Motto:

˝Receptura facută după toate regulele artei şi cu cea mai mare scrupulozitate este singura
armă de apărare a existenţei farmaciei pe viitor˝

Farm. Emil Belcot, în anii 30, în prefaţa volumului ˝Receptura- lucrare întocmită pentru
practica farmaciei şi ca o contribuţiune la unificarea metodelor de lucru în farmacie˝
 MOTIVAŢIA

Îngrijirea sănătătii, preocupare a tuturor timpurilor, a fost mereu imbogătită cu

experiență generațiilor anterioare în acest domeniu, devenind o preocupare prioritară a
sistemului sanitar.
Descoperirea și introducerea în terapeutică a antibioticelor a reprezentat unul dintre
cele mai remarcabile progrese ale medicinei, care a modificat radical evoluția și prognosticul
bolilor infecțioase.
Antibioticele sunt acele substanțe terapeutice sintetice sau semisintetice care sunt
utilizate împotriva infecțiilor determinate de diverși agenți patogeni, cunoscuți, în limbaj
uzual, sub denumirea de microbi.
Abuzul și utilizarea neraţională a antibioticelor datorită auto-administrării pot avea
consecințe foarte grave, generând complicații mult mai grave decât afecțiunea pentru care au
fost administrate.
Antibioticele sunt medicamente foarte importante și foarte bune care au salvat foarte
multe vieți omenești.
Dermatologia este o ramură a medicinei care se ocupă de piele și bolile sale și
urmăreşte explicarea, diagnosticarea, tratarea bolilor de piele necontagioase și contagioase
(infecțioase). Arta de a vindeca s-a perfecționat, iar medicina și farmacia au devenit două
profesii distincte, complementare.
Datorită faptului că bolile dermatologice au cunoscut o mare evoluție în ultimii 10 ani,
actualmente știindu-se mai mult de 2000 mii de boli de piele, m-am gândit să îmi aleg ca
temă, proiectul: “Antibiotice de uz dermatologic”, pentru a putea recomanda viitorilor
“pacienţi”, medicamentele potrivite în tratarea acestor afecțiuni. Utilizarea corectă și eficientă
a antibioticelor necesită printre altele o informare corespunzătoare asupra acestora, iar calea
de administrare se alege în funcție de multiplele considerente legate de bolnav. Lucrarea este
structurată pe capitole și subcapitole, în care sunt făcute referiri la structura pielii, afecțiunile
pielii și cauzele patologice ale acestora, tratamentele cu antibiotice ale acestor afecțiuni.

1
 CUPRINS

Motivaţie:……………………………………………………………………………... 1

Introducere:…………………………………………………………………………… 4

Capitolul 1: Anatomia şi fiziologia pielii:…………………………………………….. 8

1.1. Particularități morfofuncționale:……………………………………………… 8

1.2. Structura pielii și anexe:………………………………………………………. 8

1.3. Rolul și funcțiile fiziologice ale pielii 10

1.4. Patologie:……………………………………………… 13

1.5. Mucoasele:……………………………………………… 14

Capitolul 2: Infecţiile pielii, ale Ţesutului celular subcutanat şi ale muşchilor:……… 16

2.1. Infecţii bacteriene ale pielii, tesutului subcutanat si ale muschilor:…………... 16

2.1.1 Infecţii ale plăgilor şi ale arsurilor:…………………………………….. 16

2.1.2 Infecţii cutanate superficiale:…………………………………………... 18

2.1.3. Infecţii cutanate profunde necolectate:………………………………... 21

2.1.4. Infecţii cutanate profunde colectate:…………………………………... 21

2.1.5. Infecţii profunde cutanate şi musculare:………………………………. 22

2.1.6. Infecţii ale glandelor sudoripare:……………………………………… 24

2.2. Infecții cutanate micotice:…………………………………………………….. 25

2.2.1. Candidoze:…………………………………………………………….. 25

2.2.2. Dermatofiţii:…………………………………………………………… 26

2.3. Infecții transmisible pe cale sexuală (BTS) :…………………………………. 26

2.3.1. Sifilisul:………………………………………………………………... 26

2
 2.3.2. Gonocociile:…………………………………………………………… 27

2.3.3. Uretrite negonococice:……………………………………………….... 28

Capitolul 3: Antibioticele:…………………………………………………………….. 29

3.1. Generalităţi:…………………………………………………………………… 29

3.2. Clasificarea antibioticelor:……………………………………………………. 32

3.3. Farmacocinetică, farmacoterapie, farmacotoxicologie, interferenţe 33

medicamentoase:………………………………………………………………………

Capitolul 4: Antibiotice de uz dermatologic:…………………………………………. 38

4.1. Generalităţi:…………………………………………………………………… 38

4.2. Practica antibioticoterapiei în dermatologie, indicaţiile terapeutice şi 40

profilactice ale antibiotioticelor de uz dermatologic:………………………………….

4.2.1. Indicaţiile terapeutice ale antibioticelor de uz dermatologic:…………. 40

4.2.2. Indicaţiile profilactice ale antibioticelor de uz dermatologic………….. 41

4.3. Exemple de antibiotice preparate pentru aplicaţii locale:…………………….. 4.3

Concluzii:……………………………………………………………………………... 50

Bubliografie:………………………………………………………………………….. 51

3
 INTRODUCERE

Antibioticele reprezintă un grup de medicamente capabile să distrugă şi să

stânjenească multiplicarea unor anumite organisme patogene, implicate etiologic în variate
boli şi sindroame infecţioase. Aceste medicamente au acţiune antimicrobiană, specifică şi
selectivă; în doze terapeutice ele nu lezează (spre deosebire de antiseptice şi dezinfectante)
celulele organismului-gazdă.
Antibioterapia în cazul bolilor dermatologice ocupă un loc foarte important.
Dermatologia este știința care se ocupă de diagnosticarea și tratamentul afecțiunilor
pielii, părului, unghiilor și mucoaselor adiacente. Tratamentul de bază în dermatologie îl
reprezintă tratamentul cu antibiotice.
Istoria antibioticelor (gr. ˝anti˝-˝împotriva˝, . ˝bios˝-˝viaţă˝), în sensul de substanţe
capabile să distrugă bacteriile, să împiedice multiplicarea acestora şi să ajute sistemul
imunitar să facă faţă bolii, nu este atât de veche pe cât am fi tentaţi să credem.
Este adevărat că, încă din Antichitate, oamenii au căutat tot felul de remedii, pentru
diversele boli, de la ierburi, usturoi, mucegai, la ochi de salamandră, dar rezultatele erau
temporare sau nemulţumitoare. În secolul al XVI-lea, Paracelsus, medic, astrolog, alchimist
elveţian, consideră că diverse substanţe chimice, toxice în cantităţi mari, printre care şi
mercurul, folosite în anumite doze, ar avea proprietăţi vindecătoare.
În 1877, Pasteur şi Joubert, injectând animale cu bacterii de carbon (Bacillus
anthracis), au constatat că acestea împiedicau dezvoltarea bolilor bacteriene. Zece-doisprezece
ani mai târziu, romanul Victor Babeş a demonstrat că anumite bacterii saprofite inhibă
dezvoltarea Mycobacterium tuberculosis.
Câmpul cercetărilor era, însă, atât de vast, încât nu s-a ajuns, la vremea respectivă, la
nici un rezultat.
În 1922, Alexander Fleming, bacteriolog de origine scoţiană, a reuşit să izoleze, din
lacrimi, o proteină, numită lizozina, căreia nu i-a găsit însă nici o utilitate practică. În căutarea
unor substanţe care să ucidă bacteriile, în 1928, într-un mod cu totul întâmplător (se întorcea
din vacanţă) s-a dus să vadă în ce stadiu sunt culturile sale de bacterii, Fleming a descoperit,
în mucegai, antibioticul care a revoluţionat istoria medicinei – penicilina.
Aceasta distrugea numai anumite bacterii, fiind total inofensivă în privinţa altora, şi,
mai important, nu atacă deloc globulele albe. Această descoperire a atras atenţia şi altor
specialişti (biochimistul Ernest Boris Chain şi medicul australian Howard Walter Florey),

4
aceştia, împreună cu Fleming, reuşind să izoleze penicilina, pe care au şi folosit-o în tratarea
soldaţilor, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Toţi trei, pentru această descoperire
epocală, au primit, în 1945, Premiul Nobel pentru Fiziologie şi Medicină. Începând cu 1942,
marile firme farmaceutice americane au început să producă penicilină, estimându-se că
speranţa de viaţă a crescut, datorită acestui antibiotic, cu 15 %.
Cam în aceeaşi perioadă cu Fleming, Rene Jules Dubos, biolog francez, a descoperit,
într-o substanţă produsă de una dintre bacteriile din sol, alte două antibiotice, tirocidina şi
gramicidina, iar în 1943, biochimistul ucraineano – american, Selman A. Waksman, a izolat
streptomicina. În anul următor, americanul Benjamin Duggar a găsit primul tip de tetraciclină.
De aici înainte, numărul antibioticelor obţinute din ciuperci, bacterii din sol, usturoi sau din
compuşi anorganici, a devenit din ce în ce mai mare. Fiecare antibiotic acţionează
preferenţial, este transformat şi apoi eliminat de organism, dar are, totodată şi efecte
secundare (reacţii alergice, toxicitate pentru rinichi, ficat, pentru sistemul digestiv). De
asemenea, pe măsura folosirii tot mai frecvente a antibioticelor, uneori preventiv sau excesiv,
au apărut şi bacterii rezistente (acestea modificându-şi destul de uşor materialul genetic), de
aceea eficacitatea anumitor antibiotice, în numai douăzeci de ani, a scăzut cu 50%. Este
motivul pentru care căutarea altor soluţii, a altor antibiotice, este o problema de actualitate,
care îi preocupă pe oamenii de ştiinţă.
În anii ’90, statisticile au mai arătat un lucru ciudat, că aproape 50% dintre
antibioticele vândute, la nivel mondial, erau destinate uzului veterinar, unele folosite ca
aditivi, în alimentaţia animalelor, adică o cantitate uriaşă, care se regăseşte, în anumite forme,
în carnea pe care o cumpărăm din magazine, ceea ce înseamnă un pericol potenţial pentru
calitatea hranei şi a sănătăţii oamenilor.
Aşadar, au trecut mai puţin de o sută de ani de la descoperirea primului antibiotic –
penicilina – şi această scurtă istorie a arătat necesitatea de a se găsi alte şi alte soluţii, într-un
sistem extrem de dinamic, precum cel al medicinei.
Progrese majore nu au fost făcute, în zona antibioticelor, în ultimii 20-30 de ani, dar,
probabil că există, în mediul natural, multe antibiotice care aşteaptă să fie descoperite, pentru
a trata boli considerate, în prezent, incurabile.
Boala infecţioasă este rezultatul unor interacţiuni complexe între agentul patogen,
microorganism şi condiţiile de mediu.
Agentul patogen (prin abundenţa germenilor, localizarea lor, patogenicitatea, virulenţa
si alte proprietăţi) reprezintă condiţia indispensabilă, dar nu suficientă pentru producerea unei
boli infecţioase.

5
 Macroorganismul poate tolera prezenţa multor germeni, încă de la naştere (în special,
la nivelul acelor părţi ale organismului care comunică cu exteriorul), fără ca aceştia să-i
producă starea de boală (simbioză, comensualism, saprofitism, colonizare, stare de purtător
etc.). Mecanismele de "apărare" ale organismului împotriva infecţiei şi mai ales, împotriva
bolii infecţioase sunt multiple şi, cel mai adesea, eficiente: integritatea (anatomică si
funcţională) a tegumentelor şi a mucoaselor; mijloacele de apărare locală nespecifice(lizozim,
PH etc.) şi specifice (imunoglobuline A, fagocitoza şi pinocitoza, interferonul); imunitatea
umorală (anticorpi) şi celulară mediată (dobândită activ sau pasiv) etc.
Condiţiile de mediu (mediu extern fizic, chimic şi biologic; condiţii social-economice
şi, mai ales, nivelul de trai, de cultură şi de comportament igienic; aglomeraţie, acţiuni
igienico-sanitare; schimburi rapide internaţionale de mărfuri şi de persoane etc.) favorizează
sau defavorizează producerea unei boli, prin acţiunea şi interrelaţiile stabilite cu
macroorganismul, pe de o parte, şi cu agenţii patogeni, pe de altă parte.
Ca urmare, starea de boală poate să apară atunci când echilibrul existent (între unii
agenţi patogeni, macroorganism şi condiţiile de mediu) este perturbat sau atunci când, prin
exacerbarea potenţialului patogen apar perturbări la nivelul uneia din cele trei condiţii
esenţiale (agent patogen, macroorganism, mediu).
Schimbările survenite în ultimele decenii în patologia infecţioasă se datoresc, în
principal, modificărilor care privesc: agenţii patogeni, macroorganismul, condiţiile de mediu;
la acestea, se adaugă progresele ştiinţifice (atât în domeniul medical, cât şi în alte domenii).
În ceea ce priveşte agenţii patogeni, s-a modificat ecologia acestora, sensibilitatea lor
la antibiotice, prevalenţa în producerea unor infecţii (au scăzut infecţiile cu germeni, care
produc boli specifice; au crescut infecţiile cu germeni potenţial patogeni; au crescut, de
asemenea, infecţiile virale şi cele cu fungi).
Progresele ştiinţifice din domeniul bolilor infecţioase bacteriene sau virale au
influenţat, de asemenea, patologia infecţioasă actuală.
În diagnosticul bolilor infecţioase bacteriene sau virale, trebuie să se ţină seama de
factorii care pun în pericol viaţa bolnavului, pe de o parte, şi de factorii care pot interesa
colectivitatea prin potenţialul de diseminare a infecţiei, pe de altă parte. De asemenea, în
unele cazuri, diagnosticul prezintă şi interes ştiinţific cu repercursiuni posibile atât pentru
bolnavul respectiv, cât şi pentru colectivitate şi pentru cunoaşterea în dinamică a patologiei
infecţioase.
Aceşti factori trebuie ierarhizaţi în funcţie de particularităţile clinice ale bolnavului
respectiv şi de potenţialul de transmisibilitate a infecţiei respective.

6
 Urgenţele în bolile infecţioase privesc: diagnosticul, tratamentul, aspectul
epidemiologic.
Diagnosticul trebuie să fie cât mai complet, cuprinzând: boala, etiologia, forma
clinică, localizarea procesului infecţios, stadiul de evoluţie, complicaţiile. De asemenea,
diagnosticul trebuie completat cu: bolile asociate, starea de imunitate, rezistenţa şi
reactivitatea bolnavului respectiv, tratamentele anterioare sau actuale, eventuale sensibilizări,
eventuale deficienţe metabolice sau genetice etc.
Tratamentul bolilor infecţioase bacteriene şi virale este complex şi include: repausul,
regimul igieno-dietetic, tratamentul simptomatic, de reechilibrare şi patogenetic, etiologic şi
profilactic.
Obiectivele principale ale tratamentului sunt: vindecarea bolnavului (sau măcar
limitarea efectelor bolii) şi recuperarea acestuia, precum şi împiedicarea diseminării infecţiei
la alte persoane.
Ca în oricare alt domeniu al patologiei, tratamentul trebuie să fie, în primul rând ,
nedăunător pentru pacient şi pentru colectivitate (primum non nocere).

7
 CAPITOLUL I
Anatomia şi fiziologia pielii

I.1. Particularități morfofuncționale

Tegumentul sau pielea formează cel mai mare organ al corpului, însumând
aproximativ 16% din greutatea corpului unei personae (4-6 kg). Pielea este un organ viu, nu o
simplă membrană, îndeplinind multe roluri vitale, atât ca barieră cât și ca reglator între lumea
exterioară și mediul controlat din interiorul corpului.

I.2. Structura pielii și anexe

Pielea curpinde trei straturi suprapuse, epiteliu (epidermul), matrice conjuctivă

Fig.1.1.
(dermul) și țesut grasos (hipodermul).
Epidermul este un epiteliu stratificat (țesut format din celule juxtapose), a cărui celule
se diferențiază de la interior spre exterior prin procesul de cheratinizare. Se disting două părți,
stratul viu, Malpighi, în contact cu dermul și stratul cornos, constituit din ansamblul de celule
moarte cheratinizate, la exterior. Stratul cornos are o grosime de 10-15 micrometri, fiind
alcătuit dintr-un țesut pluricelular, metabolic inactive, ce contine celule cheratinizate,
deschidratate parțial, aplatizate, reduse la un înveliș celular, dens, umplut cu fibre de cheratină
și impregnate cu lipde. Celule externe ale stratului cornos se detașează și descuamează. Stratul
cornos este în continuă formare, celulele superficiale fiind înlocuite după îndepărtarea lor de
cele din interior. La adult, turnoverul lor are loc în aproximativ 2 săptămâni. Celulele în
contact cu epiderm viu conțin un grad variabil de apă. Apa difuzează prin acest țesut printr-un

8
process fizic-perspirație ajungând până la suprafața pielii, factor important în termoreglare.
Dedesuptul stratului cornos se găsește epiderm viu, un strat de celule nucleate de aproximativ
50-100 micrometri, cu proliferare rapidă, care generează aproximativ un strat de celule pe zi.
Epidermul nu conţine vase sanguine sau limfatice, dar este un sistem dinamic complex în care
celulele se multiplică, migrează, se diferenţiază.
Dermul se găseşte situat între epiderm şi ţesutul subcutanat şi are o grosime de 0,2-0,3
cm. În partea inferioară dermul este constituit dintr-un strat dens, ţesut conjuctiv alcătuit din
fibre de proteine (colagen, reticulină, elastină, dispersate într-o matriţă cu o consistenţă de
semigel). Dermul reticular se continuă spre epiderm cu dermul papilar, separate de acesta
printr-o linie sinuoasă şi conţine terminaţii nervoase (corpusculii tactili). La interfaţa epiderm-
derm se găsesc şi melanocite, distribuite neregulat, care produc un pigment, melanina, care se
depozitează în epiderm, permanent la pielea neagră şi ca răspuns la radiaţia ultravioletă la
pielea albă.
Hipodermul sau ţesutul subcutanat se găseşte sub derm. Este un ţesut adipos, în care
se găseşte o proporţie însemnată din grosimea organismului, cu rol de protecţie. În această
regiune se găsesc vase sanguine şi glande sudoripare. Anexele pielii sunt aparatul pilosebaceu
şi glandele sudoripare. Firele de păr sunt constiuite din celule cheratinizate compactate.
Fiecare folicul pilos are asociată cel puţin o glandă sebacee situată la 500 micrometri de
suprafaţa cutanată. Glandele sebacee sunt exocrine, secretă o substanţă grasă numită sebum,
care este un amestec de grăsimi, cu rol lubrefiant şi plastifiant al stratului cornos. De
asemenea menţine un pH acid al suprafeţei externe a pielii, pH:5. Suprafaţa de piele ocupată
de foliculii piloşi este de 1/1000 din suprafaţa sa totală. Glandele sudoripare sunt de două
feluri: ecrine şi apocrine. Glandele ecrine secretă transpiraţia sărată, sunt distribuite pe toată
suprafaţa corpului cu o densitate de 100-200 de glande pe cm, fiind mai concentrate în
anumite zone (palme, tălpi). Secreţia este o soluţie apoasă, diluată de electoliţi, cu un pH=5,
cu rol în termoreglare. Glandele apocrine sunt situate în axile, regiunea anogenitală a sânilor.
Secretă un lichid lăptos constituit din proteine, lipoproteine, lipide, zaharuri.În urma
contaminării microbiene, secreţia apocrină de pe suprafaţa pielii devine responsabilă de
mirosul corpului.
Sistemul circulator al pielii constă în arterele şi venele care formează suprafaţa
vasculară disponibilă pentru schimbul de substanţe între sânge şi ţesutul local. Arterele pielii
provin din plexul arterial al dermului. Ramuri ale acestuia alimentează foliculii piloşi,
sistemul glandular al pielii ţesutul subcutanat şi dermul. Sistemul limfatic se găseşte tot în
derm. Epidermul primeşte substanţe nutritive prin difuzie.

9
 I.3. Rolul și funcțiile fiziologice ale pielii
Ca organ complex, pielea prezintă multiple funcţii, mai mult sau mai puţin specifice,
începând cu funcţia de protecţie şi depuratoare şi sfârşind cu funcţiile: metabolică, secretoare,
receptoare şi termoreglatoare. Protecţia mecanică, chimică, termică, fizică, antimicrobiană şi
impermeabilitatea pielii la apă se datoresc în primul rand epiteliului cornos al epidermului
bogat în cheratină. Pielea asigură o protecţie împotriva agenţilor fizici şi chimici, întărită prin
acţiunea keratinei şi a melaninei. Ea joacă un rol senzorial mulţumită receptorilor nervoşi
microscopici, sensibili la pipăit, durere şi temperatură. Pielea intervine şi în termoreglare
(menţinerea unei temperaturi interne constante) prin dilatarea vaselor sanguine cutanate şi
prin evaporarea sudorii, ceea ce permite evacuarea unui exces de căldură. Pielea este expusă
la diferiţi factori nocivi din mediul extern, de natură mecanică, chimic, fizică şi microbiană,
precum şi unor factori care acţionează din interiorul organismului. Prin mobilitatea ei pe
ţesuturile subadiacente, prin stratul de grăsime şi prin elasticitatea ei, pielea poate amortiza
şocurile mecanice. Pe regiunile care sunt expuse acţiunilor mecanice, stratul cornos este mai
gros şi mai compact (palmă), dermul este mai elastic şi mai flexibil, iar hipodermul le
căptuşeşte cu un strat de grăsime abundentă. Epidermul, prin proprietatea sa de a reflecta
razele luminoase prin pigmentul depozitat în stratul germinativ, constituie un ecran protector
care împiedică pătrunderea razelor luminoase în profunzime. Stratul de grăsime care acoperă
toată suprafaţa epidermului şi resturile de acizi rămaşi după evaporarea sudorii formează
împreună cu grăsimile epidermului acea mantă acidă care constituie bariera cea mai eficace
împotriva pătrunderii microorganismelor în piele. Suprafaţa pielii, în comparaţie cu interiorul
corpului, are o reacţie acidă. Aceasta devine tot mai alcalină înspre straturile profunde.
Echilibrul acido-bazic al pielii, stabilit la 3 valoarea unui pH de 5,5 se poate schimba prin
spălări cu săpunuri alkaline, pielea devenind astfel receptivă la atacurile microorganismelor.
Mantaua acidă, cheratinizarea, regenerarea epidermului prin eliminarea continuă a stratului
exfoliativ constituie pentru piele o protecţie eficace împotriva microorganismelor. Faţă de
cauzele nocive interne, pielea recţionează prin procese inflamatoare.
a) Funcția de termoreglare, rolul pielii în termoreglare este foarte important. El este
moderat în ceea ce priveşte lupta împotriva frigului, dar extrem de important în lupta
împotriva căldurii. Mecanismul de punere în acţiune a secreţiei sudoripare şi a reglării termice
în general este nervos şi se realizează prin două căi: prin excitarea receptorilor cutanaţi,
influxul ajunge la centrii termoreglatori şi prin acţiunea directă a temperaturii urcate (sau
scăzute) a corpului asupra centrilor. Acţiunea frigului produce un reflex vasoconstrictor, prin

10
care muşchiul excretor al părului se contractă, producându-se în acelaşi timp o
vasoconstricţie. Prin contracţia muşchiului se produce o contracţie a pielii, suprafaţa ei se
micşorează şi în acelaşi timp se elimină sebumul, care ajunge la suprafaţa pielii. Ambele
procese împiedică o pierdere mai însemnată de căldură. La acţiunea căldurii, suprafaţa pielii
se întinde cu dilatarea concomitentă a vaselor şi cu un aflux arterial intensiv. Această acţiune
vasodilatatoare produce o iradiere mai mare de căldură şi determină acţiunea secretatoare a
glandelor sudoripare. Sudoarea abundentă se varsă la suprafaţa pielii, unde prin evaporare,
produce o răcire a organismului. În timp ce la o temperatură obişnuită se elimină aproximativ
un litru de sudoare în 24 ore, în caz de temperatură foarte ridicată se poate elimina şi un litru
pe oră. Acţiunea glandelor sudoripare poate fi considerată ca o supapă de siguranţă împotriva
acţiunii căldurii ridicate. Sudoarea se elimină continuu prin perspiraţia insensibilă, care are
drept scop să compenseze diferenţele de temperatură la nivelul diferitelor regiuni cutanate. În
bolile de piele în care aceste procese sunt absente, cum ar fi ihtioza, bolnavii au continuu
senzaţia de frig.
b) Funcția de secreție și excreție a pielii - celor două glande (sebacee şi sudoripare) le
revin un rol principal în procesul de secreţie şi de excreţie al pielii. Glanda sebacee, sub
influenţa sistemului nervos, secretă sebumul care se varsă pe suprafaţa pielii. Sebumul dă
pielii supleţea caracteristică, o apăra şi împiedică pătrunderea diferitelor substanţe lichide. În
general, secreţia de sebum atinge la om aproape 2 grame zilnic. Eliminarea este mai bogată în
regiuni cu glande mai multe. Concomitent cu sebumul se elimină o serie întreagă de substanţe
de dezagregare şi substanţe heterogene (de exemplu iodul în acneea iodică). Glanda sudorifică
secretă sudoarea, care are reacţie acidă. Sudoarea conţine 99% apă şi 1% substanţe solide,
săruri anorganice. Acţiunea glandei stă sub influenţa sistemului nervos central. Anumite stări
care duc la mărirea conţinutului în apă al ţesuturilor, căldura şi factorii psihici produc o
secreţie sudoripară mai bogată. Prin sudoare se elimină din organism o serie întreagă de
substanţe heterogene, medicamente şi substanţe toxice. Ea serveşte într-o mică măsură drept
compensator al activităţii rinichilor. Acţiunea favorabilă a băilor fierbinţi şi a băilor de soare,
a curelor de transpiraţii în diferite boli şi intoxicaţii medicamentoase se bazează pe eliminarea
unor substanţe toxice din organism prin sudoare.
c) Funcția senzorială a pielii - pielea prin poziţia ei exterioară, este expusă la acţiunea
factorilor nocivi din mediul extern. Ea reprezintă o suprafaţă sensibilă foarte mare. Importanţa
pielii ca organ de simţ nu este apreciată suficient. Ea poate înlocui, de pildă, la orbi procesul
de cunoaştere prin cel tactil, aceştia ajungând să perceapă forma obiectelor şi dimensiunea în
spaţiu. Se cunosc patru feluri de sensibilitate cutanată: la cald, la rece (sensibilitate termică),

11
apoi cea tactilă, cu subdiviziunea ei, sensibilitatea dureroasă. Fiecăruia din aceste sensibilităţi
îi corespund un excitant specific şi organe receptoare diferite. Sensibilitatea cutanată este
distribuită inegal pe suprafaţa pielii. Pe un centimetru pătrat de piele se află: 12-13 puncte
reci, 1-2 puncte calde, 100-200 de puncte dureroase şi 25 de puncte de presiune. Din punctele
tactile, cele mai multe se află pe vârful degetelor şi pe palmă. Este important să ştim că se pot
elabora reflexe condiţionate pentru toţi excitanţii cutanaţi. O caracteristică specială o prezintă
reflexele condiţionate elaborate prin excitanţii termici, faţă de care se elaborează rapid o
inhibare de o intensitate atât de mare, încât se poate cădea într-un somn profund. Această
observaţie ne explică somnul profund în care cad cei care sunt surprinşi de avalanşele de
zăpadă şi îngheaţă de frig. Pruritul este considerat ca o durere atenuată. Se crede a fi constituit
din senzaţia tactilă, plus cea dureroasă. Pruritul poate fi un reflex condiţionat care se formează
la variaţi excitanţi chimici şi fizici, provenind din mediul extern şi intern.
d) Rolul endocrin și influența glandelor endocrine asupra pielii Pentru a explica în
unele cazuri cauza morţii, produsă prin arsuri grave s-a enunţat teoria precum că stratul
germinativ îndeplineşte probabil şi o funcţie de secreţie în care ar secreta substanţe capabile
să neutralizeze anumite toxine. Totuşi s-a demonstrat că pielea nu prezintă structură tipică a
unei glande cu secreţie internă. Clinic s-a constatat că pielea se găseşte sub influenţa
hormonilor din organism, fapt care se manifestă în toate transformările ei structurale survenite
în decursul diferitelor perioade ale vieţii, când unele glande încep o activitate mai complexă.
Se poate constata rolul important al hipofizei la animalele de laborator, a produs tulburări
trofice ale părului şi unghiilor, epidermul devenind paracheratozic, iar în derm s-a produs o
atrofiere a ţesutului colagen. Lobul anterior al hipofizei intervine în pigmentogeneza şi în
colorarea pielii. Rolul paratiroidei asupra tegumentului s-a putut pune în evidenţă mai puţin.
Lipsa secreţiei acesteia ar duce la căderea părului. Hipersecreţia paratiroidei ar produce în
sclerodermie creşterea calciului cutanat. Efectul hormonului sexuali asupra pielii este atât de
marcat, încât poate fi utilizat ca test în studiul funcţionării hormonilor gonadotropi. Sub
influenţa hormonilor sexuali se modifică structura dermului şi a epidermului, pielea se
pigmentează, iar anexele se dezvoltă mai intens. Glanda suprarenală are un rol important în
evoluţia şi metabolismul pielii. Insuficienţa suprarenală (boala Addison) se manifestă prin
hiperpigmentarea pielii, care regresează sub acţiunea cortizonului şi a acidului ascorbic. S-ar
părea că şi în psoriazis această glandă joacă un rol 6 important. Insuficienţa secreţiei
pancreatice tulbură metabolismul glucidelor în unele afecţiuni dermatologice, cum ar fi
furunculoza repetată, care se ameliorează sub influenţa tratamentului cu insulină. Insuficienţa
timusului acţionează asupra pielii în psoriazisul vulgar. Glandele endocrine în general au un

12
rol important în evoluţia normală a pielii şi în special în patogenia multor manifestări morbide
ale pielii.
e)Funcția imunologică. Se ştie că pielea este în legătură intimă cu reacţiile de apărare
ale organismului. Observaţii clinice arată că pielea are o funcţie defensivă în bolile
infecţioase. Este cunoscut faptul că introducerea anatoxinei, intradermic, este mai eficace
decât pe cale subcutanată, iar vaccinul antirabic, introdus în derm, produce o imunitate solidă
decât cel introdus subcutanat. Aceste particularităţi demonstrează rolul activ al pielii în
desfăşurarea proceselor imunologice, rol favorizat în parte prin elaborarea de către piele a
fermentului de antiinvazie, cu scopul de a anihila efectele fermenţilor care facilitează invazia
pielii de către microorganismele patogene. Este cunoscut că pielea participă intens la procesul
alergiei, reactivitate care se încadrează în marea problemă a imunităţii. În acest sens aş
sublinia faptul că la pacienţii bolnavi de psoriazis, care au urmat tratamentul cu Deniplant, pe
măsură ce boala psoriazis se vindecă, le creştea reacţia de apărare a sistemului imunitar. Rolul
principal în procesele imunobiologice ale pielii este îndeplinit de celulele reticulo-histocitare
prin influenţele exercitate pe cale reflexă de către scoarţa cerebrală.

I.4.Patologie
Actualmente se cunosc mai mult de 2.000 de boli de piele, susceptibil să fie clasificate

Fig.1.2.
în diferite grupe în funcţie de cauza lor. Dovada importantă a îmbătrânirii în ansamblu a
organismului, îmbătrânirea cutanată depinde de trei ordine de factori: un factor geneticvariabil
de la un individ la altul, factori externi-reprezentaţi îndeosebi prin expunerea la soare, factor
esenţial - al îmbătrânirii cutanate de suprafaţă şi factori de mediu-legaţi de de condiţiile
socieoeconomice, de igiena vieţii, de o alimentaţie prea bogată sau, invers, de o malnutriţie,
de intoxicaţiile cu alcool, cu tutun, cu droguri, şi în sfârşit, de starea de sănătate a subiectului.
Mijloacele de luptă împotriva acestei îmbătrâniri sunt temporare şi, în ansamblu, cu

13
eficacitate limitată. Petele pigmentate pot fi distruse cu azot lichid, cu bisturiul electric sau cu
laserul cu dioxid de carbon. În schimb, este posibil să se întârzie apariţia îmbătrânirii cutanate.
Factorul de departe cel mai important este reducerea expunerii la radiaţiile solare, lucru care
trebuie să fie făcut din copilărie. Atunci când expunerea solară nu poate fi evitată, pielea
trebuie sa fie protejată cu creme sau cu lapte cu efect antisolar, alese cu grijă în funcţie de
natura pielii şi de gradul de însorire. Patologia este partea medicinei care se ocupă cu etiologia
(cauzele), patogeneza (fenomenele, mecanismele patolgice) de decurgere a bolii, mai precis
cu simptomele (semnele) sau grupului de simptome (sindroame) a bolii, precum și urmările
acestora asupra organismului. Patologia este un instrument important pentru medicină de a
înțelege mecanismul, modificările de organ produse de boli, îmbunătățirea stabilirii
diagnosticului, nu numai din timpul vieții dar și după moartea pacientului. Un aspect
important care se poate stabili exclusiv numai cu ajutorul patologiei prin biopsie, natura
benignă sau malignă a unei tumori, sau prin necropsie (autopsie)stabilirea faptului dacă
tratamentul prescris de medic a fost corect sau fals, date necesare medicinei legale (forensic
pathologist). 8 Patologia are două ramuri: - Anatomia patologică care examinează
modificările organelor macroscopic; - Patologia histolgică care examinează modificările
țesuturilor sau celulelor bolnave sub microscop.

I.5. Mucoasele

Fig.1.3.
Sunt o continuare a epidermei cu o structură puțin modificată, ele sunt membrane care

14
 Fig.1.4.
căptușesc organele cavitare și canalele ce se deschid la exterior. Mucoasele secretă mucus,
ceea ce asigură umiditatea și lubrifierea organelor pe care le tapează. Natura glandelor și
secreției lor variază de la o mucoasă la alta, corespunzător cu funcția fiziologică particulară a
fiecăruia dintre țesuturi, mucoasele tubului digestiv și glandele lor, de exemplu, au un rol
precis în digestie și în absorbția alimentelor, în căile aeriene, mucusul oprește o parte din
praful inhalat etc.

15
 CAPITOLUL II
Infecţiile pielii, ale Ţesutului celular subcutanat şi ale
muşchilor

Infecţiile bacteriene pot fi primare, care apar pe tegumente neafectate anterior sau
secundare în situaţia în care complică o afecţiune cutanată preexistentă.
Infecţiile bacteriene ale pielii, ale ţesutului celular subcutanat şi musculare pot fi
clasificate după etiologie, după procesul inflamator rezultat sau/şi localizarea acestuia, după
condiţiile favorizante etc. Formele clinice, sub care se manifestă aceste infecţii, pot fi uşoare,
moderate sau severe şi limitate sau extinse.
Flora normală a tegumentului. Tegumentele sunt colonizate în special cu germeni
aerobi, stafilococul alb (Staphylococcus epidermidis) fiind prevalent, alături de micrococi şi
difteroizi; flora anaerobă este mai puţin densă, localizată în foliculii piloşi (Corynebacterium
acnes). Pe piele, raportul între stafilococul alb şi streptococ este de 10/1.
Tratamentul lor necesită aproape întotdeauna o colaborare între medicul practician şi
medical infecţionist, chirurg, dermatolog. În terapia infecţiilor cutanate sunt prescrise foarte
frecvent antibiotice; eritromicina, tetraciclina, cloramfenicolul, neomicina, streptomicina,
penicilina sau unele antifungice, ca nistatinul sau griseofulvina.

II.1. Infecţii bacteriene ale pielii, tesutului subcutanat si ale

muschilor

II.1.1 Infecţii ale plăgilor şi ale arsurilor

Plăgile traumatice infectate. Esenţială este profilaxia infecţiei, realizată prin toaleta
adecvată a fiecărei plăgi, şi menţinerea unei corecte asespsii locale. Infecţia poate fi produsă
de: stafilococ, streptococ, piocianic şi alţi germeni gramnegativi sau anaerobi (când condiţile
locale ale plăgii şi prezenţa unor corpi străini conferă condiţii de anaerobioză).
Atitudinea care se adoptă, este în raport cu localizarea şi cu extinderea rănii şi a
procesului infecţios.
În primul rând, se recoltează material patologic pentru examene bacteriologice:
frotiuri(colorate cu albastru de emtilem şi Gram) şi culture pe medii aerobe şi anaerobe.

16
 În continuare, se face o toaletă chirurgicală minuţioasă, cu spălare abundentă a plăgii,
îndepărtarea corpilor străini, incizie. Concomitent, se face profilaxia antitetanică.
Când plaga infectată este la faţă sau survine la personae cu risc crescut de diseminare
sau când infecţia este extinsă, se instituie un tratatment pe cale generală cu antibiotice, în
raport cu germenii vizualizaţi pe frotiul din materialul patologic. Cum, deseori, stafilococul
este agentul cauzal, se administrează eritromicină (2g/zi, la adult; 0,04-0,05g/kilocorp/zi, la
copil) sau penicilină G (1600000-2400000 U./zi, la adult; 100000 U./Kilocorp/zi, la copil).
Local, se aplică pulbere sau cremă cu mafenid (Sulphamylon- agent bacterian local
pentru tratamentul auxiliar al arsurilor, foarte eficace contra pseudomonei aeruginosă).
Plăgi infectate, produse de muşcătură de animale sau de păsări. Pe lângă profilaxia
antirabică şi antitetanică, se face un tratament corespunzător, iar plaga nu va fi închisă per
primam.
Infecţia este produsă, de obicei, de stafilococ sau alţi germeni obişnuiţi; uneori, este
produsă de Pasteurella multocida; în acest din urmă caz sau când plaga infectă este situată la
faţă sau este extinsă, se administrază penicilina G sau eritromicină (în dozele mai sus
menţionate) sau ampicilină (3g/zi, la adult; 0,1 g/kilocorpi/zi, la copil).
Plăgi operatorii infectate. Agenţii bacterienicauyali mai frecvenţi sunt: stafilococul
(aureus sau epidermidis), streptococul, piocianicul, Esch. Coli.
Tratamentul local este cel mai adesea suficient. Ca substanţe anticrobiene se pot
folosi: unguente cu neomicină şi bacitracină (Negamicin B) cu acţiune antistafilococică, sau
clorhexidina, soluţie 0,05%, în apă distilată sterilă, cu acţiune asupra germenilor
gramnegatici; în cazul infecţiei cu piocianic, clorhexidina se aplica alternativ cu nitrat de
argint(soluţie 0,1-0,8%).
Când există pericolul unei diseminări sanguine se administreayă, pentru scurt timp, pe
cale generalăunul din următoarele antibiotice: penicilină G (1600000-2400000 U./zi, la adult;
100000 U./Kilocorp/zi, la copil); oxacilină (3-4 g/ zi, la adult; 0,05 g/kilocorp/zi, la copil);
gentamicină (0,004 g/kilocorp/zi, adult; 0,005 g/kilocorp/zi, la copil).
Arsuri infectate. Infecţia arsurilor, în stadiile iniţiale, este produsă de stafilococ,
streptococ, iar mai târziu de către bacteriile gramnegative: piocianic, Esch. Coli, proteus etc.
Tratamentul pacienţilor (mai ales cu arsuri întinse) se face în servicii chirurgicale sau
secţii de specialitate.

17
 Fig..2.1.
Ca tratament local, se folosesc: nitratul de argint (soluţie 0,1-0,01%), alternat cu
clorhexedină şi cu mafenid sau cu sulfatolamidă.
Uneori, în arsuri întinse este necesar tratamentul pe cale generală cu antibiotice:
oxacilina (în dozele de mai sus) sau meticilina (4-6 g/z, la adult; 0,2-0,25 g/kilocorp/zi, la
copil) sau eritromicina (2,5-3 g/zi, la adult; ; 0,04-0,05 g/kilocorp/zi, la copil). Dacă infecţia
este produsă de piocianic, se administrază carbenicilină (12-20 g/zi, la adult; 0,4
g/kilocorp/zi, la copil), eventual asociată cu gentamicină (dozele de mai sus).
Înainte de a începe tratamentul antimicrobian, se fac hemoculturi şi prelevări din
locurile infectate, pentru frotiuri şi culturi (pe medii aerobe şi anaerobe).

II.1.2 Infecţii cutanate superficiale

Impetigo. Etioologia este streptococică, dar deseori leziunea se suprainfectează şi cu

stafilococ auriu.
Caracteristici: erupția este constituită din bule cu conținut purulent, așezate pe o bază

Fig.2.2.
inflamatorie, care se rup ușor determinând mici ulcerații care se acoperă de cruste galben-
melicerice, localizate la nivelul feței, membrelor și pielii păroase.
Măsurile terapeutice locale (spălare cu săpun care conţine hexaclorofen, asepsie
locală), sunt de cele mai multe ori suficiente. In funcţie de gravitate se face tratament şi cu
Baneocin pudră/unguent (conţine bacitracină si neomicină - 2-4 aplicaţii cu Baneocin-pudră
sau 2-3 cu Baneocin-unguent pe zi, aât la adulţi cât şi la copii). În cazuri severe, mai ales la
copii, se administrază eritromicină sau oxacilină (în dozele de mai sus timp de 8 zile).

18
 Sicozisul barbiei sau foliculita. Agenţii etiologici sunt streptococul sau/şi
stafilococul. Tratamentul este local (spălare cu săpun care conţine hexaclorofen, badijonări cu
alcool iodat etc.).
Sindromul Lyell (epidermoliza buloasă). Este o afecţiune gravă, cu etiopatogenie
variată, care apare deseori la adult, ca o reacţie de sensibilizare la anumite medicamente (de
exemplu la sulfamide).
La copil, sindromul Lyell poate fi uneori determinat de o infecţie cu stafilococ de grup
fagic II (deseori rezistent la penicilină G).
Tratamentul la copil, constă în suspendarea oricărei medicaţii şi tratament cu
metilicină (0,2-0,25 g/kilocorp/zi, intravenos în 4-6 prize, la intervale egale de timp) sau
penicilină G (100000 U./Kilocorp/zi), dacă stafilococul izolat din hemocultură, din leziunile
pielii sau din secreţia conjunctivală este agentul cauzal.
Erizipelul este o infecție a pielii determinată de streptococii de grup A. Aceasta apare
mai des la persoanele de peste 40 de ani și are tendința la reapariție după vindecare.
Are loc o reacție inflamatorie la nivelul pielii, prin mecanism infecțios și alergic,
însoțit de febră și stare toxică. Această boală, în absența tratamentului cu antibiotice are un
prognostic grav. La persoanele în vârstă poate fi chiar fatală.

Fig.2.3.
Erizipelul este cauzat de o bacterie care se poate găsi în nas si faringe. Aceasta poate
migra la nivelul pielii, în răni şi alte zone lezate.
Pielea este roşie, cu supradenivelari şi vezicule, leziunile fiind dureroase şi fierbinţi. În
centru rana este mai palidă, iar spre margini este roşiatică.
Are loc o reacție inflamatorie la nivelul pielii, prin mecanism infecțios și alergic,
însoțit de febră și stare toxică. Această boală, în absența tratamentului cu antibiotice are un
prognostic grav. La persoanele în vârstă poate fi chiar fatală. Medicul infecționist este cel

19
care poate pune cel mai sigur diagnosticul de erizipel, dar și dermatologul sau medicul de
familie pot recomanda o serie de teste ce obiectivează prezența bolii.
Tratamentul de elecție este penicilina G timp de 10 zile apoi moldamin. În caz de
alergie la aceste antibiotice se poate trata cu clindamicina, daptomicina sau macrolide. Local
poți pune comprese cu soluții antiseptice. Dacă boală revine, trebuie să reiei tratamentul timp
de 14 zile, apoi vei face moldamin injectabil 3-6 luni asociat eventual cu anticoagulante.
Foliculita - Infecția foliculului pilos trece prin mai multe stadii evolutive, fiecăruia
corespunzându-i o paletă largă de semne și simptome.
Inițial, foliculita se prezintă că o zonă hiperemica (roșiatică), dureroasă (sau cel puțin,
sensibilă la palpare), centrată de un fir de păr sau localizată lângă un folicul. Treptat se

Fig.2.4.

transformă într-o pustulă conținând puroi. Apariția puroiului se acompaniază de prurit (de
intensitate moderată).
Următoarea fază a evoluției este marcată de fistulizarea flictenei - materialul eliminat
poate fi purulent sau sangvinolent. De obicei se elimină și firul de păr. După fistulizare, rana
se cicatrizează, definitivându-se astfel procesul de vindecare locală.
Flictenele ce apar în cadrul unei foliculite profunde se caracterizează prin dimensiuni
mai mari, dureri locale intense, persistență îndelungată (vindecare trenantă), spre deosebire de
flictenele din foliculitele superficiale. De asemenea, foliculita profundă se poate extinde și
poate reprezenta punctul de pornire pentru alte infecții tegumentare ce vor spori, în final,
disconfortul pacientului, alterându-i și mai mult starea de sănătate.
Prototipul foliculitei superficiale este reprezentat de foliculita stafilococică-
simptomatologia ei fiind reprezentată în special de: prurit intens cu localizare oriunde pe
tegumentul cu pilozitate, zonă pruriginoasă apărând că o supradenivelare (pustulă) cu conținut
lichidian (de obicei, reprezentat de puroi). În unele cazuri se poate evidenția și poarta de

20
intrare (soluția de continuitate tegumentară), sub forma unor plăgi de mici dimensiuni,
microtraumatisme, înțepături, etc.
Tratament - cazurile ușoare se vindecă singure (dar în această situație există riscul de
recurență a infecției). Dacă foliculita inițială s-a vindecat în lipsa tratamentului, dar a reapărut,
având aceeași sau o altă localizare, pacientul este sfătuit să se adreseze unui medic, afecțiunea
necesitând un tratament complex în această situație.
În cazul foliculitei bacteriene de intensitate ușoară-medie se poate recurge la aplicarea
locală a unui unguent (alifie sau cremă) pe bază de Bacitracină, Clindamicină sau
Eritromicină (acestea sunt antibiotice cu diverse mecanisme de acțiune, active pe spectrul
germenilor frecvent incriminați în apariția foliculitei).
Anterior aplicării unguentului pacientul trebuie să curețe zona cu soluții antiseptice de
tipul Betadinei sau Clorhexidinei. În cazul foliculitei bacteriene de intensitate severă sau
foliculită profundă este necesar în general un tratament antibiotic oral. Acesta este prescris de
medicul curant. Antibioticele administrate mai frecvent și cu rezultate bune sunt:
Eritromicina, Cefalexina, Dicloxacilina. Antibiotice precum Ciprofloxacina sau Ofloxacina
sunt destinate strict unor anumiți germeni și nu se recomanda administrarea lor uzuală. Pentru
foliculita de etiologie fungică se poate recurge la tratament antifungic: Fluconazol,
Itraconazol, Terbinafina sau Griseofulvin.

II.1.3. Infecţii cutanate profunde necolectate

Infecţii necolectate (celulite nesupurate). Când sunt limitate, nedureroase, fără

fenomene inflamatorii locale grave, tratamentul constă din comprese reci locale şi analgezice,
antipiretice.
Când fenomenele locale sunt extinse sau cu tendinţă de extindere se administrează
penicilina G şi se recomandă tratament chirurgical.

II.1.4. Infecţii cutanate profunde colectate

Furunculul. Agentul cauzal este stafilococul auriu. Tratamentul local este sufficient şi
constă din: pansament uscat după badijonare cu alcool iodat; aplicaţii locale cu un unguent cu
neomicină si bacitracină (Negamicin B), de 2-3 ori pe zi; incizie şi drenaj. Cu ocazia inciziei
se fac teste, se izolează tulpina de stafilococ si se stabileşte sensibilitatea la antibiotice. Pe
lângă măsurile de igienă corporală se recomandă comprese locale cu Bromocet, soluţie foarte

21
diluată, eritromicină 2-3 g/zi, la adult; 0,04-0,05 g/kilocorp/zi, la copil), pe cale orală sau
oxacilină (4-6 g/zi, la adult; 0,05 g/kilocorp/zi, la copil). Vindecarea este însoţită de cicatrice.
Celulita supurată a feţei. La copil, are ca agent etiologic Hemophilus influenzae. De
obicei, apare în cursul unei septicemii sau concomitant sau după procese infecţioase cu altă
localizare. Antibioticul de elecţie este ampicilina (0,10-0,15 g/kilocorp/zi), intravenos şi
intramuscular. Când bolnavul este sensibilizat la penicilină sau tulpina respectivă este
rezistentă la ampicilină, se utilizează cloramfenicolul.
Uneori agentul etiologic este stafilococul, în această situaţie se foloseşte meticilina
(0,2-0,25 g/kilocorp/zi, intravenos).
Celulita cu anaerobi. Este produsă de streptococci anaerobi, asociaţi uneori cu Esch.
Coli sau cu stafilococ.
Tratamentul este complex şi va fi făcut într-un serviciu chirurgical: tratament
chirurgical, antibiotice pe cale generală (penicilină G, 12-16 milione U./zi, la adult asociată cu
metronidazol, 2 g/zi, la adult sau clindamicină, 1,2-2,4 g/zi, la adult). Bolnavii sensibilizaţi la
peniciline vor fi trataţi cu clindamicină si metronidazol sau cu cloramfenicol (3-4 g/zi).
Abcese şi flegmoane. Întotdeauna, se efectuează puncţia colecţiei, pentru a recolta
material patologic, destinat examenelor bacteriologice. Tratamentul chirurgical este esenţial,
înainte şi după intervenţia chirurgicală, se administrează un antibiotic, în funcţie de rezultatul
examenului bacteriologic.

II.1.5. Infecţii profunde cutanate şi musculare

Fasceita necrozantă. Infecţie gravă a tesutului celular subcutanat şi a straturilor
musculare, cu tendinţă de difuzare în lungul planurilor fasciale, fascita necrozantă este
întâlnită la copil, avînd ca agent etiologic principal stafilococul; uneori, agentul etiologic este
streptococul, iar alteori sunt ambii germeni.
O persoană cu fasceită necrozantă se spune că este infectată cu o bacterie "mâncătoare
de carne", în mod special Streptococcus pyogenes.

22
 Fig.2.5.

Fasceita necrozantă poate fi dată de mai multe bacterii. Cea mai obișnuită cauza este
infecția streptococică, cu bacterii aparținând streptococilor de grup A, cel mai des fiind
implicat Streptococcus pyogenes, acesta fiind implicat și în etiologia altor infecții (faringită
streptococica, impetigo). De obicei infecțiile date de aceste bacterii sunt ușoare. Există și
cazuri rare, în care bacteria produce o toxină care atacă țesutul subcutanat și determină o
infecție mai gravă, care poate disemina prin intermediul sângelui la nivelul plămânilor și a
altor organe.
Infecția mai poate fi determinată și de Vibrio vulnificus. Infecția dată de această
bacterie poate apărea dacă o rană vine în contact cu apa din ocean, cu carnea crudă a unor
pești de apa sărată sau dacă apar răni la manipularea crustaceelor, cum ar fi crabii. Aceste
infecții apar mai ales la cei care au infecții cronice ale ficatului (ciroză).
Altă formă de fasceita necrozantă poate fi cauzată de bacteriile care colonizează
colonul; această formă apare mai frecvent la persoanele care suferă de diabet sau boală
arterială periferică. Ocazional, persoanele care au răni împușcate sau tumori la nivelul
colonului pot dezvoltă fasceita necrozantă.
O mică rană de la nivelul pielii permite bacteriei să pătrundă la nivelul țesutului
subcutanat (de sub piele). În unele cazuri infecția poate apărea, de asemenea, la locul unei
contuzii la nivelul mușchilor, chiar dacă nu există zonă de continuitate la nivelul
tegumentului. Se poate întâmpla ca locul de unde a pornit infecția să nu fie evident, deoarece
bacteria poate circulă prin intermediul circuitului sangvin spre alte părți ale corpului.
Bacteria care produce toxinele care cauzează fasceita necrozantă, poate trece de la o
persoană la alta. Cu toate acestea o persoană care contactează bacteria este puțin probabil să
facă o infecție gravă, dacă nu are o rană deschisă, varicelă sau un sistem imun slăbit.
Pe lângă tratamentul de susţinere şi chirurgical, tratamentul antimicrobian se face cu
meticilină (0,2-0,25 g/kilocorp/zi, intravenos) sau (dacă tulpina microbiană izolată este

23
sensibilă la penicilină) cu penicilină G (100000 U./ kilocorp/zi, intramuscular). Bolnavii
sensibilizaţi la peniciline sunt trataţi cu eritromicină (0,04-0,05 g/kilocorp/zi).
Miozita difuză. Afecţiune gravă, survenind mai ales la diabetici, uneori in jururl unor
plăgi orâperatorii, miozita difuză este determinată de obicei de streptococi anaerobi şi mai rar
alţi germeni (stafilococ, enterococ). Se recoltează material patologic pentru examene
bacteriologice apoi se începe un tratament antimicrobiaqn intens, pe cale parenterală, cu
penicilină G (12-20 milioane U./zi, la adult; 200000 U./zi, la copil, eventual asociată cu
clindamicină(1,2-3 g/zi, la adult; 0,01-0,04 g/kilocorp/zi, la copil) sau metronidazol (2g/zi, la
adult). În continuare tratamentul va fi chirurgical.
Cangrena gazoasă (mionecroza). Este o fecţiune extrem de gravă, al cărei agent
etiologic este Clostridium perfringens şi care evoluează cu leziuni locale rapid extensive,
toxemie, insuficienţă circulatorie acută, hemoliză, insuficienţă renală acută şi, deseori, cu
septicemie. Pe lângă celelalte tratamente (susţinerea funcţiilor vitale, tratament chirugical) se
face un tratament intens cu doze mari de penicilină G (vezi doza la "Miozita difuză"),
eventual asociată cu metronidazol.

II.1.6. Infecţii ale glandelor sudoripare

Hidradenita supurativă. Hidradenita supurativă este o afecțiune cronică a glandelor
sebacee, manifestată prin inflamarea pielii și apariția de puncte negre și puncte albe, care
deseori se măresc și supurează. Considerată o formă severă de acnee, hidradenita supurativă
se declanșează în jurul glandelor sebacee și a foliculilor de păr. Zonele de pe corp frecvent
afectate - zonă axială și inghinală spre exemplu - coincid cu localizarea glandelor sudoripare
apocrine.
Hidradenita supurativă tinde să se declanșeze după pubertate, persistând și agravându-se în
timp. Diagnosticul și tratamentul precoce sunt necesare, ajutând la ameliorarea simptomelor și
prevenirea noilor erupții.
Hidradenita supurativă afectează de obicei zonele de pe corp care abundă în glande sebacee și
sudoripare (precum axilele, zonă inghinala și cea anală), precum și suprafețele de piele supuse
frecării, cum ar fi interiorul pulpei superioare, zona de sub sâni sau cea dintre fese. Boala
poate afecta o singură zonă sau mai multe.

24
 Fig.2.6.
După ce medicul specialist a confirmat diagnosticul - prin anamneză, examinarea
zonei afectate și teste de laborator, acesta va prescrie, în funcție de gravitate și manifestarea
bolii, o serie de direcții de tratament: antibiotice, topice sau orale, pentru a trata infecția și a
preveni viitoarele erupții; retinoide orale (medicamente derivate de la retinol, vitamină A),
pentru a încetini funcția glandelor sebacee și a preveni astuparea foliculilor; antiinflamatoare
nesteroidiene, pentru a calma durerea și a reduce inflamația; tratament chirurgical, în special
în cazurile severe.

II.2. Infecții cutanate micotice

II.2.1. Candidoze
Candidoza albicans este o ciupercă saprofidă a omului (care se găseşte numai la
nivelul mucoaselor tubului digestiv şi vaginal), care devine patogenă în anumite situaţii, cum
ar fi: diabet, colite cronice, neoplazii, hemopatii, boli cronice debilitante, SIDA, tratamente
îndelungate cu antibiotice, citostatice, corticoizi, precum şi în sarcină şi la copii şi vârstnici
În funcţie de localizare pot fi:
- candidoze digestive: perlesul (fisuri dureroase la nivelul comisurilor bucale); cheilită
candidozică (senzaţie de arsură, eritem şi descuamaţie la nivelul buzelor); stomatită
candidozică (formă acută sau mărgăritelul şi formă cronică); enterită şi anită;
- Intertrigo candidozic: pliuri axilare, inghinale, interdigitale, interfeşiere;
- Candidoze unghiale: onixis (pete mici galben verzui, şanţuri transversale la nivelul
unghiei, care devine moale, friabilă), perionixis (burelet inflamator);
- Candidoze genitale: vulvo-vaginită (prurit şi secreţie albicioasă), balanită şi 11
uretrită (prurit şi eritem);

25
 Examenele paraclinice sunt: examenul direct, prelevare de probe biologice (secreţii
vaginale, scuame, urină etc.), cultura pe mediul Sabourand.
Tratamentul este local cu antifungice: Nistatin, Miconazol şi sistematic cu antifungice:
Nistatin, Amfotericină, Ketoconazol.

II.2.2. Dermatofiții
Infecţiile sunt produse de sunt produse de dermatofiţi din genul Trichophyton,
Microsporum şi Epidermophyton.
Se clasifică astfel:
- dermatofiţii ale pielii glabre - tinea corporis (herpes circinat): plăci bine
delimitate, eritemato-scuamoase sau eritemato-scuamo-veziculoase, cu evoluţie inelară şi
centrifugă; tinea cruris (eczema marginată Hebra): afectează pliurile inghinale; tinea pedis
se manifestă sub 3 forme: hiperkeratozică plantară, veziculoasă (dishidrozică) și
intertriginoasă;
- pilomicoze (infecții cu dermatofiți ale pielii păroase, foarte contagioase):
microsporia: alopecie în plăci mari cu firele de păr rupte scurt (câțiva mm); la examinarea cu
lampa Wood prezintă o fluorescență verzuie; tricofitia: plăci alopecice mici, cu fire de păr
rupte de la rădăcină; favus: apare godeul favic; părul este mat, decolorat, friabil, cu miros
neplăcut;
- alte forme: onicomicoze, pitiriazis versicolor, eritrasma.
Examenele paraclinice sunt:examenul direct și cultură pe mediu Sabouraud.
Tratamentul se poate face topic şi/sau sistemic (Griseofulvina este de elecţie în
pilomicoze, iar Terbinafina în dermatofiţiile pielii glabre). Tratamentul topic se aplică de 1-2
ori/zi, timp de 4-8 săptămâni, în onicomicoze tratamentul este sistematic, chirurgical sau
local.

II.3. Infecții transmisible pe cale sexuală (BTS)

II.3.1. Sifilisul
Sifilisul este o infecție produsă de o bacterie spirochetă (Treponema pallidum).
Simptomatologia în cazul sifilisului primar constă în sancru la locul de inoculare
(eroziune rotund-ovalară), bine determinată, nedureroasă, îndurată, cu aspect lăcuit) și
adenopatie locală.
Sifilisul secundar se manifestă în faza de erupție primară printr-o rozeola sifilitică
(macule roz, nepruriginoase, nescuamoase), alopecie și eroziuni nedureroase ale mucoaselor

26
iar în erupția secundară prin manifestări sistematice (sindrom nefrotic, hepatită gastrită
leutica, artrită, osteită, meningită).

Fig.2.7.
Sifilisul terțiar se manifestă prin sifilide nodulare și nodulo-ulcerative, gome, glosită
superficială sau interstițială, paralizie generală progresivă, anevrism aortic.
Examenele paraclinice sunt: VDRL; TPHA; FTA; testul NELSON.
Tratamentul administrat este cel cu Penicilina G, Benzatin penicilină în doze adaptate
formei de sifilis (recent, tardiv, neurosifilis) sau Eritromicină, Doxicilină, cefalosporine în caz
de alergie la penicilină. Tratamentul contacților se face prin administrarea de Benzatin
penicilină i.m 2,4 milioane UI, doză unică. În cazul sifilisului congenital se administrează
Penicilina G.

II.3.2. Gonocociile
În cazul gonocociilor infecția este produsă de gonococ.
Simptomatologia la femei: cervicită (secreție galben verzuie), uretrită (secreție
purulentă și simptome urinare), vulvovaginită; la bărbați: uretrită anterioară (secreție galben-
verzuie, disurie) sau posterioară (durere și senzație de arsură la micțiune, polakiurie, tenesme
urinare), gonoree orofaringiană, gonoree rectală (la homosexuali).
Examenul paraclinic constă în examen direct – cultura cu antibiogramă.
Pentru tratarea afecţiunii se administrează: Ampicilina, Ofloxacin, Eritromicina, se
recomandă abstinența sexuală, tratamentul partenerilor.

27
 II.3.3. Uretrite negonococice

Se suspectează în prezența unei secreții uretrale, după excluderea gonoreei, agentul

patogen fiind indentificat prin examen direct și cultură din produsul patologic.
Tratamentul administrat pentru Trichomonas - Metronidazol, Tinidazol, pentru
Mycoplasme: Tetraciclină sau Eritromicină şi chlamidii: Tetraciclină, Doxicilină,
Claritromicină, Azitromicină.

28
 CAPITOLUL III
Antibioticele

III.1. Generalităţi
Antibioticele și chimioterapicele sunt substanțe obținute prin extracție, semi-sinteză
sau sinteză, care acționează asupra germenilor patogeni bacteriostatic - oprind creșterea
bacteriilor - sau bactericid-distrugându-le.

Fig.3.1.
Intenstitatea acțiunii unui antibiotic depinde de concentrația minimă inhibitorie
(cantitatea cea mai mică de antibiotic capabilă să inhibe dezvoltarea unui germen) și de
concentraţia minimă bactericidă (cantitatea cea mai mică de antibiotic capabilă să distrugă un
germen).
Pentru stabilirea intervalelor de administrare și a dozelor de antibiotic este necesar să
se cunoască timpul de înjumătățire, adică timpul care se scurge pentru scăderea nivelului de
antibiotic de la o anumită concentraţie la jumătate. Cu cât timpul de înjumătățire este mai mic,
cu atât administrările trebuie să fie mai dese (penicilină); invers la doxicilină.
Fiecare antibiotic are un spectru de activitate, înțelegând prin aceasta tipul de germeni
asupra cărora acționează. Unii germeni sunt rezistenți la antibiotice, rezistenţa putând fi
naturală sau dobândită. Rezistenţa dobândită apare prin mutații genetice, selecționare de
bacterii rezistente sau transmiterea între bacterii a unor factori de rezistenţă. Rezistenţa apare
foarte repede (într-o singură treaptă) la streptomicină, mai puțin rapid (în trepte puține) la
eritromicină și tardiv (în trepte multiple), la penicilină. În ceea ce privește calea de
administrare, cea mai comodă este cea orală. Dar nu este posibilă în cazul tulburărilor
digestive, intoleranței, inactivării datorită unui ph acid. Când calea orală este inaccesibilă, se
utilizează calea parenterala (i.m. sau i.v.). Calea intravenoasă în perfuzie este cea mai rapidă

29
și cea mai eficace, permițând menținerea constantă a unei concentrații optime, dar nu este
comodă, comportând și riscul de accidente vasculare. Pentru obținerea rezultatelor
terapeutice, antibioticele trebuie să realizeze niveluri sanguine constante.
De aceea, se administrează în mai multe prize: penicilină la 3-4 ore, tetracicinele la 6
ore etc. Cele mai multe antibiotice se elimină pe cale renală. În insuficiența renală, prin
scăderea diurezei, antibioticele se pot acumula în concentrații mari în organism; de aceea în
această situație dozele vor fi mai mici. Reacțiile adverse sunt numeroase. Penicilinele,
sulfamidele și Novobiocinul sunt susceptibile de a produce alergii (erupții, febră
medicamentoasă, șoc anafilactic); tetraciclinele produc tulburări digestive și disbacterii;
kanamicină sulfat și polimixină sunt nefrotice; streptomicină și kanamicină sulfat-ototoxice;
izoniazida, nitrofuranii sunt toxice pentru sistemul nervos periferic; cloramfenicolul, pentru
măduva osoasă. Alergia la un antibiotic este importantă și pentru accidentele produse, dar și
pentru faptul că bolnavul nu mai poate beneficia de acel antibiotic. Diagnosticul de alergie la
un antibiotic se bazează pe terenul alergic, contactele anterioare și maniestarile apărute la
testele de provocare (cutanate și serologice). Dar aceste teste nu sunt lipsite de riscuri. De
aceea, se impune precauție și prezența trusei antișoc (hemisuccinat de hidrocortizon,
Romergan, fenilbutazonă, Norartrinal etc). Alegerea antibioticului nu se face empiric (impus
de bolnav sau de acoperire); alegerea trebuie să țină seamă de afecțiune, de germenul izolat,
de sensibilitatea acestui germen față de antibiotice. Antibiograma - studiul sensibilității
germenului - se execută în condiții standard. Antibiograma globală este contraindicată,
generând erori. De obicei, se cercetează antibiograma limitată (la 3-4-6 antibiotice), deoarece
astăzi clinica permite diagnosticul de afecțiune și chiar prezumții referitoare la germen. Trusa
mică de uz curent (ampicilină, cloramfenicol, eritromicină, kanamicină sulfat, oxacilină,
streptomicină și tetraciclină) este suficientă pentru majoritatea infecțiilor. Pentru infecții
urinare, se recurge la "trusă infecțiilor urinare" (colistina, nitrofurantoin, acid nalidixic,
sulfisoxazol); pentru infecțiile stafilococice - la trusa acestora (lincomicina, novobiocin,
pristinamicina, rifampicina). Testarea la un reprezentant dintr-o familie de antibiotice are
valoare și pentru ceilalți membri. Alegerea antibioticului mai depinde și de gravitatea cazului,
vârsta bolnavului, afecțiunile organice (insuficiență renală etc), de reacțiile adverse pe care le
determină. Nu se administrează streptomicină în toate afecțiunile pulmonare acute, deoarece
apar mutante rezistente și se poate masca o tuberculoză pulmonară. Nu se administrează nici
cloramfenicol de rutină, din cauza complicațiilor sanguine. Când există obligația instituirii
antibioterapiei, înainte de a se cunoaște germenul se face un tratament în doi timpi: se începe
cu antibioticul pentru care există cele mai multe prezumții clinice (în infecții respiratorii-

30
ampicilină sau tetraciclină; în infecții urinare-sulfamide sau ampicilină; în meningite -
ampicilină sau cloramfenicol; în infecții digestive-tetraciclină sau antiseptice intestinale) și se
continuă, după 24-48 de ore, cu antibioticul adaptat germenului și sensibilității acestuia.
Antibioticul trebuie să fie cel mai activ (eventual bactericid), mai puțin toxic și să nu conducă
rezistenţa rapidă etc.
Este de preferat adminstrarea unui singur antibiotic, deoarece asocierea se însoțește de
antagonisme și incompatibilitate. Astfel, penicilinele și cefalosporinele sunt antagoniste cu
tetraciclinele, cloramfenicol ui, polimixină B sulfat, rifampicina și uneori chiar cu
eritromicină. Acidul nalidixic este antagonist cu nitrofuranii. Nu se asociază aminoglicozidele
(streptomicină și celelalte) între ele și nici cu polimixină, deoarece se potențează efectul nefro
și ototoxic; nu se asociază nici eritromicină cu novobiocinul și rifampicina, fiind
hepatotoxice. Asocierile de antibiotice se folosesc în infecții mixte, în cazurile când se obține
un efect sinergie sau când este necesară întârzierea selectionării mutantelor rezistente și în
infecții grave (meningite, endocardite, septicemii). De obicei, se asociază penicilină (sau
ampicilină) cu meticilina (sau oxacilină) și cu kanamicină sulfat (sau gentamicina). Și
asocierea de izoniazida - rifampicina se potențează. De obicei se începe tratamentul cu o doză
mare (de atac) și se continuă cu una de întreținere. Antibioticele cu eliminare renală
(aminoglicozide) vor fi administrate cu prudența în insuficiență renală, sub controlul diurezei
sau al creatininei; de asemenea, este necesar controlul în insuficiență hepatica, când se
administrează eritromicină, rifampicina, tetracicline, novobiocin. La gravide se va evita
administrarea de tetracicline, cloramfenicol, acid nalidixic, septrin, rifampicina, din cauza
efectului teratogen. Eficienţa tratamentului se apreciază după starea generală, dispariția febrei
și a frisoanelor, diminuarea simptomelor caracteristice bolii și după constantele biologice.
Antibioticul se întrerupe când bolnavul s-a vindecat, este inutil, inactiv sau nociv. Lipsa de
eficienţă se datorește rezistenței sau dezvoltării unui alt germen de suprainfectii (prin
dispariția celui primitiv). Germenii gram-negativi sunt mai puțin sensibili decât cei gram-
pozitivi. Dintre aceștia din urmă, stafilococul devine cel mai frecvent și mai rapid rezistent.
De fapt, cu cât un antibiotic este mai utilizat, cu atât apar mai multe tulpini rezistente. Pentru
evitarea rezistenței, trebuie combătute abuzul de antibiotice, utilizarea pe timp scurt numai a
unor antibiotice și introducerea în practică a unor noi antibiotice.
Din cele prezentate, rezultă că antibioticoterapia nu este lipsită de pericole astfel,
utilizarea antibioticelor a dus la schimbarea caracterului unor boli și a florei microbiene, la
apariția unor tulpini rezistente, la schimbarea florei saprofite cu persistența germenilor
rezistenți, efecte teratogene și alergizarea unei mase din ce în ce mai mari.

31
 III.2. Clasificarea antibioticelor
a) După structura chimică

1. Antibiotice beta –lactamice

2. Macrolide
3. Aminoglicozide
4.Tetracicline
5. Antibiotice polipeptidice
6. Antibiotice diverse – Cloramfenicolii şi derivaţii săi
- Vancomicina
- Novobiocin
b) După mecanismul de acţiune

1) Antibiotice care inhibă sinteza peretelui celular al bacteriilor:

- penicilinele
- cefalosporinele
- vancomicina
- cicloserina
2) Antibiotice care modifică permeabilitatea şi funcţia membranei citoplasmatice:
- polimixine
3) Antibiotice care inhibă sinteza proteinelor ( modifică funcţia ribozomilor):
- tetracicline
- cloramfenicol
- macrolide
- aminoglicozide
4) Antibiotice care inhibă sinteza de ARN:
- rifampicina
- griseofulvina

c) După spectrul de acţiune:

1) Antibiotice cu acţiune asupra cocilor gram pozitivi şi negativi şi asupra bacililor gram
pozitivi:
- peniciline

32
 - cefalosporine gener. I
- macrolide -
- vancomicina
2) Antibiotice cu acțiune asupra cocilor gram pozitivi și negativi și în mod caracteristic asupra
bacililor gram negativi:
- aminoglicozide
- polimixine
- cefalosporine gen. II
3) Antibiotice cu spectru larg de acțiune (coci și bacili gram pozitivi și gram negativi ,
spirocketii , chlamidii):
- tetracicline
- cloramfenicol
- peniciline
- cefalosporine gen,II si III

d) După efectul antimicrobian:

1) Antibiotice bactericide:
- inhiba sinteza peretelui celular
- modifica permeabilitatea si functia membranei celulare
- aminoglicozide administrate in doze mari
2) Antibiotice cu efect bacteriostatic:
- inhibă sinteza proteinelor
- inhibă sinteza de ARN

III.3. Farmacocinetică, farmacoterapie, farmacotoxicologie,

interferenţe medicamentoase
Farmacocinetica studiază procesele de absorbţie, transport, distribuţie, metabolizare
şi eliminare ale unui medicament şi permit stabilirea momentului în care medicamentul
ajunge la locul de acţiune, respectiv, momentul în care apare efectul.
Absorbția și implicit biodisponibilitatea antibioticele pe diferite căi influențează calea
de administrare a acestora. Administrarea orală este cea mai avantajoasă și se pretează a fi
folosită în infecțiile ușoare și medii, dar nu toate substanțele ating concentrații plasmatice

33
eficiente pe această cale. Astfel, din punct de vedere al gradului de absorbție după
administrare orală, antibioticele se clasifică în:
- substanțe care se absorb bine oral și care pot fi administrate pe această cale:
penicilină V, aminopenicilinele, penicilinele antistafilococice, unele cefalosporine,
macrolidele, antibioticele cu spectru larg (tetracicline în special din generația a II-a,
amfenicoli), fluoro-chinolone, sulfamide antimicrobiene și asociația trimetoprim-sulfamide.
- substanțe cu absorbție orală redusă, inactive pe această cale (concentrațiile sistemice
realizate sunt ineficace terapeutic): penicilinele antipseudomonas și penicilinele active pe
enterobacteriaceae, majoritatea cefalosporinelor din generația II și III, carbapenemi,
monobactami, aminoglicozide.
Transportul antibioticelor în sânge se poate face în formă legată de proteinele
plasmatice sau liber dizolvate în plasmă. În cazul substanțelor care se leagă în procent mare
de proteinele plasmatice, latența acțiunii și durata acțiunii farmacodinamice este mare.
Difuziunea în diverse țesuturi și lichide biologice este caracteristică pentru fiecare
substanţă. Realizarea și menținerea unei concentrații optime la locul infecției este un alt
parametru important care trebuie cunoscut în cazul utilizării antibioticelor.
Afinitatea electivă pentru un anumit țesut imprimă indicațiile terapeutice ale
antibioticelor. Difuziunea și concentrarea antibioticelor în anumite țesuturi: bilă, căi urinare,
LCR, cavități seroase, focare septice închise sau nevascularizate permite utilizarea lor în
infecții cu aceste localizări. Din punct de vedere al concentrării la aceste niveluri, și al
utilității terapeutice, se disting:
- antibiotice cu difuziune și concentrare în formă activă în vezică biliara:
aminopenicilinele ampicilina, amoxicilina), rifampicina, antibiotice cu spectru larg
(tetraciclină, doxiciclina), cefalosporine din generațiile II și III (cefamandol, ceftriaxon,
cefoperazon, etc);
- antibioticele cu concentrare urinară în formă activă: sulfamide antimicrobiene,
cotrimoxazol, chinolone și fluorochinolone, aminopeniciline, etc;
- antibiotice care difuzează în LCR și realizează, concentrații active: rifampicina,
cloramfenicol, cefalosporinele din generația a III-a, fluorochinolone.
În focarele septice închise, antibioticele nu pătrund, de aceea este necesar drenajul
chirurgical.
Biotransformarea antibioticelor se poate face la metaboliți inactivi (pentru majoritatea
substanţelor) sau la metabiliţi activi farmacodinamic (rifampicina și cefalosporinele).
Importanţă prezintă faptul că inactivarea unor antibiotice, cum este cloramfenicolul care se

34
biotransforma prin glucuronoconjugare în ficat, nu se poate realiza la nou-născut datorită
imaturității sistemelor enzimatice. Administrarea lui la femeia însărcinată sau la nou născut
poate produce sindrom cenușiu letal.
Epurarea antibioticelor pe cale renală ridică probleme în caz de insuficiență renală,
deoarece în această situație prin scăderea clearence-ului renal, crește timpul de înjumătățire şi
concentrația plasmatică poate crește până la valori toxice. în acest caz, dozele și intervalul
dintre doze se stabilesc în funcție de valoarea creatininemiei sau în funcție de clearence-ul
creatininei.
În general, dozele se reduc în caz de insuficiență renală, pentru:
- aminoglicozide: streptomicină, gentamicina, amikacina, tobramicina, netilmicina;
- antibiotice glicopeptidice: vancomicina, teicoplanina;
- antibiotice polipeptidice: polimixină B, colistina.
Farmacoterapia studiază modul de administrare a unui medicament, indicaţiile,
contraindicaţiile.
În alegerea unui antibiotic se ține cont de gravitatea infecției.
În infecțiile acute sau cronice este necesară identificarea agentului patogen cu ajutorul
antibiogramei.
În urgenţe (meningite,septicemii,diarea infecțioasă alegerea antibioticului se face
înainte de primirea rezultatelor de la laborator ținând cont de semnele clinice, de cunoștințele
privind sensibilitatea agenților patogeni. În tratarea unei infecții există antibiotice de primă
intenție sau antibiotice de alternativă în cazul când apar anumite situații critice (alergii,
incompatibilitate legată de vârstă sau alte afecțiuni).
În diverse infecții se pot folosi antibiotice bactericide sau bacteriostatice.
Bactericidele se folosesc în:
a) infecții grave cu localizări greu accesibile;
b) la persoane cu imunodepresie că urmare a unor boli(SIDA) sau a utilizării unor
medicamente imunosuprtesive sau imunomodulatoare(corticosteroizi,antitumorale,);
c) la bolnavi cu debilitate fizică;
d) infecții cu evoluție subacută;
Bacteriostaticele se utilizează în
a) infecții medii şi ușoare;
b) la persoanele cu sistemul imun competent;
Dozele se aleg în funcție de localizarea infecției, vârstă, agentul microbian, formă de
prezentare a antibioticului, gravitatea infecției. Calea de administrare este condiționată de

35
starea fiziologică a bolnavului de gravitatea infecției. Durata tratamentului este influențată de
situația clinică a bolnavului.
Ex: în gonore este nevoie de o singura doză de spectinomicină (KIRIN_2gr) în timp ce în
osteomelita stafilococică tratamentul durează 6 săptămâni.
Utilizarea antibioticului în sarcină se face cu multă prudență deoarece multe
antibiotice traversează bariera placentară. Sunt contraindicate următoarele antibiotice:
AMINOGLICOZIDELE – dau efecte ototoxice; TETRACICLINA – se acumulează în oase și
în mugurii dentari producând tulburări de creștere și colorație, pentru mamă tertaciclina este
hepatotoxică; FLUOROCHINOLONELE se acumulează în cartilagiile de creștere ceea ce
antrenează artropatii ireversibile.
Cea mai mare parte din antibiotice sunt alergice şi toxice şi se manifestă la nivelul
tubului digestiv, ficatului, rinichilor, sistemului nervos şi sângelui. Sângerările imputabile
antibioticelor pot avea 3 cauze:
a) interferenţa cu vitamina K (cloramfenicol, tetracicline, neomicina) mai ales la bolnavi
subalimentaţi sau cu alimentaţie parenterală;
b) influenţa asupra plachetelor (cloramfenicol, carboxipeniciline);
c) interacţiunea cu anticoagulante orale (metronidazol). În insuficienţa renală, dacă nu se
ajustează dozele, incidenţa efectelor adverse este crescută.
În dizolvarea antibioticelor şi administrarea lor parenterală, vor fi respectate cu
stricteţe indicaţiile din prospecte.
Fără să putem epuiza subiectul, exemplificăm câteva incompatibilităţi mai frecvente în
practică:
- penicilinele în soluţii cu PH prea acid sau prea alcalin (soluţii acide, glucoză,
bicarbonat, dextran, heparină etc.) îşi pierd activitatea într-un timp variabil, uneori în câteva
ore;
- gentamicina sulfat este incompatibilă cu carbenicilina sodică;
- hemisuccinatul de hidrocortizon nu trebuie administrat împreună cu hemisuccinatul
de cloramfenicol, cu kanamicina sulfat, cu meticilina sodică sau cu rolitetraciclina;
- soluţiile de aminoacizi sunt incompatibile cu: penicilina G, carbenicilină sodică,
cefalotină şi alte cefalosporine, eritromicina lactobionat, kanamicina, lincomicina, meticilina,
Polimixina B, rolitetraciclina.
Administrarea intravenoasă se va face preferabil în perfuzii scurte, intermitente,
introducând separat fiecare antibiotic. Se vor evita astfel incompatibilităţile, obţinându-se
niveluri ridicate care favorizează difuzarea în ţesuturile dificil accesibile. În cazul unei

36
toleranţe reduse pentru venă (mai ales la soluţiile concentrate), se poate asocia o cantitate
mică de heparină.
Farmacotoxicologia studiază manifestările produse de administrarea greşită sau
accidentală a medicamentelor şi de combatere a efectelor produse, precum şi reacţiile adverse
ale medicamentelor
Reacțiile adverse produse de antibiotice se pot clasifica după mecanismul de
producere în:
a) reacţii adverse toxice;
b) reacţii adverse alergice;
c) reacţii bacteriologice.
Reacțiile adverse toxice se datorează substanței active sau produșilor de
biotransformare în condiții de supradozare: efecte ototoxice aminoglicozide; efecte
nefrotoxice-aminoglicozide; efecte neurotoxice (în cazul supradopzelor de benzilpenicilină);
icter produs de sulfamide, rifampicin, eritromicină.
Reacțiile alergice sunt produse de peniciline , cefalosporineunele sulfamide. Aceste
reacții alergice sunt favorizate de aplicarea acestor antibiotice pe piele sau mucoasă.
Manifestările alergice sunt vizibile la nivelul pielii prin pete de culoare roșie însoțite de prurit.
În cazul penicilinei reacțiile alergice se manifestă la anumite persoane la nivelul
aparatului respirator fiind posibil și șocul anafilactic.
Reacțiile adverse bacteriologice apar datorită tulburării echilibrului florei bacteriene
normale de către antibiotice.
Aceste tulburări constau în apariția dismicrobismului intestinal mai ales după
administrarea antibioticelor cu spectru larg (tetraciclină, cloramfenicol). În acest caz se
distruge flora saprofită intestinală care se manifestă prin: enterite, meteorism,candidoze.
Colita pseudomembranoasă este cauzată de colonizarea intestinului cu clostridium difficile și
apare după tratament cu clindamicina, lincomicina, aminopeniciline, în această situație apare
și hipovitaminoza cu vit. B și K. Bacterioliza masivă poate duce la șoc sau colaps. Aceasta se
produce după administrarea unor doze mari de antibiotic (ex. Penicilina în cazul sifilisului).
Prin liza treponemelor pot să apară endotoxine ce duc la o astfel de reacție. Antibioticele
uneori pot diminua răspunsul imun datorită eradicării rapide a infecției.
Trebuie ştiut ca antibioticele au limite: sunt active numai dacă germenii sunt sensibili
la acestea, nu scad febra postoperatori (de resorbţie), nu au acţiune asupra virusurilor, nu
previn suprainfecţiile bacteriene, nu sunt lipsite de pericole.

37
 CAPITOLUL IV
Antibiotice de uz dermatologic

IV.1. Generalităţi
De-a lungul timpului, terapia dermatologică a evolut de la o exprimare empirică la una
ştiinţifică, în funcţie de cunoştinţele din ce în ce mai complexe a etiopatogeniei afecţiunilor
dermatologice, precum şi de pprogresul în sinteya de medicamente, în present existând în
plină dezvoltare o adevărată industrie concurenţială a topicelor cutanate.
Dacă la începutul secolului XX, farmacistul combina mai multe substanţe după
prescripţia medicului (formule magistrale), în prezent locul acestora este din ce în ce mai mult
luat de produse cu eficienţă asemănătoare sau crescută, dar care sunt tipizate, adică preparate
industrial, uşurând munca medicului şi a farmacistului.
Bolile dermatologice pot fi tratate pe cale externă (aplicarea substanţelor pe tegumente
şi/sau mucoase – local sau topic) şi pe cale internă (sistemic, general). Tratamentul intern
poate fi specific (direct al dermatozei) sau nespecific (al tulburărilor legate sau nu de
dermatoza respectivă).
Desigur că pielea pretează îndeosebi la tratamentul topic, medicamentele aplicate pe
tegument putând rămâne la nivelul epidermului, pot ajunge în derm sau pot trece transcutan –
pentru a se absorbi în circulaţia sistemică. Această ultimă posibilitate poate fi benefică în
situaţia în care se urmareşte un efect terapeutic sistemic al medicaţiei aplicate local. Pot
apărea însă şi reacţii adverse sistemice, prin absorbţia, crescută în urma unei aplicări
necorespunzătoare (concentraţii mari de substanţă activă, perioade lungi de terapie, aplicarea
pe suprafeţe mari tegumentare sau pe tegumente lezate).
Principiile farmacocinetice generale care guvernează folosirea medicamentelor
aplicate pe piele sunt aceleaşi cu cele implicate în administrarea pe alte căi. Pielea umană este
constituită dintr-un complex de bariere de difuziune ce conţine la exterior în mod caracteristic
stratul cornos, barieră greu permeabilă, a cărei traversare se face prin difuziune, precum şi
anexele epidermice (foliculii piloşi, porii sudorali) prin care trec mai ales molecule polare sau
voluminoase. Substanţele active şi excipienţii (vehiculi, baze) reprezintă cele 2 componente
esenţiale ale oricărui preparat topic dermatologic. Cuantificarea fluxului acestora prin bariera
cutanată stă la baza analizei farmacocineticii medicamentelor utilizate în dermatologie. În
acest sens, există unele varialbile care influenţează răspunsul farmacologic la un anumit

38
medicament aplicat pe piele, cum ar fi: variaţia regională în penetraţia medicamentelor
(scalpel, faţa axilele, regiunea scrotală sau cele mai permeabile zone tegumentare), gradientul
de concentraţie al substanţei active, regimul de dozare (intervalele dintre administrări),
vehiculii folosiţi şi metodele de aplicare. Astfel vehiculii sau excipienţii pot creşte acţiunea
terapeutică a principiilor active, favorizând penetraţia lor transcutanată. În plus, prin
proprietăţile lor fizice (de hidratare, de uscare-sicative) pot avea ei înşişi efecte terapeutice.
Excipientul sau amestecul de excipienţi se folosesc ca atare sau asociate cu substanţe
medicamentoase pentru realizarea diferitelor forme farmaceutice aplicate topic. Excipienţii
pot fi graşi, pulverulenţi (pudre) sau lichizi.
Medicaţia topică antimicrobiană (aplicare locală) - în dermatoze infecţioase
primitive, dermatoze infectate secundar, plăgi infectate, acnee) foloseşte antibiotice care se
găsesc în preparate magistrale sau tipizate: tetraciclina, cloramfenicolul, gentamicina,
neomicina, rifampicina, bacitracina, polimixina B sulfat, clindamicina, acidul fuisidic,
eritromicina, mupirocina, metronidazolul. Antibioticele pot fi folosite izolat, în asociere de
câte două-trei, sau cu dermatocorticoizi şi-sau antifungice. Pentru o o utilizare corectă, trebuie
făcut în prealabil examenul bacteriologic din leziuni şi antibiograma. Se utilizează sub formă
de unguente, creme, paste, pudre. Administrarea topică a antibioticelor este indicată limitat,
datorită riscului crescut de sensibilizare alergică şi de dezvoltare a rezistenţei bacteriene,
reacţii toxice în cazul aplicării pe suprafeţe extinse de piele denudată (polimixina B,
neomicina, gentamicina), diaree (clindamicina), fotosensibilizare(tetraciclina), iritaţie locală
(eritromicina).
Administrarea pe cale generală (cel mai frecvent) se folosește cel mai frecvent. Se
utilizează următoarele antibiotice: oxacilina, eritromicina, co-trimoxazolul în impetigo
extensiv, benzilpenicilina, tetraciclina, eritromicina în acnee.

39
 IV.2. Practica antibioticoterapiei în dermatologie, indicaţiile
terapeutice şi profilactice ale antibiotioticelor de uz dermatologic
IV.2.1. Indicaţiile terapeutice ale antibioticelor de uz
dermatologic
Antibioticele antibacteriene sunt folosite atât în scop terapeutic (indicaţii largi,
formulate pe baze raţionale), cât şi în scop profilactic (indicaţii restrânse, pentru situaţii bine
definite).
În infecţiile monoetiologice cu germen cunoscut, tratamentul va fi "ţintit", alegându-se
antibioticul de elecţie pe germenul respectiv.
Până la stabilirea sensibilităţii germenului la antibiotice (când acest lucru este necesar
şi posibil), alegerea va avea în vedere agentul patogen. Menţionăm că în bolile specifice
transmisibile, există scheme de tratament, precum şi asocieri de antibiotice oarecum bine
stabilite; pentru agenţii patogeni, care determină infecţii nespecifice, alegerea antibioticului
sau asocierii tine atât de sensibilitatea germenului, cât şi de localizarea sindromului infecţios,
ca şi de gravitatea tabloului clinic.
Exemple de alegeri:
COCI GRAMPOZITIVI
- streptococ beta-hemolitic grup A (erizipel), tratamentul de elecţie este cel cu
Penicilina G sau V Benzatinpenicilină având ca alternativă Eritromicina;
- stafilococ auriu penicilinosensibil (infecţii stafilococice variate, de obicei
˝extraspitaliceşti˝), tratamentul de elecţie este cel cu Penicilina G având ca altenativă
Eritromicina, Lincomicina, Cefalosporine, Rifampicina, Vancomicina;
- stafilococ auriu penicilinorezistent (infecţii stafilococice variate, de obicei
˝intraspitaliceşti˝), tratamentul de elecţie este cel cu Oxacilină sau Eritromicină (monoterapie
în infecţii uşoare/medii), Oxacilină cu Gentamicină (infecţii severe sistemice) având ca
altenativă Eritromicina, Lincomicina, Cefalosporine, Rifampicina, Vancomicina;
COCI GRAMNEGATIVI
- Gonococ (blenoragie), tratamentul de elecţie este cel cu Penicilina G sau
Cefalosporine având ca altenativă Ampicilina, Eritromicina, Lincomicina, Rifampicină,
Tetraciclina, Clotrimoxazol, Spectinomicina.
BACILI GRAMPOZITIVI

40
 - Bacteridie cărbunoasă (antrax), tratamentul de elecţie este cel cu Penicilina G cu sau
fără ser antitoxic, având ca altenativă Eritromicina;
- Clostridii anaerobe (cl. perfringens – cangrena gazoasă, cl. tetani + tetanos)
tratamentul de elecţie este cel cu Penicilina G cu ser antitoxic, având ca altenativă
Eritromicina, Clindamicina, Cloramfenicol.
BACILI GRAMNEGATIVI
- brucele şi pasteurele (pestă), tratamentul de elecţie este cel cu Tetraciclină cu
streptomicină, având ca altenativă Rifampicina, Cotrimoxazol.
SPIROCHETE, LEPTOSPIRE
- treponema pallidum (sifilis), tratamentul de elecţie este cel cu Penicilina G, având ca
altenativă Eritromicina, Tetraciclina şi Cloramfenicolul.
În sindroamele infecţioase (plurietiologice), determinate de bacterii variate, până la
izolarea agentului patogen, se instituie un tratament pe criterii de probabilitate.
Se ia în considerare, în primul rând, etiologia cea mai posibilă; în acest scop, este
necesară cunoaşterea statistică a germenilor care sunt cel mai des implicaţi în determinarea
sindromului infecţios respective. În consecinţă, se indică antibiotice cunoscute ca fiind de
primă alegere, active asupra germenilor respectivi.
Antibioticele – presupuse ca active – trebuie să îndeplinească, în plus, şi alte condiţii,
reclamate la localizarea infecţiei: concentrare efectivă, activă bacterian la sediul infecţiei,
lipsă de toxicitate. Ulterior, ori de câte ori este posibil, în funcţie de evoluţie şi de datele de
laborator, terapia iniţială este reconsiderată, trecându-se de la criteriile de probabilitate, la
criterii de certitudine (izolarea germenului, antibiogramă), în care caz antibioticele vor fi alese
"ţintit", ca în infecţiile cu germeni cunoscuţi.

IV.2.2. Indicaţiile profilactice ale antibioticelor de uz

dermatologic
Infecțiile dermatologice sunt frecvente, iar tratarea lor nu presupune întotdeauna efort
mare. Însă, și gradul de recurență al acestor infecții este impresionat.
Prin urmare, pe lângă respectarea unor reguli de igienă, este necesar să se ia măsuri
suplimentare de protecție prin care să se împiedice “revenirea” afecțiunilor dermatologice.
Profilaxia cu antibiotice are indicaţii limitate. Ea va fi folosită cu mult spirit critic şi
discernământ, cu deosebită precauţie, având riscuri multiple: selectarea de tulpini rezistente
sau de germeni rezistenţi (prin dismicrobisme), sensibilizare la antibiotice, nu rareori
ineficienţă, reacţii adverse etc. În practică, cele mai multe indicaţii nejustificate şi abusive ale

41
antibioticoterapiei (generatoare de efecte nedorite şi cheltuieli inutile) se înregistrează în
domeniul folosirii antibioticelor în scop aşa- zis "profilactic".
Principiile unei profilaxii corecte cu antibiotice sunt următoarele:
- profilaxia cu antibiotice folosită pentru un singur agent patogen, pentru o infecţie
bine definită (boală specifică transmisibilă) şi numai în cazul unor contacte infectante
precise;
- pentru profilaxia cu antibiotice, se alege un antibiotic cu spectru cât mai limitat, care
să fie foarte activ pe germenul vizat, evitându-se antibioticele cu spectru larg, asocierile de
entibiotice se folosesc numai în situaţii foarte grave;
- profilaxia cu antibiotice se foloseşte, de preferinţă, pentru germenii care nu
dobândesc rezistenţă (este contraindicată pentru bacteriile cu potenţial de a deveni germeni
"de spital");
- profilaxia cu antibiotice se aplică pe scurtă durată dar cu doze egale cu cele
terapeutice şi cu acelaşi ritm de administrare, pentru evitarea selecţiei de tulpini rezistente;
- profilaxia cu antibiotic se aplică individual, fiind interzisă profilaxia în masă a
colectivităţilor;
- "protecţia" cu antibiotice nu este necesară, în corticoterapia scurtă sau în cea
prelungită cu doze mici de (˝întreţinere˝);
- profilaxia cu antibiotice este contraindicată în intervenţiile aseptice chirurgicale,
antibioticele fiind nu numai inutile, ci şi periculoase;
Exemple de profilaxie în cazul bolilor transmisibile:
- tetanosul – profilaxie cu Penicilină G sau V, timp de 7 zile (1600000 u./zi + ATPA
0,5 ml i.m.) sau anatoxină nativă (0,2 ml zilnic, timp de 7 zile.);
- blenoragia – profilaxie cu Eritromicină, 2g/zi, timp de 3 zile sau Tetraciclină,
Ampicilină, Cotrimoxazol;
- sifilisul - în primele 7 zile de la contact: Procainpenicilină (Efitard), 1200000 u./zi,
3 fiole odată, timp de 4 zile; a 5 – zi Benzatinpenicilină (Moldamin) 1200000 u., i.m.); după 7
zile de la contact: Benzatinpenicilină (Moldamin) 1200000 u., 8 injecţii i.m. din 3 în 3 zil,
timp de 22 zile, sau Penicilină G, 400000 u. la fiecare 6 ore, timp de 12 zile, sau
Procainpenicilină (Efitard) 1200000 u./zi, într-o singură injecţie, timp de 12 zile.
Prin folosirea antibioticelor nu se poate obţine o sterilizare totală (în infectiile locale
cu puroi, sfacele, necroze), de asemenea, în infecţiile locale, se face tratament local
(chirurgical, de asanare, drenare, spălarea focarului septic - antibioticele pot fi uneori
adjuvante), în profilaxia şi tratamentul infecţiilor locale plurimicrobiene se va folosi de

42
urgenţă un tratament local chirurgical, de curăţenie mecanică, drenare, spalare. Abuzul de
antibiotice şi utilizarea în infecţii locale de ˝baterii de antibiotice˝ favorizează selecţia de
germeni cu un înalt grad de plurirezistenţă. Febra şi fenomenele infecţioase, care apar sub
antibioticoterapie, sau care persistă nemodificate peste 48 de ore în infecţii acute şi peste 5-10
zile în infecţii cornice, indică de obicei ineficitatea tratamentului; el va fi suprimat,
reconsiderat şi eventual modificat.

IV.3. Exemple de antibiotice preparate pentru aplicaţii locale

a) TETRACICLINĂ și derivați, unguent cu tetracilină clorhidrat 3% (combinații)

Acțiune farmacoterapeutică: unguentul conţine tetraciclină (sub formă de
clorhidrat), antibiotice cu spectru antimicrobian asemănător cu al aureomicinei
(clortetraciclină), faţă de care prezintă avantajul unei mai bune toleranţe;
Indicaţii: profilactic, în leziuni cutanate superficiale susceptibile de a fi infectate cu
germeni piogeni. Terapeutic, în infecţii piogene superficiale ale pielii, cu germeni sensibili la
tetraciclină (foliculite, eczeme şi plăgi infectate, piodermite, furunculoză);
Mod de administrare: se aplică un strat de unguent, nu prea gros, pe regiunea lezată.
Aplicaţia se poate repeta de 2 sau mai multe ori pe zi;
Prezentare farmaceutică: tuburi de 6g şi de 12g unguent;
Condiţii de păstrare: la adăpost de căldură şi umiditate.

Fig.4.1.
b) BANEOCIN, unguent: 1 g conţine: Bacitracin zinc: 250 UI, Sulfat de neomicină: 5000 UI
(5 mg).
Acțiune farmacoterapeutică: Baneocinul este o combinație de antibiotice exclusiv
pentru uz extern care conține bacitracină și neomicină, antibacteriene singerice, cu o puternică
activitate locală. Bacitracina acționează în principal asupra germenilor grampozitivi:
Streptococcului haemolitic, stafilococilor, Clostridiilor, Corynebacterium diphteriae cât și

43
asupra Pnemonemiei pallidum și a câtorva germeni gramnegativi; Neisserii și Haemophilus
influenzae. Ea acționează de asemenea și asupra actinomicetelor și fusobacteriilor.
Indicaţii: Baneocinul este activ în toate infecțiile provocate de germeni patogeni
sensibili la neomicină și/sau la bacitracină. Acțiunea Baneocinului unguent este intensificată

Fig.4.2.

de un pansament. După intervenții chirurgicale: Baneocin unguent poate fi folosit că adjuvant

în timpul îngrijirii postoperatorii: Baneocin unguent întins pe feșe de tifon este eficient la
pacienții cu infecții sau răni (ex. infecții ale canalului urechii externe, răni sau escare
chirurgicale).
Mod de administrare: Se aplică un strat subţire de unguent pe rană, acoperit eventual
cu un pansament.
Prezentare farmaceutică: tuburi a 20 g si ambalaj clinic.
Condiţii de păstrare: Ferit de lumină, sub 25 grade Celsius. Stabilitate: Păstrat
corect, Baneocin unguent rămâne stabil până la data indicată pe ambalaj.
c) Gentamicinum: GENTAMYCIN, unguent:
Acțiune farmacoterapeutică: Gentamicina este un antibiotic bactericid cu spectru
larg de acțiune din grupa aminoglicozidelor. Acționează asupra germenilor Gram-pozitivi și
Gram negativi. Importantă este acțiunea asupra Pseudomonas aeruginosa, Klebsiella spp.,
Enterobacter, Serratia, Escherichia coli, tulpini pozitive și indol negative de Proteus și mai
puțin activ asupra Salmonella, Shigella, Neisseria gonorrhoeae și a stafilococilor, printre care
și Staphylococcus aureus. Gentamicina administrată local este eficace în tratamentul
infecțiilor primare și secundare ale pielii .
Indicaţii: Infecții primare ale pielii , arsuri și răni infectate și alte infecții secundare
ale pielii .

44
 Mod de administrare: Se va aplica un strat subțire de cremă sau unguent pe piele de
3 până la 4 ori pe zi.
Prezentare farmaceutică: Tub a 15 g cremă; tub a 15 g unguent.
Condiţii de păstrare: Se va păstra la temperatura de până la 25°C.
d) BACTROBAN, substanţa activă Mupirocin, unguent:
Acțiune farmacoterapeutică: Bactroban este un agent antibacterian topic, activ față
de microorganismele responsabile de majoritatea infecțiilor cutanate, ex. staphylococcus
aureus, inclusiv tulpinile meticilino-rezistente, alți stafilococi și streptococi. De asemenea,
este activ față de germenii gram negativi, cum sunt Escherichia coli și haemophilus
influenzae. Absorbție și excreție: Bactroban penetrează pielea umană intactă, dar rată
absorbției sistemice pare să fie joasă. Absorbit sistemic, Bactroban este rapid metabolizat la
metabolitul sau inactiv, acidul monic, și este rapid excretat pe cale renală.
Indicaţii: Infecții bacteriene cutanate, de ex. impetigo, foliculite și furunculoze.

Fig.4.3.
Mod de administrare: Bactroban se aplică pe zonă afectată de trei ori pe zi, timp de
10 zile. Zonă respectivă poate fi acoperită cu un pansament.
Prezentare farmaceutică: Bactroban: tuburi cu 15 g unguent.
Condiţii de păstrare: La loc racoros (sub 25 grade Celsius). Unguentul rămas la
sfarşitul perioadei de tratament se aruncă.
e) BANEOCIN, pulbere combinații (neomicinum+bacitracinum):
Compoziție: Baneocin pudră/unguent: 1g conține – bacitracin zinc – 250 UI, sulfat de
neomicină 5000 UI (5mg).
Proprietăți și acțiune: baneocinul este o combinație de antibiotice exclusiv pentru uz
extern care conține bacitracină și neomicină, antibacteriene singerice, cu o puternică activitate
locală. Aplicațiile locale cu Baneocin pudră sau unguent reduc substanțial riscul de 28
sensibilizare la antibiotice sistemice. Baneocinul este bine tolerat. Toleranţa ţesuturilor este
excelenţa şi medicamentul nu este inactivat de secreţii sau componenţi ai sângelui sau ai
ţesuturilor.

45
 Indicaţii: Baneocinul este activ în toate infecţiile provocate de germeni patogeni
sensibili la neomicină şi/sau la bacitracină. Baneocin pudră: Infecţii bacteriene ale pielii de
mică extindere, ex. Herpes simplex etc. Baneocin unguent: Infecţii bacteriene focale ale pielii:
Furuncule, antrax etc.
Contraindicaţii: Hipersensibilitate cunoscută la bacitracină sau neomicină sau la alte
antibiotice. Baneocinul nu trebuie aplicat în leziuni severe extinse ale pielii deoarece absorbţia
medicamentului poate cauza ototoxicitatea până la pierderea auzului.
Formă de prezentare: Baneocin pudră: cutii pudră de 10g, Baneocin unguent, un tub
a 20 g unguent.
f) Tyrosur gel, conţine tirotricină.
Acțiune farmacoterapeutică: Primul antibiotic polipeptidic, obţinut din culturi de
Bacillus brevis, alcătuit din 20% tirocidină şi 80% gramicidină. Din cauza toxicităţii, este
administrat doar în aplicaţii locale
Indicaţii: se utilizeaza in tratamentul ranilor superficiale mici si relativ uscate,
suprainfectate cu germeni patogeni sensibili la tirotricina.

Fig.4.4.
Mod de administrare: este aplicat intr-o cantitate suficienta de 2-3 ori pe zi, pe
portiunile afectate ale pielii.
Prezentare farmaceutică: Tyrosur®: tuburi cu 5 g gel.
Condiţii de păstrare: Dupa deschiderea tubului Tyrosur® Gel poate fi utilizat timp
de 3 luni.
g) Fucifin h, cremă
Acțiune farmacoterapeutică: Fucidin H combină activitatea antibacteriana a
acidului fusidic cu efectul antiinfiamator al acetatului de hidrocortizonă.
Indicaţii terapeutice
Fucidin H este indicat pentru tratamentul dermatitelor suprainfectate cu bacterii sensibile la
acidul fusidic, incluzând dermatită atopică, dermatită seboreică și dermatită de contact.

46
 Doze şi mod de administrare: Fucidin H se aplică de 2 ori pe zi, la nivelul zonei
afectate, după spălarea şi uscarea acesteia, până la obţinerea răspunsului terapeutic. De regulă,
o cură terapeutică nu trebuie să depăşească 2 săptămâni. În cazul leziunilor rezistente la
tratament, eficacitatea Fucidin H poate fi crescută prin administrarea medicamentului sub

Fig.4.5.
pansament ocluziv (folie de polietilenă). În mod uzual, pe durata nopţii, este adecvată
aplicarea sub pansament ocluziv.
Prezentare farmaceutică: Cutie cu un tub de aluminiu a 15 g cremă.
Condiţii de păstrare: A nu se utiliza dupa data de expirare înscrisă pe ambalaj. A se
pastra la temperaturi sub 25°C, în ambalajul original. A nu se lăsa la îndemana copiilor.

h) Negamicina – B, unguent
Acțiune farmacoterapeutică: Reunind două antibiotice cu spectru larg de activitate
antimicrobiana, unguentul Negamicină-B este eficace în infecțiile pielii generate de germeni
microbieni grampozitivi și gramnegativi, inclusiv stafilococul rezistent la alte antibiotice.
Indicaţii terapeutice: Diferite forme de impetigo, eczeme microbiene, micoze
suprainfectate, foliculite, stomatită angulara, otite externe.
Doze şi mod de administrare: Unguentul se aplică în strat subțire pe zonele
tegumentare afectate, de 1-2 ori pe zi.
Prezentare farmaceutică: Tuburi de 6 g.
Condiţii de păstrare: La adăpost de caldură şi umiditate.

i) Neobacin, unguent
Acțiune farmacoterapeutică: Neobacin este o asociere de antibiotice, recomandat
pentru tratamente locale. Conține substanțe bactericide extrem de eficiente: neomicină și
bacitracina cu spectru larg.

47
 Indicaţii terapeutice: Infecțiile bacteriene ale mucoaselor și pielii, infecții bacteriene
secundare în eczeme și dermatoze; colpite de diferite origini, cervicite, rupturi perineale
operate, post-epiziotomie; infecții secundare în rinite acute și cronice, otite externe,
postoperator în intervenii ale mastoidelor și sinusurilor; profilaxia infecțiilor plăgii ombilicale,
infecțiilor bacteriene cutanate și dermatitelor; că antibiotic local în profilaxia suprainfectiilor
arsurilor, plăgilor de suprafața postoperatorii și posttraumatice.
Doze şi mod de administrare: Se aplică sub formă unei pelicule subțiri pe zonă
infectată a pielii de 2-3 ori/zi atât la adulți cât și la copii.
Prezentare farmaceutică: Tuburi a 15 g unguent. Fiecare gram conține neomicină
sulfat 5 000 UI echivalent cu 5 mg neomicină substana activă și bacitracina zinc 250.
Condiții de păstrare: La adăpost de căldură și umiditate.

j) Neopreol, unguent

Acţiune terapeutică:
Componentele unguentului îi conferă următoarele însușiri: antialergica, antiinflamatoare,
antipruritica (Prednisolonul), antimicrobiana (Neomicină) și epitelizantă-cicatrizanta (Untură
de peste, grație vitaminei A pe care o conține).

Fig.4.6.
Indicaţii:
Arsuri localizate de gradul I și ÎI; radiodermite cronice tardive ulcerate, fără sfacele; ulcere
cronice de natură variabila (ulcere varicoase, escare după diatermocoagulare, ulcere
postinfecţioase s.a.).
Doze şi mod de administrare: Se aplică pe zonă lezată un strat subțire de unguent,
repetând procedura de 3-4 ori pe zi. Mențiune specială: În ulcerele cu țesuturi necrozate,
aplicarea unguentului se va face numai după eliminarea acestora.

48
 Compoziţie:
Prednisolon alcool 0,25 g, Sulfat de neomicină 0,50 g, Untură de peste 40,00 g, Vaselină
farmaceutică 38,25 g, Ceară galbenă 4,00 g , Lanolină 17,00 g
Prezentare farmaceutică: Tuburi de 25 şi 40g unguent.
Condiții de păstrare: A nu se utiliza după data de expirare înscrisă pe ambalaj. A se
păstra la temperaturi sub 25 grade C în ambalajul original. A nu se lasă la îndemână copiilor.

49
 Concluzii

În folosirea profilactică a antibioticelor, se face cea mai mare risipă de antibiotice, fapt
care generează toate consecinţele nefaste ale prescrierilor abuzive.
Supraasigurarea cu antibiotice a unor acte medico-chirurgicale septice, rezolvabile
prin măsuri simple, curente: igiena tegumentară, ˝mici îngrijiri˝, asepsie şi antisepsie,
intervenţii de mică chirurgie. De exemplu, la bolnavii supuşi terapiei intensive, expuşi la
riscuri septice diverse (escare de decubit, infecţii după intubaţie, etc.) o îngrijire corectă,
atentă, curată, dispensează de administrarea antibioticelor.
Din cele de mai sus, se degajă o singură concluzie: pentru a beneficia în continuare, pe
viitor, de resursele terapeutice pe care le posedă încă antibioticele, singura soluţie este
folosirea lor raţională. În caz contrar, riscul devalorizării şi al pierderii acestor medicamente
atâ de necesare este imprevizibil şi, poate, inevitabil. Când prescrie antibiotice, medicul zilei
de azi trebuie să reflecteze la responsabilitatea pe care o are pentru medicina zilei de mâine!
Prescrierea trebuie însoţită de o explicare clară a tuturor aspectelor antibioterapiei pentru
maximizarea complianţei pacienţilor. Farmaciştii trebuie să evite eliberarea de antibiotice fără
prescripţie medicală şi să descurajeze automedicaţia cu astfel de substanţe.
Încă din anul 1959, când cercetătorii de la Beecham Research Laboratories erau
sărbătoriţi la Londra cu ocazia introducerii penicilinelor semisintetice în arsenalul
antimicrobian, savantul E.B. Chain, unul din cei 3 laureaţi ai premiului Nobel acordat în 1945
pentru descoperirea penicilinei, se întreba cu nedumerire: ˝de ce oare antibioticele, care au
adus atâtea binefaceri omenirii, sunt în prezent atât de prost folosite?˝. S-au scurs de atunci
peste 40 de ani, iar acest tulburător ˝de ce˝ al lui Chain nu numai că s-a confirmat, dar, an de
an, a dobândit o amplificare alarmantă.
Medicina modernă oferă mii de pagini strălucite despre folosirea raţională a
antibioticelor. Numai că, dacă în literatură lectura este o problemă de gust, în medicină
lucrările de căpătâi trebuie citite, fiind o problemă de viaţă. Şi dacă nu, să fie consultate macar
prospectele!

50
 Bibliografie

Al. Duminică, E. Toma-"Tratamentul medicamentos în infecţii"- Editura Medicală, p.4-6;

http://www.webselt.com/host/projects/PROIECT-VASCUTA.CRISTINA-2014.pdf, p.8-14;
Angelescu M.–Cum tratăm infecţiile bacteriene acute, Ed. Medicală, Bucureşti, 1969; p.15-
16, 20-26;
Balş M.G. – Terapia infecţiei, ed. A II-a, Ed. Medicală, Bucureşti, 1976), p.15-16, 20-26;
Egidia Miftode, "Boli infecţioase"Junimea, Iasi 2008, p.17-19;
http://www.boli-medicina.com/generalitati/ANTIBIOTICOTERAPIE-Sl-CHIMIOTERAPIE-
-PRINCIPII-GENERALE-BM-COM.php; p.25-29;
http://documents.mx/documents/curs-11-antibiotice-generalitati.html; p.29-31
http://www.homeopatie.ro/antibioticele---o-sabie-cu-doua-taisuri-20.htm, p.47
Angelescu M - "Ghid practic de antibioticoterapie", Editura Medicală, 1988, p.47
hostco.do.am/ref-lucrari/Antibiotice_si_Chimioterapice.doc, p.31-35
Ion Fulga; ed. Iosefina Corciovei-Constantinescu, Oana Andreia Coman, p.36-37, Maria
Cristina CVonstantinescu, A. zugravu, Laurenţiu Coman, Isabel Ghiţă Cristescu, Smaranda
Stoleru, Gabriela Zugravu – "Farmacologie", Bucureşti, Editura Medicală, 2006, p.36-37;
Angelescu M -"Ghid practic de antibioticoterapie", Editura Medicală, 1988, p.39-40

51