîrşit, de „pierdere a funcţiei de
decupaj şi opoziţie a intelectului" (Mourgue). Dacă reamintim
ceea ce se cunoaşte îndeobşte, că deseori cu bîlbîiala se asociază
elemente de dislalie sau, mai precis, de alterări ale pronunţiei,
putem clasa, împreună cu Alajouanine şi Mozziconacci, e n u m e ­
rarea precedentă de simptome, într-un sindrom de dezintegrare
fonetică, un sindrom de disociere a modurilor de gîndire.
Hecaen şi Angelergues fac bilanţul explicaţiilor etiologice şi
patogenetice propuse de diferiţi autori
In 1963 — 64, în cadrul Centrului Experimental Logopedic din
Bucureşti, au funcţionat două clase de copii bîlbîiţi care au fost
supuşi, diacronic, unor examinări complexe şi unui tratament
complex integrat în procesul de învăţămînt. Rezultatele publi­
cate într-un amplu studiu, în 1966, demonstrează că bîlbîiala nu
este, la nici u n u l din cazurile urmărite, o simplă disritmie a lim­
bajului, ci un simptom de prim plan în cadrul unei tulburări mai
ample, adesea globală, a limbajului. Într-adevăr, alături de difi­
cultăţile în deprinderea scris-cititului şi de tip dislalie în fone­
tism, alături de o întîrziere de 6— 24 luni în întîrzierea apariţiei
limbajului întîlnim tulburări de tip disfazic : „toţi copiii bîlbîiţi
au prezentat o dificultate marcată în procesul de transformare
a gîndirii în limbaj fie oral, fie scris".
Prin dislexie-disgrafie „de evoluţie" se înţelege, azi, un
deficit „al conştiinţei fonetice şi o imposibilitate de a lega corect
simbolurile grafice, adesea insuficient recunoscute cu foneme,
adesea insuficient identificate" (R. Diatkine). Unii autori (Shank-
weiler) consideră dislexia drept o tulburare de percepţie vizuală,
adesea independentă de orice deficit al limbajului auditivo-oral.
I n t r - u n studiu din 1964 (apărut în 1967) , noi am cercetat o
2
H . H é c a e n şi R. A n g e l e r g u e s , Pathologie
1
du
l'aphasie, Paris, Larousse, 1965, p. 19.
2
N. T o n c e s c u , Neurofiziologia dislexiei-disgrafiei, în :
limbajului scris. Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, 1967, p. 36.
260
grupă de copii dislexici, urmăriţi pe o perioadă de 2 ani şi am
găsit aici o bîlbîiala „fiziologică", caracterizată prin clonii, apă-
rîndi în jurul vîrstei de 3 ani şi dispărînd spontan în decurs de
cîteva săptămîni, dar aceasta nu mai are nimic de-a face cu bîl­
bîiala din cadrul sindromului disfazic, comparabilă cu pseudobîl-
bîiala descrisă în afazie. Remisiunea spontană a bîlbîielii fiziolo­
gice confirmă această distincţie. Ea punctează un anumit stadiu
în „achiziţia stăpînirii organizării discursului". In evoluţia n e u r o -
motorie »a copilului se întîlnesc împrejurări justificabile prin
evoluţia şi inserţia anumitor aparate şi sisteme în circuitul
funcţional : ataxia copilului de o anumită vîrstă nu are nimic
de-a face cu ataxia sindromului cerebelos.
5. Dislexia-disgrajia. Tulburările scris-cititului apar în­
t r - u n complex simptomatic, alcătuit din elemente ale seriei afa­
zice, simptome ale răspîntiei parieto-occipitale şi manifestări
sechelare în intelect, afectivitate şi comportament. In prima ca­
tegorie de simptome, cele din seria afazie-agnozie-apraxie, îm­
preună cu dislexia-disgrafia, autorii care s-au ocupat de această
problemă menţionează aproape în unanimitate întîrzierea în
apariţia şi dezvoltarea vorbirii (în antecedente), dizartria şi dis­
lalia de evoluţie, insuficienţa vocabularului şi dificultatea de a
evoca cuvintele şi, în sfîrşit, tulburări în funcţiile superioare ale
limbajului (în speţă dificultăţi de a forma „gestalturi" şi de a
mînui „obiectele simbolice în genere", insuficienta capacitate de
abstractizare şi generalizare, deficit al întregii funcţii categoriale
a limbajului). „Natura afazică a acestor simptome nu poate fi
pusă la îndoială" : studiate paralel cu simptomatologia afazică
a adultului, ele se clasează în aceleaşi categorii de perturbări,
adică, pentru a folosi sistematizarea lui Alajouanine şi Mozzico­
nacci, în sindromul de dezintegrare fonetică, sindromul de diso­
ciere automatico-voluntară şi sindromul de disociere a moduri­
lor de gîndire.
Această concepţie nu e singulară. „Tulburarea poate afecta în
chip preponderent fie discriminarea fonetică, fie recunoaşterea
semnelor grafice, fie analiza unei serii temporale şi transferul ei
simbolic într-o serie spaţială greu de organizat. Dislexia intră
deci în ansamblul tulburărilor de vorbire şi limbaj" *.
6. Mutismul psihogen. Se descrie u n mutism acut (după mo­
langage mente de groază sau panică, şocuri emotive sau traumatisme
Tulburările
1
H. H é c a e n şi R. A n g e l e r g u e s , Pathologie du langage, l'apha­
sie, Paris, Larousse, 1965, p. 23.
261
fizice etc.) şi unul cronic, general sau selectiv, faţă de anumite
persoane (cadre didactice, străini etc.). A fost considerat, alături
de bîlbîială, o tulburare „psihogenă" de vorbire, adică o nevroză
„pur funcţională", trecîndu-se din nou peste faptul că nevroza
apare pe u n organ, aparat sau sistem care au compensat u n defi­
cit funcţional — consecutive unei leziuni sau după o suprasoli­
citare, afectînd 'funcţia, în anumite condiţii, ca o leziune.
Noi am descris u n caz în care electroencefalograma semnala:
1
„Aspect electric de sechele de encefalopatie infantilă cu lezi­
uni predominante pe hemisferul sting. Hiperpneea p u n e în evi­
denţă descărcări de tip comiţial cu focar temporo-central sting
cu m a r e interesare subcorticală", ceea ce atestă organicitatea
sindromului ; cu acest prilej, aminteam relaţia stabilită de o serie
de autori între focarele temporo-centrale stingi şi tulburările
de limbaj. Dar ceea ce era interesant în cazul nostru erau t u l ­
burările din seria afazie-agnozie-apraxie pe care le menţiona
foaia de observaţie. Copilul prezenta o sărăcie verbală evidentă
şi „un oarecare grad de disabilitate, ţinînd mai ales de o precară
orientare în spaţiu şi de o mediocră posibilitate combinatorie
(manifestă mai ales la încercările de reconstituire a „basmului
din bucăţele"). Aceste elemente de afazie şi apractonozie pun
mutismul psihogen într-o lumină deosebită. După cum semnalam
încă atunci, „apraxia ideo-motorie corespunde cel mai frecvent
leziunilor creierului stîng" şi menţionam că, după Ajuriaguerra,
sindromul afazic net pe care l-ar condiţiona asemenea leziuni
este aproape în întregime compensat prin „plasticitate", vica-
riere, compensare.
7. Disfazia. Termenul e folosit, între alţii, de Ajuriaguerra
şi colaboratorii săi. Este considerată o tulburare globală de lim­
baj, uneori cu interesarea auzului (tulburări de integrare audi­
tivă, nu deficit senzorial propriu-zis), mai ales a intelectului
(tulburări în aspectul figurativ al gîndirii, cum ar fi reprezenta­
rea relaţiilor spaţiale, anticiparea imaginativă) şi chiar a afecti­
vităţii şi comportamentului. Tulburările disfazice sînt tulburări
de tip afazic, atingînd pronunţia, bagajul de cuvinte, structura
frazei şi capacitatea de a povesti. I n t r - u n studiu al lui Ajuria­
guerra apare ideea că disfazia e o „formă închisă" sau o „struc­
tură particulară de dezintegrare a limbajului", şi nu u n simplu
„blocaj al evoluţiei", putînd fi uşor suprimat prin educaţie,
N . T o n c e s c u , A d r i a n a D u m i t r e s c u , C. P ă u n e s c u , Un
l
caz de mutism electiv, în : „Studii şi cercetări de logopedie", Bucureşti,
Editura didactică şi pedagogică, 1966, p. 217.
262
instrucţie, proceduri logopedice ; dimpotrivă, reeducarea nu pare
posibilă fără coordonarea unei terapii complexe în cadrul u n u i
proces instructiv-educativ adaptat.
Dacă privim lucrurile cu luare aminte, ne izbeşte faptul că
în disfazie intră de fapt unele forme din tulburările de limbaj
şi vorbire trecute în revistă pînă acum — şi a n u m e întîrzierea
„gravă" în apariţia şi dezvoltarea vorbirii, dislalia poliformă,
multiformă, universală e t c , şi care este de fapt, cum l-am n u m i t
noi, u n sindrom de dezintegrare fonetică, bîlbîială asociată cu o
simptomatologie de tip afazic, dislexia-disgrafia, forme de m u ­
tism' psihogen „altoit" pe o simptomatologie de tip afazic ; cu u n
cuvînt, intră în disfazie tot ceea ce se caracterizează, dincolo de
manifestările de prim plan, prin semne ale seriei afazie-agnozie-
apraxie. Dacă întîrzierea „simplă" în apariţia şi dezvoltarea vor­
birii şi dislalia „de evoluţie" sînt, pentru a relua expresia lui
Ajuriaguerra, u n „blocaj" al evoluţiei, adică maturizarea func­
ţională, într-un ritm care se abate oarecum de la normă, disfazia
în schimb este Cwadevărată perturbare a funcţiei limbajului şi a
vorbirii la copil, putînd fi echivalată cu -^ttlbTlfărlle de limbaj şi'
vorbire ale adultului şi, în consecinţă, participînd la problema­
tica afaziei, aşa cum s-a dezvoltat ea pînă în zilele noastre şi
cum o concepem astăzi. Aceasta şi explică rezistenţa disfaziei,
sub diferitele ei forme, la educaţie, instrucţie şi t r a t a m e n t logo­
pedic, şi necesitatea de a institui pentru ele u n t r a t a m e n t com­
plex, în cadrul unui proces instructiv-educativ adaptat proble­
mei specifice a acestor copii.
Studiul afaziei (cîştigate) la copil ne va arăta în ce măsură
disfazia, ca sferă de cuprindere, este o tulburare de
tip afazic, cu alte cuvinte caracterizată printr-o simptomatolo­
gie aproape identică cu afazia copilului şi foarte asemănătoare
cu cea a adultului, de care se deosebeşte, de fapt, numai prin
vehemenţa mai redusă a simptomelor.
8. Afazia. P i e r r e Mărie credea că afazia nu poate exista la
copil. Apoi s-a arătat că, în mod excepţional, leziuni survenite
în mica copilărie pot provoca pierderea limbajului. Odată cu
dezvoltarea traumatologiei — afazia postinfecţioasă şi cea prin
afecţiuni vasculare ale creierului fiind r a r e la copil — existenţa
ei a apărut destul de banală.
Mai înainte de orice trebuie făcute unele precizări şi discri­
minări. Studiul afaziei copilului a infirmat concepţia că afazia
adultului ar fi comparabilă cu dezvoltarea limbajului infantil
263
sau, altfel spus, că limbajul afazicului adult ar reproduce stadii
din dezvoltarea limbajului copilului normal. „Comparaţia din­
tre vorbirea copilului şi afazici, spune A l b r i c h t , arată, mai
l
multe deosebiri decît asemănări, atît în ceea ce priveşte limba­
jul, cît şi comportamentul : afazia nu trebuie înţeleasă în aceiaşi
termeni şi pusă în paralel cu dezvoltarea copilului". P e de altă
parte, nici afazia copilului n u reproduce stadii primitive de dez­
voltare a vorbirii copilului normal : Copilul afazic n u are u n lim­
baj şi o vorbire asemănătoare copilului normal d e v î r s t ă mai
mică? In sfîrşit, am văzut că nici tulburările de limbaj şi vorbire
ale copilului din sfera cuprinzătoare a disfaziei n u sînt compa­
rabile cu stadiile de maturizare ale vorbirii copilului normal,
chiar cînd procesele de maturizare nu se încadrează în „norma"
o b i ş n u i t ă ; întîrzierea „simplă", în apariţia şi dezvoltarea vor­
birii, dislalia „simplă" n u au nimic comun cu disfazia şi cu atît
mai puţin cu afazia copilului sau adultului. Opunîndu-se, prin
urmare, afaziei adultului şi în acelaşi timp retardului în m a t u r i ­
zare, afazia copilului ara^tă, împreună cu disfazia, o comunitate
de simptome care de fapt înseamnă o identitate de natură. Ceea
ce n e interesează deci este paralelismul între simptomatologia
disfaziei, cu sfera larg cuprinzătoare pe care i-am descris-o, şi
afazia copilului, adică elementele comune de „tip afazic", care
individualizează ceea ce am numit „tulburare de limbaj şi vor­
bire".
Intre 4—10 ani, dezintegrarea limbajului este cu atît mai
asemănătoare cu ceea ce întîlnim în afazia adultului cu cît copi­
lul e mai m a r e — după vîrsta de 10 ani afazia copilului nu mai
are caractere particulare' . Aceste caractere particulare ale afa­
2 decît la adultul bîlbîit, şi au un caracter mai ales extralingvistic.
ziei copilului în vîrstă de 4—10 ani, comparabile cu elementele
caracteristice din disfazie (diferenţele ţinînd bineînţeles de in­
tensitatea cu care apar simptomele),^)ot fi grupate în tulburări
ale pronunţiei, deficit în vocabular şi evocare, alterări, ale struc­
turii frazei, insuficienţa capacităţii de a povesti. Găsitei, cu alte
1
cuvinte, în afazia copilului, şi mai atenuat în disfazie,*© degradare
globală a funcţiei limbajului şi vorbirii, străbătînd toate planu­
rile p e care se desfăşoară funcţia — de la fonetism p î n ă la pla­
nul intelectual al operaţiilor de analiză şi sinteză. Tată cum se
ordonează această simptomatologie : ^
R. W. A l b r i c h t , Differences
1
between the Child and the
în : Language and Speech, I, 1958, p. 177.
Cf. S. T o m k i e w i c z , Aphasie che2 l'enfant, în : „Revue de neuro­
2 timp, de construcţie, inversiuni de topica frazei etc. N u întîlnim
psychiatrie infantile", vol. 12, 1964, nr. 1-2, p. 107.
264
a) Sindromul de dezintegrare fonetică. Este asemănător la
copilul afazic cu ceea ce întîlnim la adultul afazic şi constă în
tulburărj^rlicuJatorii de tip paralitic jrvfaza iniţială, de tip dia-
tonic, ulterior. P e de altă parte, e asemănător cu cel întîlnit în
sindromul de disintegrare fonetică a copilului disfazie (dislalia
poliformă, multiformă, labilă, universală etc.), în sensul că p e r -
turbâril£mji_sjrrlcOTis±a^ impresia de anarhie fonetică :
variabilitate în funcţie de asamblajul f5nèEîc~ şi dè~côrïditîîlé'
psiho-àfeçtive, succesiunea de ordine şi contraordine, inegali­
tate, variaţii de frecvenţă etc. Ca şi la adultul afazic, apare la co­
pilul afazic în sindromul de dezintegrare fonetică, iar la cel dis­
fazie în sindromul de disintegrare fonetică, alături de elementul.
ParaKţijc_şi_djş^miic_un element apraxic^expHeînfTTpnnmpnplP
mai complexe cum sînt metalazele şi asimilările, rezultate dintr-o
insuficientă diferenţiere a punctelor de articulare şi subordonate
influenţei fonemelor situate anterior sau posterior, în fluxul vor­
birii ;
b) Disocierea automatico-voluntară. Este netă la copilul afa­
zic, unde întîlnim o bună păstrare a cîntului. Este, de asemenea,
netă la disfazicul bîlbîit, unde automatismele limbajului — reci­
tare de versuri, d n t , seria numeralelor etc. — se desfăşoară
fără blocaje. Caracteristic pentru copilul afazic, spre deosebire
de adultul afazic, este faptul că formulele de facilitate n u func­
ţionează, iar situaţiile dramatice n u au efectele spectaculare de
suprimare a blocajului. Chiar la copilul disfazie bîlbîit, unde
putem întîlni formule de facilitare, ele sînt mai puţin folosite
Este deosebit de sugestivă această apropiere între afazia şi dis­
fazia copilului şi opunerea lor faţă de afazia adultului.
Dificultăţile de evocare se înj^îlnpsr atît la adultul afazic cît
şi la copilul afazic sau disfazie : u n a n u m e cuvînt, care n u poate
fi evocat (lună a anului, zi a săptămînii), apare în seria verbală
în care e în mod greşit inclus. Ele se manifestă la copilul dis­
fazie mai mult prin lapnimiri. fiñrñnin v°rhñlñ şi rir vocnhulnr,
confuzii de sens, descriere simplistă a imaginilor, incapacitate
de a organiza povestirea ;' —'
c) Agramatismul e mai limitat la copilul afazic şi disfazie
decît adultul afazic şi redus mai degrabă la o simplificare a
Aphasie,
sintaxei şi frazeologiei, erori gramaticale, erori de legătură, de
la copilul afazic sau disfazie jargonafazie, „parler nègre", ste-^
265
reotipii, fenomene de intoxicaţie verbală, perseverări, dar r a r e ­
ori întîlnim parafazie fonemică sau semantică. Şi aici constatăm
deci aceeaşi apropiere între afazia şi disfazia copilului, cu opu­
nerea lor faţă de simptomatologia afaziei adultului ;
d) Atingerea masivă a lecturii şi, mai ales, a scrisului. Copilul
afazic prezintă o puternică dislexie-disgrafie, ceea ce se explică
desigur pe baza principiului jacksonian : achmţiile_j£l&_mai__
r e c e n f r ^ ş î n t şj re\e mai fragile. Copilul disfazic, indiferent de
aspectul de prim plan sub care este etichetat, prezintă, de ase­
menea, dificultăţi în deprinderea scris-cititului, adesea foarte
rebele la tratament şi păstrîndu-se indefinit sub forma relicvate-
lor mai mult sau mai puţin evidente ;
e) Reducerea activităţilor expresive. Aspectul predominant
al afaziei copilului e cel motor : comprehensiunea e totdeauna
mai bine păstrată decît expresia şi nu se semnalează niciodată
evoluţia către tipul Wernicke. Reducerea activităţilor expresive,
masivă, izbitoare, nu se manifestă numai pe plan verbal, ci i n t e ­
resează pe lingă vorbirea spontană (mai afectată decît cea i m p r e -
sivă), g r i s u l (mai afectat decît cititul) şi activitatea gestuală
(mai redusă decît înţelegerea gesturilor). In faza iniţială, copilul
afazic prezintă un mutism aproape total, caracteristic, mergînd
pînă la reducerea activităţii gestuale şi evoluînd, în cursul r e -
misiei, către o m a r e sărăcie a vorbirii spontane, vocabular r e -
duSjŞtilJelegxafic^-care,sub forma atenuată a relicvatelor per­
sista indefinit. Aşa cum semnalase încă Potal şi confirmase
Gutmann , niciodată nu apare la cpnihiL afazic logoreea pe care
l Reducerea activităţilor expresive, simptom comun în afazia
o întîlnim la adult.
Această reducere masivă şi izbitoare a activităţilor expresive
este explicată de Alajouanine şi L h e r m i t t e — în funcţie de 2
3 factori :
— nivelul de elaborare a schemelor instrumentale ale vor­
birii. Circuitele nervoase ale vorbirii fiind la copil în dezvol­
tare, şi deci insuficient stabilizate, desfăşurarea automatică
a formulărilor lingvistice apare cu atît. mai redusă cu cît copilul
este mai mic ;
— nivelul elaborării psiho-lingvistice. Limbajul n u este încă,
la copil, substratul gîndirii şi mijlocul fundamental al relaţiei
1
E. G u t m a n n , Aphasia in children, in: Drain, L X V , 1942, p. 205—
219.
T h . A l a j o u a n i n e s i F. L h e r m i t t e ,
1
Acquired aphasia
in children, In : Brain, vol. 88, part. 8, nov. 1965.
266
interumane ; leziunea, care la adult produce fenomene de dez-
inhibiţie (logoree şi jargonafazie), la copil rămîne, din acest
punct de vedere, fără efect (nu are ce „dezinhiba") ;
— tipul reactivităţii psihologice a copilului. Copilul reac­
ţionează la dificultăţi şi. conflicte prin izolare, mutism, reacţie
de demisie. Copilul afazic este blînd şi ascultător, mai degrabă
tăcut şi t r i s t ; cu greu se obţine de la el un „da-da" sau „nu ştiu-
nu ştiu", atitudine identică cu cea a copilului normal în faţa
unor probleme pe care n u le poate rezolva, şi, în consecinţă,
ie înlătură.
Aceeaşi reducere a activităţilor expresive o întîlnim şi la
copilul disfazic, care nici el nu e niciodată logoreic. In sindromul '
întîrzierii grave în apariţia şi dezvoltarea vorbirii este intere­
sată vorbirea expresivă, comprehensiunea fiind păstrată ; în
sindromul de dezintegrare fonetică este, de asemenea, cruţată
vorbirea impresivă ; în bîlbîială se semnalează o reducere a ac­
tivităţii gestuale ; mutismul „electiv", destul de frecvent la
copiii cu dificultăţi în limbaj şi vorbire, evoluează cu o perfectă
înţelegere a limbajului şi persistă întotdeauna, ca relicvat, sub
forma sărăciei vorbirii expresive; în sfîrşit, în dislexie-disgrafie,
reducerea erorilor, în scris, se arată mai dificilă decît a celor
din lectură şi în faza de remisie copilul înţelege şi îşi poate
învaţă temele citindu-le, dar eşuează la lucrările în scris, u n d e
notele sînt totdeauna mai mici decît la examinarea orală.
şi disfazia copilului, opune aceste afecţiuni în perioada copilăriei
afaziei vîrstelor adulte ;
f) Caracterul regresiv al tabloului clinic. Caracteristic pentru
afazia cîştigată a copilului este regresia rapidă şi amplă a simp-
tomelor, cu remarcabila recuperare a li™ rujului (semnalată în
1942 de GutmanrTj. O regresie asemănătoare se constată şi în
diferitele, forme de disfazie, motiv pentru care unele din ele au
primit calificativul „de evoluţie".
Dar remisia simptomelor nu este decît rareori completă.
Autori mai noi (A. F. Branco-Lefevre 1950, J. de Ajuriaguerra
1958) n u împărtăşesc optimismul celor vechi, care li •, se pare
exagerat : dincolo de un anumit nivel, progresele sînt greoaie,
dificultăţile şcolare, grafice şi orale persistente, incapacitatea
de a integra noi cunoştinţe — netă. In privinţa disfaziei de dife­
rite aspecte, experienţa noastră înregistrează aceleaşi plafonări
ale progresului ; performanţele de limbaj şi vorfjire ale copilului
267

cu întârziere gravă în apariţia şi dezvoltarea vorbirii, cu dislalie
multiformă gravă, cu mutism electiv persistent, cu bîlbîială şi
cu dislexie-disgrafie — numai în cazuri excepţionale depăşesc
un anumit nivel. De cele mai multe ori, tabloul clinic se com­
plică la copilul disfazic cu un deficit intelectual frust sau minor,
etichetat deseori drept „intelect de limită", formulă care indică
tocmai plafonarea. Acelaşi deficit s-a înregistrat şi la copilul cu
afazie cîştigată remisă, şi G u t m a n n îl atribuia mai degrabă lezi­
unii cerebrale decît afaziei. Recent, Alajouanine şi Lhermitte se
asociază acestei interpretări : afazia nu e direct responsabilă de
deficitul intelectual, spun ei, ci acesta e numai una din conse-
' cinţele leziunii cerebrale care perturbă mecanismele cerebrale
subînţelese în alte activităţi decît limbajul.
Această problemă a remanentei unui anumit deficit verbal
şi intelectual a fost reconsiderată de Alajouanine şi Lhermitte
în cadrul unui amplu studiu făcut pe 32 copii în vîrstă de 6 — 15
ani cu afazie cîştigată . Părerea autorilor e că timpul necesar
1
pentru recuperare depinde de localizarea, extinderea şi reversi­
bilitatea leziunilor. Pe cazurile studiate, la 2/3 recuperarea lim­
bajului şi vorbirii era indiscutabilă, dar întrucît 16 din 23 copii
prezentau sechele motorii severe şi perturbări electroencefalo-
grafice, autorii cred că recuperarea nu se putea explica prin
reversibilitatea leziunilor, ci prin plasticitatea creierului copilu­
lui : „E rezonabil să presupunem, spun ei, că ţesutul nervos al
hemisferului lezat, şi într-o măsură mai m a r e al hemisferului
sănătos, iau parte la această nouă organizare „funcţională". Cu
toate acestea, nici unul din cei 32 de copii n u au putut u r m a şi
progresa normal la şcoală, deşi cadrele didactice au fost preve­
nite pentru a le acorda o solicitudine deosebită şi un regim şco­
lar de cruţare. Foarte puţini au putut fi reintegraţi în clasa pe
care o frecventaseră înainte de îmbolnăvire şi au recîştigat
nivelul cunoştinţelor pedagogice corespunzătoare, dar nu au mai
putut trece într-o clasă superioară şi în cele din u r m ă au părăsit
şcoala. Cîţiva au intrat într-o clasă imediat superioară după
repetenţie, dar nu au mai p u t u t nici ei progresa ulterior, şi au
părăsit şcoala. Numai 2 copii au dobîndit o situaţie profesională,
putînd fi socotită satisfăcătoare : unul a devenit misit comer­
cial, celălalt „hotel staff" (personal hotelier).
Th. Alajouanine şi F. L h e r m i t t e , Acquired
1
in children, în : Brain, vol. 88, part. 4.
268
Caracteristic era faptul că aceşti copii întîmpinau dificultăţi
mai mari la materiile ce impuneau folosirea limbajului, decît la
aritmetică ; ei au eşuat, de fapt, din pricina materiilor, ca : lim­
ba maternă, limbile străine, istoria şi geografia — situaţie pe
care o întîlnim, adesea, şi la copilul cu dislexie-disgrafie la care
rezultatele bune la aritmetică sînt unul din elementele de diag­
nostic. I N ciuda unui limbaj expresiv aparent normal, copiii
întîmpinau mari dificultăţi în învăţarea lecţiilor, în înţelegerea
sensului general şi în încercările de a aplica în contexte noi si­
tuaţii logice pe care şi le însuşiseră. P e scurt, ei au putut r e -
cîştiga ceea ce învăţaseră, dar nu şi-au putuTrîusuşi L u u u ş l i u ţ e
noi. Acelaşi lucru s e p e î r e c e T a adultul afazic, dar acesta b e n e ­
FICIAZĂ de faptul că rareori e obligat să înveţe lucruri noi.
Părerea noastră e că interpretarea autorilor, după care inte-
resarea hemisferului dominant ar fi o explicaţie suficientă a
deficitului intelectual, ar trebui revizuită. Limitarea deficitului
copilului remis după afazie la ceea ce Pierre Mărie numea „inte­
lect specializat pentru limbaj" nu permite această interpretare ;
ea este infirmată şi de faptul că adeseori hemiplegia dreaptă,
congenitală sau cîştigată, coexistă cu un intelect normal. Noi
credem mai degrabă că deficitul de limbaj este cauza princeps
a limitării intelectului la formele lui concrete şi intuitive. Dacă
luăm bine seama, aşa-zisa recuperare „totală" a limbajului la
copilul afazic este de fapt parţială, pentru că nu poate atinge
toate performanţele de care este capabil insul normal în u n i ­
versul verbului. Şi acelaşi lucru îl constatăm şi la copilul dis­
fazic.
Convergenţa celor doua perspective :
clasificarea tulburărilor de limbaj si vorbire
Tablourile clinice enumerate pînă acum, întîrzierea în apa­
riţia şi dezvoltarea vorbirii, sindromul de disintegrare fonetică,
bîlbîială, mutismul electiv, dislexia-disgrafia, disfazia, afazia
sînt, unele din ele, simptome, altele sindroame sau sînt luate
uneori ca semne ale unei afecţiuni, alteori ca sindrom în cadrul
unei afecţiuni. Există aici o confuzie care trebuie înlăturată. P r i n
simptom se înţelege semnul unei boli, afecţiuni, tulburări etc.
Un sindrom, în schimb, este u n complex d e semne sau simptome,
aphasia grupate n u „oarecum" şi de fiecare dată altfel, ci apărînd într-o
269
combinaţie tipică, avînd din punct de vedere etiologic origini
diferite, iar din punct de vedere patogenetic — mecanisme dife­
rite ; ceea ce determină identitatea cu sine a sindromului este
complexul de simptoame, altminteri — din punct de vedere etio-
patogenetic — variabilitatea sa este nedeterminată. In alcătuirea
nomenclaturii şi îh încercările de clasificare a tulburărilor de
limbaj şi vorbire, tocmai de această regulă n u se ţine seama ;
termenul dislalie serveşte pentru a denumi u n semn unic şi
mereu identic într-o afecţiune (sigmatismul consecutiv unor lip­
suri dentare), u n simptom alături de altele într-o contaminare
non-tipică (dislalia multiformă, poliformă, universală din cadrul
disfaziei) sau u n sindrom, adică o combinaţie tipică de simp-
tome, avînd origini şi mecanisme diferite (dislalia audiogenă) ;
la fel, acelaşi termen — bîlbîiala — arată tulburări apărînd
într-o anumită etapă a procesului de maturizare a structurilor
şi funcţiilor sistemului nervos central (bîlbîiala fiziologică), un
simptom din cadrul unui sindrom cortico-subcortical (bîlbîiala
cu disfazie) sau u n sindrom de sine stătător (perturbare a mo-
tricei subcorticale). P e acelaşi plan cu dislalia-simptom sau
cu bîlbîiala-simptom sînt puse sindroamele propriu-zise, sin-
droame fără echivoc, cum sînt disartridisfazia, afazia. Aşa cum
întîrzierile în apariţia şi dezvoltarea vorbirii nu pot fi puse
toate sub aceeaşi etichetă, pînă nu cunoaştem evoluţia fiecăruia,
tot aşa n u pot fi puse în aceeaşi categorie toate alterările în
emiterea fonemelor sau toate tulburările de ritmică a vorbirii.
Bîlbîiala fiziologică simplă, agnozologică, la copilul mic care n u
şi-o cunoaşte ca u n „defect", n u poate figura pe acelaşi plan cu
bîlbîiala însoţită de reacţii musculare, vegetative şi afective prin
care devine nevrotigenă, nici cu „pseudo-bîlbîiala din afazie" ;
ele nu constituie acelaşi sindrom pentru că n u comportă „o grupă
de simptome, apărînd într-o combinaţie tipică". Alterarea mono-
morfă în emiterea unui fonem (implantări dentare vicioase,
malpoziţii) nu poate fi acelaşi lucru şi la fel denumită cu
alterările caracteristice ale întregului sistem fonetic din dislalia
propriu-zisă (palato-urano-schizis, hipoacuzia) şi nici cu alteră­
rile lipsite de reguli şi constanţă, anarhice, din sindromul de
dis- sau dezintegrare fonetică.
Dificultăţile pe care le întîmpinăm în încercările de a stabili
o clasificare raţională (care să n u fie, după expresia lui Kant,
„rapsodică") se datoresc, fireşte, atitudinii fenomenologice faţă
de varietatea tulburărilor de limbaj şi vorbire, altoită dealt-
270
minteri pe concepţia care face din vorbire o aglomerare de fo­
neme identice cu ele înşile, de cuvinte asamblate, potrivit regu­
lilor sintactice, pentru a forma propoziţii şi fraze etc. Acest
fenomenologism este încurajat, pe de altă parte, de eşecul cla­
sificărilor etiologice. In încercările de clasificare, după acest
criteriu, pentru a fi la adăpost de orice întîmplare trebuie să ne
mărginim la clasificaţiile de tip calitativ — care discriminează
o etiologie infecţioasă, traumatică, vasculară — sau la cea de tip
cronologic — factori, pre-, peri- şi postnatali. Aceste clasificaţii,
din punct de vedere diagnostic şi terapeutic, sînt de fapt lipsite
de interes. P e n t r u a depăşi echivocul fenomenologiei şi vagul
etiologiei trebuie să revenim pe o poziţie intermediară, care să
păstreze, mai discriminativ, ceea ce este esenţial din fenomeno­
logie şi să convertească etiologicul în fiziopatogenetic. O atare
clasificaţie este, dealtminteri, solidară cu punctul de vedere
fiziopatologic care, după cum am văzut, pare cel mai îndreptăţit
p e n t r u a fi m e n ţ i n u t în încercările de interpretare a tulburări­
lor de limbaj şi vorbire şi în teoria afaziei. Fireşte, ca orice cla­
sificaţie, şi cea pe care o propunem poate fi acuzată de a încerca
să logicieze şi să raţionalizeze realitatea clinică. Acceptînd, îm­
preună cu Diatkine, corectivul că în realitatea clinică întîlnim
prea puţine sau deloc forme puse, afirmăm totuşi fără echivoc
că realitatea n u e iraţională şi că explicitarea ei raţională n u o
artificializează : a gîndi raţional realitatea nu e o tentativă sor­
tită eşecului.
Potrivit celor înfăţişate pînă acum, se individualizează trei
categorii mari de sindroame, din care primele două afectează
rostirea şi numai ultimul afectează limbajul şi vorbirea. Primul,
este sindromul dismaturativ, manifestat prin întîrzierea „simplă"
în apariţia şi dezvoltarea vorbirii, dislalia zisă „de evoluţie",
bîlbîiala zisă „fiziologică", dislexia-disgrafia, de asemenea, „de
evoluţie" ; ele sînt condiţionate fie de un ritm propriu de dez­
voltare (ereditar, congenital), fie de o frînare şi încetinire a rit­
mului obişnuit de dezvoltare a vorbirii, prin factori somatici
(intercurenţi, afecţiuni somatice prelungite sau succedîndu-se în
şirag etc.) sau prin factori afectivi şi sociali. A doua m a r e cate­
gorie este cea a sindroamelor extrinseci limbajului şi vorbirii,
grupînd laolaltă sindromul dislaliei, disartriei şi disritmiei ; dis­
lalia, individualizată ca sindrom, apare în malformaţiile organelor
periferice ale vorbirii, în paralizii periferice sau în deficitul
auditiv de diferite grade ; disartria se diferenţiază după forma
sa clinică şi după deficitul motor a cărei consecinţă este în dis-
271
 S I N D R O A M E INTRINSECI :
artrie — piramidală, extrapiramidală şi cerebeloasă ; disritmia
grupează laolaltă bîlbîiala motorie simplă, liberă de orice s i m p ­ disintegrative: disfazia afectează limbajul şi vorbirea prin leziuni
tomatologie de tip afazic, tahilalia şi bradilalia, de asemenea, cortico-subcorticale.
pure. Sindroamele extrinseci afectează, prin u r m a r e , rostirea
dezintegrative : afazia
(tulburări de articulare a cuvintelor, spune Penfield) prin inte-
resarea laturii instrumentale a limbajului — vorbirea rostită —- -ffiotrică subcorticală pot fi atît de intense, încît să aibă ca rezul­
şi ca atare sînt condiţionate prin malformaţii periferice s t r u c ­ tat n u o disartrie, ci o anartrie, iar disritmia, sub forma tahila-
turale, leziuni periferice motorii sau senzoriale, leziuni Sub-
liei, poate atinge gravitatea bolboroselii şi poate îmbrăca aspec­
corticale. A treia mare categorie este a sindroamelor intrinseci
ale limbajului şi vorbirii, caracterizate printr-o simptomatologie tul u n u i relicvat de alalie. In sfîrşit, dintre sindroamele intrin­
de tip afazic, comportînd tulburarea elaborării ideaţionale a seci, dacă afazia se poate prezenta prin remisie numai sub aspec­
limbajului (Penfield) şi ea grupează, laolaltă, sindromul dezinte- tul relicvatelor, disfazia, dimpotrivă, poate avea gravitatea ala­
grativ sau disfazia şi sindromul dezintegrativ sau afazia ; afecta­ liei. Problematica alaliei sau nedezvoltării limbajului şi vorbirii
rea limbajului şi vorbirii, cu vastele lor implicaţii funcţionale, este deci problematica tulburărilor de limbaj şi vorbire în
este determinată aici de leziuni cortico-subcorticale. ansamblul lor. Această împrejurare explică varietatea i n t e r p r e ­
In anumite condiţii, fiecare din cele trei categorii sindromo- tărilor ş i dificultăţilor de diagnostic diferenţial. Tabelele de mai
logice mari pot apărea cu o intensitate extremă, realizînd aspectul sus se amplifică şi s e precizează prin considerarea limbajului şi
nedezvoltării limbajului şi vorbirii sau alaliei. Sindromul disma- vorbirii în ansamblul personalităţii.
turativ al întîrzierii, în apariţia şi dezvoltarea vorbirii, poate D e la primii clinicieni şi pînă la neurofiziologii de azi, toţi
apărea uneori ca o alalie şi diagnosticul de t u l b u r a r e de maturaţie , s-au preocupat de raporturile dintre limbajul propriu-zis şi in-
e posibil, adesea, numai ulterior, cînd vorbirea începe să se dez­ strumentalităţile lui, de gradul de exterioritate sau de implicaţia
volte într-un ritm mai mult sau mai puţin accelerat p e n t r u a dintre, instrumentele limbajului şi fenomenul originar de formu­
atinge nivelul de vîrstă corespunzător. Dintre sindroamele e x ­ lare propoziţională. Limbajul însuşi „in toto" n u a'fost nici el
trinseci, paraliziile pot fi atît de grave, iar deficitul de auz de aşa
considerat izolat: s-a ştiut întotdeauna, clinica o demonstra prea
natură, încît să determine n u o dislalie, ci o alalie ; leziunile de
evident, c ă ^ m b ^ r a r e a j i e - limbaj-araplică şi. t u l D u r a r i ^ n - f u n c ţ i e -
n a r e a intelectului, deşi acestea au fost diferit interpretate. I n -
SINDROAME DISMATURATIVE :
tr=adevăr, riaeă-ţTnoeticienii" consideră tulburarea de limbaj ca
întirzierea „simplă" în apariţia şi afectează vorbirea, uneori numai secundară unei t u l b u r ă r i intelectuale originare (deficit de memo­
dezvoltarea vorbirii, rostirea prin factori ereditari, a- rie, d e folosire a simbolurilor în formarea gîndirii sau de reali­
dislalia „de evoluţie", fecţiuni somatice intercurente sau zare a unei activităţi mintale globale, cum ar fi abstracţia ş i g e ­
bîlbîiala „fiziologică", factori psihosociali-afectogeni
dislexia-disgrafia „de evoluţie" neralizarea) — „antinoeticienii" consideră deficitul de funcţie
intelectuală ce secundar c e l u i de limbaj şi explicabil prin aceea
S I N D R O A M E EXTRINSECI :
că intelectul e privat de mecanismele specializate, care asigură
dislalia prin : afectează rostirea, prin malfor- „codarea şi decodarea" informaţiei. Dar limbajul propriu-zis
malformaţii structurale, maţii structurale, leziuni perife- ca fenomen originar, în strînsă legătură cu intelectul, fie ca u n a
paraiizii periferice, rice motorii sau senzoriale, l e z i - din funcţiile lui, fie ca o entitate exterioară care îi asigură func­
deficit auditiv ; uni subcorticale.
disartria : piramidală, ţionalitatea, îşi are la rîndul lui instrumentele prin care se r e a ­
extrapiramidală, lizează în act, structurile senzorio-motorii periferice care se r a ­
cerebeloasă, m i f i c ă de la organele de percepţie (auz, văz) şi efecţie (mecanis­
pseudobulbară ;
disritmia : bîlbîiala, m e fono-articulatorii) pînă la structurile subcorticale, asigurînd
tahilalia, prelucrarea recepţiei şi efecţiei (nucleu subcorticali ş i structu-
bradilalia,
18 _ Introducere In logopedle 273
272
rile trunchiului cerebral), cu participarea, în ambele sensuri, a
formaţiei reticulate, acest centru „facilitator, inhibitor şi coor­
donator în diferite domenii".
De fapt, între cele trei trepte, intelect-limbaj-aparate perife­
rice, există relaţii de implicaţii şi exterioritate — concomitente,
distincte numai din perspectiva din care le studiem. Datorită
acestor relaţii, tulburarea intelectuală se asociază cu tulburările
de limbaj („dislogiile" din oligofrenie sau psihoză, după cum
denumesc unii autori degradarea limbajului în deficitul sau
alterarea sferei psihic-intelectuale) — aşa cum tulburarea de
limbaj cu simptomatologie i de tip afazic (intelectuală : tulburări
de evocare, de folosire a simbolurilor, de formulare prepoziţio­
nală, de abstracţie şi generalizare) nu rămîne fără răsunet asupra
instrumentalităţii limbajului, ci se asociază cu tulburări de r e ­
cepţie şi interpretare a mesajului sau fenomene de dezintegrare,
respectiv disintegrare fonetică. In sens invers, tulburările de
recepţie sau emisie nu sînt cu totul izolate şi desprinse de alte­
rări ale laturii „intelectuale" a limbajului şi nici de o oarecare
interesare a intelectului propriu-zis.
Dacă însă relaţiile funcţionale intrecabile se traduc prin-
tr-o contaminare a fenomenelor clinice, în care simptome ale
aparatelor periferice apar alături de simptome afazoide ale lim­
bajului şi de tulburări ale intelectului, inepuizabila varietate
clinică se grupează totuşi în categorii create de diferita repar­
tiţie a simptomatologiei de prim plan şi de fundal.
De o parte stau tulburările de limbaj aparent condiţionate
prin deficit psihic sau alterări psihice, alături de degradările
originare în funcţia limbajului propriu-zisă, de cealaltă tulbu­
rările instrumentale, independente de disfuncţii ale intelectului
şi oarecum extrinseci limbajului, în ceea ce are el esenţial.
Categoria degradărilor funcţionale se individualizează prin-
tr-o simptomatologie predominantă de tip afazic şi dislogic, inte-
resînd limbajul în genere ; ea grupează, laolaltă, sindromul disin-
tegrativ — disfazia şi dislogia copilului — şi sindromul dezinte-
grativ — afazia şi degradarea schizoidă a limbajului ; afectarea
limbajului cu vaste implicaţii funcţionale, pînă la recepţie şi
emisie, este determinată aici de leziuni cortico-subcorticale.
Dimpotrivă, categoria tulburărilor instrumentale se individuali­
zează prin tulburări, mai ales ale rostirii (capacitatea de recepţie
274
şi emisie a fenomenelor, de articulare şi de repartizare în timp a
enunţului) ; ea grupează laolaltă, după cum am văzut, în clasi­
ficarea sindroamelor, sindromul dislalic, disartric şi disritmic ;
dislalia individualizată ca sindrom apare în malformaţiile or­
ganelor periferice, în paraliziile periferice sau în deficitul audi­
tiv de diferite grade ; disartria se diferenţiază după forma sa
clinică şi după deficitul motor — a cărei consecinţă este în dis­
artria piramidală, extrapiramidală, cerebeloasă, pseudobulbară ;
disritmia grupează bîlbîiala, tahilalia şi bradilalia. Sindroame
„extriaseci" ; aceste tulburări afectează mai ales rostirea prin
interesarea laturii instrumentale a limbajului şi sînt condiţionate
prin malformaţii periferice structurale, leziuni periferice motorii
sau senzoriale, leziuni subcorticale. In clinica tulburărilor de
vorbire ale copilului, apare însă şi categoria tulburărilor disma-
turative, menţionată în clasificaţia sindromologică şi individua­
lizată prin tulburări care retrocedează în cursul evoluţiei copi­
lului, cu sau fără ajutor din afară, şi caracteristică prin tulbu­
rări ale vorbirii (rostite, scrise şi citite) ; aici sînt grupate :
întîrzierea în apariţia şi dezvoltarea vorbirii, dislalia (zisă) de
evoluţie, bîlbîiala (zisă) fiziologică, dislexia şi disgrafia (zise),
de asemenea, de evoluţie ; ele sînt condiţionate fie de un ritm
propriu de dezvoltare (ereditar, congenital), fie de o frînare şi
încetinire a ritmului obişnuit în dezvoltarea vorbirii, determinat,
aproape întotdeauna, prin factori somatici (afecţiuni somatice
prelungite sau succedîndu-se în şirag etc.) sau prin factori afec­
tivi şi sociali. Această categorie lasă impresia că se constituie
dintr-un singur sindrom „sindromul dismaturativ al vorbirii",
care se diferenţiază, de fapt, numai în perspectiva diacronică a
vîrstelor copilăriei. Clinica pare să confirme existenţa deosebit
de frecventă a copiilor cu „debilitate sau fragilitate a structuri­
lor verbale", care încep prin a manifesta „întîrzieri în apariţia
şi dezvoltarea vorbirii", şi care mai tîrziu fac o bîlbîiala fizio­
logică, ce îşi prelungesc dincolo de limitele statistic „normale"
dislalia lor de evoluţie, şi care la vîrstă şcolară prezintă dislexia-
disgrafia de evoluţie.
In funcţie de afectarea din ce în ce mai circumscrisă a
universului verbului, tabelul nostru de clasificaţie ia aspectul
următor :
18«
275
 — Degradări funcţionale (afectează limbajul prin leziuni
cortico-subcorticale) :
— disintegrative : disfazia,
dislogia ;
— dezintegrative : afazia,
dezintegrarea psihotică a limbajului.
— Tulburări dismaturative (afectează în special vorbirea,
prin afecţiuni somatice sau factori psiho-sociali afectogeni etc.,
care debilitează sau fragilizează, eventual disabilizează centrii
în care se organizează vorbirea) :
— întîrzierea în apariţia şi dezvoltarea vorbirii ;
—- dislalia „de evoluţie" ;
— bîlbîiala „fiziologică" ;
— disgrafia-dislexia „de evoluţie".
— Tulburări instrumentale (afectează, mai ales, rostirea prin
malformaţii structurale, leziuni periferice motorii sau senzoriale,
leziuni subcorticale, adică prin afectarea aparatelor prin care se
realizează rostirea) :
— dislalia (malformaţii structurale, leziuni periferice) ;
— disartria (leziuni subcorticale) ;
— disritmia (leziuni subcorticale).
Nu trebuie să uităm însă că raporturile de exterioritate care
duc la distingerea acestor trei categorii sindromologice, pe r e ­
versul medaliei sînt raporturi de implicaţie ; aşa cum degradă­
rile funcţionale nu se limitează la sfera centrală a limbajului,
ci comportă totodată şi tulburări ale instrumentalităţii (disla-
lice, diatritice, disritmice), tot aşa tulburările dismaturative, la
o analiză mai atentă, vădesc în fundal elemente de tip afazoid
(mai evidente în disgrafia-dislexia „de evoluţie") — de care n u
sînt scutite nici chiar sindroamele instrumentale, unde aceste
elemente sînt poate mai palide, dar totdeauna prezente. Cele trei
categorii, de neîndoielnic interes didactic, orientativ şi operativ,
nu desfiinţează unitatea limbajului care integrează, într-o sin­
gură structură, toate treptele sistemului nervos central şi peri­
feric prin care se realizează funcţia de emisie, recepţie şi p r e ­
lucrare a mesajelor. Dar cele trei categorii, cu raporturile de
implicaţie-exterioritate, sînt, mai ales, importante p e n t r u că
înlătură caracterul impropriu cu care denumirile tulburărilor
de limbaj şi vorbire circulă în practica logopedică. Dislalia,
276
această alterare a emisiei fenomenelor, este redusă la gradul de
simptom întîlnit pe toate treptele, atît la nivelul degradărilor
funcţionale (sindromul de dezintegrare fonetică din afazie sau
disintegrare fonetică din disfazia şi alalia copilului), cît şi în
tulburările instrumentale (în disartrie sau bîlbîiala) sau în cele
dismaturative. Aceeaşi reducere o suferă bîlbîiala, dificultatea
însuşirii scris-cititului, disartria (tulburări de articulare apar şi
în afazie şi în r e t a r d u l dismaturativ). In consecinţă, şi este aici
o regulă de metodă, n u vom uita că dislalia, disartria, bîlbîiala,
dislexia-disgrafia şi chiar întîrzierea în vorbire sînt simptome,
şi că diagnosticul rezultă abia din constelarea lor, n u din înre­
gistrarea fiecăruia ca tulburare izolată sau de prim plan.
Distincţia limbaj-vorbire-rostire îşi vădeşte veracitatea în
clivajele pe care le realizează patologia. In tulburările instru­
mentale, pe prim plan se află o simptomatologie de la periferia
limbajului — alterările rostirii, în t i m p ce în degradările func­
ţionale apar, mai ales, manifestările de tip central ale aspectului
intelectual al limbajului ; între cele două extreme se situează
tulburările dismaturative în care tabloul clinic e dominat de
alterări ale vorbirii : interioare, rostite şi scris-citite. P r i m a
categorie cumulează şi semne de atingere a limbajului mimic şi
gestul, aşa cum ne-o vor arăta cazurile clinice, ultima se poate
reduce, în cazurile „pure", la o simptomatologie atît de exclusiv
periferică, încît sîntem ispitiţi să considerăm instrumentalitatea
limbajului ca absolut exterioară lui. Intre aceste extreme, cate­
goria intermediară cruţă limbajul mimic şi gestul, ca şi aspec­
tele intelectuale ale limbajului (aşa cum o dovedeşte buna capa­
citate de calcul a copiilor cu dislexie-disgrafie), dar afectează
toate aspectele limbajului vorbit (care include şi scrierea, aceas­
tă vorbire „desenată", cu corespondenţa fonem-grafem şi cu
reproducerea, în punctuaţie, a ritmului de desfăşurare a
vorbirii).
In anumite condiţii, fiecare din cele trei categorii sindromo­
logice mari poate să apară cu o intensitate extremă, realizînd
aspectul nedezvoltării vorbirii sau alaliei. Sindromul dismatu­
rativ al întîrzierii în apariţia şi dezvoltarea vorbirii cu n o n -
achiziţia limbajului pînă la vîrsta de 5 — 6 ani (menţionată de
autorii francezi) poate apărea ca o alalie, iar diagnosticul de t u l ­
burare de maturaţie e posibil numai ulterior, după cum am
277
mai spus, cînd vorbirea începe să se dezvolte î n t r - u n ritm mai
mult sau mai puţin accelerat pentru a atinge nivelul de vîrstă
corespunzătoare. Dintre tulburările instrumentale, paraliziile pot
fi atît de grave sau deficitul de auz atît de profund încît să de­
termine nu o dislalie, ci o alalie ; leziunile de motrică subcorti-
cală sau corticală pot fi atît de extinse încît să aibă ca rezultat
n u o disartrie, ci o anartrie, iar disritmia, sub forma tahilaliei,
poate atinge gravitatea bolboroselii şi poate îmbrăca aspectul
unui relicvat de alalie. Problematica nedezvoltării limbajului şi
vorbirii este, deci, problematica tulburărilor de limbaj şi vor­
bire în ansamblul lor. Această împrejurare explică varietatea
interpretărilor şi dificultăţilor de încadrare în entităţile nozo-
logice distincte, a tulburărilor de limbaj.