LP nr.

INVESTIGAREA TULBURĂRILOR METABOLISMULUI PROTEIC

Investigarea proteinelor plasmatice se realizează prin:

A. Teste screening:
- Dozarea proteinelor totale;
- Teste de disproteinemie;
- Viteza de sedimentare a hematiilor (VSH).
B. Teste analitice:
- Electroforeza proteinelor plasmatice;
- Imunelectroforeza;
- Teste de identificare a proteinelor specifice;
- Determinarea enzimelor plasmatice.

I. Teste screening

Dozarea proteinelor totale. Ansamblul proteinelor plasmatice constituie

proteinemia. Oscilaţiile fiziologice variază între 6,5-8,5 g/100 ml. Metodele
clasice de studiu au stabilit două grupe mari de proteine plasmatice:
- albumine – 4-5 g/100 ml;
- globuline – 2,5-3 g/100 ml.
Raportul normal albumine/globuline variază între 1,5-2.
Variaţiile patologice pot fi hipoproteinemii şi hiperproteinemii.
Hipoproteinemiile apar în:
- carenţă de aport;
- perturbări ale sintezei (hepatopatii cronice, ciroză);
- tulburări de absorbţie;
- pierderi renale (sindrom nefrotic);
- pierderi intestinale (sprue).
Hiperproteinemiile apar în boli însoţite de intensificarea sintezei (mielom
multiplu, hemopatii maligne).

Teste de disproteinemie (teste de labilitate coloidală a serului). Disproteinemia

este însoţită de un dezechilibru coloidal al serului, care poate fi pusă în evidenţă
prin reacţii de floculare nespecifică. În aceste reacţii substanţa străină introdusă în
ser (săruri ale metalelor grele, precipitanţii organici, substanţe coloidale) joacă rolul
de agent declanşator al labilităţii serice.
Testele de labilitate coloidală nu sunt specifice unei maladii şi nici afectării
unui organ (de ex. ficatul). În prezent, mai sunt folosite numai într-un context
larg de teste paraclinice, pe baza cărora se poate aprecia mecanismul patogenic
al bolii.
Reacţiile se fac cu ser proaspăt, sângele recoltându-se dimineaţa, pe
nemâncate, cu seringa curată şi uscată pentru a evita hemoliza.
Testele de disproteinemie sunt:
- Reacţia Gros;
- Reacţia Timol;
- Reacţia cu sulfat de zinc;
- Reacţia cu sulfat de cadmiu.
1. Reacţia Gros (cu clorură de mercur)
Serul este tratat cu soluţie Hayem şi se urmăreşte apariţia unei prime
opalescenţe reversibile, care dispare prin agitare.
Tehnică: Într-o eprubetă de hemoliză se măsoară 1 ml ser nehemolizat şi
dintr-o microbiuretă se adaugă, picătură cu picătură, soluţie Hayem. După
fiecare picătură se priveşte în zare, pentru a urmări apariţia unei opalescenţe. Se
procedează în acest mod până se ajunge la apariţia unui inel alburiu îngust la
suprafaţa serului, inel care dispare la agitarea energică a eprubetei. Din această
cauză, reacţia se numeşte reversibilă. Se notează numărul de ml de soluţie
Hayem utilizat. Se continuă apoi titrarea cu soluţie Hayem, până se ajunge la o
tulburare permanentă, ireversibilă, în formă de nor, care sedimentează în repaos.
Se notează numărul de ml soluţie Hayem stabilindu-se astfel graniţa superioară
de apariţie a opalescenţei ireversibile.
Valori normale:
- limita inferioară sau reacţia reversibilă este 1,5 ml soluţie Hayem;
- limita superioară sau reacţia ireversibilă este 2,5 ml soluţie Hayem.
Patologic, limita inferioară este scăzută sub valorile normale în alterările
celulare hepatice, traducând o insuficienţă cantitativă sau calitativă a
parenchimului hepatic. Orice valoare mai mică de 1,5 ml soluţie Hayem indică o
scădere a albuminelor şi o creştere în special a gamaglobulinelor.
2. Reacţia Timol (metoda Mac Lagan)
 Soluţia tampon pH 7,8 saturată cu timol produce precipitarea serurilor
disproteinemice. Reacţia se bazează pe formarea unui complex de globuline,
fosfolipide, colesterol şi timol.
Tehnica: la 0,1 ml ser proaspăt se adaugă 6 ml reactiv tampon veronal-
timol, se agită şi după 30 min se evaluează turbiditatea, prin comparare cu o
scală etalon. Rezultatul se exprimă în unităţi Mac Lagan.
Valori normale: 0-4 unităţi Mac Lagan.
3. Reacţia cu sulfat de zinc (testul Kunkel)
Este o reacţie de precipitare a serului cu sulfat de zinc.
Tehnica: la 0,1 ml ser proaspăt se adaugă 6 ml reactiv sulfat de zinc
tamponat. Reacţia este pozitivă dacă după 30 min se produce o turbiditate mai
mult sau mai puţin intensă, care se poate aprecia fie la scara de timol, fie la
fotocolorimetru.
Valori normale: 2-8 unităţi Mac Lagan.
Valorile patologice indică o creştere a gama-globulinelor.
4. Reacţia cu sulfat de cadmiu (testul Wuhrmann)
Tehnica: la 0,4 ml ser se adaugă 4 picături de reactiv. Reacţia este pozitivă
dacă în 5 min apare o turbiditate. Rezultatul se notează cu +++ dacă precipitatul
apare masiv şi imediat, cu ++ dacă apare după 5 min. Reacţia este negativă dacă
amestecul rămâne clar.
Patologic, serurile care conţin o cantitate crescută de alfa şi gamaglobuline
şi o cantitate scăzută de albumine precipită în prezenţa sulfatului de cadmiu.

Viteza de sedimentare a hematiilor (VSH).

Este metoda care face parte din schema de investigare a unei
disproteinemii. Valoarea VSH-ului este influenţată de factori eritrocitari şi
plasmatici.
Factorii eritrocitari: anemia accelerează viteza de sedimentare; policitemia
scade VSH sub valorile normale.
Factorii plasmatici (fracţii proteice): prin proprietăţile fizico-chimice
diferite legate de structura lor moleculară, albuminele tind să protejeze stabilitatea
suspensiei eritro-citelor, în timp ce globulinele şi fibrinogenul au efect contrar. O
scădere a raportului albumine/globuline (normal 1-1,5) creşte valoarea VSH-ului.
Prezenţa în plasmă a unor proteine care nu fac parte din spectrul proteic normal:
proteina C reactivă, factorul reumatoid, proteina M sau creşterea concentraţiei
imunoglobulinelor vor determina accelerarea VSH-ului.
 Creşteri patologice se constată în: tuberculoză, reumatism articular acut,
septicemii, infecţii acute de organ, infarctul miocardic acut, hemopatii maligne
(leucoze, mielom multiplu, boala Hodgkin) şi în neoplazii. Toate aceste procese
evoluează cu disproteinemie.

II. Teste analitice

Electroforeza proteinelor plasmatice. Acest test, de uz clinic curent, este

folosit pentru fracţionarea şi separarea proteinelor serice sau a altor lichide
biologice. Valorile procentuale ale diferitelor fracţiuni diferă după mediul de
separare şi modul de apreciere. S-au evidenţiat cinci fracţiuni proteice şi, prin
coloraţii specifice, trei fracţiuni glicoproteice şi patru lipoproteice. Fracţiunile
proteice evidenţiate după migrarea în câmp electric sunt:

a. Serumalbuminele sau serinele care au valori de 4-5 g/100 ml sau în

medie 60% din proteinemie. Sinteza lor are loc la nivelul hepatocitului şi, ca
urmare, toate afecţiunile care lezează parenchimul hepatic induc o scădere mai
mult sau mai puţin accentuată a albuminei.
Hipoalbuminemiile apar prin:
- scăderea ratei de sinteză;
- catabolism crescut (hepatite acute, hepatite cronice, ciroză, leucemii acute,
diabet zaharat, neoplazii);
- pierderi pe cale renală (sindroame nefrotice, tumori renale, amiloidoză);
- arsuri, supuraţii, hemoragii mari;
- pierderi intestinale (enterite, steatoree, sprue, fistule intestinale).
Hiperalbuminemiile sunt foarte rare. Ele apar în:
- leucemiile limfatice cronice;
- faza iniţială a inaniţiei;
- agama sau hipogamaglobulinemii.
b. Serumglobulinele au valori de 2,5-3 g/100 ml sau în medie 40% din
totalul proteinelor serice. Pe baza unui mecanism de reglare inversă (mecanism
descris de Wundermann şi Wunderly) creşterea patologică a unei fracţiuni a
proteinelor plasmatice determină o scădere corespunzătoare a celorlalte
fracţiuni. Cele mai frecvente modificări sun caracterizate prin scăderea
albuminelor şi prin creşterea globulinelor; de accea, unii autori preferă termenul
de disglobulinemie celui de disproteinemie.
 Fracţiunile globulinice au în medie următoarele valori normale, în procente
din totalul proteinelor sau în grame/100 ml:
Fracţiunea alfa 1 = 6% sau 0,3 g/100 ml
alfa 2 = 9% sau 0,5 g/100 ml
beta = 12% sau 1 g/100 ml
gama = 15-18% sau 1,2 g/100 ml
Disproteinemiile interesând globulinele sunt foarte des întâlnite. Creşterile
globulinelor pot fi globale sau interesează numai unele fracţiuni.
Hiperglobulinemiile pot fi de tip reactiv – determinate de boli infecţioase
acute sau cronice – şi de tip compensator – atunci când sinteza albuminelor este
deficitară.
Alfa 1 şi alfa 2 scad în cazul icterelor hemolitice şi în etilismul cronic şi
cresc în: afecţiunii inflamatorii acute (reumatismul articular acut), poliartrita
reumatoidă, neoplazii, sindromul nefrotic, glomerulonefrita acută, TBC pulmonară,
amiloidoză.
Betaglobulinele cresc de obicei concomitent cu alfa sau gamaglobulinele
în: mononucleoza infecţioasă, difterie, hepatita acută, hepatite toxice,
sindrom nefrotic, hiperlipemii esenţiale, macroglobulinemia Waldenström.
Gamaglobulinele crescute sunt cauza hiperproteinemiei întâlnite în diferite
afecţiuni: infecţii bacteriene sau virale cronice, boli parazitare, boli cu
hiperimunizare, periarterita nodoasă, colagenoze, anemia hemolitică, boli
hepatobiliare.
Hipoglobulinemiile sunt consecinţa diminuării sintezei prin deficit de
factori alimentari sau după iradieri, radioterapie, boli congenitale sau dobândite
prin infecţii recidivante (agama şi hipogamaglobulinemii), pierderi consecutive
arsurilor grave şi în nefroza lipoidică. Disproteinemiile prin modificarea
fibrinogenului:
- hipofibrinogenemii şi afibrinogenemii congenitale sau dobândite
(alcoolism, neoplasm gastric, după gastrectomie, ciroză atrofică);
- hiperfibrinogenemii apar în: afecţiuni coronariene, după röentgenterapie,
hepatitele acute, afecţiuni reumatismale şi infecţii.
 INFLAMAŢIE ACUTĂ INFLAMAŢIE CRONICĂ Fig 1.
Pt – 9 g % Pt – 7,8 g % Electroforeze
alb – 3,9 g % alb – 3,2 g %
glob – 5,1 g % glob – 4,6 g % patologice ale
β
α2 γ proteinelor serice
γ β
α1 α2
α1

Imunelectroforeza
evidenţiază variaţiile
SINDROM NEFROTIC MIELOM MULTIPLU
Pt – 4,9 g % Pt – 15 g % γ frac-ţiunilor proteice
alb – 1,2 g % alb – 3 g % imune, respectiv
glob – 3,7 g % glob – 12 g %
α2 β imunoglobulinele, care
β
γ α2 alcătuiesc gamaglobu-
α1 α1
linele totale.
patologic Valorile normale
normal ale fracţiunilor
imunelectro-foretice (metodă imunochimică) sunt:
IgG = 12-14 g o/oo (75% din totalul imunoglobulinelor)
IgA = 2-4 g o/oo
IgM = 1 g o/oo
IgD = 0,03 g o/oo (nu are activitate de Ac)
IgE = 0,003 g o/oo (denumită şi reagină, prezentă în alergii)
Imunoglobulinele IgG au o origine limfoplasmocitară, se găsesc în cantităţi
mult superioare celorlalte fracţiuni şi constituie suportul principal al anticorpilor.
IgA au aceiaşi origine limfoplasmocitară şi sunt secretate prin sucurile
digestive sau lacrimi.
IgM predomină în lichidele intravasculare şi conţin în special anticorpi
neinfecţioşi (aglutinine antiRh, aglutinine la rece etc.).
Hipergamaglobulinemiile se întâlnesc în hepatitele cronice active, ciroze
hepatice şi în bolile cronice autoimune (LES, sclerodermia, sindromul Sjögren).
Hipogamaglobulinemia poate fi redusă la o singură clasă de imunoglobuline
sau presupune o producţie scăzută a tuturor claselor de imunglobuline asociate
infecţiilor.