Octavian Goga - Rugăciune

"Rătăcitor, cu ochii tulburi, Alungă patimile mele,

Cu trupul istovit de cale, Pe veci strigarea lor o frânge,
Eu cad neputincios, stăpâne, Și de durerea altor inimi
În fața strălucirii tale. Învață-mă pe mine-a plânge.

În drum mi se desfac prăpastii, Nu rostul meu, de-a pururi pradă

Și-n negură se-mbracă zarea. Ursitei maștere si rele,
Eu în genunchi spre tine caut: Ci jalea unei lumi, părinte,
Părinte,-orânduie-mi cărarea! Sa plângă-n lacrimile mele.

În pieptul zbuciumat de doruri Dă-mi tot amarul, toată truda

Eu simt ispitele cum sapă, Atâtor doruri fără leacuri,
Cum vor să-mi tulbure izvorul Dă-mi viforul în care urlă
Din care sufletul s-adapă. Și gem robiile de veacuri.

Din valul lumii lor mă smulge De mult gem umiliții-n umbră,

Si cu povața ta-nțeleaptă, Cu umeri gârbovi de povară...
În veci spre cei rămași în urmă, Durerea lor înfricoșată
Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă. În inima tu mi-o coboară.

Dezleagă minții mele taina În suflet seamănă-mi furtuna,

Si legea farmecelor firii. Să-l simt în matca-i cum se zbate,
Sădește-n brațul meu de-a pururi Cum tot amarul se revarsă
Tăria urii și-a iubirii. Pe strunele înfiorate;

Dă-mi cântecul si dă-mi lumină Si cum sub bolta lui aprinsa,

Si zvonul firii-ndrăgostite, În smalț de fulgere albastre,
Dă-mi raza soarelui de vară Încheagă-si glasul de arama:
Pleoapei mele obosite. Cântarea pătimirii noastre."